“Patul lui Procust”(de Camil Petrescu)-Romanul subiectiv-

     Anii interbelici se caracterizează în literatura româna printr-o remarcabilă dezvoltare a

romanului care în scurt timp atinge nivelul valoric european.Romanul românesc îsi lărgeşte tematica, el cuprinzând medii sociale diferite şi problematici mai

bogate şi mai complexe. Un an de referinţă pentru romanul românesc este 1920, când apare "Ion" a lui Liviu Rebreanu. Pâna la apariţia acestui roman au aparut şi altele cum sunt "Ciocoii vechi şi noi" a lui Nicolae Filimon, "Romanul comăneştilor" a lui Duliu Zamfirescu, "Mara" de Ion Slavici şi "Neamul şoimăreştilor" de Mihail Sadoveanu. "Ion" este însă primul roman românesc comparabil cu capodoperele universale prin impresia copleşitoare de viaţă pe care o degajă. Romanul este o scriere epică în proză, cu acţiune complexă, de mare întindere, desfăşurată pe mai multe planuri, cu personaje numeroase şi cu o intrigă complicată. Romanul are o structura narativă amplă, organizată pe mai multe planuri paralele sau intersectate, în care se prezintă un numar mare de personaje, cu pondere diferită în structura epică (personaje principale, secundare, episodice ). În romanul interbelic se continuă inspiraţia rurală prin operele lui Sadoveanu, şi Rebreanu, dar pe trepte valorice superioare şi cu modalităţi specifice. Acum apar romanele citadine în care cadrul de desfăşurare al acţiunii este oraşul modern. Aşa avem creaţiile lui Camil Petrescu,George Călinescu şi Hontensia Papadat Bengescu. Legat de mediul citadin se dezvoltă şi problema intelectualului strălucit, ilustrată de romanele lui Camil Petrescu. În perioada interbelică disputele literare duc în jurul modernismului şi al tradiţionalismului. Modernismul denumeşte tendinţa inovatoare într-o anumită etapă a unei literaturi. Modernismul apare în literatura secolului al XX.-lea opunându-se tradiţionalismului proclamând noi principii creaţiei. Tendinţa modernistă susţine: europenizarea (sincronizarea) literaturii naţionale cu literatura Europei, promovarea scriitorilor tineri, teoria imitaţiei, eliminarea decalajului în cultură, trecerea de la o literatură cu tematică rurală la una de inspiraţie urbană, cultivarea prozei obiective şi de asemenea evoluţia prozei de la epic la liric şi a poeziei de la liric la epic.

În literatura româna Eugen Lovinescu teoretizează asupra modernismului în revista "Sburatorul" şi în cenaclul cu acelasi titlu. Obiectivele gruparii erau: promovarea tinerilor scriitori şi imprimarea unei tendinţe moderniste în evolutia literaturii române.Primul obiectiv s-a realizat prin lansarea unor nume ca Ion Barbu, Camil Petrescu, Ilarie Voronca, George Calinescu, Pompiliu Constantinescu.

Camil Petrescu a fost un romancier, dramaturg, doctor în filozofie, nuvelist şi poet. El pune capăt romanului tradiţional şi rămâne în literatura noastră în special ca iniţiator al romanului modern.

Camil Petrescu reprezintă în literatura română, creatorul romanului de analiză psihologica de tip subiectiv, scris la persoana I, unde autorul se identifică cu personajul. "Singura realitate pe care o pot povesti este realitatea conştiinţei mele, conţinutul meu psihologic. Din mine însumi nu-mi pot ieşi. Eu nu pot vorbi decât la persoana I". Prin opera lui fundamentează principiul sincronismului. Altfel spus, contribuie la sincronizarea literaturii române cu literatura europeană prin aducerea unor noi principii estetice ca: autenticitatea, substanţialitatea, relativismul şi prin crearea personajului intelectual, lucid si analitic, în opozitie cu ideile vremii.

În unul din romanele sale, „Patul lui Procust”, autorul fictiv subliniază în incipitul operei o definiţie a scriitorului, pe care acesta o consideră potrivită: „Un scriitor este un om care exprimă în scris

cu o liminară sinceritate ceea ce a simţit, ceea ce a gândit, ceea ce i s-a întamplat în viaţa lui, şi celor pe care i-a cunoscut, sau chiar obiectelor neînsufleţite. Fără ortografie, fără compoziţie, fără stil şi chir fără caligrafie”.

