Pervertirea (fragment) - un roman de Cristina Nemerovschi

5/14/2018 Pervertirea (fragment) - un roman de Cristina Nemerovschi - slidepdf.com

http://slidepdf.com/reader/full/pervertirea-fragment-un-roman-de-cristina-nemerovschi



2011



© 2012 Cristina Nemerovschi

© 2012 Herg Benet Publishers, pentru prezenta ediţie

Această carte este o operă de cțiune. Orice asemănare cu personaje, locuri sauevenimente reale este e întâmplătoare, e presupune o intenție artistică dinpartea autorului. Este interzisă reproducerea totală sau parțială a textelor ărăacordul deținătorului de drepturi de autor.

Herg Benet PublishersStr. Dr. Burghelea 22, sector 2, Bucureşti, România

[email protected]

Foto copertă: ©2012 Jose Reyes

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a RomânieiNEMEROVSCHI, Cristina Pervertirea / Cristina Nemerovschi; - Bucureşti:

Herg Benet, 2012ISBN 978-606-8335-31-5

821.135.1-31

Tipărit în România



Pervertirea

Cristina Nemerovschi

roman



Cristina Nemerovschi s-a născut pe 10 mai 1980 la București. A absolvit Facultatea de Filosoe, Universitatea București și un

master încheiat în 2005 cu dizertația Despre natura adevărului propozițiilor matematicii și logicii la L. Wittgenstein. A urmatun master la Facultatea de Comunicare și Relații Publice. Din2009, este redactor al revistei EgoPHobia, unde are și o rubricăpermanentă, Cronica nihilistei .

A debutat în revista EgoPHobia, publicând apoi proză, losoe,critică literară, eseuri, studii, interviuri cu personalități culturale șiarticole de atitudine în revistele culturale importante.

Sânge satanic , romanul său de debut, a apărut în 2010 la EdituraHerg Benet, ind reeditat câteva luni mai târziu. Un succes literar,cu remarcabil impact la public, romanul a primit premiul Tiuk!pentru debut, premiul Proliteratura pentru Cea mai bună carte aanului 2011, premiul revistei Ateneu la concursul Radu Rosetti,

precum și nominalizare la titlul Cartea Anului 2010. Sânge satanic a ost selecționat pentru cea de-a 25-a ediție a estivalului rancezPremiers Romans En Lecture.

Cristina Nemerovschi se numără printre autorii incluşi în antologia Alertă de grad zero în proza scurtă românească actuală (Herg Benet,2011).



„Cred că nici tu, nici eu n-aveam o vinăprea mare. Nu suntem adulți, Lucia. Eun noroc, dar se plătește scump. Copiii setrag mereu de păr după ce joaca s-a sârșit.

O ceva asemănător. Ar trebui să ne gân-dim la asta.(Julio Cortazar, Șotron)

„Artistul există pentru că lumea nu esteperectă. Arta ar i inutilă dacă lumea ar i

perectă, căci omul nu ar mai căuta armo-nia lucrurilor, ci doar ar trăi în ea. Arta senaște dintr-o lume greșit concepută.“(Andrei Tarkovski)



Prima Parte:

Amalia

„De când hotărâsem să o omor o respec-tam mai mult ca înainte. Era pentru pri-ma dată când o priveam pe Amalia ca peo ință însemnată. Cu un rol în univers.(Corbu)



10


1.

Amalia a dispărut într-o dimineață de la începutullui decembrie 2011, o dimineață cețoasă, rece, apăsătoare,suocantă pentru că nu ningea încă, iar noi cu toții așteptamninsoarea, o presimțeam, o visam. Ciudat, iarna asta nu nin-sese nici măcar un ulg, deși se apropia Crăciunul.

