Universitatea de Stat a Republicii MoldovaFacultatea Ştiinţe Economice

Catedra economie, marketing şi turism

Lucrare nr. 2 la disciplina Integrare în UE şi business

internaţional

Tema: „ Politica agricolă în viziunea Tratatului de la Roma”

Verificat: Lect. Univ. Davîdov Cătălina

Elaborat: Belibov Ana, gr. BA1304

Chişinău, 2015

Conţinut :

Introducere ..........................................................................................................2

1. Motivele existenţei PAC ...........................................................................3

2. Obictivele PAC ..........................................................................................4

3. Procesul decizional în domeniul agricol.....................................................5

4. PAC, o competență partajată între Uniune și statele membre....................6

5. Rolul Parlamentului European....................................................................7

Concluzie ..............................................................................................................7

Bibliografie ...........................................................................................................8

1

Introducere

Politica Agricolă Comună (PAC) este printre primele politici comune adoptate de UE – pe atunci, Comunitatea Economică Europeană. Geneza ei a fost o reacţie la problemele alimentare care au urmat celui de-al doilea război mondial.

Trebuie precizat de la bun început că termenul de “politică comună” reflectă în mod fidel una dintre trăsăturile definitorii ale PAC, şi anume aceea că, pentru circa 90% din produsele agricole, decizia nu mai aparţine statelor membre, ci Uniunii Europene. De ce, aşadar, statele europene au considerat necesar să cedeze din prerogativele suveranităţii într-un domeniu aşa de sensibil cum este cel agricol?

În linii mari, sunt două motive care au condus la apariţia acestei politici. Primul, a fost nevoia unei “fluidizări” a comerţului european cu produse agricole, şi mai ales dorinţa ţărilor exportatoare de a se asigura de certitudinea plasamentului produselor lor.

La sfârşitul celui de-al doilea război mondial, producţia agricolă a cunoscut o scădere accentuată în Europa. Problema era gravă în special în Franţa şi Germania. Pentru a asigura continuitatea aprovizionării, guvernele au început să apeleze la importuri din America de Nord. Situaţia a început să se amelioreze în anii 50. Însă, pe fundalul unei importanţe crescânde a sectorului industrial şi a inelasticităţii la preţ a cererii pentru produse agricole, veniturile care se puteau obţine din agricultură au rămas în urma celor din industrie. În acest context guvernele au început să adopte măsuri de protecţie vamală şi sprijinire a producţiei, variabile ca formă şi intensitate de la o ţară la alta. La adăpostul protecţiei, producţia agricolă a crescut independent de cerere, ceea ce a generat surplusuri, care trebuiau exportate. Ideea unei reglementări europene a pieţei pentru produsele agricole a fost a Olandei, ale cărei exporturi de carne şi produse lactate, îndeosebi pe piaţa germană, erau ameninţate de concurenţa daneză. Aşezarea cadrului comercial pe baze unitare era, pentru olandezi, singura soluţie care putea să garanteze stabilitatea şi continuitatea exporturilor olandeze de produse agricole. Ideea a fost bine primită şi de Franţa, care se confrunta cu mari surplusuri la producţia de grâu.

Al doilea motiv, a fost o anumită temere faţă de situaţia în care forţa de muncă eliberată din agricultură ca urmare a mecanizării n-ar fi putut fi absorbită în acelaşi ritm de celelalte sectoare ale economiei, caz în care veniturile agricole ar fi scăzut şi mai mult relativ la cele din industrie. Dezvoltarea unei viziuni comune, la nivel european, de protejare a veniturilor fermierilor ar fi putut preveni o astfel de situaţie.

2

1. Motivele existenței PAC

În momentul înființării pieței comune prin Tratatul de la Roma, în 1958, agricultura celor șase state membre fondatoare era caracterizată de o puternică intervenție din partea statului. Pentru includerea produselor agricole în libera circulație a mărfurilor, menținând în același timp intervenția statului în sectorul agricol, era necesară eliminarea mecanismelor de intervenție naționale incompatibile cu piața comună și transpunerea lor la nivel comunitar: acesta a fost motivul principal al apariției politicii agricole comune (PAC).

