ANUL X l Nr. 30 l ianuarie - aprilie 2014 l VATRA SATULUI Pagina 1

Dr. Clin Georgescu Preedintele Centrului European de Cercetare al Clubului de la Roma

Dr. Călin Georgescu este unul din-tre cei mai importanţi experţi români în dezvoltare, şi anume în dezvoltarea durabilă. Între 1997 şi 2013 a fost director executiv al Centrului Naţio-nal pentru Dezvoltare Durabilă din România, iar din anul 2013 este pre- şedintele Clubului de la Roma (Centrul European de Cercetare din Viena, Austria). Clubul de la Roma este o de-numire simbolică pentru o organizaţie al cărei scop este să supună atenţiei întregii lumi diverse aspecte referitoare la viitorul planetei. Acuzat că urmăreş-te regionalizarea şi unificarea întregii lumi, în realitate Clubul s-a răzvrătit împotriva „ignoranţei sinucigaşe” a omenirii cu privire la adevărata ei con-diţie. Dr. Călin Georgescu, deşi deţine o funcţie internaţională atât de înaltă, nu a uitat că e român, şi încă unul dedicat cauzei naţionale.

Reproducem, în cele ce urmează, pledoaria de tip clasic, „prin noi în-şine”, a domnului Georgescu, pentru schimbarea României.

Aţi detectat, în scrierile dv., „războ-iul nevăzut“ din lume şi din România. Cum arată acest război?

Criza actuală oferă unei umanităţi îngenuncheate de atâtea rele prilejul de a medita asupra propriei supravieţuiri, pe unica sa planetă. După ce a „îm-blânzit“ natura, omul este supus acum manipulărilor de tot felul, spre profitul celor care stau la cârma şi, mai ales, în spatele marilor corporaţii. Nu se poate fura fără a controla mintea victimei.

Discutăm azi de un război dus la nivelul minţii. Este purtat de marile corporaţii şi de politica neoliberală care au creat şi menţin în continuare criza. Lăcomia marii finanţe a produs actuala instabilitate economică şi so- cială. Marile corporaţii nu au nevoie de minţi libere, ci de roboţei care, mo- tivaţi doar de cucerirea unei poziţii în ierarhie şi de avantajele unei vieţi luxoase, se înclină obedient la precep-tele „politicilor corecte”. Personal, sfidez corectitudinea politică de toate culo-rile. Spre exemplu, Nestlé controlează peste 70% din apa îmbuteliată din lume, printre care Périer, San Pelegri-no, Vittel. Este o acţiune neoliberală şi postcolonială care atentează la un drept fundamental al omului – accesul primar la apă. Poate fi un drept uman trans-format în marfă, cu etichetă şi preţ?! Se pare că da... În România, ca şi în alte ţări eliberate de comunism, cetăţeanul este stăpânit prin frică. Ne este frică pentru că nu mai avem credinţă ade-vărată. Când ne rugăm şi cerem ca Dumnezeu să ne „dea“ miracole, con-fundăm credinţa cu magia. Fără muncă asiduă şi jertfă, nu-ţi poţi lua zborul către orizontul demnităţii. Pasărea năs-cută în colivie crede că a zbura este o boală! De acest fapt s-a profitat după ’89 şi aşa s-a perpetuat mentalitatea că, atât timp cât ai ce consuma, e bine. Burta plină stă mai presus de libertate! Spun încă o dată: acum, în România, se trăieşte sub imperiul fricii. Când nu rămâi ferm în credinţa creştinească, se naşte un gol prin care pătrunde groaza de moarte. Şi atunci omul devine „re-sursă umană” – un individ manipulat, fabricat prin înrobirea minţii. Alimen-tele procesate industrial conţin substan- ţe care acţionează subtil asupra sistemu-

lui nervos, imitând efectul drogurilor. Omul care mănâncă produse concen-trate artificial devine dependent: în cău- tarea plăcerii, mănâncă tot timpul, fără să se hrănească. Mintea, sufletul şi inima îi devin captive. Sistemul educaţional de stat contribuie şi el din plin la încătuşarea minţii şi a spiritului. După ce sunt şcoliţi conform prejudecăţilor cultivate de adulţi, denumite eufemis-tic „programe naţionale”, elevii devin de-a dreptul incapabili să gândească sau să acţioneze în alt mod decât cel pe care l-au impus formatorii lor…

Aţi identificat „reţeta” şi „cheia” suc- cesului României: micul producător, ţă- ranul. Pe ce vă bazaţi în acest scenariu?

A te baza pe micul producător, pe ţăranul care a dat identitatea români-lor, înseamnă să contracarezi asediul corporaţiilor, care îţi dictează ce să mănânci, ce să bei, cu ce să te îmbraci, ba chiar şi cum să gândeşti. Ţăranul îşi organizează singur propria producţie. Te salvezi tu, ca ţară, şi îi mai ajuţi şi pe alţii care vor să o facă şi nu mai au cum. Micul producător contribuie la însănă-toşirea României. Graţie lui vom re-zolva, în cea mai mare parte, problema şomajului. Toată lumea va avea ceva de făcut. Dacă ştii să faci ceva cu mâna ta, nu depinzi de nimeni, eşti autonom. Acum, românii bat drumurile Occiden-tului, slugărind prin străini, în loc să muncească şi să prospere în ţara lor. Tot ce ar trebui să facem, ca guvern naţional, ar fi să promovăm micul în- treprinzător, breslele şi meseriile larg răspândite, ajutate de o industrie perfor-mantă şi nepoluantă. Acţiuni precise, nu bătut apa în piuă pe marginea unor generalităţi. Micul producător ne oferă, prin urmare, definiţia succesului.

Sursa: cotidianul.ro – miercuri, 9 aprilie 2014

Periodic afiliat Asociaţiei Publiciştilor Presei Rurale din Banat

MottoViitorul şi trecutulSunt a filei două feţe,Vede-n capăt începutulCine ştie să le-nveţe;Tot ce-a fost ori o să fieÎn prezent le-avem pe toate,Dar de-a lor zădărnicieTe întreabă şi socoate.

M. Eminescu

ANUL XNR. 30

ianuarie- aprilie2014

FERENDIA

Pagina 2 ANUL X l Nr. 30 l ianuarie - aprilie 2014 l VATRA SATULUI

„Misiunea preoţească este paralizată fără vocaţie, fără cultură,dar, mai ales, fără viaţă duhovnicească”

Pr. prof. Ioan G. Coman1

Satul românesc şi-a dezvoltat edificiul cultural şi spiritual încă din cele mai vechi timpuri, avându-l în centrul obştii pe preot. Pentru ortodocşi, acesta era şi este întotdeauna motivul de mândrie în comunitate. Pe lângă nobila şi sfânta sa misiune de a propovădui şi a trăi Cuvântul Lui D-zeu, parohul satului trebuie să aibă şi o puternică autoritate morală şi cetăţe-nească pentru a interveni cu folos în mo-mentele critice din parohie.

