UNIVERSITATEA DIN ORADEA

FACULTATEA DE LITERE

REZUMATUL TEZEI DE DOCTORAT CU TITLUL

INTERPRETĂRI ROMÂNEŞTI ALE POSTMODERNISMULUI:

ASPECTE ESTETICE ŞI IDEOLOGICE

Conducător ştiinţific:

prof. univ. dr. ION SIMUŢ

Doctorand:

DAN PĂTROC

ORADEA

2010

CUPRINS

ARGUMENT………………………………………………………………1

PARADIGMA MODERNITĂŢII ………………………………….…… 23

1.1 Clarificări conceptuale, cronologice şi etimologice …..……… 23

1.2 Constituenţii modernităţii …………………………………… 29

1.2.1 Raţionalismul ………………………………………… 32

1.2.2 Autonomia ……………………………………………. 34

1.2.3 Progresul şi utopia ……………………………………. 36

1.2.4 Capitalismul ………………………………………….. 38

1.2.5 Inovaţia ştiinţifică şi tehnologizarea …………………40

1.3 Programul estetic al modernităţii clasice ……………………. 44

MODERNITATEA TÂRZIE ŞI ESTETICA EI ………………………… 52

2.1 La Belle Epoque – avatarurile vieţii moderne …………….…. 53

2.2 Modernism şi/sau Avangardă …………………………….….. 65

TEORETIZĂRILE POSTMODERNISMULUI……………………….…93

3.1 Preistoria conceptului …………………………………..…….. 96

3.2 Prima generaţie de teorii: stigmatele impreciziei …………... 102

3.3 A doua generaţie de teorii: splendoarea şi grotescul

jocului postmodern ………………………………………………….. 109

3.4 A treia generaţie de teorii: liniştea de după furtună …………. 134

3.5 Critica postmodernismului ………………………………….. 152

3.5.1 Critica negativă ……………………………………… 154

3.5.2 Critica constructivă şi depăşirea postmodernismului …161

3.6 Concluzii intermediare ……………………………………….170

TEORII ROMÂNEŞTI ASUPRA POSTMODERNSIMULUI…………179

4.1 Anii ’80: începuturile dezbaterii în România ……………….188

4.2 Anii ’90: semne ale profesionalizării …………………………235

4.2.1 Ioana Em. Petrescu: mai mult decât o ipoteză ……..240

4.2.2 Liviu Petrescu: metoda modernă

aplicată postmodernismului ……………………………………………..248

4.2.3 Radu G. Ţeposu: teoria în umbra criticii estetizate …...256

4.2.4 Magda Cârneci: critica de artă faţă în

faţă cu postmodernismul ….…………………………………………….260

4.2.5 Mircea Cărtărescu: cât de influent poate să fie

un eşec plin de succes? ………………………………………………… 265

4.3 Anii 2000: spre maturizarea teoriei ………………………….. 298

ÎNTRE DOUĂ LUMI: TEORETICIENI ROMÂNI DIN EXIL ……… 315

CONCLUZII……………………...………………………………………339

BIBLIOGRAFIE…………………………………………………………345

1

Consideraţii generale

Anterior redactării propriu-zise a acestei teze, o parte însemnată din cei

care luau cunoştinţă de obiectul ei de cercetare îşi manifestau scepticismul faţă de

actualitatea şi utilitatea unui astfel de demers, invocând drept argument suprem

faptul că postmodernismul şi-ar fi încheiat de ceva timp perioada de glorie în

domeniul literaturii. Mai mult, se adăuga în unele cazuri, nu se mai poate spune

nimic original despre acest subiect. Tot ceea ce era esenţial s-a spus, iar noi

tentative ar fi nu doar redundante ci chiar anacronice şi neadecvate. Deşi luată în

sine prima afirmaţie ar putea avea doza ei de corectitudine (obiecţii pot fi aduse şi

aici), o astfel de lamentaţie mallarmeană nu îşi are sensul atunci când vorbim

despre un studiu ştiinţific. Dacă despre fiecare curent cultural s-ar fi scris doar cât

timp acesta era o vogă intelectuală, literatura de specialitate ar fi fost incompletă şi

mai săracă din punct de vedere ideologic. Nuanţând, una din axiomele care stau la

baza studiului de faţă este aceea care afirmă că interpretările unui fenomen cultural

sunt cu mult mai solide şi mai cuprinzătoare atunci când survin post factum, după

depăşirea euforiei iniţiale. În mod ironic, deşi postmodernismul este – până în

momentul de faţă – cel mai recent produs teoretic de anvergură al mediului umanist

(şi nu doar umanist), pare să fie înconjurat de o mitologie a epuizării chiar mai

pregnantă decât în cazul unor manifestări cu o tradiţie mult mai îndepărtată.

Înainte de a trece la o prezentară sumară a altor premise ce stau la baza

demersului nostru precum şi a conţinutului propriu-zis al lucrării credem că este

necesar să facem câteva clarificări iniţiale asupra unor amănunte ce au un efect

major în cazul de faţă. În primul rând, şi probabil cel mai important amănunt, deşi

din punct de vedere formal şi administrativ teza aparţine domeniului filologiei, în

practică ea este fructul unei viziuni oarecum diferite de norma acestei categorii.

Faptul că autorul acestor rânduri profesează (cu convingere) în domeniul filosofiei

constituie un „prim-motor” al metodei inter- şi transdisciplinare asumate aici;

pentru cineva care vine dinspre filosofie înspre literatură (ne referim, desigur, la

critica şi teoria literară) aceasta are un caracter eratic (o spunem nu cu satisfacţie)

în raport cu noţiunea de metodă ştiinţifică. Evident, problema este mult mai

complicată decât aceste simple afirmaţii. Întrebarea fundamentală care trebuie a fi

pusă este, până la urmă, cea care vizează caracterul de ştiinţă al aşa-numitelor

„ştiinţe ale literaturii”. În cuprinzătorul Argument al lucrării ne-am permis răgazul

de a discuta principial aspectele esenţiale ale acestui subiect, insistând asupra

faptului că, deşi teoria literară nu are cum să ridice pretenţiile de fundamentare

epistemologică pe care le ridică grupul „ştiinţelor tari” (fizica, biologia, chimia şi

subspeciile lor), ea nu poate să abdice de la un înţeles mai larg al metodei

ştiinţifice. Apelul la argument, demonstraţie, metodă şi rigoare nu au cum să scape

unui demers de studiu al literaturii, indiferent cât de subiective sunt judecăţile de

valoare exprimate inevitabil în acesta. Pe lângă asumarea necesităţii metodei

ştiinţifice, în cazul concret al postmodernismului simţim nevoia să accentuăm

importanţa unei analize care nu scapă din vedere caracterul eclectic al acestuia. Ne

luăm libertatea de a afirma că nici un alt curent cultural nu a combinat atât de mult

2

cum o face postmodernismul influenţele extra-literare în teoretizarea sa (vorbim

aici despre filosofie, estetică – în măsura în care aceasta diferă de filosofie – ştiinţe,

arte vizuale ş.a.m.d.). Prin urmare, analiza postmodernismului reclamă o abordare

ce nu neglijează aspectele filosofice, epistemologice, psihologice, sociologice în

favoarea celor strict literare.

Foarte concis, obiectivul major al acestei lucrări este analiza critică şi

sistematizarea teoriilor ce au ca subiect postmodernismul. Din motive ce vor fi

dezvăluite în rândurile următoare, analiza a pornit de la asumarea faptului că

teoriile occidentale asupra postmodernismului diferă sensibil de cele româneşti,

drept pentru care ele sunt puse în oglindă în capitole distincte ale lucrării. Una din

ideile care va însoţi cititorul pe parcursul lucrării, în special în capitolul dedicat

contribuţiilor româneşti în domeniu, va fi aceea că mediul cultural local nu a

produs teorii comparabile cu cele occidentale; pentru nici un moment nu am avut

intenţia de a înscrie acest demers în seria acelora care hiperbolizează poziţia

marginală a culturii româneşti, insistând asupra ideii de retard al acesteia.

Considerăm că astfel de abordări (care nu sunt deloc rare, mai ales în ultimii zece,

douăzeci de ani) sunt ele însele parte a unei eventuale defazări culturale,

constituindu-se, în cele din urmă, în ceea ce un psiholog ar numi self-fulfilling

prophecy, o profeţie care se auto-îndeplineşte; dimpotrivă, am încercat să păstrăm o

măsură medie, obiectivă (în măsura în care putem vorbi despre obiectivitate în

studiile culturale) şi uneori chiar binevoitoare prin atenţia dată unor articole sau

eseuri de dimensiuni restrânse în cazul autorilor români, dar concluzia recurentă a

fost aceea că, în afara unor excepţii – foarte puţine la număr – actorii culturali ai

României au eşuat în tentativa de a emite explicaţii exhaustive, teorii legitime

asupra postmodernismului, fie el la nivel generic sau particularizat. În mod

nesurprinzător, paginile dedicate acelor autori care au ales calea exilului,

construindu-şi cariere academice în Occident (în special în Statele Unite) ajung la

concluzia că, odată suspuşi influenţelor unui alt tip de cultură şi de sistem

intelectual, aceştia îşi descoperă valenţe teoretice pe care nu le exploataseră

anterior, fiind capabili să construiască teorii în cel mai pur sens pe care acest

cuvânt îl are în domeniul studiilor culturale (exemplul prin excelenţă este cel al lui

Matei Călinescu, devenit nume de referinţă nu doar pentru noi ci pentru oricine

care studiază problema postmodernismului atât în literatură cât şi în ansamblul lui).

