În acest număr: Ion Gheorghe,

M. Ifrim, T. Cicu, M. Horga, I. Ion,

I. Nedelea, P. Abdulea, E. Voiculescu,

M. A. Nicoară, E. Stroe-Otavă,

N. Cabel, I. Mândricel, C. Costea,

C. Apostol, D. Scoroşanu, I. Tăbăcaru,

E. Necula, D. Manolache, D. Necula,

A. Antofie, M. Vlăsceanu, P. Dimitrie,

Gh. Postelnicu

P Â R S C O V 500

Revistă sătească de ştiinţă şi

cultură

Anul III. Nr. 11. Septembrie 2015

ÎNTREZĂRIRI 2

J U R N A L P Â R S C O V E A N

UN NOU MONUMENT ÎN JUDEŢUL BUZĂU

În ajunul Zilei Aviaţiei Române, pe 17 iulie, în centrul civic al

localităţii Pârscov, s-a dezvelit un impunător monument închinat eroilor aerului

din Buzău, care au luptat în cele două războaie mondiale. Aceasta este zona în

care întorceau atât escadrilele româneşti, cât şi cele inamice, venite să

bombardeze rafinăriile din Ploieşti. Se cuvine să amintim pe aviatorul Carol

Anastasescu, „buzoian get-beget”, pe adjutantul-erou Constantin Dimache,

născut la Bozioru, pe căpitanul Mircea Bădulescu (n. la Buzău, în 1917), pe

comandorul Nicolae Traian Ciocan (n. la Grebănu, în 1917), pe căpitanul

comandor Liviu Ioan Comşa (n. în 1900, la Plăineşti – Rm. Sărat), pe

comandorul aviator Dumitru Pasăre (n. în 1918, la Cislău), pe comandorul

aviator Alex. Păun (n. în 1919, în municipiul Buzău, într-o familie de aviatori),

pe locotenentul Ion Simionescu (unul dintre aşii aviaţiei naţionale, îndeplinind

250 de misiuni de luptă pe front), pe căpitanul Ion Tecşa (n. 1911, Buzău), pe

colonelul Aurel Caloianu (n. 1920, Buzău), pe comandantul de aeronavă Mircea

Dănel Păun (n. 1921, Buzău), pe căpitanul comandor Nic. Stan (n. la Pogoanele,

în 1919). De menţionat că şi Ion Voiculescu (1916-1973), fiul cel mic al

cunoscutului medic şi scriitor pârscovean, a fost pilot militar pe frontul de est.

Dezvelirea monumentului s-a desfăşurat în cadrul unei ceremonii militare

organizate impecabil, la care au luat parte sute de locuitori din Pârscov şi din

împrejurimi. Slujitorii sfintelor altare din cele cinci parohii pârscovene au săvârşit o slujbă de binecuvântare şi de sfinţire dând şi mai

multă consistenţă creştină acestui eveniment.

Revista „Întrezăriri”, publicaţie de cultură şi spiritualitate creştină, pornită să scoată din indiferenţă administraţia locală în

vederea restaurării monumentelor şi integrarea lor în circuitul turistic, a pledat pentru ridicarea la Pârscov a acestui monument

semnificativ, lucru care l-a bucurat pe istoricul militar Marius-Adrian Nicoară, pârscovean, comandantul Centrului de Instruire pentru

Forţele Aeriene, de la Ziliştea – Boboc. Proiectul, realizat în numai trei săptămâni, de bravul vicepreşedinte al Consiliului Local, tânărul

Daniel Mihai, şi de echipa de constructori a Primăriei Pârscov, se integrează în manifestările dedicate împlinirii a 500 de ani de la prima

atestare documentară a localităţii. Vulturul, simbolul aripilor româneşti şi al „cruciaţilor cerului”, instalat pe un soclu înalt de 4 metri,

aflat în vecinătatea unei troiţe, semn al credinţei noastre creştine, pare că îşi ia zborul spre râul care dă numele judeţului nostru. Foto P. Dimitrie

I N M E M O R I A M

† S-a desprins de noi, la vârsta de 88 de ani, Tatiana Mihăilescu, din Constanţa, o susţinătoare constantă a

proiectelor culturale pârscovene din ultima vreme. În 1913, ialomiţeanul Alexandru Mihăilescu s-a căsătorit cu Maria

Ionescu, din Sătuc, a devenit secretarul primăriei din Pârscov (1924 - 1942), şi-a ridicat casă nouă în Pârscovul de Jos, lângă

avocatul Vasilescu, nepotul de frate al Sultanei Voiculescu. A ctitorit Spitalul „Doctor Costiniu” şi târgul săptămânal, dar nu

a putut învinge durerea pierderii fiului Constantin (n. 2 iunie 1916), avocat, sublocotenent, mort la Dalnic (Odesa), pe 17

septembrie 1941, şi s-a stins din viaţă fulgerător după 10 luni. Din păcate, mormântul familiei Mihăilescu s-a pierdut prin

cimitirul bisericii din Pârscovul de Jos. Nu l-au putut păstra nici fiul Nicolae, nici fiicele Iulia, Tatiana şi Victoria.

Distinsa Tatiana Mihăilescu s-a stabilit în Constanţa, fiind funcţionară şi având un fiu, Gabriel-Victor, cercetător

electronist la Centrala Nucleară din Cernavodă. Mesajele din Pârscov, ca şi revista „Întrezăriri”, erau o punte spre copilărie,

declanşând în familie poveşti nemuritoare şi amintiri duioase.

Dumnezeu să o odihnească!

† A încetat din viaţă (12 iulie 2015) învăţătorul Nicolae Poteraşu, unul din dascălii de cursă lungă ai şcolii

pârscovene. S-a născut pe 6 iunie 1937, la Costeşti, în familia Elenei Florescu şi a lui Tănase Poteraşu, care au mai avut o

fată şi doi băieţi. Tânărul Nae Poteraşu a absolvit în 1957 Şcoala Pedagogică de Băieţi, completându-şi ulterior (1972)

studiile la Institutul Pedagogic din Iaşi, specialitatea limba română. A fost învăţător la Calvini (1957-1962), la Pietraru

(1962-1964), Ciuta (1964-1966) şi Robeşti (1966-1997), şcoală în care a fost şi director. În 1961 s-a căsătorit cu

învăţătoarea Maria Marinescu, din Cozieni şi s-au stabilit pentru tot restul vieţii în Măgura, unde s-au născut un fiu,

Cristinel (1962), inginer, şi o fiică, Adina (1969), economistă.

Nicolae Poteraşu a fost tipul bonom, modest şi dăruit meseriei de dascăl, colegul – director pe care s-a putut conta

în anii încercării de sufocare politică a şcolii, învăţătorul din Robeşti care a pregătit elevi excepţionali, urmaşul demn al unor

înaintaşi celebri, precum Gh. Bucur şi M. Vasilescu. Anonimul uriaş dintr-o şcoală mică.

Pomenire veşnică!

ÎNTREZĂRIRI 3

I S T O R I A L I T E R A T U R I I C O N T E M P O R A N E

CAZUL ION GHEORGHE

Gheorghe POSTELNICU

Poetul Ion Gheorghe a împlinit, de curând, 80 de ani.

Jubileul nu a fost consemnat de prea multe publicaţii culturale,

deşi e vorba de un Bazileu al literaturii contemporane.

Subsemnatul, autor a două studii critice despre opera

„ultimului poet dac”, a expediat scurte corespondenţe care

evidenţiau personalitatea sa artistică la aniversare, unui număr

de 20 de reviste din ţară. Vă vine să credeţi sau nu, doar trei au

publicat, provocând, cum e şi firesc, întrebarea: „Care sunt

motivele acestei atitudini?” Pe de altă parte, propunerea

poetului Marin Ifrim, redactor-şef al revistei „Cartelul

metaforelor”, din Buzău, ca 2015 să fie „Anul Ion Gheorghe”,

a fost urmată numai de câteva publicaţii regionale, printre care

şi „Întrezăriri”.

Omul Ion Gheorghe, cum am remarcat noi, dar şi colegi ai săi de generaţie, este morocănos, rebel, supărat pe toată

lumea. Vede inamici şi timpane peste tot, însă toate se şterg, se uită, în timpul unui dialog normal. E un păcat că se

consideră urmaşul poetului Muzaios, „fiul Mioarei Înţelepte din Colţii de Sus ai Buzăului”, că pretinde a scrie în protolatină

(vezi „Dacia Feniks” – 1978 şi „Epopeea Tapae” – 2011), că a descoperit, prin „decriptarea” monedelor vechi şi a

celebrelor statuete, obiecte plurifigurate enigmatice, o civilizaţie străveche? La îndoielile noastre, exprimate în apartamentul

din „Câmpia Libertăţii” şi în curtea casei din satul Sărăţeanca, poetul a mărturisit că „Totul e poezie!” Plăteşte astăzi Ion

Gheorghe, pentru că a urmat, alături de alţi 30 de tineri utemişti, cursurile Şcolii de literatură „Mihai Eminescu”, din

Bucureşti? Cel mai adesea i se reproşează apartenenţa ideologică la marxism, dar numai cărţile de debut („Pâine şi sare” –

1957, şi „Căile pământului” – 1960) sunt proletcultiste, celelalte (30!) ducând, pas cu pas, literatura română pe drumul

modernizării expresiei şi gândirii artistice. Întrebăm şi noi: „Cum scriau în 1960 Arghezi, Jebeleanu, Beniuc, Banuş?” Să

dăm uitării capodoperele „Scrisori esenţiale” (1966), „Zoosophia” (1967), „Vine iarba” (1968), „Cavalerul trac” (1969),

„Mai mult ca plânsul” (1970)?

De prin 1970, poetul s-a prins definitiv în propria plăcere de a inventa mituri şi simboluri şi de a le ascunde în

combinaţii lexicale paradoxale, care nu au reprezentat niciodată succese financiare pentru edituri. Opera sa a evoluat prin

diversificare şi îmbogăţire interioară. Temele şi motivele lirice au fost înlocuite cu dogma istorică şi cu emoţia înaltă

cristalizată în propriul spirit. Poemele lungi, versurile lungi l-au situat într-un sine esenţial inflexibil şi torenţial care l-au

identificat cu experimentul, dar toate astea au sporit, pentru cine l-a citit, caratele filonului său original. De ce nu se

comentează protocronismul său textualist nici de protocronişti nici de textualişti?

Mister…

Am venit la Zâna Dreptate

Dacă puteţi să mi-o daţi

Este Ion Gheorghe cu tot felul de necazuri în spate,

Puteţi voi să-l ajutaţi?

Zâna seceră iarbă-n pădure

Pentru herghelia de licorni,

Poate Gheorghe-al nostru să mai îndure

Numai cât dormi, Gheorghe, cât dormi,

Şi nu te mai zbate ca Marea Sarmatică-n ţărmi

Aşteaptă să treacă mirosul de floare de mure.

……………………………………………………….

În judecata poporului meu

Eu, Ion Gheorghe, sunt o cauză mereu amânată,

De la voi aştept verdictul oricât de greu

Pe cât m-au prigonit pe atâta sunt fără de pată.

……………………………………………………….

Gheorghe, acum când viaţa ta-i tot o rană,

Hai să te vadă, frate,

Că din clipa-n care te-am zărit ăst-an

Te-am recunoscut că faci parte din

Zeul – Eroul Cavaler Cimerian,

Puteai să spui mai de mult, frate,

Câtă durere îndură omul? Câtă nu poate!

……………………………………………………….

Rămasu-le-a rămas istoricilor noştri

Şi politicienilor şcoliţi din expoziţie în expoziţie

Această boală atavică nesăbuită pe care o numesc

Răul Geografic de proastă Poziţie.

……………………………………………………….

El e Gheorghe şi orice Gheorghe e sarea pământului,

Viaţa lui toată este un necontenit psalm...

(Versuri din volumul „Muzaios”, 2001)

ÎNTREZĂRIRI 4

V I A Ţ A D E A P O I A C Ă R Ţ I L O R

ULTIMII MOHICANI: ION GHEORGHE ŞI LIVIU IOAN STOICIU Marin IFRIM

De multă vreme nu am mai scris despre o carte imediat ce am citit-o. De multe ori, după lectura

unei cărţi, dacă nu-mi notez ceva, în timpul cititului, uneori trec anii sau veşniciile pînă cînd reuşesc să

îngaim ceva în cine ştie ce împrejurare. Singura ocazie de a salva câte o impresie mai puternică despre

volumele citite, sau măcar „vizitate”, este tot jurnalul de lectură, această condică de prezenţă a

cititorului în rosturile scriitoriceşti. Azi dimineaţă, 16 august 2015, am primit un e-mail de la o cunoştinţă, avînd în atache

manuscrisul de versuri religioase al unei doamne dedicată total credinţei, trimis mie pentru a-l prefaţa. Am refuzat categoric

şi justificat pentru că prefaţa respectivă ar fi făcut deservicii doamnei respective. Şi mie, fireşte. Nu mai pot discuta despre

cele sfinte decît cu mine însumi, chiar şi atunci avînd grave probleme de comunicare. Acum 10 zile am primit noul volum

de versuri al poetului Liviu Ioan Stoiciu, „Nous”, Ed. „Limes”, Floreşti-Cluj, 2015. În următoarele trei zile, am citit toată

cartea. Am prostul obicei de a mă culca mereu cu cărţile altora. Doar cu cele frumoase, fireşte. Citesc pînă cînd mă ia

somnul, avînd mereu în dreapta mea, la capătul patului, o carte, un caiet, un pix şi cîte un ziar sau o revistă. Una e să intri în

somn relaxat de un vers terapeutic, şi alta e să adormi cu gîndul la vreo mîrşăvie umană văzută sau simţită, direct pe pielea

ta, în timpul zilei ce tocmai trecură. Versurile lui Liviu Ioan Stoiciu sunt inconfundabile, sunt un brand, sau, ca să folosesc

un termen mai potrivit unor vremuri încărcate de nostalgie, au acel semn pe care-l puneau fermierii pe spatele animalelor,

odinioară, în Vestul sălbatic. Nu ştiu dacă am mai făcut această afirmaţie în public, poate că mă repet: După dispariţia unor

mari poeţi, cum ar fi, doar ca exemple – Marin Sorescu, Mihai Ursachi, Petre Stoica şi Cezar Ivănescu -, cel puţin pentru

mine, după părerea mea deloc umilă, în literatura romană actuală au mai rămas doar doi mari poeţi, foarte mari poeţi, cel

puţin la nivelul celor amintiţi mai sus: Ion Gheorghe şi Liviu Ioan Stoiciu. Mă întorc la dimineaţa de azi. După ce am

anunţat cunoştinţa respectivă că nu sunt în stare să fac prefaţa la cartea de versuri religioase, am plecat la Sărăţeanca -

împreună cu familia Geta şi Nistor Tănăsescu şi cu colegul meu Stelian Grigore, redactor-şef adjunct al revistei „Cartelul

metaforelor”-, la casa de vacanţă a poetului Ion Gheorghe, autorul „Megaliticelor”, al „Elegiilor politice” şi al multor alte

mari cărţi de versuri însemnate, ca şi cele ale lui Liviu Ioan Stoiciu, cu propriul fier roşu. După două ore de discuţii, întors

acasă, răscolit de vorbele lui Ion Gheorghe ( vorbe care, şi acum - în clipa în care scriu aceste rînduri, după patru ore de la

întoarcerea acasă, şi după un somn bun -, am impresia că au fost scrise direct pe aerul rece de sub nucul din curtea sa ), nu

mi-am găsit astîmpărul pînă cînd nu mi-a (re)căzut sub ochi cartea lui Liviu Ioan Stoiciu : „Nous”- s.n. raţiune, spirit

(<fr.Nous)organul cunoaşterii şi contemplaţiei, principiul inteligibil al sufletului, unde se produce extazul; noţiune care

desemnează substanţa de sine stătătoare, generatoare a mişcării, vieţii, ordinii din lumea materială”.Uneori se întîmplă

chestiuni stranii cu lucrurile din jurul nostru, anumite obiecte au în ele energii necunoscute. Lîngă cartea lui Stoiciu,

aproape lipită de aceasta, dau peste volumul „Deochiul Gorgonei”, cartea de memorii a lui Ion Gheorghe, apărută la Editura

Muzeului Literaturii Române, în 2013. O carte cu destăinuiri incredibile, despre care se tace la modul profesionist. (Astăzi,

16 august, Ion Gheorghe a sărbătorit aniversarea a 80 de ani, înconjurat de soţie şi fiică şi de grupul menţionat la începutul

acestor rânduri. Nicio publicaţie nu a semnalat evenimentul. Acum vreo săptămână, am trimis un scurt articol unei gazete.

