SF. MASLU în parohia noastră, viner i, 18 noiembrie 2016, h 19:30.

Parohia Ortodoxă Română „Zămislirea Maicii Domnului”

LA RUSTICA – ROMA, Largo Augusto Corelli, nr. 9

Pr. Ilie Ursachi, Tel. 3207037955

www.zamislireamaiciidomnului.it

Programul sfintelor slujbe:

Săptămâna a XXII-a după Rusalii:

Duminică: Ef 4, 1-7; Lc 10, 25-37 - Sf. Ierarh Ioan Gură de Aur.

Luni: Co 2, 13-20; Lc 9, 18-22 - Sf. Apostol Filip, dintre cei 12 Apostoli.

Marţi: Co 2, 20-23; 3, 1-3; Lc 9, 23-27 - Sf. Cuvios Paisie de la Neamț.

Miercuri: Co 3, 17-25; 4, 1-2; Lc 9, 44-50 - Sf. Apostol și Evanghelist Matei.

Joi: Co 4, 2-9; Lc 9, 49-56 - Sf. Ier. Grigorie Taumaturgul, ep. Neocezareii.

Vineri: Co 4, 10-18; Lc 10, 1-15 - Sf. Mare Mucenic Platon din Ancira.

Sâmbătă: II Co 5, 1-10; Lc 7, 1-10 - Sf. Proroc Avdie; Sf. Sf. Mc. Varlaam.

Program de citire zilnică a Sfintei Scripturi şi a vieţii Sfinţilor

HRAMUL PAROHIEI - ZĂMISLIREA MAICII DOMNULUI

(9 decembrie 2016)

Și anul acesta hramul parohiei noastre va avea loc pe data de 8 decembrie. Sf.

Liturghie va fi oficiată de un sobor de preoți din Roma și împrejur imi.

Colectă hram + cadouri copii

Rugăm pe toți credincioșii parohiei noastre să contribuie la buna organizare a

sărbătorii în primul rând prin rugăciunea lor și apoi dăruind fiecare după putere un

ajutor financiar.

Pregătirea agapei frățești

Rugăm pe toate credincioasele parohiei noastre care pot pregăti ceva de

mâncare pentru masa de hram să ia legătura cu doamna preoteasă Elena Ursachi

(tel 3274423588).

Începutul Postului Nașterii Domnului Postul Nașterii Mântuitorului sau Postul Crăciunului, închipuie ajunarea

timp de patruzeci de zile a Proorocului Moise, dar și postul patriarhilor din Vechiul Testament. La fel precum cei de atunci așteptau venirea Mântuitorului pe Pământ cu post și rugăciune, așa se cuvine ca toți credincioșii să aștepte și să întâmpine prin ajunare Mielul lui Dumnezeu născut din Fecioara Maria.

D Episcopia Ortodoxă Română a Italiei

PAROHIA ,,ZĂMISLIREA MAICII DOMNULUI”

ROMA - LA RUSTICA, L-go Augusto Corelli, nr. 9

An IX, Nr. 44 (13 noiembrie 2016)

Duminica a XXV-a după Rusalii

(Pilda samarineanului milostiv) Luca 10, 25-37

n vremea aceea a venit la Iisus un învăţător de lege, ispitindu-L şi întrebându-L: Învăţătorule, ce să fac eu ca să moştenesc viaţa de veci? Dar Iisus l-a întrebat: ce este scris în Lege? Cum citeşti? Iar el, răspunzând, a zis: să iubeşti pe Domnul

Dumnezeul tău din toată inima ta şi din tot sufletul tău şi din toată vârtutea ta şi din tot cugetul tău; iar pe aproapele tău, ca pe tine însuţi. Atunci Iisus i-a spus: drept ai răspuns, fă aceasta şi vei fi viu. Dar el, voind să se îndreptăţească pe sine, a zis către Iisus: şi cine este aproapele meu? Iar Iisus, răspunzând, a zis: un om oarecare se cobora din Ierusalim în Ierihon şi a căzut între tâlhari, care, după ce l-au dezbrăcat şi l-au rănit, s-au dus,

lăsându-l abia viu. Din întâmplare un preot cobora pe calea aceea, dar, văzându-l, a trecut pe alături. Tot aşa şi un levit, sosind la acel loc, a venit, a văzut şi a trecut pe alături. Dar un samarinean care era călător, ajungând lângă el şi văzându-l, i s-a făcut lui milă de el şi, apropiindu-se, i-a legat rănile turnând peste ele untdelemn şi vin; apoi, punându-l pe dobitocul său, l-a dus la o casă de oaspeţi şi a avut grijă de el. Iar a doua zi, la plecare, scoţând doi dinari, i-a dat gazdei şi i-a zis: ai grijă de el şi ce vei mai cheltui, când mă voi întoarce, eu îţi voi da înapoi. Deci care din aceşti trei ţi se pare că a fost aproapele celui care căzuse în mâinile tâlharilor? Iar el a răspuns: cel care a făcut milă cu el. Atunci Iisus a zis către el: de-te de fă şi tu asemenea.

