UNIVERSITATEA TRANSILVANIA BRAŞOVFACULTATEA DE DREPT ŞI SOCIOLOGIE

SPECIALIZAREA DREPT

Discipina:

DREPT PENAL

TEMA:

PEDEPSELE ÎN DREPTUL PENAL ROMÂN

1

BRAŞOV - 2010 -

Introducere

Odată cu apariţia statului apărarea socială împotriva faptelor periculoase, vatămătoare a devenit o funcţie importantă a acestuia. Prin indicarea faptelor periculoase şi a sancţiunilor aplicabile pentru cei care săvârşesc astfel de fapte păgubitoare, iar justiţia penală este cea care are rolul de a aplicarea acestor sanctiuni pentru stabilirea ordini sociale . Termenul de justiţie penală este folosit pentru a denumi sistemul normelor juridice penale care reglemendează relatiile de apărare socială.

Normele şi sancţiunile asigură orientarea conduitelor umane. Societatea este interesată să asigure ordinea, echilibrul, structurile şi formele de organizare şi de conducere să asigure funcţionarea tuturor instituţiilor şi derularea normală a acţiunilor indivizilor şi lucrurilor iar acest lucru nu este posibil de realizat fără norme juridice şi fără sancţionarea celor care le încalcă . Sancţiunea este o parte componentă a normei juridice ea se referă la măsurile şi mijloacele ce se adoptă faţă de acei indivizi care încalcă regulile, prescripţiile normative .

În dreptul penal sancţiunile ocupă un loc deosebit de important deoarece ele reprezintă mijloacele esenţiale de realizare a scopului legii penale, adică acela de a apăra valorile sociale fundamentale ale societăţii împotriva infractorilor. În legislaţia penală română există trei tipuri de sancţiuni: pedepsele, măsurile educative şi măsurile de siguranţă.

Pedeapsa, este una dintre cele mai controversate probleme ale tuturor timpurilor, ca şi problema existenţei şi de altfel ca cea a sensului vieţii, frământănd raţiunea umană. Constatăm ca instituţia pedepsei a evoluat de la o societate la alta în funcţie de evoluţia vieţii sociale, deci putem spune că pedeapsa se reflectă în fizionomia epocii respective şi la fel ca şi criminalitatea, se află în dependenţă directă de structura socială, de particularităţile naţionale, sociale, şi culturale ale ei. Pedeapsa penală a fost şi va rămâne reacţia de bază a comunităţii faţă de acest fenomen social negativ. Pedeapsa este un instrument de

2

violenţă instituţionalizată în mainile statului iar o discuţie despre fundamentul pedepsei duce inevitabil la cercetarea legitimităţii dreptului penal1. Nu degeaba s-a repetat până la saţietate că problema dreptului penal începe şi se sfârşeşte cu fundamentul şi scopul pedepsei.2 Factorul timp joacă un rol imens în viaţa unui om, dar în dreptul penal acestui factor nu i se acordă importanţa cuvenită. Chiar dacă vârsta autorului infracţiunii are o greutate decisisvă asupra responsabilităţii penale, legiuitorul, când stabileşte durata condamnării, este limitat, desigur, de durata vieţii omeneşti. Dacă unele legislaţii prevăd pedepse care merg de exemplu, până la o sută de ani, aceasta nu are decât o importanţă simbolică pentru că nu exprimă durata efectivă a pedepsei. Analiza devine mult mai complicată dacă încercăm să stabilim valoarea intrinsecă a factorului „timp”pentru evaluarea consecinţelor pedepsei privative de libertate.

Timpul fiind un criteriu esenţial pentru  sistematizarea vieţii omeneşti dar măsura fiecărei pedepse are un alt ritm interior pentru un copil, un adolescent, un adult sau un bătrân. Această valoare a pedepsei diferă de la o epocă la alta, fapt ce impune luarea în considerare a valorii specifice a timpului trăit. Politica penală nu poate face abstracţie de această problemă a ”timpului”, pedeapsa penală trebuind să fie o „haină pe măsură”. Atitudinea în faţa timpului este diferită la fiecare din cei patru participanţi la la realizarea actului de justiţie. legiuitor, judecător, administraţia penitenciară şi condamnatul.

Legiuitorul trăieşte într-o lume abstractă de principii şi reguli de conduită şi acordă mai puţină atenţie timpului trăit de condamnaţi: durata pedepselor este stabilită pe baza ideii de retribuţie care încearcă să ţină cont de pericolul social al faptei şi de cel care emană din personalitatea autorului său.

Atitudinea judecătorului este concentrată mai ales pe aprecierea faptei şi mult mai puţin pe înţelegerea personalităţii criminale. Contactul cu deţinutul  în prevenţie este destul de scurt , iar în cadrul audierilor nu este timp-din păcate-pentru evaluarea trăsăturilor personalităţii celui judecat.

Atitudinea în faţa duratei pedepsei privative de libertate este mult diferită la administraţia penitenciară:gardienii şi educatorii, personalul de învăţământ, şefii secţiilor, directorul şi adjuncţii săi, trăiesc o parte din viaţă în interiorul închisorii alături de deţinuţi. Ei sunt plasaţi atât de aproape de condamnat încât îl pot observa şi pot ajunge la o cunoaştere aprofundată a personalităţii lui.  Cu unele rezerve, timpul trăit de gardieni şi de deţinuţi este asemănător.

Ajungem la deţinutul care percepe timpul dintr-o poziţie coercitivă,

1 Cristina Rotaru Fundamentul pedepsei ed C.H.Beck2 Cristina Rotaru Fundamentul pedepsei ed C.H.Beck

3

apăsătoare şi artificială. Prin însăşi situaţia sa, deţinutul prezintă un univers uman specific, plin de contradicţii, frustrări şi neîmpliniri. Fiecare vine în penitenciar ca urmare a unei conduite antisociale flagrante, a săvârşirii unor infracţiuni, dintre care unele deosebit de grave. Mulţi dintre ei nu se pot adapta din punct de vedere social, incapabili să integreze în cerinţele normelor de convieţuire socială.

Această valoare a timpului diferă de la o epocă la alta, fapt ce impune luarea în considerare a valorii specifice a timpului trăit.

Răspundera penală este instituţia juridică care cuprinde ansamblul noemelor juridice care reglementează raporturile juridice care se nasc în sfera activităţii de tragere la raspundere penală a tuturor celor care încalcă sau ignoră ordinea de drept prin săvârşirea de infracţiuni care se desfăşoară de autorităţile publice, în temeiul legii, guvernată de principii proprii, în scopul apărării valorilor sociale esenţiale confirmate de ordinea constituţională în vederea menţinerii şi promovării ordini juridice şi binelui public3.

  

3 Lidia Barac constantele şi variabilele dreptului penal

4

Capitolul 1. Istoricul pedepsei penale  Secţiunea 1.

Dreptul de a pedepsii in diferite civilizaţiiIstoria pedepsei cu moartea este o parte a istoriei dreptului penal

în genral şi a istoriei pedepsei în special. O priviere asupra evoluţiei acestei pedepse dă posibilitatea sa se constate că ea a jucat un rol deosebit fiind un instrument de represiune deşi nu în egală măsură şi totdeuna eficace folosit de clasele dominante în diferite orânduiri sociale Expunera privind evoluţia aceestei pedepse face necesară sublinirea caracterului ei de clasă aşa cum acesta s-a manifestat în istoria dreptului penal mai ales în practica judiciară prin aplicarea acestei pedepse.

Începând însă cu creştinismul, s-a dezvoltat ideea de responsabilitate etică a delicventului. Ca urmare a influenţei pe care exercitat-o teoria ecleziastică a penitenţei pedeapsa reprezenta conform doctrinei din Evul Mediu un răspuns la culpabilitatea morală a delicventului4.

În cultura şi civilizaţia mesopotomiană dreptul era considerat de către sumero – babilonieni ca având un caracter divin, garantat regele Soarelui şi al Justiţiei – Samaş. Crima fiind considerată ca o manifestare diabolică, ca o expresie a păcatului. În faza nomadă, poporul evreu avea drept lege supremă „răzbunarea sângelui”, „ochi pentru ochi, dinte pentru dinte, mână pentru mână, picior pentru picior”. Crima era pedepsită cu moartea iar familia celui mort trebuia să-l ucidă pe ucigaş sau pe un membru al familiei acestuia.

În epoca sumeriană pedepsele erau date de tribunalele care îşi desfăşurau activitatea pe baza unei proceduri judiciare bazată pe: declaraţiile martorilor, notabilităţile statului, jurământului părţilor, expertize, probe materiale iar pedepsele erau modelate după legea talionului. 4 Cristina Rotaru Fundamentul Pedepsei ed C.H.Beck

5

Dreptul asirian prevedea pedepse ca înecarea, arderea dar admitea răscumpărarea sclavilor şi urmărea să limiteze arbitrariul judecătorilor.

În Egipt, în timpul Regatului Nou (1650 – 1085 î.Hr.) se aplică pedeapsa cu moartea pentru rebeliune, conspiraţie contra statului, omucideri, viol şi adulter feminin, iar judecătorilor corupţi li se aplică pedeapsa capitală care se executa prin sinucidere impusă.

Justiţia era administrată de sfatul bătrânilor clanului în perioada vieţii nomade, iar în perioada vieţii sedentare de bătrânii satului. Cu trecerea la viaţa sedentară, comunitatea teritorială a luat locul comunităţii de familie de sânge. Se menţine pedeapsa capitală pentru omucidere voluntară, răpirea de persoane, idolatria, sodomia. Se lua în considerare numai fapta săvârşită, consumată, conceptele de „tentativă” sau „complicitate” erau necunoscute. În atenuarea pedepselor capitale, la evrei intervin alte noţiuni juridice: premeditare, circumstanţe atenuante, legitimă apărare .

Regimul juridic chinez se caracterizează printr-un sistem de represiune penală extrem de sever: pedeapsa capitală (pentru beţivi – epoca Chang); - sugrumarea, decapitarea, ruperea corpului în două, aruncarea vinovatului într-un cazan cu apă fiartă – loviturile de bici sau baston. Pedepsele erau extinse asupra întregii familii a vinovatului.

În civilizaţia aztecă, legile erau aduse la cunoştinţă în scris. Crimele care erau pedepsite cu moartea sunt cele care contraveneau ordinii religioase, insulta adusă zeilor, furtul din incinta templelor, asasinatul chiar dacă cel ucis era sclav, femeia adulteră, cei care se îmbătau public.

În epoca elenistică natura pedepselor aplicate varia în funcţie de condiţia socială a celor vinovaţi: pedepse pecuniare, exilul temporar, sau definitiv, pierderea drepturilor civile, închisoarea şi supliciile. Trădătorii şi profanatorii locurilor sacre erau condamnaţi la moarte.

Epoca iluministă a deschis dezbaterea cu privire la legiferarea sancţiunilor penale si aceasta perioada a reprezentat epoca de maxima efervescenţă a acestei instituţii care ulterior nu a mai pasionat cultura penalistă. Schimbările apărute în gândirea oamenilor, datorită multiplelor evenimente desfăşurate în sec al XVIII-lea, a dus la apariţia unei epoci de mari „scandaluri” pentru justiţia tradiţională şi la nenumărate proiecte de reformă, o nouă teorie a legii şi a crimei, o nouă justificare morală sau politică ale dreptului de pedeapsi; abolirea vechilor ordonanţe şi dispariţia treptată a vechilor cutume, epocă în care apar în proiect sau sunt redactate coduri penale „moderne”: Rusia 1769, Prusia 1780, Pennsylvania şi Toscana 1786, Austria 1788, Freanţa 1791. Din numărul mare de transfrmări, trebuie să ne oprim la una: dispariţia supliciilor. În câteva zeci de ani a dispărut corpul torturat,

6

dezmembrat, amputat, însemnat pe faţă sau umăr, expus viu sau mort, oferit ca spectacol. A dispărut corpul ca ţintă principală a represiunii penale. La sfârşitul secolului al XVIII-lea şi începutul celui de-al XIX-lea, sumbra sărbătoare pontivă este pe cale să se stingă. Ceremonialul pedepsei tinde să se eclipseze, transformîndu-se într-un nou act procedural sau administrativ.Pedepsirea cu recunoaşterea publică a greşelii fusese abolită în Franţa pentru prima oară în 1891, apoi din nou în 1830, iar în Anglia în 1837. Muncile publice, care în Austria, Elveţia şi în unele state S.U.A, cum ar fi Pennsylvania, trebuia prestată în plină stradă sau pe principalele drumuri de ocnaşi cu zgarda de fier, în haine prestriţe, cu bile de fier la picioare ţi care intrau în contact cu mulţimea de pe margini prin provăcări, vorbe de insultă, lovituri, manifestări de ură sau la compicitate, sunt aproape pretutindeni suprimate la sfârşitul secolului al XVIII- lea sau în prima jumătate a celui de-al XIX-lea.

  Evoluţia pedepsei de la forma primitivă aceea în care a pedepsei însemna a răzbuna, până la forma cea mai avansată a pedepsei aplicate de instituţiile statului, bazate pe principiile legalităţii, individualizării etc. constituie istoria pedepsei. Dificultatea majoră ce apare in legatură cu alegerea de către legiuitor a pedepsei adecvate pentru o anumită infracţiune este data de notiunea de gravitate a acelei infracţiuni. Nu există o formulă în funcţie de care sa poată fi stabilit gradul de pericol social al unei infracţiuni de aceea se înregistrează o variaţie în timp şi spaţiu a sancţiunilor penale aplicate pentru acelaşi delict. Diferenţa nu este dată doar de sistemele diferite de drept, ci şi de aprecierea diferită asupra gravitaţii abstracte a delictului pentru respective comunitate sau respectiva perioadă istorică .

În dreptul penal din majoritatea ţărilor străine ca Germania Anglia , SUA, Franţa, Japonia, nu găsim o definiţie juridică a pedepsei. Ca regulă, elaborări vizând problemele pedepsei găsim doar în doctrina penală.      Doctrina penală occidentală evidenţiază trei scopuri ale pedepsei: răzbunarea, intimidarea şi corectarea.       Doctrina penală franceză: consideră ca scopuri ale pedepsei: răsplata, intimidarea, preîntâmpinarea şi corectarea, pe când juriştii din Marea   Britanie: evidenţiază ca scop al pedepsei elementul represiv, restabilirea echităţii sociale, intimidarea şi apărarea societăţii de atentate criminale.       Pedeapsa este principalul mijloc de realizare a scopului legii penale, de aceea scopul pedepsei coincide cu scopul legii penale. Legea penală apără împotriva infracţiunilor suveranitatea, independenţa, unitatea şi indivizibilitatea statului, viaţa şi sănătatea persoanei, drepturile şi libertăţile cetăţenilor, proprietatea, precum şi întreaga ordine de drept.

7

Cu alte cuvinte, apără sistemul şi relaţiile sociale de faptele socialmente periculoase care subminează cele mai importante condiţii de existenţă ale societăţii.      Atât instituirea, cât şi aplicarea pedepsei relevă cea mai strânsă corelaţie şi interdependenţă între necesitatea protejării unor interese generale şi individuale, între cele două dimensiuni ale prevenţiei, funcţionând în cea mai strânsă legătură şi intercondiţionare. Adevăratele scopuri ale pedepsei penale nu pot fi regăsite decât în finalitatea legii penale însăşi care, prin instituirea şi aplicarea ei, urmăreşte, în primul rând, apărarea valorilor ocrotite de legea penală împotriva infracţiunilor prin prevenirea şi combaterea acestora, prin restabilirea ordinii de drept şi a echităţii sociale.

În sistemele de drept ale lumii pedeapsa se regaseste sub mai multe forme cum ar fi: incarcerarea , pedeapsa cu moartea, amenda etc. Aceste forme de pedeapse de cele mai multe ori nu isi ating scopul urmarit.Scopul urmarit fiind cel de represiune, reeducare si reintegrare sociala cat si de stopare a fenomenului infractional. Este o dilemă faptul că ,în secolul XXI , mai este practicată pedeapsa capitală, mai ales pentru că, în toate constituţiile democratice şi în acte de importanţa internaţională precum „Declaraţia a Drepturilor omului” sunt enunţate drepturi şi libertăţi fundamentale ale omului, cel mai important fiind dreptul la viată.În lume exista 84 de ţari în care se fac execţii,dar numărul celor în care condamnarea la moarte este legale este mult mai mare.

În Europa ,in Protocolul adiţional nr.6 atasat Conventiei Europene a Drepturilor Omului, decide prin articolul 1 abolirea pedepsei cu moartea5.In art.2 al aceluiaşi Protocol se arată faptul că " un stat poate să prevadă în legislaţia sa pedeapsa cu moartea pentru acte savarşite în timp de razboi sau în pericol iminent de razboi; o asemenea pedeapsă nu va fi aplicată decât în cazurile prevazute de aceasta legislatie şi conform dispoziţiilor sale, statul respectiv va comunica secretarului general al Consiliului Europei dispoziţiile aferente ale legislatiei in cauză .

Potocolul aditţional nr 13 semnat la Vinilius 2002 vine in completarea Protocolului adiţional nr. 6 excluzând prevederile art. 2 si aboleşte in toate circumstanţele pedeapsa cu moartea 6 , acest fapt este consemnat în art 1 al Protocolului nr. 13 . De-a lungul istoriei, pedeapsa a constituit un mod de sancţionare a oamenilor. Aceaste sanţiuni se datorau încalcării regulilor de conduită impuse de comunitatea din care făceau parte. Încălcarile acestor reguli

5 Pedeapsa cu moartea este abolită . Nimeni nu poate fii condamnat la o asemena pedeapsa si nici executat . 6 Protocolul adiţional nr. 13 art.1 „abolirea pedepsei cu moartea „

8

de conduită sunt considerate ca fiind comportamente deviante. Însă, aceste comportamente deviante sunt privite diferit de la o comunitate la alta. Pentru unele comunitaţi un tip de comportament pate fi considerat deviant, iar pentru altele acelasi tip de comportament poate fi considerat nedeviant. Acelaşi lucru putem spune şi de modul de percepere a pedepsei care a evoluat de la epoca la alta şi de la o civilizaţie la alta. Aproape în întreaga istorie a omenirii, modul de pedepsire era axat pe mutilarea corpului până la provocarea morţii

Secţiunea 2. Evoluţia sistemului pedepsei în dreptului penal romanesc

a. Antichitatea. Relaţiile de apărare socială au apărut şi s-au dezvoltat si perfecţionat odată cu statul. Astfel o prima forma de realizare a justiţiei a îmbrăcat forma răzbunării care putea fi individuală sau colectivă . A doua formă era reprezentată de Legea talionului conform căruia pedeapsa trebuie să fie proporţională cu agresivitatea de aici si conceptul : “ochi pentru ochi, dinte pentru dinte”

O treia formă era constituită de regula compozităţii însemnând o înţelegere ce intervenea între agresor şi victimă .

Noţiunea de vinovăţie nu era cunoscută şi nu existau, de asemenea, nici reguli scrise.

b. Evul Mediu. In epoca Evului Mediu apare pentru prima dată noţiunea de pedeapsă de asemenea apar codurile scrise iar pedepsele era crude, grele şi intimidante. In conceptia lui Cesare Beccaria si Montesquieu acestia au avut în această perioadă un rol deosebit în formarea gândirii juridico-penale, încercând printre altele să înlăture aplicarea pedepsei cu moartea .Încă de la 1789 găsim încercări de fundamentare şiinţifică din epoca dinaintea revoluţiei franceze a fenomenului pedepsirii interesul a venit mai ales in epoca feudală carcterizată printr-o barbarie de neimaginat în apicarea pedepselor iar burghezia afost cea care a debutat cu sugestii pentru umanizarea pedepselor .

c. Perioada moderna. În istoria dreptului penal român prima lege cu dispoziţii penale a fost Legea tarii, care a înlăturat practica talionului. Aceasta a ţinut multă vreme locul Constituţiei, Codului civil şi Codului penal. De asemenea ea marchează modernizarea gândirii juridice penale în perioada feudalismului dezvoltat. În perioada regimului turco-fanariot legile cu caracter penal au fost Pravilniceasca condică, Codul

9

Climach, Legiunea Caragea si Criminaliceasca condica. Istoria dreptului penal cunoaşte până în prezent succesiunea a trei Coduri penale :

1.”Codul penal de la 1865 “(“Codul Cuza”) : care realizeaza unificarea legislativă penală şi marchează începutul dreptului penal român după unirea Moldovei cu Muntenia din 1859. Izvoarele istorice ale acestuia sunt : Codul penal francez (1810) şi Codul penal prusian (1859).

Codul Cuza consacra principiul legalităţii incriminării şi a pedepsei, egalitatea în faţa legii penale, umanizarea pedepselor, nu prevedea pedeapsa cu moartea, ci munca silnică pe viaţă iar infracţiunile erau clasificate în trei : crime, delicte şi contravenţii; tentativa nu era cunoscută, fiind asimilată infracţiunii consumate, iar complicele se pedepsea ca şi autorul.

2. “Codul penal de la 1937” (“Codul penal Carol al II-lea”) Acest cod a avut un caracter unificator după realizarea Marii Uniri de de la 1 Decembrie 1918 se introduc pentru prima dată alături de pedepse, măsurile de siguranţă măsurile educative (pentru minori), pedepsele complementare şi accesorii nu se prevedea pedeapsa cu moartea. I se atribuie pedepsei rolul educativ, introducându-se instituţia individualizării pedepsei ;

Codul penal de la 1937 era structurat în trei părţi care cuprindea: a) dispoziţii generale; b) dispoziţii privitoare la crime şi delicte; c)dispoziţii privind contravenţiile. Asemeni Codului penal anterior pedepsele erau de trei feluri : pentru crime, pentru delicte şi pentru contravenţii ;

A fost considerată una dintre cele mai evoluate legi ale timpului acesta rămânând în vigoare până în 1969. Deşi codul lui Carol al doilea nu cupindea dipoziţii din care să rezulte definiţia pedepsei şi nici referitoare la scopul ei cuprindea totuşi reglementări clare cu privire la pedepse speciile şi gradele acestora .7

d. Dreptul penal român în perioada 1910 – 1969: Prima lucrare de sinteza în domeniul dreptului penal este scrisă de I. Tanoviceanu în 1912 în colaborare cu V. Dongorez personalitatea marcantă în acest domeniu rămâne însă Vintilă Dongoroz autor al “Tratatului de drept penal” publicat în 1929; La un an de zile de la intrarea în vigoare a acestui Cod se instaurează dictatura regală a lui Carol al II-lea şi se introduce pedeapsa cu moartea pentru infracţiunile contra siguranţei statului care s-a menţinut până în anul 1990, fiind abolită prin Decretul-Lege nr. 6 / 1990 ;

In această perioadă s-au înăsprit condiţiile răspunderii penale, minorii răspunzând penal de la 12 ani ; iar în anul 1947 s-a instaurat regimul comunist care în 1948 introduce instituţia “infracţiunii prin analogie”, încălcându-se astfel principiul legalităţii; aceasta s-a menţinut până în 1956;7 Pavel Abraham , Emil Derisidan: Codul Penal al României comentat şi adnotat 2002

10

In anul 1948 s-a republicat Codul penal de la 1937 sub denumirea de Codul penal al Republicii Populare România

Dreptul penal român transformându-se într-un instrument al politicii comuniste, rămânând în plan secund instrumentul de apărare a societăţii împotriva criminalităţii.

3.“Codul penal de la 1969”. Adoptarea Codului penal de la 1969 a marcat un alt moment important în evoluţia dreptului penal român, fiind în vigoare şi astăzi cu toate că a fost elaborat sub influenţa ideologiei marxiste el a consacrat principiul legalităţii incriminării şi a sancţiunilor de drept penal, precum şi principiul individualizării pedepselor. A fost modificat succesiv printr-o serie de legi speciale.

Secţiunea 3. Pedepsele penale in lumina filozofiei dreptului .“Pedeapsa este raul suferintei ce se da pentru raul faptei 8“ S-a constatat ca odata cu trecerea timpului atat fapta prohibita cat

si pedeapsa ce trebuie aplicata au dobandit conotatii noi, mai ales religioase dar si social-economice.

Prin valorizarea sentimentului religios crima era considerata o manifestare diabolica iar pedeapsa devenea o ispasire a pactului savarsit dar desigur erau diferentiate in functie de pozitia sociala un exemplu ar fi faptul ca preotii si demnitarii erau privilegiati pentru delictele minore si aspru pedepsiti pentru delictele grave .