Chipul acestuia a fost prezentat în dife- rite ipostaze şi în creaţiile literare. Rămâ-ne memorabil în conştiinţa cititorilor pă- rintele „Ioan de sub deal” din „Amintirile…” lui Ion Creangă, cel care era un păstor adevărat şi un luminător al satului. El a depus mari eforturi îndemnân-du-i pe oameni să-şi dea copiii la şcoală, iar „popa Tanda” din povestirea lui Ioan Slavici, i-a prins în arcanele lui binefăcătoa-re pe leneşii satului. În schimb, părintele Grigore din Mahaci, din scrierile lui Ion Agârbiceanu, un „popă de omenie”, pe cele drepte le ţinea cu tărie, dar, când auzea fluierul, juca de mama focului.

În literatură, dar, mai ales, în realitatea ortodoxă, chipul slujitorului din altar se impune prin frumoase calităţi religioase, morale şi sociale. Chiar dacă mai sunt unele excepţii, este necesar ca el să fie model de evlavie, de bunătate, de dreptate şi de ospitalitate. Şi asta deoarece chipul său este după cel al lui Hristos şi al Sfinţi-lor Apostoli şi are ca model părinţii biblici. Tocmai de aceea sfinţii preoţi nu concep preoţie fără vocaţie. Fără această virtute, cum arătam şi în mottou, misiunea aces-tuia este paralizată.

Un astfel de slujitor al altarului, înzestrat cu excepţionale calităţi, a fost şi preotul Traian Olde din satul Ferendia. La Sfinţia Sa, vocaţia era nu doar un dar divin, ci şi unul moştenit, întrucât provenea dintr-o familie foarte veche de propovăduitori ai credinţei creştine.

Am în sufletul meu şi în jurnal frumoa-se amintiri consemnate despre Cucernicia Sa. Pentru mine, un slujitor al catedrei, venit la Ferendia în anul 1965, „popa Traian” rămâne o figură bisericească de referinţă, generos, înţelept, de înaltă ţinu-tă duhovnicească şi pătruns de o adâncă evlavie omenească.

Pentru o mai corectă evocare a chipului acestuia, m-am folosit de informaţiile şi de documentele pe care le deţin ing. Ostoia şi soţia lui, Letiţia, şi chiar de cele primite de la fiica fostului preot, d-na Georgina Avram. Tuturor le trimit, pe această cale, calde şi sincere mulţumiri.

Filonul preoţesc din care se trage pă-rintele îşi are sorgintea în anul 1883, când, din localitatea Feneş, jud. Caraş Severin,

vine în Ferendia, ca preot, Luca Lăzărescu. Acesta era căsătorit cu Drăghina Lăzărescu şi păstoreşte enoriaşii de aici, până în anul 1919, când moare. Văduva preoteasă mai trăieşte până în anul 1940. Soţii Lăzărescu au avut o singură fiică, pe Maria, care, în anul 1906, se căsătoreşte cu preotul George Olde, originar din comuna Forotic. Sfinţia Sa slujeşte altarul la Ferendia, din 1907 până în anul 1945, când trece la cele veşnice.

În anul 1909, se naşte în Ferendia, copilul lor, Traian, viitorul preot. După absolvirea celor 8 clase de liceu, ajunge la Academia Teologică din Caransebeş, pe care o termină în anul 1932. În timpul cât era la studii, în Caransebeş, făcea dese vizite la o familie din oraş. Acolo a cunoscut-o pe viitoarea preoteasă, Ana Nemoianu, originară din localitatea Petrilova, lângă Ciuchici, jud. Caraş-Severin. Iată cum relatează acest episod fata părintelui, doamna Georgina Avram, care vieţuieşte acum la familia ing. Ostoia, din Clopodia. „În Caransebeş, era

un preot. Ei mergeau deseori acolo. Acest preot avea o fată. Ea era o verişoară mai îndepărtată cu tata. Tot în aceeaşi casă venea şi mama, pentru că fata acestui preot era căsătorită cu unchiul mamei mele. Acolo, s-au cunoscut ei în vacanţe. Între timp, tata a terminat teologia şi trebuia să se căsătorească. Mama era învăţătoa- re la Slatina-Nera în Caraş-Severin. Aşa că se logodesc şi pleacă la Ferendia, unde a primit şi ea post în învăţământ. Nunta însă a avut loc la Ferendia.”

Deci perechea tânără vine în sat în anul 1932. Pe atunci, încă era preot în Ferendia tatăl lui Traian, George Olde. Proaspătul absolvent al Academiei Teologice din Caransebeş va funcţiona însă ca şi capelan pe lângă părintele său din 1933 până în

anul 1945, când preotul George moare. De acum, fostul asistent devine preot titular pe post în satul natal. Noul paroh era împlinit ca om înaintea lui D-zeu, dar, pe umerii săi, purta o grea misiune: era răspânditorul dragostei pentru D-zeu şi avea sfânta menire de a fi mijlocitor între divinitate şi oameni, între cer şi pământ. Fami- lia lui, de curând închegată, tre-buia să fie model pentru cele ale credincioşilor.

La 25 aprilie 1934, D-zeu-Tatăl le oferă în dar prima fiică, Geor-

gina. Bucuria le umplea sufletele tinerilor. Însă, după numai trei ani, se naşte a doua fată, Nuţi, care trăieşte doar 6 ani, iar, în anul 1951, cea de-a treia fetiţă venită pe lume avea să-i bucure pentru câteva zile, după care se stinge şi acest nevinovat suflet. Toată nădejdea, după atâta durere, le-a rămas în fata cea mare care le va fi mereu aproape.

Georgina, de acum singura lor fiică în viaţă, face primele şapte clase în Feren-dia. Termină Şcoala Pedagogică de Fete din Lugoj şi obţine diploma de învăţător pentru ciclul II. Funcţionează ca profesor de română la Şcoala elementară din Belinţ în perioada 1952-1953. Acum se căsăto-reşte cu ing. Vasile Avram, iar, între anii 1953-1954, este încadrată tot ca profesoară de română la şcoala din Ianova-Timiş. Demisionează din învăţământ şi se anga-jează ca funcţionară la Uzinele Magheru din Topleţ, unde era inginer şi soţul ei. De la Topleţ, revine ca învăţătoare la Lugoj şi,

Preotul Traian Olde Bunătate şi generozitate pentru enoriaşi(evocare întru memoria acestui longeviv preot din Ferendia)

Prof. Iosif Marius Circa

1 M-am folosit, selectiv, de unele idei ale Sfin-ţiei Sale, pe care le-am adaptat în articolul meu.

Preotul Traian Olde, preoteasa Ana, împreună cu fiica Georgina şi ginerele Vasile Avram

ANUL X l Nr. 30 l ianuarie - aprilie 2014 l VATRA SATULUI Pagina 3

din dorinţa de a se perfecţiona, se înscrie, dar nu termină Facultatea de Filologie de la Universitatea din Timişoara. Funcţionează însă peste 20 de ani ca secretară la Insti-tutul de Medicină Legală din Timişoara, unde s-au mutat între timp.

Preotul Traian Olde a avut şi un frate, Titus, care, după ce-şi face studiile la Timişoara, le continuă, înscriindu-se la Facultatea de Medicină din Padova-Italia, pe care nu o termină. Fuge şi revine în România, de teamă să nu fie înrolat în armată şi să fie dus să lupte în războiul din Abisinia. Se stinge în Timişoara în anul 1952, săvârşindu-se pe pământ natal şi nu pe meleaguri străine.

