Paralelă între „Luceafărul” si „Noapte de decembrie”

Mihai Eminescu este cunoscut ca fiind ultimul mare romantic european, în timp ce Al.

Macedonski este teoreticianul simbolismului („Poezia viitorului”). Culmea creaţiei eminesciene

este poemul filosofic “Luceafărul”, iar opera cea mai cunoscută a lui Macedonski este “Noapte

de decemvrie”.

Predecesor al simbolismului, Eminescu a evoluat de la elementele romantice la cele

clasice, iar rezultatul este o creaţie ce-l propulsează între marii creatori ai literaturii universale.

Macedonski este cel care a pus bazele simbolismului în literatura romana; chiar dacă el a susţinut

principiile şi caracteristicile acestui nou curent literar, opera sa rămâne tributară în mare măsură

curentelor literare pe a căror înecare se ridică simbolismul. Poeziile sale includ elemente clasice,

romantice şi parnasiene, de aceea ele nu pot fi considerate tipic simboliste.

Eminescu are ca punct de plecare basmul “Fata din gradina de aur”, cules de către

germanul R. Kunisch din Muntenia. Mai târziu, Eminescu va valorifica acest basm, prelucrându-l

şi transformându-l într-un cântec liric cuprinzător, în care vechea poveste devine pretextul

alegoric al unei meditaţii romantice asupra geniului, după cum afirma însuşi poetul “ Aceasta e

povestea. Iar înţelesul alegoric ce i-am dat este ca, dacă geniul nu cunoaşte nici moarte şi numele

lui scapă de noaptea uitării, pe de alta parte aici pe Pământ nici e capabil a ferici pe cineva, nici

capabil de a fi fericit. El n-are moarte, dar n-are nici noroc. Mi s-a părut că soarta Luceafărului

din poveste seamănă mult cu soarta geniului pe Pământ şi i-am dat acest înţeles alegoric.”.

Eminescu preia concepţia despre geniu şi omul comun, aflaţi în sfere diferite şi despărţiţi din

punct de vedere al trasaturilor, de la A. Schopenhauer.

“Noapte de decemvrie” are la baza poemul în proza “Meka şi Meka”, în care

Macedonski prelucrează o veche legendă orientală despre un tânăr care transformă îndemnul

tatălui sau într-un principiu moral, pe care îl va respecta cu sfinţenie, chiar cu preţul propriei sale

vieţi. După câţiva ani, poetul reia tema poemului sau şi îi lărgeşte simbolurile, ajungând astfel să

scrie cea mai valoroasa poezie din ciclul “Nopţilor”.

La Eminescu condiţia omului superior este una dinainte stabilită, pe când la Macedonski

geniul urmează drumul cel drept, are o conduită ireproşabilă şi reuşeşte să doboare toate

obstacolele ce îi apar în cale, pentru a-şi atinge ţelul.

Ca şi structură, poemele sunt divizate pe secvenţe narative. “Luceafărul'' este alcătuit din

patru tablouri. În primul este prezentă întâlnirea dintre fata de împărat şi Luceafăr , avem de-a

face cu interferenţa planurilor (astral şi terestru), iar tonul este solemn, grav. În cel de-al doilea

tablou ni se dezvăluie idila dintre Cătălina şi Cătălin, planul este strict teluric, tonul este familiar.

În a treia parte se prezintă zborul intergalactic, tonul este grav, iar planul este cosmic. Ultimul

tablou ne arată deznodământul poemului şi anume împlinirea iubirii în planul terestru şi revelaţia

Luceafărului în cel cosmic. “Noapte de decemvrie” este divizată în trei părţi şi anume: condiţia

austeră a poetului în lumea ostilă “Poetul, alături, trăsnit stă de soartă.../Iar geniu-i mare e-

aproape un mit...”, inspiraţia care îi favorizează evadarea în exotic "Dar scrumul sub vatră,

deodată, clipeşte/... O flacără vie pe coş izbucneşte/... Şi flacăra spune:... Aduc inspirarea", şi

alegoria asupra condiţiei omului de geniu: "Şi el e emirul, şi toate le are.../ E tânăr, e farmec, e

trăsnet, e zeu.".

La Eminescu, Luceafărul simbolizează geniul în permanenta căutare a absolutului, care

tentează cunoaşterea prin eros. Pentru el dragostea este o enigmă, pe care doreşte să o dezlege.

