Caz particular: istoricul parohiei greco-catolice din Pocola

Convertirile de natură confesională, aşa cum sunt ilustrate ele în documentele arhivistice sau în

sursele edite cu caracter ecleziastic au reuşit, în parte, să modifice structura religioasă a multor

comunităţi de credincioşi din satele şi comunele bihorene aparţinătoare Episcopiei greco-catolice de

Oradea. Aşa se explică şi cazul parohiei din Pocola, care, în secolul al-XVIII-lea, se caracteriza printr-

o unitate compactă de enoriaşi ortodoxă ce s-au opus în vremea episcopului Paul Forgács (1747-1757)

presiunilor de catolicizare ale acestuia şi a luptat împotriva desnaţionalizării1.

Situaţia se complică însă, deodată, începând cu a doua decadă a secolului următor, când tânărul preot

Ioan Popovici (1835-1853), hirotonit la Arad2 şi originar din Feneriş, aduce la unire 15 familii3.

Fruntaşii comunei vor relata acest aspect Consistoriului ortodox de la Oradea care, la 11 martie 1835,

a cerut oficialităţilor judeţene, pentru locuitorii din Pocola, asigurarea din partea comitatului a

dreptului de liberă exercitare a cultului religios potrivit Edictului de toleranţă din 1781. Ancheta

desfăşurată la faţa locului, cu implicarea factorilor locali şi a aserului de tribunal, Maximillian

Beliczoy, şi-a dovedit la finalul expertizei caracterul dublicitar, favorizând cu bună ştiinţă spargerea şi

fragmentarea cadrului instituţional biserices – pentru comunitatea respectivă – fiindcă trecerea la unire

a unei părţi din locuitorii comunei s-a făcut din interese mai mult materiale, care ţineau de avantajele

imediate care le puteau obţine din partea stăpânului de pământ şi mai puţin de cele pur spirituale4.

Consolidarea noii entităţi greco-catolice din Pocola urma să se facă, aşadar, în mod treptat – pe

parcursul anilor următori – ca urmare a activităţii pastorale susţinute a preotului-paroh „întru

câştigarea sufletelor pentru „Unire” 5 şi ca efect al unui prozelitism religios activ, care s-a promovat

cu aversiune şi în timpul episcopului V.Erdelyi. Nu trebuie să neglijăm apoi nici meritul şi implicarea

protopopului Arron Maxim, din Petrani, care, de foarte multe ori găsindu-se în mijlocul comunităţii

locale, şi-a adus contribuţia la deşteptarea şi luminarea credincioşilor şi, nemijlocit, i-a sprijinit „cu

multe favoruri dela domeniul Episcopesc de Beiuşin”6, astfel încât în 1844 în comună „totu

poporiliu...unitu”, iar biserica şi pământurile sale au revenit greco-catolicilor7. Realitatea confesională,

de altfel, prin datele ei statistice s-a schimbat radical în mai puțin de 10 ani, situația de facto

prezentându-se astfel: romano-catolici erau4, greco-catolici 535, ortodocși – iar de altă religie erau 28.

1 Blaga Mihoc, Biserica şi secularul sau despre oficierea binelui,Editura Treira, Oradea, 2007, p.40;2 Arhivele Naţionale – Serviciul Judeţean Bihor, fond Parohia greco-catolică Pocola, dos.5, f.52;3 Blaga Mihoc, Biserică şi societate în nord-vestul României, Editura Logos '94, Oradea, 2003, p.141;4 Idem, Biserica şi secularul ..., p.41-43;5 AN-DJBh, fond Parohia greco-catolică de Pocola, dos.5, f.53;6 Ibidem;7 Ibidem;8 Ibidem, Blaga Mihoc, Semnul faptelor, Editura Logos '94, Oradea, 2008, p.225;

1

Odată însă cu plecarea protopopului mai sus menționat, din tractul numit al Beiușului, în anul 1845 s-

a produs și o schimbare în ceea ce privește ”starea unirei în Pocola”, astfel că ”poporul unit” va

înregistra o scădere a credincioșilor de la 535 la 504 pentru ca la instalarea lui Andrei Pappfalvoy

(1847) în parohia din Beiuș să mai existe doar ”60 de familii, respective 60 [de] numere unite”9.