Era mizerie pe străzi, tracul mai îmbulzit ca niciodată,

așa cum se întâmplă mereu în ultimii ani când se apropie săr-bătorile. Maimuțele retarde o iau razna complet. Parcă dintr-odată, în jur de 10 decembrie, realizează că anul care e pe cale săse încheie nu le-a adus sucient de mult sex, nu le-a adus su-cientă mâncare și băutură, nu le-a adus aecțiune, nici petre-ceri de vis, nici destul timp alături de copii, și încearcă în asteatrei săptămâni să umple toate spațiile goale. Evident că nu

reușesc. Atunci îi apucă și mai tare rustrarea. De aia bântuiepe străzi ca bezmeticii, dobitoace amețite cu gaz toxic, orbite,asurzite. Sincer, dacă aș vedea o gospodină, cu trei rânduri desacoșele așezate grăbit de-a lungul brațului, călcată de un taxidemarând în orță, sau o corporatistă, încărcată de cadourileei patetice în pungulițe scumpe și lucioase, parumate, lovită

de un tramvai cu un vatman care a exagerat în pauza de prânzcu votca, târâtă de-a lungul șinelor, cu sângele împrăștiindu-i-se pe haina albă de blană eco, pătând-o ireversibil, aș intraîn primul pub și aș cere o sticlă de șampanie. Aș destupa-o, așace-o cadou celor din bar și pe urmă mi-aș lua o bere.



11

P erv er t i r e a

Partea bună e că dorința mea nu-i deloc deplasată. Corbuîmi spunea că, în perioada asta, se înmulțesc accidentele. Îmi

povestea că vecina lui, o babetă oripilantă, a reușit să-și ex-plodeze două degete pregătind cozonaci cu nucă. Un copil acăzut în casa litului, într-un bloc din centru, dar, din neno-rocire, l-au salvat. Un bețiv de 50 a violat un aurolac de 8. Unșoer beat, grăbit indcă trebuia să ajungă la repetițiile pentrumasa de Crăciun în amilie, exasperat de țigănușii care îțișterg parbrizul la stop, a lovit două minipirande cu mașina;

una din ele ar trebuit să aibă gemeni în primăvară. Și astale-a afat doar Corbu, care în perioada asta nu prea iese dincasă. Așa că e posibil să ost mai multe, mult mai multe.

Mizeria nu era acolo doar din pricina înghesuielii. Era un jeg și în aer, un miros de pra de pușcă amestecat cu răgâi-turi de cârnați. Nu toate maimuțele țin post, deși, în ultima

vreme, o ac tot mai multe. E din cauza anului apocaliptic,ne-am spus eu și Corbu, după ce am refectat îndelung într-oîntâlnire a Nemuritorilor, vreo 4 minute, la subiectul ăsta.„Pula mea da hm totuși țineau post și prin 2004-2005…atunci era departe anul apocaliptic. Nici măcar nu știu dacăse decretase 2012 ca ind sârșitul absolut, zisese Corbu, lacare am replicat eu că, rește, avea dreptate, doar că ținutul

postului era o reminiscență a spaimei pe care o trăseseră cândvenise anul 2000. „Sunt sechelele, i-am explicat. A conchiscă aveam, evident, dreptate. Nu doar mirosul și ețele oame-nilor erau jegoase în ziua aia, ci și trotuarele, gardurile, saciinegri de gunoi lăsați în ața blocurilor, blana maidanezilor,așele cu concertul lui Ștean Bănică Jr. la Sala Palatului șiLiviu Guță la Polivalentă, schelele muncitorilor care se ocu-pau de reabilitarea termică a blocurilor din mai toate sectoa-rele Bucureștiului, autobuzele, tramvaiele, scările de metrou,țigările pe care și le aprindeau oamenii în stații, ghiozdanelecolorate ale puștoaicelor care îi provocau reverii erotice lui



12


Corbu, gagicile, nu ghiozdanele, deși, dacă e să acem uneort de imaginație și să invadăm intimitatea amicului meu

pictor, cu siguranță și ghiozdanele colorate îi stârneau oareceantezii, în special alea roz cu Hannah Montana, jegoase erauși căciulile și șepcuțele, cu o denumire specială pe care n-amținut-o minte niciodată, de pe capul exemplarelor emini-ne mature, machiajul lor, paltoanele și cizmele, scările de laintrarea în ecare magazin, decorațiunile de sărbătoare pusede primărie prin copaci, care se aprindeau seara, la oră xă,

buchetele de fori, din ce în ce mai sosticate, ale forărese-lor, măsuțele pe care vânzători ambulanți oereau globuri debrad, beteală, instalație cu beculețe, Moși Crăciuni de dieri-te mărimi, bilete pentru o seară cu sex garantat în doi (coli-ere, brățări și cercei), coșurile de gunoi metalice pentru stinsțigara de la intrarea în supermarketuri, chiar și guguștiucii

care vânau câteva rimituri de cozonac sau coji de semințe.Chiar mă întrebam într-un timp: dacă toate animalele asteadomestice sunt oricum adaptate la viața oamenilor și sărbăto-resc împreună cu ei tot ce prind, oare guguștiucii mănâncă dePaști ouă erte? Ar kinky, mă gândesc, ca și cum am mâncanoi avortoni de la aricani. But heh, who cares ater all… dinpartea mea, să mănânce și coaie de urs.