Astfel, caracteristicile operei literare dupa Camil Petrescu sunt autenticitatea (doar cu o experienţă individuală, subiectivă, poţi ajunge la autenticitate) şi anticalofilia.

Anticalofilismul stilului reprezintă modalitatea prin care scriitorul francez, Marcel Proust a influenţat scrierile lui Camil Petrescu. Acesta este împotriva stilului "frumos", artificial, plin de înflorituri, de figuri de stil. El adopta un stil sclipitor, intelectualist, vrea autenticul vieţii.Concepţia de teoretician literar apare în „Teze şi antiteze”, în care, într-o serie de articole precum „Noua structură şi opera lui Marcel Proust” dezvoltă punctul său de vedere cu privire la crearea romanului de tip subiectiv. El a fost printre primii, care a interpretat opera lui Proust prin prisma fenomenologiei (curent filosofic din secolul al XX-lea, care încearcă să descrie structura experienţei, aşa cum este reprezentată în conştiinţă, nu ca fapte ci ca esenţă a lucrurilor). Acest fapt este susţinut şi de Alexandru Paleologu, care scoate în evidenţă şi identificarea în metoda proustianaă coincidenţe remarcabile cu metoda fenomenologiei; „sunt momente în vasta operă a lui Proust, care arată preocupări de semnificativ şi perenitate specific fenomenologiei, deşi e puţin probabil că a cunoscut această gândire, dar dovedinâd un instinct adânc al cunoaşterii” („Teze şi antiteze”-Camil Petrescu)

Metodele narative folosite în romanul de tip subiectiv sunt: introspecţia, memoria involuntară şi fluxul conştiinţei.

Introspecţia analizează stările de conştiinţă, pune întrebări asupra propriei crize, detaliând astfel trăirile vorbitorului. Această metodă se realizează cu ajutorul monologului interior.

Fluxul conştiinţei face referire la asocierile cu alte stări, trimiterile, care au loc în urma analizei. Reprezintă analiza unei stări, dar cu analogia unei alte întâmplări, analogie particularizată. Acest flux prezintă o trecere abruptă de la o stare la alta.

Memoria involuntară se caracterizează prin pretextul unei aduceri-aminte, moment în care se selectează din şirul amintirilor, o secvenţă care se corelează cu o alta printr-o motivaţie arbitrară.

În romanul analitic se mai remarcă identitatea narator-personaj, naraţiunea fiind de persoana I şi de asemenea existenţa unei cronologii bulversate, apariţia unor prolepse (secvenţele care apar în discurs înainte să se întâmple) şi analepse (reluarea unei secvenţei- în „Patul lui Procust” apare în momentele în care Fred citeşte scrisorile lui Ladima, în casa Emiliei.). Putem aminti şi de tehnica pluriperspectivismului ( tehnica oglinzilor paralele) care presupune mai mulţi naratori-personaje, fiecare cu o versiune particulară, mai multe puncte de vedere, din care se prezintă evenimentele.

Conceperea timpului ca durată, în care el este văzut ca o curgere continuă în care sunt permise abaterile, revenirile, rememorările, contrazicerile, înglobează în prezent atât trecutul cât şi viitorul, astfel , nu mai apar evenimentele în ordine cronologică, liniar.

Romanul camilpetrescian, «Patul lui Procust», este una din cele mai originale creaţii ale prozei româneşti moderne, prin complexitatea personajelor, metodele narative folosite, dar şi prin modul în care autorul le îmbină. Această operă se încadrează în romanele moderne de tip subectiv, despre care Camil Petrescu ne amintea, prin totalitatea aspectelor folosite, noutatea absolută a formulei compoziţionale, perspectiva narativă secventială.

„Patul lui Procust” ni se prezintă ca un document, ca „un dosar de existenţe”, nu ca o compoziţie literară, iar tehnica sa este aceea a relativismului modern.

Titlul operei ne trimite în mitologia greacă,unde „Procust” este „Procustes (“întinzătorul”). Acesta era un tâlhar din Atica, ce stătea la o răscruce de drumuri şi care îi ademenea pe trecători să se odihnească pe patul său, iar apoi îi “regla” pe aceştia la dimensiunea patului (fie prin tăierea capului şi/sau picioarelor dacă victimele erau prea înalte, fie trăgând de aceştia pe roată ca să îi întindă până la dimensiunea patului, daca erau prea scunzi). Procust avea un pat “măsluit”, deoarece lungimea acestuia era ajustabilă, aşa că Procust, văzându-şi din depărtare victimele şi apreciindu-le înălţimea, ajusta patul

de aşa natură încât să nu se potrivească deloc cu victimele, pentru a-şi putea îndeplini misiunea criminală, aşa că toţi cei care ajungeau în acel pat, nu mai plecau.