Preacucernicia Sa, Traian Olde, în toţi anii cât a slujit în altarul biserici din Feren-dia, a fost un model de bunătate şi de ge-nerozitate umană. În jurul duhovnicului, graţie comportamentului exemplar pe care l-a avut în societate şi în biserică, unde n-a fost un simplu profesionist al altarului, ci un slujitor real al lui Hristos, s-au adunat credincioşii învăluiţi de multă dragoste şi frică de D-zeu, dar şi de un afişat respect şi o vizibilă mândrie faţă de parohul lor. În mulţii ani de preoţie în satul său natal, unde-şi dormeau somnul de veci şi stră-moşii săi clerici, între părintele Traian şi săteni s-au cimentat durabile relaţii umane şi creştine. Fără Sfinţia Sa nu existau rugă-ciune, închinare şi jertfă valabile în faţa lui D-zeu. Toţi creştinii din parohie veneau cu drag la slujbele pregătite cu grijă de „taica popa”.

Duminicile şi sărbătorile de peste an erau înălţătoare şi de mare evlavie creştină, când săte-nii, cu chipul smerit, într-o co-muniune de credinţă şi de sfântă împăcare cu D-zeu, ascultau cea mai purificatoare slujbă a Biserici creştine, Liturghia. Din strană, răspundeau, cu gla-suri ce încântau asistenţa, tineri, mândri că pot sluji pe Domnul: Ion Păsangu, Trandafir Păsulă, Trandafir Dalea (doctorul) etc., iar din sufletele coriştilor conduşi de Moş Pera sau de Ilia Cogea, răzbătea o trăire inte-rioară de mare vibraţie religioasă care electriza toţi enoriaşii.

Preotul Traian Olde era conştient că fără o cultură întinsă nu poate conduce sufletele care îi erau încredinţate. Ar fi ratat, de bună seama, sfânta misiune, ceea ce nu era în firea acestuia. Meticulos şi ordonat în viaţă, în munca de birou, avea un scris de o excelentă caligrafie (specific acelor timpuri) şi era înconjurat acasă de o bogată bibliotecă cu tomuri de cultură şi de teologie. Toate documentele bisericii erau ţinute la zi şi străluceau prin corectitudi-ne. Evidenţele rămase de la Sfinţia Sa sunt mărturii grăitoare şi adevărate piese de mo-nografie pentru viitorime. Îşi pregătea cu responsabilitate şi dăruire duhovnicească

toate predicile, conştient fiind că acestea întregeau şi întăreau misiunea de educare creştină a sătenilor.

El era şi un desăvârşit învăţător. „Mer-geţi şi învăţaţi toate neamurile” (Matei, 28,19), se spune în porunca de trimitere în misiune a Apostolilor. „Taica popa” a fost un ierarh model, de referinţă. Şi-a în- văţat şi supuşii cum să se poarte, i-a lăudat pe cei mai mulţi şi i-a admonestat pe cei rătăciţi. Şi-a îndrăgit supuşii şi i-a iubit pe copii, inoculându-le în orele de religie sentimentul dragostei faţă de D-zeu. Le-a stimulat interesul pentru credinţa strămo-şească, oferindu-le şcolarilor onoarea ca, pe rând, la fiecare slujbă să citească Apos- tolul. Încântarea şi bucuria erau fără mar-gini, iar câştigul creştin era dublu.

Dar cea mai mare virtute, pe lângă dra- gostea faţă de D-zeu, a fost, la Sfinţia Sa, principiul pe care-l transformă într-o lege a credinţei: ştia că trebuie să fie primul care oferă fără să ceară ceva în schimb. Generozitatea Cucerniciei Sale era prover-bială şi exemplară. Credincioşii de azi, co-piii de ieri, şi-aduc aminte cum părintele, când mergea prin sat cu crucea, primea banii şi atenţiile de unde sfinţea casele, dar, cu mărinimia-i fără margini, le înapoia

imediat copiilor din familiile respective. Astfel, arăta încă odată, că preotul este prin definiţie un om al sfinţeniei, chiar dacă, seara, când se întorcea acasă, preoteasa îl mustra pentru excesul de bunătate: „Na, Trăiene, ai venit cu buzunarul gol! Noi ce punem pe masă acum?” Dar „taica popa” era împlinit sufleteşte că a oferit ceva , fără să ceară nimic în schimb.

În cei 37 de ani de preoţie în sat, longe- vivul preot s-a bucurat de multe împliniri, dar a trăit şi perioade de umilire nemeri-tată, pe care le-a suportat cu demnitate creştină. Cam prin greii ani ai lui 1955-1959, preoteasa fiind dată afară din învă-ţământ pentru că era căsătorită cu un om al bisericii, părintele Traian Olde, a fost nevoit să lucreze suplimentar pe post de contabil la C.A.P.-ul din sat, ca să-şi întregească veniturile. Dureroasă şi ruşinoasă perioadă în istoria acestui neam cu obârşie creştină!

Dar timpul se scurge, iar acesta înseamnă viaţă. Numai că anii, de la o vreme, devin o povară pentru umerii pământeanului. Omul

acesta, deşi în mandatul său misionar n-a reuşit să facă reparaţii capitale la bise-rica din Ferendia, vremurile acelea fiind mai grele, a reuşit însă să repare sufletele oamenilor. Da! Toată bunătatea sa se răs-frângea în inimile enoriaşilor. Predicându-le Sfânta Evanghelie, „popa Trăian” era convins că, în ipostaza sa, nu avea doar rolul de a prezenta lui D-zeu ofrandele, ci şi de a aduce binecuvântare de sus către credincioşi. Era înzestrat cu o mai mare doză de înţelepciune şi de smerenie decât supuşii pentru care rămânea un model. De aceea , încheierea misiunii sale sfinte i-a marcat sufleteşte pe toţi creştinii din această comunitate.

S-a retras din preoţie în anul 1970, când locul său din altar va fi ocupat de tânărul preot Trăilă Gherga. Mai zăboveşte o scurtă perioadă în fosta sa parohie, de care se desparte cu greu. Are ocazia să-şi etaleze din nou bunătatea, dar şi veleităţile de psiholog şi bun pedagog iniţiindu-şi urma-şul în tainele preoţiei. Îl îndrumă părinteşte pe proaspătul părinte, ascultându-i cu tact apostolic predicile pregătite pentru slujbe. Astfel, harul Sfinţiei Sale se revărsa cu prisosinţă în alt suflet creştin menit să-i continue misiunea. Iar asta-l liniştea şi-l

împlinea duhovniceşte.Se mută cu familia la Timi-

şoara, unde-şi cumpără o casă cu grădină şi curte pentru ca meandrele bătrâneţii să fie mai uşor de suportat. Dar sistematiza-rea dărâmă bucuria soţilor Olde şi se vor instala într-un aparta-ment, separat de fiica lor. Numai că dorul de sat, de parohie şi de credincioşii săi îl readuc în vizită la Ferendia unde îşi mai potoleşte oful şi nostalgia pentru trecuţii ani.