Era jegul de care ziceam, așezat pe toate obiectele șiințele, îl percepeam cu toate simțurile, alerte din pricinarigului, din pricina lipsei voite de hrană din ultimele zile.Corbu avea ideea asta, un pic copilăroasă poate – să nu mân-căm mai nimic în perioada în care maimuțele se îndoapă. Eraun semn de protest. Atestam, pentru a mia oară, și prin asta,prin reuzul de a ne îmbuiba, că suntem complet și ireversibildieriți de ei.

Mulți spun că anotimpurile reci nu pot suocante. Doarvara canicula și praul îți astupă plămânii, cred ei. Ce prostie.Orice poate suocant, chiar și aerul rareat, atunci când îți



13

P erv er t i r e a

neagă libertatea. Și muntele te strânge de gât, dacă nu te lasăsă i așa cum ești.

De asta și dispăruse Amalia în ziua aia, mi-am zis cevamai târziu, când absența ei usese deja proclamată ocial.Cine știe, probabil o răpise șuvoiul ăsta de lume care se agi-tă ără sens, care se deplasează dintr-un loc în altul numaipentru a-și crea iluzia că acțiunile ei au vreun rost, că îi pasăcuiva într-adevăr. Oamenilor cel mai mult le place să creadăcă ac lucruri importante, că alți indivizi depind de ei, că sunt

esențiali. Automutilare prin orbire cu bună știință: mă-ta șitac-tu vor supraviețui și ără crema antirid și parumul, re-spectiv fanela și ceasul, pe care i le aci tu cadou de Crăciun.Progenitura îți va crește și ără minibicicleta și ciocolata cualune de pădure pe care i le pregătești în secret, să creadă că-sde la Moșu’. Pârlitul de șe nu va crăpa dacă tu nu te prezinți

la party-ul corporatist de pe 17 decembrie, în care îi vei aduceun cadou de pe un bilețel tras la sorți, ultimul răcnet în mate-rie de un și socializing în moda multinaționalelor. Sor-ta nuse va sinucide ără inelul ăla. Pula care ți-o trage săptămânaldin plictiseală și milă va mai rezista un an ără ater-shave-ulpe care i l-ai pus deja într-un punguliță pe care sunt desenatedouă cârduri de inimioare, ca păsările rebegite de rig în stol,

sub care scrie LOVE. Pizda cu care ți-ai ăcut planuri pentrunoaptea de Revelion ar putea un eșec oricum, chiar dacăîi cumperi lenjeria asta de țe, care te usucă și te ace să tegândești la câte alte lucruri ți-ai putut lua ție de banii ăștia,ăcându-te s-o disprețuiești chiar mai mult ca până acum șisă-ți dorești s-o uți cât mai repede ca s-o poți da draculuiapoi – i-ar putea veni ciclul pe 31 decembrie.

De asta dispăruse probabil Amalia. Ea avea obiceiul săcaște gura adesea, să se bage în îmbulzeală, din pură curio-zitate. O luat-o avalanșa și cine știe unde o ajuns. Poateacum e la un party corporatist, un șe cu sacou scump strâns



14


pe burtă îi ace ochi dulci, în timp ce angajatele se dau de cea-sul morții gândindu-se cine o păsărica asta ragedă care s-a

vârât tam-nesam în peisaj. Își dau cu presupusul în legăturăcu vârsta ei: să aibă 20? 21? Poate 18? Poate chiar mai puțin?— Ei, astea, putoriștile din ziua de azi, poți să te aștepți

la orice, spune aparent plictisită o contabilă blondă, pe la 40de ani, doar 29 declarați, cu o lună jumate de mers zilnic lasală și cosmetică, pentru a pregătită de party, cu talpa gâșteilățindu-i-se vizibil la colțul ochilor, cu buzele țuguiate, acre.