În locul textului respectiv a apărut o ştire, un eveniment mondial, două personaje modeste îşi lansau un produs comun

insignifiant, semn că s-a legalizat prostituţia literară!). Singura explicaţie posibilă, a locului în care am găsit cele vouă

volume, ar fi aceea că, în ultimul timp, am citit din opera celor doi, cu consecvenţă şi curiozitate, pentru a-mi întări

convingerea că între poezia lor există o legătură subterană. Am pornit de la o concluzie a lui Marin Mincu, care, în volumul

II al cărţii „Poezia română actuală” (Ed. Pontica, 1998, p. 923-959), afirma tranşant că „Optzeciştii nu suflă o vorbă despre

modelul şi anticipările teoretice redutabile şi durabile oferite de Ion Gheorghe”. Fireşte, nu optzeciştii ar trebuie să „sufle o

vorbă” în legătură cu fenomenul respectiv, ci critica literară în general, de la vlădică până la opincă. În cazul de faţă avem

doi mari poeţi români despre care criticii literari au scris când au putut şi cum au putut. Într-un interviu recent, Liviu Ioan

Stoiciu recunoştea oarecum mâhnit că nu a avut parte de un critic literar care să se ocupe special de întreaga sa operă. Nici

Ion Gheorghe nu a avut această şansă. De fapt, criticii literari de după 1989 mai mult sparg capetele literelor decât să se

ocupe de adevărata poezie românească, inclusiv de a celor doi, preferând să promoveze fel de fel de ciudăţenii. Poate vreun

critic literar, bine intenţionat, unul care a citit cărţile tuturor poeţilor care contează, să nege că Ion Gheorghe şi Liviu Ioan

Stoiciu nu sunt doi scriitori români de valoare europeană, doi clasici în viaţă, primul, aflat în/la „amurgul zeilor”, celălalt, la

apogeul maturităţii sale artistice? Nu toţi criticii literari au hazul hormonal al lui Alex. Ştefănescu sau acreala fixă,

minimalistă a „patriarhului” literaturii române de dincolo de literatură. Poeţi de valoare europeană am avut mereu, însă,

propunerile pentru „export” literar, au fost făcute după criterii vechi, neclintite de mai bine de şapte decenii, de o viaţă de

om, cum s-ar zice. Cei care ne tot îngroapă nu înţeleg că şi ei se duc odată cu noi, indiferent cât de mici sau de mari sunt

unii dintre noi sau unii dintre ei. Despre poezia lui Ion Gheorghe s-au scris lucruri interesante. Până la un punct. Până când

poetul şi-a dedicat viaţa şi opera statuetelor sale, circa 1000 la număr, descoperite, toate la un loc, într-o necropolă din

Dealurile Istriţei, zonă în care a fost găsită şi celebra „Cloşcă cu pui de aur”, motiv lejer pentru criticii literari de a-l fixa în

mortificatele lor tabele mendeleeviene, la capitolul ciudăţenii ale naturii literare. Astfel, obiectele din „paste litice” au

ÎNTREZĂRIRI 5

devenit „truvanţi”, un termen ceva mai cazon, mai aproape de disciplina de fier a ştiinţelor şi a adevărurilor impuse de

comandamente. Poezia lui Liviu Ioan Stoiciu, dominantă peste zonele vaste ale unei ancestralităţi magistral depistate, din

care sunt aduse la zi eresuri, mitologii şi ceremonialuri (pre)creştine, nu a fost explorată decât la suprafaţă şi fără un

program critic coerent. Citez la întâmplare poemul „E o figură tânără”, din noua cartea a lui Liviu Ioan Stoiciu, unul dintre

foarte-foarte puţinii poeţi români „contemporani cu poezia” dintotdeauna, inclusiv cu cea a zilei de mâine: „300 de lei azi,

300 – stă cu mâna întinsă, aşezată/pe bordura de ciment a gardului, /în faţa Muzeului de Istorie a Capitalei, o cerşetoare

cu/ turban. În fiecare zi îşi schimbă/ culoarea. Are un turban din recuzitamuzeului? Din/ cesecol vine? E o punte de

radiaţii.//Cerşetoarea? O descoperiîntr-un peisaj de păduri/ înecate...Surâzi în fiecare zi când treci/ prin faţa ei, are lacrimi

în ochi? Lasă o senzaţie de gol, la/ 20 de ani, cumsecade, drăguţă, te obsedează,/degeaba încerci să o ignori: astăzi cere

300 de lei, ieri/ cerea 200. <Că ţi-oi prinde prinde şi eu bine când va fi mai rău de tine>. Ea nu sădeşte cruci, cu banii

primiţi,/ ci aclamă toaleta miresei, care a fost/ moartă de tânără...E apatică, fără puteri, fără nădejde./ Celce o iubeşte i-a

trimis acum un an, în/ custodie, un heruvim”.Din câte ştiu, între cei doi mari poeţi există o apreciere reciprocă, nemărturisită

public, a operei lor. E şi firesc să fie aşa. Am scris aceste rânduri pentru a mă elibera de presiunea energetică pe care am

simţit-o în toată fiinţa la întoarcerea din curtea plină cu statuete, de la Sărăţeanca, Buzău. Copleşit şi de gloria grea a lui Ion

Gheorghe, dar şi plin de speranţe, ştiind că, mai mult ca sigur, după el, rosturile sacre ale poeziei vor fi preluate de un

urmaş la fel de demn: Liviu Ioan Stoiciu. La plecarea de la Sărăţeanca, l-am rugat pe Ion Gheorghe să-mi povestească ceva

anume. De fapt, eu eram doar mesagerul doamnei Rodica Lăzărescu, redactor-şef al revistei „Pro Secullum” , care, la

sugestia lui Dumitru Radu Popescu, vroia câteva cuvinte pentru publicaţia sa. Nu s-a putut, poetul era obosit. Mi-a declarat

doar atât, citez aproximativ: „Nu mai am ce spune, am dat tot ce am putut literaturii ţării mele. Nu mai vreau nimic, nu mai

cer nimic, ţara, literatura şi breasla nu mai au ce să îmi ofere. Lumea de acum, nu mai e lumea mea”. Între Ion Gheorghe şi

Liviu Ioan Stoiciu e o diferenţă de vârstă de vreo 15 ani. Destul pentru cel de-al doilea pentru a-şi definitiva opera şi a ţine

pasul cu Ion Gheorghe, în drumul lor (ieşit din) comun, spre locul în care „zeii” poeziei universale grădinăresc şi sufletele

marilor poeţi români: Eminescu, Blaga, Arghezi...Citez din memoriile lui Ion Gheorghe: „Dacă aş fi trăit într-o ţară mai

norocoasă, sub oblăduirea unei clase politice inteligente, creatoare şi mai puţin slugarnică în faţa teoriilor străinilor,

privitoare la originile noastre etnice şi ale limbii române, astăzi aş fi fost considerat un Schliemann al românilor”. Azi,

pentru mine, nu a fost doar o zi aniversară a lui Ion Gheorghe, şi nici un moment de reflecţie asupra poezie celor doi, Ion

Gheorghe şi Liviu Ioan Stoiciu. A fost doar o trecere în revistă a propriei visterii lirice de suflet. Certitudinea că poezia pe

care te poţi baza, ca să fie un bun sufletesc al tău, nu trebuie neapărat să fie scrisă de tine. De aici încolo începe sacralitatea

unei literaturi speciale. Mă opresc aici. Prea multă satisfacţie dăunează grav invidioşilor dintotdeauna. Gânduri bune pentru

toţi ceilalţi poeţi care au citit sau vor citi de acum încolo măcar poezia lui Ion Gheorghe şi cea a lui Liviu Ioan Stoiciu. Nu

de alta, dar „locul trei” e liber în modesta mea viziune despre poezia actuală!...

SCRISOARE PÂRSCOVENILOR, DIN PRISACA MEA DE LA NEGOŞINA Tudor CICU

Motto:

„Colo-n margini de coştile,

într-un fund de făgădău,

cine-mi bea de zece zile

vijelie de trascău?”

Radu Gyr (Balada unui plai de munte)

„Cine-mi bea turbat din oală”, continuă poetul cu un alt vers. Stau în şezlong la masa de sub nucul din ograda casei de la ţară şi

sunt mâhnit că pe deasupra mea nu mai trec cu vuietul cunoscut, în şuier, albinele. Nu mai au cules, nu mai au în stup, populaţia

necesară unui raid continuu spre păşunile din jur. Până şi albinele au un cult al lor. Nu se zbat în zadar, atunci când vremurile le sunt

potrivnice. Mă gândesc şi picotesc, haida-de, aici, sub umbra nucului de la poartă şi îmi aduc aminte de ochii drăcoşi ai fetei din prima

mea iubire, vorba lui Tolstoi (în Ana Karenina): „de ochi negri, drăcoşi, ai domnişoarei Roland” – cum să am eu un alt răspuns, afară de

acel pe care viaţa îl dă îndeobşte problemelor celor mai complicate şi insolubile. ”Parcă-i un blestem! Vai, vai, vai!” (scria Tolstoi). S-o

spunem răspicat: da, iubim bocetele înăbuşite ale Mioriţei noastre (fie şi resemnate), iubim cutezanţa meşterului Manole şi blestemele

din finalul Doinei eminesciene şi, ne înfioară resemnarea, gemetele, jelaniile consumate sub acoperişul locuinţelor, adică, rostite undeva

la adăpostul oferit de cei patru pereţi protectori. Suntem naţia celor mai viteji oameni, între cei patru pereţi ai unui adăpost sigur.

Trăiască în veci, toţi aceştia, cei care ne-au adus la acestă mentalitate, cu tot neamul lor! Amin. Asemenea lucruri drăguţe le spune

cineva de obicei cu scopul de a-şi motiva nepăsarea, mi-ar spune bătrânul Cehov, fiindcă (ar fi zis tot el) şi o mică lampă de ar pâlpâi

slab, tot ar scoate fum. Iar eu...? De unde să am atâta putere şi influenţă asupra voastră? Moş Ion Roată spunea că puterea e acolo unde

sunt doar cei mulţi. Nu mai suntem mulţi nici prin urbea noastră scriitoricească. Câţiva acolo, care mai credem în poveştile fără de

moarte ale Şeherezadei. Mulţi alţii au abandonat (vorba lui Gogol) pentru că n-au avut un pic de glagorie în căpăţâna lor chioară. N-am

prea fost atenţi, nu-i aşa, la basmele acelei curtezane de la curtea aprigului Şah al Persiei! Şi se mai spune că basmele mint! Astăzi nu te

lupţi pentru o cauză a ta, ci pentru a-i convinge pe cei din jurul tău că trebuie să renunţe la orgolii personale. Orgoliile totdeauna tind să

devină puteri printre semenii noştri şi să-i subjuge. Nu putem repeta, la infinit, ezitările lui Hamlet, ori greşeala prinţului Mâşkin din

„Idiotul” lui Dostoievski. Mâşkin, cel care i se dezvinovăţea lui Rogojin, care nu-i înţelegea tâlcul întrebării puse şi începea să creadă că

i se năzărise toate cele ce le gândise despre acesta fiindcă, în ultima vreme, avusese tot felul de năzăriri. Să-i fi revenit prinţului din nou

ÎNTREZĂRIRI 6

crizele, ori intuiţia îi dădea de înţeles că avea dreptate sută la sută? Poate de aceea, Aglaia (cea mai mică – 20 de ani – din surorile

Epancin „idolul întregii familii„) nu a putut suporta clipa de ezitare a lui Mâşkin confruntat cu cele două rivale (Daria Alekseevna şi

Nastasia Filippovna) şi, după ce îi aruncă o privire încărcată de o ură nemărginită, rupe definitiv cu el. Este evident (cei care aţi citit

„Fraţii Kramazov”) că bătrânul ateu cinic Karamazov nu-şi putea pierde credinţa pe care n-a avut-o niciodată. Unii cred că e suficient să

crezi în morala lui Hristos, ca să fii creştin. Îi dau dreptate lui Dostoievski care spunea că nu învăţătura lui Hristos poate salva lumea, ci

doar credinţa în Cuvântul care, iată, în fiinţa celui care scrie, s-a făcut trup. Şi, cred eu, are dreptate Dostoievski: de ce să presupunem că

lucrurile s-au petrecut aşa cum ne imaginăm noi, ori cum ne place nouă să ne imaginăm? Ori trăim un secol care ne suflă în ceafă şi noi

nu realizăm asta? Doar în faţa muntelui şi dinaintea mării mai poţi înfrânge neputinţa de a te măsura cu tăria cuvântului. Cuprins de

picoteală pe pragul prăvăliei sale (dintr-un bazar închipuit la marginea poveştilor), cititorul va mai avea multe de văzut şi parcurs,

deschizând cartea lui Herman Hesse „Jocul cu mărgelele de sticlă”, cu gândul să-l urmărească pe autor „ca un ultim avertisment”, când îl

cuprinde anxietatea. Să reluăm drumurile de aici şi să-l însoţim şi noi pe trâmbiţaşul care intra în cetate şi, cu meşteşugite cuvinte, striga

celor dispuşi să se oprească din treburi şi să-l asculte: „nu suntem salvaţi, e vorba doar de o amânare”. Marea deosebire dintre cele două

ordine şi lumi (cum spune Hesse), poate fi şi uimirea lui Knecht ce ajunsese la culmea rosturilor sale. Şi poate de aceea, când Josef se

pomeni ajuns deodată aproape de ţintă, nici nu înţelesese lângă cine bătuse, de o viaţă, drumul spre duhovnicul său, părintele Dion. Mai

multe nu sunt de povestit despre Dasa, Knecht ori Josef, ne sfătuieşte H. Hesse. Căci, pentru lămuriri, va trebui să citiţi cartea. Cât îl

priveşte pe Cervantes, Don Quijote poate „săvârşi fără stavile cele mai nebuneşti fapte” - după cum se exprima Kafka şi notam, de

altminteri, undeva - căci toate se vor pune în mişcare dinspre acele subterane sub formă de „unde termice”. Şi, de ce nu s-ar mişca? Ne

aflăm, doar, la pragul dintre realitate şi irealitate – pentru a fi mereu pe placul cititorului. Suntem la marginea poveştilor şi a evocărilor

din vechile saga. Dintr-un anumit unghi, avem de-a face cu o trecere din planul irealităţii în cel al poveştilor, ori o poleială de mistere

turnate în urechea cititorului cu uimirea descrierii unor viziuni apocaliptice... Ajuns aici, cu gândul visărilor mele, fac semn cu mâna spre

munţii din zare cum că nimic nu pare a-mi spune de ce nu mai au vânzoleala de altădată albinele mele şi de ce nu mai au „febra”

culesului de altă dată. Însă, nici nu-mi fac iluzii, ca Don Quijote care-şi lua avânt în dezlegarea enigmelor. Şi nici nonconformist ca

Faust al lui Goethe, când se dăruie trupeşte pactului pe care îl face cu Mefistofel, dispus să-şi vândă sufletul: fireşte, nu sufletul care va

hotărî viitorul lumii. Sunt trist. Ştiu că tristeţea e provizorie. E şi tranşeea timpurilor acestea care sapă galerii umplute de ecouri

optimiste, aşteptând cu încredere că, din saloanele subterane ale trăirilor, asemenea lui Faust al lui Goethe, sufletele noastre pot fi

salvate: cuvintele având aici acea miraculoasă putere şi fiind folosite ca funcţie terapeutică. Mă şi întreb, dacă în aceste stranii

fragmentări ale visului avut sub nucul de la poarta casei de la ţară, îngerul meu n-a voit decât să mă păcălească încercând să-mi distragă

atenţia de la tainele ce aveau dezlegarea de la Marea Taină, cum promisese? Şi ajuns aici, mă lovesc de veşnica îndoială hamletiană:

„Mai multe-s pe pământ şi-n cer, Horaţio/ Decât închipuie filosofia ta” (act 1, scena 5, Hamlet). Apoi, prin părţile astea, dragi cititori

(iertaţi de îndrăzneală că vă zic aşa), UN PRISĂCAR VORBEŞTE CU DUMNEAVOASTRĂ CA ŞI CUM S-AR ADRESA

ALBINELOR SALE, şi iată cum pune el albinele în zimnicie la iernat, şi vă trimite pe dumneavoastră la alte treburi mai bune decât

zăbovitul pe aici! Mâna mea mai are puterea să scrie câteva versuri pe hârtia rămasă goală, dinaintea mea: „Voi mă alegeţi/mă răsturnaţi

din corabia ce încearcă să mă târâie-n larg./Sunt ca un şoim în mâna voastră:/lacăte grele, tainiţe, mlaştini/în urmă./şi invizibila

pasăre/oare unde s-a dus?”

