Pagini garda - INSTITUTUL PENTRU STUDIEREA PROBLEMELOR...

7

Exerciţiul necesar al distanţării

Unul dintre obiectivele majore ale Institutului pentru

Studierea Problemelor Minorităţilor Naţionale (ISPMN) este analiza

dinamicilor şi a proiectelor identitare specifice comunităţilor

minoritare din România. Desigur, pentru programa de cercetare,

situarea în contemporaneitate este prioritară, dar orice asemenea

întreprindere necesită un orizont temporal mai amplu. În acest

context, pentru a înţelege anumite temeri, proiecte identitare şi

instituţional-legale ale minorităţii maghiare din România este

necesară o anumită distanţare în timp. Trebuie trecute în revistă

evenimentele şi procesele sociopolitice (în mare parte nefaste) care

au afectat această comunitate. Spre exemplu, dacă cineva doreşte să

aibă o înţelegere mai profundă (dincolo de superficialul asumat al

unui talk-show) a proiectelor de autonomie din Secuime, în mod

inevitabil trebuie să cunoască impactul sociopolitic al (pseudo?)-

autonomiei ce a funcţionat în această regiune în perioada comunistă,

respectiv obiectivele, conţinutul şi natura controlului teritorial-

administrativ inaugurat de reforma administrativă din 1968. Cartea

de faţă oferă (e drept şi firesc, doar pentru un număr limitat de

aspecte) posibilitatea unor asemenea contextualizări istorice.

MINORITATEA MAGHIARĂ ÎN PERIOADA COMUNISTĂ

8

O parte importantă a studiilor adunate în această carte au

fost produse în diferite contexte instituţionale, deci nu sunt neapărat

rodul cercetărilor desfăşurate în cadrul ISPMN sau sprijinite de acest

institut. În unele cazuri, versiuni anterioare ale textelor au fost deja

publicate (majoritatea) în limba maghiară. Cu toate acestea, volumul

de faţă nu este o simplă colecţie de studii, reciclate prin traducere.

Autorii au redactat articolele, au adaptat traducerea pentru a

corespunde exigenţelor publicării pentru o audienţă mai largă decât

cercul relativ restrâns al specialiştilor în istoria comunismului.

Aşadar, volumul constituie un act de diseminare orientată către

aceia care râvnesc să înţeleagă determinările istorice ale unor idei,

proiecte comunitare şi identitare prezente, către categoriile care

doresc să-şi asume un trecut care, cu toate că nu e prea îndepărtat,

nu este nici suficient cunoscut.

Trecutul – pentru cei care-l trăiesc ca memorie – este în mod

ineluctabil marcat de intensitatea emoţiilor, iar memoriile

comunismului arareori sunt neutre din punct de vedere emoţional.

Cu toate acestea, scrierea istoriei reprezintă un exerciţiu sistematic al

distanţării, componentele esenţiale ale unei asemenea atitudini fiind

grija pentru detalii, asumarea ambiguităţii unor situaţii, a

ambivalenţei unor persoane etc.

Aceste puncte comune despre perspectiva istoriografică îşi

au rostul dacă analizăm structura pe generaţii a autorilor volumului

de faţă. Pe lângă unii cercetători deja consacraţi ai istoriografiei

comunităţii maghiare din România în perioada comunismului

(Nándor Bárdi sau Gábor Vincze, iar sub anumite aspecte József

Gagyi şi Stefano Bottoni), regăsim numele unor autorii care aparţin

unei noi generaţii de istorici. Aceştia din urmă – Márton László, Klára

Lázok, Mihály Zoltán Nagy, Zoltán Csaba Novák, Ágoston Olti – pe de

EXERCIŢIUL NECESAR AL DISTANŢĂRII

9

o parte, au avut vârste prea fragede în timpul comunismului, pentru

ca judecata lor să fie marcată de emoţiile unui trecut nefast. Pe de

altă parte, şi-au început cariera de istoric într-o perioadă de

profesionalizare a înţelegerii modului în care a funcţionat regimul

comunist. Aşadar, mai tinerii istorici se află la o intersecţie destul de

particulară a biografiilor proprii cu trecutul: nu sunt tentaţi să-şi

verse năpasta pricinuită de vremuri nefaste şi nici nu sunt provocaţi

de aproprierea relativă a subiectului, ei respectând pe deplin

canoanele unei discipline în curs de reînnoire. În acest context,

volumul se constituie ca o antologie ad hoc a unei generaţii

promiţătoare, o generaţie neangajată faţă de un trecut care, totuşi,

marchează semnificativ prezentul.

István Horváth

Preşedinte ISPMN

11

Nándor BÁRDI

Momente de cotitură şi grupări generaţionale în istoria mino-rităţii maghiare din România (1918–1989)

Consideraţiile care fac obiectul acestui studiu trec în revistă

cele mai importante momente de cotitură din istoria minorităţii maghiare din România, analizând grupurile generaţionale ale elitei maghiare, precum şi sistemele relaţionale de integrare. Din punct de vedere etnopolitic, trecutul minorităţii maghiare poate fi abordat atât din perspectiva gestionării din exterior a problemelor comunitare (politicile faţă de maghiari), cât şi sub aspectul căilor pentru care au optat elitele minoritare (politicile minoritare). În ceea ce priveşte acest ultim context, voi descrie sistemul relaţional intern şi extern, caracteristic minorităţilor. Mai exact, voi contura tipul activităţii de integrare şi cooperare adoptate de aceştia în interiorul comunităţilor lor. În studiul de faţă voi căuta să determin cadrele relevante de interpretare în privinţa schimbărilor de strategie autoedificatoare,1 caracteristice în procesul de edificare naţională elaborat de elita minorităţii maghiare din România, începând din 1920 şi până la sfârşitul anilor 1980. Totodată, voi evidenţia experienţele elitelor minoritare referitoare la raporturile de integrare în societatea

1 Aici mă refer la relaţiile existente între edificarea naţiunii şi cea a societăţii, pe aceasta din urmă considerând-o decisivă. Dacă comunităţile minoritare maghiare sunt organizate în jurul elementului naţional (schimbări ale formelor de apariţie istorică şi culturală a naţionalismului), atunci se poate spune că avem de-a face cu un fenomen social şi nu cu o noţiune apriorică. Aşadar, prin acest tip de autoedificare înţeleg forma de organizare socială definită de apartenenţa la o comunitate naţională.


12

majoritară,2 precum şi felul în care s-a format modul de exprimare, limbajul politicii minoritare canonizat astăzi. O parte integrantă a ultimului aspect este imaginea de comunitate distinctă, viziunea unui scop comun, inducând serii de acţiuni care definesc – la nivel de deziderat – un viitor politic subsumat acestor proiecţii.

Deoarece toate aceste lucruri se încadrează într-un domeniu mai larg, de reprezentare a funcţionării societăţii minoritare, mă voi opri cu prioritate asupra lor (1). Apoi voi trece în revistă cele mai însemnate momente de cotitură, împreună cu problemele-cheie referitoare la poziţii şi strategii (2). În sfârşit, voi descrie grupurile generaţionale reprezentative ale comunităţii minoritare maghiare (3). Cea mai însemnată parte a studiului se ocupă de tipurile de strategii politice care au fost formulate de către fiecare dintre grupurile generaţionale, ţinând cont de cele patru puncte de vedere pe care le consider cele mai importante (4–7).

1. Cadrul interpretativ al istoriei comunităţilor minoritare maghiare din Europa Centrală

Unele elemente trasate aici, în ceea ce priveşte sistemul de

interpretare, au fost deja prezentate pe scurt în alte studii de-ale mele.3 În consecinţă, aici voi trece doar în revistă – fără pretenţia unei expuneri exhaustive – întregul „model”, pentru a evita suspiciunea că eu aş considera istoria minoritară ca fiind o simplă

2 Punerea pe tapet a cadrelor de interpretare şi „căutarea” problemei-cheie arată că, dincolo de sistematizarea cunoştinţelor noastre de până acum, în primul rând voi încerca aici să expun pe rând temele de cercetare care nu au fost abordate încă, pentru a facilita în mod expres cercetările din domeniul relaţiilor integraţioniste, ceea ce ne-ar pune faţă în faţă cu penuria existentă în ceea ce priveşte cercetările fundamentale (bibliografii, repertorii, publicarea unor surse, biografii). 3 Tény és való [Fapte şi realitate], Pozsony, Kalligram, 2004, p.271; Összezárkózás és szétfejlődés. Kísérlet a magyar kisebbségek történetének periodizációjára [Dezvoltare paralelă şi căi progresiste independente. Încercări de periodizare a istoriei minorităţii maghiare], în vol. Nemzet a társadalomban [Naţiunea în societate], ed. Csilla Fedinec, Budapesta, TLA, 2004, p.251–274; Generation Groups in the History of Hungarian Minority Elites, în Regio, 2005, p.109–124.

MOMENTE DE COTITURĂ ŞI GRUPĂRI GENERAŢIONALE

13

istorie politică. Toate acestea reflectă nu doar propriul efort, ci şi sintetizarea specifică a noilor maniere de abordare apărute la începutul anilor ’90 în ceea ce priveşte cercetările întreprinse asupra minorităţilor etnice.4

În ceea ce priveşte studiul problemelor minorităţii maghiare de dincolo de graniţe, voi evidenţia trei domenii de abordare: vectorii iniţiali ai analizei politicilor identitare, abordarea istorică şi elementele unei organizări sociale specifice.

Premisele analizei sunt situaţiile fundamentale ale politicii identitare, care pot fi de folos în cazul studiului unui caz/conflict concret. În acest context poate fi amintită condiţia de bază a existenţei minoritare, sentimentul de a fi asincronic, de dimensiuni reduse faţă de altceva, precum şi nevoile speciale compensatorii faţă de surplusul de dificultăţi în ceea ce priveşte utilizarea limbii, organizare comunitară etc. (1.1). Datorită faptului că grupurile minoritare maghiare sunt organizate în funcţie de limba şi cultura naţională, cel de-al doilea punct de plecare ar fi conştiinţa identităţii comunitare, acel rezervor de cunoştinţe legate de comunitate prin care individul şi colectivitatea se autodefinesc. Cel de-al treilea element este modul în care majoritatea statului/naţiunii/societăţii se raportează la problemele minorităţii.

Consider însă că în privinţa determinării proceselor istorice, aceste aspecte sunt mult prea generale. Astfel, din perspectiva cercetărilor istorice asupra minorităţii maghiare din diversele ţări, consider utilă împărţirea politicilor minoritare/maghiare pe epoci, iar în cadrul acestora, evidenţierea punctelor de cotitură. În privinţa elitelor minoritare, o importanţă decisivă are recrutarea şi cadrul lor de socializare. Din această perspectivă, până în anul 1989, în România pot fi deosebite cinci grupuri generaţionale. Cel de-al treilea domeniu de analiză istorică este sistemul relaţional de integrare a

4 Aici fac referire – fără pretenţia de a fi exhaustiv – la lucrările lui Miklós Bakk, A. Zoltán Biró, József Gagyi, László Gyurgyík, István Horváth, Zoltán Kántor, Tamás Kiss, Dénes Kiss, D. József Lőrincz, Z. Attila Papp şi László Szarka.


14

elitelor: felul în care elitele concep propria organizare socială; cum se raportează la propria lor ţară (la procesul de edificarea a naţiunii majoritare) şi la ţara de origine a limbii vorbite (politica faţă de maghiarii din patria-mamă); în sfârşit, atitudinea lor faţă de procesele ideologice şi politice internaţionale.

De asemenea, în cazul unei analize asupra organizării specifice a societăţii minoritare, pot fi deosebite trei elemente: factori de statistică socială, mai exact procesele rezultate din transformările produse în cadrul acestora: numărul populaţiei, structura aşezărilor, sporul natural, structura pe vârste a populaţiei, gradul de educaţie, ocupaţia, populaţia urbană, căsătoriile mixte, migraţiile. În cazul unei abordări din perspectiva instituţionalizării, pot fi evidenţiate câteva subsisteme: apărarea intereselor politice, funcţiile administrative, sfera confesională şi cea publică, societatea civilă, sistemul instituţional din domeniul culturii şi al învăţământului.5 Iar în comparaţie cu societatea majoritară/naţională pot fi evidenţiate particularităţi surprinse în cadrul tipologiilor pe ţări, al atitudinilor faţă de modernitate, al caracteristicilor constituirii, al integrării în structurile majoritare şi al stratificărilor sociale.6

Din punct de vedere istoric, în cazul comunităţilor minoritare maghiare se poate vorbi despre minorităţi ori colectivităţi formate prin forţa împrejurărilor, deoarece acestea nu s-au constituit în urma unor procese socio-istorice, ci au luat naştere prin decizii politice concrete. Grupurile aflate dincolo de graniţă, de naţionalitate maghiară şi/sau vorbitoare de limbă maghiară, cu o identitate naţională puternică şi un sistem instituţional dezvoltat au fost îndepărtate de edificarea naţiunii maghiare, din cauza unor

5 Problema subsistemelor instituţionale este abordată de: Dénes Kiss, Az erdélyi magyar civil szféráról [Despre sfera societăţii civile maghiare], în Civil Szemle, 2006, nr. 2, p.139–154. 6 O analiză istorică complexă este oferită în Kisebbségi magyar közösségek a 20. században [Comunităţile minoritare maghiare în secolul al XX-lea], ed. Nándor Bárdi, Csilla Fedinec, László Szarka, Budapest, Gondolat–MTA Kisebbségkutató Intézet [Institutul pentru studierea problemelor minorităţii], 2008, p.508.


15

constrângeri de natură politică.7 Aşadar, având în vedere formarea lor, aceste colectivităţi s-au constituit ca şi comunităţi forţate, dar într-o perioadă de 80 ani s-au transformat în colectivităţi voite şi asumate. În acest proces de transformare – care a inclus şi reconstruirea succesivă a propriului sistem instituţional – aceste comunităţi a trebuit să facă faţă atât provocărilor statului naţional (venite sau dinspre Budapesta, sau dinspre propriile guverne, de pildă, dinspre Bucureşti), cât şi proceselor de modernizare a propriei lor societăţi parţiale.8

Problema esenţială a societăţilor minoritare este tocmai necesitatea clarificării următorului aspect: dacă integrarea politică şi moderni-zarea acestora se petrece prin propriile instituţii comunitare ori nu. În cazul în care sistemul instituţional nu există, procesul respectiv nu poate avea loc decât individual. Însă acest lucru are loc odată cu părăsirea sferei comunitare, deoarece individul „modern”, „mobil”, aflat „în condiţii de egalitate” nu poate exista decât ca majoritar.9 La nivel macrosocial, acest sistem relaţional este

7 László Szarka, A (cseh)szlovákiai magyar közösség nyolc évtizede 1918–1998 [Cele opt decenii ale comunităţii maghiare din (Ceho)Slovacia, 1918–1998], în vol. A (cseh)szlovákiai magyar művelődés története 1918–1998 [Istoria culturii maghiare din (Ceho)slovacia, 1918–1998], ed. László Tóth, Tamás Gusztáv Filep. Ister, Budapest, 1998, p.9–12; Idem, Kényszerközösségek és védtelen védhatalom [Comunităţi impuse şi puterea de apărare fără apărare], în vol. Magyarország és a magyar kisebbségek [Ungaria şi minorităţile naţionale maghiare], ed. László Szarka, Budapest, MTA, 2002, p.17–30; Idem, Elemzési szempontok a 20. század végi magyar nemzetfogalomhoz [Criterii de analiză a ideii de naţiune de la sfârşitul secolului al XX-lea], în vol. cit, p.189–198. 8 Expresia de societate parţial existentă indică faptul că sistemul instituţional era incomplet. Mă refer la comunitatea şi nu la grupul minoritar, nefiind vorba doar despre grupul oamenilor vorbitori de limbă maghiară, ci despre o comunitate dată, având moşteniri culturale şi naţionale comune, îndeplinind funcţiile societăţilor locale şi organizându-se conform apartenenţei la aceeaşi naţiune, care se autoedifică precum o societate minoritară. 9 În cazul în care instituţiile minorităţilor îşi îndeplinesc doar funcţia de reprezentare culturală şi nu răspund nevoilor sociale şi comunitare reale, atunci îşi pierd existenţa. Integrarea individuală a avut loc începând de la jumătatea secolului al XIX-lea, fiind o consecinţă a edificării naţiunii române din satele de catolici din Moldova, cei cu o situaţie materială mai bună fiind asimilaţi; la fel s-a întâmplat în decursul fenomenului de modernizare care a avut loc la începutul secolului la Budapesta, precum şi în cazul evreilor maghiari originari din partea slovacă a Cehoslovaciei burgheze.


16

determinat de patru niveluri: minoritatea naţională, statul majoritar, patria-mamă şi rela-ţiile internaţionale (drepturile minoritare, interesele marilor puteri, politica anti-discriminare şi de subsidiaritate a Uniunii Europene). Structura funcţionează cu atât mai eficient cu cât minoritatea maghiară din ţara respectivă s-a adaptat mai bine – prin propriile substructuri, care îşi îndeplinesc rolul (şi) în mod independent – la problemele specifice existente în cadrul propriului stat succesor. În timpul celor opt decenii, aceste comunităţi maghiare s-au dezvoltat îndepărtându-se unele de altele, precum şi de Budapesta, organi-zându-şi între timp, iar şi iar, instituţiile reprezentative care elaborau răspunsuri la problemele lor. Totodată, aceste comunităţi sunt instituţii de edificare naţională conservate, respectiv sunt comunităţi specifice, cu elite care urmează modelele de construcţie naţională, în speranţa unei autonomii naţionale şi a unui sistem politic consocial.

2. Momentele de cotitură şi etapele

2.1. Istoria maghiarilor de dincolo de graniţe se împarte în patru etape: a) În perioada interbelică, maghiarii minoritari din două state succesorale trăiau în condiţiile regatului constituţional,10 iar în alte două ţări aceştia se aflau sub tutela statală a republicii burgheze (1918–1938/1940/1941). b) După primul şi cel de-al doilea Arbitraj de la Viena, aşadar după atacul asupra Iugoslaviei din perioada care a durat până la sfârşitul celui de-al Doilea Război Mondial, cea mai importantă parte a teritoriilor locuite de maghiarii minoritari a revenit Ungariei. Populaţia mai tânără, pentru prima oară, iar cea în vârstă, din nou, făceau parte din naţiunea majoritară (1938/1940/41–1944). În lipsa unei revitalizări comunitare, populaţia maghiară rămasă în continuare în minoritate în Slovacia şi Ardealul de Sud a fost considerabil diminuată atât din punct de

10 Mai apoi, în ambele ţări a fost introdusă dictatura regală: în Regatul Sârbo–Croato–Sloven în 1929, iar în România în 1938.


17

vedere existenţial, cât şi în ceea ce priveşte rezervele ei de cunoştinţe despre naţiune. c) Cea de-a treia etapă este perioada sistemului socialist mondial, în cadrul căreia, exceptându-i doar pe maghiarii din Austria, toate grupurile sociale au experimentat separat variantele politicii socialiste faţă de naţionalităţi (1944–1989), diversificate pe ţări. d) În perioada de după schimbările de regim din Europa Centrală, în contextul constituirii statului de drept şi al integrării euroatlantice, au apărut nu doar diferenţieri în ceea ce priveşte interesele naţionale, ci – în cazul minorităţilor naţionale – şi conflicte legate de concepţii divergente referitoare la edificarea naţională.

Conceptual, acest lucru reiese şi din faptul că maghiarii care trăiau în România în perioada interbelică au fost numiţi „minoritate etnică”, mai apoi, după 1944, au fost desemnaţi ca „naţionalitate” ori „naţionalitate conlocuitoare”, iar după anul 1984 era utilizată tot mai des sintagma de „muncitori de limbă maghiară”. Acest tip de terminologie include şi un anumit tip de relaţii politice. Termenul de minoritate naţională desemnează faptul că se vorbeşte despre un grup social independent al unei comunităţi (naţiuni) mai mari, care a ajuns minoritar în ţara respectivă. Naţionalitatea este deja o entitate separată şi diferită de naţiune, eludând atât existenţa minoritară, cât şi prezenţa unei ţări-mamă. Expresia românească: „vorbitor de limba maghiară” nu mai redă altceva, decât diferenţa referitoare la limba vorbită.

În opinia mea, cel mai important moment de cotitură din acest interval de opt decenii – lăsând la o parte momentul de geneză reprezentat de schimbările de imperii şi tratatele de pace de după prima conflagraţie mondială – este perioada anilor 1944–1945. În timpul acestui moment de cotitură, situaţia minorităţilor maghiare s-a modificat în patru privinţe:

a) Partidele minorităţii maghiare active în perioada interbelică şi-au câştigat legitimitatea prin reprezentare parlamentară şi în administraţia locală, fiind susţinute de voturile


18

electoratului maghiar. În funcţie de aceasta, şi-au formulat concepţiile legate de politica minoritară şi îşi desfăşurau activitatea de apărare a intereselor minorităţii. Toate acestea s-au schimbat însă odată cu dispariţia monarhiilor constituţionale şi a modelului de stat al republicilor burgheze, mai precis, după dizolvarea statului de drept şi a democraţiei parlamentare. Organizaţii înfiinţate la centru, de către conducerea comunistă majoritară din ţările respective (Uniunea Populară Maghiară, Organizaţia CSEMADOK din Cehoslovacia), ori simbolizate de anumite persoane sau grupuri de intelectuali au încercat să reprezinte interesele maghiare fără să beneficieze de o atestare electorală venită din partea propriilor comunităţi. Contrar situaţiei interbelice şi celei de după 1989, în acest caz nu mai era vorba despre o politică minoritară independentă, ci de reprezentarea intereselor minoritare din sfera politicii desfăşurate faţă de maghiari de către conducerea partidului/naţiunii majoritar(e) din ţara respectivă. Comunitatea minoritară nu-şi putea defini propriile proiecte de viitor, mai mult decât atât, nu-şi alegea singură liderii şi nu-şi controla nici propriile instituţii. Prin această „politică leninistă faţă de naţionalităţi” – foarte simplificat – comuniştii (conduşi de un singur centru, conform principiilor fundamentale ale centralismului democratic) acaparau puterea, urmând apoi să rezolve şi problemele minoritare cu ajutorul internaţionalismului proletar.

b) Cea de-a doua schimbare majoră s-a datorat naţionalizării, colectivizării, respectiv confiscării averilor comunitare şi ecleziastice. Odată cu acestea, au fost considerabil diminuate poziţiile sociale şi economice ale colectivităţilor minoritare maghiare, iar instituţiile proprii acestora au devenit imposibil de menţinut în stare funcţională. Situaţia a ajuns să fie şi mai gravă din cauza faptului că din regiune au dispărut statele de drept, iar prin tratatele de pace a fost dizolvat forul internaţional competent la care se


19

puteau depune reclamaţii,11 for existent – cel puţin cu rol preventiv – în perioada interbelică. Dispariţia instituţiilor şi atomizarea au continuat datorită faptului că de la sfârşitul anilor ’40 până în 1956, practic, nu se mai puteau face călătorii cu paşapoarte personale, aşadar posibilităţile de menţinere a relaţiilor cu Ungaria au dispărut.

c) Datorită schimbărilor sociale anterior menţionate, societăţile minoritare maghiare – caracterizate până atunci de o stratificare socială completă – au devenit mult mai omogene. Au dispărut pături sociale, precum cele ale proprietarilor de pământ şi de fabrici, ale întreprinzătorilor bancari şi comerciali sau ale marii burghezii. S-au redus drastic numărul şi ponderea burgheziei şi a micilor meseriaşi. Aceste schimbări drastice au fost cauzate atât de holocaust, munca forţată şi schimbul de populaţie din partea slovacă a Cehoslovaciei (Felvidék), cât şi de naţionalizarea, transformarea conştientă a compoziţiei etnice din micile oraşe maghiare ori de lângă graniţă, precum şi de dispariţia ţărănimii înstărite. Până în anii ’50, lipsa intelectualităţii maghiare a devenit acută în toate regiunile. În plus, o consecinţă a creşterii teritoriale dintre anii 1938–1941 era şi faptul că unele teritorii au fost restituite Ungariei, iar altele nu. Pe aceste teritorii (Ardealul de Sud, Bratislava, Banatul), numărul şi poziţia socială a maghiarilor au scăzut considerabil în anii războiului. Totodată, în primul rând din cauza rolului pe care-l avea învăţământul, în teritoriile reanexate generaţia născută după 1910 a dobândit o identitate maghiară deosebit de accentuată, datorită faptului că timp de 4-5 ani a aparţinut naţiunii majoritare a statului.

d) În urma holocaustului care a avut loc în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, iar mai apoi din cauza valurilor de migraţii, evreii practic au dispărut din statele central-europene. O parte dintre germani s-au refugiat în timpul celei de-a doua conflagraţii mondiale, o altă parte a ajuns în patria-mamă prin schimbul de populaţie ori prin „răscumpărare” din România, începând din anii 1960–1970.

11 Dreptul Uniunii Populare Maghiare la medierea insatisfacţiilor.


20

Astfel, maghiarii au rămas grupul minoritar cu numărul cel mai ridicat din regiune. Din acest motiv, maghiarii au stat în centrul atenţiei politicilor majorităţii faţă de naţionalităţi. Treptat, minoritatea etnică cu numărul cel mai mare au devenit rromii.

2.2. În continuare voi menţiona cele mai importante poziţii sociale şi politice, definitorii din punct de vedere politic pentru spaţiul de desfăşurare al maghiarilor, referitor la cele trei epoci.

În ceea ce priveşte situaţia maghiarilor din România din perioada interbelică, problema-cheie consta în faptul că, în timp ce românii au acaparat puterea politică şi administrativă din Transilvania, viaţa socială, economică şi culturală a regiunii era controlată de minorităţile care trăiau acolo (germani, evrei, maghiari). Din perspectiva funcţiilor ocupate, românii din Ardeal erau dezavantajaţi comparativ cu elitele din Bucureşti (adepţii partidului liberal), iar pentru a putea obţine poziţii economice – în lipsa mijloacelor financiare – trebuia să se apropie de capitală. În plus, pentru creşterea importanţei politice şi obţinerea influenţei naţionale, în schimbul celei regionale existente, partidul lor (Partidul Naţional) a trebuit să se unească cu Partidul Ţărănesc din Basarabia. Văzându-se prinsă între Bucureşti şi interesele româneşti, politica maghiară din Transilvania, manifestând o atitudine mai mult de apărare şi de menţinere a poziţiei, îndura anti-maghiarismul de care dădeau dovadă mai toate partidele. Concomitent, din cauza faptului că naţionalităţile formau majoritatea populaţiei urbane, nu mai putea funcţiona nici sistemul de autoguvernare, deoarece astfel ar fi devenit o bază politică pentru minorităţi în ceea ce priveşte manifestarea şi invocarea prejudiciilor.12

În perioada 1940–1944, maghiarii rămaşi în România au avut de fapt o situaţie minoritară de rang secund comparativ cu germanii, care deţineau drepturi speciale. Din cauza diviziunii

12 Nándor Bárdi, A romániai magyarság kisebbségpolitikai stratégiái a két világháború között [Strategiile politicii minoritare maghiare din România din perioada interbelică], în Regio, 1997, nr. 2, p.32–67.


21

Ardealului, maghiarii au devenit un fel de ostatici, iar condiţia de minoritar era definită de politica reciprocităţii.13

Elita politică maghiară din Transilvania de Nord a dorit atât o imediată integrare în structurile politice din Ungaria – existând şi necesitatea de-a căuta resurse pentru dezvoltarea regională –, cât şi păstrarea structurii instituţionale şi a poziţiilor decizionale constituite în perioada când erau minoritari.14 Acest lucru era necesar pentru a putea acţiona eficient în interesul supremaţiei naţionale ardelene.15

Problemele fundamentale ale perioadei de după cea de-a doua conflagraţie mondială se leagă de participarea la construirea sistemului social socialist şi de raporturile faţă de edificarea statului român. După 1944, căutarea unei alianţe politice nu oferea prea multe alternative. Văzând exemplul cehoslovac, partidele burgheze române au vrut să se descotorosească de maghiarii consideraţi responsabili pentru cel de-al doilea Arbitraj de la Viena. Motivele pentru care „maghiarimea” a devenit susţinătorul transformărilor politice şi sociale de tip sovietic erau: auto-organizarea orientată spre mişcările de stânga a maghiarilor din timpul administraţiei militare sovietice din Transilvania de Nord (noiembrie 1944–martie 1945), nevoia înfiinţării unei baze a maselor largi pentru partidul comunist, rezultatele politicii faţă de naţionalităţi, care puteau fi prezentate la

13 L. Béni Balogh, A dél-erdélyi magyar kisebbség helyzete (1940–1944) [Situaţia minorităţii maghiare din Ardealul de Sud (1940–1944)], în Korrajz, 2003. A XX. Század Intézet Évkönyve [Anuarul Institutului Secolul XX], 2004, XX. Század Intézet, p.39–53; Idem, Dél-erdélyi magyarság 1940–1944. Kronológia [Maghiarii din Ardealul de Sud, 1940–1944. Cronologie], 2008 (http://balogh.adatbank.transindex.ro.). 14 Gábor Egry, Az erdélyiség „színeváltozása”. Kísérlet az Erdélyi Párt ideológiájának és identitáspolitikájának elemzésére 1940–1944 [„Schimbarea la faţă” a statutului de ardelean. Încercare de analiză a ideologiei şi politicii identitare a Partidului Ardelean, 1940–1944 ], Budapest, Napvilág, 2008, p.188. 15 Nándor Bárdi, A múlt, mint tapasztalat. A kisebbségből többségbe került erdélyi magyar politika szemléletváltása, 1940–1944 [Trecutul ca experienţă. Schimbările de opinie în politica maghiară din Transilvania, trecând de la statutul de minoritar la cel de majoritar, 1940–1944], în vol. Az emlékezet konstrukciói [Construcţiile memoriei], ed. Gábor Czoch, Csilla Fedinec, Budapest, TLA, 2006, p.237–293. O variantă mai scurtă cu acelaşi titlu a apărut la Editura Limes din Cluj-Napoca, 2006, nr. 2, p.43–72.


22

tratatele de pace, precum şi activitatea Uniunii Populare Maghiare, singurul partid politic independent maghiar care s-a putut forma din fosta organizaţie-umbrelă comunistă MADOSZ [Uniunea Oamenilor Muncii Maghiari din România].16 Totodată, acest regim politic a desfiinţat structurile pluraliste necesare pentru funcţionarea instituţiilor specifice minorităţilor (învăţământul confesional, propria opinie publică, raportările faţă de propriile tradiţii etc.).

Tot din sfera relaţiilor faţă de sistem face parte şi problema specială deja amintită: în cazul în care nu există un cadru instituţional prin care comunitatea minoritară să-şi formuleze solicitările şi să-şi aleagă liderii, se mai poate vorbi oare despre acţiuni politice minoritare? Chiar dacă nu, interesele comunitare şi conştientizarea lor există, iar reprezentarea fundamentală a acestora poate fi posibilă numai prin acţiuni politice manifestate faţă de maghiari şi adoptate de guvernele dintotdeauna de la Bucureşti (în realitate, de centrul de partid). Acest tip de politică era însă determinată de interesele legate de politicile de siguranţă şi dezvoltare ale statului român şi nu de comuniştii maghiari. Astfel, elita culturală maghiară şi aparatul maghiar de partid, în timp ce reprezentau aşa-numitele interese maghiare, în primul rând la nivel local, simboliza în fapt şi puterea. Aşadar, acest tip de reprezentare a intereselor de „trafic de influenţă” poate fi considerată, totodată, şi un proces de legitimare.17

16 Pentru o sinteză a istoriei UPM vezi Tamás Lönhárt, Uniunea Populară Maghiară în perioada instaurării regimului comunist în România (1944–1948), Cluj-Napoca, Argonaut, 2008, p.400; Érdekképviselet vagy pártpolitika. Iratok a magyar Népi Szövetség Történetéhez 1944–1953 [Apărarea intereselor etnice ori politica partidului. Documente din istoria Uniunii Populare Maghiare, 1944–1953], coord. Mihály Zoltán Nagy, Ágoston Olti, Miercurea Ciuc, Pro-Print, 2009, p.604. 17 Despre această situaţie ambivalentă: D. József Lőrincz, Az átmenet közéleti értékei a mindennapi életben [Valorile cotidiene ale tranziţiei din sfera vieţii publice], Miercurea Ciuc, Pro-Print, 2004, p.67–90.


23

În anii ’80, în contextul vieţii de zi cu zi, emigrarea maghiarilor din România în Ungaria asigura într-un fel – din cauza condiţiilor limitate de acasă – posibilitatea unei mobilităţi sociale.18

2.3. În cazul minorităţii maghiare din România, divizările interne au avut loc din cauza unor polemici legate de politica identitară, politica socială şi problemele strategice ale politicii partidului existente în diverse epoci. Acestea erau în mare măsură influenţate de trăsăturile generaţionale şi regionale (Ţinutul Secuiesc, Cluj, Partium-Banat), precum şi de poziţiile sociale. (Aceste problemele vor fi tratate în capitolele 4–6).

2.4. Având în vedere toate aceste consideraţii, pe baza literaturii de specialitate din ultimele două decenii – în paralel cu istoria politică românească - voi încerca periodizarea istoriei minorităţii maghiare din România.

Perioada interbelică poate fi împărţită în şase epoci. Între decembrie 1918 – noiembrie 1920 (ratificarea Tratatului de Pace de la Trianon de către Ungaria) se poate vorbi despre epoca schimbării imperiilor. Potrivit literaturii de specialitate a vremii, acest interval, împreună cu cel care se termină în decembrie 1922 (formarea Partidului Naţional Maghiar), reprezintă perioada de pasivitate. Opinia mea este că, datorită faptului că de la sfârşitul anului 1920 au loc deja diverse convorbiri, întâlniri, acţiuni ale presei şi publicarea unor manifeste politice, iar mai apoi, prin cooperarea Partidului Naţional Maghiar şi a Partidului Popular Maghiar, va fi constituită şi Uniunea Maghiară, această perioadă poate fi considerată ca etapa de început a auto-organizării.

Perioadele următoare pot fi legate în primul rând de politica Partidului Naţional Maghiar.19 Între 1922–1926, partidul a reuşit să

18 Polemicile intelectualilor referitoare la această problemă: Lehet – nem lehet. Kisebbségi létértelmezések (1937–1987) [Interpretări asupra existenţei minoritare], ed. Péter Cseke, Târgu Mureş, Mentor, 1995. 19 Imre Mikó, Huszonkét év [Douăzeci şi doi de ani], Budapest, Studium, 1942; Nándor Bárdi, Az ismeretlen vízmosás és a régi országút. Stratégiai útkeresés a romániai Országos Magyar Pártban 1923–1924 [Viroaga necunoscută şi vechiul drum de ţară. Urmărirea


24

se integreze în sistemul politic român prin intermediul pactelor încheiate cu alte partide (în 1923, cu Partidul Poporului, condus de mareşalul Al. Averescu; în 1926, la alegerile administraţiei locale, cu Partidul Liberal; apoi, în acelaşi an, cu ocazia alegerilor parlamentare, din nou cu Partidul Poporului). Această perioadă poate fi denumită etapa politicii de pactizare. În 1927, partidul maghiar şi german fac prima şi ultima încercare de înfiinţare a unui Bloc Etnic Minoritar. Acest lucru nu corespundea intereselor germanilor, pentru care nu era bine să fie alături de maghiarii consideraţi iredentişti de către politica românească, dar nu satisfăcea nici aşteptările elitei maghiare, care trebuia să renunţe la câteva locuri parlamentare pentru această cooperare. În aceste condiţii, între 1928–1937, Partidul Naţional Maghiar s-a angajat singur în campania electorală, această perioadă fiind considerată epoca politizării independente. În afara obţinerii acestui statut electoral independent, partidul acţiona şi pe scena politică internaţională, în timp ce întreprindea demersuri de înaintare a plângerilor maghiare către Liga Naţiunilor.