Şi-a reîntâlnit sătenii, foştii enoriaşi şi prietenii. Căci Preacucernicia Sa le-a fost nu doar duhovnic, ci şi un bun şi de încredere prieten. Şi-a adus aminte şi de moş Nicolae Brebanu, bunul său amic, unde poposea obosit, de fiecare dată, după încheierea sfinţirii caselor. Fidelul meu jurnal2 îmi oferă onoarea şi ocazia să dau luminii tiparului un memorabil autograf rămas de la bunul nostru părinte. Consemnarea se făcea în data de 15 iulie 1975. „Se împlinesc exact 3 ani de când am părăsit definitiv comuna în care m-am născut şi în care am servit ca preot timp de 37 de ani. M-am întors azi în Ferendia numai pentru 3 zile cu scopul de a-mi re-vedea prietenii şi foştii mei colaboratori. Mă găsesc în casa bunului prieten, consi-lier parohial şi fost epitrop, Nicolae Ghera care m-a primit ca pe un frate şi cu care am depănat firul amintirilor care m-au impresionat foarte mult. Am găsit aici şi

6

2 Iosif Marius Circa, „Jurnal intim” (manu-scris), vol. I, p. 240

Preotul Traian Olde, împreună cu preoteasa Ana şi fiica Georgina

Pagina 4 ANUL X l Nr. 30 l ianuarie - aprilie 2014 l VATRA SATULUI

pe nepotul său, prof. Iosif Marius Circa, director al Scolii Generale de aici, care a lăsat în urma sa multe lucruri şi realizări frumoase. Am scris aici această însemnare pentru a se aminti şi pentru a se cunoaşte de cei viitori.” Pr. Traian Olde

L-am omenit pe „taica popa” şi ne-am givănit cuprinşi de adâncă emoţie. Apoi, Sfinţia Sa a părăsit satul cu ochii umezi lăsând în urmă-i marea sa dragoste divină, bunătatea şi binecuvântarea pe care încă le revărsa asupra noastră. A fost ultima dată când ne-au fost aproape glasu-i şi sfânta sa ocrotire.

A trecut întru odihna veşnică în data de 12. 09. 1978, iar d-na preoteasă a mai vieţuit, alături de fată, până în anul 1985. Preotul Traian Olde a plecat dintre noi, lăsând în urmă frumoase amintiri, dar şi creştina convingere că preoţia este o funcţiune sacră, iar parohul este un sfânt pe pământ.

Cultura vastă şi pilduitoarea credinţă i-au sădit în sufletul evlavios curate gân-duri pentru viitorime. Familia Ostoia deţi-ne, rămasă în manuscris, de la acest fiu al satului, o interesantă „Cronică a parohiei Ferendia”, o adevărată monografie a sufle- telor din această aşezare. Spaţiul nu ne permite să amintim întreaga structură a lucrării ( aşezare, istoric, locuitori pe na-ţionalităţi, pe confesiuni şi pe viţe…etc.), spicuim însă, selectiv, câteva idei din ea.

„Până în anul 1900, locuitorii din Fe-rendia, din punct de vedere cultural erau încă departe de nivelul celorlalţi din jurul localităţii. [...] Peste 540 de persoane, nu cunoşteau carte , erau analfabete, […] Şi moralitatea lăsa de dorit. Până în 1880, bătăile între oameni şi chiar omorurile erau la ordinea zilei în comună. De proce-se şi de judecăţi nu le păsa. Această stare de lucruri s-a schimbat odată cu venirea în comună a preotului Luca Lăzărescu şi a învăţătorului Achim Miloia, care, prin predici, cuvântări, conferinţe ţinute la diferite serbări, date de corul ţărănesc condus de acelaşi învăţător, reuşesc ca, în 1900, să nu se mai pomenească nici de bătăi, nici de focuri, sătenii devenind oameni la locul lor.”

Bun cunoscător al sufletului uman, preo- tul Traian Olde lasă urmaşilor un sensibil portret moral al ferengienilor: „[…] se supără repede din nimica toată, dar le trece tot atât de repede. Uneori nu sunt sinceri. […] le place să se laude şi să fie lăudaţi de alţii, dar se supără foc când cineva le atrage atenţia. […] Sunt meşteri în a scorni nume de batjocură... Sunt însă harnici…ospitalieri. Nu le place lucru de mântuială. Când lucrează cu ziua la alţii, au un principiu: Plătesc bine, lucrăm bine!”

Cred că informaţiile din această origi-nală şi valoroasă cronică, alături de alte importante surse ( vezi şi „Monografia co-

munei Ferendia”, de înv. Achim Miloia…) pot constitui piese de bază pentru o mo-nografie actualizată a satului nostru.

Am consemnat aceste evocări cu res-ponsabilitate, dar şi cu emoţia jurnalistu-lui aflat în faţa unei mari personalităţi desprinse din vitrina cu cei mai de vază fii ai satului.

Întru veşnica lui pomenire şi pentru o pioasă aducere aminte, merită să-i aşezăm floarea recunoştinţei noastre pe mormân-tul lui şi al preotesei, aflate la Cimitirul din Calea Şagului, nu departe de capela nr. 3, întrucât părintele Traian Olde a ră-mas permanent în conştiinţa enoriaşilor, cum afirmam şi în titlu, ca un model de bunătate şi de generozitate umană. Ba, mai mult, ar merita un loc şi în literatură, acum când, mulţi dintre contemporani s-au îndepărtat de sorgintea noastră creştină, alunecând, uneori, pe făgaşuri îndoielnice.

Iată de ce mi se pare potrivit să închei cu un citat dintr-un eseu al pr. dr. Ovidiu Moceanu, care recheamă în literatură chipul preotului „exilat”: „Părinte, unde eşti? Mi-e dor de Sfinţia Ta! […] E vre-mea să te întorci, părinte. Nu numai în literatura noastră, ci şi în cea europeană. Căci lumea de azi a uitat de cele sfinte, îşi bate joc de trecut, de prezent şi de viitor. Vino, părinte! Să ai la îndemână şi cârja pentru dreapta mustrare!”

Deta, 23 martie 2014

În organizarea Asociaţiei Publicişti-lor Presei Rurale din Banat, cu sprijinul Primăriei şi al Consiliului Local al co-munei Giroc, la Liceul Teoretic „David Voniga” din localitate s-a desfăşurat, în ziua de 22 februarie, Simpozionul inter- naţional cu tematica „Ecouri ale Primu-lui Război Mondial reflectate în presa scrisă şi în memoriile bănăţenilor”.

Alături de participanţii din judeţele Ti- miş şi Caraş-Severin s-au numărat şi cei din câteva localităţi din Banatul sârbesc.

Cei prezenţi au vizionat o interesan-tă expoziţie de fotografii, cărţi poştale trimise de pe front, diferite obiecte apar-ţinând foştilor combatanţi din judeţul Caraş-Severin, expoziţie alcătuită şi pre- zentată de prof. Gheorghe Rancu-Bodrog.

Au fost prezentate apoi, de către prof. dr. Ioan David, câteva volume recent apă- rute la editura David Press Print, printre care şi volumul „Când amintirile...” ofe-rit de autorul Ion Murariu celor prezenţi.