COLOANA INFINITULUI

Mihai HORGA

RELATIVITATE

IJI

S-a spus că viteza luminii

E graniţă-a tot ce trăim,

Că drumul spre aştri depinde

De masă – de cât cântărim –

Şi asta s-a pus în formule

Simple şi de necontestat

Şi nimeni n-a pus la-ndoială

Cum făcuşi Că E=mc2…

Brâncuşi

Că, Hobiţei cea natală Doar gându-mi ignoră viteza

Dăduşi faimă mondială? Luminii ce graniţe-a pus

Mişcării materiei grele

Când cioplişi Al meu vers Spre spiritul său nepătruns…

Coloana ta Asta

Gândişi cumva Te-ntreabă acuşi Deci sunt condamnat la stagnare

Să-nveşniceşti Constantin Brâncuşi… Şi sigur nu pot evada

Clepsidre mândre Oricum Din lumea aceasta nebună

Suprapuse Ce gândişi – izbutişi Ce n-o mai putem îndrepta!

Prin care Artă făcuşi!

Timpul se scurse

Din cer, în pământ

Sau poate, să-nalţe

Al omului, gând

Spre infinit. În univers?...

ÎNTREZĂRIRI 7

44 DE ANI DE PREOŢIE Gh. POSTELNICU

Preotul Enache Necula (n. 6 iunie 1948) este omul echilibrat,

discret şi constructiv, model în credinţă, în slujire şi blândeţe pentru

enoriaşii săi.

Între 1971 şi 1984 a fost preot în parohia Goideşti, sat aflat la

poalele Penteleului, în triunghiul vestigiilor rupestre Aluniş – Nucu –

Ruginoasa. Aici a refăcut din temelii biserica localităţii, cu hramul

Adormirea Maicii Domnului. În mai 1984 s-a transferat în Pârscovul

de Sus, parohie cu o bogată istorie ecumenică, înregistrând un şir lung

de nume ilustre, începând cu părintele Matei consemnat, cel dintâi,

într-un document din 1630, apoi cu părintele Lupu, întemeietorul

schitului Viişoara – Ulmet, al cărui nume a rămas încrustat pe o grindă

a bisericii din Runcu – Stănileşti, cu preotul Bratu, contemporan cu

Constantin Brâncoveanu. Venind cu istoria mai aproape, amintim pe

părintele Petre Moisescu (1878-1906), pe părintele

Constantin Stătescu (1906-1949), preot militar pe

frontul din Moldova, ctitorul Şcolii din Pârscovul de

Sus (1924) şi al monumentului eroilor din cimitir

(1935), pe părintele Nicolae Marcu (1950-1983), pe

părintele-profesor Iorgu Constantinescu.

Ascultând glasul clopotelor suspendate 60 de ani pe un

schelet din grinzi de stejar, după distrugerea clopotniţei de către

un obuz german (29 noiembrie 1916), părintele Necula a ridicat

o impunătoare clopotniţă, a refăcut pictura sfântului locaş,

stricată în urma cutremurului din 1977, a fixat turla bisericii

mişcate de tornada din vara anului 2000, a tras apă curentă şi gaze. Ascultând nevoile oamenilor în vârstă, a construit,

donând bisericii 500 de metri pătraţi de teren, un aşezământ social care adăposteşte 16 bătrâni aflaţi în neputinţă. Fiind

numit protoereu al Protoeriei Pârscov (2007), a ridicat un sediu aferent acesteia.

Părintele Necula s-a aflat de la început alături de proiectul

„Întrezăriri”, singura publicaţie de cultură şi spiritualitate creştină

apărută în mediul rural buzoian.

În acest an, când biserica din Pârscovul de Sus, satul

Sultanei Ioan, mama poetului Vasile Voiculescu, aniversează 170 de

ani de la sfinţire, preotul Enache Necula, după 44 de ani petrecuţi în

slujba Domnului predă ştafeta, în duhul sănătos al tradiţiei bisericeşti

de pe Valea Buzăului, unui coleg mai tânăr. Îi dorim sănătate şi viaţă

lungă. Pe noul paroh, tânărul Alexandru Guţă, dorim să-l înzestreze

Domnul cu toate darurile sale bogate, să-i dea râvnă şi înţelepciune

care să conducă drumul spre cer al credincioşilor creştini din parohia

Pârscovul de Sus.

ÎNTREZĂRIRI 8

V O R B E ŞI T Â L C U R I

CONVIEŢUIRE (VAG) CONFLICTUALĂ I. NEDELEA

Amestecul în „treburile interne” ale lingvisticii al ideologiei și chiar al factorului

politic – uneori brutal și dictatorial, alteori mai discret, justificat însă prin argumente din afara domeniului – e un fenomen bine (vorba vine!) reprezentat în perioade diferite ale modernității și contemporaneității. De la orientările staliniste acceptate în România, o vreme, cu supunerea (și duplicitatea?) „cuvenită” față de „lumina venită de la Răsărit”, chiar de personalități cu statut științific consolidat, până la modificările ortografice instituite academic după 1989, (și) în virtutea faptului că reluau o tradiție interbelică (înlocuirea lui î cu â în interiorul cuvintelor, a lui sînt cu sunt, impunerea ortogramei niciun, nicio etc.), exemplele de asemenea ingerințe nesănătoase pot fi multiplicate, dacă o invocăm și pe cea a așa-numitei corectitudini politice în existența cuvintelor. Deși rândurile de față sunt iscate de semnalarea intrigată / indignată de către un amic (persoană importantă, nu spui cine!) a folosirii frecvente, în școală, a formulei de adresare „doamnă director” și, în general, a acestei asocieri de feminin cu masculin în diferite alte împrejurări și contexte, am pornit de la constatările de mai sus pentru a ajunge la ideea că, în anumite compartimente ale limbii, pot fi impuse, pe lângă reguli de esență pur lingvistică, și unele din afara acestei discipline sau, în caz de vid de

reglementare, poate domni bunul-plac influențat de mentalități, percepții subiective etc., intervenția bunului-simț (inclusiv lingvistic) fiind însă salutară. Întorcându-ne la corectitudinea politică (engl. political correctness / politically correct; fr. correctitude politique / politiquement correct), vom menționa – chiar dacă în general știute – câteva elemente definitorii pentru acest concept controversat. Opțiune etică asociată îndeobște ideologiilor de stânga, îmbrățișată de cei ce se voiau corifei ai gândirii și acțiunii democratice, corectitudinea politică (CP) s-a manifestat inițial și prioritar ca modalitate de apărare a categoriilor defavorizate și de luptă împotriva discriminării. În deceniile al 8-lea și al 9-lea ale secolului trecut și, apoi, în continuare, această a doua latură a trecut în prim-plan, vizând cu deosebire eliminarea din uz a termenilor care ar avea conotații jignitoare pentru persoanele aparținând unor minorități etnice, rasiale, religioase, cu handicap fizic ori psihic, în vârstă etc.; pentru diferențele de gen sau de orientare sexuală, militanții CP din Europa sau America cer, de asemenea, termeni neutri, fără potențial ofensator. Astfel, a început „prigoana” unor cuvinte, înlocuirea unora cu tentă sexistă sau de altă natură a discriminării cu variante neutre din punctele respective de vedere. Acceptatele odinioară Negro sau colored au fost înlocuite cu Afro-American, apoi, pentru tratament egal al componentelor, cu African-American; orbul a devenit nevăzător; săracul – inapt financiar; măturătorul – tehnician de suprafață sau tehnician igienist; cocoșatul – deviant de la poziția verticală, exemplele putând continua cu rezolvări inspirate ori năstrușnice. Pentru a trata echitabil reprezentanții celor două sexe și ocupațiile lor, franceza a apelat la feminizări de genul auteure, professeure, la ministre etc., pe care însă dicționarele nu prea le iau în seamă, iar engleza s-a străduit să evite compusele cu –man („bărbat”; ex., în loc de chairman „bărbatul din fotoliu – președinte”, chairperson; ambele sunt prezente în dicționare, împreună cu chairwoman, cum ar veni, „femeia din fotoliu, președinta”). Faptul însuși de a îngrădi libertatea de gândire și expresie și, în special, excesele și derapajele la care s-a ajuns au făcut ca, în diferite medii, nu neapărat de dreapta, CP să fie acuzată de ipocrizie, fiind considerată o „dogmă totalitaristă”, o formă „de cenzură”, de „marxism cultural” sau chiar de „fascism lingvistic”. Cu mai puține „salturi peste cal” și mai multă grijă pentru motivări întemeiate, CP, deși oarecum în reflux, supraviețuiește, conceptul fiind pomenit și regăsindu-se ilustrat, printre altele, într-un document al Parlamentului European – „Buletin terminologic și normativ nr.11” (creat în 2008; ușor de accesat) – pe care-l invocăm fiindcă ne apropie de subiectul promis. Cuprinsul său este constituit de „Limbajul neutru din punct de vedere al genului (nonsexist) în PE” (în acest titlu este ușor de oservat o abatere de la norma academică – punct, în loc de punctul). Afirmând în trecere că „utilizarea limbajului neutru nu ține doar de corectitudinea politică”, documentul precizează că acesta „se utilizează pentru a evita exprimări care, implicând că un sex este superior celuilalt, pot fi interpretate ca fiind discriminatorii sau defavorizante”. Se recunoaște că „principiul nediscriminării nu poate fi aplicat în același fel în toate limbile”, că reflectarea într-un text a neutralității limbajului „depinde în mare măsură de tipul și registrul textului în cauză”, iar „utilizarea ocazională a formei generice de masculin în situații dificile” poate fi considerată „acceptabilă”. Buletinul stabilește și un set de „Reguli pentru limba română”, în care „majoritatea denumirilor de profesii și funcții sunt de genul masculin”. Fapt enunțat clar și de gramaticile românești și evidențiat convingător de Nomenclatorul oficial al ocupațiilor apărut după 1989. Există, într-adevăr, substantive exclusiv masculine, vizând însușiri specific bărbătești (bariton, bas, tenor) sau ocupații rezervate (cel puțin în anumite epoci) bărbaților (fochist, gropar, marinar, popă, pompier, scafandru, soldat, voievod etc.), după cum, similar, există și substantive exclusiv feminine (cameristă, casnică, călcătoreasă, femeie de serviciu, gravidă, guvernantă, menajeră, moașă, soprană, spălătoreasă etc.).

ÎNTREZĂRIRI 9

Categoria substantivelor așa-zis epicene (cu aceeași formă, de masculin, pentru desemnarea ambelor sexe) este, așa cum menționa și buletinul cu pricina, larg reprezentată în limba română. Dintr-o listă mai lungă, să amintim: arbitru, arhivar, cancelar, cenzor, chirurg, comisar, cronicar, decan, doctor (numai ca titlu științific), magistrat, maistru, manager, medic, meșteșugar, ministru, prefect, procuror, rector, vameș. (Buletinul inventariază 29 de cazuri, lipsind unele din lista de mai sus și fiind adăugate altele. Printre masculinele exclusive sunt citate însă și lector, psiholog, sociolog, pentru care DOOM consemnează variantele „rare” lectoră, psihologă, sociologă. Ceea ce înseamnă fie că redactorii de la PE n-au consultat DOOM, fie că autorii acestui dicționar – în ambele ediții – au fost mai consecvent și mai ferm...feminiști.) Cât privește feminizarea abuzivă a unor funcții din lista de mai sus, ea este destul de frecvent ilustrată în presă (constatată mai ales în cea în format electronic, pe care am consultat-o, cea pe hârtie împuținându-se drastic). Iată câteva citate: „Lucia Varga, fostă ministră a Mediului, atacă PSD...” (romanialibera.ro, 16 mai 2015); „Ajunsă ministră a Mediului, Rovana Plumb simte povara...”(catavencii.ro, 17 iulie 2015); „Fosta procuroare Angela Nicolae, condamnată...” (evz.ro, 15 iunie 2015); „magistrată galonată...” (agerpres.ro, 30 iunie 2015) etc. Față de vechea Gramatică a Academiei, care includea și electrician, frezor, strungar, vatman între substantivele fără formă de feminin, în DOOM-1982 găsim deja electriciană, frezoare, strungăriță, iar DOOM-2005 le adaugă senatoare, vătmăniță. Pesemne din aceleași rațiuni feministe, în dicționarele invocate apar și femininele (cel puțin greoaie; e drept cu mențiunea rar) biologă, filologă, fonologă, pedologă, stomatologă; chiar și filosoafă/filozoafă, pe care, personal, nu le văd decât în contexte ironice. În lista profesiilor și funcțiilor cu formă de feminin, Buletinul PE cuprinde 47 de situații, de bun-simț și utilă fiind precizarea (pe care o fac și alte surse de corectitudine gramaticală) că, în cazul unora, femininul nu mai este utilizabil dacă este urmat de un determinant: asistentă, candidată, cercetătoare, colaboratoare, comentatoare, funcționară, inspectoare, șefă (corect: asistent universitar, cercetător științific, colaborator bancar, comentator politic, funcționar guvernamental, inspector general etc.). Discutabilă este însă disjuncția operată între „doamna profesoară X (învățământ preuniversitar)” și „doamna profesor X (învățământ universitar)” . Și, cu această observație despre o „discriminare” fără suport lingvistic, ajungem la dilema ...doamna directoare sau doamna director, subiect destul de important, dacă avem în vedere măcar dimensiunile dezbaterilor de pe diferite site-uri, forumuri, bloguri (softpedia.ro, scientia.ro, forum.portal.edu.ro etc.). Din păcate, multe intervenții par (ori chiar sunt) amatoriste, urechiste sau bășcălioase, deviind de la temă. Se fac trimiteri la pasaje / pagini inexistente în Gramatica Academiei, la reguli ce ar fi statuate de DOOM-2006 (?!), la ceea ce „am învățat în facultate”, cum că „nu există feminin pentru profesii” (?!) ș.a.m.d. O încercare onorabilă de a găsi o rezolvare avizată e aceea a unor persoane care au căutat-o apelând la răspunsul dat, prin 2005, pe site-ul său (el propunea altă scriere pentru cuvântul împrumutat din engleză), de regretatul George Pruteanu, care preciza: „Corect: doamna directoare, doamna președintă, doamna ingineră. Toate aceste trei substantive au formă de feminin, spre deosebire de altele, ca, de ex., ministru, care nu au. Lingviștii privesc însă cu atenție tendința de impunere a formei masculine, care pare să confere mai mult prestigiu.” Autoritatea intelectuală a lui G.P. n-a închis totuşi dezbaterea, doamna director având, în continuare, destui adepți, fapt explicabil, într-o anumită măsură, date fiind cazurile în care feminizarea aduce cu sine conotații peiorative (generăleasă, primăreasă), percepția (subiectivă) a masculinului ca purtător de... prestigiu și de legături cu...funcțiile superioare în societate, credința că masculinul atașat doamnei sporeşte caracterul ceremonios al adresării. Dezbaterea iese, la un moment dat, din spațiul virtual ocupat de forumiști (cu nume, dar fără renume), pentru a ajunge în arena politică prin persoane publice. După ce un jurnalist, O.Z., îi atrage atenția, prin iulie 2013, că n-ar fi corectă folosirea termenului „președinta FMI” și, de asemenea, ar trebui să se spună „doamna director”, și nu „doamna directoare”, deputata (pe atunci) democrat-liberală A.P.(V) solicită Academiei Române, printr-o sesizare pe Facebook, recunoașterea / reglementarea în limba română a formelor de feminin pentru funcțiile publice. Cei doi „lingviști” de ocazie nu fac vreo verificare prin surse autorizate, nu caută texte științifice lămuritoare, ci enunță autoritar și cer...reforme, episodul, cu evidente accente de ridicol, fiind tot un caz de amestec nefericit în probleme de limbă de genul celor pomenite în primul paragraf al rubricii de față. Dacă rămânem totuși în spațiul purei corectitudini lingvistice, chiar în condițiile în care ”feminizarea” unor nume de profesii pare neavenită, privilegierea variantei acordate este logică și demnă de susținut. Așadar, doamna directoare. (Cu atât mai mult, cu cât varianta doamna director creează dificultăți de acord, unii forumiști criticând ori pledând pentru doamna director al școlii, respectiv, doamna director a școlii; evident, dacă preferăm masculinul, optăm și pentru al, referirea făcându-se la funcția exprimată prin masculin). Ignorăm, astfel, și un eventual argument statistic: o căutare avansată pe Google arată pentru doamna directoare circa 22 300 de atestări, iar pentru doamna director – 29 400. Forța democratică a majorității nu credem că este aplicabilă aici. Cert este că, așa cum aprecia, nu demult, cunoscuta lingvistă și publicistă Rodica Zafiu în rubrica sa strămutată în Dilema veche (cu un nume înnoit, Cuvinte nepotrivite), recomandărilor autorizate și tendințelor de feminizare a numelor de profesii sub semnul militantismului feminist li se opune, în spațiul cultural românesc, o tendință de „masculinizare” a numelor de îndeletniciri și funcții, chiar și când acestea au de multă vreme formă feminină (doamna senator, doamna director, doamna administrator etc.). Oricum, gramatica românească are reguli complicate (uneori contradictorii) sau sectoare nereglementate explicit. De aici și frecventele oscilații de uz. Pe tărâmul pașnic al relațiilor dintre masculinul și femininul gramatical românesc, noi

am evidențiat, cât am putut, o...conviețuire vag conflictuală.