În plus, intervenția în agricultură se baza pe principiul, foarte răspândit la acea vreme, al specificității sectorului, dependent în mare măsură de condițiile climatice schimbătoare și de constrângerile geografice, supus unor dezechilibre sistemice între cerere și ofertă și cunoscând, prin urmare, o volatilitate importantă a prețurilor și a veniturilor.

Cererea alimentară este inelastică, adică reacționează într-o mică măsură la variațiile de preț. Pe de altă parte, durata ciclurilor de producție și factorii de producție ficși fac ca oferta mondială de produse agricole să fie foarte rigidă. În acest context, o ofertă abundentă provoacă scăderi ale prețurilor în timp ce, în caz contrar, o ofertă redusă provoacă o puternică creștere a prețurilor. Toate aceste elemente determină o instabilitate permanentă a piețelor. Într-o astfel de situație, autoritățile publice au avut întotdeauna tendința clară de a reglementa piețele agricole și de a susține veniturile producătorilor, tendință pe care PAC a preluat-o.

Chiar dacă agricultura nu mai reprezintă în prezent decât o mică parte din economia țărilor dezvoltate, inclusiv a UE , intervenția publică s-a consolidat în ultimul timp prin politici agro-rurale care au adăugat la susținerea funcției tradiționale a activității primare (și anume, producția de produse alimentare) alte dimensiuni, printre care dezvoltarea durabilă, amenajarea teritoriului și a peisajului, diversificarea și revitalizarea economiei rurale sau producția de energie și biocombustibili. Susținerea bunurilor publice sau a funcțiilor necomerciale ale activității agricole, adică cele neremunerate de piață, a devenit, prin urmare, un element-cheie al politicilor agricole și rurale mai recente, printre care se numără și politica agricolă comună.

3

2. Obiective

Articolul 39 din TFUE stabilește obiectivele specifice ale PAC:

creșterea productivității agriculturii prin promovarea progresului tehnic și prin utilizarea optimă a factorilor de producție, în special a forței de muncă;

asigurarea unui nivel de trai echitabil pentru populația agricolă;

stabilizarea piețelor;

garantarea siguranței aprovizionărilor;

asigurarea unor prețuri rezonabile consumatorilor.

Obiective sale sunt în același timp și sociale și urmăresc să protejeze interesele producătorilor și consumatorilor. În practică, obiectivele PAC au rămas neschimbate de la Tratatul de la Roma, dat fiind faptul că formularea acestora s-a dovedit a fi foarte flexibilă și capabilă să acopere numeroasele reforme care au avut loc începând din anii 1980.

Trebuie semnalat faptul că, în temeiul jurisprudenței consolidate, este posibil ca nu toate obiectivele PAC să fie atinse simultan și în totalitate. Prin urmare, legislatorul UE dispune de o marjă de apreciere considerabilă în ceea ce privește alegerea instrumentelor și anvergura reformelor, în funcție de evoluția piețelor și a priorităților stabilite de instituțiile europene la un moment dat.

Pe lângă obiectivele specifice ale PAC stabilite la articolul 39 din TFUE, mai multe dispoziții ale tratatului au adăugat alte obiective aplicabile ansamblului de politici și acțiuni ale Uniunii Europene. În acest context, promovarea unui nivel ridicat al ocupării forței de muncă , protecția mediului pentru promovarea dezvoltării durabile , protecția consumatorilor , cerințele privind bunăstarea animalelor , protecția sănătății publice sau coeziunea economică, socială și teritorială devin în totalitate obiective ale PAC. Pe de altă parte, într-un context de deschidere și mondializare a piețelor, articolul 207 stabilește principiile politicii comerciale comune aplicabile schimburilor de produse agricole. În fine, principiile politicii concurenței fac obiectul unei derogări în domeniul producției și comercializării produselor agricole pe baza specificității structurale a activității primare .