Fraţilor, vă îndemn, eu cel întemniţat pentru Domnul, să umblaţi cu vrednicie, după chemarea cu care aţi fost chemaţi, cu toată smerenia şi blândeţea, cu îndelungă-răbdare, îngăduindu-vă unii pe alţii în iubire, silindu-vă să păziţi unitatea Duhului, întru legătura păcii. Este un

trup şi un Duh, precum şi chemaţi aţi fost la o singură nădejde a chemării voastre; este un Domn, o credinţă, un botez, un Dumnezeu şi Tatăl tuturor, Care este peste toate şi prin toate şi întru toate. Iar fiecăruia dintre noi i s-a dat harul după măsura darului lui Hristos.

Apostol: Efeseni 4, 1-7

Duminica aceasta Biserica a rânduit să fie citit un pasaj scripturistic din Evanghelia Sfântului Luca, înfăţişându-ni‑se Pilda samarineanului milostiv, în care ni se dezvăluie faptul că Domnul Iisus Hristos, prin Jertfa și Învierea Sa, oferă nu atât de mult un model de comportament milostiv şi iubitor faţă de aproapele, cât, în primul rând, o restaurare ontologică a omului căzut între tâlharii diavoli și desfigurat de gravitatea păcatelor sale.

Interpretarea clasică a acestei pilde e una moral‑socială în care se accentuează mai întâi dimensiunea „milei nemăsurate și a iubirii de oameni nemărginite” (cum găsim în s l u j ba Înmormântăr i i ) a l u i Dumnezeu‑Tatăl Care „pe Fiul Său Cel Unul‑Născut L‑a dat ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică” (In. 3, 16), și apoi se transferă puterea făcătoare de viață tămăduitoare a acestei iubir i dumnezeiești asupra creștinilor care, în calitate de ucenici ai lui Hristos, trebuie să o convertească/transpună în milă și ajutorare a tuturor celor sărmani indiferent de statusul social ori de apartenența culturală sau religioasă a acestora.

Intriga care determină enunțarea acestei pilde stă în conflictul mai mult s a u m a i p u ț i n d e c l a r a t a l reprezentanților legii Vechiului Testament care se considerau a fi învățători exclusiv ai poporului iudeu, fiind deranjați, în consecință, de faptul că Domnul Iisus Hristos învăța mulțimile „ca unul care are putere, iar nu cum îi învățau cărturarii lor” (Mt. 7, 29), fiind numit chiar „Rabbi”, adică „Învățătorule”. În acest context tensionat, învățătorul de lege se apropie cu viclenie de Domnul Iisus încercând să‑L pună în dificultate, adresându‑I două întrebări: „Ce să fac ca să moștenesc viața de veci?” și apoi: „Cine este aproapele meu?” În fața acestor întrebări Mântuitorul Hristos răspunde cu o plidă simplă, dar plină de înțelesuri duhovnicești.

Omul care cobora de la Ierusalim

spre Ierihon și a căzut între tâlhari, fiind dezbrăcat, rănit și lăsat aproape mort, reprezintă umanitatea/firea omenească care a părăsit raiul comuniunii cu Dumnezeu, fiind dezbrăcată de veşmântul de lumină cu care Adam era îmbrăcat în rai şi rănită cu rănile păcatului ce i‑au desfigurat chipul divin. Tâlharii care au pus la cale această prădare a omului sunt reprezentați de diavolul care „de la început a fost ucigător de oameni şi nu a stat întru adevăr, pentru că nu este adevăr întru el” (In. 8, 44). Această înstrăinare de pomul vieții aflat în mijlocul Ierusalimului Ceresc a dus la o degradare a omenirii care decade din lumina dumnezeiască, devine aproape moartă din punct de vedere spiritual și primește moartea biologică ca plată a păcatului (Rom. 6, 23). Deci, calea aceasta care trebuia să fie o cale a vieții, dacă nu ar fi fost făcută de om, nu în mod autonom, ci în conlucrare cu harul dumnezeiesc, devine o cale a durerii și a morții în care omul, din pricina însingurării și a întreruperii legăturii cu Izvorul vieții, devine neputincios în fața asalturi lor diavolești.

Deși omul se afla rănit de păcate și cu puterile chipului dumnezeiesc întunecate, Dumnezeu nu îl părăsește, ci instituie preoția legii vechi (preotul și levitul) care avea rolul de a ține vie în conștiința umanității credința în Dumnezeul Cel adevărat și a o pregăti pentru venirea lui Iisus Hristos la „plinirea vremii”. Însă, după cum exprimă textul Evangheliei de astăzi („un preot cobora pe calea aceea”), și instituția preoției legii vechi decade de la menirea sa inițială, devenind incapabilă să ridice omul căzut din întunericul păcatului în lumina harului dumnezeiesc vindecător și dătător de viață veșnică.

