“Văzând popa că nu e de glumit cu Păcală, hotărî să-l ţină cât mai puţin pe lângă casă. De aceea îl trimise cu oile la păscut. Pe câmp, Păcală se aşeză la umbra unui copac şi, ca să îi treacă de urât, umflă cimpoiul şi începu să cânte. Dar nu mică îi fu mirarea când văzu că oile toate se strâng în jurul lui şi încep să joace de parcă erau apucate de alte alea. Tăcu Păcală din cimpoi, se opriră şi oile, începu Păcală iar să cânte, se porniră şi oile iar la jucat. Acuma îşi dete Păcală seama că cimpoiul lui are dar, şi se veseli foarte în gândul lui. Cântă într-una până seara, iar oile jucară şi ele, fără să mai pască.

Seara, când se întoarseră acasă, popa văzu că oile sunt nemâncate şi ostenite şi întrebă pe Păcală ce s-a întâmplat.- Nimic, părinte, dar vezi că oile, în loc să pască, au sărit şi s-au zbenguit într-una.

Popa, ca să se încredinţeze că nu-s bolnave, le băgă în ţarc şi le dete fân. Oile, când văzură fânul, se repeziră şi îmbucară cu lăcomie. Popii îi veni inima la loc.A doua zi, oile se întoarseră tot trudite şi nemâncate, şi popa începu să se îngrijească. Mâine, îşi zise el, am să mă iau după Păcală, să văd ce face el şi cum paşte oile de le lasă nemâncate.Cum zise, aşa şi făcu. Se luă binişor după Păcală şi se ascunse în nişte mărăcini, ca să vadă ce face blestematul de argat. Păcală însă îl simţise pe popa că se ţine după el. Trase cu coada ochiului şi-l văzu cum se pitise în mărăcini.Las că ţi-o fac eu ţie, popo, se gândi el, şi începu să cânte din cimpoi. Cum începu să cânte, cum începură oile să sară şi să joace.Mare drăcovenie şi asta, îşi zise în gând popa.Dar n-apucă bine să isprăvească vorba, că simţi cum i se saltă picioarele şi începe şi el să joace. Sărea şi juca bietul popă de duduia pământul sub el. Cătă el să se oprească, dar degeaba. Cântecul cimpoiului îl sălta şi-l învârtea printre mărăcini ca pe un titirez. Iar Păcală, de ce îl vedea pe popa că sare mai tare, de ce-i cânta mai vârtos. Tot ţopăind printre mărăcini, popa îşi zgârie mâinile şi obrazul şi-şi smulse barba, de ajunse vai şi amar de capul lui. Gâfâind, abia putu să-i strige lui Păcală :- Ci mai încetează, blestematule, că doar n-oi fi vrând să cânţi până diseară.

Dar Păcală să tacă ba ! Se aşeză drept în faţa popii şi dă-i înainte din cimpoi, fără să-i pese de chinurile stăpânului său. Abia hăt încolo, după amiază, se opri şi Păcală din cântat, iar popa, aşa rupt de oboseală cum era, o tuli glonţ spre casă, de teamă să nu-l încalţe iar Păcală la joc. 

- Ce părinte, ori te-ai supărat ? Să-ţi tăiem nasul ! strigă Păcală în urmă, văzându-l cum fuge.- Ba eu, taică, nu m-am supărat, răspunse popa, dar din fugă nu se opri.”

La Oi

Popa si-a tinut cuvântul. Pe Pãcalã l-a trimes,Chiar în dimineata-aceea, sã pãzeascã oi la ses.El s-a dus. si-n larg afarã, stând la umbra unui fag,Scoase fluierul si prinse a cânta cu mare drag.Iarã oile-mprejuru-i – parcã le-ncinsese-un foc –Cum îi auzirã cântul, toate s-au pornit pe joc!Când vãzu asa Pãcalã: – He-he! zise, bine-mi pare.S-a mai pomenit pe lume fluier ca acesta oare?Nu l-as da pe-o tarã-ntreagã! Ãsta-i fluier fermecat,