Este limpede deja că noţiunea cea mai importantă (după postmodernism,

desigur) pentru felul în care se construieşte demersul nostru este aceea de „teorie”,

motiv pentru care ne simţim datori să oferim câteva explicaţii preliminare asupra

ei, explicaţii care –sperăm – vor deveni argumentele forte şi subînţelese ale

includerii sau excluderii unui autor în rândurile celor analizaţi de noi. Teoria are –

şi aici ne scufundăm într-o banalitate – un caracter ambiguu; dintru început vom

preciza că Occidentul a construit în perioada de după Al Doilea Război Mondial un

înţeles al acestui cuvânt care nu a fost adoptat în cultura română (sau în culturile

est-europene, în general), iar aici avem deja o prematură explicaţie pentru lipsa

constructelor teoretice la noi. Preluând o idee a lui Richard Rorty, vom defini teoria

3

ca fiind acel stil de scriere care nu este nici judecata axiologică asupra produselor

literaturii, nici istorie intelectuală, nici speculaţie pură, nici epistemologie, ci toate

acestea adunate la un loc într-un nou gen. Teoria, ne spune un alt meta-teoretician

american, Jonathan Culler, nu este un set de metode pentru studiul literaturii ci un

grup de scrieri nelimitat despre tot ceea ce mişcă sub soare, de la cele mai tehnice

probleme de filosofie academică până la modurile schimbătoare în care oamenii au

vorbit despre un subiect; genul teoriei include antropologia, istoria artei, studii de

gen, psihanaliză, studii politice, sociale, filosofie, lingvistică, istorie culturală şi

socială, sociologie. Lucrările în cauză fac apel la argumente din aceste domenii, dar

devin „teorie” pentru că viziunea sau consecinţele lor au devenit sugestive pentru

oameni care nu studiază în particular disciplinele respective, efectul lor major fiind

contestarea simţului comun în a vedea literatura şi formele ei, în cazul nostru.

Apariţia teoriei în jurul anilor ’50 a însemnat eliberarea de conceptele impuse până

atunci de estetica filosofică asupra literaturii, dar şi de efectele nefericite pe care

critica literară impresionistă le avea asupra interpretării unui text. Diferite

discipline umaniste (semiotica, gestaltismul, psihanaliza, hermeneutica, teoria

informaţiei, sociologia, filosofia) s-au îndreptat către elaborarea unor explicaţii

proprii în ceea ce priveşte fenomenele literaturii, iar faptul că unele dintre aceste

abordări erau bazate pe date empirice le-a făcut să aibă un şi mai mare succes. În

mod ideal acest nou domeniu ar fi trebuit să preia doar aspectele pozitive ale

fiecăreia din sursele sale şi să depăşească subiectivismul criticii literare prin cel mai

mare grad de obiectivitate posibil; desigur, acest lucru nu a fost posibil până acum

în întregime. De multe ori teoria a ajuns să împrumute din critica literară tocmai

latura ei cel mai puţin productivă: interpretarea subiectivă a unor posibile sensuri.

Dincolo de caracterul subiectiv şi poate intolerant al teoriei, putem cădea de acord

că, în comparaţie cu critica literară, teoria îşi propune ca metodă de lucru anumite

procedee derivate din ştiinţele „tari”, ba chiar îşi asumă posibilele vicii datorate

subiectivităţii.

Conştienţi de faptul că nici o teorie nu este completă sau „adevărată” în

sens epistemologic, am decis ca subiectul de investigaţie al acestei lucrări să fie

corpul de teorii emise asupra postmodernismului, pornind de la premisa că în jurul

acestui concept există cea mai mare inflaţie teoretică. În acelaşi timp, poate

împotriva caracterului prezumat al unei teze de doctorat, am încercat să ne abţinem

de la propunerea unei noi teorii care să vină în completarea sau corectarea celor pe

care le analizez aici; unul din cele mai mari defecte al intelectualului umanist

(poate mai mult decât în cazul celor din ştiinţele exacte) este orgoliul de a crede că

el (şi doar el) reuşeşte să vadă adevărul acolo unde toţi ceilalţi au eşuat; tocmai

acest orgoliu, alăturat cerinţelor de multe ori obtuze ale unei culturi în care dictează

regulile drastice ale unui capitalism ce transformă arena ideilor într-o „piaţă a

ideilor” îi face pe mulţi să caute obsesiv o interpretare nouă, o privire nouă, o

explicaţie nouă, într-un cuvânt originalul. A căuta originalul cu orice preţ riscă (şi

duce de obicei la) barbarisme teoretice, negarea oricărei posibilităţi de continuitate

sau de stabilire a unui consens şi, în cazul unui mediu cultural de dimensiuni

4

restrânse (cum este cazul celui românesc) polarizarea în tabere conflictuale,

conflicte hrănite de obicei de aversiuni mai mult sau mai puţin intelectuale, de

atacuri personale şi de pseudo-dezbateri ce nu fac altceva decât să se refugieze în

viziunile particulare ale unui grup.

Se uită de foarte multe ori că, în tot acest tăvălug critic distructiv, este

nevoie din când în când de o retragere cu un pas din faţa problemei, de studii

imparţiale care să sistematizeze poziţiile de până atunci pentru a le examina

nepărtinitor, judecându-le plusurile şi minusurile nu prin prisma gradului în care

ele corespund cu propria-ţi viziune asupra subiectului ci din punct de vedere al

solidităţii argumentelor pe care le aduc şi a măsurii în care reuşesc să convingă. În

nici un moment nu am dorit ca lucrarea de faţă să se alăture şirului atât de personal,

dar simultan – prin frenezia dorinţei de originalitate cu orice preţ – absolut

impersonal de lucrări de doctorat, cărţi, eseuri ce propun „noi teorii ale

postmodernismului”. Saturaţia cu astfel de demersuri fac ca subiectul să pară

depăşit şi epuizat, deşi încă nu avem o dare de seamă cuprinzătoare asupra lui.

Lucrarea prezentă nu este, prin urmare, o teorie a postmodernismului; mult mai

modestă, ea se prezintă ca o analiză a teoriilor despre postmodernism, o meta-teorie

care încearcă să explice (mai puţin) şi să descrie (mai mult) în ce măsură umaniştii

români au înţeles să definească şi să determine nebuloasa postmodernismului sub

forma teoriilor, scop în care am considerat necesar a-i compara cu teoriile (în

sensul de mai sus al cuvântului) elaborate de autorii occidentali consacraţi.

Înainte de a detalia structura internă a lucrării, se cuvine să dăm câteva

explicaţii foarte scurte despre al doilea termen din sintagma „teorii ale

postmodernismului”, fără a intra în detalii semnificative din moment ce acest lucru

ar presupune deja sâmburii unei viziuni personale asupra fenomenului, viziune

personală ce ar fi, într-un final, exact elementul pe care îl anatemizam mai sus.

Dacă totuşi putem vorbi despre un fetiş, acesta este categoric diferenţierea pe care

am accentuat-o pe alocuri dintre postmodernism şi postmodernitate, vitală pentru

modul în care lucrarea este construită; întăriţi în această veche obsesie de recente

demarcaţii prezente explicit la autori mai tineri (Linda Hutcheon, Mikhail Epstein,

Steven Best şi Douglas Kellner sau, mai ales, mai vârstnicul Ihab Hassan – „tânăr”

este în acest context un termen paradoxal, dar de înţeles dat fiind că numele

amintite sunt printre recenţii clasicizaţi în domeniul postmodernismului), dar în

special de o logică a simţului comun ce face apel la istorie şi la etimologie, am

preferat să înţelegem postmodernismul ca un fenomen categoric diferit de

conceptul de postmodernitate. Cu alte cuvinte, postmodernismul va însemna în

paginile acestei lucrări în mod strict un curent cultural cu particularităţi de

exprimare în tot ceea ce înseamnă cultură scrisă sau vizuală (literatură, filosofie,

arte plastice, arhitectură, dans, teatru, muzică, film), curent limitat în timp între anii

’50 ai secolului XX şi prima parte a anilor ’90. Spre deosebire de acesta,

postmodernitatea este – analog cu Antichitatea sau Modernitatea – o perioadă

istorică aflată abia la început (este greu de vorbit despre un reper pentru începutul

postmodernităţii, aşa cum este greu de stabilit un reper pentru începutul celorlalte

5

două mari epoci, dar putem să convenim formal să semnele postmodernităţii devin

vizibile în jurul anilor ’90 ai secolului trecut, ele accentuându-se pe măsura trecerii

timpului, dar fără să existe deocamdată o trecere definitivă dincolo de modernitate),

cu tot ceea ce presupune descrierea unei astfel de mari perioade: aspecte de

politică, educaţie, economie, viaţa cotidiană, valori morale etc. În mod elementar,

fiecăreia dintre aceste perioade îi corespund o serie de curente culturale şi artistice

care, dincolo de particularităţile lor, se înscriu în aceeaşi paradigmă istorică.