În ceea ce priveşte independenţa, o altă faţă a monedei era reprezentată de faptul că partidul s-a delimitat atât de mişcarea antirevizionistă din România, cât şi de propaganda revizionistă din ce în ce mai răsunătoare a Ungariei. Ultima etapă legată de politica maghiară a epocii de 22 de ani este perioada dintre 1938–1940, când sub dictatura regală, în cadrul Frontului Renaşterii Naţionale, maghiarii din România se organizează sub îndrumarea Grupului Etnic Maghiar. În cadrul sistemului corporativ, conducerea maghiarilor este preluată de un nou grup, mai tânăr şi mai activ decât liderii PNM din punctul de vedere al politicii sociale, obţinând şi integrarea organizaţională a muncitorilor, care până atunci se aflau

căilor strategice ale Partidul Naţional Maghiar, 1923–1924], în Etnopolitika, Budapest, TLA, 2003, p.153–195; Iratok a romániai Országos Magyar Párt történetéhez. A vezető testületek jegyzőkönyvei [Documente ale istoriei Partidului Naţional Maghiar din România. Procesele-verbale ale organelor de conducere], volum îngrijit, introducere şi note de Béla György, Miercurea Ciuc–Cluj-Napoca, Pro-Print–EME, 2003, p.455.


25

în afara PNM şi erau sub influenţa social-democraţilor. În acest moment însă, liderul maghiarilor nu mai este ales din interior, în această funcţie fiind desemnat – printr-o înţelegere guvernamentală – fostul ministru de externe maghiar, Miklós Bánffy.20

În perioada de după cel de-al doilea Arbitraj de la Viena, etapele sunt diferite în Transilvania de Nord şi în cea de Sud. În aceşti patru ani, în Transilvania de Nord pot fi deosebite 5 perioade: cele câteva zile trecute între cel de-al doilea Arbitraj de la Viena şi intrarea în ţară a trupelor maghiare (30 august 1940–11 septembrie 1940); perioada administraţiei militare maghiare din Transilvania de Nord (11 septembrie 1940–26 noiembrie 1940); administraţia burgheză până la ocuparea Ungariei de către trupele germane (19 martie 1944); apoi guvernul Sztójay (22 martie 1944–29 august 1944), schimbând o parte dintre prefecţii din Ardealul de Nord, a jucat scena finală a războiului; în sfârşit, în momentul ieşirii României din război şi a apropierii trupelor sovietice, a apărut pe scena operaţiunilor militare (până la începutul lunii octombrie 1944, când trupele sovietice au ocupat oraşul Cluj) guvernul Lakatos.

Din punctul de vedere al istoriei Partidului Ardelean, perioada care a trecut între octombrie 1940 (chemarea în parlament a deputaţilor ardeleni) şi mai 1941 coincide cu organizarea partidului. Până în februarie–iunie 1942, partidul încearcă să reprezinte în mod independent interesele regionale din Ardeal, fiind însă nevoit să încheie o înţelegere cu guvernul Bárdossy, potrivit căreia este acceptată prezenţa prim-ministrului în fruntea conducerii partidului, iar în schimb partidul de guvernământ (Partidul Vieţii Maghiare) nu va fi organizat în Transilvania. Aşadar, Partidul Ardelean va fi integrat în partidul de guvernământ. Cel de-al doilea moment de cotitură a avut loc în toamna anului 1943, când din cauza situaţiei

20 Despre Grupul Etnic Maghiar: Ferenc Sz. Horváth, Elutasítás és alkalmazkodás között. A romániai magyar kisebbség politikai stratégiái (1931–1940) [Între respingere şi adaptare. Strategiile politice minoritare maghiare din România (1931–1940)], Miercurea Ciuc, Pro-Print, 2007, p.219–237.


26

militare schimbate, conducerea acestui partid se orientează deja spre o conjunctură posibilă de după război, încercând să caute aliaţi în Transilvania. Această situaţie este întreruptă de ocuparea Ungariei de către germani (19 martie 1944), când o parte a membrilor de partid – deputaţi în parlament – îşi vor menţine poziţia de susţinere a războiului, iar cealaltă va face tatonări pentru a intra în legătură cu forţele anti-germane. Apoi, în acelaşi timp cu ieşirea României din război, această grupare înfiinţează la Cluj Consiliul Maghiarilor Ardeleni, care încearcă să determine guvernul de la Budapesta să accepte cât mai curând Convenţia de Armistiţiu.

În Ardealul de Sud, Uniunea Populară Maghiară a putut funcţiona începând din noiembrie 1940 sub conducerea lui Elemér Gyárfás, pe baza unor principii directoare care se aflau în opoziţie cu directivele democratice ale lui Pál Szász şi Áron Márton. De altfel, în mai 1944, aceştia au şi părăsit conducerea organizaţiei. Perioada de după 1945 poate fi împărţită în trei mari etape.21 Cea care începe în 1944 şi se termină odată cu constituirea Regiunii Autonome Maghiare, respectiv desfiinţarea Uniunii Populare Maghiare, apoi epoca Gheorghe Gheorghiu-Dej şi cea a lui Ceauşescu.

Prima perioadă, cea dintre 1944–1952, se împarte şi ea în trei etape: perioada revenirii aparatului de stat românesc în Ardeal (august–noiembrie 1944); funcţionarea administraţiei locale de stânga, constituită după îndepărtarea de către sovietici a administraţiei române din Transilvania de Nord (noiembrie 1944–martie 1945); politica duplicitară a guvernului Groza faţă de maghiari (martie 1945–decembrie 1948), când succesul obţinut cu ocazia tratativelor de pace române, politica de apărare a intereselor

21 La această periodizare am avut în vedere clasificarea realizată de Gábor Vincze, Történetei kényszerpályák kisebbségi reálpolitikák II. Dokumentumok a romániai magyar kisebbség történetének tanulmányozásához 1944–1989 [Trasee istorice forţate – politici realiste minoritare. II. Documente pentru studiul istoriei minorităţii maghiare din România, 1944–1989], volum îngrijit şi introducere de Gábor Vincze, Miercurea Ciuc, Pro-Print, 2003, p.XV.


27

Uniunii Populare Maghiare şi prejudiciile crescânde ale maghiarilor apar împreună (probleme legate de CASBI, naţionalizarea şcolilor etc.); urmează desfiinţarea UPM şi constituirea Regiunii Autonome Maghiare (1948–1953).

În cadrul epocii socialiste, perioadă care începe cu reconsolidarea puterii lui Gheorghe Gheorghiu-Dej şi durează până în 1956, au loc în acelaşi timp edificarea RAM şi transformările sociale din interiorul acesteia, iar în afara regiunii poate fi constatată o restrângere a utilizării limbii maghiare, degradarea sistemului cultural instituţional şi românizarea acestuia. Cea de-a doua etapă este perioada care durează din primăvara anului 1956 şi până la începutul lui 1957. În acest interval a existat o revitalizare a relaţiilor cu Ungaria: revoluţia maghiară a iniţiat mişcări şi în România, iar conducerea PMR a adoptat o nouă strategie de gestionare a problemei naţionalităţilor. Perioada 1957/1958–1961 este etapa represaliilor, respectiv a consolidării puterii. Atunci, sub pretextul luptei împotriva separatismului, are loc unirea instituţiilor maghiare independente cu cele române şi românizarea primelor (Universitatea Bolyai, instituţiile de învăţământ secundar, transformarea RAM). În cei câţiva ani care au urmat (1961–1965) au fost statornicite schimbările şi consolidate toate aceste instituţii.

În epoca Ceauşescu pot fi conturate patru perioade. Etapa dintre 1965 şi 1968 se caracterizează prin punerea pe tapet a politicii referitoare la independenţa naţională, tendinţele liberalizării şi apariţia unor noi politicieni şi grupuri de intelectuali maghiari. Următorii 4-6 ani pot fi consideraţi ca fiind de compromis în ceea ce priveşte elita maghiară, sunt înfiinţate noi instituţii şi create posibilităţi mai mari sub aspectul protejării patrimoniului cultural propriu (1968–1972/1974). Apoi, mica revoluţie culturală are loc şi în sfera de politicii faţă de maghiari, iar odată cu dizolvarea unor instituţii sunt consolidate şi tendinţele naţionaliste, manifestându-se tot mai deschis conflictele cu conducerea partidului din Ungaria (1974–1983/1986). Începând cu cea de-a doua jumătate a anilor


28

’80, odată cu protestele exteriorizate în cazul Lăncrănjan, nici elita partidului maghiar nu mai este considerată de încredere, iar în documentele de partid apare din ce în ce mai des expresia de „români vorbitori de limba maghiară”.

3. Grupurile generaţionale

În continuare, trecând în revistă evoluţia elitei politice minoritare, reprezentate prin elita maghiară din România, pe parcursul a 80 de ani, voi încerca să prezint grupurile şi strategiile generaţionale. Prin această tentativă voi continua realizarea năzuinţelor apărute în ’30. Controversele din epocă erau centrate asupra următoarei întrebări: ajungând la statutul de minoritate, în ce măsură era diferită evoluţia spirituală, culturală şi sufletească a maghiarilor (utilizând o expresie actuală: progresul valorilor) de „spiritul din sfera publică” din Ungaria?22

3.1. Începând încă din anii ’30, în cadrul istoriei minorităţii maghiare, prima generaţie importantă era menţionată utilizându-se expresia de maghiarii separaţi;23 în fapt, aici era vorba despre elitele politice regionale formate înainte de 1918, rămase acasă, aşadar despre cei care s-au socializat în cadrul Ungariei dinaintea primei conflagraţii mondiale, luând parte la viaţa publică în aceste condiţii noi, ajungând de la statutul de majoritar la cel de minoritar. Politicile minoritare din perioada interbelică au fost dezvoltate în principal de către aceste persoane. În orice caz, proiectele lor de viitor se legau de speranţa revenirii Ungariei istorice. Minoritarii credeau în caracterul provizoriu al schimbării imperiilor, acceptând în fond – deşi uneori

22 O sinteză a documentelor referitoare la această problemă a fost publicată de Nándor Bárdi, A kisebbségi értelmiség önképe a második világháború előtt [Imaginea de sine a intelectualităţii minoritare înainte de cea de-a doua conflagraţie mondială], în Magyar Kisebbség, 1998, nr. 3–4, p.55–59, precum şi în studiile lui Béla Nánay, Pál Szvatkó, István Borsody, Ferenc Kende, József Venczel, Imre Mikó, Jenő Krammer în rev. cit., p.60–127. 23 Béla Nánay, A kisebbségi magyar lélek [Spiritul minoritar maghiar], în Láthatár, 1937, nr. 1, p.3–14.


29

contestându-le – dispoziţiile (şi susţinerea) guvernului de la Budapesta. În România şi Iugoslavia, liberalismul statului ungar de dinainte de Primul Război Mondial (în ceea ce priveşte situaţia naţionalităţilor şi autoguvernările) a fost comparat cu noile condiţii, evocând pentru noile elite majoritare practica liberală de la începutul secolului. Un alt grup de argumente existente în toate cele trei state era tratatul de apărare a intereselor minorităţilor, iar în cazul celor care au ieşit (mai târziu) victorioşi din război, formulările declaraţiilor naţionale din timpul Primului Război Mondial (Hotărârile de la Alba Iulia, Tratatul de la Pittsburgh).

În România se poate vorbi despre aripa de stânga şi de dreapta a Partidului Naţional Maghiar. În vremea aceea erau consideraţi – printre alţii – de orientare stânga: Károly Kós, Árpád Paál, Miklós Krenner, György Bernády, iar din cealaltă grupare făceau parte Emil Grandpierre, György Bethlen, Elemér Gyárfás, Elemér Jakabffy, Gábor Pál.24

3.2. Cea de-a doua generaţie a apărut la începutul anilor ’30, iar în presa vremii aceasta simboliza naşterea „omului minoritar”. Membrii acestei generaţii au absolvit studiile liceale după 1918, nemaiavând statutul de majoritar. Cunoşteau limba oficială, spiritul public şi procedurile oficiale de apărare a intereselor. Totodată, întreţineau legături şi cu mişcările de tineret din Ungaria din epoca respectivă.25 Modelele lor culturale erau identice cu cele ale contemporanilor din Ungaria (scriitorii populari, Endre Ady, Dezső Szabó, Béla Bartók, Zsigmond Móricz).

24 Nándor Bárdi, A romániai magyarság kisebbségpolitikai stratégiái a két világháború között [Strategiile politicii minoritare maghiare din România în perioada interbelică], în Regio, 1997, nr. 2, p.2–67; Idem, Az ismeretlen vízmosás és a régi országút. Stratégiai útkeresés a romániai Országos Magyar Pártban (1923–1924) [Viroaga necunoscută şi vechiul drum de ţară. Urmărirea căilor strategice ale Partidul Naţional Maghiar, 1923–1924], în Ethnopolitika, ed. Nándor Bárdi, Csilla Fedinec, Budapesta, TLA, 2003, p.153–194. 25 András Bertalan Székely, A közép-európaiság eszméje a magyar tudományban, közgondolkodásban és a közművelődésben [Concepţia referitoare la Europa Centrală în ceea ce priveşte ştiinţa, ideologiile şi cultura publică maghiară], Budapesta, Népművelési Intézet, 1984, p.61.


30

Potrivit – parţial – lui Jenő Krammer, trăsăturile specifice ale acestei generaţii, referitoare la ideile de bază pe care le susţineau, pot fi redate în cinci puncte:26 a) Termenul de naţiune includea deja nu doar clasele istorice, ci şi ţărănimea şi muncitorimea. Noţiunile de „acasă” şi „patrie” au fost separate, considerându-se că patria este atât Ungaria, cât şi regiunea în care trăiau. În timpul clarificării relaţiilor cu statele succesorale, între problemele naţionalităţilor din Europa Centrală erau incluse şi propriile lor insatisfacţii. b) Noua concepţie legată de naţiune, care a determinat această generaţie să-şi îndrepte atenţia spre mediul rural şi cultura populară, i-a înzestrat cu o mai mare sensibilitate socială. Pentru aceşti oameni a devenit clar că „păstrarea identităţii naţionale” nu poate fi înfăptuită fără „emanciparea poporului”. c) Acest lucru însă necesita programe moderne de organizare socială şi economică. În concepţia lor, auto-organizarea, modernizarea economică şi socială constituia o idee centrală, indiferent de preferinţele ideologice. Dintre membrii acestei generaţii fac parte şi organizatorii mişcărilor cooperatiste minoritare maghiare. d) Prin anii ’30 a devenit clar faptul că realizarea autonomiilor naţionale nu este posibilă în condiţiile existente. Din acest motiv, procesul de solidaritate naţională s-a îndreptat, în primul rând, spre propria organizare socială (aşadar, cea maghiară), spre mişcarea cooperatistă şi formarea elitelor, precum şi spre propriul sistem instituţional. Autonomia naţională nu era pur şi simplu „oferită” de sus, într-un cadru juridic, iar acest grup generaţional a crezut că îmbinând concepţia de alianţă maghiară cu corporativismul vremii va reuşi edificarea unui sistem instituţional social care se auto-organizează.27 Despre ideologiile identitare s-a

26 Jenő Krammer, A szlovenszkói serdülők lelkivilága [Starea sufletească a tinerilor din Slovenska], Budapesta, 1935, p.77. 27 József Venczel, Metamorphosis Transylvaniae, p.65–73; idem, Művelődéspolitikai terv [Proiect de cultură politică], p.269–277; Dezső Albrecht, Társadalmunk átalakulása [Transformarea societăţii noastre], p.98–108; idem, Magyar Szövetség [Uniunea Maghiară], p.119–120, toate în Hitel. Kolozsvár 1935–1944 [Cluj, 1935–1944], volum îngrijit de Éva Záhony, Budapesta, Ed. Bethlen Gábor, 1991, p.386.


31

aflat, de asemenea, că în sens politic nu sunt capabile să depăşească diferenţele de natură etnică, având mai degrabă doar efecte cultural-literare.28 e) În această epocă, prin procesul de organizare a grupărilor elitei minoritare ca grup social, ideologiile politice au căpătat un rol decisiv.29

Cel mai simplu mod de a identifica grupările generaţionale este prin referirea la mişcările şi publicaţiile lor. În România, acestea sunt Erdélyi Fiatalok [Tinerii ardeleni], cercurile din jurul revistei Hitel [Credit], MADOSZ, precum şi participanţii la Întâlnirea de la Târgu Mureş. (Ca exemplu, menţionăm câteva personalităţi importante: Béla Jancsó, József Venczel, Imre Mikó, Sándor Vita, Béla Demeter, Áron Márton, László Bányai, Lajos Jordáky.) În ceea ce priveşte afirmarea lor în viaţa publică, aceasta a fost întreruptă de cea de-a doua conflagraţie mondială. După reanexarea Transilvaniei, ajungând în poziţii de conducere, o parte a ardelenilor au influenţat în mod serios politica Partidului Ardelean, iar după 1944 liderii MADOSZ au organizat Uniunea Populară Maghiară. Dintre cei enumeraţi mai înainte, József Venczel şi Imre Mikó, în anii ’60 au îndeplinit din nou un rol important în ceea ce priveşte viaţa ştiinţifică maghiară din România, iar Áron Márton şi-a condus biserica până în anii ’80 ca episcop romano-catolic la Alba Iulia.

28 Zsolt K. Lengyel, Auf der Suche nach dem Kompromiss. Ursprünge und Gestalten des frühen Transsil-vanismus 1918–1928, München, Ungarisches Institut, 1993, p.470; György Nagy, A kisebbségi helytállástól a közösségi desirabilitásig és vissza. A transzilvanista ideológiáról [De la fermitatea minoritară la dezirabilitatea comunitară şi înapoi. Despre ideologia transilvanistă], în vol. Eszmék, intézmények, ideológiák Erdélyben [Idei, instituţii, ideologii în Transilvania], Cluj-Napoca, Kom-Press–Polis, 1999, p.7–37; Csaba Utasi, Irodalmunk és a Kalangya [Literatura noastră şi Kalangya], Újvidék, Forum, 1984, p.208. 29 László Virt, Nyitott szívvel. Márton Áron erdélyi püspök élete és eszméi [Cu inima deschisă. Viaţa şi principiile lui Áron Márton, episcopul Ardealului], Budapesta, TLA–XX Század Intézet, 2002, p.365; Ferenc Sz. Horváth, A romániai Országos Magyar Párt viszonya a jobboldali áramlatokhoz a harmincas években [Relaţiile dintre Partidul Naţional Maghiar şi orientările de dreapta din anii 1930], în Magyar Kisebbség, 2003, nr. 3, p.368–386; Tamás Gusztáv Filep, A hagyomány felemelt tőre [Pumnalul ridicat al tradiţiei], Budapesta, Ister, 2003, p.443.


32

3.3. Socializarea de stânga a celuilalt grup generaţional poate fi încadrat în perioada anilor 1930–1940, iar în anii ’50, maghiarii din sfera politică minoritară a ţării respective au fost reprezentaţi de vechi adepţi ai orientărilor politice de stânga. În acest caz, trebuie să fiu deosebit de precaut în formularea ideilor, pentru a nu deveni limitat, deoarece aici pot fi analizate doar anumite cariere individuale, în funcţie de momentul şi locul în care persoana respectivă a îndeplinit rolul de simplu mijloc al puterii, şi perioada în care munca acestuia includea şi impunerea unor interese minoritare. Aici îi menţionez, în primul rând, pe cei care, în perioada în discuţie (din 1944 până la sfârşitul anilor ’60), au ocupat funcţii de conducere în instituţiile maghiare, iar în exterior reprezentau comunitatea maghiară. Mai mult decât atât, încă înainte de 1944, chiar înainte de războiul mondial, aceştia participau la mişcările comuniste din ţara în care trăiau (erau „ilegalişti”). În opinia lor, ieşirea din impasul existenţei minoritare şi reechilibrarea scindărilor etnice vor putea fi rezolvate prin internaţionalismul reprezentat de partidul comunist. Aceştia considerau că prin asigurarea bilingvismului şi funcţionarea sistemului instituţional cultural maghiar este asigurată şi identitatea naţională. Din cauză că, în perioada interbelică, minorităţile din România deţineau în partidele comuniste o reprezentanţă peste ponderea lor, în felul acesta nici nu prea puteau constata vreo deosebire care i-ar fi dezavantajat, iar pentru ei lezarea intereselor maghiare a însemnat o serioasă problemă de conştiinţă încă din 1945–1946, apoi la fel şi în timpul evoluţiei partidelor, la ieşirea în faţă a naţiunii majoritare, iar mai târziu, în anii ’60, cu ocazia marginalizării „cadrelor vechi din mijlocul naţionalităţilor”. Această generaţie a fost prima care, în numele idealului socialist al egalităţii în drepturi a naţiunilor şi naţionalităţilor, a pus pe tapet prejudiciile maghiarilor şi tot ea a edificat (iar în Transilvania, a ocrotit) instituţiile deja amintite, care garantau utilizarea limbii materne. Raportându-se la „tradiţiile progresiste”, acest grup generaţional a


33

realizat transformările socialiste, precum şi revitalizarea propriei societăţi minoritare.

Potrivit opiniei mele, ca personalităţi reprezentative ale acestei generaţii din România pot fi amintiţi cei din conducerea Uniunii Populare Maghiare: Gyárfás Kurkó, Sándor Kacsó şi Edgár Balogh, József Méliusz, István Nagy, László Bányai, Lajos Takács, Lajos Csőgör. Este o altă problemă, dacă aceste persoane pot fi menţionate alături de cei care făceau parte din cercul restrâns al conducerii de la Bucureşti a partidului român. În primul rând, fac referire la Alexandru Moghioroş (Sándor Mogyorós) şi Vasile Luca (László Luka), care încă de la început personificau în viaţa publică voinţa Partidului Comunist Român şi nu apăreau ca reprezentanţi ai maghiarilor.

3.4. Din următorul grup generaţional fac parte cei care au fost socializaţi în anii 1950–1960, având orientări „de stânga”, iar în a doua jumătate a anilor ’60 au devenit personalităţile-cheie în ceea ce priveşte susţinerea intereselor minoritare în cadrul sistemului. Pe motiv că în România anul 1968 are o deosebită importanţă, la modul cel mai convenabil şi cu ceva subînţeles membrii grupului ar putea fi numiţi şaizecişioptişti. Aceşti intelectuali au străbătut un drum ideologic extrem de lung, atât în ceea ce priveşte relaţiile lor cu socialismul, cât şi cu naţiunea majoritară. Astăzi, viaţa şi carierele lor sunt redate ca un mozaic şi, de cele mai multe ori, memoriile apărute – în comparaţie cu materialul arhivistic accesibil – sunt puţin cam tendenţioase. În opinia mea, confruntările şi justificările nu-şi găsesc rostul. Mult mai interesante sunt mecanismele motivaţiilor interne complexe şi logica complicată a cererii şi ofertei din sfera socializării. Prin acestea s-ar putea descoperi mecanismele după care funcţiona sistemul.

Punctele comune ale carierelor acestora sunt următoarele: a) În majoritatea lor sunt intelectuali de primă generaţie, care în anii 1950–1960 urmau deja diverse studii superioare. Au devenit apoi conducătorii unor instituţii culturale, literare ori redactori-şefi ai


34

unor organe de presă. b) Sunt buni cunoscători ai limbii şi culturii majoritare. Înţeleg relaţiile interne din cadrul organelor de partid şi pot utiliza informaţiile respective. c) Alături de propagarea ideologiei referitoare la slujirea poporului, specifică generaţiei de stânga, cunosc şi utilizează perfect limbajul aluziv din propria lor comunitate30 (un astfel de topos este cel afirmat de András Sütő: „Iarba se îndoaie...”).31 De ideologia bazată pe umanismul minoritar din anii ’30, este susţinută ideea de „demnitate a caracterului specific”, formulată de Ernő Gáll, care redă existenţa minoritară, transformând-o în calităţi umane şi culturale pozitive. d) Până la sfârşitul anilor ’60, activitatea lor referitoare la politicile faţă de maghiari din ţara respectivă este strâns legată de luptele pentru putere ale elitelor de partid. Atunci s-au făcut încercări de constituire a unui grup independent de susţinere a intereselor minoritare.

În momentul în care insuccesul acestei acţiuni devine evident, se aleg diverse strategii: protestul şi retragerea, ocrotirea instituţiilor şi a propriilor poziţii, strămutarea în Ungaria ori slujirea structurilor politice.

În România – fără pretenţia unei enumerări exhaustive – trebuie menţionaţi aici Ernő Gáll, redactorul-şef al revistei Korunk [Epoca noastră], Győző Hajdu, redactorul-şef al ziarului Igaz Szó [Cuvântul liber], Géza Domokos, directorul editurii Kriterion, scriitorii András Sütő şi Pál Bodor, Sándor Huszár, redactorul-şef al revistei A Hét [Săptămâna], precum şi Károly Király, prim-secretarul judeţului Covasna.

3.5. Datorită schimbărilor intervenite în politica culturală a regimului ceauşist după sfârşitul anilor ’60, grupurile generaţionale noi din anii 1970–1980 nu mai puteau să se integreze pe deplin în sistemul instituţional maghiar diminuat. În comparaţie cu generaţiile

30 Analiza detailată este redată de József D. Lőrincz, A kelet-európai ambivalens diskurzusról [Despre discursul ambivalent din Europa de Est], în Regio, 2002, nr. 1, p.226–248. 31 András Sütő, Gergely Pápa futamodásban, avagy régi idők kötéltáncosai, în Ibid., Csipkerózsika ébresztése, Budapest, Szépirodalmi, 1993, p.180–191.


35

anterioare, aici este vorba – şi nu doar din punct de vedere ideologic – despre o colectivitate mult mai diversă; categoric se găseau în afara retoricii de partid, creând un sistem de exprimare propriu (în discursul public şi în prezentarea publică). Aşadar, funcţionau atât în interiorul sistemului (de pildă, în redacţii şi instituţii de învăţământ), cât şi în sfera lor de auto-organizare. Astfel, în lipsa unei expresii mai adecvate, aceste tipuri de cariere şi grupări pot fi numite auto-organizatoare, ori, mai patetic, dizidenţii minoritari.

În România, la începutul anilor ’70, prin cercul de studenţi ai filosofului György Bretter începe căutarea unui nou limbaj filosofic care, după un timp, nu se mai încadra în limitele de publicare ale revistei Korunk şi ale editurii Kriterion. (Studenţii lui Bretter erau: scriitorul Vilmos Ágoston, scriitorul şi filosoful Péter Egyed, filosoful Vilmos Huszár, filosoful Gusztáv Molnár, lingvistul N. Sándor Szilágyi, filosoful Miklós Tamás Gáspár).32 Manifestările politice au început în 1977–1978, odată cu scrisorile de protest şi memoriile adresate centrului de partid şi lui Ceauşescu, redactate după revolta minerilor din Valea Jiului de către intelectualii epocii precedente: Károly Király, Lajos Takács, András Sütő. Apoi, în 1978 şi în 1989, odată cu tipărirea publicaţiei Erdélyi jelentés [Raport din Transilvania] Sándor Tóth şi Zádor Tordai au vizat opinia publică occidentală şi presa ilegală din Ungaria. Rezistenţa activă s-a născut în 1982, în momentul tipăririi numărului 8 al revistei samizdat Ellenpontok [Contrapuncte].33 Publicaţia, redactată de Károly Antal Tóth, Attila Ara-Kovács şi Géza Szőcs, a devenit cunoscută maghiarilor din România, în primul rând, prin intermediul emisiunilor de la Radio Europa Liberă. După descoperirea şi pedepsirea redactorilor, Ara-

32 Volumul lor comun: Szövegek és körülmények [Texte şi circumstanţe], volum îngrijit şi introducere de György Bretter, Bucureşti, Kriterion, 1974, p.121. 33 Colecţia ediţiei noi Ellenpontok. Documentele au fost pregătite pentru publicare de Károly Antal Tóth; idem, Az Ellenpontok rövid története [Scurta istorie a revistei Ellenpontok], p.5–20; Géza Szőcs, Tizenkét képkocka a nyolcvanas évek elejéről [Douăsprezece cadre de film de la începutul anilor 1980], p.349–354; Attila Ara-Kovács, Tétova ellenállás. Román ellenzék, magyar szamizdat [Opoziţia şovăielnică. Opoziţia română şi samizdatul maghiar], Miercurea Ciuc, Pro-Print, 2000, p.355–364.


36

Kovács şi Tóth au fost nevoiţi să emigreze în Ungaria. Aici, primul a înfiinţat Agenţia de Presă Maghiară Transilvăneană, care între 1983–1989 a trimis agenţiilor de presă occidentale mai multe sute de ştiri conţinând informaţii reale despre Ardeal.

La fel cum geneza revistei Ellenpontok poate fi legată de posibilităţile tot mai reduse ale Cercului Ady din Oradea, şi constituirea cercului LIMES, organizat de Gusztáv Molnár, care a funcţionat între 1984–1986, e legată de posibilităţile de publicare lipsite de perspective. Molnár era redactor la Kriterion şi a invitat în locaţii diferite autori cu potenţial, în vederea polemizării pe marginea unor subiecte importante care vor apărea cu mare probabilitate după decăderea regimului, aşadar importante din punctul de vedere al proceselor din Europa Centrală şi al maghiarilor de pretutindeni. (Participanţii la dezbateri au fost: Sándor Balázs, Gáspár Bíró, Péter Cseke, Éva Cs. Gyímesi, Ernő Fábián, Levente Horváth, Csaba Lőrincz, Gusztáv Molnár, Levente Salat, N. Sándor Szilágyi, András Visky). În casa organizatorului cercului, Gusztáv Molnár, s-a făcut o percheziţie în 1986, iar mai târziu acesta a plecat definitiv în Ungaria. Din acest cerc a făcut parte Sándor Balázs, care în 1989 a publicat o revistă samizdat cu titlul Kiáltó Szó [Glasul care strigă], apărută în doar două numere.

Din 1980, la Miercurea Ciuc a funcţionat sub diverse denumiri Grupul de Antropologie Culturală, cu participarea sociologilor din localitate. Atunci s-au pus bazele cercetării condiţiei minoritare din perspectivă cotidiană, precum şi ale analizei funcţionării instituţiilor, care după 1989 a generat serioase polemici. Oficial, grupul a publicat în suplimentul intitulat Tett [Fapt – Prescurtarea temelor predilecte ale publicaţiei: Természet–Ember–Tudomány–Társadalom (Natură–Om–Ştiinţă–Societate)] al săptămânalului A Hét, precum şi la editura Kriterion. (Importanţi membri ai cercului erau: A. Zoltán Biró, Julianna Bodó, József Gagyi,


37

D. József Lőrincz, Sándor Oláh, Zoltán Rostás, Endre Turós).34 Tot în anii ’80 a funcţionat la Sfântu Gheorghe, în condiţii semi-legale, cercul de teoria ştiinţei, sub conducerea lui Levente Salat, aceasta fiind societatea de lectură a intelectualilor locali. Niciunul dintre aceste cercuri nu s-a ocupat direct de problemele politice; erau însă considerate „adunări argumentative” care, în cea de-a doua jumătate a anilor ’80, au determinat deja stilul şi tematica discursurilor ne-publice ale intelectualilor maghiari din România, iar mai apoi şi disputele publice ştiinţifice de autocunoaştere de după 1989.

4. Raporturile faţă de propria organizare socială

În acest subcapitol voi încerca elaborarea unei analize referitoare la caracterizarea modului în care grupurile generaţionale prezentate mai înainte au reflectat asupra organizării propriei societăţi şi la relaţiile dintre politica minoritară şi societate.35

4.1. În Transilvania, afilierile politice de dinainte de 1918 nu au avut mare relevanţă. Importantă a devenit nu apartenenţa la una din cele două mari grupări de partide (Partidul Muncii şi Partidul Independent), ci dacă anumite poziţii de putere (deputat, funcţii de conducere în cadrul unor autorităţi) au fost ocupate şi înainte, sau numai după 1918. Dar de fapt nici aceste clivaje nu au influenţat în mod deosebit strategiile de acţiune.

O altă deosebire provine din unele divergenţe de opinii referitoare la sfera de activitate; aşadar, interesele elitelor minoritare trebuie delimitate în funcţie de preocupări: culturale, politice, economice.

34 Despre istoria şi cercetările întreprinse de GAC vezi pagina web: www.topnet.ro/wac. 35 Încerc să caut abordări şi cadre legate de cercetare şi nu doresc să redactez un fel de dogmă, ceea ce este valabil pentru tot studiul de faţă. Cercetările referitoare la detalii ar putea avea în continuare scopul de-a prezenta sistemele relaţionale trasate până acum conform logicii lor interne. Pentru acest lucru însă, mai întâi este nevoie de asamblarea elementelor exterioare diverse, ceea ce voi încerca să fac în subcapitolele care urmează.

http://www.topnet.ro/wac


38

Grupărilor de mai sus le pot fi alăturate următoarele diviziuni strategice: au existat persoane care şi-au imaginat că organizarea maghiarilor trebuie începută de jos, antrenând păturile sociale largi, iar în opinia altora, sarcina politizării le revenea claselor sociale istorice, deoarece acestea dispun de cultura politică şi de baza existenţială necesară (ultimele condiţii sunt indispensabile datorită faptului că în funcţiile politice de conducere a minorităţii trebuia să ajungă oamenii de încredere, care nu puteau fi îndepărtaţi de la liniile directoare trasate de Budapesta). Toate acestea reies mai cu seamă din controversele apărute în jurul alegerii preşedintelui PNM.36 Era vorba despre György Bernády – originar din Târgu Mureş, prezentat ca adept al modernismului şi al ideologiei democratice, susţinător al clasei de mijloc, al evreilor maghiari, iar într-o manieră potenţială chiar şi al social-democraţiei –, în opoziţie cu István Ugron şi György Bethlen. Aceştia din urmă, fiind susţinuţi de aristocraţie, de vechile elite ale judeţelor şi de Biserică, s-au prezentat de asemenea ca unificatori ai maghiarilor. În timp ce Bernády şi adepţii lui s-au bazat însă pe o imagine pluralistă şi dinamizatoare a Ardealului şi a societăţii maghiare, asumându-şi obligaţii în ceea ce priveşte modernizarea României şi edificarea fundamentată pe propriile valori, Emil Grandpierre şi György Bethlen reflectau asupra conservării statutului social al naţiunii maghiare unitare, luptând împotriva acuzelor referitoare la iredentism, respingând bolşevismul, susţinând necesitatea conservării condiţiilor sociale

existente. La cumpăna secolelor, iar mai apoi în perioada interbelică, în

Ungaria erau sesizabile tensiunile existente între enclavele modernizatoare (răspândind cultura în rândul maselor din marile oraşe) şi sistemul instituţional organizat pe clase sociale. De la

36 Nándor Bárdi, Az ismeretlen vízmosás és a régi országút. Stratégiai útkeresés a romániai Országos Magyar Pártban (1923–1924) [Viroaga necunoscută şi vechiul drum de ţară. Urmărirea căilor strategice ale Partidul Naţional Maghiar, 1923–1924], în Ethnopolitika, ed. Nándor Bárdi, Csilla Fedinec, Budapesta, TLA, 2003, p.153–194.


