Paradigme și programe de cercetare în istoria științei economice

În anii `50 i `60 economi tii invă au metodologia de la Popper. Nu că l-ar fi citit mul iș ș ț ț din ei pe Popper. Îl citiseră în schimb pe Friedman i probabil că unii î i dăduseră seamaș ș că Friedman nu-i decât un Popper u or ajustat aplicat la tiin a economică. Friedman ș ș țfost cricat , nu-i vorbă, dar al său ”Eseu privind metodologia tiin ei economice pozitive”ș ț a supravie uit, devenind singurul articol de metodologie citit de virtual orice economist țîntr-un moment sau altul al carierei sale. Ideea că lipsa de realism a ”ipotezelor” nu trebuie sa ne îngrijoreze cîtu i de pu in atîta vreme cît teoria dedusă din ele culminează ș țcu predic ii falsificabile le suna convingător economi tilor de mult înclina i prin ț ș țobi nuin ă i tradi ie să imbră i eze o concep ie pur instrumentalistădespre tiin a lor. ș ț ș ț ț ș ț ș ț Toate acestea in insă de o istorie aproape străveche. Noul val nu-l reprezintă ”falsicabilitatea” țpopperiană, ci ”paradigmele” lui Kuhn. i de data aceasta, e pu in probabil ca mul i economi ti Ș ț ț șsă fi citit Structura revoluțiilor tiinș țifice. A crede că se poate scrie o istorie a tiinș ței wie es eigentlich gewesen ist, fără a face să transpară in nici-un fel conceptul nostru de practică științifică valabilă sau modul cum ințelegem deosebirea dintre știință ”bună” și știință ”proastă”, înseamnă a comite ”eroare introductivă” în sfera istoriei intelectuale; istorisind evoluțiile din trecut într-un anume mod și nu în altul, dăm obligatoriu în vileag concepția noastră despre natura explicației științifice. Pe de altă parte, a predica virtuțiile unei unice metode științifice, fără a pune deloc întrebarea dacă în fapt oamenii de știință practică sau au practicat în trecut această metodă, pare un procedeu arbitrar și metafizic.

De la Popper la Kuhn și Lakatos

Problema principală pe care și-a pus-o Popper în Logica cercetării a fost aceea de a găsi o regulă de demarcație pur logică pentru distingerea științei de non-știință. El a repudiat principiul verificabilității avansat de Cercul de la Viena, punînd în locul lui principiul falsificabilității ca test a priori universal al ipotezelor autentic științifice.

O lectură pripită a Logicii cercetării sugerează ideea că o singură infirmare este suficientă pentru a răsturna o teorie științifică; ceea ce ar echivala cu a-i imputa lui Popper ceea ce Lakatos avea să numească o ”falsificare naivă”. În cartea lui Kuhn Structura revoluțiilor științifice accentul se deplasează de la metodologia normativă la istoria pozitivă: „ principiul tenacită ii”, în care Popper vede oarecum o excepț ție de la practica științifică optimal, devine pentru Kuhn preocuparea centrală în explicarea comportamentului științific. Cititorul familiarizat cu istoria științei se va gândi imediat la revoluția coperniciană, la cea newtoniană sau la cea înfăptuită de Enstein și Planck. Așa numitei ”revoluții coperniciene” i-au trebuit însă 150 de ani pentru a se desavîrși, în fiecare etapă a drumului găsindu-se argument de natură s-o amine chiar și revoluției newtoniene i-a trebuit mai mult de o generație pentru a se impune și a cîștiga adeziunea largă a cercurilor științifice din Europa, timp în care între cartezienii, leibnizienii și newtonienii s-au antrenat în dispute aprige cu privire la fiecare aspect al noii teorii.

Lakatos începe prin a arăta că nu trebuie luate ca obiecte de evaluat teoriile științifice individuale, ceea ce trebuie evaluat sunt mănunchiurile de teorii interconectate sau ” programele de cercetare științică” (PCS). Duhem și Poincare susținuseră cu mult timp în urmă teza că nici-o ipoteză științifică individual nu este concludent verificabilă sau justificabilă, pentru că ipotezele particulare le testăm totdeauna în conjuncție cu anumite enunțuri auxiliare, ceea ce face să nu putem fi niciodată siguri dacă am confirmat sau infirmat ipoteza insăși.