Marii filozofi ai lumii antice ca Socrate, Platon ,Aristotel au evidenţiat problematici referitoare la criminalitate care inca si azi mai sunt de actualitate . Referitor primul gânditor al antichităţii Platon acesta explica astfel: fenomenul faptului că pedeapsa nu poate fii justificata prin ea insăşi , ca reacţie la răul produs prin fapta prohibită ci trebuie orientate către un scop care sa constituie temeiul juridic si filozofic al aplicarii acesteia scopul fiind “prevenirea savarşirii altor crime in viitor “. Această idee a fost reluată şi de către Seneca “căci dupa cum spunea Platon nici un om inţelelept nu pedepseste pentru ca s-a săvarşit o faptă rea ci pentru că ea sa nu mai fie repetata . Aristotel evaluează importanţa rolului preventiv al pedepsei afirmând că o persoană comite o crimă atunci când nu se aşteaptă la nici o pedeapsă sau atunci când crede că nu va fii prins şi judecat . Legat de pedeapsă, Foucault sublinia faptul că pentru ca să funcţioneze, trebuie:să fie mai puţin arbitrară cu putinţă, să depăşească mecanica forţelor şi să-şi dovedească utilitatea din prisma unei modelări temporale. Acestor enumerări ca şi condiţii, acelaşi Foucault a adăugat faptul că: pentru cel pedepsit, pedeapsa trebuie să fie considerată şi interesantă, 8 Grotius : “Poena est malum passions quod infligitur propter malum actionis “

11

să reprezinte suportul exemplului dar şi discursul putând fi inversat.Pedeapsa penală este o funcţie generalizată, coextensivă în întregul corp social, ca şi la fiecare dintre elementele sale, punându-se de fapt problema „măsurii” şi a economiei puterii punitive. Binevenită este remarca lui Foucoult „Într-adevăr, infracţiunea opune un individ întregului corp social; împotriva lui, pentru a-l pedepsi, societatea are dreptul să se ridice în întregul ei. Lupta inegală, de o singură parte toate forţele, toată puterea, toate drepturile. Dar lucrurile chiar trebuie să stea în felul acesta, dat fiind că este vorba de apărarea fiecărui individ în parte. Se ajunge astfel la constituirea unui formidabil drept de a pedepsi, infractorul devenind duşmanul comun.”

Am putea sublinia atunci faptul că a pedepsi va fi o artă a efectelor, decât să se opună enormităţii greşelii, enormitatea pedepsei trebuie să ajusteze reciproc cele două serii ce se succed crimei şi anume:efectele acesteia şi efectele pedepsei.

Faptul că pedeapsa este orientată spre viitor şi că cel puţin una din funcţiile ei majore este de a preveni, constituie de veacuri, una din justificările curente ale dreptului de a pedepsi. Dar, diferenţa constă în faptul că efectul preventiv aşteptat ca urmare a pedepsei şi a ostentaţiei acesteia, exesul ei tinde să devină principiul economiei sale ca măsura justelor ei proporţii.

Trebuie să pedepsim exact atât cât să împiedicăm , exemplul pierzându-şi de-a lungul istoriei vieţii şi pedepsei, „magia” de a face bine şi a nu se mai întâmpla nimic din ceea ce poate fi rău.

Şi totuşi, pentru a înţelege pedeapsa e bine să ne amintim cele şase reguli de bază pe care se sprijina şi anume:

1)-regula cantităţii minimale :pentru ca pedeapsa să producă efectul aşteptat, e de ajuns ca răul pe care îl produce, să depăşească binele pe care vinovatul l-a obţinut de pe urma crimei;

2)-regula identităţii suficiente: pedeapsa nu acţionează deci asupra corpului, ci asupra reprezentării;

3)-regula efectelor laterale :pedeapsa trebuie să aibă efectele cele mai puternice asupra celor ce nu au comis greşeli; la limită dacă ne-am putea asigura că vinovatul n-o mai poate lua de la capăt, ar fi suficient să-i facem pe ceilalţi să creadă că respectivul a fost pedepsit.

4)-regula deplinei certitudini: reprezinta ideea unei pedepse determinate cu inconvenientele care decurg din ea ia legatura dintre crima si pedeapsa trebuie sa apare ca necesara. Decât să imităm astfel vechiul sistem şi să fim mai severi, e nevoie să fim mai vigilenţi.

5)-regula adevărului comun: adevarul juridic trebuie sa fie acelasi cu adevarul comun iar solutiile instantelor trebuie sa para tuturor ca legitime iar legile sa fie omogene cu simtul comun .

12

6)-regula specificării optime, determină faptul că pedeapsa pentru toţi e la fel dar nu are aceeaşi forţă pentru toată lumea. Pedeapsa trebuie să împiedice recidiva şi să ţină seama de natura profundă a criminalului, de gradul prezumabil de răutate şi de calitatea intrinsecă a voinţei acesteia.

Ca rezultantă a regulilor pedepsei ar fi că multe persoane ispăşesc fărădelegile săvârşite, în închisoare. Ele se află acolo ca sancţionaţi şi nu pentru sancţiuni, pedeapsa constând în pierdera libertăţii. La toate acestea se mai adaugă şi condiţiile din închisoare care nu ar trebui folosite ca o sancţiune în plus, reamintindu-se totodată că, „trebuie să pedepsim exact atât cât să împiedicăm”.

La nivelul societăţii a împiedica o crima si a o pedepsii a devenit o artă a efectelor şi calculelor economice 9. Conotatiile social-economice care i s-au atribuit pedepsei de-al lungul timpului au ajuns pâna la punctul in care totul se rezuma la calcule economice . La nivevul societatii calculul se face avand in vedere : Ce costa mai mult sau mai putin societatea? Nepedepsirea infractorului ori prinderea acestuia si pedepsirea . Iar la nivelul individului calculul se face astfel care sunt avantajele de pe urma savarsiri infractiunii si care sunt dezavantajele adica pedeapsa care risca sa o primeasca posibilitatea de a fii prins posibilitatea de a fii gasit vinovat si condamnat .

Secţiunea 4. Justificarea pedepselor în viziunea lui Cesare Beccaria.

Introducere. Cesare Bonesana, marchiz de Beccaria (1738-1794), publicist şi

economist italian. Este socotit reformatorul dreptului penal. Tratatul său Dei delitti e delle pene („Despre delicte şi pedepse") - apărut, anonim, în 1764 — a declanşat o reformă profundă a instituţiilor represive, fiind expresia protestului opiniei publice şi al filosofilor epocii împotriva procedurii secrete, torturii, inegalităţii pedepselor în funcţie de statutul social al persoanelor şi atrocităţii supliciilor.

Beccaria a fost printre primii care au atras atenţia asupra cauzelor economice şi sociale ale criminalităţii, propunând elaborarea unei politici penale luminate, coerente şi eficiente. Esenţa reformei beccariene constă în asigurarea egalităţii tuturor cetăţenilor în faţa justiţiei penale şi în individualizarea pedepselor. Opera lui de reformator a schimbat, în numai câteva zeci de ani, dreptul penal mondial cât nu reuşise acesta să se schimbe în sute de ani. Legalitatea reprimării, abolirea supliciilor, moderarea pedepselor, organizarea drepturilor apărării sunt, astfel, cuceriri care i se datorează.

9 Prof. Univ. Dr. Nicolae Bujdoiu : ”Sistemul si specificul filozofiei dreptului” editura Romprint Brasov 2002 XC

13

A ezitat destul de mult înainte de a o publica dar cartea a avut un success imediat si universal fiind tradusa in majoritatea limbilor europene. Deşi a mai publicat şi alte lucrări în domeniul economiei singura lucrare cu adevarat apreciată şi valoroasa a rămas “Tratatul despre infracţiuni si pedepse”

4.1 Principiile exprimate de Beccaria in “Despre infracţiuni şi pedepse “ referitor la institiţia pedepsei

A) Principiul legalităţii delictelor si pedepselor Ceea ce înseamna ca cetăţeanul nu poate fii limitat de drepturile

sale individuale decât prin voinţa legiuitorului ca reprezentant al voinţei generale , cetăţeanul trebuie de asemenea protejat de abuzurile puterii ,cum de altfel cetăţeanul trebuie sa cunoasca ceea ce este pemis şi cea ce este interzis.

B) Justificarea pedepsei prin caracterul ei retributiv, descurajant si prin urmare util pentru conservarea ordinii sociale. De aici conluzionăm că pedeapsa nu trebuie să urmarească o chinuire a vinovatului scopul fiind acela împiedicare a făptuitorului a mai dăuna societăţii . C) Necesitatea aplicării unor pedepse moderate sigure şi prompte Epoca in care apar ideiile lui Beccaria se caracterza prin pedepse barbare ca pedeapsa cu moartea de unde si preocuparea lui Beccaria de a atrage atenţia asupra violenţei pedepselor ; salbaticia pedepselor nu numai ca era inumană dar şi inutila deoarece nu rigoarea supliciului ,ci certitudinea pedepsei poate poate exercita un rol preventiv 10. D) Desfiintarea pedepsei cu moartea

Cesare Beccaria este primul care intr-o lucrare publicată solicită abolirea pedepsei cu moartea ;el dovedeşte ca pedeapsa cu moartea nu e nici necesara si nici utilă. “Frâna cea mai puternica împotriva infracţiunilor nu este spectacolul groaznic dar trecator al morţii unui ticălos ,ci exemplul îndelug şi greu al unui om lipsit de libertate care , a devenit animal de povară ,despăgubeşte cu truda sa aceea societete pe care a lezat-o”11.Beccaria explica faptul ca este mult mai dureros pentru un infractor să fie privat de libertatea sa sis a supravieţuiascăincondiţii mizere decât dacă ar fii pedepsit cu moartea iar beccaria exemplifică foarte frumos “ideea morţii oamenii o vad

10 Valerian Cioclei : Manual de criminologie 11 Cesare Beccaria “Despre infracţiuni şi pedepse “editura Rosetti ,2001

14

întotdeauna într-o depărtare ceţoasă”12. Nu este utilă pedeapsa cu moartea deoarece le dă un exemplu de cruzime oamenilor chia daca razboaiele ne-au învăţat să vărsăm sânge nu ar trebui ca legile să sporească exemplul înfricoşător. E) Introducerea sistemului acuzatorial în procedura penal ; necesitatea ca judecata şi probele să fie publice

Autorul se pronunţă împotriva procedurilor secrete si asupra si introducerea unui sistem acuzatorial tocmai pentru a se evita comiterea unor abuzuri.

F) Desfiinţarea torturii ca procedeu de anchetă, ca mijloc de obţinere a probelor

Valabilitatea ideilor lui Beccaria, este şi azi prezentă deoarece încă ne mai confruntăm cu aplicarea torturii pentru a se afla “adevărul “(dar care e oare adevarul ?) în derularea anhetelor judiciare . Deşi inca din vremea lui Beccaria ne confruntăm cu tortura care este prezentă in anchetele judiciare încă nu am reuşit sa eliminăm această gravă problemă.

G)Necesitatea prevenirii delictelor Necesitatea preveniri delictelor reiese din întreaga carte “despre

infracţiuni si pedepse “ şi din modul în care Beccaria înţelege utilitatea pedepselor

La finalul carţii Beccaria formulează o teoremă generală: “pentru ca orice pedeapsă sa nu fie o violenţă a unuia sau mai multora împotriva unui cetăţean particular ,trebuie să fie esenţial publică , promptă ,necesară ,cea mai mică dintre cele posibile în împrejurările date ,proporţională cu infracţiunile,dictată de lege “13.

4.2 Actualitatea ideilor lui Beccaria În prezent ideile lui Beccaria exprima unele din principale concepte

în stabilirea rolului şi eficacitatea pepepsei în dreptul penal .Referitor la principiul legalităţii constatăm că în prezent este

consemnat în codurile penale si chiar in constituţiile majorităţii statelor dar încă se mai lucrează la faptul că dipoziţiile legale sunt lipsite înca de claritate iar inflaţia legislativă duce la o imposibilitate practică a cunoaşterii unor dispoziţii legale. În conluzie înca mai este de lucru la principiul legalităţii iar Beccaria este înca actua.

Pedeapsa cu moartea deşi abrogată în toate statele europene la nivel mondial dezbaterea acestui subiect este încă “vie” si actulă deorece unele state ale lumii încă mai practică acestă pedeapsă.

Tortura ca mijoc de anchetă deşi ilegală ea este pacticată cu success lucru ce a determinat încheierea unei convenţii europene si internaţionale împotriva torturii si a tratementelor degradante şi inumane.

12 Cesare Beccaria “Despre infracţiuni şi pedepse “editura Rosetti ,200113 Cesare Beccaria “Despre infracţiuni şi pedepse “editura Rosetti ,2001

15

Prevenirea criminaliţăţii reprezintă azi o coponentă esenţială în cadrul politicilor anticriminale elaborându-se tactici şi stategii prerventive.

În mod evident opera lui Beccaria conţine idei filozofico-juridice cu un mare impact socio-legislativ şi de mare longevitate. Rolul reformator al gândirii beccariene a fost deseori subliniat în doctrina penală mai mult s-a remarcat vocaţia universală a operei sale. Deşii bazata iniţial pe intuiţie şi raţionamente deductive, creaţia beccariana are o dimensiune criminologică incontestabilă iar aspectul cel mai evident este legat este legat de acentuarea laturii preventive în raport cu cea represivă14.

Lucrarea lui Beccaria anticipează cuceririle dreptului modern,aplicând idei umanitare şi raţionale ,relevând importanţa prevenirii delictelor ,cerând un mai mare respect pentru drepturile acuzatului ,abolirea torturii şi a pedepsei cu moartea şi arătând că esenţială în aplicarea pedepsei trebuie să fie estimarea vătămării provocată de delicvent socitătii pedepdirea acestuia intr-un mod în care să ajute la prevenirea săvarsirii de noi infracţiuni.

14 Valerian Cioclei „Manual de criminologie „ editura All Beck, 2005

16

Capitolul 2. Sancţiunile de drept penal Secţiunea 1. Condiţii generale ale sancţiunilor de drept penal

Sancţiunile de drept penal sunt consecinţele pe care legea penală le impune în cazul încălcării preceptelor sale, măsurile de constângere pe care le atrage comiterea faptelor prevăzute de legea penală şi totodată ,instrumente de realizare şi restabilire a ordinii de drept15.

Consecinţele la care face referire în definiţie constau în anumite privaţiuni şi suferinţe la care este supus făptuitorul şi care trebuie în acelaşi timp să aibe aptitudinea de a exercita o funcţie inhibitorie, în măsură să îi determine pe cei care ar fii înclinaţi să încalce legea penală să se abţină de la o astfel de condită16. Aceste sancţiuni fac să determine schimbarea mentalităţii celor care au săvârşit infracţiuni prin încercarea de a le corecta coduita.

În cuprinsul oricărei norme juridice penale regăsim alături de dispoziţie, sancţiunea ce se aplică în situaţia în care acţiunea sau inacţiunea unei persoane întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii respective. Prezenţa sancţiunilor în normele penale ajută la cunoşterea consecinţelor in cazul în care nu se respectă legea iar în felul acesta se asigură funcţia preventivă a legii penale. Sancţiunile de drept penal sunt reglementate în cadrul uneia dintre cele trei instituţii fundamentale ale dreptului penal în vigoare, alături de infracţiune si de răspunderea penală17. În concepţia codului penal în vigoare, sancţiunile sunt efectul raspunderii penale, iar aceasta la rândul său,este consecinţa juridică a săvârşirii infracţiuni18

Secţiunea 2. Caracterele sancţiunilor de drept penal 15 Alexandru Boroi Drept penal partea generală editura C.H. Beck16 Gabriel Silviu –Barbu Drept execuţional penal editura C.H. Beck17Alexandru Boroi Drept penal partea generală editura C.H. Beck18 Vintilă Dongorez si coloboratorii vol 2 pg 19

17

Sancţiunile de drept penal nu pot fi aplicate decat de organele

juridice şi în temeiul legii.          Specificul principiilor care reglementează sancţiunea de drept

penal derivă din fapta concretă ce prezintă conţinutul unei infracţiuni, pedeapsa fiind personală şi proporţională cu gravitatea faptei şi pericolul social al făptuitorului.

Aplicarea sancţiunii de drept penal se face pe baza următoarelor principii :

1)Sanctiunile au caracter revocabil pentru a se putea apăra ordinea de drept iar în cazul existenţei unei noi erori judiciare, sanctiunile să poată fi inlaturate si reparată greşeala .

2) Sanctiunile au caracter personal , pentru că sancţiunile nu pot fi aplicate decât persoanelor care au savârşit infracţiuni

3)Sancţiunile au caracter legal , pentru că acestea pot fi aplicate numai în măsura în care sunt prevăzute de legea penală şi în limitele legii ( “nulla poena sine lege”).

4) Principiul umanismului aplicarea sancţiunilor trebuie să compatibile cu ordinea juridică şi morala a societăţii.

5) Sancţiunile au caracter de individualizare potrivit acestuia se ţine cont de anumite criterii şi anume : -persoana infractorului -conduita infractorului înainte si după săvârşirea infracţiunii - modul şi mijloacele de săvârşire a faptei - circumstanţele agravante si atenuante - concursul de infracţiuni -starea de recidivă

Făcând referire la cadrul general al sancţiunilor juridice , sancţiunile de drept penal se deosebesc de celelalte sancţiuni printr-o serie de caracteristici diferite. Luând ca exemplu sancţiunile juridice civile acestea au carcter reparator sau restuiitiv constând în masuri de restabilire a situaţiei anterioare (restituiri de bunuri ,anularea unor acte juridice civile, etc) acum făcând comparaţie cu sancţiunile de drept penal acestea au caracter represiv si retributiv. Pedepsele penale fac parte din categoria sancţiunilor cu caracter represiv si retributiv având si o funcţie de prevenţie totodată prin finalitatea pe care in mod automat si evident o are ; alte sanmcţini de drept penal sunt masurile de siguranţă şi măsurile educative care au deopotrivă caracter preventiv .

Din punctul de vedere al mecanismului aplicării sancţiunilor juridice putem diferenţia sancţinile de drept penal de cele extrapenale prin modul în care actiunile se pun în mişcare şi anume actţiunea civilă este lăsată la latitudinea autorului dreptului lezat să acţioneze în timp ce

18

în cazul acţiunilor penale în majoritatea cazurilor se pune în mişcare din oficiu de aici şi catracterul necesar şi inevitabil al sancţiunilor de drept penal . Amintim şi un alt caracter al sancţiunilor penale şi anume fapul că ele acţionează post delictum . Unele sancţiuni au un caracter preponderent represiv (pedepsele), altele au un caracter preventiv (măsurile de siguranţă) care se aplică pentru a preveni săvârşirea de fapte prevăzute de legea penală prin înlăturarea unei stări de pericol.

Secţiunea 3 Locul sancţiunilor în dreptul penal

Sancţiunea de drept penal este o măsura de constrângere prevazută de legea penală aplicată cazul incălcării dispoziţiilor cuprinse în norma de incriminare. Dreptul penal reglementează ca sancţiuni de drept penal în special pedepsele, măsurile de siguranţă si măsurile educative.Codul penal în vigoare pe lânga aceste sancţiuni reglementează şi unele sancţiuni cu caracter administrativ iar în cazul în care în cadrul procesului penal se soluţionează şi acţiunea civilă apar şi sancţiuni civile sub forma despăgubirilor . Datorită evoluţiei societăţii şi a progreselor stabilite în domeniul penologiei, al ştiinţei criminologice(iar aici îl avem pe Cesare Beccaria care a avut un rol deosebit de important referitor la sancţiunile în dreptul penal), şi nu în ultimul rând al ştiinţei penitenciare sancţiunile de drept penal au cunoscut o continuă diversificare şi perfecţionare, astfel încât astăzi există trei categorii de de sancţiuni de drept penal: pedepsele, măsurile desiguranţă si măsurile educative .

Potrivit legii 278 din 2006 actualul cadru al sancţiunilor din dreptul penal a fost cu preponderenţă îmbunătăţit prin completarea Codului penal în vigoare iar sancţiunile vor fii separate în funcţie de persoana făptuitorului adica sancţiuni aplicate persoanelor fizice sau persoanelor juridice .

Pedepsele sunt cele mai importante sancţiuni de drept penal fiind totodată specifice dreptului penal; măsurile educative sunt sancţiuni de drept penal aplicabile exclusiv infractorilor minori şi care au conţinut preponderent educativ; iar măsurile de siguranţă sunt sancţiuni de drept penal cu caracter preponderent preventiv şi se i-au faţă de persoanele care au săvarşit fapte prevăzute de legea penală, în scopul înlăturării unei stări de pericol şi al preîntâmpinării săvârşirii faptelor prevăzute de legea penală.19

19 Alexandru Boroi Drept penal partea generală editura C.H. Beck

19

Capitolul 3 .Pedepsele Secţiunea 1 .Noţiune, caracteristici

Pedepsele sunt sancţiuni proprii dreptului penal şi reprezintă cea mai importantă categorie fiind în acelaşi timp şi măsuri de constrângere ce se aplică infractorilor 20 .

Noţiunea de pedeapsă îsi are istoricul ei, în dreptul penal român s-a folosit termenul de origine greacă poeni care exprimă două sensuri a) sensul de răscumpărare a daunelor ,vătămărilor pricinuite prin actul delictuos sens ce aminteşte de compoziţiunea antichităţii b)sensul de ispăşire adcă sensul religios al pedepsei .

În legiuirile noastre vechi, Pralivele lui Matei Basarab şi Vasile Lupu utilizează termenul autohton ,acela de cercetare ,termen ce nu exprimă o încarcătură juridică . Abia prin legiuirile fanariote se introduce termenul de pedepsă care îşi are originea di substantivul din greaca modernă „ pedevzisis „ ce înseamnă instrucţie, învăţatură de corecţie cuminţire. În raport cu alte cu alte categorii de pedepse se întrebuiţează denumiri diferite după specificul ficărei pedepsse astfel: peapsa cu moartea era denumită şi pedeapsa capitală pedepsa cu închisoarea era denumită pedeapsă privativă de libertate pedepsele care privesc bunurile se numesc pedepse pecuniare pedepsele care privesc drepturile condmnatului se numesc pedepse privative de drepturi. Astăzi noţiunea de pedeapsă are are o mulţime de definiţii daca ne gândim la doctrina penală.

În cadrul sancţiunilor de drept penal un loc important îl ocupă pedeapsa este menită să asigure restabilirea ordinii de drept incalcată prin săvârşirea de infractiuni. Pedeapsa este o măsură de constrângere şi un mijloc de reeducare, prevăzută de lege, aplicată de instanţa. judecătorească infractorului în scopul prevenirii săvârşirii de infracţiuni Trăsăturile pedepsei reţinute in definiţia de mai sus se regăsesc şi în definiţia legală dată acesteia prin dispoziţia art.52 din Codul penal, unde se arată că: ,,Pedeapsa este o masură de constrângere şi un mijloc de reeducare a condamnatului . Scopul pedepsei este prevenirea săvârşirii de noi infracţiuni”.

Ca măsura de constrângere , pedeapsa implică deci o suferinţă o 20 Gabriel –Silviu Barbu . Alexandru Şerban : Drept execuţional penal editura C.H.Beck.

20

privaţiune sau o restrângere de drepturi civile , o privaţiune de bunuri , o privaţiune de libertate , uneori în cazuri excepţionale chiar de viaţă în unele ţări.

Pedeapsa se deosebeşte de celelalte sancţiuni juridice prin următoarele caracteristici esenţiale:

a) este o măsură de constrângere de represiune de privaţiune deoarece persoana împotriva căreia se aplică este pusă în situaţia de a suferii în mod silit.

b ) este un mijloc de reeducare  prin aplicarea pedepsei nu se urmareste doar reprimarea infractorului pedeapsa având un efect educativ de împiedicare a repetării conduitei antisociale.

c) pedeapsa este un mijloc de constrângere statală ceea ce înseamnă că nu poate fii aplicată decât de către stat şi în numele societăţii.

d) pedeapsa se aplică numai în cazul comiterii de infracţiuni si numai de instaţele judecătoreşti . Nu există pedeapsă în general ci doar pedeapsă sub forma sancţiunii aplicată pentru infracţiune.

e) pedeapsa se aplică în scopul prevenirii săvârşirii de noi infracţiuni . Prin această caracteristicăse realizează funcţia de aparare socială împotriva infracţiunilor pe care o a are dreptul penal.

Prin efectul exeplarităţii pedeapsa avertizează pe toţi ceilalţi subiecţi care ar fi tentaţi să comittă o infracţiune că ar primi aceeaşi pedeapsă daca comit o faptă similară .

Caracterele pedepsei. Pedeapsa este principalul mijloc de realizare prin constrângere a

ordinii de drept. Odată tulburată ordinea de drept prin săvârşirea infracţiunii pentru stabilirea ordinii de drept si reîntronarea sentimentului de securitate socială decât intervenţia energică şi promptă a organelor juridice ale statului pentru aplicarea pedepsei şi constângerea infractorului la executarea acesteia. Pedeapsa devine absolut necesară în momentul încălcării ordinii de drept ea trebuie să apară pentru apărarea ordini sociale şi pentru al pune pe infractor în imposibilitate de a acţiona .

Secţiunea 2. Scopul şi funcţiile pedepsei . a) Scopul pedepsei.

În conformitate cu articolul 52, Codul penal, pedeapsa este o măsură de constrângere şi un mijloc de reeducare a condamnatului. Aplicarea pedepsei reprezintă o formă a constrângerii juridice, necesară reeducării şi reformării sociale a persoanei condamnate. Semnificaţia politicii penale constă într-o singură caracteristică:a lua măsuri pentru pedepsirea şi intimidarea infractorilor. Pedeapsa este necesitatea constrângerii prin norma de drept, un imperativ categoric al legii.

21

Obligativitatea normei penale indică modalităţile de constrângere a persoanei condamnate prin intermediul principiilor practice de schimbare a conduitei individuale, care stabilesc întotdeauna anumite constrângeri fizice, psihice şi morale făcând posibilă înhibarea atât pentru condamnat cât şi pentru alte persoane de a produce pe viitor acţiuni-inacţiuni de natură penală.  

Pedeapsa penală, alături de alte mijloace şi măsuri stimulează obligativitatea reeducerii condamnatului şi a educării persoanelor care execută acţiuni-inacţiuni cu semnificaţie socială, astfel încât să se menţină autoritatea legii. Conţinutul, regimul şi modul de executare a unei acţiuni/inacţiuni considerată a fi infracţiune, determină un anumit tratament juridic, în genere şi în special, care să întemeieze autoritatea ordinii de drept, obligativitatea respectării acesteia şi a schimbării conduitei individuale în conformitate cu principiile moralei şi ale legalităţii.