Pe de altă parte, preotul aceleiași comunități de enoriași greco-catolici, Ioan Popovici s-a îngrijit în

permanență de starea bisericii,îndemna poporul să-i acorde sprijinul necesar, aleargă pentru aceasta la

domeniul episcopal și la scaunul domenial, iar prin eforturi personale a reușit să aducă cu animalele

proprii tălpile și alte lemne trebuincioase pentru biserica ”Pocolaniloru”. Tocmește, apoi meșteri din

Feneriș, jerfește din resursele sale ”pe sama maeștrilor [și] reparează baserica fără neci un ajutoriu

dela poporeni”10.

Mai mult, după moartea sa, neavând copii, a lăsat prin donație casa și intravilanul în folosul parohiei11

, însă, evenimentele care s-au succedat în existența erectei biserici în mai puțin de două decenii aveau

să anuleze pentru credincioșii săi gestul cu adevărat caritabil.

Prin urmare, analizându-se în detaliu șirul cronologic al faptelor istorice putem să exprimăm – pentru

perioada următoare – o serie de opinii și considerații pertinente în ceea ce privește situația de facto și

de drept a parohiei respective precum și despre relaționarea sa cu instituția omonimă ortodoxă. Astfel,

după revoluția de la 1848-1849 numărul credincioșilor va înregistra o curbă ascendentă până în anul

1851, când au fost înregistrați 428 de enoriași, iar pentru deceniul următor una descendentă, numărul

acestora scăzând iarăși la 24412. Din anul 1855 și cel următor funcționează pe rând, în fruntea parohiei

numai administratori interimari – fiecare doar câteva luni – din Petrani, Șuncuiuș, Negru și doi

profesori de la gimnaziul din Beiuș, pentru ca în anul 1856 scaunul de paroh al bisericii să fie ocupat

de Ioan Cinca, care va găsi în comunitatea greco-catolică numai 167 de suflete. Respectivul slujbaș

din cadrul eparhiei va funcționa în localitate până în anul 1868, timp în care va spori ”averea”

sufletească cu încă 87 de credincioși 13.

Din anul 1862, martie 27, episcopul Vasile Erdelyi hotărăște să acorde o atenție mai mare

credincioșilor din Pocola, pentru întărirea credinței în biserica greco-catolică, și anume prin

înființarea școlii confesionale, prima după știința noastră în cadrul localității. Pentru aceasta dăruiește

”20 mii șindrile, 100 scândure, 3 sute lețuri, 60 fl.bani gata”, iar din pădurea domenială toate lemnele

necesare tălpi, grinzi și coarne, care au fost transportate în Pocola de Petru Herman, silvicultor

domenial, prin cărăușii străini din Finiș, Uileac și Vălani.

9 Ibidem.10 Ibidem, f.53-54;11 Ibidem, f.54;12 Blaga Mihoc, Biserica şi secularul ..., p.43;13 AN-DJBh, fond Parohia greco-catolică de Pocola, dos.5, f.54-55;

2

În același an noul episcop Iosif Papp Szilagyi care ocupase scaunul eparhial în 19 noiembrie mai

dărui și el pentru aceeași construcție încă 200 de florini.

În anul următor se tocmește și planul pentru edificarea școlii propriu-zise, pe intravilanul lui Ioan

Popoviciu, însă nefiind bani de ajuns se făcu o colectă publică de 50 fl., la care au subscris, printre

alții: Ioan Cinca (10 fl.), Andrei Pappfalvai (5 fl.), Ioan Selegean (1 fl.), Partenie Cosma (5 fl.),

Zaharia Mihoc, protopop greco-ortodox (5 fl.), iar zidirile au început în anul următor. Nefiind nici de

această dată bani suficienți, pentru acoperirea tuturor cheltuielilor reclamate pe construcție, se face un

compromis cu poporul greco-oriental spre a-și aduce contribuția cu toții la edificarea acestui prețios

așezământ din cadrul localității. Se va strânge cu această ocazie o sumă de 33 de florini la care s-a

adăugat contribuția personală de 50 florini din partea curatorului bisericesc Petru Herman, astfel că, în

cele din urmă, la 1 octombrie 1865 au putut să înceapă prelegerile la școala nouă.

Învățătorul va fi retribuit ”să nu mo[a]ră de foame”, după cum ne explică un document arhivistic din

timpul parohului G.M.Marinescu, cu suma de 200 fl., o metreță de bucate de la fiecare casă, lemne de

încălzit, 100 fl. Din fondul religiunii, iar restul de obligații (materiale) se repartizează ”între popor

după fum”14.