39

mijlocul anilor ’20, în interiorul societăţii minoritare maghiare din România – separată de Ungaria – aceleaşi tensiuni cauzate de nevoia de modernizare au fost subordonate temerilor manifestate faţă de politica minoritară română discriminatorie în lupta pentru poziţii. Toate s-

au întâmplat sub umbrela şi în numele păstrării unităţii.37 În cadrul dezbaterilor legate de organizarea maghiarilor,

aripa de dreapta şi cea de stânga, respectiv cei care se ocupau de formularea opiniilor elitelor culturale şi politice, s-au contrazis referitor la trei subiecte. Primul era prioritatea organizării: ce este mai important, unitatea maghiarilor sau unitatea tuturor vorbitorilor de limbă maghiară? Prin cea din urmă formulare se înţelege organizarea muncitorimii şi a evreilor maghiari. Aceasta însă nu numai că ar fi periclitat rolul conducător al „claselor istorice”, menţinut şi în circumstanţele condiţiei de minoritar, ci se opunea antisemitismului şi atitudinii manifestate împotriva bolşevismului, existente în opinia publică a vremii din România şi Ungaria deopotrivă. Cel de-al doilea subiect era legat de problema integrării teritoriale: lupta pentru influenţă a reprezentanţilor politici şi a organelor de presă din Partium, Cluj şi Ţinutul Secuiesc, cu scopul de a-şi poziţiona cât mai bine interesele regionale în interiorul sistemelor instituţionale politice şi sociale, precum şi în cadrul opiniei publice. În ceea ce priveşte acest lucru, Clujul a obţinut şi şi-a menţinut rolul „de capitală”. Cel de-al treilea mod de interpretare s-a conturat în jurul funcţiei referitoare la politica minoritară a Partidului Naţional Maghiar. Conducerea partidului a considerat că reprezentarea concomitentă a unui partid politic şi a intereselor

37 Acest lucru se reflectă foarte bine, pe de o parte, în imaginea socială minoritară diferită a presei de divertisment şi bulevardiere, iar pe de altă parte, în cea a cotidienelor naţionale. Dispariţa revistei Napkelet [Zori de zi] (1922), schimbarea tonului burghezo-radical al ziarului Keleti Újság [Ziarul oriental] (1924) – sunt semne care atrag atenţia asupra acestor transformări şi subordonări. Apoi, între 1935–1940, organul de presă clujean intitulat Független Újság [Ziar independent] încearcă din nou să pună pe tapet nevoia culturii de masă burgheze, aşezând-o în centrul atenţiei publice. Trebuie menţionat faptul că în marile oraşe din Partium – Timişoara, Arad, Oradea – acest lucru este în permanenţă definitoriu.


40

minorităţilor naţionale maghiare este compatibilă şi legitimă. Referitor la această ultimă competenţă legată de cvasi-autoguvernare, a existat de la început o incertitudine legată de întâietatea propriilor interese ale membrilor grupului parlamentar, ori chiar compromisurile politicii partidului, comparativ cu interesele comunităţilor locale maghiare. Ori de câte ori interesele de partid erau plasate pe primul loc, ca mijloc de apărare împotriva protestelor a fost ut

ologie literară, o „couleur locale” reprezentată de Korn

minoritare şi planurile de autonomie formulate în apărarea

ilizată „retorica unităţii” şi stigmatul „trădării de neam”. Elita minoritară din anii ’20 nutrea visuri revizioniste, dar în

mod public şi-a fixat ca obiectiv politic autonomia naţională. Pentru aceasta, în Ardeal au fost elaborate diverse proiecte concrete de autonomie.38 O viziune alternativă era cea de politică regională şi construcţia unor ideologii culturale. În Ardeal a apărut transilvanismul, în Rutenia Carpatică ideologia originării, în Regiunea Subcarpatică (partea slovacă a Cehoslovaciei) slovenismul, iar în Voivodina, ca ide

él Szenteleky. În 1928, transilvanismul politic a ajuns însă în impas:

partenerul român majoritar din Ardeal, dobândind puterea, a întărit rândurile celor care doreau edificarea statului naţional unitar român şi nu regionalizarea. În continuare, această ideologie nu mai putea funcţiona în mijlocul maghiarilor decât ca orientare cu accente cultural-literare. Nu se poate vorbi despre o viziune politico-socială internă a transilvanismului. În cazul în care s-ar face totuşi acest lucru, ar trebui formulată constatarea succintă, potrivit căreia adepţii acestei ideologii reflectau la o societate arhaizantă, în care domnea pacea între clasele sociale. Totodată, atunci când proiectau organizarea propriei colectivităţi, diversele proiecte de legi

38 Nándor Bárdi, A szupremácia és az önrendelkezés igénye. Javaslatok, tervek az erdélyi kérdés rendezésére (1918–1940) [Nevoia de supremaţie şi autodeterminare. Propuneri şi proiecte pentru o rezolvare a problemelor din Ardeal (1918–1940)], în Források és stratégiák [Surse şi strategii], Miercurea Ciuc, Pro-Print, 1999, p.29–113.


41

intereselor acesteia aveau în vedere doar opoziţia faţă de societatea majoritară.39

În anii ’30, căile existente în interiorul grupurilor generaţionale s-au despărţit în mai multe ramuri. Cei din elita politică au aşezat în centrul atenţiei şi pe mai departe problema păstrării poziţiilor, acordând însă o mai mare atenţie integrării mişcărilor de tineret, precum şi argumentărilor politice fundamentate din punct de vedere profesional.40 Începând cu anii ’20 s-a reorganizat viaţa culturală: editura Erdélyi Szépműves Céh, revista Erdélyi Helikon, cotidianul Ellenzék [Opoziţia] şi-au schimbat orientarea, s-au operat modificări în trupele de teatru, respectiv în susţinerea activităţii teatrale.

În paralel cu acestea a fost generată o „umbrelă” ideologică a comunităţii, care era adepta societăţii închise, organizate pe baze naţionale, şi care excludea contradicţiile sociale. Elevii din învăţământul secundar maghiar din a doua jumătate a anilor ’20 – studenţii anilor ’30 – au fost socializaţi deja în cadrul acestui proiect de viitor.41

4.2. Despre cadrul de socializare a celui de-al doilea grup generaţional, care a creat conceptele de „om minoritar”, „etică minoritară” şi „societate minoritară”, am mai vorbit (3.2.). Conform

39 Csaba Zahorán, Az erdélyi autonómia tervek fogalmi összehasonlító elemzése [Analiza comparativă a noţiunilor referitoare la proiectele de autonomie din Transilvania], manuscris inedit, 15 p. 40 Aici, în primul rând, trebuie menţionată activitatea biroului de traduceri Juventus şi a lui István Sulyok. În cadrul acestui cerc s-a născut Erdélyi magyar évkönyv [Anuarul maghiar din Transilvania], editat în 1931 de István Sulyok şi László Fritz. În cadrul PNM, Elemér Jakabffy era reprezentantul cel mai ambiţios atât al colectării datelor referitoare la minorităţi, cât şi al susţinerii activităţii referitoare la secţia de tineret. 41 Despre aceasta, la modul cel mai detaliat şi mai extins, a scris Péter Cseke în studiile sale care abordează problemele legate de revista Erdélyi Fiatalok [Tinerii ardeleni] şi de redactorii acesteia. Erdélyi Fiatalok. Dokumentumok, viták, 1930–1940 [Tinerii ardeleni. Documente şi polemici, 1930–1940], ed. Péter Cseke şi Ferenc László, Bucureşti, Kriterion, 1986; Péter Cseke, Metaforától az élet felé. Kisebbségi értelmiség – kisebbségi nyilvánosság [De la metaforă spre viaţă. Intelectualitatea minoritară – sfera publică minoritară]. Bucureşti–Cluj-Napoca, Kriterion, 1997; idem, Vigyázó torony. Beszélgetések Debreceni Lászlóval [Turnul de veghe. Convorbiri cu László Debreceni], Bucureşti, Kriterion, 1995.


42

acestuia, organizarea societăţii are la bază solidaritatea naţională, iar cu ajutorul acesteia este concepută modernizarea socială şi economică. Spiritualitatea anilor ’30 – chiar dacă nu a întregii generaţii, deoarece autorul a studiat înainte de 1918 – a fost redată de István Sulyok în legătură cu definiţia societăţii minoritare: „[...] minoritatea naţională este o grupare socială care include personalitatea complexă a membrilor ei. Aceştia vieţuiesc – în sensul cel mai larg – în mijlocul celor mai strânse comunităţi ale societăţii. Această comunitate este elementul lor vital, ea produce valorile sociale adoptate de membrii ei: în ea se manifestă şi se dezvoltă limba şi cultura, se formează obiceiurile şi concepţiile lor despre lume... Unul dintre reperele cele mai importante după care se recunosc aceste comunităţi este faptul că încearcă mereu să se îngrijească de toate nevoile membrilor.[...] minorităţile naţionale, ori mai corect zis, naţiunile minoritare, datorită dogmei legate de naţiune, sunt private de posibilitatea de a utiliza prin dreptul public şi în propriile scopuri naţionale o parte – cât de minusculă – a puterii principale de stat, în schimb, pentru satisfacerea nevoilor naţionale, pot fi aplicate într-o formă mai mult sau mai puţin liberă manierele de organizare socială cu sferă destul de largă şi care pe termen lung nu pot fi îngrădite de dispoziţii emise de putere”.42

În cea de-a doua jumătate a deceniului, Sándor Kacsó avea proiecţii despre viitor asemănătoare cu cele ale lui Sulyok, cu toate că din punct de vedere ideologic se situa pe poziţii diametral opuse faţă de acesta: „Constituirea independenţei noastre interioare, rezistente la toate vicisitudinile, depinde de formarea spiritualităţii noastre populare. Astăzi, în lupta de autoapărare naţională nu vor putea rezista cu succes indivizii, nici unele clase sociale, ci doar împreună, tot poporul. [...] Aşadar, în conştiinţa colectivă trebuie integrat faptul că marile probleme ale dăinuirii maghiarilor din Transilvania, respectiv din România – în sensul obişnuit al cuvântului şi în opoziţie 42 István Sulyok, A kisebbségi kérdés szociológiai oldala [Latura sociologică a problemei minoritare], în Erdélyi Múzeum, 1931, nr. 4–6, p.170–181.


43

cu concepţia noastră istorică de până acum – nu sunt cele politice. Mai degrabă şi pe primul loc, acestea sunt sarcini referitoare la cultura naţională, deoarece ele reprezintă cele mai însemnate premise ale desăvârşirii libere şi eficiente a transformărilor noastre sociale. De-a lungul istoriei noastre, ideea de naţiune a fost în întregime reevaluată, iar în cazul în care va fi ca un imperativ al timpului să impună într-adevăr sensul de naţiune-popor, atunci acest lucru este vital şi actual, acum şi aici, în destinul nostru minoritar”.43

În ceea ce priveşte organizarea economică, în centrul atenţiei s-a aflat mişcarea cooperatistă, iar în domeniul politicii sociale, educaţia maselor şi crearea unei clase de mijloc a noilor intelectuali. În acest sens, tinerii talentaţi din mediul rural trebuiau transformaţi în noua „intelectualitate a satelor”. Apoi, din copiii claselor de mijloc de la sate putea fi formată noua intelectualitate minoritară. Aceasta trebuia să fie o pătură socială elitistă, deţinătoare a eticii minoritare, care ar fi avut menirea slujirii poporului. Toate acestea trebuiau realizate prin educarea naţiunii.44 Locaţiile procesului de educare trebuiau să fie şcolile confesionale şi colegiile universitare ale bisericilor din Cluj, iar organele de presă erau revistele Erdélyi Fiatalok, Erdélyi Iskola [Şcoala transilvană] şi Hitel. Această ideologie, definită de elemente social-creştine corporative, se asemăna prin multe cu cea a grupărilor de tineret conservator-reformiste din rândul intelectualilor din Ungaria. Doar că în Ardeal, spiritul referitor la ideea slujirii poporului se lega fundamental de credinţa religioasă

43 Sándor Kacsó, Kisebbségi jövőnk útja [Căile viitorului nostru minoritar], în Erdélyi Magyar Évkönyv [Anuarul maghiar din Transilvania], ed. Sándor Kacsó, Braşov, „Brassói Lapok”, 1937, p.178–179. 44 Scopul educării naţiunii este volatilizarea din spiritul public a unor erori legate de caracter, precum diminuarea valorilor, umilinţa, falsa independenţă şi egoismul urmărit ca scop în sine, iar în locul acestora se urmărea cultivarea smereniei, a respectului faţă de celălalt, a sentimentului comunitar. Nándor Bárdi, A prófétai nemzetszemlélet Tavaszy Sándor, Makkai Sándor, Imre Lajos munkáiban [Ideea de naţiune profetică în lucrările lui Sándor Tavaszy, Sándor Makkai, Lajos Imre], manuscris inedit, p.11.


44

individuală. Concepţia profetică despre naţiune, generată de teologii protestanţi ai generaţiei anterioare (Sándor Makkai, Sándor Tavaszy, Lajos Imre, István Kecskeméthy) a definit, în mod fundamental, raporturile morale ale acţiunilor comunitare. Punctul de plecare al acestui principiu constă în faptul că istoria se află sub controlul lui Dumnezeu, iar din acest motiv existenţa minoritară se transformă în responsabilitate şi vocaţie care trebuie asumate de individ.45

4.3. Grupul generaţional de orientare stânga, apărut în România în anii ’30, era compus din două facţiuni. Pe de o parte, a fost alcătuit din gruparea celor care făceau parte din MADOSZ şi revista Korunk, aflaţi sub conducerea lui Gábor Gaál, iar mai apoi, începând cu a doua jumătate a anilor ’40, din Uniunea Populară a Maghiarilor, ilustrată de nume reprezentative, precum Edgár Balogh, László Bányai şi József Méliusz, dar şi din activiştii organizaţiilor de partid din localităţile cu populaţie maghiară din Transilvania. Celălalt grup de stânga, social-democraţii, au ocupat un loc mult mai puţin remarcat în memoria istorică, trăind a unui destin vitregit din cauza

45 În acest sens, valorile concepute ca principii de viaţă decisive sunt: în locul asupririi, slujirea, în locul egoismului, sacrificiul, în locul intereselor personale, cele comunitare, iar în locul realului uman (impunerea intereselor), menirea individului (slujirea). În afara notei de mai sus, referitoare la manuscris, mai vezi următoarele surse: Sándor Tavaszy, A szociális és gazdasági törekvések theologiai-etikai megítélése. (A szocializmus és a kommunizmus.) [Consideraţii teologico–etice asupra unor aspiraţii sociale şi economice. (Socialismul şi comunismul)], Cluj–Kolozsvár, Minerva, 1931; idem, Az igazi kritikai nemzetszemlélet [Concepţia critică adevărată despre naţiune], în Pásztortűz, 1933, p.170–171; idem, Nemzeti létünk kérdései. A prófétai nemzetszemlélet [Concepţia profetică despre naţiune], în Pásztortűz, 1936, p.435; Lajos Imre, A protestantizmus és a proletariátus [Protestantismul şi proletariatul], Cluj–Kolozsvár, Minerva, 1932; idem, Hivatás és élet [Vocaţie şi viaţă], Kolozsvár–Cluj, Minerva, 1938; Sándor Makkai, Magunk revíziója [Autorevizuirea noastră], Kolozsvár, Erdélyi Szépműves Céh, 1931; Dezső László, A kisebbségi élet ajándékai [Darurile vieţii minoritare], volum îngrijit, introducere şi note de Péter Cseke, Cluj-Napoca, Minerva, 1997; József Venczel, Erdélyi föld – erdélyi társadalom [Pământ transilvan – societate ardeleană], Budapesta, KJG, 1988, p.144–179; Imre Mikó, Az új erdélyi magyar nemzedék feladatai. A román állam keretében [Atribuţiile noii generaţii maghiare din Transilvania în cadrul statului român], în Magyar Út, 1 februarie 1935, p.5–8; idem, Fiatalságunk hitvallása. Mikó Imre programbeszéde Székelyudvarhelyen, 1937. december 14-én [Credinţa tineretului nostru. Discursul electoral al lui Imre Mikó la Odorheiu Secuiesc în data de 14 decembrie 1937], în Magyar Kisebbség, 1938, nr. 1, p.32–36.


45

influenţei reduse pe care au avut-o atunci şi mai târziu, desfăşurând activităţi care nu erau tematizate în viaţa publică minoritară. Acestui cerc i-au aparţinut István Lakatos, Lajos Jordáky, Géza Pásztai, Ferenc Bruder, Tibor Dáné. Ambele cercuri erau definite de viziunea socială a emancipării „păturilor muncitoare”. În cadrul acestei viziuni-proiect, progresul naţional şi social se manifesta în paralel cu obiectivul egalităţii. În timp ce, până în 1938, apoi între 1940 şi 1943, social-democraţia a reuşit să funcţioneze mai mult sau mai puţin legal, organizaţia MADOSZ a rămas şi înainte de 1938 la periferia vieţii publice maghiare din România. Apoi, după 1940, „elementele” bănuite ca fiind comuniste au fost sistematic urmărite. După toamna anului 1944 au intervenit schimbări în poziţia celor două facţiuni. Foştii MADOSZ-işti, prin intermediul UPM, au înfiinţat noi organizaţii politice de masă, iar social-democraţii în doi ani au ajuns la periferie. În timp ce comuniştii aflaţi la conducerea UPM erau convinşi de faptul că pentru asigurarea drepturilor naţionalităţilor este nevoie de acapararea puterii politice şi orice poate fi subordonat acestui lucru, social-democraţii se agăţau cu disperare de ideea menţinerii unui sistem instituţional naţional (de pildă, mişcarea cooperatistă maghiară). O altă deosebire importantă consta în faptul că UPM a început să funcţioneze pe baza principiului centralismului democratic, iar partidul social-democrat şi-a mai păstrat pentru o vreme caracterul democratic în interior şi independenţa organelor regionale.

Instaurarea în România a transformărilor sociale de tip sovietic a depăşit toate încercările de auto-organizare cu orientare de stânga ale maghiarilor. În ceea ce priveşte imaginea formată despre propria societate, cele mai marcante deosebiri sunt între convingerile lui István Lakatos şi cele ale lui László Bányai. În timp ce pentru primul condiţia fundamentală a păstrării identităţii naţionale era independenţa sistemului instituţional minoritar, la Bányai, în numele politicii leniniste faţă de naţionalităţi, acest factor s-a limitat la utilizarea limbii şi la constituirea culturii socialiste de limbă maternă,


46

susţinută de lupta de clasă.46 Principiul slujirii poporului, a cărui geneză non-teologică se leagă de Edgár Balogh şi de mişcarea Sarló [Secera], devine o noţiune centrală şi în cazul acestui grup. Doar că de această dată nu i se mai alătură şi un conţinut moral, teologic, ci pleacă de la nevoile comunitare şi tradiţiile culturale, ori, în cazuri mai grave, funcţionează ca o formulă retorică a persoanei autoidentificate ca reprezentant al intereselor comunităţii.

4.4. Următoarea generaţie de stânga, cea din anii 1960–1970, diferă de gruparea „ilegaliştilor” – dincolo de condiţiile socializării – în primul rând prin faptul că se identifică mult mai repede în interiorul sistemului instituţional decât un reprezentant al intereselor comunitare al politicilor faţă de maghiari din cadrul statului. Potrivit acestora, ei sunt reprezentanţii maghiarilor din România, iar sistemul ideologic socialist, ca retorică şi cadru de acţiune, joacă un rol secundar. Între 1956–1960, în politica faţă de maghiari a statului român a intervenit o schimbare importantă. Noua elită maghiară din România, adeptă a politicii leniniste faţă de naţionalităţi, aflată sub efectul celui de-al XX-lea Congres al PCUS şi al destalinizării din Ungaria, încearcă să elaboreze o şi alternativă de stânga de dezvoltare autonomă în propriile instituţii (de pildă, Regiunea Autonomă Maghiară, Universitatea Bolyai), alături de ideologia de partid trasată de Gheorghiu-Dej. Devine evident faptul că drepturile lingvistice nu asigură păstrarea identităţii minoritare, pentru acest lucru este nevoie de instituţii separate. Doar aceste instituţii pot ajunge în afara controlului statului în privinţa politicii faţă de maghiari. Astfel se pot naşte grupuri de reţele care pot impune interesele naţionalităţilor, care pot genera concepţii politice

46 Lakatos István visszaemlékezései [Memoriile lui István Lakatos], manuscris, p.51, Jakabffy Elemér Alapítvány Kortörténeti Gyűjteménye (JEA KGY) [Colecţia de documente Fundaţia Jakabffy Elemér], K, p.70; idem, Emlékirat [Memoriu], manuscris, p.74; JEA KGY, K 101; idem, A Romániai Szociáldemokrata Párt rövid története [O scurtă istorie a Partidului Social-Democrat din România], vol. I–II, manuscris, 200+206 p.; JEA KGY, K 186, K 187; László Bányai, A magyarság a Duna völgyében [Maghiarii din Valea Dunării], Cluj, 1938; idem, Hosszú mezsgye. Esszék, jegyzetek 1928–1968 [Brazda lungă. Eseuri şi note], Bucureşti, Kriterion, 1970.


47

cvasiminoritare. Perioada 1958–1965–1968 poate fi interpretată în felul următor: în vederea păstrării omogenităţii ideologice, în sistemul instituţional se petrece o uniformizare naţională. Acapararea puterii de către Ceauşescu şi consolidarea acesteia în 1968, nu duce doar la rotaţia cadrelor şi la schimbări administrative, ci atrage după sine şi faptul că, în interesul integrării elitei maghiarilor consideraţi – de această dată – şi ca o problemă de securitate naţională, se creează noi posibilităţi de organizare instituţională pentru aceştia. În schimb, în urma consolidării puterii noului conducător al partidului, după 1972–1973, este reluată şi politica de omogenizare, de edificare a statului naţional. În paralel, acest lucru atrage după sine limitarea funcţionării sistemului instituţional existent, precum şi degradarea învăţământului cu predare în limba maghiară şi îngrădirea utilizării limbii materne.47

Acest grup al elitei - reprezentat din punct de vedere ideologic de Ernő Gáll şi András Sütő, dincolo de accentuarea unor imperative umaniste de stânga, cu referire la descoperirea tradiţiilor, „demnitatea specificului” minoritar şi egalitatea drepturilor culturale – a luptat în anii ’80 împotriva desfiinţării instituţiilor. În a doua jumătate a acestui deceniu, până şi asigurarea utilizării limbii maghiare a fost în pericol. În paralel cu revitalizarea tradiţiilor burgheze române au început şi cercetările în ceea ce priveşte continuitatea trecutului maghiar din Transilvania. În această situaţie, aproape fără voia ei, elita maghiară revine la edificarea identităţii naţionale din perioada interbelică, oferind o alternativă

47 Gábor Vincze, Illúziók és csalódások. Fejezetek a romániai magyarság második világháború utáni törté-netéből [Iluzii şi decepţii. Capitole din istoria maghiarimii din România de după cel de-al doilea război mondial], Miercurea Ciuc, Státus, 1999, şi idem, A romániai magyar kisebbség történeti kronológiája 1944–1989 [Cronologia istorică a minorităţii maghiare din România, 1944–1989] pe http://vincze.adatbank.transindex.ro/; Történeti kényszerpályák – kisebbségi reálpolitikák. Dokumentumok a romániai magyar kisebbség történetének tanulmányozásához [Trasee istorice forţate – politici realiste minoritare. II. Documente pentru studiul istoriei minorităţii maghiare din România, 1944–1989], selecţia documentelor, introducere şi note de Gábor Vincze, Miercurea Ciuc, Pro-Print, 2003.

http://vincze.adatbank.transindex.ro/


48

faţă de noua edificare a identităţii române, începută în deceniul al şaptelea. Alături de mişcările etnografice şi de cele referitoare la cunoaşterea patriei, de acţiunile pentru protejarea artei populare şi a patrimoniului cultural – considerate expresii ale culturii naţionale –, manifestate încă din anii ’60, un important subiect va fi şi transformarea societăţii urbane din Transilvania.48 În cadrul acesteia, dezvoltarea rapidă a oraşelor şi conştientizarea schimbărilor referitoare la naţionalităţi, apărute „printre rânduri”, semnifică cea mai însemnată manifestare ideologică de natură sociopolitică a acestui grup. Totodată, medierea şi – după posibilităţi – continua reproducere a identităţii comunitare prin intermediul unor instituţii maghiare a avut, din punctul de vedere al politicii sociale, cea mai mare influenţă asupra maghiarilor din România.

4.5. Spre deosebire de reţelele generaţionale precedente, grupările intelectuale din anii ’80, a căror existenţă a fost tolerată în cadrul sistemului instituţional minoritar, au funcţionat în afara câmpului vizual politic naţional (al ierarhiei de partid şi de stat). În atenţia politicului au ajuns doar cei care au luat parte şi la activitatea unor organizaţii ilegale (Ellenpontok [Contrapuncte], cercul Limes, Kiáltó Szó [Chemare]). Evident, acest lucru nu înseamnă că nu au existat legături între reprezentanţii oficiali ai maghiarilor şi cei care se organizau în afara sistemului (un bun exemplu este oferit de activitatea de menţinere a relaţiilor întreprinsă de Géza Domokos, directorul editurii Kriterion, József Aradi, redactorul revistei Korunk, precum şi de Sándor Balázs şi Sándor Tóth, profesori universitari din Cluj).

Textele considerate disidente utilizează două maniere de argumentare. Scrisorile de manifest din anii ’70 au revendicat aplicarea normelor politice socialiste faţă de naţionalităţi. În anii ’80,

48 O trecere în revistă a literaturii fragmentar apărute în Korunk, diferite anuare şi volumele revistei Változó társadalom [Tranziţii sociale]: András A. Gergely, Nemzetiség és urbanizáció Romániában [Naţionalitate şi urbanizare în România], Budapesta, Héttorony, 1988, p.93.


49

acest lucru s-a schimbat cu totul.49 Problemele minorităţii maghiare din România nu au rămas în interiorul graniţelor ţării, ci au ajuns din ce în ce mai des în faţa unor foruri internaţionale. Cu aceste ocazii au lipsit trimiterile la politica leninistă faţă de naţionalităţi, apărând mai degrabă referiri la Actul final de la Helsinki, documente ale Naţiunilor Unite, aşadar la norme de drept internaţional şi drepturile omului. Odată cu acestea a fost transformat şi mesajul politico-social. Discriminările faţă de naţionalităţi şi critica cultului personalităţii au fost completate cu problema drepturilor omului, precum şi cu critica raporturilor faţă de proprietate şi a organizării socialiste.

Sub influenţa proceselor de reformă din anii ’80, prezente în politica externă ungară, şi în cadrul discursului public neoficial din România a căpătat o valoare tot mai mare ideea unităţii cu Ungaria şi cu „maghiarii de pretutindeni”. În paralel a apărut şi evocarea tradiţiilor liberale din Transilvania şi a imaginii statului de drept.50 În ceea ce priveşte politica socială, în afara tematizării procesului de desfiinţare a instituţiilor maghiare, cea mai importantă temă era românizarea oraşelor (colonizarea). Totodată, existau în continuare şi dispute având ca subiect activitatea editurilor, viaţa teatrală şi artele plastice, publicându-se scrieri cu subînţeles, care transmiteau mesaje spre cercurile intelectuale. Marea majoritate a acestora se epuizau însă prin afirmarea identităţii. În lipsa instituţiilor, nici nu se poate vorbi despre o reală organizare socială. Cercurile de intelectuali de la edituri, catedre universitare şi instituţii bisericeşti funcţionau prin intermediul unor reţelele interpersonale. Doar cu

49 Documentele referitoare sunt publicate în: Történeti kényszerpályák..., ed. cit., p.362–366, 370–372, 404–405, 422–443, precum şi în A magyar kisebbségek nemzetközi érdekvédelmének dokumentumtára 1976-tól [Repertoriu de documente privind apărarea internaţională a intereselor minorităţii maghiare începând cu 1976] pe http://www. hhrf.org/dokumentumtar/ 50 De exemplu, în introducerea lui Gusztáv Molnár: Dezső Szabó, Életeim. Születéseim, halálaim, feltámadásaim [Viaţa mea. Naşterea, moartea, învierea], Bukarest, Kriterion, 1982, precum şi la Ernő Fábián, Az ember szabad lehet. Eötvös József eszmevilága [Omul poate fi liber. Lumea ideatică a lui József Eötvös], Cluj-Napoca, Dacia, 1980; idem: A tudatosság fokozatai [Gradele conştientizării], Bukarest, Kriterion, 1982; idem: A példaadás erkölcse [Morala pildei], Bukarest, Kriterion, 1985.

http://www/

http://hhrf.org/dokumentumtar/


50

ajutorul mass-mediei străine puteau produce efecte mai importante chiar şi în propria lor societate.51 În primele luni din 1990, acest cerc de intelectuali, care poate fi considerat reţeaua naţională a lui Géza Domokos, a început organizarea UDMR la nivel local. După acest început, în trei ani au reuşit formarea unei elite politice noi, socializate deja în interiorul organizării politice şi selectate prin dezbaterile acesteia.52

Analizând concepţiile de politică socială ale elitei maghiare din România, ele pot fi caracterizate ca serii de reacţii stârnite de situaţii de criză. Foarte simplificat, există două modele alternante: izolarea etnică şi deschiderea socială şi politică spre valurile de modernizare. Exemple pentru ultimul model sunt mijlocul anilor ’20, tranziţia dintre 1944–1945 din Ardealul de Nord şi epoca înfiinţării micilor instituţii între 1968–1972.

Dacă etapele referitoare la ocrotirea ori edificarea unor instituţii nu pot fi bine delimitate, pot fi însă definite trăsăturile dominante ale acestora: astfel, consider că perioadele dintre anii 1918–1922, 1931–1935, 1957–1964 şi 1974–1989 sunt etape de ocrotire a instituţiilor, iar perioadele dintre anii 1926–1928, 1936–1940, 1944–1948, 1955–1957 şi 1968–1972 sunt intervale de organizare-edificare a elitei minoritare.

În ceea ce priveşte stratificarea socială din interiorul elitei societăţii minoritare pe subsisteme (politică, autoguvernare, biserică, viaţă publică şi culturală, societate civilă, economie, învăţământ), nu se poate vorbi despre elite specializate decât între 1922–1940, 1944–1948 şi după 1989. În perioada de după 1948, rolurile politice şi culturale ale elitei se întrepătrund. La fel şi reprezentabilitatea – cine

51 În Ardeal, informaţiile referitoare la rapoartele Agenţiilor de Presă Maghiare din Transilvania, respectiv cele legate de diverse acţiuni ale forului de insatisfacţii puteau fi regăsite în cadrul emisiunilor maghiare ale postului Radio Europa Liberă. 52 Aici, momentul de cotitură constă din transformările care au avut loc la Congresul de la Braşov al UDMR din 1993. După ce Gruparea Reformelor, iniţiată ca grup generaţional „tradiţional”, a pierdut teren, transformarea într-o uniune de opoziţie, iar mai apoi, după retragerea membrilor, organizarea internă a elitei a decurs conform raporturilor de interes economice şi regionale.


51

pe cine reprezintă – deoarece, în mod aprioric, exponenţii maghiarilor au fost selectaţi în interiorul sistemului instituţional oficial – al puterii – de politică faţă de maghiari.

5. Relaţiile cu sistemul instituţional majoritar

Din această perspectivă de abordare, până în 1989, istoria minorităţii maghiare din România poate fi împărţită în două etape. Prima perioadă este intervalul în care minoritatea maghiară putea să-şi formuleze – chiar dacă doar între anumite limite – propriile interese legate de politica minoritară; în cea de-a doua, începând din 1946, reprezentanţii puteau da glas intereselor comunitare pe care le considerau reale în contextul politicii faţă de maghiari din România (1944–1948 este un moment de cotitură în istoria Transilvaniei din secolul al XX-lea şi dintr-o altă perspectivă: monarhia constituţională se transformă în republică populară de tip sovietic, cu puţine libertăţi dintre cele garantate de statul de drept, proprietatea privată este schimbată cu instituţia proprietăţii de stat, iar după lichidarea evreilor şi expulzarea germanilor, problema naţionalităţilor din Transilvania este redusă la relaţiile româno–maghiare).

O altă deosebire – nu temporală, ci conceptuală – ar putea fi maniera de delimitare a comunităţii politice din România faţă de naţiunea politică română. Sub aspectul studiilor despre naţionalism, relaţiile româno–maghiare pot fi abordate şi în funcţie de ideea că, din punct de vedere politic, maghiarii din România fac parte din comunitatea politică română (sistemul politic), dar nu şi din naţiunea politică (edificarea naţiunii române). Acest lucru se întâmplă, pe de o parte, din cauză că această minoritate, în momentul despărţirii de Ungaria, avea deja o conştiinţă naţională (maghiară) şi un sistem instituţional dezvoltat, iar pe de altă parte, din cauză că în noile regiuni de după 1918 problema fundamentală a edificării statului (naţional) român era naţionalizarea funcţiilor de conducere socială, economică şi culturală, ceea ce contravenea intereselor minorităţii


52

maghiare. În tot acest sistem de relaţii mobile din punct de vedere istoric, loialitatea poate fi considerată problema-cheie a integrării. În mod asemănător trebuie clarificat şi faptul că este vorba despre un raport bilateral reciproc. Aşadar, relaţiile minorităţii nu pot fi separate de politica majoritară referitoare la aceasta, iar politica minoritară, de politica faţă de naţionalităţi, şi invers.

5.1. Documentul manifest intitulat Kiáltó szó [Chemare], care a iniţiat viaţa politică maghiară din România, era creaţia comună a mai multor scriitori: Károly Kós, István Zágoni şi Árpád Paál. Prin acesta, era formulată încă din 1921 teza ideologică fundamentală a politicii minoritare maghiare din România: funcţionarea autonomiei naţionale maghiare (funcţionarea propriilor instituţii în frunte cu propriii conducători aleşi) este condiţia indispensabilă a loialităţii faţă de România. În ideologia politică română însă, plecând tocmai de la mişcarea naţională a românilor din Transilvania, unde solicitările de autonomie – din perspectiva de mai târziu – pregăteau într-adevăr separarea, acest proiect al comunităţii autonome este considerat o cerinţă provizorie, menită se trădeze iredentismul. Ca reacţie, împotriva maghiarilor erau utilizate alternative politice discriminative ori integrative.53 Din aceste motive, obiectivele de edificare a naţiunii (române) au clasat cerinţele de autonomie în afara sistemului politic, astfel că acestea nu puteau deveni alternative pentru gestionarea problemei minoritare. Politicienii maghiari care se ocupau cu problemele minorităţilor din anii ’20 au căutat rezolvarea situaţiei în mai multe direcţii. Transilvanismul politic deja amintit, care încerca să aducă rezolvarea în ceea ce priveşte poziţia maghiarilor din Ardeal printr-o autonomie regională, a devenit până la începutul anilor ’30 o soluţie fără perspective. PNM a avut posibilitatea să asigure drepturile individuale şi să intervină împotriva discriminărilor minoritare doar după intrarea sa în

53 Nándor Bárdi, Kisebbségben és többségben. Iuliu Maniu kisebbségpolitikai nézőpontjai [Existenţă minoritară şi majoritară. Concepţiile de politică minoritară ale lui Iuliu Maniu], în Limes, 1998, nr. 4, p.136–162.