Prejudecata pe care o împărtăşim aici este acea că, indiferent de avangardismul lor,

formele artei corespund în mare măsură unui spirit al veacului, unei viziuni asupra

lumii constantă pe tot parcursul unei epoci istorice. Tocmai din acest motiv am

preferat să evităm, în măsura în care era posibil, acele teorii contemporane care

încearcă să descrie postmodernitatea şi nu postmodernismul; dacă primele sunt

caracterizate de speculaţii ample punctate pe alocuri de „dovezi” mai mult sau mai

puţin convingătoare, teoriile care se concentrează asupra postmodernismului sunt,

în comparaţie, mai bine delimitate şi fac apel la manifestări artistice analizate în

cunoştinţă de cauză. O ultimă precizare, crucială însă: teoriile postmodernismului

(şi aici facem referire în special la cele occidentale) sunt teorii care, aşa cum arătam

mai sus, corespund ideii de teorie culturală prin prisma faptului că fac apel nu la un

singur domeniu al creaţiei ci propun o analiză sintetică şi generică a tuturor

domeniilor în care acest curent se ipostaziază. Marea limitare a contribuţiilor

româneşti în domeniu vine tocmai din faptul că ele preferă să se concentreze

aproape exclusiv la domeniul literaturii şi, mai mult, să apeleze la mijloace

specifice criticii literare. Mare parte din acele puţine lucrări pe care le vom semnala

ca fiind susceptibile de a fi considerate teorii în sensul legitim al cuvântului

folosesc partea teoretică drept un preambul pentru refugiul în zona mai confortabilă

a criticii literare. Departe de noi gândul de a sugera că practica criticii literare este

în vreun fel inferioară celei a teoriei literare sau culturale; dar, pe de altă parte,

trebuie să admitem că abordările criticii sunt potrivite pentru a evalua, ierarhiza,

descrie fenomene mult mai puţina ample decât cele precum postmodernismul. Dacă

pentru problema optzecismului, de exemplu, ca mişcare de creaţie specifică unui

anume moment al literaturii române (sau, şi mai limitat, al poeziei) metoda criticii

este cea mai potrivită, iar o teorie asupra acestui moment ar putea să pară ridicolă

(pentru că, în definitiv, nu vorbim despre o sinteză a mai multor domenii ci despre

o reacţie strict literară), în privinţa postmodernismului este nevoie de o abordare

mai amplă. Se pare că, de cele mai multe ori, autorii români – marea majoritate

scriitori sau critici literari profesionişti – ignoră faptul că nu se poate pune un semn

de egalitate între postmodernism şi literatura postmodernistă, cu atât mai mult între

postmodernism şi un grup de creaţie restrâns (fie că vorbim despre optzecism,

nouăzecism sau altele asemenea lor, indiferent de impactul avut asupra literaturii

române).

O problemă mai delicată este aceea a raporturilor dintre postmodernism şi

modernitate sau postmodernitate, ea reclamând o intervenţie exclusivă asupra

acestui subiect (un lucru ce iese din calculele noastre). Fără a intra în detalii (şi ne

6

asumăm acest lucru ca un viciu considerabil al lucrării, dar el nu influenţează în

nici o măsură analiza teoriilor despre postmodernism dat fiind faptul că această

analiză nu are în vedere corespondenţa dintre viziunea noastră asupra

postmodernismului ci consistenţa internă a teoriilor), vom spune că am preferat să

înţelegem postmodernismul ca o parte, ultima parte, a întregii paradigme estetice a

modernităţii. Dacă la scară mică, postmodernismul este profund revoluţionar faţă

de curentele cărora le urmează, la marea scară a epocilor istorice el se înscrie în

coordonatele modernităţii, coordonate pe care încercăm să le circumscriem în

prima parte a lucrării. Evident, ca ultimă fază a marii modernităţi estetice,

postmodernismul arată tendinţe de trecere spre o nouă paradigmă; este însă destul

de greu de precizat cu exactitate care dintre ele pot sunt categoric ieşite din sfera

modernităţii câtă vreme postmodernitatea este atât de vagă şi de schimbătoare

deocamdată. Dacă asupra postmodernismului ne este greu să ne pronunţăm

definitiv, asupra teoriilor referitoare la acesta suntem însă relativ hotărâţi; după

cum vom vedea la momentul oportun, însăşi ideea de teorie (fie ea despre

postmodernism, postmodernitate sau orice altă formă asemănătoare) este una

profund modernă sub toate aspectele ei.

Premise

Demersul nostru porneşte de la câteva premise formulate axiomatic şi

asumate tacit (sau, uneori, reamintite) pe tot parcursul ei ulterior. Înclinaţia

obsesivă către sinteză, concizie şi claritate ne motivează să le descriem punctual în

cele ce urmează.

a. literatura (prin toate afiliatele ei: creaţia artistică, critica literară, istoria

literară, teoria literară) nu se supune canonului epistemologic al

adevărului. Astfel, orice explicaţie propusă în acest domeniu are

potenţial de corectitudine dacă respectă anumite linii directoare (vezi

b.);

b. chiar dacă nu formează o ştiinţă în sensul „tare” al cuvântului,

exerciţiile intelectuale ce fac referire la domeniul literaturii (şi, în

general, la orice ştiinţă socio-umană) trebuie să respecte anumite

criterii pentru a putea să fie numite „teorii”. Vor fi considerate teorii

ale postmodernismului (incluse, prin urmare, în analiza noastră) acele

demersuri care propun o definiţie, o explicaţie sau o descriere fie a

fenomenelor pe care le denumesc „creaţie artistică postmodernistă” fie

chiar asupra altor teorii grupate în categoria mai largă a

postmodernismului;

c. postmodernismul nu este sinonim cu postmodernitatea. Primul termen

se referă la un curent cultural (vezi d.), în vreme ce al doilea

desemnează o epocă. Relaţia dintre cele două este ambiguă, putând fi

acceptate atât variantele care susţin suprapunerea temporală dintre ele

(postmodernismul fiind în acest caz expresia artistic-culturală a

postmodernităţii) cât şi cele care afirmă includerea postmodernismului

7

în estetica modernităţii târzii, fie integral, fie ca fază intermediară între

modernitatea târzie şi postmodernitate;

d. postmodernismul este un fenomen ce depăşeşte limitele literaturii,

găsindu-şi expresii (sau cel puţin teoretizări) în domenii conexe

precum artele vizuale, filosofia, epistemologia, psihologia etc.;

e. în ciuda prejudecăţilor, modernismul nu este un fenomen asupra căruia

să existe un consens, existând cel puţin trei accepţi diferite ale

acestuia. Mulţi dintre teoreticienii postmodernismului fac referiri la

modernism (de obicei sub formă antitetică) fără a-l defini

corespunzător, ignorând faptul că în alte arii culturale decât ale lor

termenul are o altă semnificaţie;

f. deşi nu considerăm că postmodernismul este limitat la experienţa

occidentală, teoretizările româneşti asupra acestuia au calităţi profund

diferite de cele vestice. În consecinţă, ele trebuie tratate distinct,

subliniindu-se asemănările sau deosebirile dintre ele;

g. [la nivel axiologic] nu ne propunem şi nu este posibilă o judecată

asupra corectitudinii teoriilor analizate. Singurul lucru pe care îl putem

face este acela de a constata încadrarea lor în (sau neapartenenţa la)

regnul teoriei, subliniind motivele pentru respectiva concluzie.

Obiective

Obiectivul formal al lucrării este, aşa cum reiese din titlu, analiza

dezbaterii româneşti asupra postmodernismului motiv pentru care sunt trecute în

revistă toate contribuţiile teoretice semnificative (vezi explicaţiile despre criteriile

de existenţă a unei teorii). La nivel informal, există o serie de obiective adiacente,

cel puţin la fel de importante din punctul nostru de vedere, ele fiind vizibile explicit

în structura tezei:

a. conturarea sumară a paradigmei moderne de gândire (esenţială,

credem noi, pentru înţelegerea postmodernismului);

b. în acelaşi sens, trasarea unei schiţe a perioadei modernităţii târzii,

pornind de la premisa că există o diferenţă clară (dar nu suficientă

pentru a afirma că avem în faţă două paradigme diferite) între

modernitatea târzie şi modernitatea clasică (ne referim la mai mult

decât la expresia estetică a acestora);

c. depistarea acelor trăsături care fac ca estetica modernităţii să poată fi

considerată unitară, alături de sublinierea punctelor de legătură dintre

aceasta şi estetica sfârşitului modernităţii;

d. [derivat din c. şi din ipoteza e.] acceptând faptul că cei mai mulţi

dintre teoreticieni pun postmodernismul în relaţie cu modernismul

şi/sau Avangarda, dar nu insistă asupra unei definiţii precise a

ultimelor două, ne propunem să arătăm cum diferă interpretările date

modernismului în diferite geografii culturale. Considerăm că aici se

8

găseşte sursa celor mai multe contradicţii dintre diferitele

conceptualizări ale postmodernismului

e. panoramarea cât mai largă a teoriilor postmodernismului şi stabilirea

unor criterii pentru a demarca posibilele diferenţe de generaţie în

construirea teoriilor (anticipând, este vorba despre trei serii distincte de

teorii care se succed cronologic).

f. [mai puţin explicit în lucrare] invocarea şi argumentarea ideii conform

căreia teoreticienii români sunt, în mare parte, cvasi-teoreticieni.