Dar tot aceasta a fost şi cauza morţii lui Procust, pentru că Tezeu a fost şi el ademenit pe acel pat, însa Tezeu, mai inteligent, l-a pus pe Procust pe propriul pat şi l-a “ajustat” tăindu-i şi capul, şi picioarele.

Expresia a devenit asociată cu un spaţiu al nepotrivirii, spaţiu ce amplifică suferinţa şi drama omului din societate. Prezintă o inadaptare pentru personajele camilpetresciene, o percepere după propriul sistem de măsură, ce dă naştere intoleranţei, incapacităţii de a se potrivi unui spaţiu.

Tema romanului se încadrează într-un context al iubirii, care presupune drama omului superior, sortit sa fie incompatibil cu lumea, lipsa de compromis, dar si realitatea social-istorică româneasca de la începutul secolului al XX-lea.Fiecare dintre cele trei personaje care reprezintă omul superior (doamna T., Ladima şi Fred Vasilescu) este un inadaptat care nu se poate încadra în "patul procustian" al iubirii sau al societăţii. Presupun o criză de conştiinţă şi o analiză a acesteia, devenind astfel şi un roman psihologic.

Putem spune că în roman se îmbină două mari idei: un front al iubirii, care urmăreşte experienţele erotice, sau sentimentale din diferitele feluri de relaţii şi un front social, care accentuează incursiuni în viaţa contemporană ( artă, ziaristică, politică, modă etc.)

Camil Petrescu realizează în romanul „Patul lui Procust” adevarate dosare de existenţă, toate fiind confesiuni de conştiinţă pe care fiecare personaj-narator le face pe baza reflectării realităţii în propria conştiinţă.

Din punct de vedere compoziţional, textul e structurat pe două planuri:corpul propriu-zis şi notele de subsol, care este una din metodele cele mai folosite în acest roman, iar din punct de vedere structural, opera e alcatuită din trei texte: textul doamnei T.(trei scrisori), textul lui Fred Vasilescu, care curpinde scrisorile lui Ladima şi foloseşte metoda de tip Matrioşka şi textul autorului (dovedind trasatura fundamentală a romanului şi anume autenticitatea ). În acest mod este dovedită metoda pluriperspectivismului.

Personajul camilpetrescian, care apare şi în acest roman, reprezentat de toţi cei patru protagonişti trimite la un indapatat, lucid, sensibil, un intelectual, care traversează o criză de conştiinţă, dar care întotdeauna se raportează la valorile morale şi cognitive privite în mod abstract (concepte generale, precum bunătatea, dreptatea etc.). Aceste personaje fac parte din „Suflete tari” (Irina Petrescu, Andrei Pietraru, Ion Caramitru şi alţii), care sunt definiţi ca nişte persoane inflexibile cu situaţiile de compromis din jurul lor, intransigenţi, sau intoleranţi.

Evenimentele prezentate nu sunt expuse pentru cititor aşa cum s-au petrecut ele în ordine cronologică, ci după relevanţa pe care le au ele pentru cel ce le mărturiseşte, pe care le trăieşte în memoria, structurată după ordinea ei. De aceea, construcţia, mersul expunerii în „Patul lui Procust” se întregeşte şi capătă sens , abia la urmă, când fragmentele trăite şi expuse după voia memoriei celui care le recapitulează sunt întregite şi văzute ca un tot unitar.

Aşadar, primul narator al operei este autorul fictiv, care cuprinde notele de subsol şi epilogul al doilea şi care conţin informaţii necesare descoperirii celorlalte personaje, aducând pe lângă notele obişnuite , o cantitate mai mare referitoare la personajele respective. Îl numim autor fictiv, pentru că îl vedem ca primul narator-personaj din carte, dar care nu este identic cu autorul, deşi putem sublinia că, se apropie cel mai mult de biografia lui Camil Petrescu. Totuşi, autorul care îşi asumă un rol obişnuit, nu este nici protagonist, nici narator, nici cu totul absent din roman. El obţine prin persuasiune de la protagonişti mai multe scrisori şi un caiet de însemnări, pe care le pune cap la cap şi cărora le adaugă, în subsol, comentariile sale. Aceste scrisori şi caietul de însemnări realizează romanul.