53

parlament. Pentru ca maghiarii să ajungă pe listele electorale, iar mai apoi, ca reprezentanţii lor să poată fi aleşi în parlament, era nevoie şi de pactele încheiate în campaniile electorale cu unele dintre partidele naţionale române (Partidul Popular condus de Averescu, în 1923 şi 1926, precum şi Partidul Liberal în 1925). Şi în cadrul acestei politici de pactizare au apărut diversele orientări minoritare. Reprezentanţii transilvanismului politic (Károly Kós, József Sándor) au propus orientarea de tip naţional ţărănesc. În schimb, György Bernády – mergând pe urmele modelului tradiţional german – a dorit o cooperare cu oricare partid aflat la putere. Cea de-a treia alternativă era aleasă de Elemér Gyárfás, care a insistat pentru susţinerea Partidului Popular, considerat cea de-a treia putere din stat, însă fără o bază electorală în Transilvania. În această a treia uniune electorală, PNM (electoratul său etnic) a avut cea mai mare pondere, iar acest partid al românilor era în stare să influenţeze în cea mai mică măsură relaţiile politice interne ale maghiarilor.54

5.2. Până în anii 1930, a ieşit însă la iveală faptul că luptele dintre partidele politice române nu au ţinut seama de toate aceste consideraţii. Orice concesie făcută maghiarilor în mod public de către partidele române – chiar şi numai recunoaşterea drepturilor egale – putea duce la acuzaţia de trădare a neamului din partea partidelor concurente. În această situaţie, cei din viaţa publică şi din sfera politică minoritară maghiară şi-au strâns rândurile, deoarece în acest context era definită şi politica socială internă (vezi subcapitolul 4.2 al studiului de faţă). Conducerea PNM a încercat să scoată problema maghiarilor din sfera tulbure a luptelor dintre partidele politice, iar în acest scop ar fi vrut să obţină o atitudine politică şi juridică clară.55 Însă datorită schimbării raporturilor de putere

54 Nándor Bárdi, A romániai magyarság kisebbségpolitikai stratégiái a két világháború között [Strategiile politicii minoritare maghiare din România în perioada interbelică], în Regio, 1997, nr. 2, p.32–67. 55 Nándor Bárdi, Pártpolitika és kisebbségpolitika. A romániai Országos Magyar Párt javaslata és annak visszhangja 1934–35-ben [Politica partidului şi politica minoritară.


54

internaţionale, acest lucru nu era posibil în viaţa politică românească, unde exista teama faţă de revizuirea Tratatului de Pace de la Trianon. Recunoaşterea existenţei discriminării ar fi amplificat sistemul principiilor revizioniste, iar concesiile făcute înspre maghiari ori spre sfera politică minoritară ar fi slăbit, de asemenea, poziţiile statului român. În această situaţie nici Statutul Naţionalităţilor din 1938 – extrem de contradictoriu şi de controversat – nu putea însemna decât ocolirea problemei.56

Lăsând reprezentanţa juridică şi politică în seama grupului parlamentar al PNM, conducerea organizaţiilor maghiare culturale, confesionale şi sociale, s-a concentrat în primul rând pe consolidarea internă a propriilor organisme.57 În decursul acestei acţiuni s-au confruntat cu o situaţie cu totul nouă prin introducerea dictaturii regale în 1938 şi organizarea Grupului Etnic Maghiar. În mod paradoxal, tocmai prin desfiinţarea sistemului multipartinic a luat sfârşit şi lupta concurenţială între partide din sfera politicii naţionale.58 În sistemul relaţional minoritate–majoritate au apărut două elemente noi. Pe de o parte, în timpul tratativelor din sfera politică maghiară de la Bucureşti a fost ales (cu acceptul Budapestei) „conducătorul” maghiarilor, Miklós Bánffy.59 Este incontestabil faptul

Propunerea Partidului Naţional Maghiar din România şi ecoul acesteia din 1934–35], în Magyar Kisebbség, 1998, nr. 3–4, p.128–185. 56 Imre Mikó, A román kisebbségi statum [Statutul Minorităţilor din România], în Hitel, 1938, nr. 3, p.177–192. 57 Menţionez activitatea episcopilor Áron Márton, János Vásárhelyi, Béla Varga şi a lui Pál Szász, preşedintele EMGE [Asociaţia Agricultorilor Maghiari din Transilvania]. Vezi sintezele instituţiilor în Erdélyi Magyar Évkönyv 1938, ed. Kacsó Sándor, Brasov, Brassói Lapok, 1937, precum şi în Béla Demeter, József Venczel, Az Erdélyi Magyar Gazdasági Egyesület munkája a román impérium alatt [Activitatea Asociaţiei Agricultorilor Maghiari din Transilvania sub ocupaţia română], Cluj, EMGE, 1940. 58 István Maár, A Magyar Népközösség [Grupul Etnic Maghiar], manuscris, p.87. 59 Disputa dintre György Bethlen şi Miklós Bánffy din 1940–1941 din parlamentul maghiar şi din presă, referitoare la activitatea Frontului Renaşterii Naţionale: discursul lui Miklós Bánffy în şedinţa Senatului din 18 decembrie 1940; György Bethlen, Mi az igazság? [Care este adevărul?], în Keleti Újság [Ziarul de Est], 22 decembrie 1940; Eddig nem mondhattuk el... [Până acum nu putea fi spus...], în Keleti Újság, 24 decembrie 1940; precum şi Bethlen György döntőbíróság kérése [Solicitarea în instanţă a lui György Bethlen], în Keleti Újság, 28 decembrie 1940.


55

că Bánffy dispunea de o serioasă bază electorală în viaţa publică maghiară din România, noua sa poziţie socială îl situa însă în exteriorul acesteia. Pe de altă parte, celălalt fenomen nou era însuşi Grupul Etnic Maghiar, secţia înfiinţată în interiorul singurei organizaţii politice existente la nivel naţional a Frontului Renaşterii Naţionale. În această nouă situaţie de după cel de-al doilea Arbitraj de la Viena, în timpul dezbaterilor ulterioare a fost pusă pe tapet, în toată gravitatea ei, problema existentă de câteva decenii: maghiarii ori se vor organiza în cadrul politicii minoritare existente, ori vor rămâne neorganizaţi şi fără apărare.60 La fel ca şi în cazul legitimării reprezentativităţii, au fost ridicate şi problemele referitoare la efectele şi evaluarea compromisurilor, indiferent că era vorba despre purtarea uniformelor, ori participarea în numele implicării corporative la dizolvarea sistemului de valori democratice.

Un element mai vechi, dar la fel de important era soluţia de compromis a poziţionării din cauza unor „condiţii mai rele” faţă de alternativele despre care s-a crezut că sunt cu ceva mai bune. În timp ce, în anii ’20, maghiarii s-au orientat spre Partidul Popular şi Partidul Naţional Ţărănesc, fiind în opoziţie cu Partidul Liberal, în perioada dictaturii regale acest lucru n-a mai fost posibil din cauza disputelor naţionaliste dintre partide, iar ameninţările veneau dinspre exterior, din partea Gărzii de Fier.

5.3. După cea de-a doua conflagraţie mondială, generaţia MADOSZ încearcă simultan să formuleze în Uniunea Populară Maghiară o alternativă autonomă de stânga şi să participe la transformările „democratice” din România.61 O asemenea alternativă a mai fost experimentată şi de mişcarea social-democrată din

60 Képviselőház 1941. december 3–4-i vitája Pál Gábor, Tusa Gábor és Bethlen György között [Dezbaterile dintre Gábor Pál, Gábor Tusa şi György Bethlen din 3–4 decembrie 1941 din Camera Deputaţilor]. 61 Această alternativă de înfiinţare a instituţiilor de orientare stânga, datorită personalităţii edificatorilor şi a slujirii poporului, era impregnată şi de elemente creştin-sociale. De pildă, realizarea şi funcţionarea Universităţii Bolyai aveau ca fundament eforturile depuse de Géza Nagy şi József Venczel.


56

Transilvania de Nord, precum şi de comuniştii clujeni, în cazul tranziţiei din 1944–1945, când aveau un rol decisiv în regiune. Centralizarea organizaţiilor de partid şi de stat româneşti „reedificate” nu a permis însă funcţionarea instituţională pe căi separate. În felul acesta, singura reprezentanţă politică a rămas UPM care, după consolidarea poziţiilor puterii comuniste şi după încheierea tratativelor de pace, şi-a pierdut importanţa şi capacitatea de apărare a intereselor care funcţionau până în acel moment.62

Alături de posibilităţile oferite de autoritatea sovietică, motivul principal al influenţei maghiare de orientare stângă, apărută după 1944, era faptul că „unitatea maghiară” putea obţine şi beneficii de pe urma procesului de solidarizare etnică. Partidele burgheze române aveau convingerea că maghiarii sunt de vină pentru deznodământul Arbitrajului de la Viena şi – alături de germani – pentru cel de-al Doilea Război Mondial. Aşadar, nu era posibilă niciun fel de colaborare între aceste partide şi „forţele burgheze” maghiare. Astfel, politica maghiară de stânga, socializată în lupta pentru emanciparea socială şi naţională, a contribuit la acapararea puterii de către un regim politic care după 1948 a iniţiat o transformare socială de tip sovietic. În anii ’50–’60, participarea la edificarea noii societăţi socialiste a avut ca efect realizarea colectivizării, apoi, în anii ’60, a determinat industrializarea şi transformarea oraşelor. Toate acestea pot fi interpretate prin politica de omogenizare a modernizării socialiste. În cadrul acestui proces, apariţia mai întâi a UPM, apoi a Regiunii Autonome Maghiare şi, în sfârşit, a noii elite socialiste formate la Universitatea Bolyai au fost punctul culminant în realizarea politicii leniniste faţă de

62 Revízió vagy autonómia? Iratok a magyar–román kapcsolatok történetéről (1945–1947) [Revizuire sau autonomie? Documente despre istoria relaţiilor maghiaro–române (1945–1947)], volum îngrijit şi introducere de Mihály Fülöp, ediţie şi note de Gábor Vincze, Budapesta, Fundaţia Teleki László, 1998; Gábor Vincze, A Groza-kormányt támogató Magyar Népi Szövetség [Uniunea Populară Maghiară susţinătoare a guvernului Groza], în Magyar Kisebbség, 1998, nr. 2, p.142–147, precum şi studiul lui Mihály Zoltán Nagy, Édekképviselet vagy pártpolitika? [Apărarea intereselor etnice şi politica partidului], în rev. cit.


57

naţionalităţi.63 Esenţa acestei politici constă în următorul raţionament: în cazul în care şi conducerea unei comunităţi culturale date se află în mâinile comuniştilor, drepturile naţionalităţilor pot fi recunoscute şi înfăptuite. Iar comuniştii care fac parte din grupurile naţionale ori cele etnice, pe baza centralismului democratic, sunt obligaţi prin disciplina de partid să îndeplinească dispoziţiile venite din partea centrului. Pe scurt, acest tip de politică minoritară s-a întemeiat pe asigurarea drepturilor în ceea ce priveşte utilizarea limbii materne şi a non-discriminării naţionalităţilor etnice. În anii ‘50, conducerea de la Bucureşti a partidului era împăcată cu această situaţie din mai multe motive: pe de o parte, datorită faptului că ponderea şi influenţa maghiarilor şi a evreilor din interiorul partidului se afla în scădere, totuşi – mai cu seamă în mijlocul ilegaliştilor –fiind încă semnificative; pe de altă parte, în regiunile ţării locuite de maghiari, colectivizarea în limba maghiară nu a cauzat conflicte etnice, disensiunile păstrându-se în limite locale. În al treilea rând, ca urmare a politicii staliniste manifestate faţă de naţionalităţile etnice, la Moscova a fost propusă înfiinţarea Regiunii Autonome Maghiare.

Această situaţie s-a schimbat însă între anii 1956–1960. Cel mai însemnat efect l-a avut retragerea trupelor şi a consilierilor sovietici, după care conducerea Partidului Comunist Român a luat decizii mult mai independente comparativ cu cele de până atunci. Cel de-al doilea element poate fi legat, de asemenea, de Uniunea Sovietică. Mai precis de faptul că, după cel de-al XX-lea Congres PCUS, România nu s-a angajat pe calea destalinizării, ci, în numele independenţei, a continuat politica de dezvoltare şi de omogenizare a

63 Sándor Tóth, A szókimondás optimuma mint történelmi kategória. Egy kisebbségi dokumentum 1954–1955-ből [Aspectul optim al vorbirii directe ca o categorie istorică. Un document minoritar din 1954–1955], în A Hét, 1998, nr. 45, p.9–10. Despre istoria Universităţii Bolyai vezi: Erdély magyar egyeteme I–II. Dokumentumok I. 1944–1945, II. 1944–1949 [Universitatea maghiară din Transilvania, I–II. Documente I, 1944–1945; II, 1944–1949], vol. îngrijit de János Lázok, Gábor Vincze, cu o introducere de Gábor Vincze, Târgu Mureş, Custos–Mentor, 1995, 1998.


58

anilor ’50. În culisele acestor acţiuni stăteau nevoile edificării statului (diminuarea rămânerii în urmă) şi continuitatea conducerii autocratice a partidului condus de Gh. Gheorghiu-Dej. Cel de-al treilea element a apărut din cauză că noua legitimare şi politica de omogenizare apărute datorită independenţei aveau un caracter permanent, aşadar în afară de omogenizare socială, putem vorbi şi de una naţională.

În spatele problemei era, în fapt, atitudinea manifestată între 1956–1957 de stânga maghiară din România, precum şi răspunsul dat de Bucureşti, dar şi transformările din cadrul politicii române faţă de maghiari dintre 1956–1960. În ceea ce priveşte RAM şi Universitatea Bolyai, s-a constatat că pentru menţinerea identităţii naţionale nu era de ajuns doar utilizarea limbii materne. În timpul activităţii sistemului instituţional care asigura cel din urmă drept au fost elaborate alternative independente de dezvoltare. Pe parcursul activităţii lor, aceste instituţii produceau automat şi alternative de dezvoltare independente. Păstrarea propriilor tradiţii culturale era strâns legată de schimbările ce se petreceau în patria-mamă. Cel de-al doilea element al tatonărilor în ceea ce priveşte calea elitei maghiare minoritare a fost legat de procesul de destalinizare din Ungaria de după cel de-al XX-lea Congres PCUS, care în cazul mişcării comuniste din România n-a ajuns decât la nivel de propuneri. Reacţia maghiarilor din România faţă de evenimentele petrecute în Ungaria în 1956 a scos în evidenţă pentru conducerea partidului comunist român faptul că sistemul instituţional independent de limbă maghiară ar putea reprezenta şi un factor politic legat de securitatea naţională.64 Desfiinţarea diverselor instituţii

64 Despre schimbările elitei maghiare minoritare şi politica faţă de maghiarii din România în cea de-a doua jumătate a anilor ’50 vezi: Autonóm magyarok? Székelyföld változása az „ötvenes” években [Intelectualitatea puterii – puterea intelectualităţii. Maghiari cu autonomie? Transformările din Secuime în anii 1950], Miercurea Ciuc, Pro-Print, 2005, precum şi Stefano Bottoni, Sztálin a székelyeknél. A Magyar Autonóm Tartomány története (1952–1960) [Stalin la secui. Istoria Regiunii Autonome Maghiare (1952–1960)], Miercurea Ciuc, Pro-Print, 2008.


59

proprii separate (unirea instituţională) a însemnat însă şi omogenizarea naţională, precum şi o delimitare de politica stalinist–leninistă faţă de naţionalităţi.

În această situaţie, elita maghiară de stânga s-a reidentificat, deoarece a trebuit să renunţe la iluzia că emanciparea naţionalităţilor poate fi rezolvată automat de socialism. Aici însă nu este vorba doar de pierderea iluziilor şi a ideologiei, ci şi de diminuarea loialităţii. În istoria minorităţii maghiare din România, perioada dintre anii 1944–1948 a fost acel interval în care noua elită maghiară de stânga a putut crede cel mai mult că edificarea României înseamnă de fapt şi edificarea propriei ţări. În această perioadă s-a petrecut socializarea universitară ori cea legată de începutul carierei ilegaliştilor şi a următorului grup, cel din anii ’50–’60, atât izvoarele din epocă, cât şi memoriile atestând faptul că în momentele de criză (1946, 1948, 1956, 1959) tot mai mulţi adepţi serioşi ai socialismului şi-au pierdut încrederea faţă de sistemul socialist din România. În felul acesta se formează un sistem cu roluri duble (reprezentarea intereselor maghiare – reprezentarea politicii faţă de maghiarii din România), care dincolo de următoarele momente de criză (1972–1973, 1984, 1986) pot fi asumate într-o măsură tot mai mică (Congresul partidului din 1984 a ajuns până la oficializarea categoriei sociale a românilor vorbitori de limba maghiară, aşadar a negat entitatea naţională, identitatea naţională a maghiarilor din România).65

5.4. Elita culturală maghiară din anii ’60 avea mult mai puţine iluzii în legătură cu construcţia socialismului din România. Perioada scurtă dintre anii 1968–1972, mai permisivă din punct de vedere al edificării instituţionale, a fost intens exploatată. În cadrul acesteia, la fel cum s-a întâmplat şi în viaţa spirituală românească, elita culturală maghiară a trecut la reînnodarea continuităţii cu tradiţiile interbelice. În acest proces editura Kriterion avea un rol-

65 Történelmi kényszerpályák..., ed.cit., p.401–403.


60

cheie, iar din cercul care gravita în jurul ei, exercitau o influenţă spirituală determinantă personalităţile marcante ale anilor ’30: Imre Mikó, József Venczel, Attila T. Szabó. Aceeaşi diferenţiere s-a petrecut şi în domeniul reinterpretării tradiţiilor populare. În paralel cu „folclorizarea” culturii române (mişcarea „Cântarea României”) au fost redescoperite şi tradiţiile populare maghiare. În acest proces, folclorismul şi mişcările culturale ale naţionalităţilor s-au întărit reciproc, fortificând în acelaşi timp specificitatea identităţii naţionale maghiare (prin sublinierea diferenţelor faţă de cea română).66

Odată cu „mica revoluţie culturală” din România, elita maghiară de cadre şi cea culturală s-au dedicat apărării intereselor comunitare. Primele proteste şi puneri pe tapet ale problemelor s-au bazat pe inovarea normelor marxist-leniniste referitoare la naţionalităţile etnice şi pe citate din cuvântările lui Ceauşescu. Începând cu cea de-a doua jumătate a anilor ’70, reprezentanţii elitelor s-au adresat opiniei publice din ţară prin manifeste transmise posturilor de radio internaţionale şi celor de la Europa Liberă. În ceea ce priveşte tipărirea de carte şi viaţa teatrală pentru propriul public din România, reprezentanţii culturii maghiare – contrar curentului de omogenizare antidemocratic al vremii – au pus accent pe prezentarea tradiţiilor progresive ale culturii române. În seria Téka a Editurii Kriterion apăreau una după alta lucrările unor scriitori români precum Dimitrie Gusti, Mihail Kogălniceanu, Titu Maiorescu, C. Rădulescu-Motru, Ion Slavici, Vasile Goldiş.67

Din cauza criticilor şi a protestelor faţă de lucrările antimaghiare publicate între 1982–1984, respectiv din cauza refuzului de a lua parte la campania pornită împotriva tratatului de Istorie a Transilvaniei (Budapesta, 1986), elita culturală maghiară care în anii şaizeci ajunsese în poziţii importante, în anii optzeci şi-a

66 Néphagyományok új környezetben [Tradiţiile populare într-un nou context], ed. Zoltán Biró, József Gagyi, János Péntek, Bucureşti, Kriterion, 1987. 67 Redactorii seriei Téka: Samu Benkő, Andor Horváth, Attila T. Szabó.


61

pierdut deja capacitatea de a influenţa în vreun fel politica faţă de maghiari.68

5.5. Grupările anilor ’80, denumite de mine dizidente, au procedat din capul locului la o critică a sistemului socialist şi a edificării naţiunii române. Gusztáv Molnár, în lucrarea sa intitulată Ó Anglia, Anglia... Esszé az angol forradalomról [O! Anglia, Anglia ... Eseu despre revoluţia din Anglia], a realizat critica regimului şi a conjuncturii legate de puterea din România, elaborând modelul de interpretare a conflictelor dintre situaţiile de coliziune, puterea despotică şi societatea autonomă.69 Critica politicii române faţă de naţionalităţi şi a edificării naţiunii apar la Sándor Tóth, iar mai apoi prezentarea tezei referitoare la naţionalismul românesc extremist şi a anomaliilor sociale şi ideologice provenite dintr-o edificare târzie a statului naţional devine o preocupare generală.70 Perspectivele referitoare la reforma socială a grupărilor intelectuale maghiare din România, organizate în jurul revistelor Ellenpontok, Kiáltó Szó şi al cercului Limes, erau mult mai restrânse comparativ cu programele de opoziţie cu rază de acţiune mai largă din Ungaria. În locul unor reforme politice, economice şi sociale interne, se concentrau pe relaţii politice externe şi aspiraţii referitoare la politica naţionalităţilor. Luarea în vizor a altor reforme decât cele exclusiv etnice din România era însă limitată de faptul că majoritatea românească nu dispunea nici măcar de programe dizidente asemănătoare cu obiectivele modeste ale grupărilor minorităţii maghiare.

6. Schimbarea atitudinii faţă de Ungaria

6.1. În anii ’20, în focarul imaginii de sine a maghiarilor despărţiţi de patria-mamă stătea Ungaria istorică, imperiul Sfântului

68 Történelmi kényszerpályák..., ed.cit., p.411–418. 69 Gusztáv Molnár, Ó Anglia, Anglia... Esszé az angol forradalomról [Oo! Anglia, Anglia ... Eseu despre revoluţia din Anglia] Bucureşti, Kriterion, 1984. 70 György Lázár [Tóth Sándor], Erdélyi jelentés II [Raport din Transilvania II], Paris, Párizsi Magyar Füzetek, 1987.


62

Ştefan. Relaţiile cu Ungaria cea nouă şi cea veche trebuiau redefinite din mai multe puncte de vedere. S-a realizat reconstruirea instituţională maghiară separată din Transilvania. În cadrul acesteia, maghiarii considerau că unul dintre motivele care au dus la Trianon era tocmai faptul că în 1876 a fost dizolvată atât autonomia instituţională a secuilor, cât şi cea a saşilor, iar în interiorul Ungariei au fost neglijate atât dezvoltarea regională a Ţinutului Secuiesc, cât şi problemele naţionalităţilor din Ardeal.71 Faţă de politica Ungariei din anii ’20, elita maghiară din România a manifestat o poziţie critică sub două aspecte. Pe de o parte, încă de la începutul deceniului se cerea încetarea propagandei revizioniste şi a incursiunilor militare.72 Pe de altă parte, în ceea ce priveşte problema evreilor, se manifesta lipsă de înţelegere faţă de evenimentele desfăşurate în Ungaria.73 Apoi, din anii ’30, şi în Ardeal îşi vor găsi locul opiniile referitoare la desprinderea evreilor.74

Independent de toate acestea, în anii ’20, cel mai important punct de referinţă al elitei politice maghiare din România era István Bethlen şi conducerea de la Budapesta. Sub aspectul terminologiei, guvernul era numit „factorul competent”, iar în nomenclatura de la Budapesta, politizarea referitoare la maghiarii din România (în sensul actual: politica faţă de maghiari) era menţionată sub formularea „Acţiunea de Est”. În ceea ce priveşte desemnarea conducerii politice maghiare din România, poziţia politico-administrativă de dinainte de 1918 a jucat, de asemenea, un rol decisiv (baronul Samu Jósika, primul preşedinte al PNM, a fost mai întâi ultimul preşedinte în

71 De exemplu, Elemér Gyárfás, Erdélyi problémák 1903–1923 [Probleme ardelene], Kolozsvár, Erdélyi Irodalmi Társaság, 1923. Este transformată şi Universitatea săsească, aceasta rămânând totuşi o instituţie separată. 72 Nándor Bárdi, A Keleti Akció [Acţiunea de Est], în Regió, 1995, nr. 3, p.96–97. 73 Ernő Ligeti, Erdély vallatása [Chestionarea Ardealului], Cluj–Kolozsvár, 1922; Sándor Weiss, Igazi kereszténység, zsidóság és erdélyi magyar politika [Creştinismul şi iudaismul cel adevărat şi politica maghiară din Transilvania], în Napkelet, 1922, nr. 1, p.6–9; Endre Dósa, Magyarság és zsidóság [Maghiarii şi evreii], în Napkelet, 1922, nr. 2, p.95–96. 74 Ferenc Sz. Horváth, Az Erdélyi Lapok ideológiája 1932–1940 [Ideologia revistei „Erdélyi Lapok” 1932–1940], în Regió, 2004, nr. 3, p.103–141.


63

Senatul Ungariei; István Ugron, cel de-al doilea preşedinte al PNM, a îndeplinit funcţia de ambasador al Monarhiei Austro–Ungare la Sankt Petersburg, fiind demnitarul de cel mai înalt rang din diplomaţia maghiară, rămas în România; iar Emil Grandpierre, aflat în conducerea operativă a PNM până în 1925, avea cea mai înaltă funcţie dintre cei rămaşi în Ardeal în fostul corp judecătoresc din Cluj). Dar din aceste lupte pentru putere s-a născut politica minoritară maghiară din România, în timpul acelor frământări când în locul lui György Bernády, care beneficia de încrederea ambilor şefi de guvern (István Bethlen şi I. C. Brătianu), la presiunile din partea conducătorilor bisericii, preşedintele interimar al partidului a putut rămâne István Ugron, această funcţie fiind mai târziu ocupată de György Bethlen. (Temerile din partea conducerii bisericii şi a aristocraţiei în ceea ce priveşte un eventual rol al lui Bernády în dezintegrare au fost deja menţionate).75

În perioada interbelică, conducerea PNM a menţinut în viaţa publică o poziţie de echilibru, detaşându-se atât faţă de Budapesta, cât şi faţă de Bucureşti. În realitate însă nu se lua nicio decizie fără consultarea prealabilă a guvernământului de la Budapesta, nici măcar în ceea ce priveşte pactul nereuşit încheiat în 1937 cu guvernul Goga ori înfiinţarea Grupului Etnic Maghiar.76

6.2. Generaţia tânără, apărută în viaţa publică românească în anii ’30, nu mai avea nicio experienţă personală legată de administraţia şi politica din Ungaria, relaţiile acestei grupări fiind reduse mai degrabă la mişcările culturale şi de tineret. Cercul Hitel era legat de mişcările conservatoare de reformă de la Budapesta şi de gruparea înfiripată în jurul revistei Magyar Szemle [Revista maghiară], editată de Gyula Szekfű. Cu toate acestea, era extrem de evident formulată separarea vieţii minoritare faţă de situaţiile vieţii majoritare în general, precum şi faţă de spiritul public din Ungaria.

75 Nándor Bárdi, Az ismeretlen vízmosás..., loc.cit. 76 Vezi notele 58–59. Imre Mikó, Huszonkét év [22 de ani], Budapesta, Studium, 1941, p.200, 227.


64

Această separare se baza pe caracterul istoric specific, apărut odată cu dezvoltarea economică şi socială specifică din Transilvania, şi pe noile valori create prin condiţia de minoritar: nevoia unei revizuiri interne, toleranţa, puritanismul, slujirea poporului în locul conducerii acestuia, pretenţiile referitoare la egalitatea socială etc. În discursul public din Ardealul anilor ’30, cele mai marcante critici la adresa patriei-mamă erau legate de mania neobarocă privind titlurile şi rangurile, existentă în Ungaria.77

În 1940, această situaţie s-a schimbat, deoarece maghiarii din Transilvania de Nord au ajuns din nou majoritari. Tocmai în interesul constituirii supremaţiei maghiare în Ardeal, linia regională separată n-a fost însă abandonată. Înfiinţarea Partidului Ardelean servea tocmai acestui scop: ca partidele din Ungaria să nu divizeze comunitatea politică maghiară din Transilvania de Nord.78 În plus, guvernul putea spera astfel şi la sporirea voturilor parlamentare, deoarece costurile dezvoltărilor inevitabile din Ardeal nu puteau fi plătite decât de conducerea de la Budapesta. Aşadar, în aceşti ani, cel mai important obiectiv al elitei politice vechi/noi din Transilvania era obţinerea surselor de dezvoltare şi reîmpărţirea regională a acestora. În ceea ce priveşte direcţia regională separată, legitimarea ei avea loc prin retorica ce proclama ideologia sufletului şi a spiritului transilvănean. Prima noţiune însemna loialitate faţă de naţiunea maghiară a Sfântului Ştefan, călită prin vicisitudinile destinului, iar cea de-a doua avea de-a face cu utilizarea condiţiilor vieţii minoritare şi ale trecutului specific legat de Ardeal. Aceste concepţii reformatoare ale regiunilor economice şi socio-politice au fost prezentate precum pietre de încercare ale „reformei maghiare” de dreapta, proiectate pentru perioada de după încheierea războiului,

77 Ernő Ligeti, Súly alatt a pálma. Egy nemzedék szellemi élete 22 év kisebbségi sorsban [Palmierul sub povară. Viaţa spirituală a unei generaţii sub destinul minoritar de 22 de ani], Csíkszereda, Pallas-Akadémia, 2005. 78 Az Erdélyi Párt és a regionális politika [Partidul Ardelean şi politica regională], în Magyar Kisebbség 2003, nr. 2–3, p.134–162 (editarea documentelor cu o prefaţă de Nándor Bárdi).


65

Transilvania fiind descrisă ca un teren potrivit pentru aceste experienţe, în timp ce „ideologii” ardeleni apăreau ca o echipă de avangardă.79

6.3. După 1944, noua elită de stânga din Ungaria a trebuit să se confrunte în special cu problema apartenenţei Transilvaniei. Opinia publică transilvană din acea vreme şi organizaţiile care nu au fost înfiinţate de UPM – în speranţa că nu vor deveni din nou minoritari – îşi puneau nădejdea în tratatele de pace care încheiau cea de-a doua conflagraţie mondială. În ceea ce priveşte istoria UPM şi opiniile maghiarilor din România, hotărârea adoptată în 1946 la şedinţa plenară din Târgu Mureş formula „problema maghiară” ca o chestiune independentă de graniţe. Acest lucru însemna că maghiarii se aşteptau ca politica faţă de naţionalităţi a guvernului Groza să rezolve problemele minorităţii. Mai exact, prin acest compromis politic din interiorul sistemului politic din România – care la tratatele de pace putea fi expus de guvernul român ca luare de poziţie a minorităţii maghiare de partea României –, liderii din sfera politică maghiară au putut spera la poziţii ceva mai sigure, cu ajutorul cărora ar fi putut pune în valoare mai eficient interesele minoritare maghiare. Toate acestea se potriveau cu proiectele confederative dunărene prezente în spiritul epocii şi în retorica politică, precum şi cu afirmaţiile din anii ’30, referitoare la „dizolvarea graniţelor” existente. Iar la tratativele de pace, Ungaria nu era susţinută de marile puteri într-o aşa măsură încât să fi putut realiza aspiraţiile referitoare la modificarea graniţelor, sau cele de apărare a intereselor minoritare. În plus – comparativ cu răzbunările partizanilor din Iugoslavia, oamenii ridicaţi pentru munca forţată („malenki robot”) din Rutenia Carpatică şi schimbul de populaţie maghiară din Cehoslovacia – din perspectiva Budapestei, situaţia şi auto-organizarea maghiarilor din România părea consolidată.

79 Dezső László, Nemzeti társadalmunk erőviszonyai [Raporturile de forţă din societatea noastră naţională], în vol. Erdélyi kérdések – magyar kérdések [Probleme din Ardeal – probleme maghiare], Kolozsvár, 1943, p.10–19.


66

La toate acestea s-a mai adăugat modelul comun al edificării sociale, care a contribuit nu doar la realizarea unor societăţi închise, ci şi la constituirea unor ţări izolate. Relaţiile bilaterale dintre partidele lui Gheorghiu-Dej şi Rákosi nu erau lipsite de tensiuni, nu din cauza problemelor naţionalităţilor, ci din motivul că, odată cu îndepărtarea Anei Pauker, a lui Vasile Luca şi a colaboratorilor acestora, au fost excluşi din cercurile puterii de la Bucureşti oameni care erau apropiaţi de secretarul general al partidului maghiar. Aşadar, când în 1956 a început circulaţia maselor între cele două ţări, vechile relaţii de stânga, care erau deosebit de intense între 1940–1944 şi până în 1946, au început din nou să funcţioneze. Astfel, de pildă, conducerea partidului maghiar deţinea informaţii de primă mână în ceea ce priveşte ancheta realizată la Universitatea Bolyai în legătură cu problema naţionalismului.80 La înmormântarea lui Rajk, precum şi la dezbaterile Cercului Petőfi au fost prezenţi zeci de intelectuali maghiari ardeleni, care, întorcându-se acasă, au relatat detaliat cele întâmplate. Acest tip de menţinere a relaţiilor presupunea şi programe demonstrative spontane. Un astfel de eveniment a fost, de exemplu, vizita numeroasei delegaţii a studenţilor de la Universitatea din Debrecen la Universitatea Bolyai, precum şi deplasarea lui Áron Tamási la Cluj şi în Ţinutul Secuiesc.81

6.4. Raportările faţă de evenimentele din 1956 au evidenţiat existenţa unui spaţiu cultural maghiar (la nivelul postului de radio Kossuth şi mediatic) comun. Schimbările politice faţă de maghiari care au avut loc atunci – îmbinarea omogenizării socialiste cu cea

80 Sándor Tóth, A szókimondás optimuma mint történelmi kategória. Egy kisebbségi dokumentum 1954–1955-ből [Aspectul optim al vorbirii directe ca o categorie istorică. Un document minoritar din 1954–1955], în A Hét, 1998, nr. 45, p.9–10; Stefano Bottoni, A hatalom értelmisége – az értelmiség hatalma. A Földes László-ügy [Intelectualitatea puterii – puterea intelectualităţii. Cazul László Földes], în Korall, 2004, nr. 4, p.113–134. 81 Stefano Bottoni, A hatalom..., loc. cit.; idem, Kényszerből stratégia. A román állambiztonság válaszlépései a magyar forradalomra (1956–1958) I–II [Strategie din constrângere. Răspunsul Securităţii române la revoluţia maghiară (1956–1958), vol. I–II], în A Hét, 6 octombrie, 13 octombrie 2005.


67

naţională – au impus strângerea relaţiilor minorităţii maghiare cu Ungaria. Acest lucru reiese şi din faptul că, începând cu a doua jumătate a anilor ’60, relaţiile dintre ambasada maghiară de la Bucureşti şi conducătorii unor instituţii şi intelectualii maghiari din capitală au devenit mult mai intense. Aceste legături nu au fost afectate nici de respingerea, de către Géza Domokos – în numele sferei literare maghiare din România –, a declaraţiei Uniunii Scriitorilor Maghiari, care îşi asuma responsabilitatea pentru viaţa literară a maghiarilor de pretutindeni.82 În anii ’70, succesele literare obţinute în Ungaria de Tibor Bálint şi András Sütő, iar mai apoi formarea cultului celui din urmă au orientat spre Ungaria întreaga viaţă spirituală maghiară din România. Protestele adresate conducerii partidului român şi cele din scrisorile deschise au continuat cu relatări despre discuţiile avute cu liderii de partid din Ungaria, precum şi cu solicitările de sprijin trimise de opoziţia populară către György Aczél, Imre Pozsgay şi Mátyás Szűrös. Astfel, începând cu cea de-a doua jumătate a anilor ’70, elita reprezentată de András Sütő, Ernő Gáll şi Géza Domokos – ca reprezentanţi ai problemelor maghiarilor din România – a fost integrată în politica externă şi în cea culturală maghiară.

6.5. Pentru dizidenţii anilor ’80 – Géza Szőcs, Gusztáv Molnár, László Tőkés, Éva Cs. Gyimesi – gândirea în termenii maghiarilor de pretutindeni era un punct de plecare de la sine înţeles. Într-un cerc mai larg, de la începutul anilor ’80, Ungaria a apărut ca o năzuinţă referitoare la migraţii, o posibilitate obişnuită de refugiere din impasul existenţial şi din faţa perspectivelor de mobilitate socială din România. Dezbaterile din cercul Limes şi discuţiile personale dintre intelectuali au evidenţiat faptul că în epoca ce îi va urma lui Ceauşescu, revitalizarea maghiarilor din

82 ÉS, 18 mai 1968. Expunerea a avut loc în 1990, cu ocazia Zilelor Literare din Debrecen. Astfel s-a realizat sinteza: A romániai magyar irodalom 1970–1990 [Literatura maghiară între1970–1990], în Látó, 1991, nr. 2 şi 3; Vezi din aceasta: Vilmos Ágoston, A levágott kéz felelőssége [Responsbilitatea mâinii tăiate], în Látó, 1991, nr. 3, p.347–356.