Vorbitorii au evocat în comunicăriile susţinute fapte de arme şi tributul de sânge plătit de bănăţeni în uriaşa confla-

graţie mondială pentru care stau măr-turie numeroasele monumente ridicate spre slava eroilor.

S-au adus propuneri pentru îmbogăţi- rea şi diversificarea activităţii din cadrul Asociaţiei s-au făcut schimburi de publi-

Simpozion internaional la Giroc

caţii între redactorii acestora, cărora, la sfârşit, le-au fost acordate diplome de către preşedintele asociaţiei, Ioan Traia, pentru aportul adus la promovarea şi cunoaşterea trecutului istoric al Banatului.

I.M. Giroceanu

Redacia mulumete domnului ing. Mircea Miloia pentru ajutorul financiar dat la apariia acestui numr al periodicului Vatra Satului

ANUL X l Nr. 30 l ianuarie - aprilie 2014 l VATRA SATULUI Pagina 5

Binecuvântat să fie Dumnezeu, Tatăl Domnului nostru Iisus Hristos,care, după îndurarea Sa cea mare, ne-a născut din nou prin învierea lui Iisus Hristos din morți, la o nădejde vie. 1Petru1,3

Cea mai mare demonstrație de dragoste din veșnicie o găsim în Epistola către Romani cap.5 vr.8 ”Dar Dumnezeu Își arată dragostea față de noi prin faptul că pe când eram noi încă păcătoși, Hristos a murit pentru noi”. Oricine ignoră dragostea lui Dumnezeu, respinge pe Domnul Iisus ca Mântuitor, și neagă pe Acela care L-a răscumpărat, acea persoana va cădea sub mânia veșnica a lui Dumnezeu. Dumnezeu iubește necondiționat pe oricine, prin faptul că își arată mila Lui la toți. Numai cei care cred în Iisus ca Domn și Mântuitor al lor, vor avea parte de dragostea lui Dumnezeu pentru veșnicie.

Acesta este caracterul lui Dumnezeu, căci din inima Tatălui se revarsă asupra fiilor oamenilor torentele milei divine manifestate în Isus Hristos. Mântuitorul cel iubitor şi milostiv era Dumnezeu „arătat în trup” (1 Timotei 3,16).

Domnul Hristos a trăit, a suferit şi a murit pentru răscumpărarea noastră. El a devenit „om al durerii”, pentru ca noi să putem fi părtaşi de bucuria veşnică. Domnul Dumnezeu a îngăduit ca Fiul Său iubit, plin de har şi adevăr să vină dintr-o lume de nedescrisă slavă într-o lume mânjită şi poluată de păcat şi întunecată de umbra morţii şi blestemului. El I-a îngăduit să părăsească sânul iubirii Sale şi adorarea îngerilor spre a suferi ruşinea, insulta, umilinţa, ura şi moartea. „Pedeapsa care ne dă pacea, a căzut peste El, şi prin rănile Lui suntem tămăduiţi” (Isaia 53,5). Priviţi-L în pustie, în Ghetsemani, pe cruce! Fiul fără prihană al lui Dumnezeu a luat asupra Sa povara păcatului. El, care era una cu Dumnezeu Tatăl, a ajuns să simtă în sufletul Său teribila despărţire pe care păcatul o aduce între Dumnezeu şi om. Acest fapt a smuls de pe buzele Sale strigătul plin de durere: „Dumnezeul Meu, Dumnezeul

Meu, pentru ce M-ai părăsit?” (Matei 27,46). Povara zdrobitoare a păcatului, conştienţa teribilei lui grozăvii, a despărţirii păcătosului de Dumnezeu : acestea au fost cele ce au zdrobit inima Fiului lui Dumnezeu.

Domnul Hristos a fost mijlocul prin care Tatăl a putut să-Şi reverse asupra unei lumi căzute în păcat nemărginita Sa iubire. „Dumnezeu era în Hristos, împăcând lumea cu Sine” (2 Corinteni 5,19).

Dumnezeu Tatăl a suferit împreună cu Fiul Său. În agonia Ghetsemanilor, în moartea ispăşitoare de pe crucea Golgotei inima Iubirii infinite a plătit preţul mântuirii noastre. Domnul Isus spunea: „Tatăl Mă iubeşte, pentru că îmi dau viaţa, ca iarăşi s-o iau” (Ioan 10,17). Sau cu alte cuvinte: „Atât de mult vă iubeşte Tatăl meu, încât pe Mine Mă iubeşte mai mult pentru că Mi-am dat viaţa pentru mântuirea voastră.

El este Jertfa noastră, Apărătorul nostru, Fratele nostru, purtând chipul nostru omenesc înaintea tronului Tatălui şi care pentru veşnicie este una cu neamul omenesc pe care l-a răscumpărat El, Fiul omului. Şi toate acestea pentru ca păcătosul să poată fi ridicat din ruina şi degradarea păcatului spre a putea reflecta iubirea lui Dumnezeu

şi a se împărtăşi de bucuria sfinţirii. Preţul plătit pentru mântuirea noastră, sacrificiul infinit pe care L-a făcut Tatăl nostru din ceruri dând pe Fiul Său să moară pentru noi trebuie să trezească în noi idei foarte înalte despre ceea ce putem deveni prin Hristos. Pe măsură ce inspiratul apostol Ioan privea înălţimea, adâncimea şi lărgimea iubirii lui Dumnezeu Tatăl faţă de lumea pierdută era cuprins de adorare şi veneraţie. Negăsind un limbaj mai potrivit în care să exprime măreţia şi gingăşia acestei iubiri, el a chemat lumea întreagă s-o privească. „Vedeţi ce dragoste ne-a arătat Tatăl, să ne numim copii ai lui Dumnezeu” (1 Ioan 3,1). Ce valoare dă faptul acesta omului! Datorită păcatului fiii oamenilor au ajuns robi ai lui Satana. Prin credinţa în jertfa ispăşitoare a Domnului Hristos, fiii lui Adam pot deveni fii ai lui Dumnezeu. Luând asupra Sa natura noastră omenească, Domnul Hristos a înălţat omenirea. Cei păcătoşi sunt astfel în poziţia în care : prin legătura cu Domnul Hristos : pot în adevăr să devină vrednici de numele de „fii ai lui Dumnezeu”.

O astfel de iubire este fără egal. Să fim numiţi copii ai împăratului ceresc! Preţioasă făgăduinţă! Tema celei mai profunde meditaţii! Iubirea fără seamăn a lui Dumnezeu pentru o lume care nu L-a iubit! Gândul acesta are asupra sufletului o putere ce îi subjugă şi aduce raţiunea în supunere faţă de voinţa lui Dumnezeu. Cu cât vom studia mai mult caracterul divin în lumina crucii de pe Golgota, cu atât vom vedea mai mult mila, gingăşia şi iertarea împletite cu nepărtinirea şi dreptatea şi cu atât mai mult şi mai clar vom discerne nenumăratele dovezi ale iubirii infinite şi ale milei pline de gingăşie care întrec cu mult dragostea şi dorul unei mame pentru copilul ei neascultător.