Este, deci, cel care propune doamnei T. şi lui Fred Vasilescu să scrie; când doamna T. îndemnată să scrie, întreabă mirată „Ei, nu zău, cum o să scriu”, autorul răspunde: „Luând tocul în mână, în faţă un caiet şi fiind sinceră cu dumneata însăţi până la confesiune”. Scriitorul nu mai este, în aceste condiţii, ceea ce opinia curentă numeşte un om talentat („nici unul dintre marii scriitori n-a avut talent”). Aşa

cum a spus şi N.Manolescu, talentul compromite sinceritatea, ca un resort ce ar împinge mâna scriitorului în direcţia clişeelor meseriei.

Autorul fictiv îi vorbeşte lui Fred Vasilescu despre autenticitate, în notele de subsol, aspect favorizat de Camil Petrescu; „mai mult decât întâmplarea însăşi, care nu poate fi mai extraordinară, orice ai spune, decât un război, ne-ar interesa amănuntele, mai ales cadrul, atmosfera şi materialul întâmplării”, „povesteşte net, la întâmplare, totul ca într-un proces verbal”. Astfel, autenticitatea este un mod de a vedea lumea pentru Camil Petrescu şi reuşeşte să demonstreze metoda şi în opera sa.

Autorul fictiv nu dezvăluie nimic despre sine pe tot parcursul derulării evenimentelor, în schimb oferă caracterizări despre celelalte personaje. Pe doamna T. o vede „palidă şi cu un păr bogat de culoarea castanei(când cadea lumina pe el părea ruginiu) şi mai ales extrem de emotivă, alternând o sprinteneală nervoasă, cu lungi tăceri melancolice”, „doamna T. ar fi dat o viaţă neobicinuită rolurilor de femeie adevărată”. La adresa lui Fred Vasilescu, autorul îl caracterizează ca având „acea vibraţie melodioasă, calmă, pe care o au toţi oamenii, fruntaşi, adevăraţi în activitatea lor, oricare ar fi ea, destin de Don Juan sau box”. Pe lângă acestea, aparţine şi categoriei personajului analitic camilpetrescian, având o conştiinţă critică asupra jurnalelor din epocă, faţă de societate .Caută, dar nu areo criză de personalitate ca şi celelalte personaje.

Pe doamna T., personaj feminin în „Patul lui Procust”, o caracterizăm din cele trei scrisori, pe care ea i le trimite autorului fictiv, la rugămintea acestuia, spunându-i să vorbească cu maximă sinceritate, despre viaţa ei; conditia sinceritatii trebuia sa asigure autenticitatea celor relatate. În faţa scrisului este reticentă( „Nu pot...Cum o să scriu?....N-am talent”). Astfel, stilul ei se suprapune peste punctul de vedere al lui Camil Petrescu, respectând recomandarea autorului fictiv, folosind comparaţia inedită, cu o sensibilitate feminină, cu atenţie la detalii şi fără exagerări, fiind atentă în găsirea cuvântului potrivit. Există fluxul conştiinţei ( doamna T. vorbeşte despre D. şi despre iubirea lui faţă de ea din adolescenţă, „mă iubea de cincisprezece sau şaisprezece ani...Acum cincisprezece ani eram, mi se spune şi astăzi, cea mai frumoasă fată din orăşelul nostru”), introspecţia (toată dimineaţa mă întrebasem dacă să mă duc sau nu la X. În mine lupta dorinţa de a-mi da, numai, întârziind o oră în garsoniera care m-a văzut de atâtea ori înflorită de bucurie, prilej de amintiri mai precise, aşa cum unii iau opium, ştiind că îşi procură doar iluzie trecătoare, care căutând ca măcar în vis să se simtă aproape de cineva dorit”) sau memoria involuntară (prilejul aducerii aminte de întâmplarea din tren, când doamna T. surprinde pe X cu o altă femeie, secvenţă despre care se hotărăşte să povestească).

În cele trei documente, personajul feminin se raportează la relatarea a doua pasiuni: un oarecare D., pe care-l cunoaşte din copilarie şi care o iubeşte şi iubirea ei pentru un necunoscut:Fred Vasilescu, pe care îl numeşte X şi despre care aflăm din notele de subsol ale autorului fictiv. I se spunea doamna T., pentru ca numele ei, Maria Mănescu, îi mai era adresat şi altei femei.

Doamna T. este femeia intelectual, este sugerarea feminităţii excepţionale, figura cea mai rafinată din literatura română, pe lângă tipul femeii de la ţară, caracteristic majorităţii romanelor. Ea este educată inteligentă, mondenă, obscură şi enigmatică având şi trăsături negative, dar acestea îi conturează portretul.