Principiul suprem al reformării sociale constă în acţiunea în limitele legii, prin facultatea de a decide modul de rezolvare a conflictelor sociale, iar în cazul încălcării ordinii de drept, acceptarea constrângerii individuale prin pedeapsă, limitele, forma şi gradele acesteia fiind indicate de lege. Acordul acţiunii/inacţiunii individului cu legea reprezintă regula convieţuirii sociale (prin respectarea regulilor şi libertăţilor socio-umane)şi, implicit, garanţia realizării principiilor ordinii de drept, iar încălcarea legii, reprezintă o formă specială de infracţiune ce va avea ca efect pedeapsa, având o relaţie juridică directă cu fapta. Consecinţele negative ale acţiunii/inacţiunii individuale culpabile sunt raportate la persoana infractorului, urmând a se adopta măsuri pentru combaterea cauzelor şi condiţiilor fenomenului criminogen. Întrucât pedeapsa constituie unicul mijloc de sancţiune a acţiunii/inacţiunii considerate infracţiuni rezultă că scopul acesteia este reprezentat de „prevenirea săvârşirii de noi infracţiuni”. Activitatea de prevenire se realizează atât sub forma determinării condamnatului de a nu mai săvârşi alte infracţiuni(prevenţie specială)prin adoptarea măsurilor educative şi restrictive în perioada executării pedepselor, cât şi prin determinarea generală a oricărei alte persoane de a respecta legea pentru a nu fi obligată la aplicarea regimului sancţionator(prevenţie generală)şi, implicit, la producerea unor suferinţe fizice şi morale rezultate din condamnarea penala. În doctrina penală se atribuie pedepsei diferite scopuri :prevenţie generală ,prevenţie specială ,retribuţie 21.

1)prevenţia specială reprezintă constângerea condamnatului la executarea pedepsei, perioadă în care , pe lângă limitarea drepturilor şi exercitarea libertăţilor individuale, va fi supus unui tratament juridic de reeducare, în sensul îndreptării pe viitor  a comportamentului individual astfel încât să nu se mai realizeze alte infracţiuni. Fiecare condamnat se 21 Cristina Rotaru Fundamentul Pedepsei Teorii moderne edirura C.H.Beck

22

află într-un univers psihologic şi social de motive şi valori. Prin aplicarea pedepsei se urmăreşte schimbarea consecinţelor

comportamentului,  „ deaorece vom fi chinuiţi de dorinţa libertăţii când suntem în închisoare”, iar prin măsurile legale de reeducare se realizează reformarea socială a condamnatului.

2)prevenţia generală reprezintă o formă de constrângere realizabilă prin:indicarea formelor şi limitelor pedepselor penale în legile generale şi în legile speciale, individualizarea pedepsei pentru acţiunea/inacţiunea săvârşită în funcţie de pericolul social şi de circumstanţele reale de producere ale faptei, modul de executare concretă a pedepsei care trebuie să adapteze pe condamnat la regimul sever şi la exigenţele legii, urmând ca fie datorită convingerii, fie din cauza temerii, acesta să nu mai săvârşească alte infracţiuni.

Un fenomen semnificativ al realizării instituţiei prevenţiei generale constă în certitudinea aplicării pedepsei penale pentru acţiunea/inacţiunea considerată infracţiune, efectul preventiv realizându-se în cazurile pedepsirii cu rapiditate a infractorilor.

Scopul va fi realizat astfel încât prin executarea pedepsei să nu se cauzeze suferinţe fizice sau înjosirea persoanei condamnate. Sub influenţa măsurilor şi metodelor de reeducare-fenomen complex, în executarea pedepsei penale-se urmăreşte îndreptarea condamnatului, iar nu cauzarea de suferinţe fizice şi nici înjosirea persoanei acestuia.

b)Funcţiile pedepsei În sistemul juridic românesc sunt enumerate ca funcţii ale pedepsei

funcţia de constrângere funcţia de reeducare, funcţia de exemplaritate22.Sistemul de drept francez consacra ca funcţii ale pedepei: funcţia

de retribuţie funcţia de intimidare, funcţia de readaptare . În dreptul penal italian ,teoriile trediţionale priviviind funcţiile pedepsei se circumscriu ideilor fundamentale de retribuţie, intimidare,reeducare, cu menţiunea că la intrarea în vigoare a Constituţiei republicane , din cauza influenţei studiilor criminologice şi sociologice, care au propulsat prevenţia generală, accentul se pune pe mecanismele neoretribuţioniste.23

Funcţiile pedepsei penale sunt următoarele:     a) Funcţia de constrângere     Pedeapsa, ca măsură de constrângere coercitivă, este folosită de stat şi implică o anumită suferinţă impusă infractorului ca reacţie socială la infracţiunea săvârşită de acesta. Este un rău cu care se răspunde răului produs prin săvârşirea infracţiunii. Răul, suferinţa, afecţiunea pe care o implică pedeapsa, decurg din privaţiunile la care condamnatul este supus ca urmare a acesteia: privaţiune sau restricţie de libertate,

22 Constantin Mitrache Drept penal român partea generală editura Universul Juridic ,Bucuresti 2003 23 Alexandru Boroi Drept penal partea generală citat din F . Antolisei Manuale di diritto penale .Parte generale editore Giuffre, milano 2000

23

privaţiune sau restricţie de drepturi civice, privaţiune de bunuri, iar în unele legislaţii - privaţiune de dreptul la viaţă. Constrângerea este determinată de necesitatea apărării societăţii, a valorilor sociale vătămate sau periclitate prin infracţiune.      b) Funcţia de reeducare Pe lângă funcţia de constrângere ce se exercită asupra condamnatului, pedeapsa îndeplineşte şi funcţia de reeducare a acestuia, deoarece pedeapsa, în concepţia dreptului penal, încetează a mai fi o pură retribuţie (rău pentru rău), ci este menită să determine înlăturarea deprinderilor antisociale ale condamnatului.       Funcţia de reeducare constă în influenţarea asupra mentalităţii şi deprinderilor condamnatului, în sensul înlăturării deprinderilor antisociale şi formării altora corespunzătoare exigenţelor societăţii. Funcţia de reeducare se constată prin influenţa pe care o are pedeapsa asupra conştiinţei condamnatului pe întreg parcursul procesului penal, din momentul începerii urmăririi penale, al aplicării pedepsei şi în timpul executării pedepsei, când măsurile de reeducare sunt adoptate în funcţie de gravitatea şi personalitatea infractorului.      Reeducarea şi îndreptarea depind de persoana celui condamnat, de diferitele metode şi procedee ce i se aplică în funcţie de împrejurarea că este infractor primar, recidivist sau minor. În toate cazurile, prin executarea pedepsei se urmăreşte formarea unei atitudini corecte faţă de ordinea de drept şi de regulile de convieţuire socială, precum şi formarea unor deprinderi conforme cu morala majorităţii membrilor societăţii, cu cerinţele acesteia, prin combaterea şi lichidarea orientărilor şi deprinderilor antisociale.       c)Funcţia de exemplaritate. Această funcţie constă în influenţa pe care pedeapsa aplicată condamnatului o produce asupra altor persoane care, văzând constrângerea la care este supus condamnatul, vor manifesta reţinere, abţinându-se de la săvârşirea unor infracţiuni. Realizarea acestei funcţii depinde de fermitatea şi promptitudinea tragerii la răspundere penală a celor care au comis infracţiuni. Această funcţie decurge din caracterul inevitabil al pedepsei atunci când a fost săvârşită o infracţiune.        d)Funcţia de eliminare. Pentru realizarea scopului său, pedeapsa poate acţiona şi prin funcţia sa de eliminare temporară sau definitivă a condamnatului din societate. Izolarea de societate reprezintă un şoc moralmente dureros, dar necesar pentru schimbarea unei mentalităţi profund antisociale şi pentru a pune la adăpost societatea, cel puţin temporar, împotriva periculozităţii infractorului, a cărui reeducare urmează să se facă, spre exemplu, în condiţiile privaţiunii de libertate.

24

      e)Funcţia de reparare a prejudiciului Deoarece multe infracţiuni cauzează prejudicii materiale victimelor, s-a propus ca la infracţiunile, care produc un prejudiciu material, pedeapsa să funcţioneze şi ca mijloc de reparare a prejudiciului.

Secţiunea 3 Clasificarea pedepselor Ştiinţa penală a procedat la clasificarea pedepselor penale datorită

numărului şi varitatetăţii pedepselor pentru a permite o mai bună cunoştere şi folosire a pedepselor.

a) după obiectul asupra careia poartă coerciţiunea le clasificăm astfel : pedepse corporale ; pedepse privative sau restrictive de libertate, pedepse pecuniare , pedepse privative sau restrictive de drepturi morale

b) după gravitatea lor: pedepse criminale; pedepse corecţionale; pedepse de simplă poliţă .

c) după durata lor : pedepse perpetue; pedepse temporare .d) după caracterul lor: pedepse politice; pedepse de drept comun;

pedepse mixte.e) după importanţa şi rolul lor : pedepse prinicipale; pedepse

secundare 24.Codul penal în vigoare cuprinde o clasificare a pedepselor.

Categoriile şi limitele generale ale pedepselor sunt prevăzute în capitolul Pedepsele, din Codul penal. În conformitate cu articolul 53, pedepsele sunt de trei feluri:

1) principale 2) complementare 3) accesorii

1.Pedepsele principale sunt :a) detenţiunea pe viaţă. b)închisoarea de la 15 zile la 30 de ani. c) amenda de la 100 lei la 50000 lei.

2.Pedepsele complementare sunt :a) interzicerea unor drepturi de la 1 la 10 ani ;b) degradarea militară .

3.Pedeapsa accesorie constă în interzicerea drepturilor prevăzute în art 64, în condiţiile prevăzute în art. 71.

Secţiunea 4. Pedepsele aplicabile persoanei fizice Introducere. Pedeapsa închisorii este, prin natura ei o pedeapsă severă pentru

24 Alexandru Boroi Drept penal partea generală editura C.H. Beck

25

că ea constă într-o izolare de familie , de societate îndepărtare de mediul normal de viaţă al omului izolare care este trăită de condamnat ca o constrângere apăsătoare25.

A) Pedepsele principale aplicabile aplicabile persoanei fizice. În conformitate cu Codul penal în vigoare acestea sunt :

1) detenţiunea pe viaţă 2) pedeapsa cu închisoarea de la 15 zile la 30 de ani ; 3) amenda de la 100 lei la 50 000 lei . Pedepsele principale sunt acelea care se pot aplica singure pentru

faptele penale săvârşite 26 . Potrivit legii în , închisoare se execută două dintre pedepsele principale: 1) detenţiunea pe viaţă şi 2) pedeapsa cu închisoarea .Potrivit art 53(3) din Codul penal executarea pedepselor privative de libertate se bazeză pe sistemul progresiv . Condamnaţii au posibilitatea să trecă dintr-un regim de executare în altul în condiţiile prevăzute de lege privind executatea pedepselor . 27 Regimurile în care se execută pedepsele privative de libertate sunt : a) regimul de maximă siguranţă; b)regimul închis; c) regimul semideschis; d)regimul deschis .

1) Pedeapsa detenţiunii pe viaţă Pedeapsa cu moartea prevăzută de codul nostru penal, a fost

înlocuită în anul 1990 cu pedeapsa principală a detenţiunii pe viaţă, art. 2 din Decretul Lege nr. 6/1990 prevăzând că toate dispoziţiile privind pedeapsa cu moartea din Codul penal, Codul de procedură penală şi alte acte normative fiind considerate ca referindu-se la pedeapsa detenţiunii pe viaţă.

Executarea pedepsei detenţiunii pe viaţă are loc în penitenciare anume destinate sau în secţii speciale ale celorlalte penitenciare, regimul executării fiind în acelaşi timp reglementat în legea privind executarea pedepselor.

a) Noţiune. Detenţia pe viaţă este o pedeapsă principală şi reprezintă cea mai severă pedeapsă din legislaţia penală actuală. Detenţinea pe viaţă a fost introdusă ca şi o înlocuire a pedepsei cu moartea . Spre deosebire de pedeapsa cu moartea , detenţiunea pe viaţă are avantajul că poate fi retrasă în caz de eroare judiciară.Detenţiunea pe viaţă este o pedeapsă absolut determinantă şi sub aspect că nu poate fi adaptabilă. Constă în lipsirea de libertate a condamnatului pentru restul vieţii lui. Pedeapsa detenţiunii pe viaţă este privativă de libertate, dar nu cu caracter temporar cum este închisoarea ,ci cu caracter perpetuu. Detenţiunea pe viaţă este o pedeapsă principală, prevăzută în Codul Penal art 53 lit a şi art 54,55 55

25 Gabriel –Silviu Barbu . Alexandru Şerban : Drept execuţional penal editura C.H.Beck.

26 Alexandru Boroi Drept penal Partea genrală ed C.H. Beck 27 Codul penal roman art 53 (3) alin 1 ed. Hamangiu

26

(1) 55 (2). b) Regimul detenţiunii pe viaţă

Conform Codului penal în vigoare în art 54 este descris regimul detenţiunii pe viaţă şi anume faptul că: detenţiunea pe viaţă se execută în penitenciare anume destinate pentru aceasta sau în secţii speciale ale celorlalte penitenciare; iar regimul în care se execută este reglementat de legea privind executarea pedepselor .

c) Neaplicarea pedepsei detenţiunii pe viaţă Detenţiunea pe viaţă va putea fi aplicată nu dacă infractorul , la

data pronunţării hotărârii de condamnare a împlinit vârsta de 60 de ani (ar t. 55 C.p) În acest caz se aplică o pedeapsă cu închisoarea de 25 de ani şi interzicerea unor drepturi pe durata ei maximă.Iar în cazul în care condamnatul împlineşte vârsta de 60 de ani în timpul executării pedepsei detenţiunea pe viaţă se înlocuieşte cu închisoarea de 25 de ani. Pedeapsa detenţiunii pe viaţă nu se aplică nici infractorului minor ci se aplică pedeapsa închisorii de la 5 la 20 de ani . (art.109 al.2 C.p)

d)Liberarea condiţionată Referitor la art 55 (1) : 1- cel condamnat la pedeapsa detenţiunii pe viaţă poate fi liberat

condiţionat după executarea efectivă a 20 de ani de detenţiune, dacă este stăruitor în muncă, disciplinat şi dă dovezi temeinice de îndreptare, ţinându-se seama şi de antecedentele sale penale.

2 -Condamnatul trecut de vârsta de 60 de ani pentru bărbaţi şi de 55 de ani pentru femei poate fi liberat condiţionat după executarea efectivă a 15 ani de detenţiune, dacă sunt îndeplinite şi celelalte condiţii prevăzute în alin. 1.

3- Pedeapsa se consideră executată, dacă în termen de 10 ani de la liberare cel condamnat nu a săvârşit din nou o infracţiune. Dacă în acest interval de timp cel liberat a comis din nou o infracţiune, se aplică, în mod corespunzător, dispoziţiile art. 61.28

e)Calculul pedepsei în caz de comutare sau înlocuire art 52 (2)În cazul comutării sau înlocuirii pedepsei detenţiunii pe viaţă cu pedeapsa închisorii, perioada de detenţiune executată se consideră ca parte executată din pedeapsa închisorii.29

În codul penal pedeapsa cu detenţiunea pe viaţă este prevăzută spre exemplu: pentru infracţiuni grave contra siguranţei statului(art.155-163) şi art.167. C.p) ,pentru infracţiuni de omor deosebit de grav (art.176 C.p), pentru infracţiuni grave contra siguranţei transporturilor (distrugerea şi semnalizarea falsă care a avut ca urmare o catastrofă pe calea ferată), pentru unele infracţiuni grave contra capacităţii de apărare: capitualrea, părăsirea câmpului de luptă,unele infracţiuni contra păcii şi omenirii.

28 Codul penal român editura Hamangiu 29 Codul penal român editura Hamangiu

27

Pedeapsa cu detenţiunea pe viaţă este prevăzută şi în legile penale speciale pentru fapte deosebit de grave. Pedeapsa cu detenţiunea pe viaţă este prevăzută alternativ cu pedeapsa închisorii de până la 25 de ani pentru marea majoritate a infracţiunilor, oferind largi posibităţi de individualizare judiciară şi recurgerea la pedeapsa cu detenţiunea pe viaţă numai în cazuri extreme .Pedeapsa cu detenţiunea pe viaţă nu este alternativă cu închisoarea ci unică în două cazuri :pentru infracţiunea de genocid, săvârştă în timp de război (art.357 al.2 C.p )Şi pentru infracţiunea de tratamente neomenoase săvârşite pe timp de război (art. 358 al.4 C.p).

2 Pedeapsa închisorii a) Noţiune .Ca măsură de constrângere , pedeapsa închisorii

constă în izolarea de societate a celui condamnat prin încarcerarea acestuia ,sub regimul prevăzut de legea 276 / 2006 privind executarea pedepselor şi a măsurilo de siguranţă dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal30 .

b) Regimul de deţinere1. Executarea pedepsei închisorii se face potrivit dispoziţiilor legale

privind executarea pedepselor în locuri de deţinere anume destinate. 2. Femeile condamnate de la pedeapsa închisorii execută această

pedeapsă separat de condamnaţi bărbaţi. 3. Minorii condamnaţi la pedeapsa închisori execută pedeapsa

separat de condamnaţii majori sau in locuri de deţinere speciale , asigurandu-li-se posibilitatea de a continua învăţămîntul general obligatoriu şi de a dobîndi o pregatire profesională potrivit cu aptitudinile lor.

c) Liberarea condiţionată Masura prevazuta in sectiunea 1, capitolul 3, t. III, art. 59, Cod

penal, partea generala si consta in punerea in libertate a condamnatului inainte de executarea in intregime a pedepsei care i s-a aplicat . daca sunt indeplinite conditiile prevazute de lege, si anume: dupa ce a executat cel putin doua treimi din durata pedepsei, in cazul inchisorii care nu depaseste 10 ani, sau cel putin trei patrimi, in cazul inchisorii mai mari de 10 ani. Termenul de executare a pedepsei se reduce la jumatate, in cazul infractiunilor savarsite din culpa, si la o treime, in cazuri speciale (condamnati in timpul minoritatii, cand ajung la varsta de 18 ani, cei trecuti de 60 de ani barbati si 55 de ani femei, in cazul inchisoriicare nu depaseste 10 ani, sau a unei jumatati, in cazul inchisorii mai mari de 10 ani, daca indeplinesc celelalte conditii prevazute de lege), si a doua conditie ceruta, dac cel condamnat este staruitor in

30 Alexandru Boroi Drept penal partea generală editura C.H. Beck

28

munca, disciplinat si da dovezi temeinice de indreptare. Liberarea conditionata are ca efect faptul ca pedeapsa se considera executata, daca intervalul de timp de la liberare si pana la implinirea duratei pedepsei, cel condamnat nu a savarsit din nou o infractiune.

Ea poate fi revocată de instanţa de judecată in condiţiile prevazute de lege. Potrivit legii procesual penale, liberarea condiţionată se dispune, la cerere sau la propunere, de către judecatoria în a cărei rază teritorială se află locul de detenţie (sau de tribunalul militar in a cărui rază teritorială se află închisoarea militară). Instanţa se pronunţă prin hotărâre, putând respinge cererea, situaţie în care cererea poate fi reînnoită în termen de până la un an, sau poate admite cererea. Termenul de apel şi cel de recurs este de 3 zile.

3 Amenda penală a)Noţiune. Amenda penală este o sancţiune bănească ce se aplică de

instanţa de judecată în cazurile şi în limitele prevazute de Codul penal. b)Stabilirea amenzii

Amenda penală este o pedeapsă principală cu caracter pecuniar prevazută in cap. III, t.III, art. 63 din Codul penal, partea generală care constă în suma de bani pe care infractorul este condamnat de instanţă să o plătească în contul statului . Ea este prevazută, în cele mai multe cazuri, ca o sancţiune alternativă cu pedeapsa inchisorii si se aplică numai în limitele prevăzute de lege. Pe lângă arătarea limitelor generale ale amenzii ( de la 100 lei la 50 000 lei ) Codul penal consacră în art 63 reguli cu privire la stabilirea amezii : - Ori de cate ori legea prevede că o infractiune se pedepseşte numai cu amenda, fără a-i arata limitele, minimul special al acesteia este de 150 lei, iar maximul de 10 000 lei. - Când legea prevede pedeapsa amenzii fără a-i arata limitele, alternativ cu pedeapsa închisorii de cel mult un an, minimul special al amenzii este de 300 lei şi maximul special de 15 000 lei, iar când prevede pedeapsa amenzii alternativ cu pedeapsa închisorii mai mare de un an, minimul special este de 500 lei şi maximul special de 30 000 lei. -În caz de aplicare a clauzelor de atenuare sau de agravare a pedepselor, amenda nu poate să depăşească limitele generale arătate în art. 53 pct. 1 lit. c). -În caz de aplicare a clauzelor de atenuare sau de agravare a pedepselor, amenda nu poate să depăşească limitele generale arătate în Codul penal şi se stabileşte în aşa fel încât să nu-l pună pe infractor în situaţia de a nu-şi putea îndeplini îndatoririle privitoare la intreţinerea, creşterea, învăţătura şi pregătirea profesională a persoanelor faţă de care are aceste obligaţii legale. Ca orice pedeapsă, amenda se înscrie în

29

cazierul judiciar al condamnatului . c) Înlocuirea pedepsei amenzii Potrivit art. 63 (1) din Cod penal, atunci când cel condamnat la

pedeapsa amenzii se sustrage cu rea-credinţă de la plata acesteia, instanţa va dispune înlocuirea amenzii cu închisoarea în limitele prevăzute de lege pentru fapta săvârşită.31

Condiţii: 1) Persoana să fi fost condamnată la pedeapsa amenzii. 2) Condamnatul să se sustragă cu rea-credinţă de la plata ei. Sustragerea cu rea-credinţă – Atunci când persoana în cauză realizează venituri sau deţine bunuri cu care ar putea să achite amenda, dar refuză să o plătească.În cazul în care persoana nu dispune de mijloace, nu se poate înlocui pedeapsa amenzii cu pedeapsa închisorii 3)Amenda să fie prevăzută alternativ cu pedeapsa închisorii.

Nu e posibil înlocuirea amenzii cu închisoarea în două situaţii: a) Când amenda e prevăzută ca sancţiune unică. b) Când la pedeapsa amenzii s-a ajuns, abligatoriu, ca efect al circumstanţelor atenuante, în condiţiile art. 76, lit. e, teza a II-a.

B) Pedepsele complementare aplicabile persoanelor fizice Aceste pedepse sunt întotdeauna alăturate pedpsei principale pe

care o completează rezultă de altfel că ele nu pot fii pronunţate de sine statatoare. Pedepsele complementare se aplică de instanţă . Aplicarea pedepselor poate fii de două feluri obligatorie (cand este prevăzut expres de lege ) sau facultativă (când este lăsat la aprecierea instanţei aplicarea pedepsei complementare ). Pedepsele complementare sunt de două feluri

a) De interzicere a unor drepturi (art. 64, cod penal) b) A degradării militare

a) Pedeapsa complementară de interzicere a unor drepturi

Ea poate fi aplicată obligatoriu sau facultativ. Se aplică obligatoriu atunci când norma de incriminare o prevede şi

se aplică facultativ atunci când, deşi nu este prevăzută în norma de incriminare, instanţa apreciază că se impune aplicarea ei pentru întregirea conţinutului pedepsei principale.

Întotdeauna, aplicarea pedepsei complementare se poate face numai pe lângă o pedeapsă cu închisoarea de cel puţin doi ani.

Pedeapsa constă în interzicerea unuia sau mai multor drepturi, prevăzute de art. 64, cod penal, pe o perioadă de la 1 la 10 ani. Nu pot fi 31 Codul penal roman editura Hamangiu.

30

interzise toate drepturile prevăzute de art. 64, iar durata interzicerii trebuie să fie aceeaşi pentru toate drepturile care intră în conţinutul pedepsei.

Pedeapsa complementară a interzicerii unor drepturi constă în interzicerea unuia sau unora din următoarele drepturi:

a) dreptul de a alege şi de a fi ales în autorităţile publice sau în funcţii elective publice;

b) dreptul de a ocupa o funcţie implicând exerciţiul autorităţii de stat;

c) dreptul de a ocupa o funcţie sau de a exercita o profesie ori de a desfăşura o activitate, de natura aceleia de care s-a folosit condamnatul pentru săvârşirea infracţiunii;

d) drepturile părinteşti; e) dreptul de a fi tutore sau curator. Interzicerea drepturilor prevăzute la lit. b) nu se poate pronunţa

decât pe lângă interzicerea drepturilor prevăzute la lit. a), afară de cazul când legea dispune altfel.

Executarea pedepsei interzicerii unor drepturi începe după executarea pedepsei închisorii , după graţierea totală sau a restului de pedeapsă ,ori după pescripţia executării pedepsei. Pedeapsa complementară a interzicerii unor drepturi nu poate fii aplicată minorilor infractori 32

b)Pedeapsa complementară a degradării militareAceasta constă în pierderea gradului militar şi a dreptului de a

purta uniformă ea se aplică atunci când persoana condamnată este militar activ sau rezervist. Degradarea constă în pierderea oricărui grad militar al persoanei, nefiind posibilă o degradare parţială.