68

România nu este posibilă decât cu sprijinul Ungariei. În Ungaria, cercurile liniei populare, dar şi cele ale opoziţiei democrate cultivau relaţii strânse cu intelectualii ardeleni.83 Problemele minorităţii maghiare ocupau un loc important în programele lor politice. Cu ocazia schimbării de regim din Ungaria, s-a constatat chiar că aceste cercuri au supralicitat problemele maghiarilor de dincolo de graniţe. Când a devenit evident faptul că pentru maghiarii din Ungaria atât interesele economice, cât şi cele interne subculturale şi de partid sunt mai importante, iar apartenenţa la una dintre categorii este o necesitate, minoritarii au fost nevoiţi din nou să reevalueze relaţiile faţă de Ungaria. Acest fenomen aparţine însă schimbărilor de după 1989.

În cea de-a doua jumătate a anilor ’80, în relaţiile maghiaro–maghiare a apărut un nou punct de referinţă: activitatea celor care au sosit de dincolo de graniţe şi au lucrat în Ungaria în interesul celor rămaşi acasă, ori au încercat pe teritoriul patriei-mame să continue edificarea tradiţiilor culturale regionale. Consider că din această categorie fac parte publicistica formatoare de opinii a lui Diurnus, activitatea Agenţiei de Presă Maghiară din Transilvania, impasul difuzării publicaţiei samizdat Kiáltó Szó,84 tipărirea revistei Limes, întreprinsă de Gusztáv Molnár, precum şi realizarea ideologiei-program în ceea ce priveşte înfiinţarea Postului de Televiziune Duna. Această nouă atribuţie de mediator a adus cu sine dublarea rolurilor de reprezentare şi de impunere a intereselor. În pofida faptului că

83 Péter Dippold, Gyula Balla, A szomszédos országok magyarságának ügye a magyarországi független (szamizdat) kiadványokban (1976–1986) [Problema maghiarilor din ţările vecine în publicaţiile independente (samizdat) din Ungaria (1976–1986)], în Regio, 1991, nr. 1, p.162–183; M. Lajos Pintér, A Nagy Népi Huráltól a Magyar Demokrata Fórumig. A Kádár-rendszer népi-nemzeti ellenzéke [De la Marele Hural Popular la Forumul Democrat Maghiar. Opoziţia naţional-populară a regimului Kádár], manuscris, 2005, p.154. 84 Sándor Balázs, Kiáltó Szó. Amit a cenzúra nem vett ki [Glasul care strigă. Ceea ce a rămas necenzurat], în Korunk, 1990, nr. 1, p.9–21. Din cele şapte numere realizate în Ardeal au apărut doar două, iar acest lucru se datorează, în primul rând, neglijării relaţiilor cu Ungaria – autorul a experimentat această problemă ca mediator cu Ungaria.


69

după 1989 elita maghiară din România şi-a organizat propria reprezentanţă politică minoritară, prin dirijarea discursurilor şi tematizare, grupările repatriate ale intelectualilor din Transilvania au exercitat o puternică influenţă asupra politicii Budapestei faţă de maghiari.

7. Relaţiile faţă de fenomenele internaţionale şi adoptarea ideologiilor

Dacă până acum, în timpul încercărilor de a găsi cadrele de

interpretare şi punctele de referinţă, autorul – din cauza lipsei deja amintite a cercetărilor fundamentale – se temea mereu de cutezanţa neştiinţei, acum va fi confruntat şi mai mult cu acest lucru, deoarece întregul nostru mod de exprimare şi imaginea autenticului cu privire la istoria minorităţii sunt definite de focalizarea etnopolitică şi de procesele de omogenizare. Exceptând lucrările lui Zsolt K. Lengyel şi Ferenc Sz. Horváth referitoare la curentele ideologice internaţionale şi receptarea acestora de către minoritatea maghiară lipsesc cercetările.85 Ceea ce nu înseamnă însă că nu ar fi existat cercetări referitoare la istoria gândirii legate de minoritatea maghiară din România. Acestea însă – precum studiile transilvane, cercetările dedicate revistei Korunk ori „moralei minoritare” – puteau fi considerate atât analize, cât şi mijloace de consolidare a identităţii sociale/minoritare.86 În aceste lucrări se întrepătrund valorile exemplului şi analiza, realizate în marea lor majoritate „împlinind menirea dată de condiţia existenţei minoritare” şi nu în urma unor criterii pur ştiinţifice. Nu doresc să revizuiesc munca acestor autori.

85 Zsolt K. Lengyel, A kompromisszum keresése. Tanulmányok a 20. századi transzszilvanizmus korai történetéhez [Căutarea compromisului. Studii de istorie timpurie a transilvanismului din secolul al XX-lea], Miercurea Ciuc, Pro-Print, 2007; Ferenc Sz. Horváth, Elutasítás és alkalmazkodás között. A romániai magyar kisebbség politikai stratégiái 1931–1940 [Între respingere şi adaptare. Strategiile politice minoritare maghiare din România (1931–1940)], Miercurea Ciuc, Pro-Print, 2007. 86 În opinia mea, aşa sunt lucrările de istoria concepţiilor minoritare ale lui Sándor Tóth, Lajos Kántor, Sándor Balázs, Péter Cseke.


70

Mai degrabă, pornind din afara problematicii minoritare, dar analizând fenomenele sub aspect minoritar, aş vrea să se spună mai mult tocmai despre această structură şi despre concepţiile elitei din cadrul ei. Dată fiind importanţa lor, în cele ce urmează menţionez acele efecte conceptuale a căror receptare sau operele referitoare – după părerea mea – încă mai trebuie prelucrate.

7.1. Mişcarea progresivă maghiară din Transilvania din primii ani ai deceniului trei a utilizat wilsonismul ca mod de argumentare potrivit pentru constituirea autonomiei minorităţilor naţionale. În timpul înfiinţării Ligii Naţiunilor şi a organizaţiilor sociale legate de aceasta, ele s-au dovedit neimportante în privinţa proceselor politice decisive. În paralel cu acestea, radicalismul burghez reprezentat de Keleti Újság [Ziarul oriental] şi Napkelet [Zori de zi] a încercat să implementeze ideologia politică modernistă de la Budapesta de dinainte de 1918 în gândirea publică maghiară din România.87 Nu era însă susţinut nici de PNM şi conducerea bisericilor, nici de politica faţă de maghiari de la Bucureşti sau de la Budapesta. Drept urmare, acest tip de discurs public modernizator-emancipator a rămas mai degrabă în sfera presei din Timişoara şi Oradea, precum şi în interiorul cercurilor social-democrate. În perioada interbelică, pe baza ideologiei austro-marxiste şi datorită influenţei decisive a minorităţilor, în interiorul sferei social-democrate din România nu s-a pus niciodată sub semnul întrebării asigurarea drepturilor naţionalităţilor, independenţa mişcărilor de partid şi sindicaliste minoritare şi nici folosirea limbii materne.

Momentul de cotitură antiliberal şi neoconservator care a avut loc în anii ’20 în Ungaria, în fapt, nu s-a făcut simţit în Ardeal, deoarece aici în centrul atenţiei au stat trecutul, Principatul Transilvaniei şi tradiţiile independente ardelene, iar în cadrul

87 Vezi antologia literară a lucrărilor publicate în Napkelet, redând şi repertoriul revistei: Napkelet 1920–1922. Antológia [Zori de zi, 1920–1922. Antologie], ediţie îngrijită, cuvânt înainte, apendice şi repertoriu de Huba Mózes, Cluj-Napoca, Kriterion, 2004.


71

acestora, reliefarea specificului regional transilvan. În timp ce în Ungaria morala trecutului a constat în condamnarea reformelor liberale, în ceea ce priveşte procesul de geneză a noii identităţi din Ardeal, interesul s-a îndreptat tocmai spre gloria trecutului şi utilizarea strategiei de acţiune de atunci. În cadrul dezbaterilor de caracterologie naţională, definitorii pentru viaţa spirituală din Ungaria, atât împotriva concepţiei lui Gyula Szekfű referitor la maghiarii reali, cât şi contra ideii de maghiari ai iluziilor susţinute de Dezső Szabó, a fost accentuată revizuirea internă, iar prin aceasta o evocare a trecutului istoric transilvan (a realismului politic, a maghiarismului de calitate, a universului micilor maghiari împotriva conceptelor imperiale).88

În sfârşit, ca al cincilea element, nu pot fi trecute cu vederea nici literatura sionistă de limbă maghiară, nici cel mai intens proces de renaştere naţională a evreilor din sfera lingvistică maghiară, care a avut loc în Ardeal. În afara unei literaturi bogate a foilor volante, aici funcţiona şi cel mai de seamă cotidian evreiesc în limba maghiară, Új Kelet [Noul Orient].89

7.2. Viaţa spirituală clujeană a anilor ’30 era deosebit de deschisă influenţelor internaţionale. În ceea ce priveşte popularizarea marxismului în rândul studenţilor şi intelectualilor, un rol decisiv l-au avut, în primul rând, emigranţii Republicii Ungare a Sfaturilor, Márk Antal şi Gábor Gaál, şi nu mişcarea muncitorească social-democrată.90 Totodată, ardelenii puteau avea tangenţă cu mişcarea comunistă şi în decursul anilor de studii universitare

88 Nándor Bárdi, A profetikus nemzetszemlélet..., loc.cit. 89 Despre acest cotidian a publicat şi se ocupă de repertoriul acestuia Mária Újvári. În ceea ce priveşte auto-organizarea evreilor din Transilvania vezi: Attila Gidó, Úton. Erdélyi zsidó társadalom- és nemzetépítési kísérletek (1918–1940) [Pe drum. Viaţa comunităţii evreieşti din Transilvania şi încercările de edificare a naţiunii (1918–1940)], Miercurea Ciuc, Pro-Print, 2009. 90 Sándor Tóth, Dicsőséges kudarcaink a diktatúra korszakából. Gaál Gábor sorsa és utóélete Romániában 1946–1986 [Impasurile noastre glorioase din perioada dictaturii. Destinul şi posteritatea lui Gábor Gaál în România, 1946–1986], Budapesta, Balassi, 1997.


72

efectuate în străinătate (László Bányai, József Méliusz). La jumătatea anilor ’30, prin mişcările de tineret înrădăcinate şi în sfera confesională, odată cu apariţia cercurilor legate de Erdélyi Fiatalok, iar mai apoi de Hitel, existând o conjunctură favorabilă şi pentru tinerii lideri ai bisericii, ideile social-creştine au fost cele care au exercitat cea mai mare influenţă asupra formării concepţiei – determinante pentru această generaţie – referitoare la slujirea poporului.91 În paralel cu acest lucru, scriitorii radicalismului burghez din anii ’20 au evoluat pe căi contradictorii. Potrivit concepţiilor lui István Sulyok şi Árpád Paál posibilităţile de rezolvare a problemei maghiare la nivel european se află în sistemul ideatic al naţional-socialismului şi în adoptarea conceptelor legate de comunităţile etnice germane.92 În totală opoziţie, Ernő Ligeti, Miklós Krenner şi cercul autorilor publicaţiei Független Újság [Ziarul independent] au fost adepţii liberalismului european şi ai criticii totalitarismului, încercând să menţină pluralitatea vieţii publice minoritare maghiare.93 Instituţionalizarea acestor curente a fost însă zădărnicită de cel de-al doilea Arbitraj de la Viena şi de războiul mondial.

7.3. După 1944, pentru conducătorii de orientare stânga ai organizaţiilor MADOSZ, PSD şi UPM, adevărata provocare era faptul

91 Mişcările social-creştine pot fi reconstituite prin lucrările deja citate ale lui Sándor Makkai, Sándor Tavaszy, Lajos Imre, Dezső László. În ceea ce priveşte sfera confesională romano-catolică, mi-au fost de ajutor memoriile lui Ervin Ferencz, călugăr franciscan din Lăzarea. 92 Ferenc Sz. Horváth, Az Erdélyi Lapok ideológiája 1932–1940 [Ideologia revistei „Erdélyi Lapok”, 1932–1940], în Regio, 2004, nr. 3, p.103–141. 93 Ferenc Albrecht, A transzilván szabadelvűség [Liberalismul transilvan], în Hitel, 1935, nr. 2, p.279–287; László Szenczei, Néhány szó a liberalizmusról [Câteva cuvinte despre liberalism], în Hitel, 1937, nr. 1, p.66–70; Ferenc Szemlér, Elvek és törvények [Principii şi legi], în Hitel, 1937, nr. 1, p.70–76; Tamás Gusztáv Filep, Deklasszálódás, unalom, irónia. Ligeti Ernő társadalmi regényei [Declasare, plictiseală, ironie. Romanele sociale ale lui Ernő Ligeti], în Forrás, 2006, nr. 3, p.92–106; Miklós Krenner (Spectator), Az erdélyi út. Válogatott tanulmányok [Calea Ardealului. Scrieri alese], ediţie, cuvânt introductiv şi note de Béla György, Odorheiu Secuiesc, Haáz Rezső Múzeum, 1995; Attila Gidó, A Független Újság repertóriuma 1934–1940 [Repertoriul „Ziarului Independent”. 1934–1940], manuscris inedit, p.110.


73

că tradiţia de stânga din perioada interbelică (instituţionalizată în Korunk de Gábor Gaál, iar de Hillel Kohn în cadrul mişcării comuniste ilegale din Ardeal) şi reprezentanţii comunişti ai acesteia – Edgár Balogh, József Méliusz, Lajos Jordáky – până la sfârşitul anilor ’40 au devenit incomode pentru conducerea de la Bucureşti partidului. Apoi, după reabilitarea lor din 1955, între 1957–1959 s-a repetat acelaşi lucru, de data aceasta în numele luptei contra naţionalismului maghiar. Din anii ’60 însă, tradiţia de stânga din Ardeal – nu numai din cauza conţinutului emancipator în ceea ce priveşte minorităţile maghiare şi evreieşti – a devenit inutilizabilă pentru conducerea partidului din România. A mai contribuit la aceasta şi necesitatea preluării ideologiei expuse la cel de-al XX-lea Congres PCUS, referitoare la destalinizare. Totuşi, în opinia mea, conflictul fundamental constă în faptul că, în timp ce comuniştii maghiari de stânga considerau socialismul un proiect social ce trebuia realizat, pentru conducerea partidului român, între 1944–1955, problema esenţială era consolidarea şi reunirea statalităţii române. În continuare a fost impusă o strategie de aliniere la statul central în care „dictatura aflată deasupra nevoilor” se împletea cu omogenizarea legată de statul-naţiune.

7.4. În anii ’60, pentru fundamentarea ideologică a dezvoltării socialiste specifice României era nevoie de o reinterpretare a trecutului istoric. Totodată, în paralel cu procesele începute în viaţa culturală românească, şi în cadrul culturii maghiare minoritare au avut loc reinterpretări. Din acest punct de vedere o importanţă deosebită avea tematizarea de către Ernő Gáll a problemelor referitoare la tradiţiile naţionalităţilor, la sociologia burgheză română şi la noua orientare de stânga din Europa.94 Activitatea lui Gáll avea o însemnătate decisivă nu doar în cultura

94 Nemzetiség – felelősség. Írások Gáll Ernő emlékére [Naţionalitate – responsabilitate. Scrieri în memoria lui Ernő Gáll], ed. György Földes, Zsolt Gálfalvy, Budapesta, Napvilág, 2005. În volum se găseşte şi bibliografia operelor scriitorului, realizată de Éva Gáll şi Mária Újvári.


74

maghiară din România, ci şi în privinţa studiilor referitoare la naţionalism şi naţionalitate din Ungaria. În paralel, György Bretter, printr-o redefinire lingvistică şi semantică, a început despărţirea de marxism şi părăsirea limbajului ce includea noţiunile acceptate până atunci. Odată cu sinteza istoriei literare maghiare din România, realizată în Ungaria, mai apoi prin lucrarea de sinteză a lui Lajos Kántor şi Gusztáv Láng a început reabilitarea tradiţiilor literare burgheze, precum şi a revistei Erdélyi Helikon, iar prin aceasta şi a transilvanismului.95 Lexiconul Literaturii Maghiare din România, planificat încă din anii ’70, al cărui prim volum a fost tipărit abia în anii ’80, a încercat să expună cultura şi instituţiile minorităţii maghiare din România ca entitate independentă, iar la realizarea acestui lucru au luat parte scriitori cu diferite orientări ideologice ori membri ai diverselor grupuri generaţionale (József Venczel, Edgár Balogh, Gyula Dávid).

7.5. Dintre posibilităţile limitate ale anilor ’80, pot fi subliniate două fenomene de istorie conceptuală. În cazul cercului Limes, deja amintit de mai multe ori, şi al revistei Ellenpontok, au apărut simultan activismul referitor la drepturile civice şi ale omului şi redescoperirea tradiţiilor maghiare liberale (Attila Ara-Kovács, Gusztáv Molnár, Péter Egyed, Ernő Fábián). Totodată, în mare parte datorită rolului de mediator al lui József Aradi, Zoltán Rostás, Hugó Ágoston, în mijlocul intelectualilor tineri din domeniul ştiinţelor sociale a început un fenomen nemaiîntâlnit de specializare şi de informare care depăşea nivelul literaturii de specialitate din Ungaria, mai cu seamă în teoria ştiinţelor şi în antropologia culturală.

95 Lajos Kántor, Gusztáv Láng, A romániai magyar irodalom története 1944–1970 [Istoria literaturii maghiare din România 1944–1970], Bucureşti, Kriterion, 1973; Béla Pomogáts, A transzilvanizmus. Az Erdélyi Helikon ideológiája [Transilvanismul. Ideologia cercului „Erdélyi Helikon”], Budapesta, Editura Academiei Maghiare, 1983; A Helikon és az Erdélyi Szépműves Céh levelesládája 1924–1944 [Cutia poştală a lui Helikon şi Erdélyi Szépmíves Céh, 1924–1944], publicat de Ildikó Marosi, Bucureşti, Kriterion, 1980.


75

8. Despre loialitate şi conceptul comunitar

În studiul de faţă a mai fost abordată ideea de loialitate. Ar trebui însă separată sfera politică şi culturală a loialităţii de ceea ce implică cotidianul în relaţiile de loialitate faţă de stat. Aici însă nu am vorbit decât despre relaţiile de integrare ale elitei politice şi culturale. Dacă se pune întrebarea: „Care era momentul în care elita minoritară maghiară consideră că patria şi administraţia acesteia îi aparţin?”, atunci trebuie menţionată perioada dintre 1944–1948. Pe de o parte, dacă se face o trecere în revistă a momentelor de cotitură care etapizează istoria minorităţii maghiare din România, se vor găsi în mod continuu încercări de reintegrare. În general, la începutul unei epoci, la iniţiativa elitei culturale este înfiinţat sistemul instituţional al impunerii intereselor politice şi sociale, apoi, după o anumită perioadă, acesta se confruntă cu politica faţă de maghiari din România, mai precis intră în conflict cu aceasta. Pe de altă parte, dacă problema este abordată sub aspectul gestionărilor etnopolitice şi nu ca un proces, reiese faptul că asigurarea dreptului de utilizare a limbii materne în viaţa privată şi edificarea, precum şi funcţionarea în paralel a societăţii minoritare sunt cele două extreme din sfera autonomiei naţionale, între care a putut fi formulată politica minoritară maghiară. Totodată, între 1944 şi 1946, în Transilvania de Nord a existat o situaţie de vid politic de care elita maghiară de stânga a încercat să se folosească.

În discursul public al politicii minoritare definite de această elită, societatea proprie a apărut ca o instituţie separată doar în anii ’30 şi în perioada 1944–1948 (la fel era şi între 1940–1944, doar că atunci nu era vorba despre elita maghiară minoritară, ci despre elita regională). În anii ’20, „societatea maghiară” reprezenta în fapt şi universul modern urban din Transilvania, aşadar problema maghiară era aproape identică cu problemele de modernizare regională din Ardeal. Toate acestea s-au schimbat decisiv în anii 1950–1960. (Intervalul dintre anii ’20–’30 – a doua jumătate a anilor


76

’30; perioada dintre 1940–1944 şi prima etapă a istoriei UPM, 1944–1946, constituie stadiul de formare a instituţiilor autonome maghiare din societatea minoritară, care ar trebui încontinuu revigorate). Sistemul instituţional al minorităţii maghiare, organizat pe baze naţionale, a funcţionat de la jumătatea anilor ’20 până în a doua jumătate a anilor ’40, apoi a fost reprezentat într-un mod extrem de redus de către Universitatea Bolyai şi Regiunea Autonomă Maghiară, iar de la sfârşitul anilor ’60, acest rol a fost preluat de instituţiile culturale şi de învăţământ cu funcţii de cvasiorganizare a societăţii şi a căror limbă de funcţionare era cea maghiară. Alături de restrângerea sistemului instituţional maghiar, rămâne mereu o problemă-cheie controlul şi desemnarea conducătorilor în cadrul acestor instituţii. După 1944, de acest lucru depinde, în cea mai mare parte, politica din epocă faţă de maghiari. Problema controlului exercitat de elitele minoritare asupra propriilor societăţi apare permanent în istoria minoritară maghiară. În lipsa unui control bazat pe electorat, primesc o valoare mai mare aspectul moral, precum şi cultul unităţii şi al tradiţiilor din sfera vieţii minoritare.

Până în anii ’80, odată cu restrângerea posibilităţilor de acţiune politică maghiară şi minoritară, şi asumarea responsabilităţii sociale din partea intelectualilor este redusă la renunţarea la emigrări şi la mesajele transmise propriei societăţi. După 1989, acest tip de discurs-mesaj persistă în viaţa publică minoritară, în timp ce circumstanţele şi actorii sociali s-au schimbat definitiv, iar odată cu ei au fost transformate şi relaţiile de integrare. Analiza lipsurilor sociale, identitare şi politice astfel create ar putea constitui subiectul unui alt studiu.

77

Ágoston OLTI

Comuniştii români şi proble-ma Ardealului, 1944–1946

În perioada 1944–1946, Partidul Comunist Român (PCR)1 şi

conducătorii acestuia se delimitau treptat de poziţia Partidului din perioada interbelică, îndreptându-se în direcţia reprezentării intereselor naţionale româneşti. Acest proces se va contura mult mai evident în cazul în care se compară atitudinea adoptată de comuniştii români în 1945–1946 şi „principiul autodeterminării care include şi separarea”, din perioada interbelică, ori concepţia asupra unui Ardeal independent, elaborată în 1944 de unul dintre teoreticienii aflaţi la conducerea partidului, Valter Roman.2 În acest studiu voi prezenta evoluţia poziţiei Partidului Comunist în perioada cuprinsă între „ieşirea din război” de la 23 august 1944 şi Conferinţa de Pace de la Paris din 1946, precum şi consecinţele acestui fenomen.

Problema nu a fost tratată în literatura de specialitate nici de partea maghiară, nici de cea română. Până în prezent, istoricii maghiari au focalizat subiectul din perspectiva politicii minoritare. Din punctul de vedere al istoricului însă, fără doar şi poate, cea mai interesantă perioadă a epocii este tranziţia, aşadar perioada

1 Partidul Comunist şi-a schimbat denumirea de mai multe ori, aceste denumiri semnificând şi schimbările ideologice intervenite; pentru o lectură mai uşoară vom utiliza în cadrul studiului denumirea de Partidul Comunist Român. 2 Tofik Iszlamov, Levél Petre Romanhoz [Scrisoare către Petre Roman], în Provincia, Cluj-Napoca, http://www.provincia.ro/mindex.html. Accesat în februarie 2007.

http://www.provincia.ro/mindex.html


78

administraţiei militare sovietice. Datorită acestui fapt a apărut atât din partea maghiarilor, cât şi din cea a românilor câte o încercare de interpretare legată de epocă. Din perspectiva maghiară, după studiul lui Gusztáv Molnár, care prezintă această perioadă ca pe o iniţiativă memorabilă,3 Gábor Vincze şi Mihály Zoltán Nagy au încercat o descriere a epocii,4 având şi posibilitatea de-a efectua cercetări arhivistice. Din partea română, Marcela Sălăgean5 şi Antonio Faur6 s-au ocupat de cele întâmplate între toamna anului 1944 şi primăvara anului 1945. Dincolo de contradicţiile dintre abordarea istoricilor maghiari şi cea a cercetătorilor români – fapt menţionat şi în volumle citate –, ambele tabere aşează în centrul atenţiei oraşul Cluj, în pofida faptului că atât volumul semnat de Nagy şi Vincze, cât şi cel publicat de Marcela Sălăgean adaugă problemei conotaţii internaţionale. În continuare voi analiza evenimentele din punctul de vedere al centrului de putere al Partidului Comunist, situat la Bucureşti, încercând un alt mod de a trata problematica din acea epocă.

După ieşirea din război la 23 august 1944, Partidul Comunist Român nu era deloc unitar. După cel de-a doilea Arbitraj de la Viena, centrul de mare importanţă al partidului, Ardealul de Nord, a ajuns în componenţa Ungariei, iar membrii de partid de aici ţineau deja legătura cu centrul de la Budapesta, contribuind şi în acest fel la

3 Gusztáv Molnár, Önrendelkezési törekvések az „észak-erdélyi köztársaság” idején [Aspiraţii de autonomie în perioada „Republicii Transilvaniei de Nord”], în vol. Autonómia és integráció [Autonomie şi intergare], Budapest, Magyar Szemle Könyvek, 1993, p.92–139. 4 Nagy Mihály Zoltán, Vincze Gábor, Autonómisták és centralisták. Észak-Erdély a két román bevonulás között (1944 szeptember–1945 március) [Autonomişti şi centralişti. Enigmele unor decizii istorice. Transilvania de Nord din septembrie 1944 până în martie 1945], Kolozsvár–Csíkszereda, EME–Pro Print, 2004. 5 Marcela Sălăgean, Northern Transylvania – October 1944 – March 1945. The Soviet Administration and its Problem, în Transylvanian Review, Winter 1995, p.60–67; Marcela Sălăgean, Administraţia sovietică în Nordul Transilvaniei (noiembrie 1944–martie 1945), Cluj-Napoca, Fundaţia Culturală Română, 2002. 6 Antonio Faur, Măsuri legislative şi economico-legislative de aplicare a convenţiei de armistiţiu (septembrie 1944 – mai 1945). Documente, Oradea, Fundaţia Culturală „Cele Trei Crişuri”, 1995.

COMUNIŞTII ROMÂNI ŞI PROBLEMA ARDEALULUI, 1944 – 1946

79

slăbirea PCR-ului. Nici elita Partidului Comunist Român nu era omogenă, în cadrul conducerii partidului formându-se un sistem tripolar, iar la naşterea acestuia, exceptând modalitatea de a trăi războiul (în Uniunea Sovietică; în ilegalitate, ascunzându-se; în închisori sau lagăre) au mai contribuit semnificativ şi relaţiile (deseori de prietenie) întreţinute cu unele persoane influente din secţia in

ternaţională a partidului comunist sovietic.7 Rolul jucat de comunişti în contextul ieşirii României din

război în data de 23 august 1944 s-a datorat conjuncturii favorabile şi opiniei conducătorilor partidelor istorice, potrivit căreia prin ideologia comuniştilor ar putea obţine – eventual – un avantaj în învoiala încheiată cu conducătorii armatei sovietice aflate la graniţele ţării, de care trebuie să se folosească în favoarea naţiunii. După succesul ieşirii, prin persoana lui Lucreţiu Pătrăşcanu comuniştii au obţinut o funcţie ministerială în guvernul Sănătescu (23 august–2 noiembrie 1944). În felul acesta, Pătrăşcanu a ajuns lider al delegaţiei care a încheiat Convenţia de Armistiţiu din partea română, în urma „negocierilor” de la Moscova. Conform imaginii construite în epoca ceauşistă,8 Pătrăşcanu juca acolo rolul de reprezentant al intereselor naţionale româneşti împotriva intereselor sovieticilor, în realitate însă şi el a acceptat statutul de comunist subordonat centrului sovietic, expunând ideea că a primit conducerea delegaţiei pentru a asigura poporului român şansa de a lupta împotriva Germaniei naziste.9 Mai târziu, cu ocazia rivalităţii cu ceilalţi conducători comunişti români, şi-a întărit această poziţie, exprimându-şi loialitatea absolută faţă de comunism. În această luptă pentru putere, Pătrăşcanu nu dorea altceva decât să se

7 Vladimir Tismăneanu, Stalinism pentru eternitate. O istorie a comunismului românesc, Iaşi, Polirom, 2005, p.107. 8 După 1968 se propaga oficial teza că Pătrăşcanu ar fi dorit „naţional comunismul” şi diminuarea influenţei sovieticilor. Cf. Lavinia Betea, Lucreţiu Pătrăşcanu. Moartea unui lider comunist, Bucureşti, Curtea Veche, 2006, p.222. 9 Radu Ciuceanu, Misiunile lui A.I. Vâşinski în România. Din istoria relaţiilor româno–sovietice, 1944–1946. (Documente secrete), Bucureşti, Institutul Naţional pentru Studiul Totalitarismului, 1997, p.63.


80

menţină în poziţia de conducător al comuniştilor români. Doar prin mijloacele utilizate şi nu prin scopul în sine se deosebea de Gh. Gheorgh

a-şi putea începe o

iu-Dej.10 Comuniştii au devenit cei mai înflăcăraţi adepţi ai eliberării

Ardealului de Nord, precum şi ai războiului purtat împotriva Germaniei naziste şi continuat de partea Armatei Roşii până la victoria finală. Sloganul cel mai frecvent utilizat de partid era: „Totul pentru front, totul pentru victorie”.11 După ieşirea din război de la 23 august, spaţiul de mişcare al Partidului Comunist în ceea ce priveşte politica externă era minimal, ţara a fost ocupată de Armata Roşie, iar măsurile reparatorii ale Convenţiei de Armistiţiu au obligat ţara la eforturi uriaşe. În perioada august–noiembrie 1944, partidul era preocupat în primul rând de clarificarea relaţiilor de putere internă şi de creşterea numărului membrilor. În august 1944, Partidul Comunist din România avea – incluzându-i şi pe cei din închisori – sub 1 000 de membri.12 În octombrie, acest efectiv a crescut la 5–6 000, iar în februarie 1945 a ajuns la 15 000. Astfel, Partidul Comunist avea o susţinere suficientă din partea maselor pentru

fensiva în lupta politică pentru câştigarea puterii. În pofida tuturor acestor lucruri, partidul era preocupat de

Transilvania şi de problema naţionalităţilor. La şedinţa din 23–24 septembrie 1944 de la Bucureşti a conducerii centrale a partidului,13 în care a fost prelucrată platforma-program a Frontului Naţional Democrat (FND)14 elaborată de Partidul Comunist Român, mai mulţi comunişti maghiari au pus pe tapet problema Ardealului şi

10 Adrian Cioroianu, Focul ascuns în piatră. Despre istorie, memorie şi alte vanităţi contemporane, Iaşi, Polirom, 2002, p.324. 11 Vl. Tismăneanu, Op.cit., p.109. 12 În această statistică nu sunt incluşi comuniştii români aflaţi în străinătate (Uniunea Sovietică, Franţa etc.). 13 Stenogramele şedinţelor conducerii P.C.R. 23 septembrie 1944–26 martie 1945, p.19–79. 14 Noua coaliţie politică promovată de Partidul Comunist – Frontul Naţional Democrat – a fost înfiinţat la 12 octombrie 1944. Din această coaliţie au mai făcut parte Partidul Social Democrat şi Frontul Plugarilor.


81

rezolvarea situaţiei minorităţii maghiare. Comuniştii maghiari care au luat parte la discuţii au fost nemulţumiţi de faptul că această problemă n-a fost inclusă în platforma-program a FND, însă nu au folosit argumentul naţional, ci au invocat considerentul acaparării puterii de către Partidul Comunist şi al democratizării ţării, aşadar al schimbării organizării sociale şi a drepturilor omului în general. Alexandru Sencovici (Sándor Szenkovics), pe baza experienţei în problemele minoritare din timpul perioadei interbelice, a arătat faptul că noţiunea libertăţii naţionale şi drepturile referitoare la demnitatea naţională, limbă, religie şi educaţie trebuie definite în amănunt, deoarece – deşi toate acestea fac parte din drepturile naţionale – ele nu au fost niciodată respectate în România.15 Ana Pauker, liderul Partidului Comunist reîntors de la Moscova, care avea – poate – cea mai mare influenţă, nu a insistat prea mult asupra problemei naţionalităţilor, încercând să încheie discuţiile cu afirmaţia că „acest lucru depinde de sistem”.16 Prin aceasta a încercat să exprime faptul că problema naţionalităţilor se rezolvă de la sine, odată cu acapararea puterii de către Partidul Comunist şi constru

i, iar e de alta, existenţa pericolului masacrării populaţiei maghiare:

irea socialismului. Ioan Vinţe (János Vince) a subliniat două dintre aspectele

problemei: pe de o parte, faptul că Iuliu Maniu ar putea monopoliza, în faţa opiniei publice româneşti, rezolvarea problemei Ardealulup

„Trupele de eliberare înaintează pe teritoriul Transilvaniei. Referitor la acest lucru se ridică noi probleme. Este aici Maniu, care organizează unităţi de voluntari recrutând tot felul de elemente dubioase, precum şi cele de la Gărzile de Fier. Nu trebuie permis ca eliberarea Ardealului să devină un mijloc de manevrare în mâna lor. Putem vedea cum postul de radio din Bucureşti urlă şi pregăteşte masacrări în Ardealul eliberat […] Trebuie arătat ce înţelegem noi prin

15 Ibidem, p.32. 16 Idem.


82

eliberarea Transilvaniei, cum este tratată problema în alte proclamaţii făcute de Partid şi în ce fel vrem să evităm masacrările. Printr-o astfel de abordare justificată a problemei am putea împiedica mobilizarea unor astfel de animale sălbatice fasciste să lupte pentru obţinerea

rdealului.”17

a pregătit terenul pentru creşterea susţinerii organiz

în cazurile cele mai blânde, o deplină egalitate între naţiona

A

Discursul, din păcate, nu reflecta doar grija obsedantă a unui comunist maghiar, toate evenimentele presupuse s-au şi adeverit parţial în decursul campaniei de răzbunare a Gărzilor lui Maniu şi a jandarmeriei.18 Atrocităţile respective au contribuit în mare măsură la deplasarea înspre stânga a orientării politice a maselor populare maghiare din Transilvania. Maghiarii din România considerau că armata sovietică este singurul lor protector potenţial, iar această simpatie pentru sovietici

aţiilor de stânga. Cuvântarea lui Ioan Vinţe surprinde excelent acea

dezorientare sesizabilă printre membrii ilegalişti ai partidului, care se manifesta în interiorul PCR, privitor la problemele teritoriale ori la cele legate de naţionalităţi. Pe de o parte, PCR a luat o poziţie hotărâtă susţinând eliberarea Ardealului, deoarece acest lucru legitima în faţa opiniei publice româneşti lupta împotriva Germaniei; pe de altă parte însă, în memoria membrilor de partid mai trăia viu amintirea sloganelor formulate în perioada interbelică, ce aveau ca scop, chiar şi

lităţi. După ce în prealabil, la nivel local, comandanţii sovietici au

expulzat din mai multe judeţe administraţia română „liberatoare”, la 12 noiembrie, Vinogradov şi Vasiliev, şefii Statului Major, au comunicat printr-o adresă trimisă lui Sănătescu că „în Transilvania

17 Ibidem, p.47. 18 Mai detailat pentru atrocităţile săvârşite vezi: Mária Gál, Attila Gajdos Balogh, Ferenc Imreh, Fehér Könyv az 1944 őszi magyarellenes atrocitásokról [Cartea albă a atrocităţilor anti-maghiare din toamna anului 1944], Kolozsvár, Editat de UDMR, 1995.