Amalia este îmbrăcată cu o rochie gri metalic, ără spate,prinsă la ceaă, acolo unde rădăcinile părului ei miros a pădu-re tropicală, a gumă de mestecat uneori, cu sandale oarte de-coltate, cu părul proaspăt descreţit căzându-i până spre talie,deasupra undului bombat care se conturează lejer sub paiete.Tocmai când șeul e aproape să dea râu liber anteziei cu

Amalia, un bossuț mai mare, un adevărat baban în ochii uno-ra, i-o sufă de sub nas, invitând-o pe ringul de dans. E cevamai în vârstă, lucru cât se poate de resc într-o corporație.Gradele sunt stabilite în uncție de câți ani din viața ta eștidispus să arunci la gunoi. Se mișcă cu greutate, iar cei 17 anipe care îi are undul bombat al Amaliei îi cam dau bătaie decap. Deși lentă, babanul nu reușește să danseze decât jumate

de piesă. Se retrag la masă, el scoate o batistă, nu tocmaicurată, și își șterge runtea plină de transpirație. Își slăbeștenodul la cravată. Amalia pare să caute cu privirea pe cineva…Bătrânul îi aduce o băutură cu o culoare ciudată, într-un pa-har țos. Tocmai atunci, în sala uriașă își ace intrarea unadevărat dulău. Coșmarul tuturor celor care sunt chemați ladiscuții pentru dezvoltare și planuri de extindere: gras, înalt,arogant, cu ața roșie de parcă ar mereu în pragul unui atacde cord. Toți se ridică și îi întind mâinile, emelele își aran-

jează coaura, dar el pare să nu-i observe și înaintează decisspre Amalia, care, cu paharul pe jumătate golit, nici nu-l re-



15

P erv er t i r e a

marcă pe moment. Îi pune hotărât mâna pe braț, o orțeazăsă lase băutura pe masă și să-l urmeze. Întreaga sală scoate un

murmur indignat, mai întâi o singură voce, care se spargeapoi în mai multe tonuri:— Cine e curva, cine e paparuda, ce-i cu avoritismele

astea pe ață?— Sigur e amanta cuiva, ba nu, ica, târă nenorocită, și

ai văzut ce urâtă e?— Și Rihanna e mai rumoasă!

— Și cu belciugul ăla în nas, bleah!— Lasă, dragă, i se potrivește, ce-ai vrea, ăștia sunt

înapoiați, tu n-ai văzut în lme, sunt niște animale!— Probabil a venit de curând, n-am văzut-o până acum,

la ce departament e?— Da, nici noi nu știm...

Amalia dispare la brațul buldogului, iar ochii ei încă maipar să caute pe cineva.Sau, poate, șuvoiul de maimuțe proaste și amețite a dus-o

în piață. Poate că acum Amalia stă lângă o tarabă murda-ră, din ciment, pe care sunt înșirate portocale, mandarine șigreuri, iar, alături, jumătăți de dovleac curățate de semințe.E prinsă în șuvoi și nu se poate mișca, tot ce poate ace e să

aștepte și cârdul să se deplaseze de la sine. Nu se poate întindenici măcar să ia o portocală și s-o desacă. După vreun sertde oră, înaintează un rând, ajungând în dreptul tarabei cusalată și ridichi. I se ace potă. Degeaba. La nici un metrude ea, niște țigănuși aprind o pocnitoare. Amalia și-ar aco-peri urechile și s-ar ține de nas, dar mâinile îi sunt prinse înaglomerația șuvoiului. Încearcă totuși să ridice o mână și s-oducă la urechi, dar e apostroată de emeia de ață:

— Ușurel, duduie, unde crezi că ești aici, la caenea?Pocnitoarea bubuie, Amalia se bucură că a surzit tempo-

rar și nu mai aude protestele stupide și agresive ale emeii din



16


ață. Mai avansează un rând, acum e la usturoi și mere. I-aintrat un r de păr în ochi și ar vrea să îl îndepărteze cu mâna,

dar nu are atâta energie pentru încă o dispută. În timp ce seapropie, mai încet ca melcul, de taraba cu conopidă, un indi-vid scăpat din rând îi îmbrâncește pe toți și se repede în ață.

Are pe chip întipărit sentimentul învingătorului. Al omuluicare nu mai are nimic de pierdut.

— Huooooooooo, măgarule!, zbiară gloata. Stai la rând,țăraneee!!!