Degradarea militară e obligatorie atunci când pedeapsa principală este detenţiunea pe viaţă sau închisoare mai mare de 10 ani. Aplicarea ei este facultativă atunci când infracţiunea comisă a fost intenţionată iar pedeapsa aplicată este închisoarea cuprinsă între 5 şi 10 ani.

Se preconizează apariţia unei noi pedepse complementare. Aceasta constă în publicarea, pe banii condamnatului, a hotărârii de condamnare, într-un ziar central sau local ales de instanţă.

C) Pedepsele accesorii aplicabile persoanei fizice Pedepsele accesorii decurg, de drept, din condamnarea la o

pedeapsă cu închisoarea sau detenţiunea pe viaţă şi constă în interzicerea unor drepturi prevăzute în art. 64, cod penal lit a)-c).

Prin excepţie, interzicerea drepturilor părinteşti sau a dreptului de a

32 Art 109 alin.3 Cod penal român

31

fi curator este lăsată la aprecierea instanţei atunci când executarea pedepsei se face la locul de muncă.  Durata pedepselor accesorii nu coincide, întotdeauna, cu durata pedepsei privative de libertate.

Asta pentru că executarea pedepsei accesorii încep din momentul rămânerii definitive a hotărârii de condamnare. Pedeapsa accesorie poate fi mai mare sau mai mică decât pedeapsa privativă de libertate.

Secţiunea 5. Sancţiunile aplicabile minorilor 1. Introducere. Delicvenţa juvenilă reprezintă o trăsătură caracteristică a

fenomenului infracţional în societatea modernă prezentând o sporire numerică dar şi o continuă accentuare a precocităţii infracţionale33. Necesitatea prevenirii şi combaterii infracţiunilor comise de minori apare cu atât mai evidentă cu cât fenomenul cunoaşte uneori recrudescenţe, iar faptele pot fi deosebit de periculoase34.În Codul penal din 1937 răspunderea penală a minorului a fost fixată la vârsta de 15 ani impliniţi iar între limitele de le 13 la 15 ani minorul răspundea numai dacă se constata că a avut discernământ. Codul penal de la 1968 a ridicat llimitele de vârstă la care minorul poate răspunde penal.

Legiuitorul a instituit pentru infractorii minori un sistem mixt de sanctiuni, alcătuit din măsuri educative şi pedepse.

Trăsătura caracteristică a acestui sistem este dată, în principal, de componenta măsurilor educative, sanctiuni de drept penal cu caracter eminamente educativ, destinate unor personalităti în formare şi susceptibile de influentare. Aceste sanctiuni sunt adecvate conditiilor fizice, psihice şi umane care deosebesc pe infractorii minori de cei adulti. Pedepsele aplicate minorilor care săvârşesc infractiuni deosebit de grave şi vădesc o periculozitate deosebită, recurgerea la sanctiuni penale se impune mai ales din raţiuni practice. Astfel. în cazul minorilor care ating vârsta majoratului până în momentul judecării sau a căror faptă a fost descoperită după majoratul infractorului, aplicarea măsurilor educative apare ca lipsită de ratiune. În fine, prevederea în lege a unor pedepse pentru minorii infractori are şi un rol preventiv general descurajând pe cei care ar fi tentati să săvârşească infracţiunile astfe sanctionate.

Trebuie menţionat totdată, că pedepsele aplicabile minorilor se deosebesc de cele din dreptul comun nu atât prin natura lor, cât mai ales prin modul de aplicare şi executare.

Datorită acestor particularităti pedepsele aplicabile minorilor

33 Alexandru Boroi Drept penal partea generală ed C.H.Beck 34 C. Butiuc, Răspunderea penală a minorilor

32

alcătuiesc, alături de măsurile educative un sistem sanctionar special, care functionează alături de sistemul general, comun, aplicabil adultilor. Comparat cu acesta din urma sistemul sanctionator pentru minori apare evident mai blând. De aceea în mecanismul individualizării pedepselor, minoritatea constituie, alături de tentativă, o cauză de diferenţiere şi o stare de atenuare a pedepselor

2. Cadrul sancţiunilor Acesta este alcătuit, pe de o parte, din măsuri educative, iar pe de

altă parte din pedepse. Ambele categorii de pedepse urmăresc prevenirea săvârsirii de infracţiuni în viitor .Aplicabilitatea unei categorii exclude aplicarea celeilalte .Regimul de aplicare este unic pentru toate categoriile de minori care răspund penal.35

Legea prevede 4 măsuri educative: a) mustrarea, b) libertatea supravegheată, c) internarea întrun centru de reeducare şi d) internarea într-un institut medical- educativ (art.. 101 C.p.). Pedepsele aplicabile minorilor sunt : închisoarea şi amenda,

in limite reduse la jumătate in raport cu cele aplicabile adultilor. Nu se aplică minorilor pedeapsa detentiunii pe viaţă. De asemenea, nu se aplică minorilor pedepsele complementare, iar condamnările pronuntate pentru infractiunile săvârşite în timpul minorităţii nu atrag incapacităti sau decăderi, o astfel de condamnare neputând constitui prim termen al recidivei.

A) Măsurile educativeÎn modelarea comportamentului infractorilor minori, un rol deosebit

de important revine şi acţiunii de constrângere prin măsuri educative; acestea, prin acţiunea şi finalitatea lor apar ca fiind mai potrivite pentru a realize îndreptarea minorilor şi pentru a le corecta conduita lor, de aceea în cadrul sistemului sancţionator aplicabil minorilor legiuitorul a acordat prioritate măsurilor educative .36

a) Mustrarea este prevăzută de art. 102 din Codul penal. Această măsură educativă constă în dojenirea (certarea) minorului, în arătarea de către instanta de judecată, în şedinţa în care s-a pronunţat hotărârea, cu explicarea pericolului social al faptei pe care el a săvârşit-o, cu arătarea modului cum trebuie să se poarte în viitor pentru a dovedi că s-a îndreptat şi cu avertizarea că dacă va săvârşi din nou o infracţiune se va lua faţă de el o măsură educativă mai severă sau i se va aplica o pedeapsă. Măsura mustrării se ia în cazul faptelor extrem de uşoare sau in cazul faptelor mai puţin uşoare, dacă minorul se află încă sub influenta deprinderilor şi mentalitătii caracteristice copilăriei.În principiu ea nu

35 M.Basarab Drept penal,Partea generală ed Lumina Lex Bucuresti 200536 Gh. Ivan Individualizarea pedepsei ed C.H.Beck.

33

trebuie să fie luată mai mult decât o dată, la prima faptă comisă. În cazul neîndreptării instanţa va recurge la o măsură mult mai drastică chiar şi la o pedeapsă.

b) Libertatea supravegheată este prevăzută de art.103 din Codul penal. Măsura constă în lăsarea minorului în libertate, însă sub o supraveghere deosebită. timp de un an socotit de la data punerii în executare a hotărârii.Măsura este temprară iar durata este fixă de un an neputând fiind nici scurtată nici prelungită astfel că măsura nu poate fii luată faţă de minorul care atrecu de vârata de 17 ani.

Pentru supraveghere, minorul este încredintat de instantă părinţilor sau, eventual, celui care l-a adoptat sau tutorelui. Dacă însă apreciază că persoana căreia i-ar reveni supravegherea nu ar putea-o îndeplini în conditii satisfăcătoare, instanta va dispune încredinţarea supravegherii minorului unei persoane de încredere, de preferinţă unei rude mai apropiate, la cererea acesteia, iar dacă nu există o astfel de cerere, încredinţează supravegherea unei instituţii legal însărcinate cu supravegherea minorilor. Fără existenţa unei persoane sau unei instituţii căreia să i se incredinţeze supravegherea minorului, măsura libertăţii siupravegheate nu poate fi luată. Într-o astfel de situaţie extremă, singura măsură aplicabilă ar fi internarea minorului intr-un centru de reeducare.

Legea prevede că instanţa pune in vedere persoanei sau reprezentantului instituţiei căreia i s-a încredinţat supravegherea, îndatorirea de a supraveghea indeaproape pe minor in scopul îndreptărli lui, de a înştiinţa de indată instanţa dacă minorul se sustrage de la supraveghere, are purtări rele ori a săvârşit din nou o faptă prevăzută de legea penală.

Totodată instanţa poate să impună minorului respectarea uneia sau mai multora din următoarele obligaţii: a) să nu frecventeze anumite locuri stabllite; b) să nu intre in legătură cu anumite persoane; c) să presteze o activitate neremunerată într-o instituţie de interes public fixată de instanţă, cu o durată Între 50 şi 200 de ore, de maxim 3 ore pe zi, după programul de şcoală, în zilele nelucrătoare şi în vacanţă. Instanţa atrage atenţia minorului asupra consecinţelor comportării sale. După luarea măsurii libertăţii supravegheate, instanţa incunoştinţează şcoala unde minorul învaţă sau unitatea unde este angajat precum şi, atunci când este cazul, instituţia la care prestează activitatea stabilită de instanţă.

Dacă înăuntrul termenului de un an de la data punerii in executare a libertăţii supravegheate, minorul se sustrage de la supravegherea ce se exercită asupra lui sau are purtări rele ori săvârşeşte o faptă prevăzută de legea penală, instanţa revocă libertatea supravegheată şi ia faţă de minor măsura internării într-un centru de reeducare. Dacă fapta săvârşită constituie infracţiune, instanţa ia măsura internării sau aplică o

34

pedeapsă.

c) lnternarea intr-un centru de reeducare este prevăzută de art.104 din Codul penal. Este o măsură educativă privativă de libertate ce constă in internarea minorului infractor într-un centru de reeducare, pe o perioadă nedeterminată, dar nu poate dura, de regulă, decât până la împlinirea de către minor a vârstei de 18 ani. Se ia faţă de minorul in privinţa căruia celelalte măsuri educative sunt neîndestulătoare (art. 104 alin. 2 C.p.). Deşi este denumită educativă, este in realitate o măsură de reeducare, deoarece scopul ei este reeducarea minorului . Acest scop urmează să fie realizat prin posibilitatea asigurată minorului internat de a dobândi învăţătura necesară şi o pregătire profesionată potrivit cu aptitudinile sale. Aşa cum s-a arătat, măsura internării în centrul de reeducare se ia pe timp nedeterminat, însă nu poate dura decât până la împlinirea vârstei de 18 ani. Legea prevede totuşi că, la data când minorul devine major, instanta poate dispune prelungirea internării pe o durată de cel mult 2 ani, dacă prelungirea este necesară pentru realizarea scopului internării 37.

Legea prevede şi posibilitatea încetării executării măsurii prin liberarea minorului înainte de a deveni major. Potrivit dispozitiei din art. 107 C.p., după un an de la data internării minorului în centrul de reeducare, dacă el a dat dovezi temeinice de îndreptare. de sârguintă la învătătură şi la însuşirea pregătirii profesionale, instanta poate dispune libera rea lui înainte de a deveni major. Dacă în perioada liberării minorul are o comportare necorespunzătoare, se poate dispune revocarea liberării şi reinternarea lui într-un centru de reeducare.

În cazul în care minorul săvârşeşte din nou, în perioada internării sau în aceea a liberării înainte de a deveni major o infractiune pentru care se apreciază că este necesară aplicarea pedepsei închisorii, instanta revocă măsura internării. Dacă însă nu este necesară aplicarea unei pedepse, instanta revocă liberarea minorului şi mentine internarea până la majoratul acestuia.

D )Internarea într-un institut medical-educativ masură prevăzută de art 105 din Codul penal . Este tot o măsură educativă privativă de libertate ce se poate lua fată de minorul care, datorită stării fizice sau psihice, are nevoie de un tratament sau de îngrijiri medicale şi, implicit. de un regim special de instruire şi educatie. corespunzător stării sale. Măsura se ia fată de minorii infractori, deci care răspund penal, iar nu fată de cei iresponsabili, fată de care nu pot fi luate nici un fel de măsuri educative. Specific acestora este doar faptul că starea lor fizică sau psihică reclamă atât îngrijiri medicale, cât şi un regim educativ care se

37 M.Coca Cozma si colab. Justiţia pentru minori ed Universul Juridic Bucureşti 2003

35

aplică concomitent cu tratamentul medical. Prin aceasta măsura educativă a internării într-un institut medical-educativ se deosebeşte de măsura de sigurantă a internării medicale care constă exclusiv din tratament medical38.

Internarea într-un institut medical educativ se dispune de către instanta competentă să judece cauza penală în care este implicat minorul, pe durată nedeterminată. ca şi internarea într-un centru de reeducare, dar, întocmai ca aceasta, nu poate dura decât până la data când minorul a împlinit vârsta de 18 ani. Totodată. însă. întrucât măsura internării într-un institut medical-educativ este condiţionată de starea fizică sau psihică maladivă a minorlului, legea prevede că ea trebuie să înceteze îndată ce a dispărut cauza care a impus luarea ei şi aceasta înainte de împlinirea vârstei de 18 ani.

In acelaşi timp însă, legea prevede posibilitatea ca instanţa să dispună prelungirea internării pe o durată de cel mult 2 ani, ca şi în cazul internăril într-un centru de reeducare, dacă aceasta este necesară pentru realizarea scopului.

lnstania care dispune încetarea măsurii internării în institutul medical-educativ poate, atunci când consideră că este necesar, să ia fată de minor măsura internării într-un centru de reeducare (art. 106 alin.1 C.p.).

Ca şi măsura internării în centrul de reeducare, şi internarea în institutul medical educativ poate înceta prin revocare, dacă în perioada internării minorul săvârşeşte din nou o infractiune şi instanţa apreciază că este necesară aplicarea pedepsei inchisorii, într-o astfel de situatatie, ca şi in aceea în care instanţa a aplicat pedeapsa închisorii unui minor care avea nevoie şi de tratament medical, se vor aplica dispoziliile din art. 113 sau 114 C.p., după caz, tratamentul medical efectuându-se in conditii de detentie.

Secţiunea 6. Pedepsele aplicabile infractorilor minori 6.1 Închisoarea.

Este singura pedeapsă privativă de libertate aplicabilă minorilor. Limitele sale sunt determinate prin derivatie pornind de la limitele speciale prevăzute de lege pentru infractiunea săvârşită. Potrivit dispozitiei din art. 109 alin.1 C.p., limitele pedepsei se reduc la jumătate, iar minimul special nu poate depăşi niciodată 5 ani. Reducerea limitelor se face raportat nu numai la pedeapsa prevăzută pentru infractiunea in configuralia tipică, dar şi la aceea prevăzută pentru variantele agravate, calificate sau atenuate ale infractiunli respective. Când minorul a săvârşit o tentativă, limitele pedepsei aplicabile, potrivit dispozitiei din art. 21 alin. 38 Gh. Ivan Drept Penal Parte generală ed C.H.Beck Bucureşti 2008

36

2 Cod penal, se vor stabili prin raportare la limitele pedepsei reduse la jumătate pe baza dispoziţiei din art. 109 alin. 1 Cod penal. Se vor aplica deci mai intâi dispoziţiile privitoare la minoritate, pentru care se prevede un regim sanctionator special, şi apoi cele privitoare la tentativă39

Dacă pentru infractiunea săvârşită de minor legea prevede pedeapsa detentiunii pe viată, se aplică minorului pedeapsa inchisorii de la 5 Ia 20 ani, intrucât in cvasitotalitatea cazurilor pedeapsa detentiunii pe viată, care a înlocuit pedeapsa cu moartea, este prevăzută ca pedeapsă alternativă la pedeapsa închisorii, instanta va trebui mai întâi să aleagă între aceste alternative, pe baza criteriilor generale de individualizare şi a dispozitiei explicite din art. 72 alin.2 C.p., pedeapsa care, după părerea sa, trebuie să fie aplicată minorului. Când instanta apreciază că în spetă ar fi aplicabilă pedeapsa detenţiunii pe viaţă, în temeiul dispozitiei din art. 109 alin. 2 C.p., va aplica minorului pedeapsa închisorii de la 5 la 20 ani. Când, dimpotrivă, consideră aplicabilă pedeapsa alternativă a închisorii, instanţa aplică minorului această pedeapsă, în limite reduse la jumătate, conform dispozitiei din art. 109 alin. 1 Cod penal, fără ca minimul special al pedepsei să depăşească 5 ani.

Odată stabilită pedeapsa aplicabilă minorului, operatiunea de individualizare a pedepsei continuă pornind de la limitele pedepsei astfel determinate, cauzele de agravare sau de atenuare a pedepsei producându-şi efectele prevăzute de lege în raport cu aceste limite.

Condamnarea minorului la pedeapsa închisorii nu poate constitui prim termen al recidivei, aşa încât în ipoteza în care minorul săvârşeşte din nou o infracţiune, el nu devine recidivist şi deci nu i se poate agrava pedeapsa ca urmare a stării de recidivă. Condamnarea anterioară reprezintă însă un antecedent penal de care trebuie să se tină seama la individualizarea pedepsei pentru infracţiunea săvârşită din nou. Dacă minorul săvârşeşte un concurs de infracţiuni, sunt incidente dispozitiile din art. 34 C.p.. Când pentru una din infracţiunile concurente s-a luat o măsură educativă, iar pentru alta s-a aplicat o pedeapsă, măsura educativă va fi revocată, deoarece minorul nu poate fi supus, în acelaşi timp, la executarea pedepsei şi la actiunea unei măsuri educative.

Executarea pedepsei închisorii aplicate infractorului minor se face cu respectarea unor reguli speciale, adecvate stării psiho-fizice a acestuia. Aşa cum s-a arătat, condamnatii minori execută pedeapsa separat de condamnaţii majori sau în locuri de deţinere speciale. Potrivit dispoziţiei din art. 57 alin. 3 C.p., minorilor condamnaţi li se asigură posibilitatea de a continua învăţământul general obligatoriu şi de a

39 Anastasiu Crişu Tratamentul infractorului minor în materie penală. Aspecte de drept comparat , ed C.H.Beck Bucureşti 2006

37

dobândi o pregătire profesională potrivit cu aptitudinile lor. De asemenea, condamnaţii pentru infracţiuni săvârşite în timpul minorităţii pot fi liberaţi condiţionat după executarea unei fracţiuni de pedeapsă mai reduse decât în cazul majorilor.

Pe durata executării pedepsei, de la data când condamnatul a devenit major, sau chiar de la data rămânerii definitive a hotărârii de condamnare dacă el împlinise 18 ani, este supus executării pedepselor accesorii în temeiul dispozitiilor din art. 71 C.p ..

6.2 Amenda penală aplicabilă minorilor. Amenda este a doua pedeapsă principală aplicabilă minorilor

infractori şi se aplică in limitele prevăzute de lege pentru infractiunea săvârşită, reduse însă la jumătate (art. 109 alin. 1 C.p.). În legile speciale există infracţiuni pentru care sunt prevăzute alte limite alee amenzii în aceste cazuri reducerea va opera asupra limitelor respective.40 lncidenta acestei pedepse se adevereşte ca oportună în raport cu minorii care săvârşesc infractiuni în preajma ajungerii la majorat, când luarea unei măsuri educative nu mai este practic posibilă, iar aplicarea unei pedepse cu închisoarea nu apare ca necesară. Determinarea limitelor pedepsei aplicabile şi individualizarea pedepsei se fac în general după aceleaşi reguli ca în cazul pedepsei închisorii.

Necesitatea prevenirii combaterii infracţiunilor comise de minori apare cu atat mai evidentă cu cât fenomenul cunoaşte uneori recrudescenţe iar faptele pot fii deosebit de periculoase.41 Sub aspectul răspunderii penale între minorii care nu au împlinit vârsta de 14 ani şi cei care au împlinit această vârstă dar nu au ajuns la 16 ani fără să se fii făcut dovada că au acţionat cu discernământ nu există deosebiri, nici cei din urmă nu pot fii subiect de drept penal , faptele lor nu constituie infracţiuni şi nu li se aplică sancţiuni penale 42

40 Gh. Ivan Drept Penal Parte generală ed C.H.Beck Bucureşti 2008

41 Costică Bulai Manual de drept penal Partea generală editura Universul Juridic 200742 Anastasiu Crişu Tratamentul infractorului minor în materie penală. Aspecte de drept comparat , ed C.H.Beck Bucureşti 2006

38

Secţiunea 7. Pedepsele aplicabile persoanelor juridice 7.1. Noţiuni generale

Răspunderea penală a persoanei juridice a fost introdusă prin modificările aduse de legea 278/2006 pin care persoanele juridice cu excepţia statului, a autorităţilor şi instituţiilor publice, care desfăşoară activităţi ce nu pot face obiectul domeniului privat, răspund penal pentru infracţiunea săvârşită în realizarea obiectului de activitate sau în interesul ori în numele persoanei juridice.

Ca şi răspunderea persoanei fizice, răspunderea persoanei juridice, este şi ea un raport juridic penal de conflict, născut ca urmare a săvârşirii unei infracţiuni, de data aceasta între stat pe de o parte şi o persoană juridică pe de altă parte.

Statul are dreptul şi îndatorirea de a trage la răspundere penală persoana juridică, iar aceasta este obligată să răspundă penal pentru infracţiunea săvârşit în realizarea obiectului său de activitate, în interesul ori în numele său. În acest caz subiect pasiv al răspunderii penale este persoana juridică.Întrucât însă persoana juridică se manifestă în viaţa socială prin persoana fizicã al cărei reprezentant este sau care acţionează pentru realizarea obiectului său de activitate, persoana juridicã e ţinută să răspundă de infracţiunile săvârşite de persoana fizică. Putem spune astfel că persoana juridică apare ca subiect indirect al infracţiunii săvârşite.

Pentru ca persoana juridică să aibă calitatea de subiect indirect activ al infracţiunii trebuie să se verifice pe de o parte, dacă ea îndeplineşte condiţiile cerute de lege pentru a putea răspunde penal, iar pe de altă parte trebuie examinate raporturile persoanei juridice cu persoana fizică subiect activ nemijlocit al infracţiunii, pentru a putea stabilii dacă faptele comise de aceştia pot fi imputate persoanei jurdice şi dacă se poate declanşa răspunderea penală a acesteia. Temeiurile obiective şi subiective ale răspunderii penale a persoanei juridice sunt specifice şi se realizează în condiţii diferite în raport cu răspunderea penală a persoanei fizice. Pentru înţelegerea mecanismului de funcţionare a răspunderii penale a persoanei juridice, este necesară examinarea amănunţită a condiţiilor obiective şi subiective ale răspunderii penale a persoanei juridice. 43

43 Costică Bulai Manual de drept penal Partea Generală editura Universul Juridic 2007

39

7.2 Persoana juridică, subiect al răspunderii penale

Conform prevederilor Codului Penal pot fi subiecte active ale răspunderii penale toate persoanele juridice existente cu excepţia persoanelor juridice de drept public şi anume: statul; autorităţile publice; instituţii publice ce desfăşoară o activiate ce nu poate fi desfăşurată de o persoană juridică de drept privat. Este justificată exceptarea statului de la răspunderea penală deoarece deoarece el este titularul dreptului de a trage la răspundere persoana juridică şi astfel el nu poate fi în acelaşi timp subiect activ şi subiect pasiv al răspunderii penale. Eventualele infracţiuni comise de funcţionarii publici nu sunt comise în numele autorităţii ce le reprezintă ci în nume personal şi atrag răspunderea penală a celor ce le-au săvârşit, ca infracţiuni de serviciu.

7.3.Condiţiile obiective de răspundere penală ale persoanelor juridice

Temeiul obiectiv al răspunderii penale îl constituie săvârşirea unei infracţiuni, însă în condiţiile specifice persoanei juridice, adică săvârşirea unei infracţiuni de către persoana sau persoanele fizice care acţionează pentru îndeplinirea obiectului de activitate sau în numele sau în interesul acesteia. Pentru angajarea răspunderii persoanei juridice trebuie să se constate pe de o parte săvârşirea unei infracţiuni, iar pe de altă parte infracţiunea săvârşită se află într-o anumită legătură cu persoana juridică, anume să fie determinată de obiectul de actvitate al acesteia. În concepţia legiuitorului român este suficient să se constate că infracţiunea a fost săvârşită de un reprezentant al persoanei juridice, de un angajat al acesteia ori de o persoană care acţionează în realizarea obiectului de activitate, în numele sau în interesul persoanei juridice. Este suficient să se constate că persoana se află în anumite relaţii de fapt cu persoana juridică.

Cât priveşte cealaltă condiţie anume aceea a existenţei unei legături obiective între infracţiune şi persoana juridică, se realizează atunci când infracţiunea a fost săvârşită în una din cele trei situaţii prevãzute de lege:

a. în realizarea obiectului de activitate; b. în interesul persoanei juridice; c. în numele persoanei juridice.Se consideră a fi infracţiune şi atunci când se realizează pentru

îndeplinirea oricărui obiect de activiate al acesteia. Şi atunci când infracţiunea este săvârşită de o persoanã împuternicită să acţioneze în numele şi pentru persoana juridică, de un reprezentant al acesteia.

40

7.4.Condiţiile subiective de răspundere penală ale persoanei juridice

Ca şi în cazul persoanei fizice şi la persoana juridică nu se poate ajunge la săvârşirea unei infracţiuni fără stabilirea legăturii psihice între persoana juridică şi infracţiunea săvârşită. Legea nu face nici un fel de referire la condiţiile subiective ale acestei răspunderi.

Astfel urmează ca stabilirea imputatiei sau a culpabilităţii să se facă pe baza principiilor generale a dreptului penal.