Fie ca dragostea lui Dumnezeu să ne fie hrană spirituală, să ne împărtășim cu Învierea, și să ne facem părtași Darului Dumnezeiesc, care se revarsă în fiecare moment asupra noastră. Hristos a înviat!

Învierea, dragostea desÃvârßità cÃtre om

Pr. Dragan Giorgiev

Pagina 6 ANUL X l Nr. 30 l ianuarie - aprilie 2014 l VATRA SATULUI

Scrisori din Italia

Dr. Ioachim Miloia

Roma 13/11921Dragă Mami!Încep scrisoarea cu ce te interesează

mai mult: că sunt bine şi sănătos, că-mi merge foarte bine. După ce m-am scăpat de boalele acelea m-am pus pe lapte, ouă, brânză şi unt aşa că dacă doar o dată pe săptămână mănânc carne sau altecelea încolo şi la prânz şi sara tot lăptării de astea mănânc şi văd că-mi face foarte bine. Slăbisem în decursul boalei însă acum m-am îngrăşat din nou aşa că sunt foarte îndestulat cu sănătatea. Zilele trecute am avut însă o mică nenorocire era să păţesc rău. Când îi frig baba mea (gazda n.n. A.T.) îmi aduce într-un lavor de fier cărbuni aprinşi şi îi pune în cameră deoarece aici nu există cuptoare. A adus mai mulţi ca de regulă între ei şi de cei de piatră şi eu ‘nainte de a mă culca am uitat să aerisez. Camera s-a umplut de dioxid de carbon. După miezul nopţii mă pomenesc – după un vis groaznic – cu o durere estraordinară de cap şi cu o ameţeală de abia ştiam de mine. Mi-am căutat tabachera la întuneric – căci ca să aprind lampa trebuia să mă dau jos şi era frig – şi mi-am aprins o ţigare. Luptam în continuu cu ameţeala care voia să mă doboare. N-am putut să fumez ţigarea până la capăt căci adormi-sem din nou, mai bine zis am căzut într-un fel de toropeală a simţurilor. Eu nu mi-am dat seama ce se întâmpla căci uitasem de cărbuni. După alt vis şi mai urât sar din noudin somn şi atunci am simţit şi mi-rosul din cameră. Dându-mi seama ce-i, aşa ameţit cum eram, m-am dus până la fereastră şi deschizând-o mi-am mai venit în fire. Camera era plină de dioxid de carbon şi dacă nu mă pomeneam păţeam rău. Toată ziua m-a durut capul în ziua aceea. Atâta-i tot. Încolo o duc bine, lucrez cât îi ziua în atelier, nu absentez nici o jumătate de ceas, căci voiesc să aduc la loc tot ce am perdut anul trecut. Fac progrese iar profesorul meu mă felicită mereu pentru lucrările mele. Atâta-i rău că deocamdată fac tot lucruri mici adecă schiţă mică a lucrărilor cari vor fi mari – căci neavând parale să-mi plătesc mode-le – nu mă pot apuca încă să le fac şi mare.

Ieri mi-a făcut un cadou profesorul: o reproducere de pe una din cele mai bune lucrări ale lui, scriind pe dosul ei:

Al Epregio Amico Signor Miloya. L. Bar-gillini (Distinsului prieten Dl Miloya. Luigi Bargillini). îţi închipui ce bucurie am avut – fapt care mă stimulează tot mai mult la lucru. Trece timpul, de nici nu-1 observ şi nicicând nu ştiu în câtelea e. Pe scrisoarea asta am scris 13 febr. pe nimerite, poate să fie însă 10 sau 15 febr. Cam de două ori pe săptămână mă duc la operă şi câteodată la cinematograf. Atâta-i unica mea distracţie. încolo tot studiul.

Ce faci tu mami dragă? Cum te simţi – mai eşti bolnavă? Sperez că bunul Dzeu te-a scăpat şi acum eşti sănătoasă.

Scrie-mi mami dragă Când ai timp. De mine n-ai nici o grijă.Sărut mâna. C h i m i

24/11921 Roma Dragă Mami! De două săptămâni aştept cu multă

nerăbdare ştiri de la tine şi abia astăzi am primit scrisoarea din 14II. Îmi era frică că poate vei fi bolnavă serios, căci am citit în ziare despre frigul ce e pe la voi – aşa însă mă bucur că cu toate necazurile ce le-ai avut cu Lani şi altele tot te ţii binişor.

Îţi dădusem adresa locuinţii tot ca să cruţ, deoarece primind scrisori la institut tre-buie să dau portarului întotdeauna bacşiş. Scrisoarea asta a ta apoi a venit la Babă, însă pe mine nu m-a găsit, căci eu de o săp-tămână nu mai stau la ea. Anume m-am cam certat cu ea căci nu i-am plătit toată datoria şi mă şicana întruna – aşa încât m-am săturat de ea şi am plecat. Acum stau la biserica românească în cameră cu economul societăţii studenţilor, cu sculpto-rul Onofrei care-mi este cel mai bun prie- ten. Ne-am aranjat foarte bine. Cum camera e micuţă însă sănătoasă am dat afară spa-tele paturilor, am rămas numai cu federele şi cu madratele aşa ca ne-am făcut un fel de sofale turceşti. Apoi din piaţa de ve-chituri am mai cumpărat nişte măsae de damasc şi alte bucăţi pe care le-am bătut pe părete tapesând astfel toata camera. Este foarte drăguţă, mi-e dragă, stau acasă mai cu seamă că e mult mai caldă decât unde stăteam. A trebuit însă să-mi cumpăr o pătură şi un lepedeu care m-au costat cam mult. Aici însă nu plătesc nimic chirie. Până voi sta aici va fi bine, mi-e însă frică, căci se aude că popii ne dau afară cât

de-ngrabă. De aceea adresa mea stabilă este: M. G. „Circolo artistico internazinale Via Margutta Roma. Este o asociaţiune a nostră unde sunt membru şi unde merg în toate zilele.

Cu mâncarea am dus-o cam cum am putut. Prânzul îl aveam abonat într-o cârciumă iar cina o mai înşelam cum puteam mai cu o ţâr de şuncă (din care am avut până acum) mai cu una alta, dar totdeauna şi cu ceai. Atâta ceai cât am beut până acum şi cât voi mai bea încă n-am beut în toată viaţa mea. De două luni de când sunt aici nu am mai gustat laptele. Banii mi s-au isprăvit – am scris la Sibiu să-mi trimită restul de bursă, când va veni nu ştiu. La tot cazul eu nu mă mai bazez pe aceşti bani ci doară pe lucrul care sper să-l găsesc aici şi pe o veste bună care mi-a venit ieri. E vorba să avem schimbul cât de îngrabă şi atunci pe câteva luni –adecă până în iulie sunt salvat. La tot cazul nu desperez, tot nu voi muri eu de foame, sunt alţii între români şi mai necăjiţi.