ÎNTREZĂRIRI 10

LIMBA NOASTRĂ-I O POVARĂ Petcu ABDULEA

,,Limba noastră-i o comoară

În adâncuri înfundată,

Un şirag de piatră rară

Pe moşie revărsată.”

,,Limba noastră-i o comoară”, de Alexe Mateevici

Îl putem parafraza fără teama de a greşi pe Mateevici, acest poet patriot, fiindcă, într-adevăr, pentru mulţi români, din ce în ce mai mulţi, comoara limbii române este resimţită ca o povară. Te poţi convinge rapid de acest adevăr doar deschizând televizorul sau radioul, ascultându-ţi compatrioţii pe stradă şi, mai ales, pe unii tineri, chiar elevi ori studenţi, cu un lexic redus, bolovănos, degradat, presărat cu expresii în care verbul ,,a băga” este atotprezent până şi în vocabularul unor domnişoare (dacă se mai poate numi vocabular colecţia agramată de vorbe deşănţate, punctate de interjecţii stridente şi hlizeli, şi dacă emiţătoarele acestor sonorităţi se mai pot numi domnişoare). Ne-am întreba: Unde sunt elevii de altădată? Ou sont les neiges d’antan? Păi, nu departe. Se află printre bieţii infirmi descrişi mai sus, dar sunt ironizaţi, marginalizaţi pentru buna lor creştere, pentru că învaţă şi nu copiază etc. Ce le-am putea spune primilor? Că limba este un mod de a vedea lumea, de a o înţelege, de a relaţiona raţional cu realitatea, că este un dar nepreţuit, ea ne defineşte ca neam, ca indivizi, că la cizelarea ei au trudit nu doar cărturarii, ci şi strămoşii acestor tineri? Că unii străini o învaţă, fermecaţi de expresivitatea şi frumuseţea ei? Le spunem, dar aud? Aceste realităţi ne oripilează, însă nu ne miră, din moment ce, în faţa naţiei, un europarlamentar, care e (sau a fost) şi poet, înjură golăneşte, se poartă ca ultimul mahalagiu, cu toate camerele înregistrându-i înalta ,,prestaţie spirituală”, sau, tot în faţa naţiei, un prim-ministru invita, cu subînţeles şmecheresc, de băiat de cartier, să i se numere ouăle. Şi nu puţine aşa-zise VIP-uri, cum le place să li se spună, au un fond genetico-mojico-lingvistic similar. Nu de la ei aşteptăm demonstraţii de competenţă lingvistică sau de cultură generală, chiar dacă se cred capabili să dea şi lecţii, uneori şi lecţii de morală. Numai că, din cauza lor, a gesturilor scandaloase ale acestora, a grosolăniei cu care ignoră, într-un dispreţ ciocoiesc, legile, şi morala, şi credinţa, şi normele limbii, atitudine care, chipurile, face rating, ar fi pe gustul ,,boborului”, greu mai sunt invitaţi în media audio-video oamenii adevăraţi, spiritele ale căror intervenţii ne-ar putea servi drept modele, ne-ar putea jalona progresul, devenirea. Şi, în legătură cu preferinţele cetăţenilor, este complet eronată părerea că i-ar încânta vulgaritatea, imundul. Din discuţiile cu elevii mei, cu vecinii din bloc, cu ţăranii din satul părinţilor reiese cu totul altceva. Ei îi judecă necruţător, cu ironie muşcătoare. Nu le sunt iertate, în primul rând, păcatele de altă natură, penale ale multora, dar nici derapajele ce ţin de gramatică, gen almanahe. Mi-i amintesc pe sătenii din anii când radioul lui Marconi ajunsese la ei cu aproape un secol întârziere, oameni simpli, fără a avea cine ştie ce noţiuni de gramatică, cu cât interes urmăreau şi comentau emisiunile despre limbă ale lui Alexandru Graur. O responsabilitate uriaşă în promovarea unei limbi corecte o au însă, pe lângă şcoală, pe drept pusă la index pentru incultura absolvenţilor, radioul şi televiziunea, profesioniştii din acest domeniu, pregătiţi special pentru a se adresa publicului şi care determină impunerea unei anumite forme de exprimare. Însă tocmai aici se înregistrează o mulţime de abateri, semnalate şi în presă şi asupra cărora m-am oprit şi eu în lucrarea Greşeli de exprimare la televiziune şi la radio, aşa că, în rândurile de mai jos mă voi referi la… cărţi. De-a lungul secolelor, ele au oferit cititorilor din lumea întreagă limba cea mai elevată, adevărate modele de exprimare frumoasă. La noi, cronicarii, Dosoftei, Văcărescu (şi al său împărătesc testament ,,…Las vouă moştenire/ Creşterea limbii româneşti/ Şi-a patriei cinstire”), Eminescu, Creangă, Caragiale au pus miraculoase cărămizi de cuvinte ,, la temelia casei de vis, limba română”. Dar a venit tranziţia, au apărut zeci şi zeci de edituri ahtiate după îmbogăţire rapidă, au profitat de o legislaţie cu lacune, scoţând cărţi pe bandă, pe hârtie de ambalaj, cu o avalanşă de greşeli de toate categoriile. Puţine, foarte puţine edituri îşi respectă statutul şi nu coboară ştacheta, angajându-şi un corector, aşa cum ar trebui să aibă toate. Fiindcă şi în manuscrisele scriitorilor se mai strecoară greşeli, ce trebuie corijate, dar cele mai multe aparţin celor care transcriu materialul şi care, uneori, nu descifrează manuscrisul sau nu au o pregătire corespunzătoare. Altfel cum s-ar explica sintagma Gânditorul de la Hamangia, modificată parcă de un şcolar repetent, Gânditorul de la Hamoragia? Şi unde o întâlnim desfigurată astfel? În cartea Jurnalul unui jurnalist fără jurnal a unui scriitor de excepţie, I.D.Sârbu, un intelectual de înaltă clasă. N-a apucat să vadă eroarea (sau oroarea) , fiindcă a murit cu puţin înainte de Revoluţie, iar cartea s-a tipărit imediat după. Deci autorul greşelii, tipograf sau ce o fi fost, om care, oricum, lucrează cu cartea, are un orizont cultural atât de întins, încât nu a auzit de cea mai celebră statuetă descoperită la noi, Gânditorul de la Hamangia. O perlă de tipul acesta

ÎNTREZĂRIRI 11

creează o disonanţă asemănătoare unui scârţâit de scaun în timpul unui concert. Ne putem întreba dacă şi editorul va fi citit paginile respective… Şi nu este singura operă literară de valoare în care se găsesc , e drept, în număr mic, fel şi fel de scăpări. Nemaivorbind de cărţile obişnuite, fie beletristică, fie carte ştiinţifică sau manuale. Îmi amintesc că într-un manual de navigaţie , autorul, priceput la nave, dar nu şi la gramatică, aşezase câte o virgulă între subiect şi predicat peste tot: Submarinul, este….; Bricul, este… În altă carte, Pontul Euxin apărea drept Portul Euxin, în alta, cuvântul sacru se metamorfozase în socru… Însă, dacă s-ar întocmi un clasament al tipăriturilor cu cele mai multe încălcări ale normelor gramaticale, pe primul loc, la mare distanţă de toate celelalte, s-ar situa o broşură cu bancuri, care a văzut ,,lumina tiparului ”(dar şi întunericul dicţionarului) la editura TEŞU, acum câţiva ani, autor fiind însuşi ,,apropitarul instituţiunii”, dl Teşu Solomovici. Într-adevăr, e un produs singular, împănat cu greşeli de toate tipurile, la care se adaugă şi caracterul obscen al unor bancuri cu faimosul Bulă. Dar, cum arătam mai sus, sunt puţine cărţile ireproşabile, în care chiar ochilor vigilenţi ai corectorilor să nu le scape ceva. În Antologia sanscrită, reeditată de Editura Princeps Edit, 2007 (tradusă de George Coşbuc), am urmărit şi modul în care corectorul şi-a făcut datoria. Pentru că nu lui Coşbuc i se pot atribui neglijenţele din pagini. Se înţelege că, pentru a menţine acel aer de vechime al textului, s-au păstrat forme arhaice ca dodată, perde, sihastri, iar din necesităţi prozodice, pentru o rimă perfectă, nu s-au actualizat unii termeni: credinţii- părinţii, jucăreie- femeie, minţeşte- trăieşte… şi este bine că s-a procedat aşa. Însă găsim: blând de foame apa bălţilor (în loc de bând), pag. 45; flamiugii (în loc de flamingii), pag.55; el minte, ta eşti viu ( în loc de tu eşti viu), pag.60; Că regii toţi sunt monştrii, cu suflet…(în loc de monştri), pag. 116; nici regii n-o înşeală (în loc de înşală), pag.171; veştezitul (în loc de veştejitul), pag.202; să ştii, că tata (nu se pune virgulă între regentă şi completiva directă), pag. 74; tu rege nobil (trebuie virgulă după tu), pag. 164. Şi virgula cea poznaşă este folosită incorect în mai multe situaţii. Alte câteva exemple: din Evadări în lumea liberă, de A. Marino, am reţinut pluralul parăzi; în Caietul albastru, vol. II, N.Balotă, am întâlnit forme ca grătaruri (pag. 63), acoperişe (pag. 35), o amadină (pag. 83), tixit (pag.141), întoarcer (pag. 187); din Amintiri în dialog, de Matei Călinescu şi Ion Vianu, am notat mirezme (pag.187), proprii lui părinţi (pag.321) şi proprii lui colegi (pag.229); să luăm conştiinţă de (în loc de cunoştinţă – pag.224); Din Post- scriptum, de Vera Călin, am extras servici (pag. 169), aterizarea pe Lună (pag.85), romanul era o întregime inclus (pag.12), ipote-ci (despărţit astfel la capăt de rând – pag.83). Iată că nici cărţile unor intelectuali de marcă nu sunt scutite de prezenţa unor greşeli. Iar cine citeşte cu atenţie, pagină cu pagină, unele lucrări de referinţă, chiar lucrări normative, va avea oarecare surprize. În Dicţionarul explicativ al limbii române, ediţia a II-a, 1996, am depistat: la pag. 1078, forma cismărie, deşi la pag. 183 cuvântul titlu cizmărie este ortografiat corect, dovadă că eroarea nu aparţine autorilor. La pag.1055 figurează sintagma ei însăşi; la pag. 84 găsim ulii şi porumbeii ( in loc de uliii); la pag.845 apare genitiv- dativul presurei (în loc de presurii); la pag. 263 se află dedesupt; la pag.183 l-am reţinut pe reazămă ( pentru reazemă); la pag. 985: celei de-a 18-a literă ( literă stă în genitiv, deci trebuie să aibă forma litere, celei celei de-a 18-a litere, spunem celei de-a doua fete, nu celei de-a doua fată); la pag.62 , artileria se defineşte ca fiind ,,parte a armatei care mântuieşte… proiectile, în loc de mânuieşte. Iată o mostră simpatică de umor involuntar; este adevărat însă că artileria cam mântuieşte pe unde-şi aruncă obiectele pe care le mânuieşte.

După cum se observă, cele mai multe exemple sunt alese din cărţi prestigioase, înţelegându-se că situaţia celorlalte este şi mai tristă. Concluzia? Este necesar ca editurile aflate în culpă să-şi revizuiască poziţia şi să manifeste un înalt respect pentru text, iar noi, cititorii, nu trebuie să fim îngăduitori cu superficialitatea celor care ne vând, nu orice produs, ci unul de suflet, în elaborarea căruia nu se cuvine să-şi facă loc uşurinţa sau graba. Să privim cu exigenţă, să semnalăm editurilor observaţiile şi nemulţumirile noastre cu privire la calitatea cărţii, această mare invenţie şi mare bucurie a vieţii, şi poate că presiunea exercitată de public va determina o schimbare în bine a lucrurilor.

ŞAH Elena VOICULESCU

Când liniştea vieţii Suntem cu toţii,

S-aşterne peste noi, Pionii unui şah,

Când negura serii Mutăm pe tabla vieţii,

Păşeşte peste voi, În strategii bizare.

Găsim un drum, În alb şi negru.

O cale, o potecă. Viaţa ni se-mparte,

Ne pierdem în mărire. Păşim stupid în agonii nocturne.

Şi-n setea de putere.

ÎNTREZĂRIRI 12

Căpitan aviator erou Alexandru Şerbănescu,

Asul Aviaţiei Militare Regale Române(n. 17 mai 1912, Coloneşti, Judeţul Olt – m. 18 august 1944,

Ruşavăţu, Plasa Pârscov, Judeţul Buzău)

Comandor dr. Marius-Adrian NICOARĂ1

Poate cel mai iubit şi apreciat aviator român din timpul celui de-al Doilea Război Mondial,

căpitanul (cpt.) aviator (av) erou Alexandru Şerbănescu, născut pe meleaguri oltene, a fost un pilot

temerar, excelent luptător aerian, comandant competent şi camarad desăvârşit. A căzut la datorie

pentru protecţia spaţiului aerian naţional şi apărarea în context, a populaţiei din Plasa Pârscov, în

urmă cu 71 de ani.

A fost fiul lui Alexandru şi al Mariei, de naţionalitate română, de cetăţenie română şi religie

ortodoxă. A absolvit clasele primare la Coloneşti - Olt, gimnaziul la Iaşi în 1927 şi Liceul Militar de

la Mănăstirea Dealu în anul 1931. A urmat apoi cursurile Şcolii de Ofiţeri de Infanterie „Principele

Carol” din Sibiu în perioada 1931 – 1933,2 fiind repartizat cu data de 1 august 1933 la Batalionul 3

Vânători de Munte.

A parcurs în ierarhia militară următoarele etape:

- 1933 – 1938: sublocotenent (slt), ofiţer subaltern, Compania 3;

- 1938 – 1942 locotenent (lt);3 (- 1.III. – 31 VII 1939 a urmat cursurile Şcolii de Observatori Aerieni; - 1 XI 1939 –

1 IV 1940 a urmat Cursul tehnic complementar de aviaţie4; - 1 V 1940 – 31 X 1940 a urmat Şcoala de Pilotaj fiind brevetat

pilot militar, repartizat la Şcoala de Ofiţeri de Aviaţiecu 1 XI 19405;- 1 IV 1941 - 10 VII 1941 instructor de zbor în Şcoala

de Pilotaj, Escadrila (Esc)1 Elevi;- 10 VII 1941 – 28 VII 1941 urmează Cursul de brevetare ca pilot de vânătoare fiind

confirmat şi „personal activ în aviaţie combatant-navigant”6; - 28 VII 1941 – 9 IX 1942 comandant-instructor,în Şcoala de

Pilotaj, la Esc. 1 Elevi;

- 18 VII 1942 – 18 VIII 1944 cpt. ( - 9 IX 1942 – 11 VI 1944 pilot de război pe Frontul de Est al Armatei Române

ca subaltern, ulterior commandant la Esc.57 Vânătoare (Vt.), Grupul 7 (G7) respectiv 9 Vt., comandantul G9Vt. din 13 III

19447; -11 VI – 18 VIII 1944comandantul G9Vt pe Frontul de Est şi în apărarea teritoriului naţional, pentru combaterea

atacurilor aeriene anglo-americane şi sovietice).

A pilotat aeronave de tipul „Fleet, „Potez XXV,” „Csapla”, şi „Industria Aeronautică Română” (I.A.R.)-38;-80

respectiv 81, dar mai ales „Messerschmit” (Me.)Bf–109 G, avionul său de suflet.

Să mai precizăm că atunci când a executat cea de-a 300

misiune aeriană la inamic (va face peste 540), conform

regulamentelor internaţionale, trebuia readus în ţară în semn de

binemerit de la patrie, dar a refuzat, deşi i se promisese şi

comanda şcolii de la Ziliştea- Boboc. A fost recompensat totuşi cu

un autoturism Mercedes pentru vitejia sa.