Unul dintre aceste principii este acela că vinovăţia persoanelor juridice nu se poate confunda cu aceea a persoanei fizice care a săvârşit infracţiunea, sau faptul că infracţiunea săvârşită de persoana fizică sub forma de vinovăţie stabilită de legea penală nu induce neapărat şi răspunderea persoanei juridice. Însă fără existenţa unei infracţiuni săvârşite de persoana fizică nu se poate vorbi nicicând de răspunderea penală a persoanei juridice.

Un alt principiu aplicabil în materie este acela că vinovăţia persoanei juridice nu poate fi determinată prin aplicarea mecanică a dispoziţiilor din Codul Penal privind vinovăţia şi formele acesteia.

Imputabilitatea subiectivă sau culpabilitatea poate fi definită ca fiind atitudinea psihică a persoanei juridice, care prin organul său individual sau colectiv de conducere, a cunoscut sau încurajat sau numai a încuviinţat săvârşirea cu intenţie, de către persoana fizică a infracţiunii legate de obiectul său de activitate. În cazul infracţiunilor din culpă, atitudinea persoanei juridice este culpabilă atunci când se constată în sarcina ei lipsa de supraveghere sau de control care a făcut posibilă săvârşirea acelei infracţiuni. Trebuie să fie examinat mecanismul de formare a voinţei proprii a persoanei juridice şi de funcţionare a procesului decizional din cadrul acesteia, precum şi dacă persoana juridică în discuţie a cunoscut în mod real, a voit, a încurajat sau încuvinţat săvârşirea unei infracţiuni ori dacă aceasta a fost comisă împotriva voinţei persoanei juridice şi cu excluderea oricărei culpe.

În cazul în care nu poate fi identificată persoana fizică răspunzătoare, însă persoana juridică a fost pe deplin dovedită, răspunderea penală va reveni exclusiv persoanei juridice.

7.5.Termenele de prescripţie a răspunderii penale pentru persoana juridică

Termenele de prescripţie a răspunderii penale a persoanei juridice

sunt:

41

a)-10 ani când legea prevede pentru infracţiunea săvârşită de persoana fizicã pedeapsa detenţiunii pe viată sau pedeapsa închisorii mai mare de 10 ani;

b)-5 ani când legea prevede pentru infracţiunea săvârşită de persoana fizică pedeapsa inchisorii mai mici de 10 ani sau amenda.

Termenele diferite ale răspunderii penale a persoanei fizice faţă de cele ale persoanei juridice nu se confundă ci se suprapun deoarece răspunderea penală a persoanei juridice nu exclude răspunderea penală a persoanei fizice care a săvârşit infracţiunea. Se înţelege că este posibilă împlinirea termenului de prescripţie rãspunderii penale a persoanei fizice care, prin ipoteză este ţinută sã răspundă singură pentru infracţiunea săvârşită deoarece este foarte posibil ca prescripţia pentru persoana juridică să fi intervenit, deoarece termenul este mai scurt, iar pentru persoana juridică nu.

Cu excepţia termenelor de prescripţie, care sunt diferite ca durată, celelalte condiţii în care poate fi prescrisă răspunderea penală a persoanei juridicesunt aceleaşi ca şi pentru persoana fizică.

7.6. Pedepsele aplicabile persoanei juridice

Prin dispoziţiile articolelor 53(1) şi 53(2), introduse în Codul penal în vigoare prin legea 278/2006 sunt prevăzute felurile pedepselor aplicabile persoanei juridice ca urmare a răspunderii penale a acestora. Articolul 53(1) prevede că pedepsele aplicabile persoanei juridice sunt principale şi complementare. Se prevede o singură pedeapsă principală anume amenda de la 2500 RON la 2000000 RON singura pedeapsă adecvată în raport cu paticularităţile persoanei juridice, dar care este proprie prin cuantumul ei să îndeplinească funcţia specifică pedepsei faţă de subiectul răspunderii penale ce i se aplică. Legea prevede următoarele pedepse complementare ce pot fi aplicate:

a)-dizolvarea persoanei juridice;b)- suspendarea activităţii persoanei juridice pe o durată de la 3

luni la un an sau a uneia dintre activităţile persoanei juridiceîn legătură cu care s-a săvârşit infracţiunea pe o durată de la 3 luni la 3 ani .

c)-închiderea unor puncte de lucru ale persoanei juridice pe o durată de la 3 luni la 3 ani .

d)-interzicerea de a participa la procedurile de achiziţii publice pe o durată de la 1 la 3 ani.

e)-afişarea sau difuzarea hotărârii de condamnare Art 53(2) Aplicarea şi executarea pedepselor complementare în

cazul persoanelor juridice. (1)Aplicarea uneia sau a mai multor pedepse complementare se

dispune atunci când instanţa constata că faţă de natura şi gravitatea infracţiunii precum şi şi faţă de împrejurările în care a fost savârşită,

42

aceste pedepse sunt necesare. (2)Aplicarea uneia sau mai multor pedepse complementare este

obligatorie când legea prevede aceasta pedeapsă.Ca şi în cazul pedepselor aplicate persoanei fizice şi cele aplicate

persoanei juridice îşi încep aplicarea odată cu rămânere definitivă a hotărârii de condamnare

A) Pedeapsa amenziiConţinutul pedepsei amenzii este reglementatã de Codul Penal în

art. 71(1) acesta având următorul cuprins: 1)-Pedeapsa amenzii constă în sumele de bani pe care

persoana juridică este condamnatã să o plătească. 2)-Când legea prevede pentru infracţiunea săvârşită de

persoana fizică pedeapsa închisorii de cel mult 10 ani sau amenda, minimul special al amenzii pentru persoana juridică este de 5.000 lei, iar maximul special al amenzii este de 600.000.

3)-Când legea prevede pentru infracţiunea săvârşită de persoana fizică pedeapsa detenţiunii pe viaţă sau pedeapsa închisorii mai mare de 10 ani, minimul special al amenzii pentru persoana juridică este de 10.000 lei, iar maximul special al amenzii este de 900.000 lei44.

Amenda este o pedeapsă cu caracter patrimonial constând în diminuarea patrimoniului persoanei juridice prin obligarea acesteia la plata unei sume de bani care se face venit la bugetul statului.

Faţă de pedeapsa amenzii aplicabile persoanelor fizice, amenda aplicabilă persoanei juridice este reglementată în partea generală a Codului Penal, prin raportare la pedeapsa închisorii. Pentru garantarea plăţi amenzii penale se pot lua mãsuri asiguratorii (art. 163 C. Proc. Pen.)

Existenţa patrimoniului persoanei juridice este un argument în favoarea instituirii răspunderii penale a acesteia deoarece îi pot fi aplicabile pedepse patrimoniale.

Amenda aplicabilă persoanei juridice nu se transformă într-o creanţă civilă , nu urmează regimul de execuţie al acesteia, ci regimul de execuţie comun persoanelor fizice. Astfel pesoana juridică nu are dreptul de a înainta o acţiune în regres pentru plata amenzii la care a fost condamnată deoarece s-ar încălca principiul răspunderii personale pentru săvârşirea infracţiunii.

Pentru determinarea limitelor amenzii aplicabile trebuie să aibă loc mai întâi, calificarea juridică a faptei săvârşită de persoana fizică în cadrul activitãţii persoanei juridice în numele ori în interesul acesteia, pentru ca în raport cu pedeapsa prevăzutã de lege pentru persoana fizică, să se determine în concret limitele amenzii aplicabile persoanei juridice.44 Codul penal roman art 71(1) ed. Hamangiu

43

B) Pedepsele complementare aplicabile persoanei juridice Conţinutul pedepsei complementare a dizolvării persoanei juridice

este reglementat de art 71(2) care are urmãtorul cuprins: 1- Pedeapsa compementară a dizolvării persoanei juridice se aplică atunci când persoana juridică a fost costituită în scopul săvârşirii de infracţiuni sau când obiectul său de activitate a fost deturnat în acest scop.

2-În caz de neexecutare, cu rea-credinţă, a uneia dintre pedepsele complementare prevazute în art. 53(1) alin.(3) lit. b)-d), instanţa dispune dizolvarea persoanei juridice.

3- Pedeapsa compementară a dizolvării persoanei juridice are ca efect deschiderea procedurii de lichidare, potrivit legii, iar o copie după dispozitivul hotărârii definitive de condamnare prin care s-a aplicat această pedeapsă va fi comunicată, de îndată, instanţei civile competent, care va proceda la desemnarea lichidatorului.45

Prin dizolvarea persoanei juridice se creează o veritabilă moarte civilă a acesteia, astfel că majoritatea legislaţiilor care au reglementat mai de mult acestă măsură o consideră o pedeapsă principală, numai legislaţiile noi în materie consideră această moarte civila o pedeapsă complementară.

Însă datorită implicaţiilor sociale acestă măsură se ia destul de rar pentru că se consideră că: angajaţii care şi-au exercitat atribuţiile nu au nici o vină că s-au comis infracţiuni sau acţionarii care nu au avut cunoştinţă de infracţiunile comise. Legiuitorul român a restrâns tocmai din considerentele arătate mai sus condiţiile în care se poate dispune o asemenea pedeapsă, acestea fiind mai restrictive decât cele ale răspunderii penale a persoanei fizice.

Astfel pedeapsa se poate lua după cum se precizează în alineatele următoare doar atunci când: persoana juridică a fost constituită în scopul săvârşirii de infracţiuni, când obiectul de activitate a fost deturnat în acest scop; sau atuci când persoana juridică deşi condamnată definitiv nu a respectat pedesele complementare dispuse de instanţă pe baza art.53(1) alin.b)-d) care costau în suspenadarea în tot sau în parte a activităţii, închiderea unor puncte de lucru, interzicerea de a participa la procedurile de achiziţii publice; toate realizându-se cu rea credinţă.

Prima grupă de acţiuni pe baza cărora se dizolvă persoana juridică are ca temei legal faptul că însăşi existenţa persoanei în cauză nu este decât un „paravan” pentru săvârşirea de infracţiuni, iar în cel de-al doilea caz dizolvarea este consecinţa nerespectării unor hotărâri judecătoreşti.

45 Codul penal roman art 71(2) ed. Hamangiu

44

Dizolvarea persoanei juridice nu poate fi aplicată în cazul partidelor politice sindicatelor, patronatelor, organizaţiilor religioase ori aparţinând minorităţilor, presei.

Acestă hotărâre are ca efect deschiderea procedurii de lichidare. În acest sens o copie a deciziei de condamnare va fi comunicată de îndată instanţei civile competente, care va proceda la desemnarea lichidatorului. Instanţa competentă este tribunalul în cazul societăţilor comerciale, dar se va urma procedura prevăzută de Legea 31/1990 ori dispoziţiile Legii 85/2006 privind procedura insolvenţei. Persoana juridică dizolvată prin hotărârea judecătorească de condamnare îşi continuă activitatea, având o capacitate juridică restrânsă la acele activităţi necesare lichidării, făcând încasări şi plăţi în acest sens. Persoana juridică societate comercială îşi încetează existenţa doar prin radierea din Registrul Comerţului, după depunerea şi aprobarea raportului lichidatorului, iar asociaţiile şi fundaţiile prin radierea din registrul asociaţiilor şi fundaţiilor de la instanţa care a autorizat înfiinţarea lor.

C)Conţinutul pedepsei complementare a suspendării activităţii sau a uneia dintre activităţile persoanei juridice este reglementat de art. 71(3) care are următorul conţinut:

1- Pedeapsa compementară a suspendării activităţii persoanei juridice constă în interzicerea desfăşurării activităţii sau a uneia dintre activităţile persoanei juridice, în realizarea căreia a fost săvârşită infracţiunea.

2-În caz de neexecutare, cu rea-credinţă, a pedepsei complementare prevăzute de art.53(1) alin. 3 lit. e) instanţa dispune suspendarea activităţii sau a uneia dintre activităţile persoanei juridice pâna la punerea în executare a pedepsei complementare , dar nu mai mult de trei luni.

3-Dacă până la împlinirea termenului prevãzut în alin.2 pedeapsa complementară nu a fost pusă în execuatare instanţa dispune dizolvarea persoanei juridice. În articolul menţionat anterior se reglementează de fapt două situaţii juridice disticte:

a) este reglementat conţinutul pedepsei complementare al suspendării activităţii sau a uneia dintre activităţile desfăşurate de persoana amintită;

b) se reglementează o adevărată pedeapsă în caz de neexecutare cu rea-credinţă, a pedepsei complementare a afişării sau difuzării hotărârii de condamnare.

Suspendarea întregii activităţi înseamnă de fapt încetarea tuturor activităţilor prevăzute în actul constitutiv al persoanei juridice pe o perioadă de la 3 luni la 1 an. Acestă pedeapsă se poate dispune atunci când întreaga activitate a persoanei juridice conadamnate are un

45

caracter infracţional prin deturnarea de la activităţile şi scopurile licite stabilite în actul de înfiinţare.

Suspendarea întregii activităţi poate avea ca efect falimentarea acesteia, putând avea efecte sociale similare dizolvării, motiv pentru care considerăm că în aplicarea ei trebuie fãcută o distincţie între activităţile licite cu cele ilicite şi numai dacă întreaga activitate este ilicită se poate dispune încetarea tuturor activităţilor. Suspendarea întregii activităţi sau suspendarea uneia poate să apară ca sancţiune subsecventă neexecutării cu rea-credinţa, a pedepsei complementare a afişării sau difuzării hotărârii de condamnare, prevăzută de art. 53(1) alin3 lit e.

Persoana condamnată are obligaţia de a comunica instanţei dovada începerii executării afişării sau a publicării în termen de 30 de zile de la comunicarea hotărârii. În caz de neexecutare din oficiu instanţa poate aplica pedeapsa complementară de a opri total activitatea dar într-un termen de maxim trei luni. În cazul în care persoana insistă în refuzul acesteia de a nu afişa se poate lua măsura dizolvării persoanei juridice. Astfel ajungem la concluzia că neexecutarea unei pedepse complementare poate duce la impunerea unei pedepse mult mai severe ajungând până la cea capitală anume dizolvare.

D) Neaplicarea dizolvării sau a suspendării activităţii persoanei juridice este reglementată de art.71(4) care are următorul conţinut:

1-Pedepsele complementare prevăzute în art.53(1) alin.3 lit a) şib) nu pot fi aplicate partidelor politice, sindicatelor, patronateor şi

organizaţiilor religioase ori aparţinând minorităţilor, constituite potrivit legii.

2-Dispoziţiile prevăzute în alin1 se aplică şi persoanelor juridice care îşi desfăşoară activitatea în domeniul presei.

Din considerente de politică penală legiuitorul a instituit o răspundere oarecum atenuată în sarcina organizaţiilor enumerate anterior fată de care sunt incapabile pedepsele complementare a dizolvării şi suspendării totale ori parţiale a activităţii.

În joc este exerciţiul libertăţii de conştiinţă al libertăţii de exprimare, al dreptului la informaţie şi al dreptului la asociere; toate reglementate de Constituţie.

Tot legiuitorul declară ca neconstituţionale partidele sau organizaţiile care prin scopurile ori activitatea lor militează împotriva pluralismului politic, a principiilor statului de drept ori a suveranităţii sau integrităţii teritoriale.

Se naşte astfel întrebarea dacă este sancţionată corect desfinţarea partidelor numai după ce Curtea Constituţională se pronunţă asupa constituţionalităţii constituirii partidului sau a activităţii sale?

46

E)Conţinutul pedepsei complementare a închiderii unor puncte de lucru ale persoanei juridice este reglementat de art. 71(5) care are următorul cuprins:

1- Pedeapasa complementară a închiderii unor puncte de lucru ale persoanei juridice constă în închiderea unuia sau a mai multora dintre punctele de lucru aparţinând persoanei juridice cu scop lucrativ, în care s-a desfăşurat activitatea în realizarea căreia a fost săvârşită infracţiunea.

2- Dispoziţiile prevăzute în alin.1 nu se aplică persoanelor juridice care îşi desfăşoară activitatea în domeniul presei.

Închiderea unuia sau mai multor puncte de lucru nu se poate dispune decât în cazul persoanelor juridice cu scop lucrativ respectiv în cazul: societăţilor comerciale, organizaţii cooperatiste, societăţi personale cu personalitate juridică.

Între punctul sau punctele de lucru, activitatea desfăşurată şi infracţiunea săvârşită trebuie să existe o legătură indisolubilă pentru a se putea dispune închiderea acestora, fiind indiferent dacă deschiderea respectivelor puncte de lucru a fost sau nu legal deschisă.

Prin pedeapsa atribuită persoana juridică este obligată să intre în legalitate şi să desfăşoare în acele locuri, după execuatrea pedepsei, doar activităţile licite, conforme cu obiectul de activitate stabilit prin actul de înfinţare.

Neexecutarea cu rea-credinţă a pedepsei complementare a închiderii unuia sau mai multor puncte de lucru are drept consecinţă dizolvarea persoanei juridice. Dizolvarea înlocuieşte astfel pedeapsa complementară a închiderii punctului sau punctelor de lucru, neexecutată cu rea-credinţă. Considerăm că şi partea vătămată ar fi fost îndreptăţită să facă o asemenea sesizare.

Această sancţiune îndeplineşte şi funcţia de măsură de siguranţă constând în eliminarea posibilităţii de săvârşire de noi infracţiuni odată cu încetarea activităţii generatoare de infracţiuni. Pedeapsa nu se poate aplica persoanei juridice ce îşi desfăşoară activiatea în domeniul presei.

F)Conţinutul pedepsei complementare a interzicerii de a participa la procedurile de achiziţii publice este reglementată de art. 71(6) care are următorul conţinut:

Pedeapsa complementară a interzicerii de a participa la procedurile de achiziţii publice constă în interzicerea de a participa, direct sau indirect, la procedurile pentru atribuirea contractelor de achiziţii publice prevăzute de lege.

Pedeapsa complementară a interzicerii de a participa la procedurile de achiziţii publice are ca efect o restrângere a capacităţii de folosinţă şi de exerciţiu a persoanei juridice, respectiv o incapacitate de a contracta lucrări de achiziţii publice în oricare dintre modalităţile

47

prevăzute în O.U.G. 34/2006. Sunt asemenea contracte care nu pot fi încheiate nici direct nici indirect, prin interpunere de persoane sau prin asociere cu alte persoane juridice, contractele de lucrări, contractele de furnizare, contractele de servicii, contractul de achiziţie publică.; precum şi contractele de concesiune, contracte sectoriale, parteneriatul public-privat. Procedurile de atribuire a contractelor de achiziţii publice sunt licitaţia deschisă, licitaţia restrânsă, dialogul competitiv, negocierea cu sau fără publicarea prealabilă a unui anunţ de participare, cererea de ofertă sau concursul de soluţii.

Contractele încheiate cu încălcarea acestei incapacităţi sunt lovite de nulitate absolută , iar omisiunea persoanei juridice condamnate de a informa partenerul contractual despre acesta poate atrage obligarea la despăgubiri pentru pagubele cauzate prin conduita ilicită a persoanei juridice condamnate.

Încălcarea cu rea-credinţă a interdicţiei de a participa la procedurile de achiziţii publice are drept consecinţã dizolvarea persoanei juridice.

Autoritatea publică organizatoare a procedurilor este îndreptăţitã să se adreseze judecătorului delegat cu executarea pedepselor pentru a se lua o măsurã fată de persoana condamnată la o asemenea pedeapsă şi cu rea-credinţă se înscrie la o procedură de atribuire a contractelor de achiziţii publice. G)Conţinutul pedepsei complementare a afişării sau difuzării hotărârii de condamnare este reglementat de articolul 71(7) şi are următorul cuprins:

1- Afişarea hotărârii definitive de condamnare sau difuzarea acesteia se realizează pe cheltuiala persoanei juridice condamnate.

2- Prin afişarea sau difuzarea hotărârii de condamnare nu poate fi dezvăluită identitatea victimei, afară în cazul în care există acordul acesteia sau al reprezentantului său legal.

3- Afişarea hotărârii de condamnare se realizeazã în extras, în forma şi locul stabilite de instanţă pentru o perioadă cuprinsă între o lună şi trei luni.

4- Difuzarea hotărârii de condamnare se face în extras şi în forma stabilită de instanţă, prin intermediul presei scrise sau audio-vizuale ori prin alte mijloace de comunicare audio-vizuală, desemnate de instanţă.

5- Dacã difuzarea se face prin presa scrisă sau audio-vizuală instanţa stabileşte numãrul apariţiilor , care nu poate fi mai mare de 10, iar în cazul difuzării prin alte mijloace audio-vizuale, durata acestora nu poate depăşi 3 luni.

Aceata este o pedeapsă infamantă, supunând persoana oprobiului public, fiind la urma urmei o publicitate negativă efectuată pe cheltuiala proprie, menită să avertizeze publicul cu privire la activitatea desfăşurată, ca să nu mai vorbim de efectele economice pe care le poate avea această pedeapsă.

48

Afişarea hotărârii se realizează de către persoana condamnată, căreia i se comunică hotărârea, acesta fiind obligat să afişeze în acele locuri descrise de instanţă ca această afişare să ajungă la cunoştinţa publicului într-o formulare cât mai bună. Astfel de locuri ar fi sediul Registrului Comerţului sau al unor asociaţii profesionale la care este afiliată persoana juridică ori chiar sediul social al persoanei juridice. Afişarea se realizează pe o perioadă de la o luna la trei luni.

În cazul în care instanţa dispune ca hotărârea sã fie publicată audio-vizual ea stabileşte în cuprinsul hotărârii şi numărul de apariţii care nu poate fi mai mare de 10 apariţii. Astfel ea are o limtă maximă de apariţii .

Persoana juridică are obligaţia de a înainta instanţei de executare dovada afişării sau difuzării hotărârii în termen de 30 de zile de la comunicare, dar nu mai târziu de 10 zile de la începerea executrii ori de la executare.

În caz de neexecutare cu rea-credinţă a pedepsei, poate dispune aplicarea sancţiunii de suspendare totală sau parţială a activităţii persoanei juidice pe o perioadă de până la 3 luni.

49

Capitolul 4. Individualizarea pedepselor penale .

Infracţionalitatea este un fenomen social iar fenomenul infracţional urmează o curbă ascendentă. Infracţiunile comise din cele mai vechi timpuri nu au fost înlocuite cu altele noi, ci s-au menţinut, completându-se în complexitate cu altele noi. Operaţia de adaptare a pedepsei în raport cu fiecare infracţiune şi cu fiecare infactor, în vederea realizării scopului de prevenţie generală şi specială, poartă denumirea de individualizare a pedepsei 46.

Secţiunea 1. Implicaţiile psihologice ale pedepselor penale.

A) Comportametul infracţional O analiză strict psihologică a actului infracţional constă în analiza

modului în care personalitatea infractorului (inteligenţa, afectivitatea, motivaţia şi voinţa) se manifestă în pregătirea, săvârşirea şi în atitudinea postinfracţională. Infractorul se prezintă ca o personalitate deformată, ceea ce îi permite comiterea unor acţiuni atipice cu caracter antisocial sau disocial.

Dacă o asemeneaa analiză este indispensabilă pentru stabilirea responsabilitătţii (cu cele doua elemnte ale sale discernământul şi libertatea) şi a culpabilităţii în formele sale curente de manifestare, ea nu mai este suficientă pentru criminogeneză şi funcţiile sale principale:

-cunoaşterea cauzelor criminalităţii în general şi în mod individual pentru fiecare infracţiune;

-organizarea sociala a prevenirii infracţiunilor;-individualizarea pedepsei;-tratamentul în penitenciar şi tratamentul post-execuţional;

Acestea sunt principalele motive pentru care şi în psihologia judiciara ca şi în criminologie se operează cu conceptul de personalitate, concept care obligă la abordări de tip sinergie.

Infractorul apare ca un individ cu o insuficientă maturizare socială, cu deficienţe de integrare socială, care intră în conflict cu cerinţele sistemului valorico-normativ şi cultural al societăţii în care trăieşte. Studiindu-se diferite categorii de infractori sub aspectul particula-rităţilor psihologice, s-a reuşit să se stabilească anumite caracteristici comune care se regăsesc la majoritatea celor care încalcă în mod frecvent legea:

a) instabilitate emotiv – acţionalăb) inadaptare socială c) sensibilitate deosebită

46 J.Grigoraş, Individualizarea pedepsei , editura Ştiinţifică, Bucureşti 1970

50

d) duplicitatea comportamentului d) imaturitate afectivăe) frustrarea f) complexul de inferioritate g) egocentrismul h) labilitatea i) agresivitatea j) indiferenţa afectivă Ponderea cu care apar aceste caracteristici diferă foarte mult de la

un infractor la altul, în funcţie şi de genul de infracţiune pe care îl realizează. Luând în considerare unicitatea oricărui act infracţional, a individualităţii şi personalităţii distincte a oricărui infractor, nu sunt lipsite de interes urmărirea şi surprinderea unor particularităţi psihologice ale infractorilor de diverse „specialităţi” actul criminal nu este altceva decât o încercare de a restabili echilibrul iniţial dar actul criminal în sine duce la altă formă de dezechilibru: teama de pedeapsă şi necesitatea urgentă de a construi o formă de defensivă. Astfel, actul criminal duce spre un cerc vicios, pe care însă criminalul nu-l poate prevedea. În cele din urmă şi această analiză comportamentală duce la concluzia unei imaturităţi intelectuale, la constatarea incapacităţii criminalului, prin obişnuinţă, de a prevedea pe termen lung consecinţele acţiunii sale antisociale.  