Rândurile au ost parțial devastate, iar Amalia protăpentru a-și îndepărta rul de păr intrat în ochi. Parcă e altăviață. Îi pare rău că răzmerița nu a avut loc pe când era lamere, la portocale sau la ridichi… nu poate șterpeli o conopi-dă uriașă și, chiar dacă ar putea, oricum n-ar mânca-o crudă.Ea e în general oarte atentă cu dieta. Între timp, rebelul se

pare că a ost prins. Amalia nu poate vedea în ață, unde seîntrezărește doar un șir nesârșit de căciuli, dintre care multede blană, dar aude vag propunerile revoltaților:

— Să-l snopim în bătaie!— Să-l dezbrăcăm și să-l lăsăm aici!— Să-l trimitem înapoi la coadă!— Să-și piardă rândul!

— Să-i dăm oc!!!, propune o voce arțăgoasă de emeie.— Să-l jupuim și să turnăm sare de murături pe el, zice

tot o emeie. Amalia vede pe jos o mănușă, neagră, plină de noroi, care

pare călduroasă. Se apleacă, o ridică. Își strecoară în ea mânastângă. Parcă i-a revenit de tot auzul. Foarte bine, și așa erarig ca dracu’, își zice.

Sau, biată copilă, urmând ceata animalică oarbă, o ajuns în vreun supermarket. Poate că stă acum în mijloculraioanelor încărcate de te miri ce, orbită de lumina prea pu-ternică, oripilată de vocile ascuțite de copii moturoși care ac



17

P erv er t i r e a

pe ultima sută de metri o campanie de persuasiune asuprapărinților, miza ind multe cutii de bomboane, îngrețoșată

de mirosul de detergent și săpun antibacterial amestecat cucel de cozonac erbinte. Poate că s-a oprit în ața globurilor debrad, cu megareducere, la set, și își amintește vreun Crăciundin copilărie, cu mâinile aspre și păroase ale Babuinului me-reu acolo, explorându-i cutele rochiței, cu madam Urechiuțbeată criță pe otoliu, încă bunoacă dacă ar mai pune pe eavreo 20 de kile și niște riduri, ar zice acum Corbu, bunoacă

și cu o dâră de vomă pe rochia sexy, out o ashion, pe care oîmbracă la cererea Babuinului. Sau Crăciunul trecut în carene-am tras-o în parc, morți de rig, aproape beți, nu prea de-parte de locul în care cocalarii patinau și se vindeau țoșele-gogoșele și vin ert. Însă, dacă Amalia ar într-un supermar-ket, cel mai mult și mai mult ar atrage-o ratul cu șampoane,

perii de păr, vopsea, sclipici, agrae, geluri, măști, spume șialte asemenea. Acolo probabil ar petrece o mulțime de timp,până când grupurile gălăgioase din jur s-ar rări, până când lu-minile deranjante s-ar mai stinge, până când personalul s-arpregăti de plecare și apoi chiar ar pleca, pălăvrăgind desprecine cu cine și ce și unde. Amalia ar rămâne acolo, ar înnoptalângă toate șampoanele și balsamurile și spumele și xativele.

Ar învăța să le citească etichetele pe întuneric. Ar putea în toate locurile astea. Adică așa ar credibil.

Dar cel mai probabil e moartă, poate dezmembrată, eviscera-tă, ca în lme, ca în serialele proaste, polițiste. Într-un tom-beron, într-un sac mare de plastic din care poate îi iese undeget, cu o manichiură perectă, recent ăcută. Probabil căn-o s-o mai vedem niciodată, nici eu, nici Corbu, nici Tara.Nici măcar rămășițele ei. Acum rămâne să afu ce înseam-nă chestia asta, dacă îmi pasă, dar înainte de a mă gândi la

Amalia trebuie neapărat să mă gândesc la Cală, să văd ce aost locul acela pentru mine de apt, pentru că el e mult mai



18


sosticat decât etița asta dispărută de care m-am apropiatpentru un timp, ără să știu exact ce m-a mânat s-o ac, cu

care am împărțit câte ceva, chiar dacă ea n-a înțeles nimic dinapropierea noastră, cum era și resc să nu înțeleagă, Amalia.Și da, de văzut n-o s-o mai vedem niciodată, eu, Corbu

sau Tara. Așa cred.