Credem că sugestivă este prezentarea în paginile revistei

noastre, a ultimei misiuni executate de acesta. În ziua de 18 august 1944,a fost cel mai devastator bombardament american

asupra României pe timpul celei de-a Doua Conflagraţii Mondiale. Peste 1000 de avioane americane au atacat România,

bombardând localităţi din judeţele Argeş, Prahova, Dâmboviţa, Ilfov şi Buzău. Situaţia aviaţiei române era disperată,

aproape nu aveam cu ce să ne apărăm. Au decolat 14 avioame din G7Vt şi 13 avioane din G9Vt, toţi cei 27 de piloţi

oferindu-se ca voluntari. Decolat de la Boboc spre Valea Buzăului, cpt. Şerbănescu era poziţionat în centrul formaţiei sale,

având în flancul stâng pe lt. Ioan Dobran şi în flancul drept pe adjutantul Traian Dârjan. Imediat au lansat atacurile asupra

unor Mustanguri deasupra Plasei Pârscov. Extragem mărturia, pe atunci a tânărului lt. Dobran (astăzi un respectat veteran

aviator în vârstă de 96 ani). „Când l-am zărit, în spatele lui se găsea un Mustang cu botul roşu. Cu o ultimă speranţă

transmit prin radio. – Viraţi, d-le căpitan, poate se va întâmpla o minune şi va auzi. M-a fulgerat o clipă gândul că n-am

scăpat, că Mustang-urile sunt pe urmele noastre, apoi am tras neochit cu tunul şi mitralierele între el şi căpitan… era prea

târziu. Avionul lui mergea în linie dreaptă, fără să schiţeze nici un viraj. Intrase în rafala trasoarelor roşii pe care

americanul o pusese în faţă. Din planul lui stâng se prelingea o uşoară dâră de fum, avionul se înclină spre stânga, se

întoarce pe spate şi pică sub verticală… Sunt dezorientat şi cu sufletul greu … a căzut o stea … a căzut Şerbănescu…”8

1 Comandantul Centrului de Instruire pentru Forţe Aeriene 2 Conform Înaltului Decret Regal (Î.D.R.) nr. 1931/1933 3 Î.D.R. nr 2055 din 18 iulie 1942, cf. MonitoruluiOficial nr. 166 din 19 iulie 1942 4 Serviciul Istoric al Armatei (S.I.A.), Fond 3042, f. 16. 5 Ordinul Ministerului Apărării Naţionale, Direcţia Personal 61242/1940 6 Î.D.R. nr. 2150/1941 7 S.I.A., Arhiva Statului Major al Forţelor Aeriene (SMFA), Fond Corpul Aerien Român (CAR), Dosar 485, f. 200 8Dobran, Ion, Jurnalul locotenentului Dobran, Editura Modelism, Bucureşti, p. 114

Cpt. av. Alexandru

Şerbănescu, comandantul

G9Vt.

Me.Bf 109G-6 ‘Galben 1’ pilotat de Cpt. Av. Alexandru Ştefănescu, G9Vt.,

doborât pe 18 august 1944, la Ruşavăţu, în Plasa Pârscov, jud Buzău.

ÎNTREZĂRIRI 13

Un scurt bilanţ al activităţii cpt. av. erou Alexandru Şerbănescu în cel de-al Doilea Război Mondial, îl prezintă în

clasamentul aşilor aviaţiei române la pozitia a 2-a, cu 55 victorii aeriane (44 confirmate, 11 neconfirmate). Pentru toate

acestea a fost decorat cu: „Virtutea Aeronautică” clasa Cavaler şi „Ordinul Mihai Viteazul” clasa a III-a.9

Este astăzi un model pentru personalul aeronavigant al Şcolii de Aplicaţie pentru Forţele Aeriene „Aurel Vlaicu” de

la Ziliştea-Boboc-Buzău, instituţie care în anul 2009 a ridicat împreună cu fundaţia ce poartă numele eroului, o placă

comemorativă în curtea Primăriei comunei Vipereşti din judeţul Buzău, în anul 2010 împreună cu aceeaşi fundatie, a aşezat

un bust al eroului într-o sală didactică ce-i poartă numele, fiind totodată unul dintre cei omagiaţi de Primăria Pârscov prin

monumentul dezvelit pe 17 iulie 2015.

P R O Z Ă

SEBASTIAN ŞI PIATRA DE SMARALD

Elena STROE-OTAVĂ

Sebastian deschise ochii, simţind pe piele zeci de insecte lipicioase. Îi umblau prin

urechi, nări, gură. Încercă să se ridice şi să le alunge, dar nu reuşi să facă nici o mişcare. Mâna

nu răspundea la comanda creierului. Vru să strige, dar nici un sunet nu ieşi din gura deschisă şi

plină de insecte. „Unde sunt? Ce se întâmplă cu mine?”- gândi speriat.

Devenind conştient de propria fiinţă, deschise ochii în întuneric. „Deci este noapte.

Sunt la mine în cameră. Dar ce s-o fi întâmplat, de nu pot să mă mişc? Nu cumva?…”

Auzi voci dincolo de uşă, unde observă, prin fereastra din plastic, o lumină slabă. „Ei

sunt pe hol. Cu televizorul deschis. Chiar dacă strig, nu mă aud, cufundaţi în ce văd şi aud

acolo.”

Încercă, din nou, să se mişte, să se ridice. Nu reuşi nici de data asta. Vru să strige ceva.

Nu putu. „Sigur am avut un atac vascular cerebral, am paralizat şi nici nu pot vorbi. Oare ei când vor observa că lipsesc, că nu ies din

cameră? Nici nu dau pe la mine, de când a plecat maică-sa. Mi-au şi spus: „Nu o să-ţi deschidem uşa, ca să vedem ce faci. Aşa că poţi să

şi crăpi, dacă ai lăsat-o să plece.” „Dar aţi fost şi voi de acord. Pentru voi a plecat, să muncească şi să vă trimită bani, să aveţi cu ce plăti

ratele, să vă luaţi mobilă, să vă mutaţi la casa voastră.” „Adevărat, dar i-am zis să nu ne lase cu cotonogul pe cap.” „Dar pe capul cui aţi

fi vrut să rămân? Unde să mă duc?” „La mă-ta, acolo să te duci. Să aibă ea grijă de tine.” „Cum să mă duc la mama? E bătrână şi

bolnavă. Şi cum să mă descurc la ţară?” „Nu ne interesează. Să pleci de pe capul nostru…”

Asta îşi amintea, mereu aceleaşi cuvinte grele, spuse de fie-sa, care l-au săgetat direct în inimă!...

Sebastian dusese o viaţă grea după căsătorie, amăgindu-se că o făcuse din dragoste. Însă descoperise destul de repede că

nevastă-sa avea o autoritate ce semăna izbitor cu a maică-sii. În cei aproape doi ani, cât o curtase şi o vizitase acasă, la părinţi, observase

câte ceva, deşi ei încercau să ascundă adevăratele relaţii din familie. Ce-i drept, socru-său era un om blând şi acceptase de bunăvoie

autoritatea şi aerele nevestei sale, care se considera superioară lui. Ea le povestea tuturor din ce neam mare se trage, fiică şi soră de

învăţători. De ce nu învăţase, ca să devină învăţătoare, nu spunea. Se măritase cu acest om bun şi-i făcuse şapte copii, cu educarea cărora

nu prea se ocupase. Crescuseră după capul lor, fără modele, fără să înveţe prea multă carte. Geta era însă influenţată de maică-sa şi tot ce

văzuse la ea, aplicase şi în familia ei. Devenise aspră, poruncitoare şi-l anunţase pe Sebastian că ea va conduce familia, deoarece el, ca

profesor de limba română, nu are simţ practic, nu se pricepe la nimic. Numai că Sebastian nu era un om delăsător, ca socrul său. Era la

fel de iute şi de aprig, ca şi Geta şi, în curând, avea să înceapă calvarul vieţii lui, la care nici nu visase înainte de căsătorie…

Sebastian simţi că prinde putere, mişcând mâinile şi picioarele. „Ce-i cu voi, lighioanelor? Ce aţi năpădit aşa pe mine?”, rosti cu

glas şoptit, alungând insectele cu mâna. Apoi se ridică, deschise uşa şi ieşi pe holul casei. Corina şi Dorin, fiica şi ginerele său, urmăreau

un film la televizor, în acţiunea căruia erau adânciţi cu totul. Nici nu l-au observat. „Ce film urmăriţi?”, îi întrebă Sebastian. Dar nici

unul nu răspunse şi nu întoarse capul, ca şi cum nu ar fi auzit întrebarea. „Nu fac altceva, după ce vin de la serviciu. Nici de copii nu au

grijă. Mănâncă ce apucă, adorm pe unde nimeresc. Casa e plină de gândacii care urcă pe ţevi de la alimentara de la parter. Nu iau nici o

măsură să-i stârpească, dar nici pe noi nu ne lasă. Cică vrem să le otrăvim copiii! Lighioanele scârboase umblă nestingherite peste tot, pe

mese, prin aşternuturi, prin şifoniere. Chiar şi în frigider găseşti gândaci striviţi cu uşa! Măcar dacă ar pleca undeva cu copiii, să chemăm

pe cei de la dezinsecţie. Treaba lor! Eu nu mai am nici un cuvânt de spus în casa mea, de când mă-sa a plecat, din nou, în Italia!”...

Deschise uşa apartamentului şi ieşi pe holul blocului. Un bec slab lumina scările. Coborî în stradă. Rămase surprins: totul

strălucea în lumina becurilor şi a cerului înstelat. „Nu este Crăciunul! E vară! De ce este oraşul împodobit cu atâta frumuseţe?” Porni

încântat prin piaţa străjuită de monumentul de granit roşu, apoi pe bulevardul luminat de beculeţe şi de ghirlande multicolore. În mijlocul

cerului albastru, strălucitor, cu stele aurii, Luna zâmbea, ca o zână. „Dac-ar şti ei ce frumos este afară, n-ar mai pierde vremea la

televizor.”- gândi Sebastian şi merse înainte. Trecu printre copiii care purtau buchete de flori în mâini, însoţiţi de doamne şi domni

eleganţi. Undeva, în capătul bulevardului, spre care se îndreptau cu toţii, zări o clădire imensă. Când ajunse acolo, descoperi o gară

strălucitoare, cu trenuri albe, pe şine de argint, aşteptând îmbarcarea călătorilor.

- Poftiţi în vagoane!- îi invită, zâmbind amabil, un domn îmbrăcat în costum alb, cu şapcă roşie.

Fericit, Sebastian se urcă în primul vagon, şi trenul porni. Îşi căută un loc, dar trenul se oprise deja. Coborî şi… se trezi într-o

cameră albă. Abia se trezise din somn. „Ce vis frumos!”- zise copilul, frecându-se cu mânuţele la ochi.

- Hai, Sebi, scoală-te, că trebuie să plecăm la muncă, - auzi, în curte, glasul poruncitor al tatălui.

- Lasă-l să mai doarmă,- strigă maică-sa din casă. Hai, maică, la masă, - zise ea după un timp. Nu poţi veni cu noi flămând.

9 S.I.A., Arhiva SMFA, Fond CAR, Dosar 8, Volumul I, f. 7-8

ÎNTREZĂRIRI 14

Sebi sări din pat şi alergă la bucătărie. Avea cinci-şase anişori şi era tare mărunţel. Altfel, iute foc !

O găsi pe maică-sa punându-i pe masă cana cu lapte cald şi o bucată de pâine. Taică-său intră să ia coşurile cu mâncare şi bota

cu apă.

- Hai, ţâncule, grăbeşte-te, că a răsărit soarele. Ne ia lumea de leneşi.

Se hotărâseră de aseară să-l ia şi pe Sebastian cu ei la câmp, să nu-l lase singur acasă, că cine ştie ce boacănă mai face, ca ieri,

când a rămas acasă, să aibă grijă de gâşte, dar el s-a jucat cu piticii de seama lui şi le-a pierdut.

Băiatul era tare bucuros că merge şi el la câmp, la praşila porumbului. Era vară, senin, cald. Se va juca toată ziua. Nu fusese

niciodată acolo, unde părinţii plecau dis-de-dimineaţă şi de unde se întorceau seara foarte obosiţi, flămânzi şi plini de praf. Au urcat în

căruţă, pe canapeaua făcută dintr-o scândură, lângă coşurile cu merinde, bota cu apă şi unelte. Drumul i s-a părut lung, dar foarte frumos.

Au străbătut tot satul, trecând pe lângă case, pe la care nu ajunsese niciodată. S-a mirat când a văzut o clădire mare şi lungă.

- Ce e asta?- a întrebat cu glas piţigăiat.

- E şcoala, piciule! Anul viitor vii şi tu aici, să înveţi,- răspunse tatăl.

Avea, printre prieteni, pe unii mai mari, care mergeau la şcoală, dar nu i-a întrebat niciodată unde este şi cum arată şcoala.

Au ieşit din sat. Caii tropăiau din potcoave pe şoseaua pietruită. Tatăl a oprit caii departe, lângă un drumeag plin de iarbă, după

ce au tras căruţa la capul locului, sub un nuc bătrân.

Sebastian sări din căruţă şi porni să alerge pe drumeag, prin iarba care îi trecea de creştet. Urmele căruţelor şi ale paşilor

oamenilor fuseseră acoperite de iarba verde, înaltă. Creştea acolo, mai ales mohor, iar pe margini, înfloreau ochii albaştri ai cicoarei.

În timp ce mama cobora, din căruţă, sapele, tatăl luă coasa şi trase câteva brazde de iarbă, pe care le puse la botul cailor

priponiţi de căruţă, care, flămânzi, păşteau lacomi mohorul din jur.

- Stai pe lângă cai, uită-te după noi,- îl sfătui maică-sa. Să nu pleci undeva, să te rătăceşti, ca să te căutăm toată ziua. Joacă-te şi

lasă-ne pe noi să prăşim.

- Nu pune mâna pe coasă, că te tai şi nu avem doctori la câmp, - întări şi tatăl.

Sebastian se jucă ba cu o buburuză, ba cu o lăcustă, ba cu o libelulă poposită pe paie sau pe flori. Aşa îl găsi amiaza. Caii

dormitau pe picioare, când părinţii reveniră obosiţi. Tatăl turnă, din botă, apă în găleată şi adăpă caii, în timp ce mama aşternu pe iarbă

un ştergar alb, pe care puse mâncarea: borş de prune verzi, brânză, pâine, ceapă şi apă.

- Noi ne odihnim puţin la umbra nucului. Stai şi tu oleacă jos. Dacă nu vrei să dormi, nu te îndepărta…

Dar Sebastian nu avea somn. Se uită în jur, să descopere ceva nou, cu care să se joace. Privirea îi fugi printre rândurile de

porumb înalt, cu frunze mari şi verzi. Zări la câţiva paşi o arătare minunată. Semăna cu un câine, dar avea bot ascuţit, ochi negri şi o

coadă lungă, stufoasă. „Ce să fie? Unde am mai văzut un animal ca ăsta?”, se întreba micuţul.

- Eu sunt vulpea,- i se păru că o aude vorbind. Vrei să ne jucăm?

- Da, vreau!- strigă copilul încântat, şi porni după vulpea aurie, care îşi flutura coada minunată printre rândurile de porumb.

Pentru copilul mărunţel, porumbul părea o adevărată pădure. Vulpea se oprea şi întorcea capul, aşteptându-l şi îndemnându-l.

„Vin!- răspundea el. Dar vezi şi tu că merg mai greu. Eu nu am patru picioare, ca tine.” Într-un târziu, au ajuns la marginea pădurii

adevărate, formată din copaci foarte înalţi. Copilaşul cu pantaloni scurţi, cu cămăşuţă albă, păr auriu, ochi căprui şi faţă bucălată, arsă de

soare, se opri înfricoşat. Cum să intre singur în pădure, numai cu o vulpe? Auzise multe poveşti cu lupi, urşi, Muma-Pădurii. Dacă se

întâlneşte cu cineva rău?

Vulpea veni mai aproape şi lui Sebastian i se păru că o aude spunându-i:

- Nu te teme. Cu mine nu ţi se poate întâmpla nimic rău. Îţi voi arăta, în pădure, frumuseţi despre care nu ţi-a vorbit nimeni,

pentru că oamenilor mari nu li se arată, iar copiii nu vin singuri aici. Te-am ales, pentru că ai părul auriu, ca şi blana mea. Vino!