83

eliberată de Armata Roşie este interzisă introducerea administraţiei române”, iar aparatul de stat trebuie retras în spatele graniţei stabilite de către Arbitrajul de la Viena, semnat în palatul Belvedere (1940).19 Cauzele expulzării constau în atrocităţile săvârşite de diverse formaţiuni paramilitare, deoarece deciziile luate de sovietici erau sub influenţa unor considerente militare directe: în spatele frontului constituie un pericol orice agitaţie provocată de evenimente teroriste şi jafuri. În afară de toate acestea, în Transilvania, maghiarii aveau o relaţie mult mai bună cu armata sovietică decât românii.20 Scopul real al expulzării a fost însă lărgirea spaţiului de mişcare în ceea ce priveşte politica externă a sovieticilor prin faptul că cele două state, România şi Ungaria, erau ţinute în incertitudine. După cel de-al Doilea Război Mondial, cu scopul de-a pune în valoare politica puterii sovietice, au fost utilizate tehnici asemănătoare şi în Orientul Apropiat (de exemplu în provinciile Gilyan, Mazandaran, Gorgan, Khorosan din Iran).21

Afirmaţia de mai sus este susţinută şi de ipoteza lui Florin Constantiniu, care apreciază că există o legătură între expulzarea administraţiei române din Ardealul de Nord şi începerea asediului Budapestei. Potrivit opiniei istoricului, prin expulzare şi menţinerea speranţei anexării Transilvaniei de Nord la Ungaria s-ar fi dorit facilitarea intrării partidelor maghiare din sfera tradiţională în guvernul provizoriu maghiar. Totodată, conducerea din Moscova şi-a mărit potenţialul de şantaj faţă de guvernul român, căruia i-a atras atenţia asupra faptului că „introducerea în Transilvania de Nord a administraţiei române are o strânsă legătură cu respectarea

19 Nagy Mihály Zoltán, Vincze Gábor, Op.cit., p.52. 20 Yehuda Lahav, A szovjet Erdély-politika 1944–1946 [Politica sovieticilor faţă de Transilvania, 1944–1946], în Múltunk [Trecutul nostru], 1989, nr. 3–4, p.145. 21 Jamil Hasanli, New evidence on the Iran Crisis 1945–1946. From the Baku Archives, în Cold War International History project Bulletin, Issue 12/13 Fall/Winter, 2001, p.309–315.


84

Convenţiei de Armistiţiu, în special cu articolul 11 din aceasta”,22 respectiv cu măsurile reparatorii de după război.

La tratativele cu guvernul român, Vişinski, adjunctul sovietic al comisarului poporului pentru Afaceri Externe, n-a lăsat partenerilor săi de discuţii români nicio îndoială asupra faptului că cele hotărâte de Convenţia de Armistiţiu nu garantează apartenenţa Ardealului de Nord, iar interpretarea acesteia depinde numai de partea sovietică. A clarificat faptul că „referitor la restituirea Ardealului va fi stabilit şi se va face cunoscut separat în ce mod şi când se va întâmpla acest lucru, iar predarea puterii centrale către administraţia română trebuie să se petreacă organizat şi nu unilateral sau la modul abuziv”.23 Aceste afirmaţii au zguduit din temelii elita politică românească, deoarece în tot acest timp reprezentanţii acesteia erau siguri care va fi soarta apartenenţei teritoriilor disputate. Până la expunerea lui Vişinski, liderii partidelor istorice (Partidul Naţional Ţărănesc, Partidul Naţional Liberal) şi regele au considerat că poziţia oficială sovietică coincide cu declaraţia ministrului de externe V. M. Molotov, făcută la 2 aprilie 1944, care a afirmat că „guvernul sovietic nu are ca scop acapararea unei regiuni de pe teritoriul României sau schimbarea structurii sociale din această ţară”.24 În jurnalul său, diplomatul român Raoul Bossy25 relatează faptul că, premergător ieşirii din război din 23 august, regele – înainte de discuţiile purtate cu comuniştii în legătură cu ieşirea – a aşteptat răspunsul de la Moscova referitor la trei întrebări:1. Ce va fi cu monarhia şi cu regele? 2. Transilvania de Nord va fi sau nu redată românilor? 3. Ce măsuri reparatorii vor fi plătite Uniunii Sovietice? Potrivit lui Constantin Argetoianu, răspunsurile

22 Fl. Constantiniu, P.C.R., Pătrăşcanu şi Transilvania (1945–1947), Bucureşti, Editura Enciclopedică, 2001, p.73. 23 Radu Ciuceanu, Op.cit., p.89. 24 Ion Calafateanu, Cristian Popişteanu, Politica externă a României, Bucureşti, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1986, p.224; citează: Stenogramele şedinţelor conducerii P.C.R. 23 septembrie 1944–26 martie 1945, p.9. 25 Raoul V. Bossy, Jurnal, ed. Ion Mamina, cu o prefaţă de Fl. Constantiniu, Bucureşti, Ed. Enciclopedică, 2001, p.258.


85

erau cele aşteptate de partea română. Veridicitatea scrisorii trimise ca răspuns este pusă la îndoială de mai mulţi istorici români; însă

diferent de acest lucru, elita românească îşi punea cu siguranţă speranţ

rdealului de Nord.

l de la Bucureşti27 – conform căruia directiv

inele în aceste considerente legate de problema apartenenţei

A

În descumpănire: noiembrie–decembrie 1944

Expulzarea din Ardealul de Nord i-a găsit nepregătiţi pe comuniştii care până atunci pledau pentru reocuparea Transilvaniei. În perioada noiembrie–decembrie aceştia erau nedumeriţi în ceea ce priveşte situaţia creată. Atât centrul din Bucureşti, cât şi cel de la Cluj nu puteau decât să urmărească evenimentele şi nu reuşeau să participe în mod activ la acestea. De cele mai multe ori, politicienii de stânga ai centrului de la Cluj credeau că ar putea influenţa mersul evenimentelor, dar acest lucru nu se întâmpla decât în cazul unor probleme lipsite de importanţă; referitor la viitorul regiunii nu aveau niciun cuvânt de spus. Nici dacă ar fi avut însă, nu deţineau orientări clare în acest sens. Problema respectivă iese în evidenţă şi din raportul lui Nicolae Goldberger26 – secretarul regional Cluj, trimis în decembrie 1944 la centru

ele organizaţiilor de partid din Ardealul de Nord sunt menţionate în articolul redactat de Vasile Luca şi pot fi sintetizate în următoarele două puncte:

1) Transilvania de Nord nu aparţine în prezent nici Ungariei, nici României, deşi clauzele de armistiţiu stabilite între Uniunea

26 Nicolae (Miklós) Goldberger (1904–1970), în timpul războiului mondial este instructorul CC al PCR numit în Ardealul de Nord, responsabil cu propaganda la Secţia de Agitaţie şi Propagandă a CC al PCR (1948–1952), şeful Secţiei Politice a Armatei (1948–1950), rector al Institutului de Ştiinţe Sociale (1956), apoi director adjunct al Institutului de Istorie al CC al PCR. 27 Tofik Islamov, Transilvanskij vapros. Vengero-rumünskij territorialnij spor i SSSR 1940–1946. Dokumentü, Moskva, 2000, p.270–286; reeditat de Fl. Constantiniu, P.C.R., Pătrăşcanu şi Transilvania (1945–1947), şi Nagy Mihály Zoltán, Vincze Gábor, Op.cit.


86

Sovietică, împreună cu aliaţii acesteia, şi România nu recunosc Dictatul de la Viena şi promit României tot Ardealul sau o parte însemnată din acesta. Ceea ce a dus la această situaţie în Ardealul de Nord e

şi să ţină cont de drepturile naţiona

cu funcţie au susţinut sincer cauza autonom

ra faptul că guvernul Blocului Democratic nu a respectat condiţiile armistiţiului, neţinând seama nici de cele mai elementare cerinţe ale acestuia.

2) Administraţia numită de guvernul de la Bucureşti, în loc să fie cu adevărat democratică

lităţilor din Ardealul de Nord, a săvârşit – după cum se ştie – acte colonizatoare, reacţionare şi fasciste care nu puteau fi acceptate de armata sovietică eliberatoare.

Din punctul de vedere al românilor, cea mai gravă afirmaţie a fost că Ardealul de Nord nu aparţine nici Ungariei, nici României. Pentru această situaţie, Vasile Luca învinuia guvernul, care nu îndeplinea răspunderile pe care şi le-a asumat în Convenţia de Armistiţiu, iar după ocupaţie nu reuşea să menţină ordinea. Sovieticii motivau expulzarea prin atrocităţile săvârşite de români; în fapt, doreau să exercite presiuni asupra guvernului de la Bucureşti pentru a schimba relaţiile de putere politică internă în favoarea comuniştilor. În România, Frontul Naţional Democrat era în opoziţie, iar Ardealul de Nord (cu excepţia judeţelor Sălaj şi Maramureş) – sub supraveghere sovietică – era condus de simpatizanţii de stânga ai FND. Cei mai mulţi politicieni

iei, însă o parte a politicienilor de stânga – aşa cum s-a aflat în cele din urmă – militau în acest sens doar până când guvernul a devenit de orientare de stânga.

Cel mai important obiectiv al centrului de la Bucureşti pe teritoriul Ardealului de Nord a fost „democratizarea” administraţiei, aşadar punerea acesteia sub controlul elementelor de stânga. Prezenţa în teritoriu a administraţiei militare sovietice şi faptul că atunci comuniştii nu au fost împiedicaţi să preia conducerea unităţilor administrative a facilitat acest lucru. În regiunile cu populaţia mixtă, o permanentă sursă de conflict a fost faptul că nu se


87

ştia care dintre legi – cele române sau cele maghiare – vor fi valabile şi pe baza cărora trebuie întreprinse demersuri. Aceste probleme se rezolvau la nivel local prin negocieri, deoarece în perioada noiembrie 1944–ia

Jakab). După reorgan

la şedinţele din decembrie 1944 şi ianuarie 1945 ale artidului Comunist Român, acceptând relaţiile de subordonare şi ele cu superiorii, au relatat cele întâmplate şi au admis dispoziţiile entrului.

nuarie 1945 relaţiile dintre judeţe erau minime. Toate judeţele funcţionau ca mici republici, încercând astfel o oarecare organizare a ţinuturilor respective.

În cele mai multe judeţe din care lipseau organizaţiile româneşti mai importante, structurarea administraţiei cădea în sarcina unor formaţiuni de stânga. Partidul însă era prea slab pentru a reuşi acest lucru, deoarece aproape toţi cei aproximativ 1 200 de membri de partid din Transilvania de Nord au fost arestaţi în 1943. Cei din rândurile partidului nu se puteau încă debarasa de metodele folosite în perioada conspirativă, de aceea erau reticenţi faţă de toţi cei care au fost arestaţi. Comitetul Central al Partidului, după verificarea cadrelor din Ardealul de Nord, l-a recunoscut ca membru de partid doar pe Alexandru Iacob (Sándor

izare, în decembrie 1944, partidul avea în total 70 de membri la Cluj, în schimb sindicatele au fost cu adevărat susţinute de masele populare, având doar la Cluj 15–16 000 de membri.28

Comuniştii din Transilvania de Nord, deşi păstrau legăturile cu tovarăşii lor din Ungaria, urmau instrucţiunile centrului de la Bucureşti, ceea ce a definit linia conducerii partidului şi a directivelor. Reprezentanţii comuniştilor din Ardeal, Ion Vinţe (János Vince), Alexandru Iacob şi Leontin Sălăjan (Szilágyi), care au participat Pcc

28 Stenogramele şedinţelor conducerii P.C.R. 23 septembrie 1944 – 26 martie 1945, p.153–157.


88

Guvernul FND, garanţia rezolvării problemei

şteptau din partea lui Stalin la rezolvar

t consacrat din punct

ii şi recomandările date de Stalin. Din punctul de vedere al

Ardealului de Nord

La începutul anului 1945, conducătorii de partid din România au plecat la Moscova pentru a prezenta o dare de seamă despre perioada care a trecut de la ieşirea din război şi pentru a primi noi directive de la Stalin. Vizita era importantă nu doar din punctul de vedere al chestiunii Ardealului ori din cauza unor probleme urgente de politică internă, ci şi din perspectiva funcţionării interne a partidului. Liderii români se a

ea problemelor legate de conducerea partidului comunist şi încheierea luptei dintre facţiuni.

Delegaţia de partid din România (alcătuită din Gh. Gheorghiu-Dej, Ana Pauker şi Gheorghe Apostol) a fost primită de către Stalin în primele zile ale anului 1945.29 Procesul-verbal al discuţiilor nu a mai apărut, dar importanţa acestui eveniment reiese din faptul că aproape toţi participanţii şi l-au amintit ori au povestit cuiva cele întâmplate.30 În cadrul acestor convorbiri a fost desemnat de către Stalin ca secretar de partid Gh. Gheorghiu-Dej, care a câştigat astfel lupta împotriva contracandidatei sale, Ana Pauker, femeie, evreică şi intelectual.31 Decizia lui Stalin a fos

de vedere formal doar la Congresul Partidului Comunist Român, care a avut loc între 16–21 octombrie 1945.

După întâlnirea cu Stalin, Dimitrov a aflat rezultatele întreveder

29 P.C.R., Pătrăşcanu şi Transilvania (1945–1947), p.76. 30 Discuţiile au fost prezentate de Gheorghe Apostol, care a luat parte la ele: Eu şi Gheorghiu-Dej, Bucureşti, Ediţie de Casă, regie proprie, 1998, p.69–70; după relatarea lui Gheorghiu-Dej, vezi Silviu Brucan, Generaţia irosită, Memorii. Bucureşti, Editurile Univers şi Calistrat Hogaş, 1992, p.58–59. Anumite afirmaţii ale lui Brucan sunt dezise de Eduard Mezicescu, Memoria memorialistului. Comentarii pe urmele „Generaţiei irosite”, în România liberă, 1993, 18–24 februarie. 31 A. Cioroianu, Op.cit., p.313.


89

subiectu

gram al partidului care să declare

, Uniunea Sovietică ar fi pregă

utilizat problema minorităţilor şi pe cea a graniţel

ar fi asigurat o influenţă de 90% în România.34 Încă din aprilie 1944,

lui acestui studiu pot fi scoase în evidenţă trei tipuri de indicaţii:

1. Sarcina trasată este formarea unui guvern al Frontului Democratic Naţional.32

2. Ar trebui elaborată o teză de procă formarea unui asemenea guvern ar contribui la anexarea

Transilvaniei de Nord la teriroriul României. 3. Dacă s-ar forma un asemenea guverntită pentru semnarea unui acord de întrajutorare reciprocă,

asemănător cu cel semnat deja cu Cehoslovacia. Aceste „sfaturi” ale lui Stalin au reprezentat un semnal

pentru Partidul Comunist Român că poate începe ofensiva pentru acapararea puterii. Liderul sovietic a afirmat clar în faţa comuniştilor români că în această luptă se pot folosi de problema încă nerezolvată a Ardealului de Nord, deoarece în cazul în care la Bucureşti ajunge la putere un guvern de stânga, România va primi Transilvania de Nord. În Europa Centrală şi de Est, mai toate ţările aveau graniţele disputate, modul în care teritoriul Ardealului de Nord era folosit pentru susţinerea la conducere a PCR nu reprezintă un caz unic.33 Conducerea sovietică a

or în toată regiunea pentru a susţine partidele comuniste în lupta lor pentru putere.

În spatele dorinţei lui Stalin de a vedea un guvern de stânga în România stătea în fapt „acordul de procentaj” dintre el şi Churchill, pe care ar fi vrut să-l pună în practică în cel mai scurt timp şi care i-

32 Denumirea în cazul României este Frontul Naţional Democrat. 33 Virgiliu Ţârău, Problema Transilvaniei în ecuaţia comunizării României, în vol. Sovietizarea Nord-Vestului României 1944–1950, ed. Viorel Ciubota, Satu Mare, Editura

i şi tradiţii], ed. Nándor Bárdi, Budapesta, Teleki László Alapítvány,

Muzeului Sătmărean, 1996, p.87–93. 34 Mai pe larg vezi: András D. Bán, Európa megmentése vagy Kelet–Európa „elárulása”? Az 1944 októberi „százalékegyezmény” [Salvarea Europei sau „trădarea” Europei de Est? „Acordul de procentaj” din octombrie 1944], în vol. Konfliktusok és kezelésük Közép Európában. Technikák és hagyományok [Conflicte şi gestionarea lor în Europa Centrală. Tehnic


90

problema României, precum şi cea a Greciei aveau o rezolvare asemănătoare din punctul de vedere al Moscovei şi al Londrei. La Foreign Office li s-a propus ruşilor ca Uniunea Sovietică să preia controlul în România , iar Marea Britanie în Grecia. Churchill a încercat să obţină în această chestiune şi susţinerea lui Roosevelt.35 Stalin, asistând la stabilizarea englezilor în Grecia, a confirmat că britanicii ar fi pus în practică cele incluse în „acordul de procentaj”, aşadar şi el ar putea să-şi pună în valoare procentele din România.36 Mijlocul prin care dorea să-şi valorifice procentele era partidul comunist din România, care – deşi şi-a mărit vizibil numărul de membri – încă nu avea susţinerea necesară din partea maselor pentru a putea menţine puterea politică obţinută cu ajutorul sovieticilor. În cazul României, sovieticii au aplicat aceeaşi regie ca în toată Europa de Est: au ajutat partidele comuniste, considerate de către populaţie marionete sovietice, să apară în rolul unor partide politice de apărare a intereselor naţionale reale şi al unui avocat pledant al intereselor naţionale ale ţării.37 În cazul României, singura soluţie de a primi acest rol era recuperarea Ardealului de Nord. Rezolvarea problemei transilvane avea şi un rol compensator pentru pierderea teritoriilor estice, mai puţin dezvoltate (în cazul României, Basarabia şi Bucovina).

2000, p.23–37. 35 Churchill i-a trimis o scrisoare lui Roosevelt în 31 mai: „În ultimul timp se observă o nelinişte în ce priveşte neînţelegerile politice care ar putea exista între noi şi Rusia relativ la ţările balcanice, mai cu seamă la Grecia. Din acest motiv i s-a propus ambasadorului sovietic de aici să cădem de acord în următoarele: guvernul sovietic să-şi asigure conducerea în ceea ce priveşte problemele României, iar noi să avem o influenţă activă în viaţa politică din Grecia, în timp ce ambele guverne se vor susţine reciproc în ţările respective. Un asemenea acord ar fi consecinţa naturală a conjuncturii militare existente”. András D. Bán, Op.cit., p.29. 36 Problema României şi a Greciei a fost deja asociată mai devreme de către istoricii români, însă doar pe baza unor presupuneri, care sunt confirmate de documentele citate de András D. Bán. Cu referire la abordarea problemei de către partea română vezi: Florin Constantiniu, Doi ori doi fac doisprezece. A început războiul rece în România?, Bucureşti, Euroseng & Book, 1997, p.120–147. 37 Csaba Békés, The communist parties and the national issue in East-Central-Europe 1945–1947, în vol. 6 martie 1945. Începuturile comunizării României, Bucureşti, Ed. Enciclopedică, 1995, p.246.


91

Gh. Gheorghiu-Dej fusese la Moscova în calitatea sa de ministru al Transporturilor, de aceea, la şedinţa Consiliului de Miniştri din 18 ianuarie 1945, a relatat discuţiile avute în Uniunea Sovietică. Raportul său scoate în evidenţă realizările economice obţinute şi atacul început împotriva lui Iuliu Maniu şi a partidelor istorice pe baza directivelor trasate la Moscova. În acest raport, problema Ardealului de Nord nu a fost încă legată de procesul de democratizare, dar s-a arătat faptul că în Moscova nu există suficientă încredere faţă de guvern.38 Cu ocazia vizitei făcute regelui Mihai, Gh. Gheorghiu-Dej a negat faptul că s-ar fi întâlnit cu „conducerea sovietică”, dar a susţinut ideea că un guvern de stânga ar avea mai mare succes în recunoaşterea statutului de aliat militar, ar facilita eliberarea prizonierilor de război, introducerea administraţiei române în Transilvania de Nord şi obţinerea unor ajutoare economice.39 În fapt, aceste patru puncte erau aceleaşi pe care le-a solicitat sovieticilor şi ministrul de externe, Constantin Vişoianu, cu ocazia negocierilor privind măsurile reparatorii care au avut loc în cadrul tratativelor româno–sovietice din 16 ianuarie 1945.

Declararea directivelor-program primite de la Stalin s-a produs cu patru zile înainte de Conferinţa FND, cu ocazia conferinţei de presă din 20 ianuarie 1945. Cu acest prilej, Gheorghiu-Dej a mărturisit faptul că din cauza politicii antidemocratice aplicate faţă de popoarele Ardealului de Nord, teritoriul respectiv nu este încă anexat României. În opinia sa, condiţiile intrării administraţiei române ar fi: „o politică de sinceră prietenie”, îndeplinirea celor

38 Arhivele Naţionale Istorice Centrale Bucureşti (în continuare ANIC), Fond Gh. Gheorghiu-Dej, Colecţia 80, 13, dos. 8 (Documentele Partidului Comunist Român pot fi cercetate doar parţial; am avut ocazia să analizez dosarele – care încă nu pot fi studiate liber – cu ocazia activităţii de cercetare întreprinse de Comisia pentru analiza dictaturii comuniste condusă de Vladimir Tismăneanu). 39 Dinu C. Giurescu, Guvernarea Nicolae Rădescu, Bucureşti, Editura All, 1996, p.141.


92

incluse în Convenţia de Armistiţiu, precum şi o „politică de democratizare” consecventă.40

La 24 ianuarie 1945, situaţia existentă după vizita de la Moscova şi sarcinile din perioada următoare au fost prezentate liderilor de partid ai organizaţiilor din Transilvania de Nord41 de către Ana Pauker, iar organizaţiilor membre ale Frontului Naţional Democrat42 (Partidul Social Democrat, Sindicatele Unite, Frontul Patriotic Român, Frontul Plugarilor) de către Gh. Gheorghiu-Dej. Ambele discursuri – cu câteva diferenţe minore în ceea ce priveşte sublinierea anumitor aspecte – expun aceleaşi principii: pentru situaţia existentă în Ardealul de Nord, responsabil este Maniu şi cercul acestuia. Ana Pauker l-a învinuit pe Maniu nu doar de expulzarea administraţiei româneşti, ci – la modul indirect – şi pentru realizarea Arbitrajului de la Viena. Acuzaţia de a fi contribuit la concretizarea Arbitrajului de la Viena şi de colaborare cu cercurile reacţionare maghiare rămâne şi mai târziu un mod de incriminare adesea utilizat împotriva partidelor istorice.43

Ana Pauker şi Gh. Gheorghiu-Dej au afirmat că ei consideră teritoriul Ardealului de Nord parte integrantă a României, iar „în ziua în care România va beneficia de un guvern naţional democratic, Ardealul va fi reanexat”. Nu au lăsat nicio îndoială asupra semnificaţiei guvernului naţional democrat: „Pentru ca Transilvania să facă parte din România, trebuie să cadă guvernul actual […] trebuie arătat întregii populaţii că Ardealul nu face parte din România, deoarece guvernele de până acum nu au fost democratice”. Acest argument, care susţinea că doar numirea unui

40 Ibidem, p.139. 41 Procesul-verbal este publicat în vol. Stenogramele şedinţelor conducerii P.C.R. 23 septembrie 1944–26 martie 1945, p.214–229. 42 Procesul-verbal este publicat în vol. România. Viaţa politică în documente 1945, ed. Ioan Scurtu, Bucureşti, Arhivele Statului din România, 1994, p.80–93. 43 Vezi: Vasile Luca, Dictatul de la Viena şi rezolvarea problemei naţionale (Conferinţă ţinută în ziua de 16 aprilie în Sala Ateneului Român, în ciclul organizat de Cercul de studii şi documentare al secţiunii centrale de educaţie politică a P.C.R.), Bucureşti, Editura Partidului Comunist Român, 1946.


93

guvern de stânga dominat de comunişti poate garanta realipirea Transilvaniei de Nord la România, domina şi în martie 1945, când regele Mihai, aşezând pe primul plan edificarea naţiunii române faţă de partidele istorice şi sistemul de valori reprezentat de acestea, a permis să fie şantajat de Andrei Ianuarievici Vişinski, adjunctul sovietic al comisarului poporului pentru afaceri externe, şi l-a numit prim-ministru pe Petru Groza.

La şedinţa din 24 ianuarie Pauker a recunoscut situaţia specifică a Ardealului de Nord în ceea ce priveşte „democratizarea”, faptul că acest proces este mult mai înaintat acolo decât în celelalte regiuni ale ţării, deoarece o mare parte a administraţiei este supravegheată de forţele de stânga.44

Discursul lui Gheorghiu-Dej, rostit de asemenea la 24 ianuarie, la şedinţa Frontului Naţional Democrat, a stabilit acele limite care au definit politica partidului faţă de Transilvania în următorii doi ani: guvernul FND este garanţia anexării Ardealului la România, acest lucru prevede însă şi obligaţii din partea partidului, referitor la minorităţile naţionale. Din acest motiv, Gheorghiu-Dej a şi insistat asupra denumirii de „naţionalităţi conlocuitoare”, exprimând prin aceasta că partidul comunist nu-şi imaginează relaţiile majorităţii cu minoritatea precum un raport de subordonare. Denumirea respectivă nu însemna însă altceva, decât reluarea terminologiei Cominternului din perioada interbelică. Dej a afirmat totodată că „fără recunoaşterea drepturilor naţionalităţilor conlocuitoare nici nu poate fi vorba despre realipirea Transilvaniei”.45

Toate acestea au fost luate în calcul şi în elaborarea programului de guvernare al Frontului Naţional Democrat, dat publicităţii în data de 29 ianuarie 1945. Punctul 4 al programului de guvernare prevedea că „politica democratică menită să realizeze

44 Stenogramele şedinţelor conducerii P.C.R. 23 septembrie 1944–26 martie 1945, p.215–216. 45 România. Viaţa politică în documente 1945, p.81.


94

fraternitatea dintre naţionalităţi” asigură Ardealului de Nord integrarea în cadrul statului român.46

Pentru a obţine puterea, comuniştii au prezentat elitei politice române problema Transilvaniei nu doar la nivel de promisiune, ci fiind conştienţi de faptul că în acest caz şantajul ar putea fi mult mai eficient. Evenimentele de la Bucureşti, „întâmplător” coincidente cu cele din Ardealul de Nord, lasă loc concluziei că tendinţele de autonomie şi de autoguvernare din Ardealul de Nord au atins apogeul la Consfătuirile „parlamentului Transilvaniei de Nord”, care a avut loc între 12 şi 15 februarie 1945 la Cluj, cu participarea a nouă judeţe din Ardealul de Nord (doar reprezentaţii judeţelor Sălaj şi Maramureş au lipsit).47 Această conjunctură provizorie avea de-a face cu criza guvernamentală apărută la Bucureşti şi era legată de înfiinţarea unor instituţii care trebuia să asigure stabilitatea în condiţiile administraţiei militare sovietice, iar întemeierea lor se presupune că era în aşa fel programată, încât să-l atenţioneze pe rege şi cercul său.

Punerea în posesie: martie 1945–august 1946

După publicarea, în 22 februarie 1945, a articolului din Pravda care analiza situaţia politică din România, atacurile împotriva guvernului au devenit tot mai dese. Articolul a subliniat: „Nu se poate trece cu vederea faptul că România se află în spatele frontului, iar în

46 Ibidem, p.94. 47 În prealabil, la 1 decembrie 1944, a fost înfiinţat la Cluj Consiliul Central Consultativ al Frontului Naţional Democrat din Transilvania de Nord, cu scopul „de-a rezolva problemele Ardealului de Nord” (potrivit opiniei revistei Világosság din data de 2 decembrie, acest lucru „creează o situaţie cu totul nouă atât în viaţa internă clujeană, cât şi în cea a întregului Ardeal de Nord”). În corpul consultativ, care avea 46 de membri, PCR, PSDR, Consiliul de specialitate şi UPM aveau câte 6 reprezentanţi, Frontul Plugarilor 4, Uniunea Patrioţilor, Alianţa Populară Democrată Evreiască şi Apărarea Patriotică câte doi, iar 12 locuri au fost şi de această dată reţinute pentru UDR.


95

acest hinterland trebuie eliminată dominaţia elementelor care aparţin partidelor fasciste. Aşa cer deciziile istorice luate la Ialta”.48 Campania de propagandă a Partidului Comunist Român, care promitea redobândirea teritoriilor din Transilvania de Nord, nu a avut rezultatul scontat. Nici regele, nici elita politică românească nu-i acordau prea mare importanţă, fiind de părere că în rezolvarea problemei îi vor avea ca susţinători pe aliaţii occidentali. Din cauză că posibilitatea obţinerii puterii pe cale paşnică era minimală, prin provocarea unor tulburări antiguvernamentale Partidul Comunist i-a oferit lui Vişinski, adjunctul sovietic al comisarului poporului pentru afaceri externe, un bun pretext de a veni în România la 27 februarie 1945. La negocierile cu regele Mihai I acesta s-a folosit de şantaj împotriva României, nu doar în ceea ce priveşte apartenenţa Transilvaniei; dincolo de acest fapt, a afirmat că dacă regele nu-i acordă lui Petru Groza dreptul de a forma guvernul, el nu poate garanta că România va rămâne o ţară independentă.

Regele a numit guvernul Groza ţinând cont de interesele naţionale şi conştient de faptul că prin acest act îi susţine pe comunişti. În timp ce în cazul guvernelor Sănătescu şi Rădescu controlau doar portofoliile Ministerului Justiţiei şi al Transporturilor, având şi un subsecretar de stat în Ministerul de Interne, comuniştii din guvernul Groza ocupau poziţii deosebit de solide: Lucreţiu Pătrăşcanu, ministrul justiţiei; Gh. Gheorghiu-Dej, ministrul transporturilor; Teohari Georgescu, ministru de interne; Petre Constantinescu-Iaşi, ministru al propagandei; Constantin Agiu şi Ion Gheorghe Maurer, subsecretari de stat. Totodată, PCR a reuşit să pună mâna şi pe conducerea Serviciului Special de Informaţii.49

48 Vasile Vesa, Conferinţa de la Yalta şi instaurarea guvernului condus de Petru Groza, în vol. 6 martie 1945. Începuturile comunizării României, Bucureşti, Editura Enciclopedică, 1995, p.246. 49 Vladimir Tismăneanu, Stalinism pentru eternitate. O istorie politică a comunismului românesc, Iaşi, Polirom, 2005, p.112. În limba engleză: Stalinism for all seasons. A political history of romanian communism, Berkeley, University of California Press, 2003.


96

Decizia regelui a fost influenţată şi de problema Ardealului, care în acea perioadă era un teritoriu aflat sub administraţie militară sovietică, cu statut cvasiautonom. Prin faptul că, după numirea guvernului Groza, administraţia română a putut pătrunde în Transilvania, România s-a văzut din nou „pusă în posesie”. În continuare, politica externă a ţării era determinată de acest aspect, în care PCR a jucat un rol important. Sovieticii sperau că prin acordul lui Stalin privind intrarea administraţiei române în Ardealul de Nord, guvernul Groza, aflat sub influenţă comunistă şi constituit prin şantajul lui Vişinski, va putea fi consolidat.50

După intrarea administraţiei române în Transilvania de Nord, acapararea puterii de către Partidul Comunist Român şi calmarea euforiei datorate succesului privind ocuparea Ardealului au pus pe tapet mai multe probleme, la care trebuiau găsite soluţii: 1. statutul Transilvaniei; 2. integrarea teritoriului în statul român; 3. soluţionarea problemei maghiare.

Elita politică românească, precum şi conducerea Partidului Comunist au considerat definitivă situaţia creată în martie 1945, cu toate că sovieticii au aprobat doar introducerea administraţiei şi nu exercitarea tuturor drepturilor statale.51 Din acel moment Ardealul de Nord a fost tratat ca parte integrantă a României. Prestigiul Uniunii Sovietice crescuse foarte mult prin susţinerea guvernului Groza, deoarece în felul acesta Stalin a reuşit să dovedească faptul că este în stare să-şi impună voinţa faţă de aliaţii săi occidentali. Acest lucru i-a dezorientat pe adepţii partidelor istorice, iar partidului comunist i-a creat convingerea că Moscova va fi în stare de a face să prevaleze interesele României la următoarea conferinţă de pace.

Guvernul român nu a fost însă recunoscut de marile puteri occidentale; regele României, invocând principiile Chartei

50Fl. Constantiniu, P.C.R., Pătrăşcanu şi Transilvania (1945–1947), p.79. 51 Sándor Balogh, Erdély és a második világháború utáni békerendezés (1945–1946) [Ardealul şi reglementările de pace de după cel de-al Doilea Război Mondial (1945–1946)], în Századok, 1995, nr. 3, p.538.


97

Atlanticului şi ale Declaraţiei de la Ialta, cerea ajutor Marii Britanii şi Statelor Unite. În data de 2 august, la încheierea lucrărilor Conferinţei de la Potsdam, cele două guverne au declarat că nu vor semna tratate de pace decât cu „guverne recunoscute în mod democratic”. Această afirmaţie, potrivit căreia marile puteri occidentale nu vor negocia decât cu guvernele ajunse la putere în urma unor alegeri democratice, a dat speranţe regelui şi liderilor partidelor istorice, Iuliu Maniu şi Gheorghe Brătianu.52 La 20 august, potrivit Constituţiei ţării, regele l-a somat pe prim-ministrul Petru Groza să demisioneze, însă acesta – fiind sigur de susţinerea generalului Susaikov – a refuzat retragerea din funcţie. Regele Mihai „a intrat în grevă”, a refuzat să mai contrasemneze legile şi nu a mai primit miniştri, boicotând astfel funcţionarea guvernului şi a aparatului de stat. Această situaţie a ţinut până după şedinţa Consiliului Miniştrilor de Externe de la Moscova (16–26 decembrie 1945) şi numirea a câte un deputat din partea Partidului Naţional Ţărănesc şi a Partidului Naţional Liberal în funcţia de ministru fără portofoliu.

În pofida faptului că nu recunoşteau guvernul Groza, ajuns la putere în martie, marile puteri occidentale au beneficiat de tot mai puţine mijloace pentru a putea influenţa procesele de politică internă din Europa de Est. Ministerul de Externe britanic – după ce sovieticii au impus guvernul Groza, iar în Bulgaria, în primăvara anului 1945, au îndepărtat de la putere forţele politice cu care nu erau de acord – a ajuns la concluzia că în Europa de Sud-Est trebuie să renunţe la poziţiile occidentale, în vederea unei cooperări cu Uniunea Sovietică, şi că trebuie acceptată extinderea zonei de siguranţă a sovieticilor şi pe aceste teritorii.53

52 Dennis Deletant, România sub regimul comunist, Bucureşti, Fundaţia Academia Civică, 1997, p.55. 53 Tamás Magyarics, Nagy Britannia Közép-Európa politikája 1918-tól napjainkig [Politica Marii Britanii în ce priveşte Europa Centrală], partea a II-a, în Pro Minoritate, Toamna, 2002, p.64.