Până la acest moment, pilda rostită de Domnul Hristos ne prezintă un tablou dramatic și pesimist. Un om este prădat de tâlhari, lăsat aproape mort pe marginea căii vieţii și fără nici o nădejde de a mai fi salvat. Însă,

tocmai atunci când părea să nu mai existe nici o rezolvare a acestei situații nefericite, coboară pe aceeași cale un samarinean care a venit la cel căzut și „văzându‑l, i s‑a făcut milă de el”. Mai mult decât atât, l‑a ridicat din locul în care fusese lăsat de talhari, i‑a legat rănile și a turnat pe ele untdelemn și vin, apoi l‑a așezat pe asinul său și l‑a dus la o casă de oaspeți.

Samarineanul milostiv este de fapt Iisus Hristos, Iubirea întrupată, Care îl restaurează pe om, aplecându‑Se asupra lui spre a reimprima şi a restaura astfel din nou chipul Său dumnezeiesc în om, asumându‑i trupul, reîmbrăcându‑l cu veşmântul m i r u n g e r i i , v i n d e câ n d u ‑ i ş i i n v e s t i n d u ‑ i , a s t f e l , c h i p u l dumnezeiesc cu potenţele asemănării şi consacrând prin aceasta firea omenească ca altar al unei alte umanităţi din care să izvorască în lume o altă viaţă omenească, plină de posibilităţi le belşugului harului dumnezeiesc ce face ca omenirea „viaţă să aibă şi din belşug să aibă” (In. 10, 10).

Untdelemnul cu care samarineanul unge rănile celui căzut între tâlhari reprezintă Sfântul și Marele Mir cu care Hristos Domnul sfințește umanitatea, d e ven i nd a s t f e l „ t emp l u a l Dumnezeului Celui viu” (II Cor. 6, 16).

În acest sens, Sfântul Nicolae Cabasila spune că „și bisericile sau locașurile noastre de rugăciune ne aduc binefaceri abia după ce s‑a turnat asupra lor Mirul rugăciunii. După ce odată s‑au uns cu aceste sfinte uleiuri, bisericile se prefac în ceea ce și numele lor le arată, pentru că «Mirul turnat peste fața lumii», despre care vorbește Solomon, este chiar M i j lo c i to ru l nost ru pe l ângă Dumnezeu‑Tatăl, prin aceea că S‑a vărsat peste noi, ni S‑a făcut nouă spre ungere și S‑a scurs până a ajuns înăuntrul firii noastre”. Astfel, Hristos, Samarineanul Milostiv, întemeiază noul om restaurat de El ca nou altar şi nou templu, investindu‑l cu calitatea de a fi la rândul său izvor al harului său hristic, izvor al unei noi vieţi înnoite, de o altă calitate, harică, iubitoare, cerească şi dumnezeiască. Vinul turnat pe răni înseamnă vinul Sfintei Euharistii, adică Sângele Domnului, pe care omul îl primește în Sfânta Împărtășanie împreună cu Trupul Domnului Hristos „spre vindecarea sufletului și a trupului”, „spre iertarea păcatelor și viața veșnică”. Casa de oaspeți în care a fost dus omul rănit de tâlhari pentru a fi vindecat în chip deplin reprezintă Biserica „cea care a primit pe toți și i‑a cuprins pe toți”. (fragment, preluat din Ziarul Lumina)

Sf. Cuvios Paisie de la Neamt Sfântul Cuvios Paisie Velicicovschi sau de la Neamț s-a născut în

orașul Poltava din Ucraina pe data de 21 decembrie 1722. Tatăl său se numea Ioan și era protoiereu al Poltavei, iar mama sa se chema Irina. Tatăl său murind de tânăr, în anul 1735, copilul a fost dat de mama sa să învețe carte la Academia Teologica din Kiev. După patru ani, părăsind școala, intră în viața monahală la Mănăstirea Medvedovski (la sud de Kiev), primind numele de Platon. Ulterior, se retrage în Țările Române

între anii 1743 și 1746, stabilindu-se mai întâi la schiturile Dălhăuți, Trăisteni, apoi la Carnu, schituri ce se aflau sub îndrumarea duhovnicească a starețului Vasile de la Poiana Mărului. Aici învață limbă română, deprinde rugăciunea inimii, precum și celelalte practici ale vieții contemplative, iar în anul 1746 ajunge la Muntele Athos, unde primește schima mică de la starețul Vasile de la Poiana Mărului (1750), sub numele de Paisie. Se stabilește apoi la Mănăstirea Pantocrator, unde este hirotonit preot de către episcopul Grigorie și întemeiaza o obște monahală în Schitul „Sfântul Prooroc Ilie”, unde se ne-voiește până în vara anului 1763, adunând în jurul său 64 de călugări români, ucraineni și rusi. În vara aceluiași an, mitropolitul Moldovei, Gavriil, a încuviințat ca Paisie, împreună cu ucenicii săi, să vină din nou în Moldova, de data aceasta la Mănăstirea Dragomirna, pentru a revigora viața monahală de aici, cu experiența dobândită în Sfântul Munte.