Simptomatic este faptul că acele contribuţii care corespund în cea mai

mare măsură cu ideea de teorie aparţin unor intelectuali maturizaţi în

Occident

Structura

Capitolul I Teza de faţă porneşte de la aserţiunea – implicită şi la câţiva dintre autorii

români pe care îi analizăm ulterior: Matei Călinescu, Liviu Petrescu sau Nicolae

Manolescu – conform căreia în interiorul epocii modernităţii se pot distinge două

subcategorii clare: modernitatea clasică (aproximativ din secolul XVII până spre

sfârşitul secolului XIX) şi modernitatea târzie (de la sfârşitul secolului XIX până –

iar aici reperele diferă în funcţie de autor – la începutul postmodernităţii, fie că

vorbim despre perioada imediat postbelică sau despre anii 2000). Fără a intra în

detalii, considerăm că o astfel de viziune reuşeşte să genereze cele mai puţine

semne de întrebare şi contradicţii, dând un răspuns satisfăcător celor care

semnalează diferenţele semnificative dintre cele două perioade amintite. Dacă

modernitatea clasică este martora unei turnuri radicale în modul de a gândi lumea,

dar este limitată în bună măsură la categorii elitiste ale societăţii, modernitatea

târzie aduce punerea în practica cotidianului a principiilor acesteia. Schimbările

accelerate (un termen blând) de la sfârşitul secolului XIX vor atrage printr-un efect

de bulgăre de nea alte schimbări la nivelul practicii artistice, în primă instanţă, şi –

într-un final – o nouă serie de mutaţii ale valorilor civilizaţiei, culminând cu

trecerea la postmodernitate.

Indiferent de schimbările amintite, perioada modernităţii clasice şi cea a

modernităţii târzii stau sub umbra (malignă după unii promotori ai

postmodernismului) unei gândiri unitare; primul capitol al lucrării îşi asumă ţinta –

poate prea îndepărtată pentru un demers nostru – de a descriere aproximativ

fundamentelor paradigmei de gândire modernă, pornind de la două premise: în

primul rând, aşa cum vom arăta în primele pagini, oricât ar fi de epuizat argumentul

că pentru descifrarea postmodernismului (şi a postmodernităţii, deşi ea nu face

obiectul nostru) este nevoie în primul rând de clarificarea noţiunilor de

modernitate, respectiv modernism, îl considerăm valid şi considerăm că nu poate fi

evitat. Acest lucru nu înseamnă că este obligatoriu ca modernitatea să fie

interpretată din nou, de fiecare dată, ci – dimpotrivă – este suficientă o simplă

sistematizare a ideilor recurente asupra acestei teme. Din acest motiv şi din dorinţa

9

de a nu pigmenta tratarea teoriilor postmodernismului cu astfel de amănunte ce vor

fi în acel moment subînţelese am realizat pe parcursul câtorva pagini o sinteză a

paradigmei moderne de cunoaştere, distingând cinci elemente esenţiale care

constituie scheletul ideatic al acesteia: raţionalism, autonomie, progres, capitalism

şi inovaţie ştiinţifică/tehnologizare. Tabloul în cinci puncte construit aici este

simultan o contribuţie originală (după ştiinţa noastră cele cinci categorii nu se

regăsesc astfel expuse la nici un autor consacrat), dar – şi dorim să subliniem

puternic acest lucru – nu putem să afirmăm că am putea avea de-a face cu o

descoperire semnificativă; atunci când enunţam inflaţia de teorii asupra

postmodernismului omiteam cu bună ştiinţă să afirmăm că asupra modernităţii (în

ansamblul ei) există un număr cel puţin la fel de mare de teorii, chiar mai abstracte

şi mai imprecise decât cele asupra postmodernismului. Departe de noi gândul de a

crede că schiţa minimalistă a modernităţii pe care o propunem în paginile de mai

jos poate veni să substituie sau să corecteze în vreun fel eforturile deja existente,

mulţumindu-se cu statutul de simplu rezumat al acestora. Dacă postmodernismul

(în calitate de subideologie estetică) vine ca o încheiere a conturilor cu paradigma

modernă, teoriile despre postmodernism sunt, la fel ca orice alte teorii

contemporane de altfel, o culminare a idealurilor moderne, în special a celor

iluministe,acesta fiind al doilea motiv pentru care am recurs la prezentarea

paradigmei moderne; credem că nu este nevoie să insistăm asupra concluziei care

se desprinde de la sine în planul secund al lucrării. În mod ironic, teoriile despre

postmodernism (şi, dacă este să ne amintim descrierea făcută cu câteva pagini în

urmă, întreg domeniul teoriei umaniste) sunt o punere – voluntară sau

neconştientizată – în practică a scopurilor intelectuale ale Iluminismului. Teoriile

postmodernismului sunt prin metodă, stil şi scopuri/concluzii ipostazieri ale

raţionalismului, argumentării, autonomizării conştiinţei critice şi ale ideii de

progres al cunoaşterii. Un Lyotard, spre exemplu, atunci când afirmă lipsa de

încredere în meta-naraţiuni, creează în esenţă o nouă meta-naraţiune, după cum

vom vedea la momentul potrivit, şi face acest lucru prin metodele consacrate ale

argumentului şi discursului raţional; mai mult, nu doar că „modernizează” prin

postmodernismul pe care îl propune ci încearcă să şi popularizeze mesajul său de

liberalizare în rândul celor neiniţiaţi în diferite ocazii (de altfel, deşi există de mult

timp, cărţile de popularizare, fie că vorbim despre ştiinţe exacte sau despre

umanisme, ating un grad maxim de răspândire tocmai sub imperiul

postmodernismului). Ce poate fi mai modern decât atât?

Descrierii fundamentelor modernităţii îi subordonăm câteva pagini ce pun

în discuţie la fel de sumar principiile estetice ale modernităţii, rezumându-ne de

această dată la modernitatea clasică. Estetica modernităţii clasice reprezintă,

urmând distincţia modernitate clasică – modernitate târzie, ideologia artistică a

perioadei cuprinse între secolul XVII şi sfârşitul secolului XIX (momentul de

început al modernităţii târzii). Scopul paginilor în cauză, dincolo de o meditaţie

asupra rolului artei aşa cum apare el în viziunea modernităţii clasice, este acela de a

puncta ceea ce am numit cu o exprimare nu foarte fericită, inspirată de englezescul

10

loose ends „capetele libere ale modernităţii” (ale esteticii modernităţii clasice, mai

precis), sintagmă prin care am înţeles punctele ce leagă programele estetice ale

modernităţii târzii de cele ale modernităţii clasice. Evident, aceste legături pot fi

negative (în sensul în care artiştii modernităţii târzii critică anumite precepte

estetice ale predecesorilor) sau pozitive (detalii de viziune preluate peste timp). Din

dorinţa de a nu încărca bibliografic şi ideatic o lucrare şi aşa prea populată de

referinţe am exclus forma extinsă a acestui capitol din versiunea finală pentru a

păstra în afara câtorva consideraţii necesare un simplu tabel care este menit să

schematizeze legăturile menţionate mai sus.

Capitolul II

Dacă primul capitol al lucrării era axat pe problematica modernităţii în

general şi a celei clasice în particular, al doilea capitol urmăreşte morfologia

modernităţii târzii sub două aspecte: viziunea cotidiană despre lume la sfârşitul

secolului XIX (parte care încearcă să se concentreze pe schimbările concrete din

modul de a experimenta lumea) şi, pe de altă parte, subiectul modernismului şi

Avangardei. Deloc imprevizibil, nu am putut fi satisfăcuţi cu prezentarea

semnificaţiei câtorva obiecte de uz curent care schimbă perspectiva omului asupra

lumii (automobilul, telefonul, fonograful şi cinematograful – obiecte alese nu la

întâmplare, după cum vom arăta în acest capitol) ci am încercat să le surprindem

relaţia cu opera de artă în cadrul esteticii modernităţii târzii pornind de la premisa

că modificarea Weltanschauung-ului sub influenţa noilor tehnologii înseamnă,

implicit, o schimbare de ideologie estetică. Consecutiv acestui excurs de istorie a

tehnologiei, intenţia iniţială era aceea de a realiza o foarte scurtă trecere în revistă a

curentelor artistice sau literare ce au populat modernitatea târzie din punctul de

vedere al programului lor estetic, dar această intenţie s-a concretizat în cele din

urmă într-un segment de sine stătător, de dimensiuni mai mari decât cele anticipate,

în care accentul cade pe dificultatea definirii modernismului şi Avangardei istorice.

Analiza direcţiilor majore din teoriile asupra modernismului constituie într-o

oarecare măsură un preambul al analizei teoriilor despre postmodernism.

