PERSOANELE

Planul

1. Capacitatea juridică a persoanelor;

2. Pierderea capacităţii juridice (capitis deminutio);

3. Statutul juridic al cetăţenilor romani;

5. Statutul juridic al latinilor şi peregrinilor;

6. Statutul juridic al sclavilor. Peculiul sclavilor;

7. Statutul juridic al libertinilor (dezrobiţilor);

8. Statutul juridic al colonilor;

9. Persoanele juridice în DPR.

1. Capacitatea juridică a persoanelor

În dreptul roman, pentru ca un om să poată participa la viaţa juridică trebuia să posede capacitate

(caput)1. Singura categorie lipsită de capacitate erau sclavii.

Felurile capacităţii. Capacitatea era de două feluri: deplină şi restrânsă. Se bucurau de capacitate

deplină numai cei care întruneau trei elemente: libertatea (status libertatis), cetăţenia (status civitas) şi

calitatea de şef de familie (pater familias)2. Prin urmare, beneficiau de capacitate deplină doar cetăţenii

romani şefi de familie, pe când restul oamenilor liberi (cetăţenii romani care nu erau şefi de familie, latinii,

peregrinii, colonii), aveau o capacitate restrânsă.

Se putea întâmpla ca în unele cazuri, o persoană să întrunească cele trei elemente (libertatea, cetăţenia,

şef de familie), dar să fie bolnavă psihic, să consume excesiv băuturi alcoolice, să fie în stare de neputinţă

cauzată de bătrâneţe etc. În asemena situaţii, persoanei la fel i se acorda o capacitate juridică restrânsă.

Apariţia şi sfârşitul capacităţii. Capacitatea apărea odată cu naşterea3. De la regula dată exista o

singură excepţie: în cazul copilului născut după moartea tatălui său (copilul care se năştea după moartea

tatălui său lua parte la moştenire, de rând cu ceilalţi copii).

Capacitatea înceta din momentul morţii. Din motiv că în dreptul roman nu se admitea existenţa unui

patrimoniu fără titular, s-a considerat că în intervalul de timp cuprins între moartea unei persoane şi

acceptarea moştenirii sale, titularul patrimoniului este chiar defunctul, a cărui capacitate se prelungeşte4.

Capacitatea înceta şi în cazul când individul pierdea libertatea, cu toate că continua să fie în viaţă (de

exemplu, un peregrin devenea sclav).

1 În unele manuale capacitatea este numită şi personalitate. Ambele cuvinte sunt sinonime.2 Molcuţ Emil, op.cit., p.83-84.3 Cu condiţia ca copilul să se nască viu, viabil şi fără malformaţii.4 Molcuţ Emil, op.cit., p.84.

1

Cel care pierdea capacitatea era considerat că se află în moarte civilă: capitis deminutio.

2. Pierderea capacităţii juridice (capitis deminutio)

Dacă persoana pierdea cel puţin unul dintre elementele capacităţii (libertatea, cetăţenia sau dreptul de a

fi şef de familie), aceasta avea ca rezultat retragerea capacităţii juridice - capitis deminutio.

Capitis deminutio se manifesta prin una dintre următoarele forme:

a) Capitis deminutio maxima, intervenea atunci când cetăţeanul roman pierdea libertatea şi cetăţenia.

Era considerată drept cea mai mare pierdere pe care o putea avea un cetăţean pe parcursul vieţii sale. Lipsirea

de libertate şi cetăţenie avea ca efect pierderea tuturor drepturilor civile şi politice5. Cetăţeanul roman

sancţionat cu capitis deminutio maxima era asimilat cu un sclav şi putea fi vândut, dar numai în afara Romei.

Exemple de capitis deminutio maxima în Imperiul roman avem situaţiile în care un cetăţean roman

dezerta din armată (fugea din armată), se eschiva de la recensământ, devenea prizonier de război în alt stat etc.

b) Capitis deminutio media sau minor, când cetăţeanul roman îşi pierdea doar cetăţenia. De exemplu,

cetăţeanul roman exilat din Roma ca urmare a săvârşirii unei infracţiuni.

c) Capitis deminutio minima, avea loc atunci când se pierdeau anumite drepturi ce ţin de statutul

familial. De exemplu, o persoana care până atunci nu se afla sub nici o putere („sui iuris”) se căsătorea şi intra

sub puterea unui pater familias. Astfel persoana suferea o micşorare („coborâre”) a capacităţii sale juridice.