Rămîne de văzut dacă e mai fructuos ca istoria unei științe, natural sau sociale, să fie concepută nu ca un progres continuu, bulversat la fiecare cîteva secole de către o revoluție științifică, ci ca o succesiune de programe de cercetare progressive ce se inlocuiesc necontenit unul pe altul producînd teorii cu un conținut empiric tot mai bogat.

Revoluțiile științifice în teoria economic

Atît Kuhn cît i Lakatos vorbesc ireverenș țios despre psihologia modernă și sociologie, socotindu-le științe pre-paradigmatice sau protoștiințe, și cu toate că teoria economică pare să fie exclusă de la această categorisire. Lakatos pare a crede că nici economiștii n-au îmbrățișat vreodată cu seriozitate principiul falsificabilității ”Faptul că economiștii și reprezentanții altor științe sociale au pregetat să accepte metodologia lui Popperpoate că s-a datorat în parte efectului destructiv al falsificaționismului naiv asupra unor programe de cercetare abia înmugurite”. Keynes a mers și mai departe, introducînd modificări în ”miezul tare” ce se păstrase de pe vremea lui Adam Smith. În primul rând, Keynes s-a îndepărtat de principiul ”individualismului metodologic”, adică al reducerii tuturor fenomenelor economice la manifestări ale comportamentului individual. Unele din construcțiile sale de bază, cum este înclinația spre consum, au fost pur și simplu culese din aer. Ce-i drept, el s-a simțit îndemnat de tradiție să vorbească despre o „lege psihologică fundamentală”, dar fapt e că la Keynes funcția de consum nu este derivată din comportamentul maximizant individual, ci este inferată cu îndrăzneală din relația cunoscută, sau pe atunci bănuită, dintre cheltuielile de consum agregate și venitul național. Aspectele cu adevărat noi, însă, sînt la Keynes în primul rînd tendința de a lucra cu agregate, ba chiar de a reduce întreaga economie la trei piețe legate între ele, piața bunurilor, a titlurilor de valoare și a muncii, în al doilea rînd, de a se concentra asupra analizelor pe termen scurt, limitîndu-se în analizape termen lung, care constitue principala preocupare analitică a predecesorilor săi, la remarci incidentale privind probabilitatea unei stagnări seculare, iar în al treilea rînd, de a arunca întreaga greutate a adaptărilor la condițiilor economice schimbătoare nu pe prețuri, ci pe cantități.

Concluzii

Programul de cercetare metaistorică al lui Lakatos își are un ”miez tare” al său: oamenii de știință sînt raționali și acceptă sau resping ideile pentru bune rațiuni intelectuale, singura problemă fiind de a determina care sînt acestea. Programul are de asemenea o ”centură protectoare” ce cuprinde propoziții de felul: oamenii de știință dau importanță capacității teoriilor de a supraviețui testelor, dar nu le abandonează după un singur eșec, ei apreciază programe, nu teorii, programele le apreciază istoric, pe măsură desfășurării lor în timp. și își revizuiesc neîncetat aprecierile, în plus, oamenii de știință apreciază programele in competiție cu rivalelelor și vor pastra un program cu orice preț dacă n-au apărut alternative la acesta.

Lakatos pretindea că ”reconstrucția rațională” a istoriei științei concepută în acești termeni n-ar necesita în fapt decît puține referiri la ”istoria externă”.

Poate fi scrisă istoria gîndirii economice în acest mod? E foarte adevărat că majoritatea expunerilor externaliste ale progresului științific sună foarte convingător, ele sînt anume concepute ca să fie astfel. Cînd anumite teorii devin științifice dominante ale epocii lor din ”bune” rațiuni internaliste, acestea vor fi adesea și rațiuni ideologice în virtutea cărora teoria va fi acceptabilă pentru anumite interese de grup și pe placul omului obișnuit. Nu cunosc în istoria teoriei economice exemple neechivoce de tipul(I) sau (II), drept care coincid că ”reconstrucția rațională” lakatosiană ar fi suficientă pentru a explica virtual toate succesele și eșecurile din trecut ale programelor de cercetare economică