Cel mai interesant lucru care reiese din acest fragment al lucrării este acela

că dacă în privinţa postmodernismului există un relativ consens în toată diversitatea

teoriilor, în cazul modernismului şi Avangardei (pentru că cele două sunt într-o

relaţie de interdependenţă din punct de vedere al definirii lor) nu putem vorbi

despre un consens al teoreticienilor în privinţa definiţiei şi statutului lor în raport cu

alte programe estetice. Pentru a rezuma subcapitolul la care facem referire aici, am

depistat trei versiuni majore de definire (nu de explicare!) a modernismului, în

funcţie de aria culturală de provenienţă: un înţeles anglofil al termenului, unul

german şi unul latin (franco-italian, mai precis), acestora adăugându-li-se un înţeles

dat de teologi modernismului, interesant şi cu un mare potenţial speculativ, dar

ieşind, evident, din lista noastră de teorii culturale. Fiecare dintre aceste versiuni

are de partea ei discursuri teoretice ample care au făcut, la vremea lor, cariere de

succes în mediile culturale, neputându-se afirma că vreuna dintre ele ar fi reuşit, în

11

cele din urmă, să se impună ca universală. O întrebare legitimă ce se poate pune

este cea care chestionează existenţa unei viziuni relativ consensuale asupra

postmodernismului (cel puţin ca definiţie) în condiţiile în care toate cele trei

definiţii ale modernismului rămân în picioare. Judecând logic, ar fi trebuit ca

postmodernismul să aibă la rândul lui, ca derivat (cel puţin etimologic) al

modernismului, trei definiţii diferite în funcţie de mediile culturale în care ar fi

teoretizat. O explicaţie simplă pentru paradoxul consensului în privinţa

postmodernismului este faptul că acesta a fost multă vreme un termen exclusiv al

lumii anglofile (americane, mai exact), fiind preluat ca atare, cu toate definirile lui

iniţiale, în restul lumii occidentale. Există, cum e firesc, excepţii de la această

regulă: deşi cultura franceză a preluat şi ea noţiunea de postmodernism fără a o

redefini în funcţie de modul particular în care înţelege modernismul, culturii care se

revendică ca afiliate celei franceze (ne gândim în primul rând la cultura română) a

mers mai departe, încercând de multe ori să completeze scheletul american al

postmodernismului cu elemente de teorie ce fac apel la modernism, fără a lua în

calcul faptul că definiţia modernismului este, pentru noi, una de influenţă latină şi

aplicabilă în special la literatură în vreme ce definiţia americană a modernismului

(care se află în substratul teoriilor postmodernismului, chiar dacă nu explicit sau

conştient) face apel la un înţeles mai puţin precis de artă experimentală bazată pe

principii generaliste şi abstracte ca respingerea artei populare sau clişeelor.

Principalele surse bibliografice pe care ni le-am apropriat ca obiect al analizei

noastre au fost studiile deja clasice ale lui Poggioli, Bürger şi Matei Călinescu

pentru ca în finalul prezentării să recurgem la formularea unor concluzii bazate pe

interpretările provenite de curând din spaţiul scandinav (propunem două nume mai

puţin cunoscute publicului românesc, Astradur Eysteinsson şi Per Bäckström ale

căror ipoteze ni se par a fi extrem de bine susţinute).

Capitolul III

În condiţiile în care scopul major al lucrării era acela de a trece în revistă

teoriile româneşti asupra postmodernismului şi, în paralel, de a sugera că ele nu

reuşesc să se constituie în teorii veritabile se înţelege de la sine că înaintea lor

trebuiau prezentate contribuţiile occidentale în domeniu care corespund

standardelor înţelese de noi pentru obţinerea statutului de teorie. Căzând pradă unui

clişeu specific majorităţii lucrărilor de natură academică, nu am putut evita o

clasică istorie a cuvântului „postmodernism”, încercând totuşi să facem acest lucru

conform regulilor unei cercetări solide, adică mergând pe cât posibil către sursele

primare. Deşi nu a oferit, în cele din urmă, decât câteva referinţe neintrate încă în

textele româneşti, acest studiu de istorie a conceptului ne-a devenit util în a

constata că mulţi dintre autorii care au teoretizat postmodernismul (aici intră

majoritatea celor români, dar şi o parte din cei occidentali) au preferat să ia de-a

gata informaţiile despre el din surse secundare sau chiar mai îndepărtate. Nu este

nevoie să fii un expert în tehnicile scrierii non-ficţionale pentru a observa că există

o serie de coincidenţe nefericite (sintagme preluate ad litteram, mici greşeli în

12

evocarea reperelor bibliografico-istorice, secvenţe de idei identice, citări fără a

menţiona sursele exacte) ce duc la concluzia unei lipse de onestitate cu ei înşişi din

partea unora dintre cei care au abordat subiectul.

Principala noutate pe care o aduce abordarea noastră este aceea a

clasificării teoriilor despre postmodernism în trei mari grupe, în baza unor criterii

cronologice, dar mai ales de abordare. În consecinţă, capitolul la care facem

referire este divizat în trei subcapitole, fiecare dintre ele compus din prezentări

individuale ale autorilor reprezentativi pentru respectivul grup de teorii. Am ales

varianta prezentării individuale a fiecărui teoretician datorită faptului că cealaltă

variantă posibilă, aceea a prezentării unor idei recurente (aşa cum s-a întâmplat în

cazul capitolului despre modernitate) ar fi însemnat o accentuare a sentimentului de

confuzie care domneşte, oricum, în domeniu. Unicitatea şi particularitatea tezelor

exprimate mai ales de teoreticienii primelor două grupuri (sau „generaţii ale

teoriei” după cum le-am numit) putea fi cel mai bine surprinsă, credem noi, doar în

acest fel.

Concret, cele trei generaţii în cauză sunt cea a anilor ’50-’70, ’70-’90 şi

’90-prezent. În cazul primei generaţii putem vorbi cu greu de o dezbatere propriu-

zisă, contribuţiile având un caracter individual şi puţin sau deloc polemic. Este încă

epoca în care nu există un nume acceptat pentru noile forme ale sensibilităţii

estetice, dar existenţa lor nu mai poate fi pusă sub semnul întrebării. În afara lui

Leslie Fiedler, care face excepţie de la regulă, ceilalţi teoreticieni ai acestei

generaţii abordează pasager şi nesistematic postmodernismul, fără să creeze teorii

în sensul propriu-zis al cuvântului. Dacă ar fi să dăm credit criticii

postmodernismului din anii ’90 cu privire la denaturarea de către Academie a

întregii dezbateri, atunci anii ’60 sunt ani ai inocenţei teoretice, ani în care sunt mai

importante aspectele de estetică sau critică literară şi nu cele de filosofie sau

analiză socială, aşa cum va fi cazul în generaţia următoare. Cu toate acestea, am

preferat să considerăm că în ciuda fragilităţii teoretice, generaţia 50-70 reprezintă o

structură unitară şi doar pentru simplul fapt că există un ton comun, un spirit

comun şi o tematică relativ asemănătoare în interiorul acestui grup.

A doua generaţie, cea numită de noi „a postmodernismului clasic” începe

având imaginea clasică a unui tânăr contestatar, virulent şi libertin în exprimările

sale, şi sfârşeşte cu imaginea profesorului formator de şcoală, dominator autoritar

al scenei culturale dintr-o zonă geografică anume. Dubla imagine pe care cea de-a

doua generaţie o împărtăşeşte (marea majoritate a reprezentanţilor ei trec prin

ambele faze descrise de noi) face ca acest moment să fie atât cel mai apreciat cât şi

cel mai criticat în istoria dezbaterilor despre postmodernism. Pe de-o parte,

conservatorii anilor ’70 şi neo-conservatorii anilor ’90 (de regulă cei implicaţi

politic sub steagul marxismului) vor critica uşurinţa cu care teoreticienii pe care îi

vizăm aici sunt gata să renunţe la idei sau concepte fetişizate şi sacralizate pentru

instituţia culturii (raţionalitatea, sensul, argumentul, adevărul), aducând peste

aceste critici şi un val de reproşuri la adresa artiştilor postmodernişti (confuzia pe

care o fac conservatorii între exprimarea estetică a postmodernismului şi teoriile

13

asupra acestor forme estetice este greu de înţeles la nivel intelectual, dar din punct

de vedere psihologic pare logic ca revolta lor să se îndrepte asupra celor cu care

puteau să polemizeze, deci cu teoreticienii). În cealaltă direcţie, generaţia

postmodernismului clasic va face obiectul criticilor celor mai tineri dintre

teoreticieni, aceştia acuzându-i pe predecesorii lor de fi distrus promisiunile

postmodernismului prin aducerea lui în spaţiul Academiei şi de a nu fi avut, deci,

curajul de a duce până la capăt spiritul anti-sistem pe care îl anunţau. Existenţa

„satului global” (după expresia lui McLuhan) a permis ca dezbaterea din anii ’80 să

ia o amploare pe care nici o altă dezbatere culturală nu a mai avut-o în istorie (ne

referim aici atât la acoperirea teritorială, dar şi la densitatea contribuţiilor), însă nu

putem spune că acesta a fost singurul factor ce a contribuit la dimensiunile

fenomenului. În mod cert, colaborarea şi polemica dintre domenii atât de diferite pe

cât pot să fie literatura, arhitectura, filosofia, sociologia, economia şi toate celelalte

implicate nu a fost un simplu capriciu al istoriei şi, în ciuda criticilor, nu poate fi

trecută cu vederea.