3. Statutul juridic al cetăţenilor romani

Cetăţenii erau cei care locuiau în cetatea Romei. Ei aveau toate drepturilor civile şi politice. Drepturile

cetăţenilor romani erau următoarele:

Ius commercium - dreptul de a încheia acte juridice potrivit dreptului civil roman;

Ius connubium - dreptul de a încheia o căsătorie valabilă conform dreptului civil;

Ius militiae - dreptul de a fi soldat în legiunile romane;

Ius sufragii - dreptul de a alege;

Ius honorum - dreptul de a candida la o funcţie în stat.

Numele cetăţeanului era compus din 5 cuvinte: numele de familie, porecla, ginta, prenumele tatălui şi

tribul (cartierul) în care cetăţeanul îşi exercita dreptul de vot. De exemplu, Marcus Tullius Marci fiul lui

Cornelius din tribul Cicero.

Dobândirea cetăţeniei: a) Cel mai frecvent, cetăţenia romană se dobândea prin naştere6;

5 Persoana care suferise o „capitis deminutio” îşi pierdea şi averea (de pildă, averea revenea statului, dacă în urma unei condamnări penale persoana a pierdut cetăţenia; creditorilor care l-au vândut pe debitorul lor în schimbul unor datorii; soţului „sui iuris” care se căsătoria „cu manu”) (Teodor Mara. Drept privat roman. Editura „Vasile Goldiş University Press”, Arad, 2002, p.12). 6 Se aplica regula: copilul dintr-o căsătorie legală urmează condiţia tatălui (în momentul concepţiei), iar cel dintr-o căsătorie ilegală - pe cea a mamei (în momentul naşterii). Cu timpul, se înregistrau şi excepţii de la această regulă.

2

b) Cetăţenia mai putea fi dobândită prin efectul legii. Străinul care întrunea condiţiile cerute de lege

pentru dobândirea cetăţeniei, devenea cetăţean roman;

c) Prin naturalizare, când se vota o lege specială cu privire la acordarea cetăţeniei unor categorii de

persoane. De exemplu, locuitorii liberi ai Italiei, numiţi latini, au cerut secole la rând acordarea cetăţeniei

romane, însă fără rezultate. În anul 89 î.Hr. latinii s-au răsculat. Fiindcă Roma în acel moment se afla în

război, nu-şi dorea o răscoală. Prin legile - Iulia şi Plautia Papiria – s-a acordat cetăţenia romană tuturor

latinilor din Italia.

În anul 212 d.Hr., printr-un edict, împăratul Antonin Caracalla a acordat cetăţenia romană aproape

tuturor locuitorilor liberi ai Imperiului7.

d) Prin dezrobire - sclavul dezrobit de un cetăţean dobândea şi el cetăţenia.

Pierderea cetăţeniei avea loc în următoarele cazuri:

a) Prin pierderea libertăţii.

b) În Imperiul Roman nu se admitea dubla cetăţenie. Prin urmare, cetăţeanul roman care devenea

cetăţean al altui stat, pierdea automat cetăţenia romană.

c) Cetăţenii romani exilaţi din Roma, la fel pierdeau cetăţenia romană.

4. Statutul juridic al latinilor şi peregrinilor

Latinii erau rude de sânge cu romanii. Iniţial romanii şi latinii constituiau acelaşi popor, doar că mai

târziu latinii au rupt legăturile cu romanii, izolându-se cu traiul.

Cei mai vechi latini se numeau veteres. Ei trăiau în localitatea Latium şi se supuneau romanilor.

Existau mai multe categorii de latini: a) latinii coloniari, locuiau în coloniile fondate de romani în

regiunea Italiei de azi; b) latinii uniani, erau sclavii dezrobiţi fără respectarea formelor solemne. Ei nu puteau

lăsa bunurile lor prin testament.

Peregrinii - oamenii liberi care nu erau nici cetăţeni, nici latini. Ei nu putea beneficia de dreptul civil

(ius civile), fiindcă nu erau cetăţeni romani, în schimb se bucurau de dreptul ginţilor (ius gentium), de care

profitau toţi străinii Imperiului Roman.

În funcţie de condiţia lor juridică, peregrinii erau de două categorii: a) peregrini ordinari (obişnuiţi) şi

peregrini deditici.

- Peregrinii ordinari (obişnuiţi) erau locuitorii cetăţilor învinse de Roma. Fiecare cetate îşi păstra

propria organizare politică, propriile instanţe de judecată şi propriul drept peregrin. Spre deosebire de cetăţenii

romani, peregrinii obişnuiţi nu aveau drepturi politice şi nici drepturi civile. Pentru a putea întreţine relaţii

comerciale cu Roma, peregrinilor obişnuiţi li s-a acordat ius comercium.