4

3. Procesul decizional în domeniul agricol

Tratatul de la Roma a stabilit procedura pentru elaborarea și punerea în aplicare a politicii agricole comune, care se baza pe: o propunere a Comisiei; avizul Parlamentului European și, eventual, avizul Comitetului Economic și Social European; decizia Consiliului, cu majoritate calificată. Era vorba, așadar, despre o procedură de simplă consultare pentru Parlamentul European, care nu a fost niciodată modificată până în 2010. Tratatul de la Lisabona a recunoscut atunci codecizia drept „procedura legislativă ordinară” a PAC , care înlocuiește procedura de consultare, consolidând, astfel, rolul Parlamentului European de colegiuitor veritabil în domeniul agriculturii.

Cu toate acestea, noul tratat ridică probleme de interpretare în măsura în care sunt introduse excepții de la procedura ordinară în favoarea Consiliului. De exemplu, la articolul 42 al doilea paragraf, în cadrul normelor în materie de concurență, se prevede că „Consiliul poate autoriza, la propunerea Comisiei, acordarea de ajutoare: a) în vederea protejării exploatațiilor agricole defavorizate de condiții structurale sau naturale; b) în cadrul programelor de dezvoltare economică”. Mai mult, la articolul 43 alineatul (3) se stipulează că „Consiliul, la propunerea Comisiei, adoptă măsurile privind stabilirea prețurilor, a taxelor, a ajutoarelor și a contingentelor”. În lipsa unei delimitări clare a competențelor legislative ale Parlamentului European și ale Consiliului în domeniul agriculturii, pe durata negocierilor privind reforma politicii agricole comune după 2013 au apărut probleme juridice și politice, chiar dacă o jurisprudență îndelungată confirmă o interpretare restrictivă a excepțiilor. Parlamentul European a respins întotdeauna rezervele generale de execuție în favoarea Consiliului, care ar putea să condiționeze, sau chiar să lipsească de sens, competențele de codecizie dobândite odată cu noul tratat, în special în cadrul reformelor fundamentale ale PAC în care fixarea ajutoarelor, a prețurilor și a cotelor ar reprezenta elemente esențiale. Consiliul a respins însă orice restricționare a competențelor recunoscute la articolul 43 alineatul (3) în cadrul noii OCP unice , precum și la fixarea procentelor de reducere a ajutoarelor directe în cadrul disciplinei financiare. În acest context, Parlamentul a fost obligat să accepte excepția pentru a nu bloca adoptarea noii PAC . În plus, o declarație finală a Consiliului recunoaște faptul că acordul obținut nu aduce atingere unor reforme ulterioare ale PAC și nu împiedică posibile demersuri juridice.

5

Au existat întotdeauna alte organisme care au participat, de asemenea, la punerea în aplicare a politicii agricole comune, în cadrul așa-numitei proceduri de „comitologie”. Din 1961, dată la care au fost create primele organizații comune de piață, au fost înființate mai multe comitete. La vremea respectivă, Comisia avea ca obiectiv exercitarea unei mari puteri decizionale în gestiunea organizării comune a pieței. Mai multe state membre doreau însă ca puterea să rămână în mâinile Consiliului. Formula de compromis a fost alcătuirea comitetelor: administrarea a fost încredințată Comisiei, însă în urma acordului unui comitet compus din reprezentanți ai statelor membre, care ia decizii cu majoritate calificată.

De altfel, în cadrul comitetelor consultative, organizațiile profesionale ale UE, prin intermediul Comitetului Organizațiilor Profesionale din Agricultura Uniunii Europene (COPA) și al Confederației generale a cooperativelor agricole din Uniunea Europeană (COGECA), participă în continuare în mod indirect la procesul decizional european.

4. PAC, o competență partajată între Uniune și statele membre

O clasificare generală a competențelor pe trei categorii a fost introdusă în TFUE (Titlul I). Este vorba despre competențe exclusive, competențe partajate și competențe de coordonare, sprijinire și completare a acțiunilor statelor membre. În acest context, articolul 4 alineatul (2) litera (d) recunoaște o competență partajată între Uniune și statele membre în domeniul agriculturii, spre deosebire de avizul general al doctrinei și al serviciilor juridice ale Comisiei, care considerau, până la acea dată, că politica piețelor (primul pilon al PAC) este de competența exclusivă a Uniunii. Noul articol 4 alineatul (2) litera (d) din TFUE are efecte asupra activității legislative agricole în măsura în care instituțiile europene aplică principiul subsidiarității în domeniile care nu țin de competența exclusivă. Pe această bază, parlamentele naționale pot adresa președinților Parlamentului European, Consiliului și Comisiei un aviz motivat privind conformitatea unui proiect de act legislativ în domeniul agricol cu principiul subsidiarității. De altfel, „sistemul de cooperare consolidată” instituit de articolul 20 din TUE se aplică de acum încolo politicii agricole comune. În acest sens, unele state membre (cel puțin nouă în cazul de față)