Prazelitismul religios, care, uneori, era un impediment major pentru interesele generale ale

comunităților sătești, s-a dovedit și în acest caz a fi o sursă de conflict ce va genera neînțelegere și

turbulențe în rândul locuitorilor din Pocola, așa după cum vom arăta în cele ce urmează.

La data de 4 iulie 1864, un număr de 21 de locuitori de ambele confesiuni, prin inițiativa unor preoți

și intelectuali ai locului, întocmesc și transmit în numele celor două comunități religioase un memoriu

către oficialitățile statului, respectiv consilierul școlar și comisarul guvernial cezaro-crăiesc

Constantin Ioanovici și judele suprem cercual Ioan Vereș, prin care solicită dreptul de a suține în satul

Pocola o singură școală, pentru toți copiii din localitate, care urma să funcționeze – probabil până la

finalizarea construcției amintite mai sus - , la casa parohială ce fusese construită cu trudă în anul

1855. Același memoriu, aprobat de comisarul cezaro-crăiesc va ajunge apoi prin intermediul

protopopului din Beiuș și pe masa episcopului unit de Oradea Iosif Papp Szilagyi în data de 26 mai

1864, care trei zile mai târziu transmite expeditorului un răspuns circumspect, profund lipsit de

viziune și prin care permite ortodocșilor să viziteze școala construită de greco-catolici, dar nu se

acceptă doi învățători și nici să se facă în ea cateheză în ritul ortodox15.

În anul următor, abia ce se deschisese școala că resentimentele de o parte și de alta a baricadei

confesionale se vor aprinde și mai tare, uniții începând a ”murmura” că în susținerea școlii se vedeau

14 Ibidem, f.55;15 Blaga Mihoc, Justiție și moralitate, Editura Logos '94, Oradea, 2000, p.118, 231-233;

3

egali cu cei de ritul greco-oriental16, iar aceștia din urmă profesau amenințări pe seama celor de religie

celor de religie greco-catolică.

Evenimentele se precipită cu o viteză uimitoare în cincinalul următor, astfel că în anul 1867 neuniții

”aprind” pe curatorul greco-catolic și pe mai mulți credincioși precum și casa parohială17. Sub teroare

aceștia încep să defecționeze, drept pentru care în anul 1868 Comisiunea comitatensă vine în comună,

face o anchetă la fața locului, la solicitarea transmisă de ortodocși și decide, după o matură verificare,

la 6 aprilie 1869 să predea biserica și școala celor neuniți18, doar pământurile mai rămân în folosința

greco-catolicilor până în 187119.

În anul 1872, când unirea se părea că s-a sfârșit pentru poporul din Pocola, la cârma parohiei avea să

fie numit un ”om extrem de inteligent și zelos, preotul-profesor Gheorghe Marinescu”, după opinia

istoricului Blaga Mihoc, care, așa cum arată documentele arhivistive găsește în comunitate doar 5

suflete unite. Totuși, în același an de grație, sub păstorirea sa, protopopul Augustin Antal reuși să

sfințească pentru enoriașii săi o capelă greco-catolică în localitate20, la un interval de trei ani de zile

după ce uniții rămăseseră fără edificiu școlar, pământ și biserică, iar credincioșii fuseră privați de a-și

asculta slujba obișnuită celebrată de preotul lor.

Mai mult, în perioada imediat următoare numărul acestora a crescut din nou, din ce în ce mai mult,

înregistrându-se o curbă ascendentă, după cum urmează: în 1880 erau 198 de suflete, la 1890 – 240, la

1900 – 25621, iar în 1909 – 275 de credincioși (cu filia Feneriș).

Aceste permutări ale credincioșilor însă, dintr-o parte în alta - spectaculoase în felul lor -, prin care s-

a trecut și s-a revenit de la o religie la alta au avut darul să tulbure – și pe mai departe – dreptul moral

și legal de stăpânire asupra mijloacelor imobile din parohia Pocola, din partea celor două confesiuni.