7 Cu două excepţii: latinii iuniani si peregrinii dediticii. Scopul urmărit de împărat prin acordarea cetăţeniei a fost nu de egalitate socială, ci de ordin financiar, fiindcă toţi cetăţenii romani trebuiau să plătească anual la stat un impozit de 5% din avere.

3

Peregrinii obişnuiţi dobândeau cetăţenia Romei prin efectul legii şi prin naturalizare (de exemplu, legea

lui Caracalla din 212 d.Hr.).

- Peregrini deditici. Ei alcătuiau o categorie inferioară de peregrini, fiindcă nu aveau dreptul de a veni la

Roma şi nu puteau dobândi cetăţenia romană8. Nu aveau drepturi politice, civile şi nici comerciale.

5. Statutul juridic al sclavilor. Peculiul sclavilor

La romani, sclavul era considerat un lucru. El făcea parte din patrimoniul stăpânului, care-l putea vinde,

închiria sau omorî. Tot astfel, sclavul nu putea avea patrimoniu, nu putea lăsa moştenire, nu putea încheia

contracte.

Nu toţi sclavii aveau aceeaşi situaţie juridică: sclavul părăsit sau cel pedepsit cu căderea în sclavie, se

afla într-o stare de inferioritate faţă de sclavii privaţi, în timp ce sclavii statului9 beneficiau de hrană şi locuinţă

asigurate, se puteau căsători cu femei libere, puteau fi remuneraţi pentru serviciile prestate10.

Izvoarele sclaviei. Existau următoarele situaţii când cineva devenea sclav: a) naştere; b) război; c) fapte

pedepsite cu pierderea libertăţii.

a) Naşterea. La romani era regula că copilul născut în afara căsătoriei dobândea condiţia juridică a

mamei. Deoarece femeia sclavă năştea întotdeauna în afara căsătoriei, copilul era şi el sclav, chiar dacă tatăl

natural fusese om liber.

b) Războiul. Prizonierii de război nu erau ucişi, ci lăsaţi să muncească în calitate de sclav. Mult timp

războiul a constituit principala sursă a sclaviei. Prizonierii intrau în proprietatea statului, apoi erau vânduţi

persoanelor particulare.

c) Pedeapsa. Cetăţenii romani care sufereau anumite pedepse puteau fi vânduţi ca sclavi, dar nu la

Roma, ci peste hotare. În această situaţie se aflau: cel care avea o datorie şi nu o întorcea, hoţul prins în

flagrant, dezertorul, nesupusul la serviciul militar etc.

Peculiul sclavului. Cu aprobarea stăpânului, sclavul putea stăpâni careva bunuri, cu titlu de peculium.

Sclavul se îngrijea ca şi cum ar fi bunurile sale, în realitate, proprietar asupra bunurilor era tot stăpânul

sclavului.

Prin peculiu, proprietarii de sclavi îi făceau pe sclavii lor să muncească mult şi cu râvnă, sclavii creându-

şi impresia că muncesc pentru averea lor. În aşa mod, stăpânul îl exploata pe sclav până la bătrâneţe,

încurajându-l să strângă cât mai multe bunuri, iar într-un final, îi lua toate bunurile pe care le agonisea timp de

o viaţă.

6. Statutul juridic al libertinilor (dezrobiţilor)

8 Pentru ei, aceasta era o pedeapsă. Or, peregrinii deditici au fost acei care s-au opus tendinţelor de dominaţie ale romanilor. Ca măsură de pedeapsă, romanii le distrugeau aşezările, aşa încât ei nu mai aparţineau vreunei cetăţi (Molcuţ Emil, op.cit., p.90).9 Sclavi publici, lucrau în folosul statului.10 Arat Gheorghe Teodor. Drept privat roman. Universitatea „Dunărea de Jos”, Galaţi, 2008, p.29.

4

Libertinii, numiţi şi dezrobiţi, erau sclavii eliberaţi de către stăpânii lor, prin utilizarea anumitor forme

solemne. După dezrobire, fostul stăpân se transforma în patron, iar fostul sclav devenea libert (dezrobit).

Formele dezrobirii. Dezrobirea se făcea prin una din următoarele 3 forme solemne: vindicta, censu sau

testamento.

Dezrobirea vindicta se făcea prin pronunţarea de către magistrat a unei formule solemne: „acest sclav să

fie liber”, atingându-l pe sclav cu o nuia.

Dezrobirea censu se făcea prin trecerea din sclav în dezrobit cu ocazia efectuării recensământului.

Dezrobirea testamento avea loc atunci când stăpânul lăsa un testament în care scria numele sclavului

care urma să devină liber după moartea sa. Sclavul devenea liber numai după moartea stăpânului, deoarece

numai din acest moment testamentul producea efecte juridice.