În fine, a treia generaţie de teorii poate fi divizată în două subseturi:

primul dintre ele consistă în continuatori ai tradiţiei postmodernismului clasic,

teoreticieni cu interese apropiate de zona literaturii care îşi construiesc abordările

într-o manieră ce le permite să devină, la fel ca predecesorii lor, referenţiali pentru

dezbaterea postmodernă. Diferenţa dintre aceştia şi a doua generaţie a

teoreticienilor constă în principal în atitudinea mai obiectivă a celor mai tineri, în

faptul că asumă lucrările clasice ale postmodernismului nu ca pe nişte subiecte cu

care să polemizeze ci pe care să le prezinte ca pe teorii valide din multe puncte de

vedere, corectându-le acolo unde este cazul. Cu alte cuvinte, în prima categorie a

ultimei generaţii avem de-a face cu continuări ale teoriilor clasice, cu deschideri

către noile realităţi ale anilor ’90, într-o manieră mai aproape de standardele

academice ale impersonalităţii şi ştiinţificităţii. Pe de altă parte, a doua categorie de

teorii de aici este alcătuită din teorii care explorează în primul rând ideea de sfârşit

al postmodernismului, fie sub un aspect critic virulent (ca în cazul criticii marxiste),

fie sub aspect pozitiv sau neutru, propunând teorii care să descrie noile tendinţe

culturale. Toate aceste variante, diferite sau chiar opuse din punct de vedere

doctrinar sunt aduse la un loc de faptul că nu pun sub semnul întrebării existenţa

postmodernismului şi nici nu încearcă în mod explicit să îl definească, preferând să

preia frânturi de definiţii date de reprezentanţii anilor ’70 şi ’80. În opinia noastră,

această a treia generaţie de teorii (deşi este deja impropriu spus) ale

postmodernismului nu se opreşte în zilele noastre, fiind de aşteptat să apară în

viitor noi contribuţii sporadice, dar calitativ superioare. În acelaşi spirit al

presupunerilor despre viitorul subiectului, considerăm că marea majoritate a

lucrărilor ce vor urma vor avea puţine sau chiar nici o tangenţă cu analiza

manifestărilor estetice ale postmodernismului, îndreptându-se în schimb spre

domeniul teoriilor acestuia pentru a deveni, cu alte cuvinte, meta-critici.

Finalul capitolului conţine, alături de câteva concluzii mai generale, o

schiţă a elementelor specifice fiecărui autor menţionat de noi; prezentată în forma

14

grafică a unui tabel (o formă hiper-lizibilă pe care am ales-o tocmai din

considerentele ce vizează uşurinţa de a o lectura şi utilitatea ei – vezi şi cazul

finalului părţii despre estetica modernităţii clasice), această istorie concentrată a

teoriilor postmodernismului este în sine un factor nou în domeniu, chiar şi pentru

tradiţia occidentală. Credem că lipsa de până acum a unor astfel de rezumate

elocvente se datorează, în primul rând, faptului că o mare parte din cercetătorii

postmodernismului s-au erijat în teoreticieni ai acestuia, fiind prinşi în consecinţă

în polemici mai mult ori mai puţin personale cu predecesorii sau contemporanii lor.

Orgoliul exacerbat al intelectualilor umanişti (iar cei care îşi revendică

postmodernismul ca zonă de exprimare par să ducă acest orgoliu la cote maxime) îi

face pe mulţi dintre ei să îşi ghideze eforturile după principiile criticii extreme ceea

ce ne lasă cu eterne revizuiri în domeniu şi nu cu sinteze obiective.

Capitolul IV

Partea cea mai densă a lucrării, dedicată contribuţiilor româneşti asupra

postmodernismului este, în mod forţat, partea cea mai săracă în teorii. Odată

depistat tiparul secvenţei de generaţii ale teoriei în cazul Occidentului, am încercat

să aplicăm această schemă la teoriile româneşti, constatând că există suprapuneri

între cele două regiuni. La fel ca în lumea occidentală, teoriile româneşti se

ierarhizează în trei grupuri, respectând (cu unele excepţii) criterii stabilite anterior

ce ţin simultan de cronologie şi de atitudine ideologică. Ceea ce desparte

teoretizările româneşti de cele străine este întinderea mai mică în timp a unui grup

de teorii (în cazul celor occidentale vorbeam despre aproximativ douăzeci de ani în

care o anumită tendinţă teoretică domină piaţa ideilor, în vreme ce în cazul

României vorbim despre aproximativ zece ani, aici intrând în rol şi anumite repere

de ordin istorico-politic ce lipsesc în primul caz – vezi căderea regimului comunist)

şi lipsa unei preistorii a conceptului de postmodernism (capitolul anterior încadrase

ca preistorie a postmodernismului mai bine de patruzeci de ani). Dincolo de aceste

aspecte, cel mai important loc în comparaţie îl joacă metoda profund diferită pe

care o adoptă teoriile româneşti. Dacă Occidentul a cunoscut o clasă întreagă de

umanişti a căror preocupare principală era constituită de postmodernismul generic

(cei despre care vorbim nu sunt, indiferent de formarea lor iniţială, filologi, critici

de artă, filosofi, sociologi ş.a.m.d. ci pur şi simplu teoreticieni ai

postmodernismului), în România dezbaterea postmodernă este monopolizată de

literatură şi cei apropiaţi ei. Mai mult, dacă această filiaţie nu este în sine un

impediment, românii pe care îi avem în vedere sunt „profesionişti ai literaturii”,

fiind recunoscuţi în principal ca scriitori sau critici literari. De aici derivă o

preocupare aproape exclusivă a cvasi-teoriilor româneşti înspre descrierea şi

definirea pur literară a postmodernismului împreună cu o nefericită încrâncenare în

a cataloga fenomenele de creaţie literară ale ultimilor treizeci (până la cincizeci) de

ani drept postmoderniste sau, dimpotrivă, drept moderniste. Spunem „nefericită”

pentru că pe tot parcursul acestor dezbateri de critică literară, preocupările teoretice

au fost lăsate într-o zonă marginală în dauna preluării unor concluzii sumare

15

extrase din teoriile occidentale. Nu doar că postmodernismul generic scapă

intereselor autorilor români, dar până şi conceptul mai specific de „postmodernism

românesc” (în măsura în care el poate să existe) este circumscris în moduri

îndepărtate de teoriile propriu-zise.

Am exclus aproape din start evaluarea acelor contribuţii care nu fac parte

din sfera literaturii din simplul motiv că ele sunt aproape neglijabile: dinspre

filosofia românească (atât cât există aşa ceva) intervenţiile sunt sporadice şi

nesemnificative (în mod ironic, unul din puţinii candidaţi pentru atenţie ar fi prea-

puţin filosoful Patapievici), iar atunci când există ele sunt mult prea tehnice pentru

a putea fi considerate teorii comparabile cu ceea ce filosofii Occidentului

înţelegeau să facă atunci când se dedicau postmodernismului, iar situaţia este

similară şi în cazul sociologiei. Dinspre alte domenii care în Occident au oferit

teoreticieni ai postmodernismului (arhitectura, critica de artă, estetica în general)

tăcerea este şi mai mare la noi, eventualele contribuţii având o circulaţie restrânsă

la cercul interior al disciplinei respective.

Am încercat, pe cât a fost posibil, să evităm identificarea dintre cele trei

momente ale teoriilor româneşti cu cele trei programe estetice cu care se suprapun

din punct de vedere cronologic (optzecismul, nouăzecismul şi mai vagul

douămiism). Dacă există totuşi o relaţie între cele două categorii ea rezidă în

biografiile autorilor pe care i-am avut în vedere; astfel, teoreticienii din primul grup

teoretic (al anilor ’80) sunt de regulă aşa-numiţii critici ai generaţiei şaizeciste, cu

alte cuvinte critici care şi-au marcat debutul simultan cu amintita generaţie de

creaţie literară (excepţia o constituie în lucrarea de faţă Alexandru Muşina pe care

l-am inclus în acest grup din motive ce sunt explicate la momentul potrivit). Al

doilea grup de teorii (teoriile anilor ’90) include, printre alţii, o parte a scriitorilor

optzecişti care între timp ajunseseră să pună în practică rezultatele unui apetit

teoretic destul de ridicat (este adevărat că acest apetit era consolidat şi întreţinut şi

de faptul că marea lor majoritate optaseră pentru cariere academice care le

impuneau – de multe ori prin forma studiilor doctorale – orientări teoretice). În

fine, al treilea grup de teorii, cele apărute din preajma anilor 2000 până astăzi, sunt

marcate de ascensiunea teoretică (similar cu modul descris în fraza anterioară) a

scriitorilor nouăzecişti. Acest mecanism destul de logic ne face să credem că cea

mai tânără generaţie de scriitori (indiferent de numele care îl poartă) va avea un

parcurs similar în următorul deceniu. Nu putem spera însă că de acum înainte ar

putea să mai apară teorii despre postmodernism similare ca tehnică şi atitudine cu

cele occidentale: subiectul este considerat epuizat şi anacronic. Putem însă să

presupunem că un alt fel de abordări (cu modestie o includem pe cea de faţă) ar

putea să îmbogăţească bibliografia asupra subiectului, abordări sintetice,

rezumative, concluzive, lipsite de polemici cu promotorii sau detractorii

postmodernismului alăturate acelor lucrări care vor teoretiza depăşirile estetice ale

acestui curent.