98

Liderii comunişti români nu puteau sesiza recunoaşterea internaţională a privilegiilor sovietice, deoarece în declaraţiile lor de propagandă anticomunistă, reprezentanţii partidelor istorice invocau mereu susţinerea aliaţilor occidentali. În ceea ce priveşte problema Transilvaniei, comuniştii români sperau că Uniunea Sovietică va decide în favoarea lor. Din acest motiv, era extrem de deprimantă pentru ei sesiunea de la Londra a Consiliului Miniştrilor de Externe din 20 septembrie 1945,54 în care delegaţia britanică şi cea americană au făcut o propunere comună: ca „graniţa maghiară să fie în general cea din 1938. Dacă Transilvania va ajunge în totalitate sau doar cea mai mare porţiune a ei la România, trebuia însă hotărât după analiza cerinţelor din partea celor două state”. După discuţii Byrnes, ministrul de externe american, şi-a mai ameliorat propunerea iniţială, sugerând ca „graniţa comună cu Ungaria să fie în general cea din 1938. În ceea ce priveşte însă Transilvania, trebuie analizată situaţia etnică având în vedere considerentul că predarea unei porţiuni mai mici Ungariei ar scădea mult numărul persoanelor aflate sub stăpânire străină”. Molotov a cerut 2-3 zile pentru răspuns, dar problema nu a mai ajuns pe ordinea de zi decât în primăvara anului 1946.

Vestea tratativelor de la Londra a îngrijorat atât comuniştii români, cât şi guvernul din România. Ştirile de la Londra au confirmat faptul că Uniunea Sovietică nu va reuşi să împiedice ca problema Transilvaniei să devină subiect de discuţii şi la următorul tratat de pace. Aceasta însă a ajutat la statornicirea retoricii partidelor istorice, potrivit căreia guvernul Groza nu are legitimitate şi reprezentativitate, iar la următorul tratat de pace nu va mai fi acceptat ca partener de discuţii al marilor puteri occidentale.

În această nouă conjunctură, politica externă a României interpreta ameninţarea la adresa părţii maghiare, potrivit căreia o eventuală revendicare maghiară ar putea atrage contrarevendicările

54 Detaliile discuţiilor publicate de: Ignác Romsics, Az 1947-es párizsi békeszerződés [Tratatul de Pace de la Paris din 1947], Budapest, Osiris, 2006, p.118–119.


99

române, cehe şi iugoslave, precum o disponibilitate faţă de cooperare. Premierul român a încercat să obţină retragerea subiectului de pe ordinea de zi a marilor puteri, de aceea la negocierile purtate de la 1 noiembrie 1945 cu Sándor Nékám, viitor reprezentant al guvernului maghiar la Bucureşti, a propus uniunea vamală şi „spiritualizarea” graniţelor.55 Această propunere a fost formulată şi în mesajul său trimis lui Zoltán Tildy, apoi repetată în cadrul vizitei lui Pál Sebestyén din 1946.56 Problema uniunii vamale nu era o noutate, deoarece şi consilierul László Réczei a propus acelaşi lucru cu ocazia misiunii sale oficiale în România de la sfârşitul lunii martie 1945, pentru a putea crea un cadru cooperării dintre cele două state.57

Subiectul uniunii vamale oferea o ocazie bună pentru elita politică românească de a evita negocierile bilaterale. Importanţa acestui subiect reiese clar din faptul că pe ordinea de zi a Secţiei de pregătire a păcii a Ministerului de Externe nu a apărut nici măcar o dată problema uniunii vamale. Proiectul, care în Ungaria s-a bucurat de o mare publicitate, reprezenta probabil doar convingerea personală a lui Groza. În mentalitatea lui Groza, încă din perioada interbelică era prezentă ideea unei uniuni româno–maghiare, iar în interviul acordat în 1926 revistei Pesti Napló acesta a arătat că ar susţine unirea României şi a Ungariei sub aceeaşi coroană, dar mai întâi ambele ţări trebuie să-şi rezolve problemele interne. Pe baza acestui principiu s-a dezvoltat această concepţie care, apoi, sub influenţa disputelor „pan-europene”, până în anul 1939 s-a

55 Revízió vagy autonómia. Iratok a magyar–román kapcsolatok történetéről [Revizie sau autonomie. Documente din istoria relaţiilor româno–maghiare], ed. Mihály Fülöp, Gábor Vincze, Budapest, Teleki László Alapítvány, 1998, p.17. 56 Mihály Fülöp, A Sebestyén misszió. Petru Groza és a magyar–román határkérdés [Misiunea Sebestyén. Petru Groza şi problema graniţelor româno–maghiare], în vol. Tanulmányok Erdély történetéről [Studii despre istoria Ardealului], ed. István Rácz, Debrecen, Csokonai kiadó, p.195–211. 57 Ildikó Lipcsey, Részei László feljegyzései 1945. márciusi romániai megbeszéléseiről [Consemnările lui László Részei despre tratativele din România purtate în martie 1945], în Történelmi Szemle. 1984, nr. 4, p.617–627.


100

transformat treptat în susţinerea ideii confederaţiei.58 În zadar era însă Groza un înflăcărat apărător al uniunii vamale; în realitate puterea se întrunea în mâna Partidului Comunist, care nu a sprijinit planul său.

Cu ocazia discuţiilor purtate cu Stalin în 2 februarie 1947, Ana Pauker a afirmat cu ironie: „Mai mult decât atât, Groza visează să devină conducătorul tuturor statelor din Balcani”.59 Înainte de vizita sa la Budapesta, din data de 5 mai 1947, când toată elita politică din Ungaria se aştepta ca pe ordinea de zi a tratativelor să apară uniunea vamală şi „spiritualizarea” graniţelor, lui Groza i-a fost interzis din partea Partidului Comunist Român să discute ori să facă declaraţii în legătură cu aceste probleme.60

În materialul documentar al Partidului Comunist nu se găsesc referiri la uniunea vamală româno–maghiară decât într-un singur document, într-o consemnare intitulată „Despre necesitatea unei înţelegeri şi apropieri româno–maghiare”, care se regăseşte printre documentele Secţiei Organizatorice a partidului din 1945.61 Documentul, redactat probabil pentru uz intern, reia problema hotărârilor de la Alba Iulia şi expune faptul că, în cazul în care atunci s-ar fi aplicat cele descrise în acestea, problema româno–maghiară ar fi fost rezolvată încă de pe atunci şi nu ar fi devenit „bătaia de joc” a marilor puteri. Documentul arată că responsabilitatea pentru răspândirea iredentismului în rândurile maghiarilor din România o poartă nu doar cercurile revizioniste de la Budapesta, ci şi cercurile politice româneşti care aveau o atitudine şovină.

Potrivit consemnării, partidul trebuie să găsească o soluţie rapidă în ceea ce priveşte nemulţumirile minorităţii maghiare

58 Dorin Liviu Bîtfoi, Petru Groza, ultimul burghez. O biografie, Bucureşti, Compania, 2004, p.385. 59 Európa kettészakítása és a kétpólusú nemzetközi rend születése (1945–1949) [Împărţirea Europei şi naşterea unei organizări internaţionale bipolare (1945–1949)], ed. Géza Mezei, Budapest, Új Mandátum, 2001, p.188. 60 ANIC., P.C.R. Secţia Externe 12/1947, dos. 1–19. 61 ANIC., P.C.R. Secţia Organizatorică, 81/1945, dos. 1–5.


101

(internări, rechiziţii, abuzuri din partea oficialităţilor, utilizarea limbii), având în vedere că această etnie ar trebui să susţină România, iar în locul atitudinii şovine să-şi asume rolul de punte între cele două ţări, pentru a se putea constitui Uniunea Româno–Maghiară. Pentru a realiza aceste lucruri a fost elaborat un program în opt puncte, a cărui esenţă poate fi însumată astfel: 1. Aplicarea hotărârilor de la Alba Iulia, dintre care unele sunt exagerate, la fel cum sunt exagerate şi unele solicitări de acum, ca de exemplu înfiinţarea Universităţii maghiare, de care nu este nevoie, deoarece absolvenţii din domeniul învăţământului superior trebuie să cunoască limba română pentru a se putea descurca pe posturile din toată ţara. Nu este îndreptăţită nici solicitarea utilizării limbii maghiare în justiţie, deoarece acest lucru subminează suveranitatea ţării.

2. Ar fi nevoie de formarea unei comisii care ar controla aplicarea hotărârilor de la Alba Iulia, în care să existe şi membri maghiari.

3. Să se ia imediat măsuri pentru rezolvarea solicitărilor şi nemulţumirilor de natură etnică.

4. Înfiinţarea uniunii maghiarilor simpatizanţi cu românii, ai cărei membri ar putea fi dintre cei care fac parte din MADOSZ, iar la momentul potrivit aceştia ar putea să preia conducerea maghiarilor din România.

5. Pentru opinia publică maghiară din România ar fi importantă înfiinţarea unui ziar maghiar independent.

6. Susţinerea organelor de presă din rândurile Partidului Naţional Ţărănesc şi instruirea acestora în favoarea mişcării.

7. Pentru a putea obţine rezultatele dorite ar fi nevoie de stabilirea unor relaţii cu politicienii Partidului Naţional Ţărănesc.

Consemnarea este nedatată, astfel încât – din cauză că propune colaborarea dintre Partidul Ţărănesc şi Partidul Comunist – rămâne doar o probabilitate faptul că ar fi fost elaborată în circumstanţele dificile care au definit politica internă şi externă de


102

după sesiunea Consiliului Miniştrilor de Externe de la Londra şi că niciodată nu ar fi reprezentat poziţia oficială a Partidului Comunist Român.

În ceea ce priveşte problema Ardealului, poziţia oficială din 1945 a PCR a fost făcută publică înainte de prima aniversare a Adunării Naţionale de la Alba Iulia.62 S-a negat faptul că SUA şi Marea Britanie se împotrivesc alipirii Ardealului la România şi că vor fi restituite Ungariei câteva judeţe. Potrivit poziţiei partidului, toate acestea sunt zvonuri răspândite de „agenţii marilor moşieri unguri care şi-au pierdut pământurile, discipolii lui Maniu şi Brătianu, precum şi elementele care slujesc reacţionarii străini”.

Partidul a salutat renunţarea la „josnicul” Dictat de la Viena, „imperialist şi fascist”. În opinia Partidului Comunist Român, cauzele care au condus la Dictat ar fi fost „călcarea în picioare” a deciziilor şi a angajmentelor asumate la Alba Iulia, precum şi faptul că „au tratat Ardealul ca pe o colonie”.

Decizia a scos în evidenţă specificul sprijinului reciproc dintre cele două popoare, nevoia de cooperare între Ungaria şi România. Nu mai erau menţionate uniunea vamală şi spiritualizarea graniţelor ca mijloace de normalizare a relaţiilor interstatale. Se renunţa la retrasarea graniţelor ca metodă de rezolvare a problemei din Transilvania, iar ca soluţie se indica „procesul de întărire a democraţiei” celor două ţări, precum şi „respectarea drepturilor naţionale, culturale şi economice ale maghiarilor din Transilvania şi cooperarea dintre cele două popoare în toate domeniile”.63

Totodată, această hotărâre pune în lumină şi consecinţele politicii minoritare eronate din perioada interbelică: „Reacţionarii români, prin politica imperialistă şi de asuprire, au împins masele populare maghiare spre revizionismul horthyst”.64 În fapt, aceasta va

62 Minorităţi etnoculturale. Mărturii documentare. Maghiarii din România (1945–1955), coord. Lucian Nastasă, Cluj-Napoca, CRDE, 2002, p.185–187. 63 Ibidem, p.186. 64 Ibidem, p.185.


103

fi formularea programului din perioada următoare în ceea ce priveşte politica minoritară; potrivit acesteia, Partidul Comunist Român a oferit minorităţii maghiare posibilitatea asigurării drepturilor lingvistice, a drepturilor omului, precum şi a celor culturale, punând însă condiţia loialităţii faţă de statul român. Din partea Uniunii Populare Maghiare (UPM),65 manifestarea loialităţii se realizase deja în mod obligatoriu, cu câteva zile înainte,66 iar la şedinţa din 15–18 noiembrie 1945 de la Târgu Mureş, în parte din convingeri ideologice, în parte bazându-se pe promisiunile lui Groza, Uniunea „s-a subordonat consolidării democraţiei” şi a promis susţinerea organizaţiei în ceea ce priveşte politica externă şi cea faţă de naţionalităţi, refuzând astfel nu doar revizuirea graniţelor stabilite la Trianon, ci şi diversele forme de autonomie, precum şi schimbul de populaţie.67 Loialitatea exprimată în declaraţie era, pe de o parte, un semnal pentru lumea exterioară, deoarece, în sens politic, UPM a declarat în numele întregii societăţi maghiare loialitate faţă de un guvern care, după 20 august 1945, nu era recunoscut nici de marile puteri anglo-saxone, nici de regele Mihai I (şi nici de societatea românească). Pe de altă parte, în numele comunităţii maghiare din România, UPM a renunţat la dreptul la autodeterminare. Nu în ultimul rând, prin declaraţia implicită asupra inviolabilităţii graniţelor a fost susţinut guvernul Groza şi s-a încercat confirmarea „angajării naţionale” din partea acestuia.68

65 În studiul de faţă nu mă voi opri mai detaliat asupra poziţiilor celorlalte grupări şi instituţii maghiare, deoarece acest aspect este deja subiectul unui alt studiu. 66 Fragmentul din procesul-verbal al şedinţei Comitetului de acţiune al UPM din Târgu Mureş se găseşte în Arhivele Naţionale Maghiare, Secţia Ministerului de Externe, România, admin. 1945–1965, XIX-J-1-k, cutia 19, dos. 16/b. Varianta mai completă a procesului-verbal: ANIC, Fond 27, cutia 138, dos. 1–63. Decizia a fost publicată de Gábor Vincze, Történeti kényszerpályák, kisebbségi reálpolitikák II. Dokumentumok a romániai magyar kisebbség történetének tanulmányozásához 1944–1989 [Traiectorii forţate ale istoriei, politici realiste minoritare, II. Documente pentru studiul istoriei minoritare maghiare din România, 1944–1989], Csíkszereda, Pro Print, 2003, p.34–35. 67 I. Romsics, Op.cit., p.121. 68 Zoltán Nagy Mihály, Érdekvédelem és pártpolitika [Apărarea intereselor etnice şi politica partidului], în vol. Integrációs stratégiák a magyar kisebbségek történetében [Strategii de integrare în istoria minorităţii maghiare], Somorja, 9–10 iunie 2005, ed.,


104

După tratativele delegaţiei maghiare, desfăşurate între 9–18 aprilie 1946,69 discursul rostit de József Révai în faţa „personalităţilor distinse ale vieţii politice, ştiinţifice şi culturale” la adunarea din 26 aprilie 1946, organizată la Academia de Muzică, marchează o schimbare în poziţia Partidului Comunist Maghiar cu privire la condiţiile de pace. S-a renunţat la acceptarea unui status quo iniţial, stabilit la Trianon, şi au fost menţionate cerinţele teritoriale faţă de România. Expunerea lui Révai a fost o mare surpriză şi pentru maghiarii din Transilvania, la fel ca şi pentru comuniştii români. István Szirmai,70 comunist din ilegalitate originar din Ardeal, făcuse

Nándor Bárdi, Attila Simon, Somorja, Fórum Kisebbségkutató Intézet, 2006, p.347. 69 Documentele tratativelor au fost publicate de Csaba Békés, Dokumentumok a magyar kormánydelegáció 1946. április moszkvai tárgyalásairól [Documentele tratativelor delegaţiei guvernamentale maghiare din aprilie 1946 de la Moscova], în Régió, 1992, nr. 3, p.161–194; István Vida, Két fontos új dokumentum a Nagy Ferenc vezette magyar kormányküldöttség 1946. áprilisi moszkvai látogatásáról [Două documente noi importante despre vizita la Moscova, din aprilie 1946, a delegaţiei guvernamentale maghiare condusă de Ferenc Nagy], în Külügyi Szemle, 2002, nr. 3, p.149–166. 70 István Szirmai (1906–1969) s-a născut la Zalău, tatăl lui era ziarist cu convingeri radicale. A absolvit Dreptul la Paris şi Cluj. După examene nu a efectuat practica de specialitate, angajându-se ca funcţionar particular. În 1929 a intrat în Partidul Comunist Român, până în iunie 1941 a lucrat la Conducerea Regională din Ardeal, este membru al comitetului de partid regional, apoi al celui din raionul Someş şi secretar al Crucii Roşii din Transilvania. După alipirea Transilvaniei de Nord, ca om de legătură al comuniştilor maghiari, s-a refugiat la Budapesta, unde a fost transferat în PCM. În toamna anului 1942 a intrat în Comitetul Central reorganizat, apoi, din vara lui 1943, a devenit membru al secretariatului şi liderul Comitetului Regional de Partid din Transilvania de Nord. A luat parte la dizolvarea PCM, aflat în ilegalitate, şi la reorganizarea acestuia sub denumirea de Partidul Păcii, rămânând în continuare membru al CC. În noiembrie 1943 a fost arestat de contraspionajul militar, iar în 28 februarie 1944 a fost condamnat la 15 ani de detenţie sub acuzaţia de trădare. În octombrie 1944 evadează din închisoare şi devine secretar adjunct, apoi secretar al Comitetului Teritorial al PCM din Ungaria de Sud, în oraşul Szeged; din primăvara lui 1945 este editorul responsabil al revistei Délmagyarország, iar din vară – după ce publicaţia a ajuns la PCM – este redactor-şef. De la finele anului 1945 colaborează cu Comitetul Central, iar până în noiembrie 1947 conduce secţia organizatorică, apoi secretariatul Organizaţiei de Femei şi Tineret. Din septembrie 1947 este membru în Comisia Organizatorică a Comitetului Central, iar până în iunie 1949 este şeful secretariatului; la Congresul de fuziune a partidului a devenit membru supleant al Comisiei Organizatorice a Comitetului Central. În septembrie 1949 a fost demis din Comisia Organizatorică şi numit preşedintele postului Radio Ungaria. Din noiembrie 1945 este deputat în Parlament. În ianuarie 1953 a fost arestat în legătură cu procesul sionist regizat (de la postul de radio nu este demis decât în februarie), i-au fost retrase


105

şi înainte mai multe vizite la Cluj, îndeplinind un anumit rol de mediator între comuniştii de acolo, Partidul Comunist Maghiar şi centrul de la Budapesta. În perioada 3–5 mai 1946 Szirmai a fost la Cluj şi s-a întâlnit cu liderii Partidului Comunist: Alexandru Iacob, Rezső Kertész şi Vasile Vaida.71 Cu ocazia acestei discuţii, Szirmai a confirmat faptul că Révai a cerut autonomie pentru câteva judeţe din Ţinutul Secuiesc.

Comuniştii de la Cluj au arătat că aceasta nu este o politică corectă, deoarece cauzează distrugerea relaţiilor dintre România şi Ungaria, iar în cazul în care ar avea loc revizia (ceea ce ei nu cred), consecinţa va fi „vulnerabilitatea democraţiei”, ce ar duce la evacuarea maghiarilor şi ar îngreuna şi mai mult situaţia din Ungaria. În cazul membrilor Partidului Comunist din Cluj şi al liderilor comunişti, această opinie nu era exclusivistă; mult mai probabil, mulţi comunişti îşi aminteau destul de bine năzuinţele autonomiste din timpul administraţiei militare sovietice din Ardealul de Nord şi nu se identificau cu punctul de vedere al centrului de la Bucureşti în legătură cu problema Transilvaniei. Conform raportului, afirmaţia lui Szirmai potrivit căreia Stalin ar susţine cerinţele

mandatul şi calitatea de membru supleant al CC. În 1954 este eliberat fără să fi fost condamnat şi lucrează la Casa de Amanet a Statului, apoi în Ministerul de Colectare a Produselor Agricole. În 1955 a fost reabilitat. Din vara anului 1956 este redactor-şef la Esti Budapest, organul de presă al comitetului de partid de la Budapesta. În decembrie 1956 a fost numit preşedintele noului Oficiu de Informare pentru orientarea presei. Din iulie 1957 este membru al CC al Partidului Socialist Muncitoresc Ungar. Între iulie 1957–decembrie 1959 conduce Secţia de Propagandă şi Agitaţie. Din 1958 ocupă din nou funcţia de deputat în Parlament. La cel de-al VII-lea Congres al PSMU din 1959 a fost ales membru supleant al Biroului Politic şi secretar în CC, colaborator direct al lui János Kádár, după Gyula Kállai, el supraveghind domeniul cultural şi ideologic; a dus o politică culturală mai conciliantă decât predecesorul său. Din 1962 este membru titular al Biroului Politic; a fost însărcinat cu conducerea Comitetului de Agitaţie şi Propagandă. Din 1966 conduce în continuare comitetul, dar este demis din funcţia de secretar al CC. În primăvara anului 1969 – având în vedere starea lui de sănătate – a fost pensionat; a rămas până la moarte membru al Biroului Politic. S-a stins din viaţă la Budapesta. Cf. www.rev.hu/sulinet45/szerviz/kislex/biograf/szirmai.htm (accesat: ianuarie 2009). 71 Despre aceste discuţii vezi raportul lui Vasile Vaida, secretarul Comitetului Regional PCR Cluj, din 21 mai 1946, către CC al PCR: ANIC, PCR Cancelarie, dos. 82/1946, f.1–19.

http://www.rev.hu/sulinet45/szerviz/kislex/biograf/szirmai.htm


106

maghiarilor i-a dezorientat pe comuniştii clujeni, deoarece cu câteva zile înaintea vizitei lui Szirmai, la şedinţele care au avut loc în oraşele limitrofe graniţelor (Oradea, Zalău, Satu Mare, Baia Mare), Vasile Luca şi Petru Groza au spus că doar reacţionarii maghiari şi români s-ar putea folosi de chestiunea graniţelor. Cei prezenţi la şedinţă au propus începerea tratativelor pe această temă între partidul maghiar şi cel român, deoarece este de neacceptat ca poziţiile celor două partide să fie atât de contradictorii.72

Negocierile purtate între partidul maghiar şi cel român au avut loc la Timişoara, înainte de vizita la Moscova a delegaţiei guvernamentale maghiare din aprilie şi de decizia luată la sesiunea din mai a Consiliului Miniştrilor de Externe de la Paris.73 La aceste discuţii, din partea maghiară au luat parte Ernő Gerő şi Imre Nagy74, iar Partidul Comunist Român a fost reprezentat de Gh. Gheorghiu-Dej, Vasile Luca,75 Lucreţiu Pătrăşcanu şi Gaston Marin. În memoriile lui Gaston Marin76 sunt descrise negocierile, însă despre faptul că Partidul Comunist Maghiar a mai încercat prin discuţii informale să apropie cele două partide şi în afara negocierilor oficiale (misiunea Sebestyén)77 nu s-au găsit până acum surse arhivistice, care să fi

72 Dincolo de materialul faptic, din punctul de vedere al izvoarelor arhivistice, cele descrise în raportul comuniştilor clujeni, până la apariţia altor surse referitoare la întâlnire, trebuie tratate cu mult spirit critic, deoarece textul a fost redactat la 21 mai, mult după întâlnire şi, probabil, cunoscându-se deciziile luate la Paris în 7 mai 1946. 73 Din memoriile lui Gaston Marin reiese că întâlnirea ar fi avut loc în vară, însă documentele PCR lasă loc presupunerii că vizita s-a petrecut înainte de hotărârea din 7 mai. „După aceea a urmat Conferinţa de la Paris care a confirmat faptul că politica noastră este corectă” – relatează Gheorghiu-Dej la 9 august 1946. 74 Izvoarele documentare româneşti amintesc de trei comunişti maghiari, însă potrivit cercetărilor de până acum identitatea celei de-a treia persoane este încă necunoscută. 75 Cu ocazia anchetei efectuate în urma arestării sale, Vasile Luca a mărturisit că s-a întâlnit cu László Rajk în 1948 sau 1949, cu prilejul vizitei oficiale efectuate de Rajk şi Gerő. La această vizită, în numele PCM, au cerut României predarea unei fâşii din Transilvania. Arhiva CNSAS, Fond Penal 148. Vasile Luca, 104. d. 4. 76 Gaston Marin, În serviciul României lui Dej. Însemnări din viaţă, Bucureşti, Evenimentul Românesc, 2000, p.122–123; fragmente au fost publicate în limba maghiară de Stefano Bottoni, Az 1945 utáni Magyarország hagyományos román szemszögből [Ungaria după 1945 în opinia tradiţionalistă română], în Múltunk, 2006, nr. 1, p.122–123. 77 Despre misiunea Sebestyén mai pe larg vezi: Mihály Fülöp, A Sebestyén misszió.


107

confirmat cele expuse în memoriile lui Gaston Marin. Gheorghe Gheorghiu-Dej – reacţionând la discursul lui Vasile Voitec – a relatat întâlnirea de la şedinţa Biroului Politic Central al Partidului Comunist Român din 9 august 1946.78 Ştefan Voitec a prezentat scrisoarea social-democraţilor maghiari care cereau ajutor social-democraţilor români în vederea „rezolvării urgente a solicitărilor maghiare”, pentru a susţine în felul acesta „lupta lor împotriva reacţionarilor maghiari”.

Potrivit opiniei lui Gaston Marin, delegaţia maghiară a solicitat 37 000 km2, cerere refuzată de către delegaţia română. Dej credea că nu s-a reuşit schimbarea convingerii ungurilor în ceea ce priveşte atitudinea lor revizionistă greşită, dar cel puţin „a fost zdruncinată intransigenţa lor”. Liderul de partid era de părere că, în cazul în care partea maghiară ar avea pretenţii la Conferinţa de Pace, „noi va trebui să prezentăm într-o formă foarte politicoasă că problema Ardealului nu este o chestiune legată de graniţe, ci o problemă a regimului”,79 iar acest sistem trebuie să asigure maghiarilor din Transilvania drepturi economice, culturale şi naţionale. În această privinţă nu era exclusă nici posibilitatea unor tratative secrete. În schimb, dacă în cadrul Conferinţei de Pace ungurii vor încerca să pună pe ordinea de zi problema situaţiei minorităţii maghiare şi a autonomiei secuilor, Partidul Comunist va trebui să refuze cel mai hotărât acest lucru. Partidul Comunist – la fel ca şi celelate partide politice – a vrut să gestioneze problema minoritară precum o chestiune de politică internă. Deşi sistemul de apărare a intereselor din Uniunea Populară nu avea eficienţa scontată în perioada interbelică, rapoartele delegaţilor uniunii au cauzat destul de multă bătaie de cap guvernului român.80 În această

Petru Groza és a magyar román határkérdés [Misiunea Sebestyén. Petru Groza şi problema graniţelor româno–maghiare], In: Tanulmányok Erdély történetéről [Studii de istorie a Transilvaniei], ed. István Rácz, Debrecen, Csokonai kiadó, 1998, p.195–211. 78 Procesul-verbal al şedinţei: ANIC, PCR Cancelarie, dos. 44/1946, f.1–20. 79 Ibidem, f.18. 80 Rapoartele prezentate de Uniunea Populară sunt publicate de: Gheorghe Iancu,


108

nouă situaţie, sub pretextul problemei minoritare, ar fi fost de dorit ca marile puteri să nu se amestece în treburile politice interne ale României.

În ceea ce priveşte problema naţionalităţilor şi a graniţelor, în opinia lui Vasile Luca, comuniştii maghiari „între 1946 şi 1949 erau nemulţumiţi de politica României faţă de naţionalităţi şi au prezentat solicitări nefondate”;81 aşa s-a întâmplat la cel de-al III-lea Congres al Partidului Comunist Maghiar (29 septembrie–1 octombrie 1946), unde poziţia lui Luca era că „nu totul, dar ceva trebuie să dăm Ungariei”.

Încercarea de-a evita includerea problemei naţionalităţilor pe ordinea de zi a politicii internaţionale nu era caracteristică doar politicii din România. Tot sistemul de relaţii la nivel internaţional, precum şi modul în care se raportau atât unele state, cât şi sfera publică la problemele minorităţilor dezvăluia existenţa convingerii că minorităţile etnice poartă vina pentru izbucnirea celui de-al Doilea Război Mondial.

În pofida acestui fapt, comuniştii se vedeau nevoiţi să gestioneze într-un fel problemele minoritare. Un element decisiv în ceea ce priveşte mişcarea comunistă de după cel de-al Doilea Război Mondial, alături de trecutul româno–maghiar comun, era şi campania de răzbunare a aşa-numitelor Gărzi ale lui Maniu şi a Jandarmeriei, care intraseră în Transilvania de Nord după retragerea frontului, precum şi modelul de cooperare existent mai apoi între grupările de români şi maghiari cu orientare de stânga în condiţiile administraţiei militare sovietice.

Partidul Comunist Român ar fi putut constata deja, cu ocazia lansării la Cluj a Memorandumului82 semnat de Edgár Balogh în numele Comitetului Executiv al Uniunii Populare Maghiare din Problema minorităţilor etnice din România în documente ale Societăţii Naţiunilor (1923–1932), Cluj-Napoca, Argonaut, 2002. 81 Arhiva CNSAS, Fond Penal 148. Vasile Luca, 104. d .2. 82 Publicat de: Minorităţi etnoculturale. Mărturii documentare. Maghiarii din România (1945–1955), p.62–65; Nagy Mihály Zoltán, Vincze Gábor, Op.cit., p.336–341.


109

Transilvania de Nord, cu prilejul reanexării teritoriului, că acest eveniment va impune la nivel guvernamental rezolvarea mai multor probleme decât cele aşteptate. Pe lângă faptul că salută la modul elogios guvernul FND condus de Petru Groza, Memorandumul cere şi rezolvarea celor mai importante probleme ale minorităţii maghiare: recunoaşterea oficială a limbii maghiare, dizolvarea lagărelor de prizonieri, existenţa unui învăţământ superior independent, menţinerea „autoguvernărilor democratice” înfiinţate, păstrarea Comitetului Executiv al FDN din Ardealul de Nord pentru a se putea realiza sarcinile administrative necesare care iau naştere în urma alipirii acestui teritoriu.

Euforia intrării în Ardealul de Nord a mascat însă problemele reale ale regiunii, precum şi pe cele care puteau eventual ieşi la suprafaţă cu ocazia anexării teritoriului. Din partea Partidului Comunist Român, de politica faţă de naţionalităţi, precum şi de problemele minoritare răspundea Vasile Luca, membru al conducerii restrânse al partidului. Pe Luca îl avantaja faptul că era un bun cunoscător al regiunii şi că în timpul luptelor facţionare din anii de ilegalitate a adunat suficientă experienţă în ceea ce priveşte trecerea de la o grupare duşmănoasă la alta. Experienţa acumulată i-a fost de mare ajutor, deoarece în Transilvania de Nord controversele între naţionalităţi erau puternice chiar şi în interiorul Partidului Comunist dominat de maghiari. Pe de altă parte, trebuia să facă totul ca PCR să nu devină partidul maghiarilor. În felul acesta putea evita canalizarea în aceeaşi direcţie a contradicţiilor româno–maghiare existente, ori a celor dintre comunişti şi Partidul Ţărănesc, Partidul Comunist pierzându-şi astfel popularitatea.

La şedinţa din 5 mai 1945, Luca încă mai era de părere că cea mai importantă problemă de după realipirea Transilvaniei de Nord ar fi reacţionarii din Ungaria şi din Ardealul de Sud, care se mai plimbau liberi pe teritoriul regiunii şi pe de o parte îi îndemnau pe maghiari la cerinţe exagerate, iar pe de altă parte susţineau izolarea românilor, întârziind includerea lor în viaţa administrativă şi


110

economică.83 Gh. Gheorghiu-Dej era de acord cu Luca în această chestiune, dar a arătat şi pericolul reprezentat de aspiraţiile autonomiste, afirmând că „trebuie să se înţeleagă că ceva s-a schimbat cu 6 martie şi nimănui nu i se permite să nu se supună reglementărilor guvernului”.84 În Transilvania de Nord, încă de pe vremea administraţiei militare sovietice existau controverse între centralişti (Vasile Vaida, Nicolae Goldberger) şi autonomişti (Teofil Vescan, Lajos Jordáky) sau, potrivit argoului comunist: între adepţii politicii drepte a partidului şi cei care urmează spiritul popular. Conflictul s-a încheiat prin excluderea din rândurile partidului a lui Vescan şi Jordáky.

Până la mijlocul verii, guvernul român aflat sub conducerea comuniştilor a început să sesizeze adevăratele dificultăţi ale includerii Ardealului de Nord. Trebuia să înţeleagă faptul că în afara naţionalismului, care nu a putut fi stopat, mai trebuie rezolvate şi problemele economice, politice şi administrative ale regiunii. La şedinţa FND85 din 6 iulie 1945, cu participarea miniştrilor, Vasile Luca a recunoscut că înainte de intrarea administraţiei române era mai bună situaţia economică. Analizând rolul minorităţilor etnice din punctul de vedere al statului român şi al Bazinului Dunării, Luca a afirmat că s-ar bucura dacă germanii din România – „avanpostul imperialismului german” – ar putea fi evacuaţi. Reacţionând însă la informaţia apărută în ziar, potrivit căreia Cehoslovacia „i-a alungat pe unguri”, a spus că „nici n-am putea visa ca 2 milioane de maghiari să fie siliţi să plece din ţară”. Luca vedea soluţionarea problemei din România prin integrarea „democratică” a minorităţii maghiare şi apropierea dintre Ungaria şi Statul român.