Aflăm astfel că, Maria T. Mănescu era cea mai frumoasă fată, în urmă cu cincisprezece ani, dintr-un orăşel de provincie, iubită de un domn D., care locuia prin apropierea ei. Cunoscând însă un inginer proaspat întors din Germania,se căsatoreşte cu acesta şi revine în ţară abia după divorţ. Stabilită în Bucuresti, doamna T. îl reîntâlneşte pe D. care îi păstrase aceeaşi iubire fără speranţă, cu toate ca îşi ratase viaţa din pricina ei. Cum suferea ea însăşi din cauza unei iubiri sfarsite inexplicabil pentru un anume X., doamna T. îi dăruieşte o noapte îndureratului D., într-un moment de ratacire. Cu acest D., a fost o relaţie torturată, simţind milă, dezgust, compătimire, dar gândul că ar putea să nu mai fie iubită o chinuia şi era o modalitate de a se simţi încă vie. Pe D. Îl întâlneşte o dată la teatru, întovorăşit de o fată şi reuşeşte să-i facă acestuia un serviciu, certându-l cu intenţie tare, pentru a auzi şi fata cu care era, ridicând astfel acţiunile lui de cuceritor.

Pentru Fred Vasilescu, numit de ea X., ea are un sentiment puternic şi nu înţelege cum alţi bărbaţi o pot iubi, dar numai el nu( „De unde să ştie el că acei bărbaţi, şi încă alţii, mă iubesc cu adevărat, când eu nu pot să ştiu măcar de unul singur, despre X. dacă mă iubeşte, sau nu.”; „dar ştiu un lucru, că X. nu mă iubeşte, că am suferit din cauza lui aproape mortal. Dacă sunt într-adevăr excepţională, cum de îmi poate prefera pe alta? E numai joc al întâmplării toată iubirea?” ). Suferinţa doamnei T se amplifică din cauza umilirii, a mândriei rănite care o chinuie("imi macină corpul"), mai ales ca îl întalneşte în tren pe fostul iubit care se ducea cu amanta la munte, asa cum altă dată mergeau împreuna ei doi. Este disperată în acest moment şi singura salvare este buchetul de viorele trimis de D., care o ajută să arate lumii că încă este iubită( „Cel puţin ştiam acum că nu mai sunt compătimită”).

Cel de-al treilea narator-personaj se desprinde din jurnalul intitulat „O după-amiază de august”, ce aparţine lui Fred Vasilescu, X. din scrisorile doamnei T., pe care autorul fictiv îl descoperă şi îl convinge cu aceiaşi modalitate ca şi pe doamna T. să scrie cu sinceritate despre viaţa lui, cu privire la iubirea pentru doamna T., scrisorile de dragoste ale lui George Demetru Ladima către Emilia, precizările lămuritoare ale acesteia şi notele de subsol ale autorului. De asemenea în acest jurnal, Camil Petrescu accentuează şi imaginea vieţii politice, economice, financiare şi sociale a României din anii 1920. Portretul fizic este conturat abia in epilogul al II-lea, cu prilejul mortii impresionante a tânărului pilot, cand nu mai ramasese nimic din "tânărul blond, cu obrazul limpede, cu trăsături regulate şi evidente ca un cap de statuie greceasca".

La rugamintea autorului, Fred Vasilescu consemnează în jurnalul său iubirea pentru doamna T. şi scrisorile lui Ladima, din ambele confesiuni reieşind două puncte de vedere diferite asupra aceleiasi pasiuni, la care se adaugă şi comentariile din notele de subsol, creând astfel nişte dosare de existenţă.

În acest fel se remarcă şi noua formula estetică a relativismului, pe care Camil Petrescu l-a promovat.

In primele note de subsol din jurnal, prozatorul îl prezintă pe Fred Vasilescu, "acel enigmatic X., care era fiul lui Tanase Vasilescu, personaj întalnit şi în romanul precedent, "Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război", înţelegând cu timpul de ce doamna T. l-a iubit, „nu numai datorită frumuseţii lui bărbăteşti, sportive, cât mai ales pentru un soi de loialitate şi delicateţe, un mod de sinceritate al vieţii, care nu seducea numai femeile, ci câştiga şi prietenia bărbaţilor lor, căci puteau să sufere din pricina lui, ca şi ele dar nu-l urau”.