*

Tara propune să începem noi să o căutăm pe Amalia. Sămergem la liceu, să-i chestionăm prietenii…

— Tu chiar nu te simți câtuși de puțin vinovat?!, m-aîntrebat la teleon tot într-o dimineață de decembrie, cevamai aproape de Crăciun decât aia în care dispăruse puștoaica.Sincer, nu mă simțeam chiar vinovat, mă simțeam mai de-

grabă plictisit și obosit. Abia mă trezisem din somn. De cândvenise criza mea creativă, mă trezeam mort de oboseală, cusingura dorință de a adormi la loc.

— Hai că în juma’ de oră sunt la tine! Am vorbit și cumaică-sa, nu știe nimic. Au anunțat dispariția ei, dar știi câtde cretini și incompetenți sunt ăștia la Poliție… Îi doare-ncur. Trebuie să ne mobilizăm noi, să acem ceva nu putem

sta așa, cu mâinile-n sân. Știi doar că s-ar putea să m noivinovați, nu?

Tara a venit, într-adevăr, la mine, și s-a apucat să acă niștecaea. Mi-era silă până și să beau caeaua. Știam că degeabamă trezește, mă animă puțin, dacă n-am ce să ac în stareaasta. Și alcoolul era tot degeaba. Pur și simplu, în spațiul albdin word cuvintele nu voiau să se lege. Pentru că îmi era lene.Mi se părea inutil totul.

— Dar Corbu ce a zis practic despre asta? A amenințat elcă o omoară? Zi-mi tot, tot, îmi cere Tara, aducând din bu-cătărie două cești cu caea aburindă, cu un miros care nu-mi



19

P erv er t i r e a

spune nimic. Nostalgie după ceva? Nu. Nimic. Gol.— N-a amenințat pe nimeni, știi că nu ace d-astea.

M-a întrebat doar dacă m-ar debloca în vreun el moartea Amaliei— Păi și tu ce i-ai zis? Nu l-ai pus la punct, pana mea?!

Să-i zici că e plecat pe câmpii?— Nu, zic eu și mă întind după caea.— Cum nu?!! Ești țicnit? Trebuia să-i zici să n-o omoare,

pana mea

— Da’ tu crezi că m-am gândit că o omoară? Știi cume el, vorbește o grămadă de chestii ără sens

— Dar asta era important!!! Cum pana mea să treci așaușor cu vederea?! Și de ce măcar nu mi-ai zis și mie?

Nu-i răspund. Caeaua e puțin cam slabă Are mult za-hăr. Nu-i înțeleg pe ăștia care pun zahărul direct în ibric. Ce

să-i răspund? De ce să-i spus ei? Nu-i spuneam mai ni-mic din lucrurile care contau, pe care le discutam cu Corbu. Amalia nu era printre ele, dar nu-i spuneam prea multe nicidespre lucrurile care nu prea contau.

— Bem asta și plecăm, ok?, întreabă pe tonul ăla pe ju-mătate blând, pe jumătate poruncitor, vag sexy, pe care îlolosește în grotă. La mine n-are pic de eect. Nimic din ce

ac sau spun oamenii nu merită luat în serios.

Îmi plăcuseră mereu pescărușii și țipetele lor ascuțite. Lamare am scris primul meu roman. Aveam 21 de ani și baniioc. Dar, în schimb, muze leșinate din plin în jurul meu. Câtde ridicolă e ambiția asta eminină de a muza cuiva, nucontează a cui Chiar și a unui artist ratat. Speră ca în elulăsta să rămână nemuritoare, rumoase, dorite, măcar unde-va, într-un tablou sau într-o carte, să învingă timpul. Astapentru că nu înțeleg niciodată arta. Vor să e redate așa cumsunt în realitate, țin la individualitatea lor, în vreme ce noi,



Cuprins

Prima Parte: Amalia ......................................................... 7Partea a Doua: Maria Magdalena .................................. 159Partea a Treia: Cala ....................................................... 297Epilog ........................................................................... 369Noaptea în care am devenit Ul ...................................... 371



www.hergbenet.rowww.libraria.hergbenet.ro

Herg Benet Publishers

Bun de tipar: martie 2012. Apărut: 2012.Editura Herg Benet, Str. Dr. Burghelea 22,sector 2, București, România.E-mail: [email protected]

Pervertirea (fragment) - un roman de Cristina Nemerovschi

Documents

Transcript of Pervertirea (fragment) - un roman de Cristina Nemerovschi