Viaţa în închisoare este în mod absolut o viaţă în grup: este anulată orice intimitate, totul este la vedere pentru ceilalţi, relaţia interpersonală este o golire, o risipire de sine, nu te poţi ascunde de partea rea a conduitei celor din jur, capacitatea de a suporta infirmităţilor sufleteşti ale celorlalţi este depăşită demult. Şi mai rău decât toate, posibilităţile de refugiu , de schimbare nu există.

B)Aspectele psihologice ale pedepselor          

Pedeapsa este un mijloc curativ utilizat în vederea diminuarii criminalităţii, a descurajării comportamentului antisocial, infracţional. Toate culturile şi societăţile au instituit forme de pedeapsă pentru acţiunile agresive ce aduc prejudicii colectivităţii în întregime. Pedeapsa din sistemul instituţional-juridic, are rolul nu numai de a-l sancţiona sau a-l izola pe cel în cauză, de a reduce posibilitatea ca el să mai săvârşească acte agresive antisociale, ci şi de a servi drept exemplu. Prin învăţarea socială observaţională, prin perceperea consecinţelor conduitelor reprobabile, indivizii işi dau seama la ce se pot aştepta, astfel încât atât pedeapsa cât şi ameninţarea cu pedeapsa conduc, într-o anumită măsură, la reţinerea de la acte violente.

Pedepsele penale sunt necesare pentru a exprima gravitatea abstractă a faptei interzise şi intensitatea avertismentului pe care legea

51

panală îl adresează destinatarilor sai. Dintre sancţiunile penale pedepsele privative de libertate sunt cele mai energice.

Pentru a evalua consecinţele psihologice ale pedepsei privative de libertate trebuie sa avem în vedere un factor determinant, şi anume, factorul „timp”. Timpul este un criteriu esenţial pentru sistematizarea vietii omenesti Atitudinea faţă de timp este diferită la fiecare dintre participanţii la actul de justitie. Astfel, pentru legiuitor, timpul nu reprezintă decât un grad al pericolului social abstract al faptei prevăzute de legea penală; pentru judecator timpul reprezintă reflectarea pericolului social concret al faptei comise de individ iar pentru deţinut, timpul este perceput într-un mod cu totul diferit faţă de ceilalţi participanţi la actul de justitie.

Persoana aflată în detentie are conştiinţa faptului că intră în închisoare împotriva voinţei sale, cu un statut de subordonare pe termen lung şi resimte pierderea libertăţii cu atât mai dureros cu cât libertatea era mai bogată în perspective si alternative iar condiţiile concrete din penitenciar sunt mai grele.Din punct de vedere psihologic, detentia determina modificarea caracteristicilor fiecarui element al personalitatii.

Pretutindeni în lume ar trebui ca înaite de a se aplica pedeapsa privării de libertate ar trebui ca mai întai sa se aplice alte sancţiuni posibile sau măsuri implementate de societate deoarece privarea de libertate este osituaţie complexă cu o amplă rezonanţă în viaţa individului

Pentru persoana care execută o pedeapsă privativă de libertate, mediul privat pune în ordine două grupuri de probleme:

1) de adaptare la normele şi valorile specifice acestui cadru de viaţă;

2) de evoluţie ulterioară a personalităţii sale. Când este folosită privarea de libertate apar probleme ale

drepturilor omului iar Constituţia României conţine o serie de prevederi care au aplicabilitate şi în domeniul executării pedepselor:

Articolul 16-cetăţenii sunt egali în faţa legii şi a autorităţilor publice fără privilegii şi discriminări;

Articolul 20-dispoziţiile constituţionale privind drepturile şi libertăţile cetăţenilor vor fi interpretate şi aplicate în concordanţă cu Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, cu pactele şi cu celelalte tratate la care România este parte; dacă există neconcordanţe între pactele şi tratatele privitoare la drepturile omului, la care România este parte, şi legile interne, au prioritate reglementările internaţionale;

Articolul 22 până la rămânerea definitivă a hotărârii judecătoreşti de condamnare, persoana este considerată nevinovată;

Articolul 29 nu constituie muncă forţată munca unei persoane condamnate, prestată, în condiţii normale, în perioada de detenţie sau

52

liberare condiţionată;Articolul 49 exerciţiul unor drepturi sau al unor libertăţi poate fi

restrâns numai prin lege şi dacă se impune, după caz, pentru desfăşurarea instucţiei penale.

* Şocul încarcerării Privarea de libertate implică mai multe forme, iar din punct de

vedere calitativ dă naştere unui fenomen deosebit şi anume şocul încarcerării. Acest lucru determină o gamă complexă de frământări psihice şi psihosociale, începând cu criza de detenţie manifestată de la închiderea în carapacea tăcerii până la comportamente agresive şi autoagresive(sinucideri, autoflagelări). În comparaţie cu stările accidentale de izolare, privarea de libertate în sistemul detenţiei, are drept consecinţă absolut specifică, înlăturarea simbolurilor exterioare ale personalităţii prin obligativitatea purtării uniformei de deţinut care standardizează modul de viaţă şi estompează până la anulare diferenţele individuale. Şocul depunerii se manifestă şi prin restrângerea libertăţilor individuale. Relaţiile interpersonale, lipsa de informaţii, regimul autoritar, sunt resimţite drept atingeri ale integrităţii ca fiinţă umană.

Secţiunea 2. Aspecte generale de individualizare a pedepsei 1.Noţiune.

Operaţiunea prin care pedeapsa este adaptată nevoilor de apărare socială în raport cu gravitatea faptei şi priculozitatea infractorului în scopul asigurării îndeplinirii funcţiilor şi pentru a se prevenii şi combate criminalitatea poartă denumirea de individualizare a pedepsei.

2.Cadrul de reglementare . Instituţia individualizării pedepsei îi este consacrat cap. 5 intitulat

“Individualizarea pedepselor din titlul III al părţii generale a Codului penal (art. 72-89). Criteriile prevăzute în art 72 C.pen au caracter de regulă generală întrucât operează în toate cazurile de aplicare a sancţiunilor de drept penal.

Dispoziţiile privind individualizarea pedepselor sunt aplicabile şi celorlalte sancţiuni de drept penal: măsuri educative şi măsuri de siguranţă, atât în faza de aplicare cât şi în faza de executare a acestora afară de cazul când prevederi speciale în legătură cu acestea derogă de la cadrul comun.47

Criteriile generale de individualizare a pedepsei sunt anumite norme sau principii pe baza cărora are loc caracterizarea faptei penale şi a infactorului , constituind totodată mijloace generale de adaptare juridică a pedepsei.

47 C. Bulai , A. Filipaş, C.Mitrache Instituţii de drept penal ed TREI 2001.

53

3. Forme şi modalităţi de individualizare a pedepsei În urma săvarsirii unei infractiuni faptuitorul este judecat şi

condamnat, instanţa de judecata avand posibilitatea să individualizeze pedeapsa în raport cu criteriile generale de individualizare prevazute de art. 72 C. pen. şi anume dispoziţiile generale ale codului, limitele de pedeapsa prevazute in partea spaciala, gradul de pericol social concret al faptei, persoana faptuitorului si imprejurarile care agraveaza sau atenueaza raspunderea penala. Doctrina dreptului penal distinge trei forme sau modalităţi ale individualizării: una, cu caracter abstract şi general, în faza elaborării legii şi instituirii pedepselor, alta, cu caracter concret-individual, de adaptare a pedepsei la fapte şi persoane determinate – în faza de aplicare a pedepsei de către judecător şi ultima cu caracter de adaptare la nevoile reale de recuperare a condamnatului pe timpul executării – în faza de executare a pedepsei aplicate.

A. Individualizarea legală. Prima formă sau modalitate de individualizare a pedepsei este denumita individualizarea legală sau legislativă a pedepsei care exprimă în mai multe planuri determinarea conţinutului şi limitelor acesteia. Individualizarea legală a pedepselor se realizează de către legiuitor în faza de elaborare a legii şi constituie totodată o materializare a principiilor legalităţii şi individualizării pedepselor. Individualizarea făcută de legiuitor se materializează în:

a- stabilirea cadrului general al pedepselor, a naturii şi limitelor generale ale fiecărei pedepse în concordanţă cu principiile stabilirii sancţiunilor penale;

b- stabilirea pedepsei pentru fiecare infracţiune în funcţie de gradul de pericol social generic al acesteia, determinat la rândul său de importanţa valorii sociale ocrotite, de vătămarea la care este supusă această valoare, de periculozitatea generic evaluată a făptuitorului etc;

c- stabilirea cadrului şi a mijloacelor legale în care se vor realiza celelalte forme de individualizare, judiciară şi administrativă, prin prevederea efectelor ce le au stările şi circumstanţe de atenuare sau de agravare asupra limitelor speciale ale pedepsei.

B. Individualizarea judiciară sau judecătorească. Cea de a doua formă a individualizării pedepsei se realizează în cadrul activităţii judiciare de aplicare a pedepsei concrete, fiind numita individualizare judiciară sau judecătorească. Individualizarea judiciară sau judecătorească a pedepsei o realizează instanţa de judecată post delictum şi se materializează prin aplicarea pedepsei concrete infractorului pentru fapta comisă, în funcţie de gradul concret de pericol social al faptei, de periculozitatea infractorului, de împrejurările concrete atenuante ori agravante în care s-a săvârşit infracţiunea sau care

54

caracterizează persoana infractorului. Individualizarea judiciară a pedepsei se înscrie în coordonatele individualizării legale. Spre deosebire de individualizarea legală care realizează numai prevenirea generală individualizarea judiciară realizează atât prevenirea generală cât şi prevenirea specială prin constrângerea şi reeducarea pe care pedeapsa concretă o are asupra infractorului.

C. Individualizarea administrativă reprezintă cea de a treia şi ultima (în ordinea succesiunii intervenirii) dintre formele de individualizare a pedepsei şi se realizează în faza executării pedepsei. Este denumită astfel după organele administrative care o realizează în faza de executare a pedepsei închisorii. Individualizarea administrativă nu se rezumă doar la regimul de executare ci priveşte şi durata efectivă a pedepsei care poate fi modificată la propunerea organelor administrative prin acordarea graţierii ori a liberării condiţionate.

Cadrul de reglementare a individualizării administrative a pedepsei este prevăzută de Legea 275/2006, privind executarea pedepselor privative de libertate şi a măsurilor dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal.

4. Criteriile generale de individualizare .La individualizarea pedepselor se ţine seama de criteriile generale

si obligatorii enumerate in art. 72, Cod penal. Individualizarea acestora se face în momentul în care se aplică sanctiunea. Adaptarea pedepsi se face cu respectarea criteriilor de individualizare legală, între limitele speciale de pedeapsă prevăzute de lege pentru infracţiunea comisă, limite a căror depăşire este posibilă în funcţie de stările şi circumstanţele de agravare sau de atenuare şi al căror efect este prevăzut de lege.

* Criteriile de individualizare a pedepselor:1) Dispoziţiile părtii generale a Codului PenalAceste dispoziţii se pot referi la aplicarea în timp şi spaţiu a legii penale, la forma consumată ori de tentativă în care s-a realizat infracţiunea, la contribuţia adusă la săvârşirea infracţiunii, condiţiile răspunderii penale etc.. 2) Limitele de pedeapsă fixate în partea specială reprezintă de regulă cadrul în care se va stabili pedeapsa pentru infracţiunea comisă.

3) Gradul de pericol social al faptei săvârşitePentru determinarea gradului de pericol social se ţine cont de doua etape. Mai întai, se apreciază dacă gradul de pericol e suficient de ridicat pentru a fi în prezenţa unei infracţiuni. Apoi, se apreciază acest grad ţinându-se cont de o scară de valori personală a fiecărui judecator.4) Persoana făptuitoruluiOrice sancţiune produce efecte diferite asupra fiecărui făptuitor în parte,

55

în funcţie de caracteristicile biologice, psihologice sau sociologice ale acestuia.5) Împrejurările care atenuează sau agravează răspunderea penalăÎn ştiinţa dreptului, aceste stări, situaţii sau împrejurări care atenuează sau agravează răspunderea penală sunt denumite cauze. În cadrul acestor cauze se face diferenţa între stări şi circumstanţe.Sunt considerate stări de agravare: Starea de recidivă, infracţiunea continuată, concursul de infracţiuni.Sunt considerate stări de atenuare: Tentativa şi minoritatea făptuitorului.Circumstanţele pot fi: legale sau judiciare, atenuante sau agravante.Pe langă aceste criterii prevăzute de art. 72, cod penal, la individualizarea pedepsei se mai ţine cont şi de prevederile art. 27, cod penal atunci când infracţiunea este comisă în participaţie, pentru a se determina cota de contribuţie a fiecărui participant.

Clasificarea circumstanţelor . În afară de ditincţia deja menţionată care se face în funcţie de efectul care îl produc asupra pedepsei, între circumstanţe atenuante sau agravante circumstanţele se mai clasifică în funcţie şi de alte criterii.

a) circumstanţe legale sau judiciare b) circumstanţe reale sau personale c) circumstanţe cunoscute sau necunoscute

Secţiunea 3. Circumstanţele atenuante şi agravavante în individualizarea pedepsei

Împrejurările sau circumstanţele atenuante şi agravante sunt stările, situaţiile, împrejurările de care nu depinde realizarea conţinutului legal al infracţiunii de bază, având doar o legătură întâmplătoare, prin contribuţia la realizarea gradului de pericol concret al faptei prevăzută de legea penală, pe care îl atenuează sau îl sporesc.

3.1. Circumstanţele atenuante a) Noţiune.Sub denumirea de circumstanţe atenuante sunt

desemnate stările, situaţiile, împrejurările, calităţile, întâmplările ori alte date ale realităţii anterioare, concomitente sau subsecvente săvârşirii unei infracţiuni, ce au legătură cu fapta infracţională ori cu făptuitorul şi care relevă un pericol social mai scăzut al faptei, ori o periculozitate mai redusă a infractorului.48

b) Cadru de reglementare. Redactarea distinctă a circumstanţelor care constituie circumstanţe atenuante (art. 73 Cod

48 C. Bulai , A. Filipaş, C.Mitrache Instituţii de drept penal ed TREI 2001

56

penal) şi a celor care pot constitui (art. 74 Cod penal) circumstanţe atenuante, reflectă deosebirea pe care însuşi legiuitorul o face între acestea; cele prevăzute la art. 73 Cod penal fiind circumstanţe legale, iar cele prevăzute la art. 74 Cod penal circumstanţe judiciare.

A.Circumstanţe atenuante legale.

Acestea sunt cele prevazute expres in art. 73, cod penal, a caror aplicare este obligatorie si care au ca efect atenuarea pedepsei aplicabile infractorului. Prin dispoziţiile art. 73 Cod penal au fost prevăzute trei circumstanţe atenuante legale:

1.- depăşirea limitelor legitimei apărării 2.- depăşirea limitelor stării de necessitate 3.- provocarea

a.- Depăşirea limitelor, legitimei apărări (art. 73 lit. a). Această circumstanţă atenuantă legală cunoscută în doctrina penală ca “exces scuzabil” se deosebeşte de excesul justificat asimilat legitimei apărări prevăzut la art. 44 alin.3 Cod penal şi care priveşte depăşirea limitelor unei apărări proporţionale cu gravitatea pericolului şi cu împrejurările în care s-a produs atacul datorat tulburării sau temerii în care s-a aflat cel ce face apărarea.

Pentru a fi circumstanţă atenuantă trebuie îndeplinite condiţiilea) Săvârşirea faptei să constea într-o apărare în faţa unui atac

material, direct, imediat, injust şi care să pună în pericol grav persoana sau drepturile ei.

b) Fapta infractorului să constea într-o apărare disproporţionată. c) Excesul de apărare să nu se datoreze stării de tulburare sau

temere în care s-a aflat infractorul. Depăşirea limitelor legitimei apărări este o circumstanţă personală care nu se răsfrânge asupra participanţilor.

b- Depăşirea limitelor stării de necesitate (art. 73 lit.a). Condiţiile de existenţă a acestei circumstanţe legale se desprind

din dispoziţiile art. 45 alin.3 Cod penal şi presupun că făptuitorul, în momentul săvârşirii faptei, necesare pentru a salva de la un pericol iminent una din valorile sociale arătate în art. 45 alin.2 Cod penal, şi-a dat seama că pricinuieşte urmări vădit mai grave decât acela care s-ar fi produs dacă pericolul nu era înlăturat. În literatura juridică se subliniază necesitatea verificării condiţiilor de existenţă a circumstanţelor atenuante, a disproporţiei vădite între urmările produse şi care s-ar fi putut produce dacă pericolul nu era înlăturat, în funcţie de care se stabileşte şi măsura în care pedeapsa urmează a fi redusă49.

49C. Bulai , A. Filipaş, C.Mitrache Instituţii de drept penal ed TREI 2001 (Vintilă Dongorez 2 p. 149)

57

Depăşirea limitelor stării de necesitate este o circumstanţă personală.

c- Provocarea. Potrivit dispoziţiilor art. 73 lit. b Cod penal circum-stanţă atenuantă a provocării există când infracţiunea s-a săvârşit sub stăpânirea unei puternice tulburări sau emoţii, determinată de o provocare din partea persoanei vătămate, produsă prin violenţă, printr-o atingere gravă a demnităţii persoanei sau prin acţiune ilicită gravă, fizică ori violenţă psihică; printr-o atingere gravă a demnităţii persoanei ce se poate realiza prin insultă; prin alte acţiuni ilicite grave ca de exemplu, surprinderea victimei în flagrant delict de adulter.

Condiţiile stării de provocare:1). Condiţiile actului provocator:

a) Să constea într-o violenţă, o atingere gravă a demnităţii persoanei sau o altă acţiune ilicită gravă. Potrivit acestei condiţii, ameninţarea sau violenţa psihică nu constituie act provocator, deoarece ea nu este nici violentă şi nici atingere gravă adusă demnităţii. Totuşi, ea poate fi inclusă la alta acţiune ilicită gravă.

b) Poate fi comis cu orice formă de vinovăţie sau chiar de către o persoană iresponsabilă.

c) Să determine o stare de puternică tulburare. Aprecierea acestei condiţii se face în concret, iar în fiecare caz particular instanţa apreciind dacă acea persoană a fost sau nu în stare de tulburare.

d) Să nu fi fost determinat de către cel care a comis fapta în stare de provocare.2). Conditiile ripostei:

a) Trebuie să fie concomitentă sau posterioară actului de provocare.

b) Să fie intenţionată. c) Să fie determinată de actul provocator, adică să existe o

cauzalitate psihică între actul provocator si ripostă. d) Să se îndrepte împotriva provocatorului.

B. Circumstantele atenuante judiciareSunt acele imprejurări care atenuează răspunderea penală, rămânând la latitudinea judecătorului decizia de a le alege şi de a le aplica. Aceste circumstanţe sunt într-un număr nelimitat, judecătorul putând alege una sau mai multe, în funcţie de caracteristicile fiecărei infracţiuni sau a fiecărui infractor.Codul penal prevede expres în art. 74, cu titlu exemplificator, trei imprejurări care pot constitui circumstanţe atenuante:

1) Conduita bună a infractorului înainte de săvârşirea infracţiunii. 2) Stăruinţa depusă de infractor pentru a înlătura rezultatul

58

infracţiunii sau a repara paguba pricinuită. 3) Atitudinea infractorului după săvârşirea infracţiunii, rezultând din prezentarea sa în faţa autorităţii, comportarea sinceră în cursul procesului, înlesnirea descoperirii ori arestării participanţilor.În afara de circumstanţele prevăzute în art. 74, cod penal mai pot exista alte circumstanţe atenuante judiciare neprevăzute expres în lege, cum ar fi: starea de beţie accidentală incompletă, starea de beţie voluntară completă (uneori), nivelul intelectual al făptuitorului, mediul din care provine acesta etc..În cazul in care instanţa alege o circumstanţă atenuantă judiciară ea este obligată să motiveze reţinerea acesteia şi să aplice tratamentul sancţionator atenuat.

În dreptul penal Italian constituie circumstanţă atenuantă comună îmrejurara că infractorul a acţionat în stare de mânie (furie) determinată de un fapt injust (nedrept) din partea vitimei50

Efectele circumstanţelor atenuante (art. 76 Cod penal) sunt acelea care indiferent dacă sunt legale sau judiciare, când sunt constatate şi reţinute de instanţa de judecată în favoarea făptuitorului, determină obligatoriu reducerea pedepsei principale sub limita specială sau înlocuirea facultativă a pedepsei, în funcţie de speţa dată, ajungându-se la noi limite ale pedepselor.

- când minimul special al pedepsei închisorii este de 10 ani sau mai mare, pedeapsa se coboară sub minimul special, dar nu mai jos de 3 ani;

- când minimul special al pedepsei închisorii este de 5 ani sau mai mare, pedeapsa se coboară sub minimul special, dar nu mai jos de un an;

- când minimul special al pedepsei închisorii este de 3 ani sau mai mare, pedeapsa se coboară sub minimul special, dar nu mai jos de 3 luni;

- când minimul special al pedepsei închisorii este de un an sau mai mare, pedeapsa se coboară sub acest minim, până la minimul general (15 zile);

- când minimul special al pedepsei închisorii este de 3 luni sau mai mare, pedeapsa se coboară sub acest minim, până la minimul general, sau se aplică o amendă care nu poate fi mai mică de 250lei, iar când minimul special este sub 3 luni, se aplică o amendă care nu poate fi mai mică de 200 lei;

- când pedeapsa prevăzută de lege este amenda, aceasta se coboară sub minimul ei special, putând fi redusă până la 150 lei în cazul 50 Gheorghe Ivan . Individualizarea pedepsei ed C.H.Beck

59

când minimul special este de 500 lei sau mai mare, ori până la minimul general când minimul special este sub 500 lei. In cazul persoanelor juridice circumstantele atenuante reduc pedeapsa amenzii astfel:

a) cand minimul special prevazut de lege este de 10.000 lei sau mai mare, acesta se reduce dar nu mai mult de o pătrime ;

b) in celelalte cazuri minimul special se reduce dar nu mai mult de o treime.

Ca atare, pedeapsa legală va avea alte limite, deoarece maximul ei va fi mai mic decât maximul special prevăzut de lege, iar minimul special va fi realizat din limita până la care se poate reduce pedeapsa. În situaţia săvârşirii infracţiunilor contra siguranţei statului, contra păcii şi omenirii, a infracţiunii de omor, a infracţiunilor săvârşite cu intenţie care au avut ca urmare moartea unei persoane sau a infracţiunilor prin care s-au produs consecinţe deosebit de grave, dacă se constată existenţa circumstanţelor atenuante pedeapsa închisorii poate fi redusă cel mult până la o treime din minimul special.

În situaţia în care pentru infracţiunea săvârşită legea prevede ca pedeapsă detenţiunea pe viaţă şi se constată existenţa unor circumstanţe atenuante, se aplică în mod obligatoriu pedeapsa închisorii de la 10 la 25 ani (art. 77 Cod penal).

* Efectele circumstanţelor atenuante asupra pedepselor complementare.

Atunci când se aplică circumstanţe atenuante, pedeapsa complementară a interzicerii unor drepturi prevăzute de lege pentru infracţiunea săvârşită, poate fi înlăturată.Circumstanţele atenuante produc efecte şi asupra pedepselor complementare determinând înlăturarea aplicării acestora ca în cazul interzicerii unor drepturi (art. 76 alin.3 Cod penal).Înlăturarea ori înlocuirea pedepselor complementare ca efect al circumstanţelor atenuante se pune numai în legătură cu cazurile în care aplicarea acestora este obligatorie, nu şi în cazurile în care aplicarea este facultativă, când neaplicarea pedepselor complementare se poate datora şi altor cauze decât circumstanţele atenuante.

3.2. Circumstanţele agravante.a) Noţiune. Circumstanţele agravante constau în stări, situaţii, împrejurări,

calităţi, alte date ale realităţii, exterioare conţinutului infracţiunii,

60

anterioare, concomitente sau subsecvente săvârşirii infracţiunii ce au legătură cu fapta infracţională ori cu infractorul şi care reflectă un grad de pericol social mai ridicat al faptei ori o periculozitate mai mare a infractorului. Ca şi circumstanţele atenuante, circumstanţe agravante au un caracter accidental.

b)Cadru de regelementare. Circumstanţele agravante şi efectele lor îşi găsesc reglementarea

în dispoziţiile art. 75 şi art. 77 Cod penal., Prin expresia “următoarelor împrejurări constituie circumstanţe agravante folosită în art. 75 alin.1 şi în dispoziţiile prevăzute la lit. a – f Cod penal, sunt desemnate limitativ circumstanţele agravante legale, iar prin alin.2 al art. 75, care lasă instanţei judecătoreşti facultatea de a reţine ca circumstanţe agravante şi alte împrejurări care imprimă faptei un caracter grav, sunt desemnate circumstanţele agravante judiciare.

c) Circumstanţele agravante legale sunt prevăzute expres in art. 75 (1), cod penal:1) Săvârşirea faptei de trei sau mai multe persoane împreună.Este o circumstanţă reală, deoarece se referă la faptă. Aceasta se răsfrânge asupra tuturor participanţilor care au cunoscut-o sau prevazut-o. Este important deasemenea a determina sfera participanţilor pentru a decide dacă fapta a fost comisă de trei sau mai multe persone îmreună. Pentru aceasta se au în vedere autorul, coautorii şi complicii concomitenţi aici neintrând în calcul instigatorii şi complicii anteriori. Circumstanţa fiind una reală, se resfrânge şi asupra acestora în masura în care au cunoscut-o sau au prevazut-o.Această circumstanţă agravantă este realizată indiferent dacă toate cele trei persoane sunt prezente ori nu la locul faptei, indiferent de contribuţia acestora la săvârşirea infraciţunii şi indiferent dacă toţi răspund penal. Ea nu se aplică atunci când în conţinutul agravat al infracţiunii intră ca element circumstanţial săvârşirea faptei de doua sau mai multe persoane împreună.Ex: Furtul calificat comis de două sau mai multe persoane -; art. 209 (1), lit. a), cod penal. Mai general spus, operează regula privind raportul dintre circumstantăţele generale şi cele speciale. De asemenea, nu are importanţă, pentru reţinerea agravantei, dacă victima a ştiut sau nu că fapta se comite de trei sau mai multe persoane.2) Săvârşirea infracţiunii prin acte de cruzime, prin violenţe asupra mem-brilor familiei sau prin mijloace ce prezintă pericol public. Pentru a fi o infracţiune comisă prin acte de cruzime trebuie să îndeplinească două condiţii:- săvârşirea infracţiunii prin cruzime care presupune o ferocitate din partea infractorului, o salbăticie în comiterea faptei, prin care se cauzează victimei suferinţe inutile pe o perioadă îndelungată de timp.