Obligaţiile dezrobitului faţă de stăpânul lui. Eliberarea sclavului din sclavie, nu însemna ruperea

completă a legăturii cu stăpânul săi.

Dezrobitul continua să aibă o serie de obligaţii faţă de stăpân, şi anume: a) dreptul stăpânului de a

dispune de bunurile dezrobitului; b) respectul pe care dezrobitul trebuia să îl acorde stăpânului; c) serviciile pe

care dezrobitul le presta stăpânului său. Serviciile puteau fi obişnuite sau de o anumită calificare11.

7. Statutul juridic al colonilor

Coloni erau persoanele „legate de pământ”. Din punct de vedere juridic, colonul era om liber, dar

situaţia lui de fapt îl apropia de poziţia sclavului, fiind „rob al pământului”. Fiind sclav al pământului, colonul

nu putea fi despărţit de ogorul său, iar vânzarea fondului fără colon sau a colonului fără fond, era nulă.

Introducerea colonatului în Imperiul Roman s-a făcut printr-o lege, emisă de împăratul Constantin cel

Mare în anul 332. Dacă până la lege colonii puteau lucrau pământul în baza unui contract de arendă încheiat

cu proprietarul, atunci după adoptarea legii, colonii deveneau parte integrantă a domeniului pe care-l lucrau,

neputând să-l părăsească niciodată.

O persoană devenea colon:

- prin naştere, dacă unul din părinţi era colon;

- prin prescripţie, dacă un om liber a muncit vreme de 30 de ani pe ogor în slujba altuia, trecând drept

colon;

- сa pedeapsă, în cazurile prevăzute de lege;

- prin contract încheiat cu proprietarul pământului şi înregistrat în arhivele cetăţii12;

- prizonierii de război luaţi de romani.

11 Putem uşor vedea că dezrobitul rămânea să fie sclav în relaţiile cu stăpânul lui. El devenea liber faţă de restul persoanelor, pe când în raport cu de stăpânul, continua să fie în supunere. Cu alte cuvinte, dezrobirea a introdus o nouă formă de exploatare a sclavilor, mai „modernă” pentru acele timpuri. 12 Arat Gheorghe Teodor, op.cit., p.36.

5

Colonul era om liber (asta formal, el oricum fiind alipit pământului)13. În consecinţă, el avea şi unele

drepturi: - putea încheia o căsătorie valabilă; - putea stăpâni anumite bunuri, chiar şi o suprafaţă de pământ,

diferită de cea pe care se afla alipit; - putea să-şi lase bunurile moştenire etc.

Categoriile de coloni. Iniţial, cei care de bună voie arendau o suprafaţă de pământ, se numeau coloni

voluntari. În schimbul pământului primit în folosinţă, ei plăteau proprietarului o parte din recoltă. Alături de

colonii voluntari, au existat colonii siliţi, din care făceau parte prizonierii de război siliţi să muncească la

pământ, în folosul stăpânului lor.

Mai târziu, ambele forme ale colonatului au fost înlăturate, toţi colonii fiind obligaţi a fi coloni servi,

adică alipiţi pământului pe care îl lucrau. Dacă stăpânul vindea pământul, trebuia să vândă şi colonul.

8. Persoanele juridice în DPR

Spre deosebirea de persoanele fizice, care erau oamenii, prin persoane juridice se înţelegeau

organizaţiile, cum ar fi organizaţiile de stat (cetăţile, oraşele, satele), asociaţiile profesionale (colegiile de

negustori, meseriaşi), organizaţiile religioase etc.

În vremea împăratului Iustinian apar fundaţiile pentru ajutorarea săracilor, întreţinerea caselor de copii, a

spitalelor, azilurilor de bătrâni, îngrijirea celor bolnavi etc.

Persoana juridică se considera înregistrată şi putea să-şi înceapă activitatea numai dacă i se elibera

autorizaţie. Autorizaţia se acorda de Senat (mai târziu de împărat), după o verificare prealabilă, şi numai dacă

organizaţia dispunea de un patrimoniu (exprimat în bani sau bunuri). Odată cu autorizaţia, persoana juridică

dobândea capacitate juridică (personalitate), care însemna că i se recunoaşte calitatea de subiect de drept.

La romani, persoanele juridice îşi încetau activitatea: a) dacă şi-au atins scopul pentru care au fost

create; b) dacă erau dizolvate de către stat; c) dacă toţi membrii ei încetau din viaţă; d) dacă patrimoniul

dispăruse sau fusese în întregime consumat (cheltuit).

13 Unii autori dimpotrivă, consideră că colonii nu erau oameni liberi, ci semisclavi (A se vedea: Volcinschi Victor, Cojocari Eugenia, op.cit., p.59).

6