Sebastian porni pe potecă, iar vulpea mergea doar cu un pas în faţa lui. Soarele îşi strecura razele fierbinţi printre ramurile

copacilor, care parfumau văzduhul cu florile lor. Nu erau copaci ştiuţi de el. Pe lângă tei înfloriţi, pe marginea potecii albe, se legănau, în

briza amiezii, leandri cu flori multicolore şi salcâmi cu flori liliachii. Prin iarba mătăsoasă şi verde, dormeau flori albastre, albe, roşii şi

galbene. Se auzea o muzică în surdină, iar un cor de privighetori anunţa:

- A sosit Prinţul! Vulpea l-a găsit pe Prinţ!

Copilul nu înţelegea şi o urma pe vulpe cu teamă. Deodată, fură înconjuraţi de o mulţime de animale, fiecare cu puii lor: iepuri,

veveriţe, râşi, urşi, lupi, mistreţi. Toţi se plecau şi-i urau „Bun venit!” Tot mai mirat, el privea la aceste animale foarte prietenoase. „De

ce spun poveştile că sunt rele?”, îşi zise, nedumerit.

- Iată şi puii mei,- îi arătă vulpea, mândră.

Cinci vulpiţe aurii, ca jucăriile de pluş, îşi înconjurară mama. Porniră cu alai spre un loc ştiut de ei toţi. O privelişte neaşteptată

apăru după o cotitură. O apă albastră ca cerul senin curgea pe sub sălcii plecate şi leandri înfloriţi. Umbre amestecate cu lumini jucau

peste apă şi peste prundul acoperit cu pietricele verzi. O poiană largă, cu iarbă verde şi moale ca mătasea, era înconjurată de tufe de

trandafiri multicolori, ca de un gard viu. În mijlocul poienii, se înălţa un palat verde, din smarald, cu turnuleţe de aur şi terase de argint.

- Aceasta este casa ta, - spuse vulpea. Tu eşti Prinţul aşteptat de noi toţi. Eşti Prinţul Ocrotitor al animalelor Pădurii Fermecate.

- Înainte să intru în palatul meu, vreau să beau apă şi să mă spăl în râul acela limpede,- rosti Sebastian

- Nu trebuie să faci asta! Dacă bei, vei dispărea şi abia te-am regăsit!- strigă vulpea, înspăimântată.

Dar copilul pornise deja spre râu şi, călcând pe prundişul cu pietre de smarald, culese una şi intră în apa rece…

Seara, Sebastian deschise ochii şi se văzu în patul lui de acasă. Părinţii îl aduseseră adormit, căci piticul obosise de atâta joacă.

Stând în picioare în faţa lui, se mirau de unde are copilaşul piatra cea verde, pe care o strângea în pumnişor!...

Sebastian se trezi într-o cameră albă. Crezu că e tot în casa părintească, în camera lui. Dădu să se mişte, dar ceva îl ţinea cu

ambele mâini întinse. Descoperi cablurile subţiri din plastic, ce veneau de sus. Urmărindu-le cu privirea, observă nişte bidoane de

perfuzii.

„Deci sunt la spital!- se dumiri, aducându-şi aminte de accident. Până la urmă, tot au chemat salvarea!” - îşi spuse, strângând în

pumnul stâng ceva. Desfăcu puţin degetele şi văzu, strălucind, o piatră verde. De unde apăruse? Se întrebaseră şi doctorii, care n-au

putut să-i scoată smaraldul din pumnul strâns şi-l lăsaseră acolo. Cine ştie ce reprezenta piatra aceea pentru bolnav!.

ÎNTREZĂRIRI 15

C R O N I C Ă L I T E R A R Ă

O POSIBILĂ CHEIE I. NEDELEA

Autor mereu surprinzător, din variate perspective – să

amintim doar ritmicitatea apariţiilor anuale după debutul editorial târziu, din 2006, pe când se pregătea să rotunjească al şaselea deceniu de viaţă, cu un roman care îi dezvăluia concludent condeiul de prozator cu ţinte bine alese şi mijloace abil reglate, îndeobşte mai greu de aflat la un “începător”, sau amplitudinea preocupărilor scriitoriceşti îmbrăţişate, multă vreme în paralel cu apostolatul didactic în spaţiul spiritual al limbii şi literaturii române – , Gheorghe Postelnicu îşi întâmpină acum cititorii cu o nouă surpriză: volumul de faţă, care alătură sub acelaşi titlu două

din romanele sale apărute anterior – Tânărul Veronel (2008) şi Minunata Adela (2009). Inedita ofertă se vrea, probabil, un experiment de natură a dovedi că juxtapunerea celor două cărţi (de fapt, avem de-a face cu o ofertă trei într-unu, dacă ţinem seama că şi Tânărul Veronel aducea sub aceleaşi coperte, ca primă parte, volumul de debut al autorului – Vâsla de sare) este o întreprindere cu posibilităţi de a-l bucura pe cititor cu ceva mai mult decât s-ar aştepta.

Este de presupus că nu doar o formală extrapolare a principiului amplificării puterii prin unire va fi fost hotărâtor şi că, de fapt, raţiunile cărora li s-a dat curs în acest demers oarecum neobişnuit au fost mai multe, temeinice şi s-au localizat majoritar în orizontul actului creator. Pentru aceia care au parcurs deja cele aproximativ 380+215 pagini ale variantelor separate, determinările respective ar putea fi acceptate şi confirmate măcar în virtutea câtorva argumente lesne de identificat. Pe unele dintre acestea le trecem în continuare în revistă şi ca propunere a unei posibile chei de pătrundere în noua construcţie literară.

Ceea ce, forţând puţin sensul sintagmei, suntem tentaţi să numim „unitatea de loc” ar putea fi o primă motivare. Este drept că pe eroii celor 2 (3) cărţi îi însoţim, în afara aşezării rurale privilegiate, prin alte câteva perimetre geografice – mai îndelungat, într-un sat din Deltă, Poeni, sau prin Bucureşti – , lumea în care se regăsesc fiind a satului de munte, a celui dobrogean, a şcolii, a serviciului militar, a învăţământului universitar socialist, a unei cariere de piatră de lângă o colonie penitenciară, a călătoriei cu trenul, a politicii etc. Preponderent însă, aşa cum anticipam, acţiunea (nişte ghilimele n-ar fi poate de prisos pentru acest cuvânt, în condiţiile în care, în general, materia epică dă întâietate desfăşurărilor în gând, conştiinţă, imaginaţie, vis) se desfăşoară într-un sat de pe Valea Buzăului, Bădila (toponim real al unei subunităţi teritoriale a Pârscovului lui Vasile Voiculescu, devenit topos distinct al prozei lui Gheorghe Postelnicu). Reconstituit în datele sale semnificative prin referinţe toponimice numeroase (Jarişte, Gorgane, Colnic...), satul cu pricina, Pârscov, este, în roman, o entitate literară esenţială. Geografia lui autentică este reprodusă / sugerată / recreată prin evocarea celor două râuri la confluenţa cărora se află, a cătunelor, reliefului şi pădurilor colinare, a mărăcinişurilor, văgăunilor şi altor felurite detalii ale mediului local; ea este, totodată, însufleţită prin oamenii locului, cu onomastica, mentalităţile şi comportamentele particulare. Astfel, în satul „ca un roi de albine agăţat într-o scorbură”, „cu dealuri brăzdate de făgaşe noroioase, văgăuni pline cu mărăcini, păduri retezate de ferăstraie”, cu uliţe „întortocheate şi ciudate”, localnicii adoptaseră un tipar „potrivit căruia, indiferent de etate, le ştiau pe toate”; tot ei „dădeau gata o sticlă de ţuică fără să li se plimbe limba în gură”. Imaginea locului şi a bădilenilor este departe de a fi idilică, sentimentală, atâta vreme cât aflăm, de pildă, că „satul Bădila rămânea versiunea măruntă a satului România prin indolenţă şi lipsă de civilizaţie”.

Tot fără riscuri prea mari (în realitate, într-o accepţie particulară) am putea vorbi şi despre o anumită „unitate de timp” care se constituie prin aşezarea în continuare a romanelor. Se împlineşte astfel un veac de istorie (cu inerente zone temporale neacoperite), cel de al XX-lea. În pagini marcate de dramatismul confruntării violente este evocată (cu rosturi şi justificări fireşti în economia naraţiunii) revolta din 1900, cu final însângerat, a ţuicarilor bădileni/pârscoveni împotriva unor poveri fiscale asupra îndeletnicirii lor, apoi – nu în curgerea întâmplărilor transformate în proză, ci a cronologiei propriu-zise – intrăm în atmosfera sumbră a deceniilor de după Al Doilea Război Mondial, până la intervalul însemnat în istorie prin evenimentele din decembrie 1989, şi, în sfârşit, în cea a primului deceniu (puţin prelungit peste capătul de mileniu) de tranziţie şi democratizare (în cel mai bun caz) şovăielnică. Al treilea argument în virtutea căruia cele 8 părţi şi 35 de capitole se adună firesc sub acelaşi titlu este – şi îl afirmăm fără reticenţe – „unitatea stilistică” a prozei lui Gheorghe Postelnicu. Asupra elementelor care o caracterizează vom insista însă ceva mai jos.

Până atunci, aceleiaşi pledoarii pentru...plusvaloarea pe care o induce întregului alăturarea părţilor i-ar putea fi de folos apelul la o sugestie venită chiar din text. La un moment dat, întorcându-se prin amintiri în copilărie, un personaj retrăieşte miracolul caleidoscopului, prin intermediul căruia nişte cioburi colorate devin alcătuiri cromatice cu simetrii uimitoare. Cumva asemănător, chiar şi întâmplări „derizorii” şi „personaje minuscule” (cum zice undeva autorul), care alcătuiesc în bună măsură substanţa romanului, intră într-un tablou proteic (desigur, altul pentru fiecare cititor), pe care nu oglinzile ascunse în vreun tub îl întocmesc, ci puterea minţilor receptoare îndrumate abil de scriitor. În cazul nostru, şi prin titlul ales – Vâsla de sare – , o lentilă extrem de generoasă şi de potrivită pentru un...caleidoscop de calibru, acum, superior.

ÎNTREZĂRIRI 16

Cu semnificaţii surprinzătoare deopotrivă prin limpezime, simplitate şi adâncime, el reprezintă şi stăpâneşte întregul mai adecvat decât o făceau cele două nume de personaje pentru părţile alcătuitoare; Veronel este un personaj episodic, de final, eliminat tragic înainte de a se contura suficient şi a-şi interfera semnificativ existenţa cu alte destine, iar Adela, deşi mai amplu prezentă şi rezistentă literar, mai ales ca purtătoare a datelor arivismului şi erotismului, are mai degrabă rolul de revelator pentru înfăţişările lui Jan Zigu. Ambele nume se aşază acum mult mai...comod şi mai potrivit în titluri de capitole (al IV-lea, Veronel, şi al V-lea, Minunata Adela), iar lui Jan Zigu i se recunoaşte „rangul” superior între personaje, primind dreptul de a da numele unui capitol (al VII-lea).

În sfârşit, dar nu cel mai puţin important în justificarea fuziunii, ar fi de menţionat, ca temei, continuitatea prezenţei unor personaje inspirat integrate în ţesătura narativă, a căror evoluţie o urmărim pe parcursul lecturii; în special a lui Valentin Balotă, matematicianul cu o personalitate de inadaptabil, care se lasă descifrată în toată complexitatea sa fie în numeroasele pagini unde se află în prim-plan, fie în cele în care este evocat sau doar pomenit de cei care i-au fost aproape. Îl cunoaştem, mai întâi, pornit, aproape iniţiatic, pe urmele fratelui (numai de mamă), Ion Badiu, intelectual inaderent la condiţiile şi cerinţele bine cunoscute şi corect reliefate în roman ale „obsedantului deceniu”, ajuns profesor în localitatea din Deltă şi mort în împrejurări neclarificate. În conexiune şi prin contrast cu aceştia, dobândesc relief protagoniştii celei de a doua jumătăţi a romanului. Dispuşi într-un clasic triunghi erotic, aceştia beneficiază de profiluri complexe, conturate cu iscusinţă, nuanţele, umbrele, luminile sau tuşele groase armonizându-se în portrete viabile literar. Deşi îşi adaugă sau adâncesc reciproc trăsături, iar naratorul nu se sfieşte să traseze apăsat linii temperamentale sau de caracter, imaginile celor trei sunt, într-o bună măsură, şi autoportrete, date fiind propensiunea introspectivă sau înclinaţia lor de a face apel la memorie. Jan Zigu – soţul – , fost muzeograf, medievalist, profesor, apoi primar, candidat şi, în fine, „vice”, este „curios, temător, singuratic”; „nu fusese nici în tinereţe un temerar”; „puţin războinic, mai puţin manipulator, în niciun caz profund şi plin de forţă”, cu un accentuat instinct de conservare manifestat şi prin duplicităţile tinereţii sau prin laşitatea din momentele prerevoluţionare, el se simte inocent, dar „expirat”. Evoluţia (într-un fel, involuţia) lui, până la propria punere sub acuzare (concretizare a pornirilor vindicative ale noii administraţii a judeţului faţă de adversarii politici) şi către finalul sinuciderii, desenează o traiectorie existenţială (în jos) care-l desparte de Adela – soţia – , a cărei ascensiune (şefă de fermă, profesoară, demnitar) e susţinută de ambiţie, determinând ruptura de Jan şi scoaterea la lumină a relaţiei cu Deputatul (Florin Feraru). Acesta din urmă îşi câştigase un buchet de supranume: Animalul, Hectare (cum îi spuneau colegii de Cameră, „nu din dispreţ, ci din admiraţie faţă de felul cum devenise proprietarul unor ferme viticole”) sau Vierul „pentru bănuita sa virilitate”. Corupt, gata pentru orice manevră politică, Deputatul, „bucată mare de România”, are parte de un portret fizic mai degrabă grotesc („cap mare şi un zâmbet cabalin”, „elefant năpârlit”, „curcan congelat” etc.). Interesante, plauzibile, atent creionate sunt şi celelalte personaje, numeroase şi viguroase literar, care-şi găsesc rostul firesc în textura narativă realistă: oameni simpli ai Deltei sau dascăli din Poeni, cei 12 candidaţi înscrişi, la Bădila, în cursa electorală pentru primărie, Drăguţa Marin (prenumele devenit, în mod justificat, titlu de capitol, al VI-lea), câştigătoarea acesteia (fostă dansatoare în Grecia, „cu intelectul primitiv şi dinamic”); apoi (nedreptăţind, în enumerare, reprezentanţi ai altor comunităţi sau categorii sociale), pacienţii „cuibului de cuci” din centrul local de sănătate mintală, între care îl regăsim, iată, într-o nouă ipostază, pe Valentin Balotă, matematicianul-fizicianul-trabantistul cu o mereu îmbogăţită experienţă de independent, inadaptat şi nonconformist, ajuns, acum, după o scurtă perioadă canadiană şi un accident, „să vorbească cu basculantele” şi, obsedat să instituie ordinea în haosul din trafic, să eşueze (simbolic?), la capătul existenţei, în haznaua spitalului.

Apăsând pe ideea continuităţii, se poate afirma că de ea beneficiază, şi anumite stări, atitudini, comportamente prospectate preferenţial de autor: revolta în răbufnire sau mocnită (a bunicului Dumitru Burlacu, ucis la 1900 de un glonţ „oficial”; cea din conştiinţă, „rezolvată” tot prin moarte, a profesorului Ion Badiu sau cea în forme mai cuprinzătoare, faţă de politic, social, degradare morală etc., afirmată de Valentin Balotă prin atitudinea generală, apoi prin nişte afişe antitotalitare şi, în cele din urmă, prin opţiunea pentru autoexilare într-o „lume organizată impecabil. În bine şi în rău”), frica şi laşităţile, singurătatea ca suferinţă, dar şi ca dorinţă ori vocaţie (nu întâmplător, un inventar al cuvintelor din această sferă semantică ar depăşi câteva sute de atestări), amăgirile şi dezamăgirile etc., pe lângă toate insinuându-se spectrul morţii, materializat în scene memorabile.

Revenind la invocata „unitate stilistică” şi la particularităţile de această natură evidenţiate de Vâsla de sare (în ansamblul său), vom remarca, în primul rând, că, în ceea ce priveşte construcţia narativă, Gheorghe Postelnicu se dovedeşte a fi ucenicit, cu aceeaşi sârguinţă, la clasici şi la moderni, asimilând atâta tehnologie literară încât să evite excesele de amândouă tipurile. Cu întretăieri rezonabile de planuri spaţiale şi temporale, păstrând firul evoluţiilor principale prin personaje, se evită atât monotonia curgerii liniare a naraţiunii, cât şi senzaţia de rătăcire într-o lume care şi-a pierdut reperele. Ficţiunea şi autoficţiunea, descrierea şi dialogul, confesiunea şi monologul (scurte) etc. coexistă într-un edificiu prozastic fără fisuri, atent asamblat şi finisat.

