Peisaj marin iarna

Valuri mari, care depășesc statura unui om lovesc fără milă malurile litoralului. În

liniștea plajei pustii, departe de vacarmul obișnuit al orașului de la Marea Neagră, marea agitată

scoate sunete puternice. Parcă ar fi niște ciocane care izbesc necontenit. Mișcarea de du-te-vino

a valurilor, atât de fermecătoare în timpul sezonului estival, acum, iarna, este tulburătoare. Marea

pare o fiară dezlănțuită care mușcă neîncetat din nisipul fin al malului. Se zbate, zbiară, după

care se retrage la fel de furioasă în matca sa. Apoi se reîntoarce. Mai nervoasă și mai

șuierătoare, aducând totodată în prim plan un curent marin parcă scos din congelator.

Privirea mi-e atrasă de digul gros din beton armat, dublat de o armată de stabilopozi. Apa

rece ca gheața, adusă din largul mării agitate, acoperă în totalitate linia întâi de apărare a digului

masiv. Șuieratul rezultat din încrâncenarea valurilor mării cu malul dur de beton este întrecut

doar de sunetul vântului năprasnic. Răsuflarea rece și violentă a acestuia amenință orice ființă

care îi stă în cale. Un pescăruș care își odihnea corpul zvelt pe unul dintre brațele unui

stabilopod este alungat de un val care a măturat totul în cale. S-a ridicat exact la timp. Dacă ar

mai fi zăbovit o secundă, valul ucigător l-ar fi dus spre abisurile mării sălbatice. Cu un sunet

prelung, triumfător, pescărușul se ridică tot mai sus, până când își ajunge confrații, ce se rotesc

deasupra valurilor din ce în ce mai mari. Intră în hora acestora, după care planează cu o grație de

invidiat, călărind rafalele de vânt cu o agilitate specifică.

În tot acest timp, ating cu pașii malul înghețat, format din nisip îmbibat cu apă. Dacă fac

abstracție de apa din dreapta mea și de casele din stânga, atmosfera îmi pare selenară. Răceală,

frig, vânt, îngheț, urgie, condiții neprielnice de viață sunt cuvintele care îmi trec prin minte în

timp ce bântui ca o nălucă pe plaja pustie. Încerc să-mi imaginez împrejurimile în timpul verii:

șezlonguri, oameni în șorturi care profită de razele soarelui, copii veseli bucurându-se de

valurile mării. Preț de câteva secunde parcă văd toate acestea. Brusc, gândurile îmi sunt alungate

de o rafală de vânt furioasă. Mai că mă dărâmă de pe picioare. Dacă până acum vântul și frigul

îmi invadaseră corpul, această nouă manifestare a vântului îmi cotropește sufletul. Un fior mă

străbate din cap până în picioare. E semn că plimbarea mea pe lângă marea dezlănțuită de

anotimpul înghețului trebuie să se sfârșească. Îmi îndrept pașii spre hotel, cu gândul la camera

primitoare și bine încălzită. În spate marea devine tot mai agitată, iar glasul ei, ca a unei fiare

scăpată din cușcă, se aude prelung. Cu brațele sale lungi marea se prinde de țărm încercând

parcă să iasă la țărm. Grăbesc pasul, nu ar fi bine să fiu pe aproape atunci când marea mânioasă

va pune stăpânire pe întreg peisajul marin.

Ploaie de vară

O ploaie deasă, cu stropi mari şi grei, a cernut năvalnic din cerul întunecat, preţ de câteva

minute. Aşa sunt ploile de vară, ca un duş rece, dar de scurtă durată. Ca o ploaie de gloanţe,

aruncate asupra duşmanului, stropii de ploaie au mitraliat coronamentul bogat al copacilor. În

chip straniu, pădurea s-a grăbit să îmbrăţişeze capriciul umed al cerului şi a primit cu plăcere

binecuvântarea stropilor de ploaie. Copacii par a fi întinerit brusc. Precum un burete uscat,

frunzele copacilor s-au grăbit să absoarbă licoarea ploii. Ameţetie de gustul proaspăt al stropilor

de ploaie, frunzelor copacilor şi-au preschimbat hainele de un verde palid, într-unele de un verde

aprins. Este semnul că ploaia era aşteptată cu nerăbdare de ceva vreme.