Acesta este motivul care îl face să se ducă la Demiurg pentru a devenii muritor. Totuşi

Demiurgul refuză coborârea Luceafărului de la statutul de nemuritor, deoarece transformandu-l

într-un simplu muritor, acesta s-ar nega pe sine, şi şi-ar nega întreaga creaţie. Superficialitatea

omului comun este subliniată prin renunţarea Cătălinei la aspiraţia ei către absolut în favoarea

împlinirii în plan uman, prin iubirea lui Cătălin. Luceafărul devine conştient de acest lucru şi are

o revelaţie asupra condiţiei sale, prilej cu care Eminescu critică societatea contemporană lui

"Trăind în cercul vostru strâmt/ Norocul vă petrece/ Ci eu în lumea mea ma simt/ Nemuritor şi

rece.".

La Macedonski, emirul este simbolul omului superior, al capacităţii de a rămâne ferm pe

drumul ales, de a face faţă tuturor obstacolelor ce apar în drumul sau. El ne este prezentat ca

fiind un om realizat din punct de vedere material, dar care simte chemarea Mekăi ”Dar zilnic se

simte furat de-o visare/ Spre Meka se duce cu gândul mereu/... Spre Meka-l răpeşte credinţa-

voinţa/ Cetatea prea sfantă îl cheama în ea,/ Îi cere simţirea, îi cere fiinţa/ Îi vrea frumuseţea-tot

sufletu-l vrea”. Poetul a creat în antiteză cu emirul personajul cerşetorului, care este simbolul

omului comun, a cărui viaţă este caracterizată de compromisuri care au menirea de a îi face

existenţa mai uşoară. În final, omul de geniu care alege drumul cel drept pierde în faţa existenţei

comune, în timp ce impostorul, cel care alege calea ocolită, triumfă.

În poezia “Luceafărul” elementele genului epic se îmbină cu elementele genului dramatic şi

cu elementele genului liric, această îmbinare de genuri fiind specifică romantismului. Prezenţa

naratorului, existenta formulei de introducere “A fost odată”, relatarea la persoana a treia,

existenţa personajelor, climaxul, numarul mare de verbe se datorează formei narativ dramatice a

poemului. Cu toate acestea “Luceafărul” este o poezie lirică, în care schema epică este doar

cadrul, iar personajele şi întâmplările sunt simboluri lirice, metafore, în care sunt sintetizate

atitudini morale şi idei filozofice.

Pentru Macedonski, poezia reprezintă mântuire, iar “Arhanghelul de aur” este cel care îi

reda poetului tinereţea şi încrederea in arta, transformând astfel “Noapte de decemvrie” într-o

artă poetică.

Prin temă şi “Noapte de decemvrie” aparţine romantismului, însă aspectele secundare

sunt clasice datorita ultimelor versuri, care constituie “cheia” poemului. Cu toate acestea în

poezie se întâlnesc şi elemente simboliste, cum ar fi : versificaţia, muzicalitatea, culorile (“albă e

camera moartă”, “ce galben si roz ce palpită”), sinestezia, refrenele (“Şi nicio schinteie in ochiu-

adormit”, “Şi luna-l priveşte ci ochi oţelit”, “Făptura de humă de mult a pierit”).

Ambele poeme au caracter alegoric, propunând situaţi şi personaje simbol, iar omul de

geniu se regăseşte în două ipostaze: Hyperion dornic de cunoaştere şi emirul însetat de absolut,

presentaţi in antiteză cu oamenii de rând cum ar fi Cătălina, respectiv cerşetorul.

"Luceafărul" este alcătuit din 98 de catrene, rima este încrucişată, ritmul iambic, iar

măsura de şapte- opt silabe." Noapte de decemvrie" este formată din sextine, rima nu intră în

tiparul clasic, iar ca ritm dominant întâlnim amfibrahul.

Chiar dacă aparţin unor curente literare diferite, chiar opuse, cele două poeme

propun aceeaşi temă şi anume condiţia omului de geniu, însă aceasta este prezentată diferit prin

stilul caracteristic fiecărui poet. Dacă Eminescu preferă retragerea din lume în sfera idealurilor

înalte, de unde poate contemplă cu răceală deşertăciunea vieţii omeneşti, Macedonski preferă

filozofia vitalistă care constă în aprecierea ca viaţa înseamnă o lupta neîntreruptă pentru

atingerea oricărui ţel, chiar dacă uneori obiectivul propus nu poate fi atins.