Nu degeaba doar, din ceruri, Domnul însusi mi l-a dat!Nu cânt încã tocmai bine, dar cu timpul voi cânta.Si sã mai vedeti atuncea turma mea cum va juca.Apoi, dã-i voios nainte, cântã!... cântã!... pânã-n searã.Iar oitele-mprejuru-i, ca nebune... tot jucarã.. . . . . . . . . . . . . . . . . . .Domnul zilei, mândrul soare, dup-un deal când scãpãtase,Hai cu turma-i si Pãcalã, pe-ndelete, cãtre casã.Rupte cum erau de foame si de joc, mioarele,Pe cãrãri abia cu trudã îsi târau picioarele.Popa, le-astepta-n portitã. – Vai de mine! mãi argate,Ce-i cu oile acestea, de-s asa debãlãzate?Sunt bolnave?– As, stãpâne! nu-s bolnave... sunt trudite,Cã pe câmp, în loc sã pascã, tot jucarã ca smintite!– Ce spui! Ia sã vãd, mãnâncã? Dã-le-un brat de fân, bãiete!– Sã le dau! grãi Pãcalã. Si din surã fân le dete.Ele cum zãrirã fânul, prinser-a-mbuca de foc.Popa a intrat în casã. Inima-i veni la loc.„N-au nimic“, gândea-ntru sine.Dar în ceealaltã searã,Oile, de foame, late i-au venit acasã iarã.Sear-a treia, moarte-aproape!– Vai, vai!... mi se prãpãdesc!Cum le-o fi pãzind el oare? Mâine am sã-l urmãresc.Apoi ziua urmãtoare, când argatul iar plecãSpre izlaz, în zori, cu turma, hai si popa, se sculã.Dupã el tiptil se duse... între niste spini stãtu:Iac-asa... sã nu mã simtã!As! Pãcalã îl vãzu.Si-ncepu cu foc sã cânte. Iarã oile-au lãsatIarba si-ncepurã jocul. Popa... a rãmas holbat.– Uite, mã! Drãcia naibii! Pentru asta-mi vine darãMoartã de flãmândã-acasã turma-n fiecare searã?Doamne! se mira-ntru sine. Când, minune si mai mare?Numai ce se pomeneste, hop, si el, în sus cã sare.Si sãrea, mãi nene, popa... si juca-ntre spini, sãracul,Fãr’ sã vreie, hopa-tropa – de credeai cã-l poartã dracul.Iar, cu fluieru-i, argatul face câtiva pasi nainte,

Se aseazã-n fata popii... Si sã vezi joc pe pãrinte!Si sã fi vãzut în ochii lui Pãcalã bucurie,Când în spini vedea cum popa: haina, barba si-o sfãsie?– Ho! pãrintele strigat-a. Vrei sã cânti, bre, pânã mâine?

Nu-ti ajunge?Iar Pãcalã: – Ce?... te mâniasi, stãpâne?Popa-si îmblânzeste graiul: – Stãi, bãiete, nu cânta!Ce vrei?... sã tot joc acilea, pânã sufletul mi-oi da?As! Pãcalã, dã-i nainte! Cântã, cântã, si mai si!Din cântat abia la prânzul de amiazã se opri.***Când soseste-acasã popa, zgâriat si zdrentuit,Preoteasa-si face cruce. – Vai, pãrinte, ce-ai pãtit?– Ce-am vãzut eu, dragã, nimeni n-a vãzut pe-acest pãmântSi pãtania de astãzi, n-am s-o uit... nici în mormânt!Cel trimis la câmp cu turma nu e om precum s-aratã,Ci sub chip de om: vrun diavol, batã-l Precista sã-l batã!Si-ncepu sã-i spunã toate: cum argatul a cântat;Oile, când auzirã, cum s-au pus p-un joc turbat.– Ba nici eu, cât sunt de popã, n-a fost chip sã stau pe loc:Mã trezii – ca o sfârleazã – între spini jucând de foc!– Ia taci! zise preoteasa. Mie-mi spui asa povesti?– Dacã n-am spus adevãrul, mâine mort sã mã gãsesti!– Nu te mai jura degeaba!– Cum, femeie, nu mã crezi?Bine, lasã pân’ disearã, când s-o-ntoarce; si-ai sã vezi!– Nu cred, nu... orice mi-ai spune!Scãpãtase mândrul soare.Preoteasa-n podul casei, cãuta niste fuioare.Pân’ sã le adune toate, sã le facã legãturã,Numai iacã si Pãcalã, hop! cu turma-n bãtãturã.Popa l-a chemat nãuntru: – Ia stãi, si mai zi colea...Vrea si dumneaei s-audã.– Cine?– Preoteasa mea.Este-n pod. Ea nu mã crede, cum cânti tu de minunat. La început, Pãcalã nu vrea. – Sunt sãtul azi de cântat! Dar vãzând cã tot îl roagã: – Bine. Sã mai cânt oleacã! Popii, ca sã nu mai joace, stiti ce-i dete-n gând sã facã? De picioare douã pietre, cât bostanul, îsi legase,Ba, se mai tinea cu mâna si de scaun si de masã.Si când începu flãcãul a cânta, colea, de joc,O chindie, o bãtutã, dintre cele mai cu foc,Preoteasa, de fuioare sã-si mai vadã, se putea?As! sub ale ei cãlcâie podul casei duduia.Tupãia-n pod sus, mãi nene, din picioare preoteasa,Tropãia, juca, sãrmana... mai sã se dãrâme casa!Când vãzu asa Pãcalã, dã-i! In cânt si-a pus tot focul!Si cu cât iutea el cântul, îsi iutea si dânsa jocul.Pânã ce sã vezi? buimacã, tot jucând cu-nfierbântare,

Buf! cãzu din pod în tindã... si-a rãmas fãr’ de suflare.– Vai, vai! Ce-mi fãcusi, argate?– Pãi dacã m-ai pus sã-i cânt...– Mã lãsasi fãr’ de sotie!– De! s-o ierte Tatãl Sfânt!Ce? te-ai mâniat, pãrinte?Popa, tremurând de-amar,Isi ascunse-n palme fata... trebui sã tacã iar.