6

vor putea să își asume, între ele, angajamente agricole suplimentare, în măsura în care PAC este din ce în ce mai flexibilă la nivelul aplicării mecanismelor comune

5. Rolul Parlamentului European

În lipsa puterilor decizionale, începând cu Tratatul de la Roma, Parlamentul European a exercitat o influență importantă asupra elaborării PAC, prin mijloace neobligatorii din punct de vedere juridic, precum recursul la rapoarte și rezoluții din proprie inițiativă. Trebuie menționat faptul că, în urma declarației Consiliului European din 1997 în favoarea unui model agricol european, Parlamentul European și-a arătat de mai multe ori atașamentul față de un astfel de model agricol (și alimentar) european, cu caracter multifuncțional, răspândit pe întreg teritoriul Uniunii extinse și compatibil cu deschiderea și globalizarea piețelor. Acest interes s-a manifestat mai ales în cadrul ultimului proces de reformă a PAC din 2003 (Rezoluțiile din 30 mai 2002 și din 7 noiembrie 2002) și al negocierilor multilaterale privind agricultura în cadrul OMC (Runda de la Doha), aflate încă în curs (Rezoluțiile din 13 martie 2001, 25 octombrie 2001, 13 decembrie 2001 și din 12 februarie 2003) . În acest context, Parlamentul European s-a arătat în egală măsură în favoarea integrării noilor obiective în cadrul PAC pentru a răspunde noilor provocări ale activității agricole precum calitatea produselor, sănătatea publică, dezvoltarea durabilă, coeziunea economică, socială și teritorială, protecția mediului sau lupta împotriva schimbărilor climatice. Rezoluțiile din 8 iulie 2010 și 23 iunie 2011 referitoare la viitorul PAC după 2013 au confirmat aceste principii . Această nouă reformă a PAC, pentru care procedura parlamentară a început în martie 2010, cu adoptarea mandatelor de negociere, și s-a încheiat la 20 noiembrie 2013, cu votul privind textele de reglementare, i-a permis Parlamentului European să își exercite rolul de colegiuitor cu drepturi depline în domeniul agricol în conformitate cu cadrul instituțional instituit prin Tratatul de la Lisabona .

Concluzie

După intrarea în vigoare a Tratatului de la Roma, politicile agricole ale statelor

membre au fost înlocuite de mecanisme de intervenție la nivel comunitar. Bazele politicii agricole comune au rămas neschimbate de la Tratatul de la Roma, cu

excepția normelor referitoare la procedura decizională, deci prin reforme succesive, PAC a accentuat orientarea spre piaţă a agriculturii, asigurându-le totodată

7

producătorilor un ajutor pentru venit, a ameliorat integrarea cerinţelor de mediu şi a consolidat sprijinul pentru dezvoltare rurală ca politică integrată pentru dezvoltarea zonelor rurale din întreaga UE.

Bibliografie

1. Bîrsan, M., Integrarea economică europeană, Vol. I, Introducere în teorie si practică, Carpatica, Cluj-Napoca, 1995

2. Bîrsan, M., Integrarea economica europeana, Vol. II, Uniunea Europeana - relatii economice cu alte zone, Editura Fundatiei CDIMM, Maramures, 1999 ;

3. Dănuleţiu,D.C., Fundamente ale Economiei Europene, Editura Risoprint, Cluj-Napoca, 2005, pag.82 4. N.Dobrotă (coord.) Dicţionar de economie, Editura Economică, Bucureşti, 1999, pag.352

4. Gratiela Gheorghe, Comunicat-Biroul de Presă, Ministerul Agriculturii, Pădurilor şi Dezvoltării Rurale, 2004;

5.Politica agricolă, Seria Micromonografii - Politici Europene;

8