Frunzele mari, cărnoase ale copacilor sunt jilave. Apa a îmbibat fiecare celulă a frunzelor,

inundându-le fiecare încăpere. Stropii mari de apă alunecă uşor pe curbura armonioasă a

frunzelor zdrenţuite. Apoi, picăturile se reunesc între ele şi formează mici şuvoaie care se scurg

spre vârful frunzelor. De acolo, picăturile se îndreaptă spre pământ, iar când îl ating sunete

înfundate se aud în linişte pădurii. De sus, lumina încearcă să mângâie cu atingerea sa stropii

care poleiesc suprafaţa frunzelor. Când reuşesc, zeci de scântei orbitoare se revarsă asupra

naturii.

Din când în când un vânticel molcom adie printre copaci. Simţind oportunitatea de a

scăpa de apa în exces, copacii îşi scutură corpul înverzit, împrăştiind în jur picături mici de apă.

În felul acesta, plantele mici de la sol, aflate la umbra deasă a pădurii, gustă şi ele din apa căzută

din văzduh.

Pentru o bucată bună de vreme, pădurea se afla sub stăpânirea unei acalmii dense. Nicun

zgomot, cât de mic, nu deranjează liniştea pădurii după ploaie. Pădurea a învăţat să se bucure în

linişte de ploaia generoasă care aduce viaţă şi împrăştie speranţă în jur. Liniştea este spartă din

când în când de câte un ciripit vesel al unor păsărele zgribulite şi muiate de ploia puternică.

Ecoul ciripitului se aude prelung în pădure şi dă de veste celorlalte vieţuitoare că viaţa îşi poate

urma cursul firesc, întrerupt de ploaia puternică de vară.

Colț de natură toamna

Anotimpul ruginiu, plin de culoare și farmec a sosit. În drumul său peste pământul

încărcat de verdeață, toamna, precum un pictor priceput, preschimbă culoarea peisajului în tonuri

calde de galben-maroniu. Atingerea toamnei a preschimbat peste noapte și frumosul parc din

apropierea casei mele.

Rânduiți în linie dreaptă, de-a lungul și de-a latul aleilor din parc, stau de veghe zeci de

trunchiuri de copaci, care de care mai bătrâni și mai semeți. Frunzișul des al acestora, colorat în

auriu, reflectă o culoare gălbuie asemănătoare unor flăcări, astfel încât copacii par niște lumânări

aprinse, care luminează aleile pustii ale parcului.

Din trunchiurile puternice ale copacilor, cu scoarță verzuie, se ridică zeci de crengi

groase, ca niște brațe de uriaș. Pe acestea se odihnesc pentru o scurtă perioadă de timp frunzele

uscate și îngălbenite de vremea rece a toamnei. Coronamentul ruginiu este atât de des, încât

razele soarelui, și așa timide, abia răzbesc prin el. La fiecare adiere de vânt, brațele copacilor se

mișcă și odată cu ele frunzele încep să cadă într-o ploaie multicoloră. Spre deosebire de o ploaie

normală, în care stropii de ploaie se îndreaptă direct spre pământ, ploaia de frunze ruginii este

haotică, iar fiecare frunză pare a avea drumul său. Un drum sinuos, precum un dans armonios,

care pare fără sfârșit.

Frunzele veștede urcă și coboară neîncetat, de parcă ar fi neohotărâte în care parte să o

apuce. Într-un final se așează pe solul zvântat și pe aleele deja îngălbenite ale parcului și încep

să formeze covorul ofilit de toamnă. Aleea asfaltată, tristă până mai ieri, acum este veselă și se

mândrește cu straiele ruginii cu care este îmbrăcată. Atunci când vântul suflă cu putere, covorul

de frunze se undeiește precum un covor magic; se ridică de la sol, se mișcă asemenea unei iluzii,

iar apoi revine tăcut pe aleea adormită.

Nici țipenie de om nu se avântă prin aleele pustii ale parcului. Încremenirea este totală,

semn că atmosfera de aici nu este prielnică pentru o plimbare. Singurul mușteriu, care cutreieră

nestingherit parcul amorțit, este vântul rece de toamnă. Acesta își plimbă răsuflarea rece printre

trunchiurile copacilor și împrăștie frunzele care cad fără oprire. Atunci când vântul se oprește,

natura împietrește, iar peisajul pare un tablou reușit de toamnă, surprins excelent de pensula

unui pictor îndrăgostit de anotimpul jocului de culoare, al luminilor și umbrelor, toamna.