Întâmplările relatate în jurnal încep într-o după-amiază călduroasă de august, iar spaţiul real este patul Emiliei Răchitaru, o semiprostituată cu pretenţii de artistă, căreia tânărul îi face o vizită. Fred are 25 de ani, este spirit modern, cu o educaţie aleasă, diplomat şi aviator, fiul unui foarte bogat om de afaceri, Tănase Vasilescu Lumânararu. Incercând să-l impresioneze, Emilia îi povesteşte despre unul, Ladima, "care m-a iubit îngrozitor, săracul" şi care murise acum trei luni, dându-i să citească scrisorile de dragoste pe care acesta i le trimisese în ultimii doi ani. Fred Vasilescu citeşte pe rând şi în ordine fiecare scrisoare din teancul legat cu fundă roz.

Ladima fusese gazetar şi poet talentat, iar Fred este uimit cum un astfel de om poate iubi o cocotă de lux. Scrisorile lui Ladima conturează un personaj îndrăgostit, sensibil şi sentimental, trăind şi el ca un inadaptat al lumii vulgare în care se zbate.

Crede în inocenţa Emiliei şi în talentul său actoricesc, fiind preocupat ca iubita lui să obţină un rol într-o piesă, sau de orice alte aspecte, care să o facă fericită pe această femeie de un caracter îndoielnic. Emilia îi relatează lui Fred despre relaţiile ei cu alţi bărbaţi (printre care deputatul Nae Gheorghidiu, care lucra împreună cu Fred şi tatăl său) şi strădaniile ei de a evita orice întalnire a acestora cu Ladima. Cu toate acestea, el aflase întamplător că Emilia avea un amant, pe Traian Justiniu şi-i scrie, cu o tristete sfâşietoare, rupând orice legătură cu ea: "S-a facut în mine ca o lumină de moarte şi înţeleg acum, neaşteptat, toate întamplările şi toate faptele omeneşti ale acestui an de delir, de când te cunosc..."

Fred povesteşe şi cum l-a cunoscut pe Ladima, în iulie 1926, la Movilă, într-o împrejurare personală, căci el se afla acolo pentru a fi alături de doamna T., dorind să treacă neobservat, nebănuit, iubind pe această femeie în secret. De asemenea, Fred îi povesteşte lui Ladima despre dragostea şi suferinţa, pe care acest bărbat o avea pentru doamna T., simţind nevoia să se destăinuie cuiva, deşi poate nu înţelegea de ce tocmai lui : "Era singurul pe lume caruia i-as fi incredintat taina, pe care n-o stiu nici parinţii mei, faptul cumplit care e cancerul vieţii mele, care ma face să fug de-o femeie iubitaă".

Această relaţie de iubire este una pătimaşă, plină de întrebări, dar una în care cei doi se iubesc atât de mult, încât doamna T., femeie foarte îngrijită şi cu un simţ al curăţeniei şă igienei exagerat, ajunge să folosească aceeaşi periuţă de dinţi, ea care aruncă până şi peria, împrumutată unei prietene. Sentimentele acestea puternice dintre ei o făceau să îşi uite propriile reflexe, îi duce pe amândoi la o uitare totală de sine, bărbatul întrebându-se uneori dacă mai sunt "în toate minţile"

Sub aparenta unui tânăr superficial, pe care "banda" îl consideră valoros pentru că era plin de bani, boem, snob şi prost, Fred este un intelectual lucid, introvertit, inteligent. El işi ascunde adevarata natură spirituală, întrucat se potriveşte perfect cu mediul înconjurător, cu lumea superficială a cărei stil l-a adoptat, prefăcându-se că aparţine acestei societăţi mondene, meschine şi dominate de parvenitism. Incadrându-se perfect în tipul personajului camilpetrescian, Fred Vasilescu este intelectualul lucid, sensibil, asemenea lui Ladima.

Fred este un bărbat sensibil şi nu se teme să arate, mai ales în scena în care se întâlneşte cu Ladima în faţa casei doamnei T., unde Fred privea fereastra femeii, gândindu-se la ce se înâmplă înăuntru („Mi-era teamă să nu mă întrebe de ce plângeam...dar mi se păru straniu, din punctul lui de vedere, că nu mă întreabă totuşi...Posibilitatea de a povesti cuiva cât sufăr m-ar fi uşurat poate ca filtrarea sângelui”).Pentru doamna T , el este o enigmă, iar pentru Emilia este tânărul bogat, monden, care te poate introduce în societate .