Câteva precizări ce ţin de metodologia studiului: în primul rând, dacă în

cazul teoreticienilor occidentali am preferat să recurgem cu predilecţie la cărţi,

16

abordând destul de rar la contribuţiile apărute sub forma articolelor, eseurilor sau

conferinţelor. Chiar şi atunci când am făcut-o, am încercat să ne păstrăm departe de

apariţiile în reviste de cultură, căutând obsesiv forma (consacrată la ei) a textului

ştiinţific. La polul opus, cultura umanistă română a consacrat forma studiului

neştiinţific, fiind siliţi să analizăm (cu toate rezervele de rigoare) articole apărute în

reviste de cultură, lipsite de mecanisme riguroase de control al textului. Nu am

intenţionat nici un moment să sugerăm că astfel de articole ar fi mai puţin valoroase

din punct de vedere al ideilor afirmate de autori; dimpotrivă, am afirmat oricât de

des a fost posibil că perspectiva scientometristă asupra culturii umaniste este

susceptibilă de a permite o îndepărtare de spiritul constitutiv al studiilor umaniste,

conducând de multe ori la lipsa unei perspective ample şi la abuzuri intelectuale (de

altfel şarada unor mecanisme ca peer-review-ul sau indexurile de citări tinde să fie

tot mai mult demontată în domeniile umaniste tradiţionale). Cu toate acestea,

articolele publicate în reviste ca România literară, Vatra, Observator cultural

ş.a.m.d. pot cu greu constitui nucleul unei teorii, în ciuda bunăvoinţei pe care o

arătăm. De notat este faptul că pentru o perioadă de timp semnificativă, autorii

români nu au publicat cărţi dedicate teoriei postmodernismului (prima categorie

urmărită de noi nu cunoaşte nici măcar o singură apariţie de acest fel, motiv pentru

care principala sursă este constituită în cazul lor de articolele de revistă), iar atunci

când au început să o facă, multe dintre ele au fost în realitate compilaţii ale

aceloraşi articole despre care vorbeam anterior.

Referindu-ne concret la structura acestui capitol notăm că el este cuprins

de trei subcapitole, fiecare dintre ele tratând în mod distinct câte una din seriile

teoretice invocate. Primul subcapitol vizează teoretizările specifice începuturilor

dezbaterii asupra postmodernismului în România (anii ’80), ieşind în evidenţă

contribuţiile lui Alexandru Muşina şi ale criticilor consacraţi la acea vreme

(Nicolae Manolescu, Marin Mincu, Ovid S. Crohmălniceanu şi Mircea Martin),

alături de care sunt menţionate alte apariţii pasagere, accentul căzând pe conţinutul

numărului 1-2/1986 al Caietelor critice, moment simbolic al punctului de pornire

în jocul postmodern românesc.

Al doilea subcapitol continuă transformările fenomenului petrecute în

decursul anilor ’90, insistând mai curând pe apariţia primelor tentative de teorii mai

ample fiind selectaţi (din motive ce ţin de criteriile de existenţă a unei teorii) şase

autori, fiecare din ei trataţi în mod particular în părţi dedicate exclusiv lor: Ioana

Em. Petrescu, Liviu Petrescu, Radu G. Ţeposu, Magda Cârneci, Mircea Cărtărescu

şi Ion Bogdan Lefter.

În fine, al treilea subcapitol vizează cele mai recente contribuţii teoretice

în domeniu, încercând să surprindă gradul de sincronizare dintre tendinţele arătate

de autorii lor şi atitudinea generică a celui de-al treilea val de teorii occidentale.

Deşi nu le sunt dedicate fragmente clar delimitate, numele mai importante urmărite

aici sunt cele ale lui Ion Manolescu şi Carmen Muşat, acestora adăugându-li-se

într-o măsură mai mică (din motive ce sunt explicate la momentul oportun) Florin

17

Mihăilescu, Mihaela Constantinescu, Mircea A. Diaconu, Andrei Bodiu şi Caius

Dobrescu.

Capitolul V

Pentru a evita acuzele de complex de inferioritate culturală, dar şi pentru

că lucrarea însăşi cerea acest lucru, am ales ca în final să descriem sumar filonul

teoretic reprezentat de acei autori români care au ales calea exilului, considerând

contribuţiile lor semnificative nu doar pentru noi (dată fiind provenienţa lor) ci şi la

nivel global. Este uşor de constatat pentru un cercetător al acestui domeniu faptul

că Matei Călinescu funcţionează ca referinţă obligatorie pentru problematica

modernismului şi postmodernismului, indiferent de direcţia pe care o adoptăm.

Escortând domeniul literaturii, analizele lui Călinescu plonjează în acelaşi timp în

domenii conexe pentru a împlini, după noi, aproape toate cerinţele unei teorii solide

a postmodernismului; ceva mai tehnici şi orientaţi cu mai puţine compromisuri

către literatură, Virgil Nemoianu, Marcel Corniş-Pop, Mihai Spăriosu sau Toma

Pavel sunt şi ei reprezentanţi legitimi ai teoriei, ducându-şi analizele mai departe

decât zona criticii literare. Concluzia care se impune de la sine este aceea că genul

teoretic nu este inaccesibil intelectualului român (cu alte cuvinte nu avem un „fond

genetic” care să ne predispună la abordări cvasi-teoretice ale unei probleme) şi că

problema – dacă acceptăm că absenţa spiritului teoretic este o problemă – trebuie

să rezide undeva în atitudinea mediului cultural intern, în dinamica acestuia şi în

valorile pe care le promovează. Faptul era deja evident din capitolul precedent unde

am subliniat diferenţa categorică dintre contribuţiile Ioanei Em. şi lui Liviu

Petrescu, pe de-o parte şi ale celorlalţi autori analizaţi, pe de alta, în condiţiile în

care cei doi soţi clujeni fuseseră beneficiarii contactului direct cu mediul

universitar şi cultural american anterior formulării ipotezelor lor privind

postmodernismul.

Concluzii

Fragmentul rezervat concluziilor este în mare măsură redundant dat fiind

faptul că fiecare capitol sau subcapitol al lucrării este însoţit de consideraţii finale,

rezumative şi concluzive. Din acest motiv am preferat o abordare schematică şi

laconică, aducând la un loc tot ceea ce putea fi considerat ca rezultat al cercetării.

Un lucru care nu trebuie uitat în faţa acestor idei este acela că lucrarea urmărea în

primul rând o sistematizare şi o critică logică sau metodologică a teoriilor

postmodernismului şi nu propunerea unei teze alternative la acestea (lucru

imposibil, de altfel). În această lumină, concluziile noastre pot fi rezumate punctual

astfel:

a. postmodernismul nu poate fi interpretat într-un singur fel. Chestiunea

raporturilor dintre postmodernism şi postmodernitate, postmodernism şi

modernism sau postmodernism şi modernitate este indecidabilă la scară amplă,

depinzând strict de felul în care sunt construite premisele unei cercetări

18

b. în consecinţă, o teorie despre postmodernism este validă indiferent de

poziţia pe care o susţine, cu condiţia să respecte anumite criterii (definirea clară şi

completă de a tuturor termenilor relaţionaţi cu postmodernismul – definire

personală, evident –, derivarea logică corectă a concluziilor, apelul la argument şi

la exemplu, dacă este cazul şi, în ultimul rând, nelimitarea la o singură formă de

exprimare a postmodernismului, fie ea literatură, filosofie, arte etc.)

c. felul de a construi o teorie asupra postmodernismului a trecut prin trei faze

distincte, atât în Occident cât şi în România: identificarea unei „noi sensibilităţi

artistice” şi circumscrierea ei (prima fază), încercarea de a explica noua tendinţă

văzută ca paradigmă (a doua fază), sintetizarea teoriilor anterioare şi acceptarea

relativismului problemei în cauză (faza a treia)

d. teoriile româneşti asupra postmodernismului nu corespund (în cea mai mare

parte) cu criteriile unei teorii propriu-zise; în cultura locală predomină abordările

strict literare, iar acestea sunt construite de regulă sub forma criticii literare de

factură impresionistă.

e. acele contribuţii ale unor autori români care sunt racordate la modul adecvat

de a face teorie în domeniul postmodernismului sunt rezultate ale contactului direct

cu paradigma academică occidentală

Puncte tari/puncte slabe

Meritele lucrării de faţă sunt relative şi ele depind exclusiv de asumarea

unor dintre ipotezele formulate la început. Astfel, dacă acceptăm consideraţiile

epistemologice exprimate de noi faţă de critica şi teoria literară şi, în egală măsură,

necesitatea unei metode trans-disciplinare în studiul literaturii atunci lucrarea în

sine (la nivel de ipoteze, obiective şi structură) este deja un demers meritoriu, fiind

o construcţie intelectuală profund originală pentru spaţiul românesc.