Astfel, se poate explica, de exemplu, și procesul îndelungat în care au fost implicate cele două biserici

din localitate pe parcursul anilor din preajma primului război mondial, care n-a fost finalizat în nicun

fel, drept pentru care părțile ”litigante” au găsit de cuviință să păstreze statu-guo-ul până la sfârșitul

conflagrației, când, în anul 1923, Episcopia ortodoxă a Oradiei a cerut repunerea pe rol a respectivului

proces22.

Ca atare, într-o asemenea conjunctură deloc favorabilă pentru comunitatea greco-catolică a

pocolenilor, Episcopia unită și parohia din localitate au ajuns la concluzia firească că este necesar să

se marșeze suplimentar pe ideea de stabilitate și vitalitate, a credincioșilor, prin reconstruirea – din

16 AN-DJBh, fond Parohia greco-catolică de Pocola, dos.5, f.56;17 Blaga Mihoc, Biserica şi secularul ..., p.141;18 Ibidem, p.212;19 AN-DJBh, fond Parohia greco-catolică de Pocola, dos.5, f.57;20 Ibidem, f.58;21 AN-DJBh, fond Protopopiatul greco-catolic Beiuș, dos.88, f.63;22 Ibidem, f.63-64;

4

temelii – a edificiilor de interes major, pentru întărirea și suținerea credinței de rit acceptată în secolul

trecut.

Astfel, ”zidul” noii biserici greco-catolice din Pocola a fost edificat în anul 1911 într-un timp relativ

scurt, ”din spesele episcopului diecezian”, din cărămidă arsă”, pe un fundament din beton, iar

clopotele sale – așa cum arată izvoarele documentare, au fost așezate în turnul înalt de 16 m, după

cum urmează: cel mai greu și mai nou (de 180 kg) datând din 1910, a fost turnat pe cheltuiala

domnului avocat Ioan Ciordaș, al doilea – cântărind 120 de kg – a fost turnat cu sprijinul bănesc al

primului curator bisericesc Teodor Ciumpe, iar al treilea – în greutate de 80 kg, datează conform

referințelor arhivistice – sin secolul al XIX-lea, adică din anul 1882.

Interiorul lăcașului de cult, după modelul și tipologia arhitecturală a tuturor bisericilor ”de expresie

răsăriteană” a fost compartimentat în trei secțiuni, respectiv altarul, ”biserica bărbaților” și cea a

femeilor.

Inventarul material, după cum este prezentat într-un document din 1917 ”era modest”, ilustrându-ne

astfel starea de pauperitate a parohiei și – într-un fel – gradul de implicare relativ scăzut al

credincioșilor în finanțarea bisericii. Cu toate acestea, prin eforturi colective – în anul 1914, aceeași

instituție s-a văzut înzestrată și cu o locuință corespunzotoare pentru preotul și familia sa.

Următorul edificiu, așadar, la fel de important pentru rezistența oricărei parohii ca și prezența

parohului în mijlocul comunității, s-a construit în apropierea ”marelui război”, pe cheltuiala ”Casei

diecezane” și a episcopului Demetriu Radu. Adecvată cerințelor de la momentul respectiv avea în

componență nu mai puțin de trei odăi de locuit, o culină și o cămară, o pivniță – dar și o cancelarie

parohială” unde s-au postat – arăta documentul, matricolele botezaților în intervalul 1835-1917, a

celor morți, ale cununaților (1831-1917), ale defecționiștilor (1869-1917) și ale reîntorșilor la unire,

precum și protocoalele de cheltuieli și ”percepțiuni”, ”ziarul” corespunzător, dar și ”cartea de aur” de

la sfințirea bisericii în 191223.

Cu ajutorul acestora, al informațiilor extrase din circularele diecezane, precum și al scrisorilor

”oficioase” dinspre protopopiat sau episcopie, cercetătorii de astăzi au încercat să reconstituie istoricul

general al parohiei, evoluția comunității sale de credincioși și nu în ultimul rând să găsească date și

consemnări despre starea învățământului confesional.

Școala, prin urmare, avea statutul celei de-a doua piese de rezistență națională din dotarea parohiilor

românești, care, din păcate – în cazul de față -, n-a mai putut fi edificată din, probabil, multiple

explicații obiective sau subiective, astfel că copiii enoriașilor greco-catolici au frecventat instituția

23 Ibidem, f.64;

5

elementară greco-orientală (ortodoxă) din localitate până la sfârșitul războiului mondial24, iar apoi au

fost cuprinși în învățământul românesc de stat.

24 ….................

6