Doamna T. şi Fred Vasilescu s-au cunoscut cu prilejul mobilării apartamentului lui Fred, propunându-i doamnei T. să îl ajute, ea fiind proprietarea unui magazin de mobilă de pe Calea Victoriei. Ceea ce a impresionat-o pe această femeie, a fost modul în care Fred a avut încredere în ea, lăsându-i cheia şi dându-i doar un termen la care el să se poată muta în noua casă. Aşa a început dragostea dintre cei doi, cuprinşi de sentimene puternice, cu o impresia autentică a vieţii, fugitivă şi ireversibilă. Doamna T. este şi ea o enigmă: pentru D. ea este o femeie exceptională , iubită de toţi bărbaţii, în schimb pentru Fred ea este unică , lucid că este femeia vieţii sale, de care fuge mereu, cu taina lui .

Astfel, cele două personaje sunt specifice celor camilpetresciene, prin toată această inadaptare de care dau dovadă, prin inflexibilitate şi defectele pe care şi le descoperă.

După o perioadă de timp, Fred se desparte de femeia iubită, dar nu pentru că dragostea lui pentru ea ar fi murit, ci din contră, pentru a păstra intactă imaginea acesteia de femeie frumoasă, inteligentă cu o personalitate puterincă, diferită de femeile cu care el era obişnuit. El nu doreşte să descopere în ea o fiinţă reală, comună, asemenea oricărei Emilii. De asemenea, Fred şi doamna T. nu se pot cunoaşte îndeajuns, nu pot dezlega misterul, care totuşi îi leagă pe deasupra lucidităţii lor, astfel este capabil să părăsească o femeie care îi este superioară, probabil din cauza aceluiaşi orgoliu ce individualizeaza personajele lui Camil Petrescu: "Sacrifica definitiv pasiunea pe altarul vanităţii: în loc să se piardă pe sine, preferă s-o piardă pe ea. Fred n-a vrut sa devină sclavul erotic al doamnei T."(Nicolae Manolescu, "Area lui Noe"). Ca argument pentru acest punct de vedere, putem aminti şi faptul că Tănase Vasilescu, tatăl său, fusese un analfabet, el fiind o persoană cu calităţi superioare mediului din care se trage, dar de asemenea o modalitate de a crea nesiguranţă în acţiunle sale.

Dragostea lui pentru doamna T. rămâne totuşi un mister, iar accidentul de avion poate fi şi o sinucidere, adică personalitatea lui Fred Vasilescu rămâne enigmatică. Tanarul moare a doua zi după predarea caietelor în care confesiunile lui sunt o permanentă autointrospecţie, ca şi când scrisul l-ar fi ajutat să se izbăvească de suferinţa vietii lui, iubirea. Misterul iubirii lui reintră, prin moartea eroului, în circuitul marilor enigme ale Universului: "Taina lui Fred Vasilescu merge poate în cea universală, fără nici

un moment de sprijin adevarat, asa cum, singur a spus-o parcă, un afluent urmeaza legea fluviului", fraza care constituie finalul romanului, ca o concluzie sugestivă pentru concepţia literară a lui Camil Petrescu.

Cu prilejul vizitării Emilei de către Fred povestea se pasează unui altui narator-personaj, prin scrisorile lui Ladima, apărute în jurnalul lui Fred.

Cel mai inadaptat cuplu al operei este acela dintre Ladima şi Emilia, moment în care Ladima îşi dovedeşte inocenţa, orbirea lui într-o dragoste inexistentă din punctul de vedere al acelei femei.

Emilia este doar o damă de companie, considerată de ea însăşi o actriţă strălucită, dar lipsită de talent sau de educaţie, însă Ladima o divinizează, îi pare talentată ca actriţă, îi însuşeşte calităţi, pe care le-ar dori la ea şi iubeşte aceste nobile trăsături. Pentru Fred, Emilia este proastă ca femeie, insensibilă, total lipsită de talent ca actrită, pe scenă fiind "dezastruoasă ca o bucatareasă patetică"., incapabilă de orice proces sufletesc.

Trăsăturile morale reies indirect şi din faptele şi vorbele Emiliei. Ea este interesată numai de eventualele servicii pe care acesta i le-ar fi putut face ca gazetar, incapabilă de gânduri profunde şi de sentimente puternice, insensibilă, Emilia nu-şi dă seama de răul pe care i-l face lui Ladima, considerându-se miloasă pentru că nu-l "aruncă" afară din casă, deşi o plictisea cu grija lui exagerată, o obosea cu atitudinile lui ridicol de sentimentale.