61

- Săvârşirea faptei trebuie, prin natura ei, să cauzeze un sentiment de oroare celor ce asistă sau celor ce află de săvârşirea ei.Cele două condiţii trebuie să fie îndeplinite cumulativ, accentul căzând pe prima dintre ele. Pentru a reţine agravanta nu e necesar ca actele de cruzime să fi dus la moartea victimei. De asemenea, e necesar ca victima să fost în viaţă în momentul aplicării loviturilor ce constituie cruzimi.Săvârşirea infracţiunii prin cruzimi este prevazută şi ca element circumstanţial al omorului deosebit de grav în art. 176 (1), lit. a) din cod penal, deci nu poate fi reţinută în acest caz ca agravantă generală, aceasta fiind prevazută în această situaţie ca agravantă specială.

b)Săvârşirea infracţiunii prin violenţe asupra membrilor familiei a fost introdusă prin legea 197/2000. Aici intră orice acţiune violentă comisă asupra membrilor familiei. Prin membru al familiei se inţelege soţul sau o rudă apropiată, dacă aceasta locuieşte şi gospodăreşte împreună cu făptuitorul.Se pune problema infracţiunilor în cazul cărora se poate reţine această agravantă. Aceasta nu se poate reţine în cazul infracţiunilor de loviri sau alte violenţe, vătamare corporală gravă, sau viol. Asta pentru că exista o agravantă specială cu acest conţinut.Agravanta ar putea fi reţinută în cazul vătămării corporale grave (art. 182 cod penal), în caz de tâlhărie între membrii familiei, în caz de şantaj, violare de domiciliu sau alte asemenea fapte ce absorb actele de violenţă.

c) Săvârşirea faptei prin metode ori mijloace care prezintă pericol public. Prin aceasta se inţeleg mijloace susceptibile să aducă atingere unui număr mare de persoane sau unor bunuri foarte importante. Sunt cuprinse aici orice mijloace de comitere care prezintă o potenţialitate de pericol mai mare decât cea pe care o implică comiterea faptei. Este suficient ca prin metodele sau mijloacele folosite să se producă acest pericol, nefiind necesar să se fi produs şi urmarea potenţială. Ca exemplu am avea săvârşirea faptei prin incendiere, inundare sau distrugere prin explozie.În cazul infracţiunii de distrugere calificată sau în cazul infracţiunii de omor, nu se reţine agravanta generală, ci cea specială.Când o astfel de împrejurare este prevăzută şi ca element circumstanţial al unei infracţiuni calificate nu se valorifică decât ca element circumstantial.3) Săvârşirea infracţiunii de către un major împreună cu un minor.Această circumstanţă se aplică doar în cazul pluralităţii ocazionale (participaţiei) şi nu se aplică în cazul pluralităţii naturale sau pluralităţii constituite.Pentru reţinerea circumstanţei nu este necesar ca minorul să răspundă

62

penal, fiind suficient ca el să participe la comiterea infracţiunii. De asemenea, se va reţine această circumstanţă şi dacă minorul este cel care l-a introdus în câmpul infracţional pe major. În cazul în care majorul nu cunoaşte vârsta minorului nu se reţine circumstanţa agravantă deoarece majorul este într-o eroare de fapt (art. 51).4) Săvârşirea infracţiunii din motive josnice.Sunt considerate motive josnice: invidia, răutatea, gelozia, răzbunarea etc.. Există şi în cazul acestei modalităţi de săvârşire a infracţiunii o circumstanţă agravantă specială şi anume omorul calificat comis din interes material (art. 175 (1), lit. b), cod penal).5) Săvârşirea infracţiunii în stare de beţie anume provocată în vederea comiterii faptei (beţie preordinata).Raţiunea instituirii acestei agravante se leagă de gradul de pericol social mai ridicat a unei persoane ce comite fapta în această stare. Pentru reţinerea circumstanţei făptuitorul trebuie să comită fapta în stare de beţie completă sau incompletă pe care şi-a provocat-o el în ideea ca aceasta l-ar fi ajutat să comită fapta. Se pune problema dacă ea presupune în mod necesar premeditarea. Răspunsul ar fi că nu presupune, deoarece premeditarea necesită o stare de relativ calm si un timp relativ indelungat de luare a hotararii. Daca aceasta circumstanta agravanta nu presupune premeditarea, atunci cand autorul a si premeditat savarsirea faptei, cele doua circumstante se pot retine concomitent.6) Savarsirea infractiunii de catre o persoana care a profitat de situatia prilejuita de o calamitate.Pentru a se retine aceasta agravanta nu este suficient ca infractiunea sa fie comisa in timpul unei calamitati, ci trebuie ca persoana sa fi profitat efectiv de aceasta calamitate.In acest caz nu este necesar ca starea de necesitate să fie instituită de Guvern, fiind suficient ca ea să existe. Ca circumstanţa agravantă specială avem aici furtul calificat în timpul unei calamităţi (art. 209 (1), lit. h), cod penal).

d) Circumstanţele agravante judiciareSunt acele împrejurări care conferă faptei un caracter agravant, fără ca ele să fie prevăzute de legea penală. Legea nu le menţionează nici ca titlu exemplificativ.Art. 75 (2), cod penal se limitează la a preciza faptul că instanţa poate reţine cu titlu de circumstanţe agravante şi alte împrejurări ce conferă faptei un caracter grav. Rămâne la latitudinea instanţei să aprecieze existenţa unor astfel de circumstanţe.Sunt considerate în doctrina penală circumstanţe agravante judiciare: beţia voluntară, comiterea unui furt de către un poliţist sau tâlhăria

63

comisă de cel care efectuează serviciul de pază.Se pot reţine ca agravante judiciare împrejurări reglementate de judecător ca agravante speciale, dar aplicându-se la alte infracţiuni decât cele pentru care sunt reglementate expres. De asemenea, se pot reţine ca circumstanţe agravante împrejurări ce privesc modul de săvârşire a infracţiunii sau mijloacele folosite.Art. 175, lit. a), cod penal prevede că o circumstanţa agravantă specială la omor, premeditarea. Astfel, premeditarea nu mai poate fi retinută ca agravantă judiciară la omor, dar poate fi reţinută la alte infracţiuni, cum ar fi violul sau tâlhăria.

* Efectele circumstantelor agravanteCircumstanţele agravante determină o depaşire facultativă a limitei

speciale de pedeapsă. În cazul în care instanţa a reţinut cel puţin o circumstanţă agravantă legală sau judiciară, aceasta poate, în mod facultativ, să aplice o pedeapsa pană la maximul special. Dacă acesta este neîndestulător mai poate adăuga un spor de pâna la 5 ani în cazul pedepsei închisorii şi de pană la jumatate din maximul special în cazul amenzii (art. 78, cod penal). În cazul pedepsei închisorii, sporul de 5 ani nu poate depăşi o treime din maximul special.Circumstanţele agravante nu au efect asupra pedepsei detenţiunii pe viaţă deasemenea ele nu au ca efect în înlocuirea pedepselor prevăzute de lege şi nu au efect asupra pedepselor complementare.

Concursul între circumstanţele agravante şi cele atenuantespozitiile art. 80 (1) pedeapsa se stabileşte ţinându-se seama de circumstanţele agravante, de circumstanţele atenuante şi de starea de recidivă.

Dacă se constată concurs între circumstanţele agravante şi atenuante coborârea pedepsei sub minimul special nu este obligatorie.

Dacă se aplică concomitant dispoziţiile cu privire la circumstanţele agravante, recidivă si concurs de infracţiuni pedeapsa închisorii nu poate depăşi 25 de ani, dacă maximul special pentru fiecare infracţiune este de 10 ani sau mai mic, şi de 30 de ani, dacă maximul special pentru cel puţin una din infracţiuni este mai mare de 10 ani .

Ca şi în cazul circumstanţelor atenuante, nici în cazul circumstanţelor agravante leguitorul nu s-a limitat la caracterizarea

acestora, ci a prevăzut totodată modul şi măsura în care pedeapsa concretă poate fi sporită sub influenţa lor. Din examinarea dispoziţiilor din art.78 C.pen. se constată că, spre deosebire de circumstanţele atenuante pentru care a prevăzut o atenuare obligatorie a pedepsei, în cazul circumstanţelor agravante leguitorul a consacrat principiul agravării facultative a pedepsei sub influenţa acestora. De asemenea, legea

64

prevede că circumstanţele agravante produc efecte fie că sunt legale, fie că sunt judiciare.

Secţiunea 4. Pedepsele penale reglementate de noul cod penal

În noul cod penal pedepsele sunt reglementate în Titlul 3 al părţii generale; în reglementarea sistemului pedepsei principala preocupare a legiuitorului a fost aceea de a crea un mechanism care prin flexibilitate şi diversitate să permită algerea şi aplicarea celor mai adecvate măsuri pentru a putea asigura în acest fel atât o constrângere proporţională în raport cu gravitatea infracţiunii săvârşite şi periculozitatea infractorului cât şi o modalitate eficientă de recuperare socială a infractorului 51.

Legiuitorul s-a inspirat din codurile penale europene din ultimul deceniu pentru a închega un cod penal cât mai complex şi cât mai concentrat pe ideea de combatere infacţionalităţii care este din ce în ce mai mare şi mai ales pe aceea de încercare de recuperare socială a infractorului.

Dacă ne referim strict la categoriile pedepselor, proiectul noului cod le menţine pe cele din codul penal în vigoare, însă procedează la o altă sistematizare folosind drept criteriu ordinea în care acestea, odată aplicate, urmează să se execute. De aceea, noua reglementare a categoriilor de pedeapse începe cu pedepsele principale, continuă cu pedepsele accesorii şi se încheie cu pedepsele complementare52.

Noutatea constă în faptul că în cazul pedepselor complementare se diversifică conţinutul pedepsei interzicerii unor drepturi şi se introduce o nouă pedeapsă constând în publicarea hotărârii definitive de condamnare. Ca element de noutate este şi faptul că în cazul pedepselor principale sunt definite de catre legiutor toate cele trei şi anume detenţiunea pe viaţă, închisoarea şi amenda spre deosebire de codul penal în vigoare unde este definită doar amenda; s-a renunţat la dispoziţiile actuale din codul penal referitoare la regimul general al executării pedepselor privative de libertate, la regimul de detenţie şi cele privitoare la regimul de muncă, întrucât acestea fac obiectul legii de executare a pedepselor unde de altfel sunt deja reglementate. Făcând referire la instituţia liberarii condiţionată nu mai este reglementată în capitolul privitor la pedepsele principale, ci în capitolul privind individualizarea pedepsei, raţiunea noi sistematizări fiind aceea că liberarea condiţionată reprezintă o formă de individualizare a executării

51 Noul Cod penal Ed. Hamangiu 52 Noul Cod penal Ed. Hamangiu

65

pedepsei53. Pedepsa detentiunii pe viata nu a suferit modificari semnificative în comparaţie cu codul penal în vigoare, însă s-a renunţat la interdicţia absolută a neaplicării acestei pedepse în cazul inculpaţilor care au împlinit vârsta de 60 de ani până la pronunţarea hotărârii de condamnare; s-a renunţat la înlocuirea obligatorie a pedepsei detenţiunii pe viaţă cu pedeapsa închisorii când condamnatul a împlinit vârsta de 65 de ani.Instanţa de judecată are posibilitatea să aprecieze dacă se impune ca necesară sau nu detenţiunea pe viaţă iar pentru o cât mai bună individualizare în raport cu particularităţile diferitelor situaţii concrete care pot apărea în practica se au în vedere criteriile generale de individualizare a pedepsei iar unele dintre aceste criterii fiind personalitatea, nivelul de educatie, varsta si starea de sanatate. Referitor la pedeapsa amenzii din noul cod penal remarcăm o nouă reglementare dar şi o sferă de aplicare semnificativ largită faţă de codul penal în vigoare, prin creşterea numărului infracţiunilor ori a variantelor acestora pentru care amenda poate fi aplicată ca pedeapsă unică dar mai cu seamă ca pedeapsa alternativă la pedeapsa închisorii.

Ca şi element de noutate calcularea amenzii prin sistemul zilelor amendă, care funcţionează, prin mecanismul de determinare a cuantumului, se asigură o mai bună individualizare a pedepsei concret aplicate atât sub aspectul proporţionalităţii, exprimat în numărul zilelor-amendă, cât şi al eficienţei, prin determinarea valorii unei zile-amendă ţinând seama de situaţia patrimonială a condamnatului. Proiectul stabileşte limitele generale ale numărului zilelor-amendă între 15 zile şi 400 de zile iar cele ale valorii unei zile-amendă între 10 lei si 500 lei în privinţa limitelor speciale, variabile progresiv sunt doar limitele numărului zilelor-amendă care, ca şi în actualul cod penal, se determină în raport de modul în care norma de incriminare prevede amendă ca pedeapsă unica ori alternativ cu pedeapsa închisorii de o anumită durată. Printre noutatile aduse de proiectul de lege se numara si cele referitoare la executarea pedepsei amenzii.

Astfel, ca element de noutate faţă de actualele reglementări, proiectul stabileşte modalitatea de înlocuire a amenzii cu munca în folosul comunităţii. Aplicarea amenzii cumulativ cu pedeapsa închisorii atunci când prin infracţiunea săvârşită s-a urmărit obţinerea unui folos patrimonial este un alt emement de noutate. In materia pedepsei accesorii şi a pedepselor complementare, proiectul codului penal extinde considerabil libertatea judecătorului în alegerea acestora, iar pe de altă parte, lărgeşte sfera drepturilor a căror exercitare poate fi interzisă cu titlu de pedeapsă accesorie sau complementară.În plus o noua pedeapsă complementară este introdusă respectiv cea a publicării hotărârii definitive de condamnare.53 Noul Cod penal Ed. Hamangiu

66

Pedeapsa accesorie cunoaşte o reglementare diferită faţă de cea actuală, atât sub aspectul modului de aplicare cât şi sub aspectul conţinutului, după cum aceasta însoţeşte pedeapsa detenţiunii pe viaţă sau pedeapsa închisorii.

Pedeapsa accesorie în cazul pedepsei detenţiunii pe viaţă este reglementată similar cu dispoziţiile în vigoare şi se aplică de drept, prin efectul legii, iar sub aspectul conţinutului asupra a 6 drepturi expres prevăzute (dreptul de a fi ales în autorităţile publice sau în orice alte funcţii publice; dreptul de a ocupa o funcţie care implică exerciţiul autorităţii de stat; dreptul străinului de a se afla pe teritoriul României; dreptul de a alege; drepturile parinteşti; dreptul de a fi tutore sau curator). Pedeapsa accesorie în cazul pedepsei închisorii işi păstrează caracteristicile esenţiale din reglementarea în vigoare însă sfera pedepsei accesorii obligatorii, constând în interzicerea exercitării unor drepturi ca urmare a aplicării unei pedepse privative de libertate, a fost redusă, în timp ce sfera pedepsei accesorii facultative, constând în interzicerea exercitării unor drepturi atunci când instanţa considera necesar, a fost semnificativ extinsă. Pedeapsa accesorie facultativă constă în interzicerea exercitării pe durata executării unei pedepse privative de libertate a acelor drepturi pe care judecătorul a considerat necesar să le interzică persoanei condamnate cu tilu de pedeapsă complementară. De la acestă regulă sunt exceptate dreptul de a fi ales în autorităţile publice sau în orice alte funcţii publice; dreptul de a ocupa o funcţie care implică exerciţiul autorităţii de stat, care intră în conţinutul pedepsei accesorii şi care se execută chiar dacă au fost intrezise cu titlu de pedeapsă complementară; dreptul străinului de a se afla pe teritoriul României , intrucât această sancţiune , prin natura sa poate fi pusă în executare numai după executarea pedepsei principale şi nu concomitant cu aceasta54.

Totodată, este diversificat conţinutul pedepselor complementare. Astfel, pe langă pedepsele complementare care se regăsesc de lege lata, sunt prevăzute noi pedepse complementare, iar alte diferenţe apar din perspectiva aplicării acestor pedepse. Astfel, dacă în reglementarea actuală se prevede că instanţa poate aplica pedepsele complementare doar dacă pedeapsa principală stabilită este închisoarea de cel puţin 2 ani şi se constată că, faţă de natura şi gravitatea infracţiunii, împrejurările cauzei şi persoana infractorului, această pedeapsă este necesară, noul Cod penal stabileste ca aplicarea unei pedepse complementare poate fi dispusa in cazul in care pedeapsa principala stabilita este inchisoarea, indiferent de cuantumul ei, sau amenda si instanta constata ca, fata de natura si gravitatea infractiunii, imprejurarile cauzei si persoana

54 Noul Cod penal Ed. Hamangiu

67

infractorului, aceasta pedeapsa este necesara.Pedeapsa complementară a interzicerii exercitării unor drepturi a suferit modificări atât sub aspectul duratei, prin reducerea limitei maxime de la 10 ani la 5 ani, cât şi sub aspectul conţinutului, prin creşterea numărului drepturilor care intră în conţinutul acestei pedepse. Prin reducerea duratei interzicerii exercitării unor drepturi, Ministerul Justiţiei a urmărit o motivare suplimentară a condamnatului pentru respectarea legalităţii prin stabilirea unui orizont de timp rezonabil la împlinirea căruia vor înceta aceste restricţii.

Referitor la individualizarea pedepsei, se instituie dreptul instanţei de  a dispune renunţarea la aplicarea pedepsei, care constă în renunţarea definitivă la stabilirea şi aplicarea unei pedepse pentru infractor, în masura în care infracţiunea săvârşită prezintă o gravitate redusă şi, în raport cu persoana infractorului, de conduita avută anterior săvârşirii infracţiunii, de eforturile depuse pentru înlăturarea sau diminuarea consecinţelor infracţiunii, precum şi de posibilităţile sale de îndreptare, se apreciază că aplicarea pedepsei ar fi inoportună din cauza consecinţelor pe care le-ar avea asupra persoanei acestuia.

În materia circumstanţelor atenuante elementele de noutate privesc conţinutul circumstanţelor atenuante judiciare şi efectele circumstanţelor atenuante. A fost înlăturată circumstanţa privitoare la conduita bună a infractorului anterior săvârşirii infracţiunii, rămânând ca o asemenea împrejurare să fie avută în vedere în cadrul criteriilor generale de individualizare a pedepsei. De asemenea, a fost regândită reglementarea efectelor circumstanţelor atenuante, sub aspectul întinderii şi a modului de determinare al acestor efecte. Existenţa circumstanţelor atenuante conduce la reducerea cu 1/3 a limitei speciale maxime şi minime ale pedepsei prevăzute de lege.Reducerea atât a limitei speciale minime cât şi a celei maxime a pedepsei conferă judecătorului o mai mare libertate de apreciere în stabilirea concretă a pedepsei prin aceea că nu mai este obligat să aplice, de drept, o pedeapsă sub minimul special al pedepsei dar păstrează această posibilitate în măsura în care operaţiunea de individualizare conduce la o asemenea concluzie. În acelaşi timp, prin reducerea limitelor speciale ale pedepsei cu o fractie (1/3) se realizează o determinare proporţională a efectului atenuant ţinând cont de gradul de pericol abstract stabilit de legiuitor pentru o anumită infracţiune. În privinţa circumstanţelor agravante, principala modificare constă în renunţarea la categoria circumstanţelor agravante judiciare întrucât, ţinând seama de modul imprecis al reglementării şi de efectul asupra răspunderii penale, textul se situează la limita principiului previzibilităţii legii, lăsând posibilitatea agravării răspunderii penale unei persoane, căreia i se reproşează adoptarea unei conduite periculoase, în condiţiile

68

în care fapta ce atrage acest efect nu este descrisă de lege cu claritate pentru a se putea înţelege fără echivoc în ce constă împrejurarea care imprimă faptei un caracter mai grav. S-a renuntat la agravarea răspunderii in cazul comiterii infracţiunii din motive josnice deoarece, prin forţa lucrurilor, în majoritatea covârşitoare a cazurilor comiterea infracţiunilor nu este animată de resorturi care pot stârni admiraţie sau pot reprezenta repere morale.

Totodată a fost introdusă o nouă circumstanţă agravantă, constând în săvârşirea infracţiunii profitând de starea de vulnerabilitate a persoanei vătămate, datorată vârstei, stării de sănatate, infirmităţii sau altor cauze, întrucât o asemenea împrejurare evidenţiază o periculozitate ridicată a infracţiunii dar şi a infractorului.

În privinţa efectelor circumstanţelor agravante acestea se determină prin aplicarea unei fracţii de o treime asupra limitelor speciale ale pedepsei amenzii prevăzute de lege pentru infracţiunea comisă, iar în cazul pedepsei închisorii prin aplicarea facultativă a unui spor de până la 2 ani.

Ca element de noutate este şi renuţarea la aplicarea pedepsei ceea ce înseamnă dreptul recunoscut instanţei de judecată de a

renuţa definitive la stabilirrea şi aplicarea unei pedepse pentru o persoană găsită vinovată de comiterea unei infracţiuni, pentru îndreptarea căreia ţinând seama de infracţiunea săvârşită de persoana infractorului şi de conduita avută anterior şi ulterior comiterii faptei, este suficientă aplicara unui avertisment, deoarece stabilirea, aplicarea sau executarea unei pedepse ar risca să producă maim ult rău decât sa ajute la recuperarea inculpatului.

Amânarea aplicării pedepsei reprezintă stabilirea unei pedepse pentru o persoană găsită vinovată de săvârşirea unei infracţiuni şi amânarea temporară aaplicării acesteia atunci cănd pedeapsa concret stabilită este amenda sau închisoarea de cel mult 2 ani iar instanţa apreciază ţinând seama de persoana infractorului şi de conduita avută anterior şi ulterior comiterii faptei că în raport cu situaţia personală a inculpatului, aplicarea imediată a unei pedepse nu este necesară, dar se impune supravegherea conduitei sale pentru o perioada fixă de 2 ani .

Răspunderea penală a persoanelor juridice este reglementată în noul cod penal de art. 136 – 138 .

Unele prevederi referitoare la raspunderea penală a persoanei juridice rămân în mod necesar în afara acestui titlu, aşa cum este cazul dispoziţiei privind aplicarea legii penale române în baza principiului personalităţii şi cu referire la persoanele juridice (art. 9).

În reglementarea răspunderii penale a persoanei juridice au fost păstrate principiile pe care se fundamentează această răspundere în concepţia Codului penal în vigoare, astfel cum a fost modificat prin

69

Legea nr. 278/2006. Astfel, s-a menţinut optiunea pentru modelul de răspundere directa

a persoanei juridice, consacrat de dreptul belgian şi olandez; În consecintă, răspunderea penală a persoanei juridice poate fi antrenată de orice persoană fizică ce acţionează în condiţiile prevăzute de lege (art. 136) şi nu doar de acţiunile organelor sau reprezentantilor acesteia. În acelaşi timp, antrenarea răspunderii penale a persoanei fizice este condiţionată de identificarea unui element subiectiv propriu acesteia şi care poate fi diferit de cel constatat în cazul autorului material persoană fizică. De asemenea, a fost menţinută cerinţa existenţei personalităţii juridice ca premisă pentru angajarea răspunderii penale a entităţilor colective. Ca modificare poate fi menţionată restrângerea imunităţii penale a instituţiilor publice care desfăşoară o activitate ce nu poate face obiectul domeniului privat, imunitatea nemaifiind una generală, ci privind doar infracţiunile comise în desfăşurarea unor asemenea activitati.Au intervenit cateva modificări în privinţa individualizării sancţiunilor aplicabile persoanei juridice, determinate de modificările aduse prin noul cod sistemului pedepselor. Astfel, pedeapsa amenzii se va aplica şi în cazul persoanei juridice pe baza sistemului zilelor-amendă. În acelaşi timp, au fost introduse cinci plaje de individualizare legală a pedepsei amenzii [art. 138 alin.(4)], în funcţie de limitele pedepsei închisorii prevăzute de lege pentru persoana fizică.

În privinţa termenelor de prescripţie speciale pentru răspunderea penală în cazul persoanei juridice acestea sunt similare cu cele prevazute de lege pentru persoana fizică.