Chestiunea evacuărilor a fost pusă pe tapet peste un an, după cuvântarea rostită de Lucreţiu Pătrăşcanu la Cluj, în vara anului 1946, deoarece era diferită de retorica politicienilor comunişti

83 ANIC, PCR Cancelarie, dos. 36/1946. f.3. 84 Ibidem, p.15. 85 ANIC. PCR Cancelarie, dos. 57/1945, f.1–17.


111

ai vremii.86 În acest caz, problema Ardealului nu se subordona democraţiei, ci amintea Ungariei de cele două războaie pierdute şi de responsabilităţile în cazul unui conflict armat. Discursul făcea referire la cei 3–400 000 de maghiari revizionişti care trăiau ilegal între graniţele ţării şi care „au fost excluşi cu bună ştiinţă în ceea ce priveşte dreptul la cetăţenie”.87 Pătrăşcanu a mai adăugat: „Am hotărât să schimbăm această situaţie”.88 Aşadar, masele care nu aveau cetăţenie erau ameninţate de expulzare. Legea cetăţeniei excludea cei aproximativ 200 000 de maghiari care la data de 30 august 1940 nu aveau încă cetăţenia română. Reglementările cuprinse în articolului 2, punctele a) şi b) ale legii făceau referire la alte sute de mii de etnici maghiari din Ardeal, deoarece după 30 august 1940, pe teritoriile din Transilvania de Nord aflate sub ocupaţie maghiară, sute de mii de oameni solicitau acordarea cetăţeniei maghiare, ceea ce la vremea respectivă era prima condiţie formală în ceea ce priveşte un loc de muncă şi succesul economic. Era enorm de mare numărul acelor bărbaţi care au îndeplinit serviciul militar obligatoriu în diferite formaţiuni militare şi paramilitare maghiare. (Orientarea tendenţioasă, antimaghiară a autorităţilor române reiese clar din faptul că în cadrul Forţelor de Apărare Grănicereşti ale Secuilor – aşa numite „companii ale patriei” – militarii şi premilitarii „levente” care au ajuns pe front au fost priviţi ca voluntari, deşi ambele categorii au fost duse pe linia frontului prin ordin de chemare). În afara maghiarilor din Transilvania de Nord, afectaţi direct, se ridică la aproximativ 200 000 numărul persoanelor de etnie maghiară, originari din Ardealul de Sud, veniţi în Ungaria, ori care au optat pentru cetăţenia maghiară.89 Referitor la

86 Pătrăşcanu, pentru a dovedi în faţa intelectualităţii române angajamentul său faţă de naţiune, încă cu un an înainte, în discursul său din 13 iulie 1945 de la Cluj, a spus: „Simbolurile statului român unitar şi cele naţionale sunt obligatorii pentru toţi cetăţenii ţării”. 87 Fl. Constantiniu, P.C.R., Pătrăşcanu şi Transilvania (1945–1947), p.151. 88 Idem. 89 Gábor Vincze, Állampolgárság és kisebbségpolitika Romániában a II. világháborút követő években [Cetăţenie şi politică minoritară în România în anii următori celei de-a


112

Pătrăşcanu, în timpul anchetei desfăşurate împotriva sa a fost descoperit faptul că acest discurs rostit la Cluj nu a fost singura lui manifestare cu aluzii la expulzarea ungurilor;90 în cercul prietenilor săi a mai dat exemple cu cehoslovacii „care i-au evacuat pe unguri în lipsa tratativelor internaţionale, ceea ce românii nu au făcut, deşi ar fi fost mai bine”.91

Conducerea centrală a partidului a conştientizat pericolele existente în cuvântarea rostită de ministrul justiţiei, Lucreţiu Pătrăşcanu.92 În acest an al alegerilor, forţa politică de stânga avea mare nevoie în Ardeal de susţinerea maselor de etnie maghiară, în mijlocul cărora – potrivit raportului lui Burton Berry, ambasadorul englez – au făcut şi până acum campanie, spunând că în cazul în care nu votează guvernul Groza, vor suporta represalii din partea unui alt guvern.93 La şedinţa conducerii Biroului Central în care a fost condamnat Pătrăşcanu, cel mai coleric s-a manifestat ardeleanul Leontin Sălăjan, având în vedere că după hotărârea din 7 mai oricum întâmpinau greutăţi în ceea ce priveşte gestionarea problemei, „în cadrul unor serii întregi de celule, tovarăşii au început să plângă, spunând că ei sunt buni comunişti, dar în interiorul graniţelor statului ungar”.94 La şedinţă, Aurel Vijoli a atras atenţia asupra importanţei soluţionării problemei: „Discursul lui Pătrăşcanu a avut

II-a conflagraţii mondiale], în Magyar Kisebbség, 1999, nr. 2–3. 90 La o discuţie între Stalin şi Gheorghiu-Dej, după ce Dej s-a plâns de extremiştii maghiari din Ardeal, Stalin a afirmat: „De ce nu au fost expulzaţi împreună cu trupele hortyste? Dacă nu v-aţi descotorosit de ei la momentul portivit, acum nu mai rămâne altă posibilitate, decât repararea conflictelor pe cale diplomatică!” Cf. Lavinia Betea, Maurer şi lumea de ieri, Arad, Editura Fundaţiei Ioan Slavici, 1995, p.260. 91 Lavinia Betea, Lucreţiu Pătrăşcanu. Moartea unui lider comunist, p.223. 92 Înainte de excluderea din partid şi condamnarea lui, cu ocazia vizitei sale la ambasadorul sovietic Kavtaradze, Pătrăşcanu a relatat că este acuzat de naţionalism de către tovarăşii săi. Respectiva acuzaţie se bazează pe discursul său rostit la Cluj şi pe poziţia lui în problema evreiască, deşi el şi-a ridicat vocea la Cluj împotriva lui Ferenc Nagy şi a lui Gyöngyösi, miniştri ai Afacerilor Externe maghiare, şi nu împotriva poporului maghiar. Cf. Lavinia Betea, Lucreţiu Pătrăşcanu. Moartea unui lider comunist, p.167–168. 93 România viaţa politică în documente, 1945, p.390. 94 Fl. Constantiniu, P.C.R., Pătrăşcanu şi Transilvania (1945–1947), p.172.


113

mare succes în rândurile reacţionarilor, dar nu le-a plăcut maghiarilor. În ceea ce priveşte alegerile se ştie că aceştia ne votează, însă a crescut neîncrederea ungurilor în direcţia noastră şi în guvernul Groza”.95

Pătrăşcanu, prin discursul său, nu a făcut altceva decât să urmeze directivele partidului, însă a depăşit limita care deja punea în pericol activitatea partidului din Ardealul de Nord. Odată cu apropierea alegerilor şi folosindu-se de faptul că opinia publică era preocupată de problema Transilvaniei şi de procesul de pace, Partidul Comunist a încercat să dobândească un caracter naţional. Campania menită să confirme patriotismul şi caracterul naţional al comuniştilor români a continuat şi după discursul lui Pătrăşcanu, precum şi după campania antinaţionalistă şi antişovinistă care a urmat.

Campania naţională a lui Pătrăşcanu şi cea a Partidului Comunist se deosebeau însă sub un aspect fundamental: imaginea duşmanului. Atât în perioada campaniei naţionale, cât şi după aceasta, partidul considera că cei mai temuţi duşmani sunt Maniu şi partidele istorice,96 iar în opinia ministrului justiţiei, pe termen lung, maghiarii din Ardeal simbolizau pericolul, ministrul uitând să mai condamne politica lui Maniu.

În perioada 1945–1946, scopul Partidului Comunist Român era acapararea puterii, iar acestui obiectiv i se subordona totul. În lupta pentru putere, liderii de partid se foloseau de problema Transilvaniei. În toată Europa de Est, partidele comuniste trebuia să facă dovada faptului că sunt apărătoarele intereselor naţionale. Nu s-a întâmplat altfel nici în cazul României, unde chestiunea Ardealului a fost întrebuinţată, cu un excelent simţ tactic şi cu ajutor sovietic, de către Partidul Comunist pentru a se complăcea în rolul de „avocat al intereselor naţiunii”. În cursul acaparării, consolidării şi legitimării puterii, PCR a folosit problema Adealului, precum şi caracterul 95 Ibidem, p.185. 96 Scânteia, 1 iulie 1946.


114

naţional patriotic al partidului, având însă deosebită grijă ca acest patriotism să nu degenereze într-un naţionalism deschis.97

97 În acelaşi timp cu asigurarea drepturilor omului şi a celor culturale, a fost dizolvat treptat şi subordonat guvernului sistemul instituţional de sine stătător şi independent al maghiarilor. Mai pe larg vezi: Gábor Vincze, Az erdélyi magyar szövetkezetek sorsa a második világháború után [Situaţia cooperaţiei maghiare din Ardeal după cel de-al Doilea Război Mondial], în Valóság, 1998, nr. 3.

545

REZUMATE

Nándor BÁRDI Momente de cotitură şi grupări generaţionale în istoria minorităţii maghiare din România (1918–1989)

Studiul de faţă trece în revistă cele mai importante momente

de cotitură din istoria minorităţii maghiare din România, analizând grupurile generaţionale ale elitei maghiare, precum şi sistemele relaţionale de integrare. În prima parte prezint cadrele interpretative, aceasta fiind urmată de prezentarea momentelor de cotitură şi a problemelor-cheie ale perioadei respective. În continuare voi descrie grupurile generaţionale reprezentative ale comunităţii minoritare maghiare. Cea mai însemnată parte a studiului se ocupă cu analiza atitudinii grupurilor generaţionale faţă de propria lor societate, faţă de problema integrării în societatea română, respectiv a relaţiei lor cu Ungaria.

Ágoston OLTI Comuniştii români şi problema Ardealului, 1944–1946

În acest studiu am prezentat evoluţia poziţiei Partidului

Comunist în perioada cuprinsă între „ieşirea din război” de la 23 august 1944 şi Conferinţa de Pace de la Paris din 1946, precum şi consecinţele acestui fenomen. În perioada 1944–1946, Partidul Comunist Român şi conducătorii acestuia se delimitau treptat de poziţia Partidului din perioada interbelică, îndreptându-se în direcţia reprezentării intereselor naţionale româneşti. Acest proces se va


546

contura mult mai evident în cazul în care se compară atitudinea adoptată de comuniştii români în 1945–1946 şi „principiul autodeterminării care include şi separarea”, din perioada interbelică, ori concepţia asupra unui Ardeal independent, elaborată în 1944 de unul dintre teoreticienii aflaţi la conducerea partidului, Valter Roman.

Am analizat evenimentele din punctul de vedere al centrului de putere al Partidului Comunist, situat la Bucureşti, încercând un alt mod de a trata problematica din acea epocă.

Mihály Zoltán NAGY Protejarea intereselor etnice sau urmărirea liniei PCR. Funcţia de reprezentare a intereselor a Uniunii Populare Maghiare

În urma tratatelor de pace de la sfârşitul Primului Război

Mondial, elita politică maghiară din România a înfiinţat partide mai mult sau mai puţin independente, organizate pe criterii etnice, adaptându-se mereu la condiţiile politice. Aceste partide şi-au fixat ca obiectiv protejarea intereselor comunităţii maghiare din România. De aici rezulta clar faptul că, în ceea ce priveşte relaţiile dintre comunitatea maghiară şi statul român, aceste partide şi-au asumat rolul de protejare/reprezentare a intereselor minorităţii maghiare. În studiul meu am căutat răspuns la întrebarea dacă, în cazul Uniunii Populare Maghiare (UPM), înfiinţate în toamna anului 1944, această funcţie există sau nu. În cazul în care răspunsul este afirmativ, rămâne de aflat pe ce considerente ideologice şi juridice a fost bazată această politică cu funcţii de protejare/reprezentare şi ce fel de structuri instituţionale şi de reprezentare proprii s-au înfiinţat pentru protejarea şi exercitarea drepturilor minorităţilor. Totodată, ar fi de dorit să cunoaştem motivele conflictelor create în interiorul organizaţiei, conflicte generate de stabilirea priorităţilor partidului: UPM trebuie să-şi desfăşoare activitatea ca o organizaţie

REZUMATE

547

de masă, sau, din contră, să funcţioneze mai ales ca un reprezentant al intereselor minorităţii. Trebuie să aflăm şi în ce măsură această contradicţie a influenţat locul UPM în sistemul român de partid.

Gábor VINCZE Naşterea unei „organizaţii-fantomă” în România: Consiliul Oamenilor Muncii de Naţionalitate Maghiară

Studiul prezintă împrejurările înfiinţării unei instituţii-fantomă a

etniei maghiare în epoca ceauşistă. În anul 1968, starea de spirit a elitei maghiare din România se caracteriza printr-o nemulţumire profundă, fapt cu care Ceauşescu a fost confruntat cu ocazia întâlnirii cu intelectualii din 28 iunie. Şi totuşi, crearea acestei instituţii nu s-a înfăptuit conform aşteptărilor maghiarilor, ci s-a datorat politicii mai tolerante în privinţa naţionalităţilor, aplicată ca urmare a crizei de după invadarea Cehoslovaciei. Conform autorului, Consiliul Oamenilor Muncii de Naţionalitate Maghiară (la fel ca şi organizaţia similară germană), poate fi considerat o organizaţie-fantomă, deoarece nu dispunea nici de structură orizontală şi verticală, nici de membri sau de buget propriu. Consiliul a fost convocat datorită intereselor de moment ale conducerii partidului, dar nu şi cu intenţia ca acesta să transmită interesele minorităţii către conducerea partidului.

Zoltán Csaba NOVÁK Politica naţională a PCR la sfârşitul anilor ’60 şi începutul deceniului următor

Începând din 1965, noua conducere de partid, în frunte cu

Nicolae Ceauşescu, a manifestat un interes mai vizibil faţă de problema naţională, comparativ cu ultimii ani ai regimului Dej. Pentru recâştigarea încrederii minorităţilor, lângă CC al PCR a luat naştere în 1965 o comisie care se ocupa de problemele naţionalităţilor. Anul 1968 a fot un moment istoric deosebit în viaţa


548

politică a ţării, atât în cea externă, cât şi în cea internă. Pe plan extern, noua conducere de partid a continuat linia politică elaborată în perioada Dej. Pe plan intern a fost elaborat un imens plan socio-economic de transformare a societăţii: reforma administrativă, pregătirile sistematizării, continuarea industrializării şi, nu în ultimul rând, prin introducerea practică a termenului de naţiune socialistă, omogenizarea socială. Anul 1968 a fost unul decisiv şi în politica naţională a PCR. Pentru a duce la capăt atât proiectele de politică externă, cât şi pe cele interne, Ceauşescu avea nevoie de o societate pacificată, inclusiv în cadrul minorităţilor naţionale. Cu ocazia reformei administrative din 1967–1968 conducerea de partid a manifestat o atenţie sporită şi faţă de cerinţele minorităţilor, acceptând chiar şi compromisuri, mai ales în cazul regiunii secuieşti. Un alt moment important în politica faţă de minorităţi a fost constituit de întâlnirea conducerii de partid cu reprezentanţii intelectualilor germani şi maghiari. Întâlnirea a avut menirea de a canaliza tensiunile acumulate în societăţile respective şi de a găsi un compromis cu elitele reprezentative. Cererea referitoare la crearea unor organe reprezentative ale minorităţilor pe baza dreptului colectiv a fost respinsă de către conducerea de partid, însă cu ocazia înfiinţării Frontului Unităţii Socialiste, în 1968, au fost create Consiliile Oamenilor Muncii pentru Naţionalităţi. Consiliile nu aveau un statut juridic propriu, erau înfiinţate pentru a prezenta şi a difuza politica partidului în rândurile minorităţii respective. Totuşi, în primii ani ai existenţei lor, acestea au funcţionat ca şi nişte „curele de transmisie”, având posibilitatea de a îndeplini şi rolul unor foruri care îndreptau atenţia conducerii de partid către anumite probleme ale minorităţilor naţionale, ce necesitau soluţionarea.

REZUMATE

549

József GAGYI Construcţia mecanismelor relaţionale centru–periferie în România primilor ani ai epocii comuniste

Până la jumătatea anilor ’60, ritmul dezvoltării economice

din România a atins cote înalte. Consecinţa acestui lucru a fost consolidarea legitimităţii puterii comuniste. În această etapă, puterea politică a pus bazele administraţiei şi ale evoluţiei unitare a ţării. În consecinţă, la sfârşitul anilor ’40 şi începutul anilor ’50, puterea a fost nevoită să-şi realizeze structurile de control al periferiilor. În prezentul studiu de caz vom analiza tocmai acest gen de activitate ce avea ca menire dominarea periferiilor.

Stefano BOTTONI Înfiinţarea Regiunii Autonome Maghiare în anul 1952. Dictat sovietic sau strategie de consolidare?

Studiul de faţă prezintă geneza Regiunii Autonome Maghiare

pe baza noilor surse arhivistice ruseşti şi române. În centrul atenţiei acestui studiu se află impactul politic şi psihologic al înfiinţării Regiunii Autonome asupra relaţiilor interetnice din Transilvania. Regiunea Autonomă Maghiară reprezintă un caz interesant şi aparte în ceea ce priveşte politica statelor comuniste din Europa de Est faţă de naţionalităţi. Împreună cu experimentul federativ iugoslav, RAM s-a numărat printre puţine exemple de politică integrativă faţă de minorităţi din Europa de Est postbelică şi a reprezentat o încercare reală de a rezolva problema naţională prin oferirea unei autonomii administrativ-teritoriale Secuimii, care avea populaţie predominant maghiară.

Regiunea Autonomă Maghiară, a cărei înfiinţare a fost impusă Partidului Muncitoresc Român de către conducerea sovietică , a avut premisele ideologice în ideea autonomiei teritoriale elaborate de Lenin şi Stalin la începutul anilor ’20. Maghiarii din Secuime au


550

devenit – utilizând o expresie sovietică – „naţiune titulară” cu drepturi culturale vaste. Pe de altă parte, puterea centrală română a folosit această Regiune ca instrument de integrare a minorităţii maghiare în structurile statului comunist.

Cadrul ideologic internaţionalist în care puterea comunistă a încercat să plaseze înfiinţarea RAM n-a reuşit să pune capăt persistenţei simbolurilor naţionale române şi maghiare, nici resentimentelor reciproce, care puteau fi mobilizate uşor de către Partid.

Zoltán Csaba NOVÁK Impactul reformei administrative din 1968 asupra politicii PCR faţă de minoritatea maghiară

La finele anilor ’60, România a realizat manevre politice

îndrăzneţe; totodată, prin reforma administrativ-teritorială a început realizarea noilor structuri economice şi sociale gândite de Partid şi schimbarea elitelor, ceea ce presupunea o susţinere consistentă din partea societăţii. În prima parte a anului 1968 s-a terminat reforma administrativ-teritorială, în decursul căreia a fost pusă pe tapet şi problema naţională, mai cu seamă cu ocazia împărţirii teritoriale a Ţinutului Secuiesc. Înfiinţarea unei unităţi administrativ-teritoriale unitare în Secuime, bazată pe drepturi colective, care ar fi putut să ocupe locul fostei Regiuni Autonome Maghiare s-a conturat doar la nivel teoretic, în practică neexistând suficientă voinţă politică pentru acest lucru. Totodată, elita de partid şi intelectualitatea din Ţinutul Secuiesc nu au devenit în exclusivitate învinşii reformei, deoarece în urma unui lobby, precum şi a unor lupte politice anevoioase şi îndelungate au fost înfiinţate două judeţe noi, Harghita şi Covasna, cu populaţie majoritar maghiară. În judeţele nou înfiinţate au existat apoi mai multe posibilităţi în ceea ce priveşte păstrarea şi dezvoltarea culturii minoritare şi a vieţii economice din regiune.

REZUMATE

551

József GAGYI

Începuturile modernizării într-o regiune înapoiată din România. Putere, profesionalism, transformare

Studiul prezintă date despre începuturile modernizării

economice, infrastructurale şi sociale în regiunea Ţinutului Secuiesc. Din 1958 se observă o activitate de cercetare şi planificare, iar în anii ’60 atât în mediul urban, cât şi în mediul rural se intensifică ritmul dezvoltării şi integrarea forţei de muncă specializate în economie. Procesele întâlnite în anii ’70 au fost încetinite în anii ’80, iar în deceniul următor au devenit haotice şi multidirecţionale. După cel de-al Doilea Război Mondial şi până la începutul mileniului nou, perioada de dezvoltare cu cele mai mari succese din România este cea cuprinsă între începutul anilor ’60 şi începutul anilor ’70.

Stefano BOTTONI Teroare politică şi naţională. Bilanţul statistic şi funcţiile represaliilor din anii 1956–1961

Studiul de faţă analizează felul în care autorităţile române au

gestionat impactul Revoluţiei din 1956 asupra populaţiei maghiare, din punct de vedere politic şi al siguranţei statului, precum şi în ceea ce priveşte campania de epurare şi intimidare colectivă care a culminat în perioada 1958–1959, evenimente ce au dus la geneza statului naţional român comunist. Analiza, bazată pe documente provenite din Arhiva CNSAS, are în centrul atenţiei evenimentele petrecute în Transilvania, unde reacţiile politice faţă de Revoluţia ungară s-au amestecat cu tensiunile interetnice manipulate de conducerea Partidului şi de Securitate. Manipulările conştiente şi motivele neîntemeiate de îngrijorare în privinţa securităţii au fost urmate din 1958 de represiuni masive împotriva minorităţilor, printre ele împotriva maghiarilor şi a evreilor.


552

Márton LÁSZLÓ Întocmirea listelor de chiaburi în judeţul Mureş/raionul Târgu Mureş între 1949–1957

Studiul prezintă un instrument al dictaturii comuniste, cu

ajutorul căruia erau persecutaţi întreprinzătorii rurali şi gospodarii înstăriţi ai satelor: întocmirea listelor de chiaburi. Ca arie geografică, studiul se limitează la judeţul Mureş – după 1950, raionul Târgu Mureş. Ideologia comunistă a acuzat întreprinzătorii rurali şi gospodarii înstăriţi de exploatarea altor persoane şi i-a ruinat prin măsuri economice discriminatorii (plata de taxe şi impozite mărite, în general, cu 50% faţă de alte persoane). Impunerea acestei majorări se realiza pe baza listelor de chiaburi, întocmite în fiecare an.

Studiul se axează pe cercetarea modului în care a fost întocmită lista chiaburilor. Criteriile economice erau repede schimbate cu cele politice şi – mai grav – ele nu erau niciodată destul de clare, ceea ce a dat posibilitatea celor care le-au întocmit să se răzbune pe consătenii lor, numindu-i chiaburi.

Gheorghe Gheorghiu-Dej a utilizat scăderea numărului chiaburilor în anii 1950–1951 ca pe o armă în lupta politică pentru putere. Ca urmare, în 1952, numărul chiaburilor s-a dublat în raionul Târgu Mureş. După ce Gheorghe Gheorghiu-Dej a ieşit învingător din lupta pentru putere, a scăzut presiunea asupra autorităţilor locale şi a societăţii. Acest fapt s-a materializat – printre altele – în scăderea treptată a numărului chiaburilor, până în anul 1957. Întocmirea listelor de chiaburi s-a terminat în 1959, cu declararea lichidării în România a exploatării omului de către om.

Klára LÁZOK Cartea tipărită şi cenzura în România anilor 1950–1960

Studiul de faţă tratează cenzura anilor ’50, pe baza

materialului arhivistic al Direcţiei Generale a Presei şi Tipăriturilor,

REZUMATE

553

studiat la Arhivele Naţionale Istorice Centrale. Pe baza acestui material arhivistic şi sprijinindu-se pe bibliografia de până acum a acestui fenomen, am dorit în primul rând să trecem în revistă mecanismele de interior ale editării cărţilor din această perioadă şi să prezentăm principalele organisme ale acestui mecanism. În acelaşi timp, acest material prezintă şi un studiu de caz: pe baza dosarelor DGPT, a listelor operelor cenzurate de către acest organ, precum şi a anexelor ataşate cu motivarea cenzurării diferitelor cazuri, am întocmit o tipologie a principalelor teme considerate periculoase de către puterea comunistă.

Márton LÁSZLÓ János Máthé – omul şi sistemul

Studiul de faţă are ca scop analiza dosarului de Securitate al

unui intelectual sătean din judeţul Covasna, János Máthé. Partea introductivă conţine o prezentare privind biografia acestuia, opera şi mentalitatea sa. Născut în 1898, într-o familie de gospodari înstăriţi, János Máthé a avut studii medii şi a participat la primul Război Mondial. În perioada interbelică a lucrat ca şef de producţie la o exploatare de lemne, iar după 1940 ca agricultor. János Máthé a ajuns în atenţia organelor de Securitate încă din anii ’50 din cauza activităţii sale politice, publice şi a celei de istoric. Cu mici sau mari întreruperi, Securitatea l-a urmărit până la moartea sa (1986). I s-a deschis şi citit corespondenţa, informatorii au raportat despre activitatea sa şi s-a încercat influenţarea cercetărilor şi a conţinutului lucrărilor publicate de el. În încheierea acestei analize sunt prezentate câteva concluzii generale privind modul de funcţionare a Securităţii.

555

ABSTRACTS

Nándor BÁRDI Breakpoints and generation groups in the history of the Hungarian minority in Romania (1918–1989)

This study reviews the most important breakpoints in the

history of the Hungarian minority in Romania and the strategies of the generation groups of the Hungarian minority elite. First I introduce the interpretation frames, and then I review the breakpoints and key issues of the given period. After that I outline the generation groups. The rest of the study covers the attitude of each generation group to their own minority society, the integration within Romania, the relationship with Hungary and also to the general ideological trends.

Ágoston OLTI The Romanian communists and the question of Transylvania between 1944 and 1946

In the period between 1944 and 1946 the Romanian

Communist Party (RCP) and its leaders gradually delimited themselves from the party opinion professed between the two world wars, and they positioned themselves in the direction of representing the Romanian national interests. This process becomes most striking for us if we compare the Romanian communist standpoints dating from the period 1945–1946 with the “autonomy principle containing dissidence” between the two world wars, or the conception of an


556

independent Transylvania written in 1944 by one of the party’s leading theorists, Valter Roman. The present paper deals with the changes intervened in the standpoint of the communist party between the break away on the 23rd August 1944 and the 1946 Paris Peace Conference, as well as the consequences of the whole process. This problematic has practically no literature in either Hungarian, or Romanian respects. Hungarian historical research has dealt so far with the minority political concerns of the question. The period’s otherwise most interesting aspect for the historians is, without doubt, the transition, that is the history of the Soviet military administration. That is why both the Hungarian and the Romanian sides have presented an interpretation of this period, which, in most cases, tend to be each other’s opposites, yet both are characterized by being centred on the region of Cluj. The present author has a different approach as he analyses the events from the perspective of the party’s Bucharest headquarters, thus offering a new approach.

Mihály Zoltán NAGY Protecting ethnic interests or following the path of the Romanian Communist Party. The Hungarian Popular Union’s role in the safeguarding the ethnic interest

After WW II the organization of the political life of

Hungarians of Transylvania was influenced on the one hand by the interests of the Soviet Union growing more and more into the only political power of the region and the other hand by the ability of the Hungarian Popular Union founded with communist help and of its leaders to enforce their political interests as a national minority within the policy regarding Hungarians of Romania of the state and of the leadership of the national minority’s party.

Due to the shortness of the work hereby a comprehensive presentation of the HPU cannot be undertaken, instead focus will be directed to outlining the role played by the HPU in this context. The

ABSTRACTS

557

HPU’s function will be presented both from the perspective of the policy regarding Hungarians of the Romanian state, respectively from the perspective of the changes in power relations and from that of the self-organizational, integration and institutionalization of the Hungarian minority. At the same time the HPU had to face two challenges: to keep up the function of securing votes and to do political “re-education” as one of the mass organizations of the Romanian Communist Party and to be the organization protecting the interests of the Hungarians of Romania, i. e. to be a Hungarian party.

Gábor VINCZE The birth of the National Council of Workers of Hungarian Nationality – a Romanian “phantom-organization”

The study represents the circumstances of the establishment

of a gentilitial “phantom organization” of the Ceauşescu era. In 1968 the Hungarian intellectual community of Romania was featured by significant dissatisfaction, which Ceauşescu faced with on the meeting of the 28th of June. However, the establishment of the organisation was not the result of the Hungarian expectations, but the minority – policy, becoming more permissive, due to the crisis occurring in consequence of the blast of Czechoslovakia. According to the author the National Council of Workers of Hungarian Nationality (just as the similar German organization) can be considered as a “phantom organization”, because it had no horizontal or vertical structure, it had no membership or cost accounting and it was convened only in accordance of the momentary interest of the party leaders. Furthermore, it was established not with the goal of articulating the minority interests toward the party leaders.


558

Zoltán Csaba NOVÁK The national policy of the RCP (Romanian Communist Party) at the end of the 60’s and at the beginning of the next decade

Beginning with 1965 the new party leadership in front with

Nicolae Ceauşescu showed a visible interest towards the nationality problem. To win over the minorities in 1965 they set up a commission to address the problem, this commission was a direct subordinate of the Party’s Central Committee. The year 1968 marks a historic moment, both from the foreign affairs and internal affairs point of view. Regarding the foreign affairs the new leadership continued a policy set up by Dej. As far as the internal affairs are concerned, things were different, there were massive plans to reorganise the whole society: administrative reform, systematization, massive industrialization and creating a homogeneous society by applying a socialist label to the Romanian society.

1968 represented a decisive year regarding the Party’s policy towards the minorities. In order to accomplish his great plans, Ceauşescu needed a pacified society and this included the minorities as well. During the administrative reform, carried out through 1967–1968, the Party leadership paid great attention to the needs of the minorities, in some cases – like the Sekler Regions – they even compromised.

Another important moment was when the leadership met with the representatives of the Hungarian and German minorities. The goal was to pacify the intellectuals of these two groups and to find a way in order to ease the tensions. The Party leadership rejected the idea of setting up representative forums of the two minorities, but in 1968 once the Front of Socialist Unity was created, there were also set up Commissions for the nationalities. These Commissions had to represent and carry out Party orders inside the minority populations. Though in the first couple of years they had almost no power, the

ABSTRACTS

559

Commissions managed to channel the Party’s attention to problems that needed to be solved regarding the minorities.

József GAGYI The construction of centre–periphery relational mecha-nisms in the first years of communism in Romania

The paper presents a case study from the first years of

communist power, a controlling action from the part of the centre over the periphery at the beginning of 1951, after the administrative and territorial change called “raionization”. After presenting the events, the paper gives an interpretation of the normative and formative mechanisms used by the new communist power. The consolidation of the central power is realized through direct interventions, cadre exchange, and by putting more emphasis on the power hierarchy.

The case presented, among others, draws attention to a minor weakness of the central leadership, manifested in a phase of experimentation over methods. The main aim of the intervention (unifying cadre politics, party organization and party propaganda into a single mechanism) is to create a unified mechanism of state power. It is to construct a so called “intelligent integration”, in the hope that the outcome, that is, the legitimating instrument of the mechanism, will generate a coherent reality of ideals, norms, everyday practices, party structure and society: the reality of a powerful and protective state.


560

Stefano BOTTONI The establishment of the Hungarian Autonomous Region in 1952. Soviet command or strategy for consolidation?

On the basis of newly released Russian and Romanian

sources. This essay analyses the genesis of the Hungarian Autonomous Region (HAR) in Romania between 1950 and 1952, focusing on the political and psychological impact of the HAR as concerns inter-ethnic relations in Transylvania. HAR represents an interesting and still unexplored case of nationality policy in communist Eastern Europe. Along with the Yugoslav federative experiment, HAR was one of the few examples of integrative minority policy in the post-war Eastern Europe, and represented the attempt to solve a deeply rooted national question by giving administrative “autonomy” to Seklerland, the predominantly Hungarian region of Transylvania. The ideological premises of the region, imposed on the Romanian Party by Soviet leadership in 1952, followed the Bolshevik pattern of territorial autonomy elaborated by Lenin and Stalin in the early 1920s. The Hungarians of Seklerland became a “titular nationality” provided with extensive cultural rights. Yet, on the other hand, the Romanian central power used the region as an instrument of political and social integration for the Hungarian minority into the communist state. The internationalist, ideological framework in which the communist regime tried to place the creation of HAR could not put an end to the persistence of both the Romanian and the Hungarian heritage of national symbols and mutual resentments, which could have easily been mobilized by the party.

ABSTRACTS

561

Zoltán Csaba NOVÁK The impact of the 1968 administrative reform on RCP’s policy towards the Hungarian minority

At the end of the 60’s Romania made some bold political

decisions especially through the administrative and territorial reforms that needed social support. In the first half of 1968 the administrative-territorial reform was carried out. During this process the Party had to tackle issues like the territorial reorganization of the Sekler Regions, this of course brought up the problem of the minorities. Though there were plans to establish a new territorial unit based on the Sekler region – that would have replaced the Hungarian Autonomous Region – there was no political will to carry these plans out. In spite of this the elite of the Sekler Region was not defeated, as they managed through a long and hard political battle to force the leadership to establish two new counties: Harghita and Covasna; where the Hungarian population was in majority. This meant that in these counties there were more possibilities to keep and cultivate Hungarian traditions and culture, and to have a more targeted economy.

József GAGYI The first steps of modernization in an underdeveloped region of Romania. Power, professionalism, transformation

The study presents the beginnings of an economic,

infrastructural and social modernization process in Seklerland, between 1952 and 1960: the Hungarian Autonomous Region). Beginning with 1958, there could be felt a research and planning activity, and in the 60’s development and the integration of specialized labour intensified in the urban and rural areas as well. The processes of the 70’s slowed down in the 80’s, and in the next


562

decade they became chaotic and multi-directional. Between World War II. and the new millennium, the most successful development in Romania was that of the beginning of the 60’s and of the 80’s.

Stefano BOTTONI Political and nationalist terror. An overview of the statistical dimensions and the ideological functions of the 1956–1961 repression campaign

This essay aims at reconstructing the consequences of the

Hungarian revolution of 1956 on the Romanian Communist regime by making large use of recently declassified files from the archives of the former Romanian secret police (ACNSAS). The analyse focuses on the events taking place in Transylvania, the north-western region where the political reaction to the ongoing revolt mixed up with long existing ethnic tensions between Romanian majority and Hungarian minority, which were manipulated by the Party leadership and the secret police. Conscious manipulations and not alleged security reasons lead by 1958 the massive repression campaign carried out after 1956 to target some minorities like the Hungarians and the Jews, although it had started with ethnically “neutral” premises. In the radical change of approach of the Communist regime towards non-Romanian population one may also find the very roots of Nicolae Ceauşescu’s “national-communist” ideology.

Márton LÁSZLÓ The process of editing of the “chiaburi”-lists in Mureş county/Târgu Mureş district between 1949 and 1957

The paper presents one modality of persecution of rural

leaders and rich peasants by the communist power in the Mureş county (from 1950: Târgu Mureş district) in Romania. The communists called them “chiaburi” and accused them of exploration

ABSTRACTS

563

of other people. The communist power ruined these “chiaburi” through economic discrimination. Local authorities created the list of names of “chiaburi” every year. They had to pay more taxes, generally 50% more than other peasants.

I focused my research on how these lists were edited. The economic standpoints of the lists were soon changed to political ones, or even worse, the exact standpoints were never fixed for the “chiaburi”, and thus it created the possibility for interpretations. Therefore members of the Communist Party and the local authorities had enormous power in their hands to punish their local “enemies”. Gheorghe Gheorghiu-Dej used the decrease of number of “chiaburi” as a political weapon in his struggle for power. After he won the fight for political power, the pressure on local authorities and society had decreased. This meant a reduction of the number of “chiaburi”, gradually, until 1957. The editing of “chiaburi”-list stopped – officially – in 1959.

Klára LÁZOK The printed book and the censorship in Romania between 1950 and 1960

The study presents the internal mechanism and the main

organizational bodies of the censorial institution in the ’50 based on archive material of the Censorship Institution and related bibliography. On the other side, this archival material lets the author to elaborate a typology of the censored topics, considered by the censors the most dangerous ones.

Márton LÁSZLÓ János Máthé–the man and the system

This study presents, how the Securitate (Romanian State

Security Department) kept under observation the erudite peasant,


564

János Máthé from Covasna County, Romania. The introduction part presents the life, mentality and writings of János Máthé. He was born in 1898, in a rich peasant family. He started the high school in 1908, but due to financial difficulties, he had to abandon his studies. János Máthé participated to the First World War and in the ’30s he worked in loggings and later became a farmer.

From the ’50s, the Securitate began to set a watch on him, and – except for a few short interludes – kept him under observation until the year of his death in 1986. They sabotaged his career, opened his letters and there were informers who reported almost everything about him. At the end of this analysis the reader is provided with some conclusions on the activity of the Securitate.

565

Lista autorilor

BÁRDI Nándor (1962) – cercetător, Institutul de Cercetare a

Minorităţilor, Academia Ungară de Ştiinţe, Budapesta (Ungaria)

([email protected])

BOTTONI, Stefano (1977) – cercetător, Institutul de Istorie, Academia

Ungară de Ştiinţe, Budapesta (Ungaria) ([email protected])

GAGYI József (1953) – conferenţiar universitar, Universitatea

„Sapientia”, Târgu Mureş ([email protected])

LÁSZLÓ Márton (1976) – cercetător, Arhivele Naţionale, Direcţia

Judeţeană Mureş, Târgu Mureş ([email protected])

LÁZOK Klára (1978) – cercetător, Biblioteca „Teleki–Bolyai”, Târgu

Mureş ([email protected])

NAGY Mihály Zoltán (1974) – cercetător, consilier, Secretariatul de

Stat pentru Culte, Ministerul Culturii, Cultelor şi Patrimoniului

Naţional, Bucureşti ([email protected])

NOVÁK Csaba Zoltán (1975) – cercetător, Institutul de Cercetări

Socio-Umane „Gheorghe Şincai”, Târgu Mureş

([email protected])

OLTI Ágoston (1980) – cercetător, director general, OTP Consulting

Romania, Bucureşti ([email protected])

VINCZE Gábor (1962) – cercetător, Muzeul „Emlékpont”,

Hódmezővásárhely (Ungaria) ([email protected])

mailto:[email protected]









Pagini garda - INSTITUTUL PENTRU STUDIEREA PROBLEMELOR...

Documents

Transcript of Pagini garda - INSTITUTUL PENTRU STUDIEREA PROBLEMELOR...