Cuplul Ladima-Emilia trece prin patul procustian al iubirii, care creează un sentiment de uimire permanentă, pentru oamenii care înţeleg diferenţele sociale şi morale dintre cei doi, Ladima fiind nefericita victimă a unor întâmplări imprevizibile, dar victimă în primul rând, a firii sale inadaptabile.

Viaţa lui Ladima se sfârşeşte cu această dramă alimentată de o femeie mult inferioară lui, punându-şi capat zilelor cu un pistol. Poetul purta în schimb o sumă de bani la el şi o scrisoare de adio adresată unei femei, astfel încât lumea să nu creadă că s-a sinucis din mizerie, sau pentru o femeie de nivelul Emiliei, deşi acestea erau adevăratele motive, care l-au împins spre moarte. Scrisoarea era adresată doamnei T., iar la aflarea acestei veşti, Fred a fost neliniştit, până când cei trei prieteni ai lui Ladima i-au explicat fapta prietenului său.

Destinele celor doua personaje masculine, Fred şi Ladima,sunt, în concepţia lui Nicolae Manolescu, două enigme care stau faţă în faţă, una fiind imaginea rasturnată a celeilalte: "daca Ladima îşi pierde cu desăvârşire capul pentru o femeie vădit inferioară şi se sinucide probabil din cauza ei, mascând acest lucru, Fred se dovedeşte capabil să părăsească o femeie care-i este superioară, deşi nu e deloc exclus să se sinucidă din cauza ei, mascând motivul la fel de grijuliu ca şi Ladima. [...] Dragostea transformă pe cel ce iubeşte în sclavul celui iubit: iar Fred n-a vrut sa devină sclavul erotic al doamnei T." Fred sacrifică iubirea din vanitate, iar Ladima din demnitate.

Atât „Ultima noapte de dragoste, prima noapte de râzboi”, cât şi „Patul lui Procust”, sunt romane de analiză erotică, personajele principale fiind femei.Autorul idealizează o data eroina în doamna T., propriu-zis, dând o formulă educativă pentru femei, dar pe celelalte le priveşte cu duşmănie, le pune în atitudini de persoane rele, lacome, necredincioase, incapabile de a pricepe un om superior.

Octav Şuluţiu, critic literar, afirmă superioritatea romanului „Patul lui Procust”, în comparaţie cu primul roman camilpetrescian, prin stilul mai purificat, mai apropiat de esenţa adevărată a artei de o anumită rafinare, care lipsea în „Ultima noapte de dragoste, prima noapte de război”.

Romanul "Patul lui Procust" este construit pe o linie a autenticităţii, Camil Petrescu ilustrând substanţa vieţii, fie prin valori precum iubirea şi demnitatea, ura şi orgoliul , fie prin prezentarea realităţilor sociale, culese din banalitatea cotidiană, conturând un tablou convingător al lumii politice, economice şi financiare din Romania anilor 1920, prezentând personaje care încearcă să-şi depăşească experienţele, dar care au trecut prin întâmplări fatale, toţi fiind supuşi patului procustian, din perspectivele altor oameni.

Aşadar, Camil Petrescu, cu ajutorul metodelor narative folosite( introspecţia, fluxul conştiinţei, memoria involuntară), prin stilul anticalofil şi prin prezentarea unor personaje, care sugerează esenţa dramatică a conştiinţei, a aspiraţiei spre absolut, a creat un roman care aduce un adevărat impact în

epocă prin multitudinea de senzaţii trăite, de experienţe de viaţă, de mustrări şi concepte ale perioadei respective, reuşind să accentueze şi stilul lui Proust.

Bibliografie Repere istorico-literare ale operei „Patul lui Procust” ( critici precum G.Călinescu,

N.Manolescu, T.Vianu etc.)

„Ultima noapte de dragoste prima noapte de război”-Camil Petrescu- texte comentate(cronologie, bibliografie, note ale autorilor de Sanda Radian)- editura Albatros 1982

http://ro.wikipedia.org/wiki/Camil_Petrescu#Romane -despre Camil Petrescu

http://www.e-referate.ro/referate/Literatura_romana_interbelica2005-03-18.html - despre perioada interbelică

http://www.ebacalaureat.ro/c/4/67/469/0/Patul-lui--procust-de-Camil-Petrescu

http://www.free-referate.ro/referat-Ultima-noapte-de-dragoste-intaia-noapte-de-razboi- 2752.html

Denisa Ghiorghică