Chiar dacă nu „istoria mare” se află în grija romancierului, ci viaţa şi destinele unor oameni cu care, aşa cum mărturiseşte, se identifică „în sufletul clipei” şi pe care, deopotrivă, împrejurările exterioare şi frământările sufleteşti şi intelectuale îi fac demni de a deveni personaje, cu toate că n-au fost personalităţi, nu poate rămâne neobservată autenticitatea restituirii mediului istoric şi social din perioadele ilustrate – de pildă, cea a stagnării, supunerii oarbe şi expansiunii răului din deceniile socialiste sau aceea a „dezordinii inteligente şi a haosului profitabil” din deceniul postdecembrist. Cea din urmă este timpul în care mulţi se arată „lacomi şi fără ruşine”, „vechea generaţie de ceauşei devenea generaţia sexului şi a drogurilor uşoare”, descurcăreţii „aveau strategii care scoteau mediul din melancolie” provocându-i distrugeri folositoare lor. „Viaţa era un banner uriaş pictat cu fotbalişti şi manelişti, cu fotomodele şi moderatori de televiziune” – se constată la

ÎNTREZĂRIRI 17

un moment dat. Sunt aduse în atenţie cunoscutele „însemne” specifice feţelor tranziţiei: alegeri, retrocedări, clientelism, buget local, investitori, rumeguş, ajutoare sociale, proiecte şi fonduri europene, capital străin, gardă financiară, cablu şi emisiuni TV notorii etc. Ca şi în cazul altor segmente ale timpului naraţiunii, toate acestea se regăsesc evocate, ilustrate, inserate în curgerea firească a prozei, care, oferind eşantioane socio-politice fidele spaţiului şi timpului vizat, capătă, pe alocuri, virtuţi de realism documentar.

Coborând către detaliile scriiturii, se poate observa că ea ne dezvăluie un prozator format, dezinvolt în valorificarea materialului său fundamental, cuvântul. Evident dotat pentru metaforă, autorul nu devine „victima” acestei înzestrări, cenzurând-o pentru a oferi un text în care expresivitatea rezultă, în bună măsură, din expresia figurată, dar şi din firescul vorbirii, condimentat de ziceri inteligente sau de clişeul lingvistic comunitar şi vorbele în doi peri de factură muntenească. Mix(aj)ul stilistic se constituie, prin dozări atent controlate, şi din umor (secvenţa în care directorul şcolii din Poeni îl interoghează pe „tovarăşul” profesor Balotă în legătură cu viaţa lui amoroasă este o mostră concludentă), poezia peisajului, notaţii de atmosferă şi psihologice (remarcabile sunt, de pildă, cele despre „chipurile” singurătăţii: „o singurătate posomorâtă, încercuită cu sârmă ghimpată”; „au vocaţia nefericirii şi resimt singurătatea ca pe o mare plictiseală”; „era singur cu matematica şi cu filozofia” etc.)... Nu putem încheia şirul de notaţii de acest gen (fatalmente schematice şi incomplete) fără a menţiona că, după metaforă, ironia este, în acest roman marcat de frecvente exerciţii de rafinament stilistic, dar nu de calofilie, un alt atu al scriiturii. Cel puţin pentru ultima parte, ea este îngăduită de detaşarea (cinică aproape) cu care autorul tratează personajele şi realităţile unor vremuri mai apropiate şi familiare nouă. „...Grupul de luptători care apăraseră cu pieptul lor telefonul primăriei”; „Candidatul scrie de zor în carneţele, parcă e reporterul de teren al lui Dumnezeu”; „bunăstarea ei începuse din partea de jos a corpului... Civilizaţia ajunsese până la unghii, lungi, sclipitoare, curate”; „De la o înălţime de sute de kilometri sateliţii americani urmăresc pas cu pas instaurarea democraţiei în satul Bădila” – sunt numai câteva exemple de cultivare a resurselor expresive ale ironiei.

Varianta de receptare transcrisă mai sus, după cum este lesne de înţeles, nu dă seamă de impresiile generate de roman în integralitatea lor. Pe de altă parte, pătrunderea în universul lui cu chei mai potrivite, în funcţie de acuitatea percepţiilor şi sensibilitatea fiecărui cititor, îi va prilejui acestuia (şi) alte observaţii, aprecieri, poate constatarea unor locuri umbrite ori nefinisate ale construcţiei, către care uneltele utilizate aici nu ne-au purtat. Cu chei profesioniste, teoreticieni avizaţi ar putea face posibilă intrarea în compartimente mai greu accesibile ale prozei lui Gheorghe Postelnicu şi ar putea lumina trăsături ascunse, eventual neîmpliniri. Ar fi, de exemplu, de aşteptat să se pronunţe, pe de o parte, asupra încadrării lui Gheorghe Postelnicu în orientarea aşa-numită a „realismului metaforic” şi, pe de alta, asupra specificului pe care – s-a apreciat – l-ar căpăta proza sa prin integrarea unor pagini de eseu. Ambele caracteristici au fost deja relevate, ca elemente definitorii, de unii comentatori. În cea de a doua privinţă, ar fi totuşi de accentuat că, frecvent, avem mai degrabă de-a face cu aserţiuni profunde (dată fiind înclinaţia reflexivă a unor personaje), care-şi păstrează însă verosimilitatea în raport cu emiţătorul, aura spontaneităţii şi pe cea a unui relativism intrinsec; acestea nu devin aforisme osificate, cu pretenţii de fixare în memorie, şi nici nu par a se agrega prea des în secvenţe eseistice.

Îndrăznind să formulăm o concluzie, ar fi de spus că Gheorghe Postelnicu este un prozator autentic, ale cărui cultură profund asimilată, inteligenţă şi pricepere stilistică (talent) – în această ordine sau în oricare alta – se prezintă ca atuuri reale la examenul recunoaşterii literare. Mai este nevoie, desigur, şi de deschiderea generoasă a unor asemenea instanţe de evaluare, eliberate de tentaţia vânării preferenţiale de eventuale slăbiciuni asociate automat numelor (încă) neilustre. Într-o vreme în care, pe „piaţa” de profil, îşi caută intrarea şi „opere” împinse într-acolo de veleitarismul favorizat de criteriile prioritar financiare ale editării sau de impostura încurajată prin pretenţii minimaliste şi relativizante de natură postmodernistă, atitudinea circumspectă faţă de creaţia (poate târzie biografic) a unui autor ce nu face parte din „canon” sau din grupul de privilegiaţi ai consacrării ar putea fi explicabilă şi parţial justificată. Din instinct de apărare, instanţele de omologare ar risca însă, astfel, să respingă, superficial şi nedrept, prin simplă ignorare sau abordare condescendentă, contribuţii autentice la configurarea, în toată complexitatea lui, a profilului prozei actuale. Astfel de instanţe, conduse de bună-credinţă, ar avea şansa să descopere, în romanul „Vâsla de sare”, multe componente şi motive de evaluare pozitivă a acestuia.

MARIN IFRIM,

ÎNTRE SPOVEDANIE ŞI ANTIMEMORII Nicolae CABEL

Paleta de evenimente din viaţa unui om poate fi fabuloasă chiar dacă, prin hazard, aparţine celui mai

sfînt anonimat... Cînd, însă, ţi-au aşezat „ursitoarele” în mînă un condei, destinul – o inimă febrilă şi Cel-de-

Sus, iscoditoare inteligenţă, viaţa ta se duce şi te duce spre zdrumicate avataruri... Avatarul copilului de ţăran

prin şcoli şi eclectice grupări profesional-umane, pînă la întîlnirea cu acel reper unic şi fabulos –

BIBLIOTECA, fapt ce mai obligă să-l invoc pe Larbaud cu al său adagiu – „acest viciu nepedepsit, lectura!”

Chiar redusă ca proporţii, cartea „Blocat în lift spre cer”, o carte nouă a lui Marin Ifrim, este o

voluptuoasă „biciuire” a propriei memorii, fidelă, implacabilă radiografie a evenimentelor.

Flash-uri lucide, cu precizie de laser, ridică la suprafaţă un poliedru al atîtor experienţe

traumatizante, nu numai în plan psihic, ci şi în acela al unor dezagremente fiziologice. Pe care numai „mîna”

Divină, prin mîinile unor esculapi moderni, le-au putut tempera, lăsîndu-ni-l nouă pe autor, valid, să se confeseze astfel. Într-un mod şi

ÎNTREZĂRIRI 18

formulă mai puţin uzitate... El „scoate” din diurna memorie afectivă, convingător, cutremurătoare tablouri vivante pe care le

condensează apoi, estetic, în mici poeme, unele cu densitatea diamantului.

Marin Ifrim nu dă sentinţe asupra propriei vieţi. Ştie că ar fi o impietate... Sentimente febrile, amiciţii şi adversităţi, tragicul în

ipostaza pierderii unor fiinţe dragi, compensarea divină prin copii, exultă cu o infinită înţelegere prin/din cuvinte puţine, aşternute cu

„zgîrcenie” pe minuscule file dintr-o carte cu atît de elegante trăiri...

Mărturisirea este crudă uneori, de parcă s-ar afla în faţa Judecătorului Suprem. O face cu detaşare, asumînd şi asumîndu-se ca

erou, fatalist uneori, smerit alteori, dar cu putere de înţelegere, fără să condamne... Un destin asumat... Altfel spus, cu trimitere la „aura”

semnificaţiei din reproducerea de pe copertă, el practică propria vivisecţie, cu voluptate aş zice, fără a fi însă autoflagelare... Este o

lectură care, în aceeaşi măsură, incită dar şi revelă... Mă întreb dacă această „descărcare” emoţională nu rămîne unică în tot travaliul de

condeier al lui Marin Ifrim, o vivisecţie pe care aş numi-o, reluînd un vechi adagiu: „lupta cu îngerul”... Virtuos al versului liber, Marin

Ifrim impune în cartea sa şi astfel de rostiri: „...după fiecare copil/ adormit/ ingerii vin la izvoare/ beau lacrimi/ îşi schimbă vechile

aripi/ apoi duc mame îndurerate/ în cealaltă parte/ a maternităţii stelare/ unde tot timpul/ liliacul/ înfloreşte/ în ţărîna de aur... (în

ţărîna de aur)

Este cartea aceasta, cu adevărat, o spovedanie...

V E S T I G I I R U P E S T R E ŞI L O C U R I M A G I C E

„STĂPÂNE, STĂPÂNE, ÎŢI CHEAMĂ ŞI-UN CÂINE” Ilie MÂNDRICEL

Secole de-a rândul bisericile săteşti au exercitat asupra enoriaşilor o atracţie

irezistibilă. Nu numai pentru că viaţa adevărată a fiecăruia dintre ei începea acolo prin Sfânta

Taină a Botezului, iar ulterior toate evenimentele majore ale „marii treceri” se împleteau cu

biserica, ci şi pentru că învăţătura prin predică îl ţinea pe om la curent cu curent cu

evenimentele trecutului şi ale prezentului, îl scotea din contingent, din efemer, racordându-l

la veşnicie. Însă o şi mai mare atracţie au exercitat mănăstirile asupra credincioşilor mireni.

Uşile mereu deschise ale bisericilor mănăstireşti, cântările şi rugăciunile cvasipermanente,

corespunzând celor şapte laude, preotul duhovnic pe care îl puteau găsi aici şi care ştia să

asculte cu blândeţe, să sfătuiască şi să dea canonul potrivit, locurile tainice, îndepărtate, la

care se ajungea anevoie, atmosfera de linişte, împăcarea şi pacea de pe chipul monahilor şi

monahiilor, toate acestea îi fascinau nespus pe oamenii de rând. Nicăieri ca la mănăstire

mentalul popular nu realiza mai bine că venea dintr-o lume a aparenţelor trecătoare şi intra în

lumea esenţelor nepieritoare. Închinarea la icoane (unele făcătoare de minuni), plata unui

pomelnic, participarea la slujbe şi adorarea sfintelor moaşte pe care multe din mănăstirile

mari le deţineau însemnau cu adevărat o „uşurare” sufletească şi făceau ca „petrecerea” la

mănăstire să lase urme adânci, mijlocind o apropiere reală a credinciosului de Dumnezeu.

Dacă se întâmpla ca „vizitatorul” să aibă printre vieţuitorii aşezământului vreo rudă sau cunoştinţă apropiată şi să stea aici mai multe

zile, întoarcerea viitoare spre curăţenie şi credinţă era cu mult mai temeinică.

Există nenumărate mărturii documentare, în special însemnări ale vizitatorilor, că aşa s-au petrecut lucrurile şi în triunghiul

aşezărilor rupestre Aluniş – Nucu – Ruginoasa din Munţii Buzăului, unul dintre spaţiile creştine cele mai vechi şi mai puternice din

Eparhia Buzăului. Particularitatea de căpetenie a mănăstirilor şi schiturilor din acest areal rezultă chiar din denumirea lui: multe dintre

ele aveau biserici săpate în piatră. Ca şi Peştera Sfântului Apostol Andrei, creştinătorul românilor din Dobrogea, primele bazilici ale

credinţei strămoşeşti au fost săpate în piatră. Părăsite de mult şi înlocuite cu biserici din lemn, iar mai apoi de zid, peşterile amenajate ca

locaşuri de cult, altarele de rugă spânzurate în vârful stâncilor din buza prăpastiei şi bisericile săpate total sau parţial în stâncă au fost

caracteristice fazei creştinismului primar românesc, un creştinism latin în formă şi conţinut, dar conservând în sine multe „supravieţuiri

păgâne” (Mircea Eliade). În al doilea mileniu de creştinism, asemenea „înjghebări”, amenajări şi construcţii au stat la baza închegării

unor centre monahale de tip anahoretic, iar în veacurile al XVII-lea şi al XVIII-lea ele au cunoscut din plin „revirimentul isihast” (Virgil

Cândea).

Puţine sunt eparhiile din ţară care să se mândrească a mai deţine vestigii ale unor astfel de aşezări monahale rupestre de odinioară.

Este cu atât mai lăudabil efortul ierarhilor noştri de conservare, includere în circuite de turism monahal, restaurare sau chiar de reactivare

a unor schituri cu biserici săpate în piatră.

În unele cazuri, e drept singulare, după risipirea vieţuitorilor şi desfiinţarea fostului locaş monahal, biserica de piatră a acestuia a

devenit biserică de mir (sau de enorie) pentru credincioşii satului din preajmă. De cele mai multe ori nu s-a întâmplat aşa deoarece satele

s-au înfiripat mai la vale, la distanţe mari de fostele centre monahale rupestre. Deşi se cunosc numele multora dintre bisericuţele săpate

în piatră, cum ar fi Agatonul Nou, Agatonul Vechi, Bisericuţa lui Iosif, Bucătăria, Ghereta, Fundătura, Peştera (Profiru), Peştera lui

Dionisie Torcătorul şi Piatra’ Ngăurită, iar ruinele unora dintre ele dăinuie încă, mai puţin se ştie că singura biserică săpată în piatră

devenită biserică de enorie şi care funcţionează ca atare şi în zilele noastre este biserica fostei mănăstiri Aluniş, din comuna Colţi,

judeţul Buzău, săpată cândva în stâncile Culmii Martirea şi având hramul Tăierea Capului Sfântului Ioan Botezătorul. După cum arată

inscripţia în paleoslavă din interior, descifrată parţial, bisericuţa ar data din anul 1274, fiind printre cele mai vechi biserici atestate

documentar în Ţara Românească. Istoricul Nicolae Densuşianu fixa la Aluniş începuturile unui trib de păstori din perioada neolitică.