Nu în ultimul rând, având în vedere faptul că datorită naturii dar şi modului lor specific de organizare şi funcţionare persoanele juridice sunt susceptibile de a dispărea din punct de vedere juridic fără însa a-şi înceta existenţa reală, ca efect al unor proceduri de fuziune, absorbţie, divizare etc., s-a impus o reglementare a efectelor acestor operaţiuni juridice în planul răspunderii penale (art. 152). Textul a fost inspirat de prevederile art. 11 alin.(8) C. pen. portughez în forma propusă de proiectul de modificare adoptat de guvern în noiembrie 2006, dar şi de art. 29-32 din reglementarea italiană (Decretul-lege nr. 231/2001) privind răspunderea administrativ-penală a persoanelor juridice.În ceea ce priveşte reglementarea răspunderii penale a minorilor s-a urmărit reformarea completă a sistemului existent în prezent. În primul rând s-a redus limita de vârstă de la care este posibilă angajarea răspunderii penale a minorului, până la 13 ani.O a doua modificare importantă o constituie renunţarea la dualitatea de sancţiuni consacrată astăzi de Codul penal - pedepse şi măsuri educative. Astfel, proiectul noului Cod penal a urmărit renunţarea completă la pedepse în cazul minorului

70

infractor şi instituirea unui sistem sancţionator bazat doar pe măsuri educative, incluzând, bineînţeles, şi măsuri educative privative de libertate. Regula o constituie aplicarea în cazul minorilor a măsurilor educative neprivative de libertate, măsurile privative de libertate constituind excepţia şi fiind rezervate ipotezelor de infracţiuni grave sau de minori care au comis multiple infracţiuni.

Referitor la cauzele care înlătură răspunderea penală, s-a renunţat la reglementarea paralelă a lipsei şi retragerii plângerii prealabile, respectiv la împăcarea părţilor, fiind necesar a se opta pentru una dintre ele. Soluţia cea mai potrivită ar fi renunţarea la împăcarea părţilor şi consacrarea retragerii plângerii prealabile, cu efecte in personam.

Capitolul 5. Modalităţi de executare ale pedepselor

71

Secţiunea 1. Executarea pedepselor în regim privativ de libertate Executarea pedepselor se realizează potrivit dispoziţiilor Codului penal,ale Codului de procedură penală şi ale Legii nr. 275/2006.Pedepsele se execută doar în baza hotărârilor judecătoreşti de condamnare rămase definitive, pedeapsa se execută în condiţii care să asigure respectarea demnităţii umane.

A) Executarea pedepselor privative de libertate Pedeapsa detenţiunii pe viaţă şi cea a închisorii se execută în penitenciar. Penitenciarele se înfiinţează prin Hotărâre a Guvernului, au personalitate juridică şi sunt subordonate Administraţiei Naţionale a Penitenciarelor. Penitenciarul este un loc de deţinere special amenajat care implică o împrejmuire specială, o pază specială şi camere speciale denumite celule. Penitenciarele trebuie amenajate şi organizate pentru a îndeplini funcţii cum ar fi: cazarea, hrănirea, igiena, asistenţa medicală, condiţii de aplicare a regimului de detenţie, desfăşurarea de activităţi educative, folosirea la muncă a celor condamnaţi, paza şi supravegherea lor. Repartizarea condamnaţilor în penitenciare se face după criterii variate, cum ar fi: natura infracţiunii, natura pedepsei, antecedentele penale etc. În funcţie de durata pedepsei, în penitenciar se execută pedepse pe termen scurt, pedepse de durată medie şi pedepse pe termen lung.

Pentru anumite categorii de persoane condamnate se pot înfiinţapenitenciare speciale şi anume :- penitenciare pentru minori şi tineri;- penitenciare pentru femei;- penitenciare spital;

B. Regimurile de executare a pedepselor privative de libertate1. Regimul de maximă siguranţă;2. Regimul închis;3. Regimul semideschis;4. Regimul deschis.Acestea se diferenţiază în raport cu :- gradul de limitare a libertăţii de mişcare a persoanei condamnate;- modul de desfăşurare a activităţilor;- condiţiile de detenţie;1.Regimul de maximă siguranţă se aplică iniţial persoanelor condamnare la pedeapsa detenţiunii pe viaţă şi la pedeapsa închisorii mai mare de 15 ani. Excepţional în raport de natura şi de modul de săvârşire a infracţiunii, precum şi de persoana condamnatului se poate determina includerea persoanei condamnate în regimul de executare imediat inferior ca grad de severitate.

Persoanele condamnate sunt supuse unor măsuri stricte de pază,

72

supraveghere şi escortare; sunt cazate individual, prestează muncă şi desfăşoară activităţi educative, culturale, de consiliere psihologică, în grupuri mici şi în spaţii anume stabilite în interiorul penitenciarului sub supraveghere continuă; Regimul de maximă siguranţă nu se poate aplica următoarelor persoane condamnate :a) bărbaţii care au împlinit 60 ani şi femei care au împlinit 55 ani (execută pedeapsa în regim închis);b) femei însărcinate sau care au în îngrijire un copil de până la un an saumai mic de un an (execută pedeapsa în regim închis doar pe perioada cât durează cauza care a impus neaplicarea regimului de maximă siguranţă);c) minorii (execută pedeapsa în regim închis doar pe perioada cât durează cauza care a impus neaplicarea regimului de maximă siguranţă);d) persoanele încadrate în gradul I de invaliditate precum şi cele cuafecţiuni locomotorii grave (execută pedeapsa în regim închis doar pe perioada cât durează cauza care a impus neaplicarea regimului de maximă siguranţă);2. Regimul închis se aplică iniţial persoanelor condamnate la pedeapsa închisorii mai mare de 5 ani şi mai mică de 15 ani. Condamnaţii sunt cazaţi în comun; prestează muncă şi desfăşoară activităţi educative, culturale, etc. în grupuri în interiorul penitenciarului sub pază şi supraveghere; condamnaţii pot presta muncă şi în afara penitenciarului sub pază şi supraveghere continuă cu aprobarea directorului penitenciarului.3. Regimul semideschis se aplică condamnaţilor la pedeapsa închisorii mai mare de 1 an şi mai mică de 5 ani; condamnaţii sunt cazaţi în comun; condamnaţii se pot deplasa neînsoţiţi în interiorul penitenciarului, prestează muncă, desfăşoară activităţi de asistenţă socială, culturale, îngrupuri, în spaţii din interiorul penitenciarelor care rămân deschise întimpul zilei; pot presta muncă şi în afara penitenciarului sub supraveghere.4. Regimul deschis se aplică condamnaţilor la pedeapsa închisorii de cel mult 1 an; sunt cazaţi în comun; se pot deplasa neînsoţite în interiorul penitenciarului; pot presta muncă, desfăşura activităţi terapeutice, de consiliere psihologică etc., în afara penitenciarului, fără supraveghere.

C) Stabilirea regimului de executare a pedepselor privative de libertate

Regimul de executare se stabileşte la primirea persoaneicondamnate în penitenciar de către comisia pentru individualizarearegimului de executare. Împotriva modului de stabilire a regimului de executare, persoana condamnată poate formula plângere la judecătorul

73

delegat, în termen de 3 zile de la data când a luat cunoştinţă de regimul de executare stabilit.Petentul condamnat este ascultat în mod obligatoriu la locul dedeţinere de către judecătorul delegat care soluţionează plângerea în 15 zile de la primirea acesteia şi pronunţă prin încheiere motivată una dinurmătoarele soluţii :- admite plângerea şi modifică regimul de executare;- respinge plângerea dacă aceasta este nefondată;- încheierea judecătorului delegat se comunică persoanei condamnate îndouă zile de la pronunţarea acesteia.Împotriva încheierii judecătorului delegat condamnatul poate formulacontestaţie la judecătoria în a cărei circumscripţie se află penitenciarulîn termen de 3 zile de la comunicarea încheierii. Contestaţia se judecă potrivit disp. art. 460 alin. 2 – 5 Cod procedură penală; iar hotărârea judecătoriei este definitivă. D) Schimbarea regimului de executare a pedepselor privative de libertate

Schimbarea regimului de executare a pedepselor privative de libertate se dispune de către judecătorul delegat la cererea persoaneicondamnate sau la sesizarea comisiei pentru individualizarea regimuluide executare.

Comisia are obligaţia ca, odată la 6 luni, să analizeze conduitacondamnatului şi stăruinţa pentru reintegrare socială a acestuia şi săîntocmească un referat pe care i-l aduce la cunoştinţă acestuia subsemnătură; dacă comisia apreciază că se impune schimbarea regimului de executare sesizează judecătorul delegat.Schimbarea regimului de executare în regimul imediat inferior ca gradde severitate se poate dispune dacă persoana condamnată a avut oconduită bună; iar schimbarea regimului de executare într-unul mai sever se poate dispune dacă persoana condamnată a comis o infracţiune, o abatere disciplinară gravă, sau dacă prin conduita sa afectează gravconvieţuirea normală în penitenciar.Aspectele sus menţionate se constată de către comisia pentruindividualizarea regimului de executare a pedepselor privative delibertate.Judecătorul delegat dispune prin încheiere motivată schimbarearegimului de executare numai după ascultarea condamnatului întermen de 15 zile de la primirea cererii sau sesizării; iar dacă judecătorul constată că nu sunt îndeplinite condiţiile pentru schimbarea regimului de executare, respinge cererea prin încheiere şi fixează un nou termen când cererea poate fi înnoită (termen care nu poate fi mai mare de 6 luni;Încheierea judecătorului delegat se comunică persoanei delegate în

74

termen de 2 zile de la data pronunţării acesteia iar împotriva acestei încheieri condamnatul poate formula contestaţie la judecătorie în termen de 3 zile de la comunicare; contestaţia judecându-se potrivit disp. art. 460 alin. 2-5 Cod proc.pen. hotărârea devenind astfel definitivă.

Secţiunea 2. Executarea pedepselor în regim neprivativ de libertate.

A) Suspendarea executării pedepsei sub supraveghere Reprezintă o măsură de individualizare a pedepsei, constând în

suspendarea executării pedepsei cu obligarea celui condamnat de a se supune măsurilor de supraveghere prevăzute de lege.

1.Condiţii de aplicare a) Condiţii privitoare la pedeapsă şi la natura infracţiunii:

-pedeapsa aplicată de inmstanţă este de cel mult 4 ani, iar in caz de concurs de infracţiuni cel mult 3 ani

- nu poate fi dispusă în cazul infracţiunilor intenţionate, pentru care legea prevede pedeapsa închisorii mai mare de 15 ani, precum şi în cazul infracţiunilor prevăzute de art.182 (vătămare corporală gravă), art.183 (loviri sau vătămări cauzatoare de moarte), art.197 alin. 1 şi 2 (viol) şi art.2671 alin.1 şi 2 (tortură). În cazul infracţiunii de furt calificat, prevăzută de art.209 alin.3 C.pen., măsura poate fi dispusă dacă pedeapsa aplicată este închisoarea de cel mult 2 ani;

- în cazul în care prin săvârşirea infracţiunii s-a produs o pagubă, măsura poate fi luată numai dacă până la pronunţarea hotărârii paguba a fost integral reparată sau plata despăgubirii este garantată de o societate de asigurare.

b) Condiţii cu privire la infractor: - infractorul să nu a mai fost condamnat anterior la pedeapsa

închisorii mai mare de 1 an, afară de cazurile când condamnarea, potrivit art.38 C.pen., nu atrage starea de recidivă;

- cel condamnat se poate îndrepta chiar fără executarea pedepsei. Termenul de încercare este alcătuit din 2 intervale variabile: durata

pedepsei închisorii aplicate şi un interval de timp, stabilit de instanţă, între 2 şi 5 ani.

2) Măsurile de supraveghere Conform art.863 alin.1 C.pen., pe durata termenului de încercare,

condamnatul trebuie să se supună următoarelor măsuri de supraveghere: să se prezinte la datele fixate la judecătorul desemnat cu supravegherea lui sau la alte organe stabilite de instanţă; să anunţe, în prealabil, orice schimbare de domiciliu, reşedinţă sau locuinţă şi orice deplasare care depăşeşte 8 zile, precum şi întoarcerea; să comunice şi să justifice schimbarea locului de muncă; să comunice informaţii de

75

natură a controla mijloacele lui de existenţă. 3) Obligaţiile condamnatului: să desfăşoare o activitate sau să

urmeze un curs de învăţământ ori de calificare; să nu schimbe domiciliul sau reşedinţa avută ori să nu depăşească limita teritorială stabilită, decât în condiţiile fixate de instanţă; să nu frecventeze anumite locuri stabilite; să nu intre în legătură cu anumite persoane; să nu conducă nici un vehicul sau anumite vehicule; să se supună măsurilor de control, tratament sau îngrijire, în special în scopul dezintoxicării.

Efectul imediat al suspendării executării sub supraveghere este acela că hotărârea de condamnare nu se pune în executare. Efectul definitiv constă în reabilitarea de drept a celui condamnat dacă a expirat termenul de încercare, cel condamnat nu a săvârşit o nouă infracţiune, iar măsura nu a fost revocată sau anulată.

4) Revocarea suspendării executării pedepsei sub supraveghere. Cauzele şi condiţiile de revocare sunt aceleaşi ca şi în cazul suspendării condiţionate a executării pedepsei, cu menţiunea că suspendarea executării pedepsei sub supraveghere mai poate fi revocată şi ca urmare a neîndeplinirii de către cel condamnat a măsurilor de supraveghere prevăzute de lege, ori a obligaţiilor stabilite de instanţă, caz în care revocarea are caracter facultativ, instanţa putând să dispună revocarea sau prelungirea termenului de încercare cu cel mult 3 ani.

5) Anularea suspendării executării pedepsei sub supraveghere se dispune pentru cauze preexistente, care, dacă ar fi fost cunoscute de instanţa de judecată, ar fi împiedicat acordarea suspendării: se descoperă că cel condamnat mai săvârşise o infracţiune, fie înainte de a i se fi aplicat măsura suspendării, fie în cursul procesului până la rămânerea definitivă a hotărârii, iar pentru acea infracţiune i s-a aplicat pedeapsa închisorii chiar după expirarea termenului de încercare. Anularea suspendării nu are loc dacă infracţiunea care ar fi putut atrage anularea a fost descoperită după expirarea termenului de încercare. În caz de anulare, dacă pedeapsa rezultată în urma contopirii nu depăşeşte 3 ani, instanţa poate dispune din nou aceeaşi măsură, termenul de încercare calculându-se de la data rămânerii definitive a hotărârii prin care s-a pronunţat anterior suspendarea condiţionată a executării pedepsei.

B) Suspendarea executării pedepsei sub condiţieEste o instituţie complementară regimului de executare a pedepsei

şi un mijloc de individualizare administrativă a acesteia şi constă în

76

liberarea condamnatului înainte de executarea completă a pedepsei închisorii, ori a detenţiunii pe viaţă, dacă sunt îndeplinite anumite condiţii prevăzute de lege.

Condiţii de acordare: - să se fi executat o parte din pedeapsă, fracţiune ce trebuie

obligatoriu executată în raport de cuantumul pedepsei aplicate, de forma de vinovăţie cu care a fost săvârşită infracţiunea, după vârsta condamnatului şi după folosirea acestuia la muncă, art.59 reglementând condiţiile specifice în raport cu fiecare din situaţiile menţionate. Îndeplinirea condiţiilor cerute de lege trebuie să rezulte din procesul-verbal al comisiei de propuneri constituite în acest scop în cadrul fiecărui penitenciar. Prin procesul-verbal se poate propune fie eliberarea condţionată fie amânarea acesteia, termenul de amânare neputând fi mai mare de 1 an;

- acordarea liberării condiţionate este atributul exclusiv al instanţei de judecată.

Efectele liberării condiţionate: Efectul imediat constă în punerea în libertate a condamnatului. Efectul definitiv constă în aceea că pedeapsa se consideră integral executată. Dacă, în timpul eliberării condiţionate, condamnatul a comis din nou o infracţiune, instanţa, ţinând seama de gravitatea acesteia, poate dispune fie menţinerea, fie revocarea liberării condiţionate. Liberarea condiţionată în cazul detenţiunii pe viaţă. Trebuie îndeplinite aceleaşi condiţii ca şi cele prevăzute pentru cei condamnaţi la pedeapsa închisorii, cu excepţia fracţiunii de pedeapsă care trebuie efectiv executată şi care este de 20 ani.

Executarea pedepsei la locul de muncă Este un mijloc de individualizare judiciară a pedepsei închisorii,

constând în executarea acesteia, în libertate, prin prestarea unei munci în cadrul unei unităţi.

Condiţiile de aplicare privesc pedeapsa aplicată şi natura infracţiunii săvârşite, persoana condamnatului şi acordul scris al unităţii în care cel condamnat urmează să presteze munca

Executarea pedepsei la locul de muncă se realizează în baza mandatului de executare, condamnatul fiind obligat să îndeplinească toate îndatoririle de muncă. Revocarea executării pedepsei la locul de muncă este obligatorie: când, după rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare, cel în cauză săvârşeşte o nouă infracţiune intenţionată, înainte de începerea executării sau în timpul executării acesteia, pedeapsa revocată urmând a se executa într-un loc de detenţie; când condamnatul nu mai poate presta munca din cauza pierderii totale a capacităţii de muncă.

Revocarea este facultativă: când infracţiunea ulterioară este

77

săvârşită din culpă; când condamnatul se sustrage de la prestarea activităţii în cadrul unităţii, fie prin neprezentarea la unitate în termen de 5 zile, fie prin îndeplinirea necorespunzătoare a îndatoririlor ce-i revin la locul de muncă. Încetarea executării pedepsei la locul de muncă este o modalitate de individualizare administrativă a pedepsei ce intervine atunci când pedeapsa şi-a atins finalitatea preventiv educativă, dacă sunt îndeplinite următoarele condiţii: condamnatul a executat cel puţin două treimi din durata pedepsei; pe parcursul executării a avut o bună conduită, a fost disciplinat şi stăruitor în muncă; instanţa a fost sesizată cu o cerere de încetare a executării pedepsei de către conducerea unităţii unde condamnatul execută pedeapsa.

CONCLUZIIPedeapsa penală este o masură de constrângere statală şi un mijloc

78

de corectare reeducare a condamnatului ce se aplică de instanţele de judecată, în numele legii persoanelor care au săvârşit infracţiuni, cauzând anumite lipsuri şi restricţii a drepturilor lor. Pedeapsa are drept scop restabilirea echităţii sociale, corectarea condamnatului, precum şi prevenirea săvârşirii de noi infracţiuni atât din partea condamnaţilor, cât şi a altor persone.

Pedeapsa reprezintă eficienţa legii şi instrumentul de violenţă instituţionalizată în mâinile statului care ar trebui privită şi asociată astfel:

PEDEAPSA –AMENŢARE-ITIMIDARE-COMPENSAREÎncă de la apariţia statului s-a dorit apărarea socială împotriva faptelor

periculoase care duc la o dezordine un dezechilibru dacă legiile nu sunt respecte iar pedepsa prin rolul ei retributiv nu stabileşte echilibrul pentru o bună convieţuire socială. Retribuţia nu trebuie privită ca o răzunare ca cea a legii talionului ci trebuie văzută ca un echilibru intre gravitatea delictului şi pedeapsa aplicată.

Actualitatea ideilor lui Beccaria sunt şi azi omniprezente şi anume aceea a faptului că atât gravitatea pedepsei cât şi riguroasă ei aplicare influenţează cifra criminalităţii.

În doctrină se vehiculează faptul că ar trebui insistat mai mult pe încercarea de combatere a crimilităţii dar mai ales pe faptul de a se încerca de reintegrarea socială care este o şansă în plus pentru resocializarea infractorilor. Resocializarea este un fundament filozofic definită în opziţie cu retribuţia.

Dacă ar fii sa privim din perspectiva sanctiunile penale alternative la pedeapsa închisorii acestea reprezintă un remediu pentru eliminarea consecinţelor negative ale detenţiei şi o consecinţă a evoluţiei şi umanizării pedepselor dar în acelaşi timp trebuie ca pedepsele în dreptul penal român să fie la nivelul dezvoltare socială al ţării în care trăim şi raportat la numărul infracţiunilor comise la nivel naţional dar mai ales la mentalitatea românului vizavii de gravitatea infracţiuni ca faptă interzisă de lege şi nu în ultimul rând de corectitudinea înfăptuirii justiţiei in România.

În concluzie scopul pedepsei penale este acela de menţinere a echilibrului social de prevenire a săvârşirii infracţiunilor iar înfăptuirea justiţiei trebuie realizată cu mijloace adecvate pentru fiecare stat în parte; în aplicarea pedepsei ar trebui ca vinovăţia să reprezinte măsura pedepsei iar sistemul legislativ trebuie pemanent readaptat pentru a corespunde evoluţiilor din societate.

Nullum delictum, nulla poena sine praevia lege poenali.

BIBLIOGRAFIE

79

1. Alexandru Boroi Drept penal partea generală editura C.H. Beck

2. Cristina Rotaru Fundamentul Pedepsei Teorii moderne editura C.H.Beck 3. Constantin Mitrache Drept penal român partea generală editura Universul Juridic ,Bucuresti 2003 4. Costică Bulai Manual de drept penal Partea Generală editura Universul Juridic 2007 5. M.Basarab Drept penal,Partea generală ed Lumina Lex Bucuresti 2005

6. Codul penal roman ed. Hamangiu 7. Gheorghe Ivan Drept Penal Parte generală ed C.H.Beck Bucureşti 2008

8. Valerian Cioclei : Manual de criminologie9. Nicolae Bujdoiu : ”Sistemul si specificul filozofiei dreptului” editura

Romprint Brasov 2002 10. Cesare Beccaria “Despre infracţiuni şi pedepse “editura

Rosetti ,200111. Gh. Ivan Individualizarea pedepsei ed C.H.Beck.

12. M.Coca Cozma si colab. Justiţia pentru minori ed Universul Juridic Bucureşti 2003

13. Anastasiu Crişu Tratamentul infractorului minor în materie penală. Aspecte de drept comparat , ed C.H.Beck Bucureşti 2006

14. Coonvenţia europeană a drepturilor omului 15. Constituţia României 16. Costică Bulai Avram Filipaş , Constantin Mitrache Instituţii de drept

penal .ed TREI 2001 .17. Noul Cod penal ed Hamangiu .18. legea 275 / 2006 privind executarea pedepselor .19. Pavel Abraham , Emil Derisidan: Codul Penal al României

comentat şi adnotat 200220. C. Butiuc, Răspunderea penală a minorilor21. J.Grigoraş, Individualizarea pedepsei , editura Ştiinţifică, Bucureşti

197022 Codul de procedura penală ed Hamangiu.

CUPRINS

80

Introducere .............................................................................................1 Capitolul 1. Istoricul pedepsei penale .....................................................4 Secţiunea 1. Dreptul de a pedepsii in diferite civilizaţii .………………….4Secţiunea 2. Evoluţia sistemului pedepsei în dreptului penal romanesc……….………………………………………………………………8Secţiunea 3. Pedepsele penale in lumina filozofiei dreptului ………….10Secţiunea 4.Justificarea pedepselor în viziunea lui Cesare Beccaria....12

4.1Principiile exprimate de Beccaria in “Despre infracţiuni şi pedepse “ referitor la institiţia pedepsei ..…………………………………13 4.2 Actualitatea ideilor lui Beccaria ...……………………………...14 Capitolul 2. Sancţiunile de drept penal .................................................16 Secţiunea 1. Condiţii generale ale sancţiunilor de drept penal ..............16Secţiunea 2. Caracterele sancţiunilor de drept penal ..………………….16Secţiunea 3 Locul sancţiunilor în dreptul penal ....................................18 Capitolul 3. Pedepsele ..........................................................................19 Secţiunea 1 .Noţiune, caracteristici.........................................................19Secţiunea 2. Scopul şi funcţiile pedepsei ...............................................20Secţiunea 3. Clasificarea pedepselor……………………………………...24Secţiunea 4. Pedepsele aplicabile persoanei fizice ...............................25 Secţiunea 5. Sancţiunile aplicabile minorilor ..……………………………31 Secţiunea 6.Pedepsele aplicabile infractorilor minori ……………….......36

6.1 Închisoarea ……………………………………………………….36 6.2 Amenda penală aplicabilă minorilor …………………………. 37Secţiunea 7. Pedepsele aplicabile persoanelor juridice .......................38

7.1 Noţiuni generale ....................................................................38 7.2 Persoana juridică, subiect al răspunderii penale ..................39 7.3.Condiţiile obiective de răspundere penală ale persoanelor

juridice ...................................................................................................39 7.4.Condiţiile subiective de răspundere penală ale persoanei

juridice....................................................................................................40 7.5.Termenele de prescripţie a răspunderii penale pentru

persoana juridică ...................................................................................41 7.6. Pedepsele aplicabile persoanei juridice .............................41

Capitolul 4. Individualizarea pedepselor penale ……………………....49 Secţiunea 1. Implicaţiile psihologice ale pedepselor penale …………..49 Secţiunea 2. Aspecte generale de individualizare a pedepsei ..............52 Secţiunea 3. Circumstanţele atenuante şi agravavante în individualizarea pedepsei ……………………………………………………………………. 55 3.1. Circumstanţele atenuante ……………………………………...55

3.2. Circumstanţele agravante ……………………………………...60Secţiunea 4. Pedepsele penale reglementate de noul cod penal ……..64Capitolul 5. Modalităţi de executare ale pedepselor …………………....71

81

Secţiunea 1. Executarea pedepselor în regim privativ de libertate ........71Secţiunea 2. Executarea pedepselor în regim neprivativ de libertate………………………………………………………………………..74CONCLUZII…………………………………………………………………..78

82