În timpul din urmă am avut şi noi frig mare pe aici, era 1, 1-2 graduri sub zero – care-i mare lucru aici. Ba a fost şi minus o zi întreagă de s-au speriat bieţii italieni. De atunci – adecă de când sunt aici sunt cam tot răcit, tot întrocnat, câteodată du-reri de cap, sânge din nas dimineaţă etc. Dar astea vor trece cât de-ngrabă căci a început puţin să se încălzească. Am însă un alt neajuns care nu l-am mai avut până acum: degetele de la mâini, încă ‘nainte cu vro lună lucram acasă în frig şi simţeam cum îmi sunt mânele de îngheţate. Apoi au început să mi se umfle încheieturile de la degete, de nici nu puteam să închid mâna. Mai cu seamă mâna stângă era ca o croafnă şi roşie de-mi era groază să mă şi uit la ea. De vro două zile s-au mai desumflat căci mă lecui în toată sara cu tintură de iod, însă definit nu-mi va trece până nu trece tot frigul. Nu-i însă nici un lucru de alarmat mai cu seamă că aici e foarte la modă.

Cât despre ceea ce mă întrebi în privinţa lucrului iată până acum ce am ales: din toate locurile, unde m-am dus până acum după lucru m-au refuzat. În fine la inter-venţia familiei fetei italience am fost primit într-o fabrică de ceramică (olărie artistică), însă mi-a spus să lucrez două zile de probă. După cele două zile (eu n-am mai fost în viaţa mea la lucruri d-astea) m-a dat afară zicând că nu se poate folosi de mine. Acum aştept răspuns de la o casă de cinematograf unde sper să intru. E cam greu aici cu lucru!

Dorindu-ţi sănătate şi tot binele îţi sărut mâna, Chimi

Acum am scăpat definitiv de frig, întru-cât azi am ieşit în sacou, paltonul doar seara dacă-l voi mai lua. :

Ce priveşte Popii, i-am văzut pe amân-doi, pe cel care a murit l-am văzut pe catafalc, iar pe cel nou când l-au fost ales şi a ieşit pe balconul Sf. Petru de unde a binecuvântat poporul.

Sărut mâna

ANUL X l Nr. 30 l ianuarie - aprilie 2014 l VATRA SATULUI Pagina 7

Societatea românească traversează anevoie o lungă şi obositoare perioadă de

tranziţie, spre ce? e greu de afirmat. Se poate presupune din cioturile de informaţii, drămuite cu parcinomie de cei cunoscători, că ne este deschisă calea spre globalizare, un stadiu de dezvoltare a omenirii plin de ademenitoare aspecte. Luate la amănunt aceste aspecte încep să pălească straşnic sub lumina necruţătoare a realităţii (vezi cazul Roşia Montana, sau exploatarea gazelor de şist), cazurile cele mai ingrozitoare când legea în România o fac multinaţionalele în cârdăşie cu politicienii corupţi.De ce? Fiindcă Uniunea Europeană este un proiect conceput încă de la începuturile sale ca promovând interesele unei elite industrial/financiare în aşa fel încât să „scape” de sub controlul naţional. Ideea fundamentală a Comunităţii Europene a fost să se erodeze puterea şi autoritatea statelor naţionale tocmai pentru a se da frâu liber acestor interese industrial-financiare. Situaţia de acum, o ţară întreagă se află în colaps financiar, milioane de români trăiesc mai rău ca în perioada războiului, tinerii nu au niciun viitor în această ţară, în timp ce o clasă oligarhică de politicieni nenorociţi vânduţi puterilor străine, trăiesc într-un lux obscen. În ciuda acestor asperităţi periculoase românul, neglijent la realităţile cotidiene are nişte fixuri bine montate în cerebelul său. Vă voi transmite câteva aşa cum le-am găsit în marea cutie a Pandorei, care este internetul.

TOP 10 OBSESII ROMÂNEŞTI 1. Obsesia cu „casa pe pămînt”.Toată lumea şi-ar da 20 de ani din viaţă ca să aibă casă

pe un pămînt al lui. Nu contează ca e la Cucuieţii-din-Deal! Nu contează că vei sta ORE ÎN ŞIR în trafic!!! Nu contează nimic! Casă pe pământ să fie!

2. Obsesia televizorului.Românul e devorator de televiziune. S-au făcut nişte

cercetări şi cică noi am fi cam cei mai avizi din Europa. Adică ne uităm cel mai mult la televizor. Şi, asta e genială, avem cele mai multe televiziuni!

3.. Obsesia Coelho.Dacă n-ai citit Coelho, n-ai viitor, frate! „Păi, îndrăzneşti

tu să spui, am citit Dostoievski, Tolstoi, Salinger, Marin Preda, Nichita Stănescu.” Ţi se va răspunde cu sictir: „Mă piş pe ei! Citeşte Coelho!”

4. Obsesia decolteurilor adânci.Aproape toţi producătorii TV au următoarea obsesie:

„Sânii la vedere aduc rating!” Şi ştiţi ce e mişto (adică, cool, pe româneste)? Că de cîţiva ani încoace s-a dovedit a fi complet fals. Oamenii au la dispoziţie internetul pentru... Dai un click şi gata! Cine dracu’ mai aşteaptă emisiunea cu „Mama Natură” ca să-i „dea în cap lu’ mutu”. (scuze, Adriane, dar aşa e expresia! Dacă vrei, schimbăm expresia.

5. Obsesia messenger.Asta e, totuşi, un fenomen global. Păi dacă a ajuns mama

să-mi dea buzz şi să-mi reproşeze că stau pe „invisible”!

6. Obsesia haiducească.După o sticlă-două de vin, şi cel mai prăpădit român

devine haiduc la orice nuntă. Fură mireasa, cere răscumpărări. Şi dup-aia, haiducia maximă. „Puşca şi cureaua latăăăăă.”. Apoi recunoaşte că e impotent:” Ce bărbat AM FOST odatăăăăăă.”

7. Obsesia auto.În România există cea mai dinamică piaţă auto. Punct.

Pe străzile noastre există maşini cum n-au văzut nici parizienii, nici londonezii. Nu mai conteaza ca „driverii” unora din ele stau cu chirie intr-o garsoniera prăpădită. Masina conteaza. Masina e la vedere. Masina agata gagici, nu tu care esti un gras puhav. Punct.

8. Obsesia cărnii din congelator.Cu toate că au trecut 20 de ani de cînd găseşti sute de

feluri de carne şi la 4 dimineaţa, românul încă îşi mai încarcă pînă la refuz congelatorul. Să fie acolo. Cine ştie...

9. Obsesia celulară.Pentru român, telefonul mobil reprezintă un “statement”.

Am văzut vînzătoare în magazine care aveau telefon de 3 ori mai scump ca al meu, deşi eu poate cîştig de 30 de ori mai mult. Ăsta e un mare mister. Cum ajunge un om cu un salariu de 10 milioane să aibă un mobil de 20 de milioane? Şi să dea beep cu el!!!!!!!

10. Obsesia „dacă ăla nu face, de ce să fac io?”.Asta de obicei e completată şi cu o doză de mândrie:

„Ce? Sunt mai prost?!” DA!!!

Obsesii romneti

În peregrinările mele prin țară intâlnesc mereu oameni deosebit de interesanți cu care reușesc să comunic foarte bine. Aici împreună cu distinsul general al aviației române

dl Dumitru Dorin Prunariu și distinsul om de cultură bănățean Vasile Bogdan.