La nivel mai puţin amplu, merite concrete ale studiului nostru pot fi

considerate următoarele:

a. propunerea unei metodologii extra-literare pentru studierea unui subiect

apropriat în România aproape exclusiv de filologi

b. descrierea reuşită (deşi scurtă ca dimensiuni) a paradigmei modernităţii, atât

din punct de vedere general cât şi, în mod particular, a esteticii modernităţii

c. [contribuţie originală] conturarea Weltanschauung-ului specific

modernităţii târzii (La Belle Epoque) şi punerea modernismului şi Avangardei în

relaţie directă cu acesta

d. [contribuţie originală] încercarea de explicare a înţelesurilor diferite pe care

modernismul le are în funcţie de geografia culturală

e. [contribuţie originală] clasificarea teoriilor postmodernismului în trei mari

grupe şi descrierea lor sistematică

f. [contribuţie originală] conturarea unui tablou exhaustiv al teoretizărilor

româneşti asupra postmodernismului

19

Punctele slabe ale lucrării decurg, analog cu meritele ei, din premisele

metodologice şi epistemologice adoptate. Considerăm că am contracarat pe tot

parcursul tezei astfel de reproşuri la adresa ei, dar – cu toate acestea – ele rămân ca

posibile scăzăminte.

a. lipsa oricărei referinţe la creaţia literară propriu-zisă (în funcţie de

adeziunea la ipotezele ce privesc caracterul ştiinţific al teoriei literare acest lucru

poate fi considerat un merit)

b. lipsa unei teorii proprii asupra postmodernismului (am considerat că o astfel

de teorie ar cere un demers separat, neputând fi de acord ca ea să fie conturată în

câteva pagini. Desigur, pornind de la unele din concluziile acestei lucrări, este

posibilă o tentativă de explicare personală a postmodernismului, însă nu aici)

c. ignorarea unora dintre autorii şi cărţile ce pot fi considerate fundamentale

pentru problemă (sperăm că textul extins al lucrării se găsesc suficiente argumente

convingătoare pentru a combate această aserţiune. Cu toate acestea, ne păstrăm o

atitudine precaută faţă de posibile omisiuni, mai ales în cazul unor autori români

marginali)

20

BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ

[Lista de mai jos cuprinde doar o mică parte din bibliografia extinsă a

lucrării care numără peste 370 de intrări. Din motive ce ţin de spaţiu, dar şi de

relevanţa acestui rezumat am preferat să amintim aici doar cele mai importante

titluri pe care le-am avut în vedere în redactarea tezei. Lista completă a autorilor

poate fi consultată la finalul lucrării]

1) Anderson, Perry – The Origins of Postmodernity, Verso, 1998

2) Baudrillard, Jean – Simulacra and Simulation, University of Michigan Press,

1994

3) Baudrillard Jean (ed. Poster, Mark) – Selected Writings, Stanford University

Press, 2001

4) Bertens, Hans – The Idea of The Postmodern: A History, Routledge, 1995

5) Bertens, Hans şi Fokkema, Douwe – International Postmodernism, John

Benjamins Publishing Company, 1997

6) Best, Steven şi Kellner, Douglas – Postmodern Theory: Critical

Interrogations, Macmillan, 1991

7) Bürger, Peter – Theory of The Avant-garde, Minnesota University Press/

Manchester University Press, 1984

8) Callinicos, Alex – Against Postmodernism: a Marxist Critique, Polity Press,

1989

9) Călinescu, Matei – Cinci feţe ale modernităţii: modernism, avangardă,

decadenţă, kitsch, postmodernism, Univers, 1995

10) Cărtărescu, Mircea – Postmodernismul românesc, Humanitas, 1999

11) Cârneci, Magda – Art of the 1980s in Eastern Europe. Texts on

Postmodernism, Paralela 45, 1999

12) Ciocârlie, Livius – „Presupuneri despre postmodernism” în Caiete critice, nr.

1-

13) Connor, Steven – Postmodernist Culture: An Introduction to Theories of the

Contemporary (a doua ediţie, revizuită), Blackwell, 1996

14) Constantinescu, Mihaela – Forme în mişcare: postmodernismul, Univers

Enciclopedic, 1999

15) Corniş-Pop, Marcel – The Unfinished Battles: Romanian Postmodernism

Before and After 1989, Polirom, 1996

16) Crăciun, Gheorghe (ed.) – Competiţia continuă. Generaţia ’80 în texte

teoretice,

17) Culler, Jonathan – On Deconstruction, Routledge, 1983

18) Culler, Jonathan – Literary Theory: A Brief Insight, Sterling Publishing

Company, 2009

19) Diaconu, Mircea A. – Poezia postmodernă, Aula, 2002

20) Eagleton, Terry – The Illusions of Postmodernism, Wiley-Blackwell, 1996

21

21) Eco, Umberto – „Postille a Il Nome della rosa” în Alfabeta, nr. 49/1983

(traducere în limba română: „Marginalii şi note la Numele

Trandafirului” în Secolul XX, nr. 8-9-10/1983)

22) Eshelman, Raoul – Performatism or the End of Postmodernism, The

Davies Group Publishers, 2008

23) Eysteinsson, Astradur – The Concept of Modernism, Cornell University

Press, 1990

24) Fiedler, Leslie – Cross The Border, Close The Gap, Stein and Day, 1972

25) Foster, Hal (ed.) – Postmodern Culture, Pluto Press, 1985

26) Giddens, Anthony – The Consequences of Modernity, Polity Press,

Cambridge, 1990

27) Harvey, David – Condiţia postmodernităţii, Amarcord, 2002

28) Hassan, Ihab – The postmodern turn: essays in postmodern theory and

culture, Ohio State University Press, 1987

29) Howe, Irving – „Mass Society and Postmodern Fiction” în Partisan

Review, vol. 26, nr.3, 1959

30) Hutcheon, Linda – Poetica postmodernismului, Univers, 2002

31) Huyssen, Andreas – After the Great Divide: Modernism, Mass Culture,

Postmodernism, Indiana University Press, 1986

32) Jameson, Fredric – Postmodernism, or The Cultural Logic Of Late

Capitalism, Duke University Press, 1991

33) Jencks, Charles – What is Post-Modernism? Academy/St. Martin’s Press,

1986

34) Kellner, Douglas – Baudrillard: A Critical Reader, Wiley-Blackwell,

1994

35) Kirby, Alan – Digimodernism: How New Technologies Dismantle the

Postmodern And Reconfigure Our Culture, Continuum, 2009

36) Lefter, Ion Bogdan – Postmodernism. Din dosarul unei „bătălii” culturale

(ediţia a IIa, adăugită), Paralela 45, 2002

37) Lefter, Ion Bogdan – Flashback 1985: începuturile „noii poezii”, Paralela

45, 2005

38) Lyotard, Jean François – Condiţia postmodernă. Raport asupra cunoaşterii,

Babel, 1993

39) Manolescu, Ion – Videologia, Polirom, 2003

40) Manolescu, Nicolae – Despre poezie, Cartea Românească, 1987

41) Mihăilescu, Florin – De la proletcultism la postmodernism. O retrospectivă

critică a ideologiei literare postbelice, Pontica, 2002

42) Murphy, Richard – Theorizing the Avant-Garde: Modernism, Expressionism

and the Problem of Postmodernity, Cambridge University Press,

1999

43) Muşat, Carmen – Strategiile subversiunii. Descriere şi naraţiune în proza

postmodernă românească, Paralela 45, 2002

44) Negrici, Eugen – Iluziile literaturii române, Cartea Românească, 2008

22

45) Nemoianu, Virgil – Postmodernism and Cultural Identities: Conflicts and

Coexistence, CUA Press, 2010

46) Norris, Christopher – What’s Wrong With Postmodernism: Critical Theory

at the Ends of Philosophy, Johns Hopkins University Press,

1990

47) Petrescu, Ioana Em. – Modernism/Postmodernism: o ipoteză, Casa Cărţii de

Ştiinţă, 2003

48) Petrescu, Liviu – Poetica postmodernismului, Paralela 45, 1997

49) Poggioli, Renato – The Theory of the avant-garde, Harvard University Press,

1968

50) Rose, Margaret A. – Parody: Ancient, Modern and Post-Modern,

Cambridge University Press, 1993

51) Rosenau, Pauline Marie – Post-modernism and the Social Sciences:

Insights, Inroads and Intrusions, Princeton University Press,

1992

52) Simuţ, Ion – Arena actualităţii – confidenţe, Polirom, 2000

53) Sokal, Alan D. şi Bricmont, Jean – Fashionable nonsense: postmodern

intellectuals’ abuse of science, Picador, 1999

54) Soviany, Octavian – Apocaliptica textului. Încercare asupra textualismului

românesc, Palimpsest, 2008

55) Ţeposu, Radu G. – Istoria tragică & grotescă a întunecatului deceniu

literar nouă (ediţia a IIIa), Cartea Românească, 2006