Fericite întâlniri

Ioan Traia

Pagina 8 ANUL X l Nr. 30 l ianuarie - aprilie 2014 l VATRA SATULUI

COLEGIUL DE REDACŢIE

Iosif Marius Circa (redactor-şef adjunct), Marilena Covali, Ioan Ghiocel, Viorica Leu Danciu, pr. Dragan Giorgev, Florin Leu, Gheorghe Leu, Mircea Miloia, Mihai Sămânţă, Felicia Selegean, Ioan Ţirca.

Redactor-şef: Ioan Traia.Tipărit la EUROSTAMPA – Bd. Revoluţiei din 1989, nr. 26, Timişoara; Tel./fax: 0256-204.816; e-mail: edituraeurostampa@gmail.com

Cu ocazia marelui praznic al nvierii Domnului, redacia perio-dicului Vatra Satului ureaz tu-turor fiilor satului sntate, fericire, noroc, belug, spor duhovnicesc i mpliniri! Hristos a nviat!

Colegiul de redacie

Victor Hugo, unul dintre titanii literaturii universale, a fost întrebat de un confrate, în timpul în care scria „Mizerabilii”, ce face, la ce

mai lucrează. Maestrul i-a răspuns că ridică un MUNTE şi, într-adevăr, capodopera sa este… „un munte”.

„Constantin Falcă”, din 2009, ridică şi el un munte în Banatul Montan. Zic „munte”, deoarece „saga cărăşenilor de neuitat” a ajuns la volumul XXII, numărând cca. 3500 de pagini şi „vreo” 2500 de „medalioane”.

La început de drum, autorii – pe atunci erau doi, P. Ciurea şi C. Falcă – se gândeau la două-trei volume. Au găsit materiale şi lucrarea a crescut an de an. Ca la orice construcţie, au apărut greutăţile. Informaţiile s-au cules greu, de multe ori „cerşindu-se” materiale, iar partea financiară nu este în roz. Banul, Măria-Sa, se procură greu, cu „osârdie” mare. Cel de Sus, invocat de I.P.P.S., mitropolitul Banatului, NICOLAE, l-a ajutat pe C. Falcă şi, după ce ortacul P. Ciurea s-a mutat într-o stea, de unde priveghează la neuitaţii cărăşeni, de ieri şi de azi.

Arca Falcă îşi croieşte drum prin lumea cărţilor şi mai toţi dintre cei care s-au referit la ea, au avut cuvinte de laudă.

„O lucrare necesară, … o cronică cu mii de personaje, … o carte în care şi-au găsit locul cei care au lăsat urme pe pânza vremii, … „un demers împotriva uitării” şi „un proces de recuperare a istoriei”, … „o carte fluviu” făcută cu „profesionalism şi dragoste de Banat” (cf. Alexandru Stupariu-Şirianu, Ioan Olărescu, Ion Medoia, I.N. Cenda).

De-a lungul „istoriei” sale (deja a făcut istorie!) cartea cărăşenilor a mai avut parte şi de voci „mârâitoare”, nu prin scris, ci, aşa, gen „făceam una mai bună”. Eu l-am consolat pe d-l prof. univ. dr. C. Falcă cu spusele lui Petru Oallde (dascăl foarte drag sufletului meu!), „Dar n-ai făcut-o, Maestre”.

Sigur, critica îşi are partea constructivă, iar autorii trebuie să ţină seama de cele sugerate, reproşate.

În însemnările mele despre cărţile din seria „Cărăşeni de neuitat”, am „slobozit” multe superlative.

Cercetătorii, ori simplii trăitori pe meleagurile cărăşene, dornici de a şti ceva despre oamenii locului, pot avea un punct de pornire în tomurile lui C. Falcă. Medalioanele sunt indicatoarele de la care se poate pleca pe drumul cunoaşterii.

În multitudinea de biografii sunt şi nume de mai mică im-portanţă. Autorul nu şi-a propus o selecţie valorică. Avem în cele 22 de părţi, oameni care au scris, au cântat, au in-struit formaţii artistice, au făcut invenţii mărunte, … sau mari, sportivi, dascăli, preoţi, doctori, ţărani condeieri, s.m.a., cei care au fost cineva, cândva în comunitatea în care au trăit.

Autorii au extins zona Căraşului, trecându-i „graniţele” (în Pusta bănăţeană, în Banatul sârbesc …). Oraviţa, Caransebeş, Reşiţa, Timişoara sunt centrele urbane în care cei mai mulţi şi-au desfăşurat activitatea, dar acel „axis mundi” al cărţilor rămâne SATUL. De aici au plecat în lumea cea mare cei care au făcut istoria culturală. Unii ar fi rămas în anonimat, acoperiţi de vălul istoriei, dacă C. Falcă nu ar fi scos „medalioanele” de sub pânza de păianjen.

Atunci, când informaţiile s-au îmbogăţit şi au apărut date noi, autorul a revenit la prima menţiune. Volumul XI oferă o tablă de materii („Cuprins general pentru vol. I-XI”).

Cred că fiecare volum în parte poate fi citit şi ca un roman, în care se află cca o sută de personaje. Şi, ca în orice operă epică, nu toţi eroii sunt principali.

Deşi calitatea reproducerilor foto lasă de dorit – o parte din vină o poartă vremea, vechimea fotografiei sau a documen-tului – Cărăşeni de neuitat cuprinde şi o Cronică prin imagini a personalităţilor din Banat. Din cele 22 de părţi (Dă Doamne cât mai multe!) se poate realiza un DICŢIONAR, o sinteză, (dar nimeni din cei cuprinşi să nu fie omis).

„Cărţile sunt copiii de hârtie ai autorului” iar C. Falcă, asemeni unui părinte grijuliu, îşi scoate în lume copiii. Le organizează lansări, îi trimite în lumea revistelor şi a foilor săteşti, îi aşează în vitrinele librăriilor, împarte exemplare, neuitând nici o bibliotecă din Banat (chiar şi la fraţii din celălalt Banat), culege referate despre ele…

Autorul, prof. univ. dr. C. Falcă, are o bogată activitate ştiinţifică, concretizată în 203 lucrări ştiinţifice, publicate în ţară şi străinătate, 25 de cărţi cu specific profesional, o multitudine de premii în ţară şi străinătate… dar, pare-mi-se că iubeşte „saga cărăşenilor” ca pe ultimul copil, Prâslea cel mai alintat, … cel mai bun, cel mai isteţ (ca-n basme!). Sigur ele (arca, … muntele, … romanul fluviu, …) nu vor umbri (am glumit odată pe această temă!) tratatele ştiinţifice, însă şi ele fac din C. Falcă un „cărăşan de neuitat”.

Aştept fiecare volum din Cărăşeni şi îl trec pe lista priori-tăţilor (lectură de o noapte). La început caut nume care îmi spun ceva, iar mai apoi citesc „romanul” şi revin la paginile care mă interesează. D-le prof. C. Falcă, pe lângă tradiţionalele urări de sărbători, adaug şi un… „La multe cărţi!”

Ioan-Nicolae Cenda „Un cãrãºan de neuitat” scoate de sub „pânza de pãianjeni”

a istoriei mii de „cãrãºeni de neuitat”CONSTANTIN FALCÃ