Legenda leagă şi ea începuturile bisericuţei Aluniş de străvechea îndeletnicire a locuitorilor acestor meleaguri – păstoritul:

În drumul lor de coborâre cu turmele spre locurile de iernare, aflaţi cu oile pe plai, ciobanii Simion şi Vlad sunt nevoiţi să

înnopteze aici. După cină, adăpostesc oile lângă un perete de stâncă, le dau roată cu asinii şi câinii, fac focul unul într-o parte, altul în

cealaltă şi se culcă. Visează amândoi acelaşi lucru: un înger care îi îndeamnă să sape o biserică în stânca din faţa lor lângă care se

adăpostiseră. Se trezesc într-un zgomot de nedescris – zbierete de oi, răgete de măgari şi lătrături de câini. Focurile consumaseră de mult

ÎNTREZĂRIRI 19

lemnele, dar flăcările lor care izvorau din cenuşă se îndreptau spre stâncă şi o luminau ca ziua. Oameni simpli, cu frica lui Dumnezeu,

ciobanii înţeleg minunea şi încep să sape în stâncă, renunţând la plecare. Ca să aibă cât de cât spor, încălzeau roca la foc puternic şi

ascuţeau cu rândul ţiurile şi răngile. Cu ajutorul localnicilor, se lucra în trei schimburi de câte doisprezece oameni, un schimb săpa, altul

încălzea stânca şi ascuţea sculele, iar al treilea se odihnea, rotindu-se apoi între ele. Acolo unde se află azi Sfântul Altar, săpătorii ar fi

descoperit o icoană a Sfântului Ioan Botezătorul. Vrând să o desprindă mai repede din stâncă, unul din săpători a tras şi a scos-o, fără

capul Sfântului. Ulterior, icoana care a dat hramul a stat multă vreme în biserica mănăstirii, dovedindu-se făcătoare de minuni, dar azi nu

se mai ştie nimic de soarta ei. După ce biserica a fost gata, cei doi ciobani şi alţi zece lucrători au hotărât să se călugărească şi au

întemeiat aici mănăstirea care a primit numele satului învecinat şi hramul sfântului a cărui icoană au găsit-o în stâncă. Chiliile au răsărit

repede în stâncile din preajma bisericii, ca mioarele împrejurul baciului. Cât despre biserică, legenda spune că la început era în întregime

săpată în piatră, dar – cu vremea – partea din faţă prăbuşindu-se, s-a adăugat un pridvor închis de lemn la intrare. Vechea uşă a

pronaosului bisericii a fost multă vreme străjuită de chipurile în piatră a doi câini, tovarăşii cei mai credincioşi ai ciobanilor ctitori. Din

păcate, despre sculpturile lor nu se mai ştie nimic, ca şi despre icoana făcătoare de minuni. După dispariţia mănăstirii, către mijlocul

secolului al XIX-lea, biserica a rămas pe locul ei ca dovadă vie că multe trec şi se petrec, dar credinţa rămâne. Casele satului s-au

apropiat de ea şi azi, anual, la 29 august se adună aici la închinăciune, rugă şi hram zeci de credincioşi din jur.

În legătură cu statuile câinilor care străjuiau intrarea, cred că nu este lipsit de interes ca cititorul să afle că la Biblioteca Academiei

Române se păstrează manuscrisul românesc 3437 sub semnătura autografă a prof. Bazil Iorgulescu, în care acesta dă informaţii despre

vestigiile rupestre de la Bozioru (Chilia lui Dionisie Torcătorul şi Bisericuţa lui Iosif), enumeră câteva din credinţele populare ale

locuitorilor comunei Bozioru şi încheie cu un specimen din viitorul său dicţionar. Sătenii din comună cred despre câine că „el se roagă

la Dumnezeu ca să le înmulţească familiea (!) ca să-i dea toţi pâine să mănânce”, spre deosebire de pisică a cărei rugă este „să moară

toţi, ca să rămâie (!) ea singură să strice tot ce-o găsi”. Se făcea distincţie între câinii ciobăneşti, numiţi „câini de oi” şi câinii de vânat

(copoi), acestora „ca să alerge mai bine le dă nişce semnale, un fel (de) flu(i)erătură”.

Iată şi câteva credinţe în legătură cu praznicul de pe 29 Gustar, care este unul de post. Nu se mănâncă usturoi, ceapă, măr, pară

sau vreo legumă care are cap. Tradiţia locală interzicea să se mănânce varză, struguri negri şi să se bea vin roşu deoarece capul tăiat al

sfântului a fost adus pe foi de varză, iar strugurii şi vinul roşu amintesc de sângele vărsat. La praznic nu se taie nimic cu cuţitul sau cu

alte obiecte tăioase, totul – inclusiv mămăliga sau pâinea – se rupe cu mâna. Se spune că toţi credincioşii care respectă cum se cuvine

această zi sunt feriţi de friguri.

Accesul către biserica săpată în piatră de la Aluniş s-a făcut şi se face şi azi pe două căi: dinspre vale, prin Colţi la Aluniş şi

dinspre deal, pe vechiul drum dintre plaiuri şi judeţe, prin Scăeni şi Colţi la Aluniş. Drumul se scurtează dacă înainte de Muşcelul

Cărămănesc părăseşti drumul, pe cărarea din dreapta, pe lângă sat, prin pădurea şi Lacul Samaru. Lacul, care azi nu se mai cunoaşte, era

numit şi Lacul fără fund. Tradiţia zice că, fiind un lac de pădure, cu crăcăriş şi ierburi pe margini, mulţi călători care nu cunoşteau

drumul, au pierit în adâncurile lui. Nu puţine comori, spun bătrânii, au fost înghiţite pentru totdeauna. Noul nume aminteşte de un

drumeţ înstărit, care a poposit aici să se odihnească şi, văzând cum calul care a vrut să se adape e înghiţit de ochiurile de apă înşelătoare,

ar fi început să alerge disperat pe maluri şi să strige după valorosul său samar care dispărea cu cal cu tot în adâncuri.

IZVORUL TĂMĂDUIRII

Pelerinul sosit la Bozioru cu intenţia de a vizita vestigiile rupestre trebuie să ajungă în satul Nucu, 7-8 km. depărtare de centrul

comunei. Poţi ajunge aici cu maşina, dacă deasupra Găvanelor, pe Ninişoaia, nu te abaţi la dreapta pe drumul forestier al Bălencii, ci

continui mersul înainte, iar la Poiana Lungă intri în Nucu şi opreşti la fântâna cu cumpănă din centrul satului. Laşi aici maşina şi vizitezi

biserica de lemn a satului, monument de arhitectură populară, hram „Intrarea Maicii Domnului în Biserică”, fostă biserică a schitului

Vornici din vecinătate, mutată în sat între 1833 – 1835, după dispariţia aşezământului monahal, când i se adaugă al doilea hram „Sfinţii

Voievozi Mihail şi Gavriil”. Biserica păstrează unele icoane vechi de la Vornici, iar în pod conservă catapeteasma fostei biserici rupestre

a fostului schit Fundătura, obiecte care, din păcate, nu şi-au găsit cuvenitul loc într-un muzeu. Întors la maşină, cobori până la ultima

casă a satului şi parchezi la umbră pe malul gârlei Nucului. Funcţie de programul fixat pentru acea zi, există şi o a doua cale: de pe

colina Ninişoaia intri în Băleanca până În Muche la Vornici, unde parchezi la umbră, cobori şi vezi în Poiana Vornicilor sub nişte nuci

falnici locul fostului schit, ajungând tot la biserică. Indiferent de rută, trebuie să atingi locul de vărsare al Izvorului Fundăturii în gârla

Nucului. În faţa ultimei case a existat cândva Moara Călugărească, o moară cu făcaie, pe care au stăpânit-o cu rândul schiturile

Fundătura, Sf. Gheorghe, Pinu şi Găvanele. După ce treci ultima dată gârla, urci domol pe drumul de căruţe care însoţeşte firul apei

(accesibil pe vreme bună şi maşinilor de teren). Nici nu apuci să ieşi bine la larg, printre fâneţe şi livezi prăduite toamna de urşi, că vezi

în dreapta nişte pereţi înspăimântători de stânci care se luptă cu brazii agăţaţi de ele şi urcă în trepte spre cer. Ai ajuns La Pieptene.

Undeva, în spatele dinţilor de piatră, pe cărarea sălbăticiunilor, se ascunde Săritoarea, o groapă naturală (oare?), bine ascunsă între stânci

şi vegetaţie, din care nici un animal căzut nu mai poate ieşi fără ajutorul omului. Precum înţelegem, o adevărată punte a suspinelor între

viaţă şi moarte, cu drept de veto pentru om, care din când în când trebuie să mănânce şi el.

Continuând drumul, vei simţi din stânga miros de ou clocit şi te va întâmpina Ciuciurul Puturos, o scurgere de ape sulfuroase,

mai sus de care a existat între cele două războaie mondiale un stabiliment de băi. După ce ţi-ai potolit setea cu apă din care trebuie să bei

fără să o miroşi, treci drumul şi începi să cobori la gârlă. Pe stânca din faţă se vede de la distanţă o scobitură, căreia localnicii îi spun La

Copăiţă. După ce treci gârla şi admiri în depărtare pintenul de stâncă în care se zăresc ferestrele Chiliei lui Dionisie Torcătorul, începi să

urci pe cărarea de sub stânci, privind cu teamă prăbuşirile din pereţii de gresie şi înfrăţirea rădăcinilor de fag cu pietrele dintre ele. Vei

vedea de departe un bazin uriaş de captare, din care se alimentează cu apă potabilă satele Nucu, Găvanele, Fişici, Bozioru şi Izvoarele.

Locului i se spunea cândva La Vărzărie deoarece era îngrăşat cu gunoi de la stâna din apropiere şi cultivat cu varză. Aici fostul schit Sf.

Gheorghe, aflat nu departe, şi-a avut din vechime odaia pentru vite. În apropierea stâncii de unde iese izvorul vei vedea şi „casa de ape”,

care filtrează apa ce alimentează bazinul.

ÎNTREZĂRIRI 20

Cu ani în urmă, conducătorul unei expediţii pioniereşti căruia îi oferisem ceva informaţii istorice despre locuri şi despre

însuşirile curative ale apelor minerale ale zonei, a dat despre Izvorul Vărzăriei un interviu de senzaţie revistei „Flacăra” (nr. 6/1980).

Amestecând realitatea cu fantezia, toponimicele locului cu altele confecţionate de el şi de copiii pe care-i conducea, precum şi miturile

folclorice autentic româneşti cu cele la modă pe aiurea, el includea în interviu şi următoarea legendă: „Demult, tare demult, dincolo de

munte era „Tărâmul Luanei” – Luana fiind o fiinţă atotputernică ce păzea cu străşnicie porţile unei cetăţi cu ziduri imense, deasupra

căreia strălucea atât ziua cât şi noaptea un soare aidoma astrului zilei. Şi cetatea era locuită de oşteni viteji întru dreptate şi netemători de

moarte. Oştenii răniţi în lupte erau conduşi de Luana în „Valea Izvoarelor”, cele dătătoare de apă vie şi apă moartă, şi spălându-le rănile

cu acele ape miraculoase, aceştia se vindecau pe loc. Cei ce se încumetau să le încerce singuri se îmbolnăveau pe loc şi mureau. Şi au

trăit cei din cetate ani mulţi sub oblăduirea Luanei, până ce au luat seama vrăjmaşi puternici care, mânaţi de pizmă, au venit înzăuaţi, în

care de foc, şi au doborât soarele cetăţii. Şi când soarele s-a prăbuşit, pământul s-a cutremurat din temelii şi mare prăpăd a fost pe lume...

Şi de atunci, pe locul cetăţii, mulţi ani, nici iarbă n-a crescut şi nici glas de pasăre nu s-a auzit, şi nici picior de fiară n-a mai călcat.

Despre toate acestea vorbesc semnele din Peştera Înţeleptului”.

Legenda avea ca scop să explice unele gravuri de pe pereţii Peşterii, pe care autorul le interpreta ca dovezi ale unui război

atomic... interplanetar. Peştera botezată de intervievat Peştera Înţeleptului este grota naturală numită uneori şi Fundul Peşterii, dar al

cărei nume era doar Peştera şi unde a fiinţat în epoca străveche un locaş cu funcţii magico-religioase, iar în Evul Mediu (secolele al

XVII-lea şi al XVIII-lea) a fost amenajată biserica fostului schit Sf. Porfirie (popular Profiru), cu 1-3 călugări. Grota, existentă de când

Creatorul le-a făcut pe toate, a fost locuită şi folosită în perioade diferite: neoliticul târziu sau epipaleoliticul timpuriu (4000 - 3500 î.

Hr.), epoca cuprului şi bronzului timpuriu (3500 - 2100), bronzului timpuriu şi mijlociu (2100 - 1500) şi tranziţiei spre bronzul târziu

(după 1500 î. Hr.). Prin armele gravate pe pereţi este considerată o „adevărată arhivă istorică şi de artă”, unicat românesc şi european al

genului. Inciziile sunt recunoscute azi ca făcând parte dintr-un catalog universal al artei rupestre şi este meritul vieţuitorilor schitului

Profiru de a fi înţeles că ele veneau din străvechime şi de a le fi păstrat intacte, prin ele Peştera rămânând nestemata din coroana

sihăstriilor rupestre Aluniş – Nucu – Ruginoasa.

Piatra de sub care iese izvorul a fost botezată Stânca Salamandrelor fiindcă sună... mai exotic şi mai incitant. Localnicii o ştiu

din moşi-strămoşi ca Piatra Fetii sau La Tihărie (popular Tihăraie) şi-ţi mai spun că i s-a zis aşa de la o întâmplare petrecută cu veacuri

sau milenii în urmă, pe vremurile de restrişte ale năvălirilor: reuşind să scape din sat, fiica unui localnic a fost zărită şi urmărită de un

pâlc de „venetici” (turci, tătari sau huni, în poveştile bătrânilor). Fugind prin pădure „cu urmăritorii în ceafă”, s-a ascuns sub „ţuguiul din

vârf, de unde vedea jur-împrejur ca-n palmă, crezând că liftele îi vor pierde urma prin pădure şi prin stâncăriile locului”. Când s-a văzut

fără scăpare, înconjurată de urmăritorii care se apropiau din toate părţile ca laţul care se strânge, a ales rapid soluţia disperată a salvării

prin moarte, „în curăţie trupească şi creştinească”. S-a aruncat din vârful stâncii şi locul în care a căzut s-a despicat şi a ţâşnit unda rece a

apei tămăduitoare.

În zecile sau poate sutele de excursii pe care le-am făcut cu familia, cu prietenii, cu elevii şi copiii mei sau ai colegilor şi

cunoscuţilor, cu diferite grupuri pe care le-am condus, cu ziarişti şi scriitori, cu personalităţi ale vieţii noastre culturale, ştiinţifice,

artistice sau spirituale, turişti „de toată mâna” sau autentici îndrăgitori ai muntelui, am poposit aici pentru masă şi am băut din apa de sub

munte, aprovizionându-ne pentru restul traseului. Cu toţii au apreciat că e rece ca gheaţa şi foarte bună la gust, deşi nu ştiau că ea nu

îngheaţă niciodată, chiar dacă peste crăcărişul şi ierburile de deasupra se aşterne zăpada. Nimeni din satele din jur nu-şi aminteşte să fi

secat vreodată sau să-şi fi subţiat debitul, oricât de mare ar fi fost seceta. Pe stânca de sub care se naşte izvorul aceeaşi expediţie a

scrijelit numele „Izvorul Zamolxis”, în deplin consens cu orientarea naţionalistă şi teoriile protocroniste care bântuiau atunci pe la noi.

N-au ştiut însă că apa avea nume, avea renume şi avea chiar şi o legendă păstrată de o însemnare făcută pe una din cărţile fostului schit

Profiru. Cunoscând şi verificând personal ani de-a rândul proprietăţile miraculoase ale acestei ape, rânduri întregi de vieţuitori anonimi,

înfrăţiţi în rugăciune cu piatra şi lemnul muntelui pe la sihăstriile din zonă, au botezat cristalul lichid şi rece de sub munte cum altfel

decât Izvorul Tămăduirii? Schimnicii acestor cuiburi de singurătate, departe de grijile şi frământările lumeşti, au trăit, s-au rugat pentru

mântuirea lor şi a altora şi au murit aici după reguli pustniceşti doar de ei ştiute. Urmele trecerii lor pământeşti, ale aspiraţiei trudnice

către Dumnezeu, s-au prăvălit în uitare ca pietrele ce se desprind din vârf de munte şi cad în văi, ca copacii care se usucă şi putrezesc sau

ca frunzele care îngraşă pământul după ce au binecuvântat ochiul cu culorile lor schimbătoare. Pe lângă adăposturile, chiliile şi bisericile

lor în stâncă dăinuie şi numele date de ei locurilor, unul extrem de important păstrat de memoria colectivă, dar şi de documente fiind cel

din titlul nostru. Izvorul Tămăduirii a mângâiat zilele, bătrâneţile şi suferinţele sihaştrilor şi poate de aceea legenda lui a notat-o spre

nemurire tocmai unul dintre ei. Însemnarea despre care am amintit nu este datată, parcă tocmai pentru a da impresia că vine din negura

anilor. Ea vorbeşte despre puterile tămăduitoare ale apei izvorului nostru, ale rugăciunii şi ale Credinţei: „Legenda Izvorului Tămăduirii:

Cine face trei cruci, spune trei rugăciuni şi bea de trei ori pe nemâncate din apa mea înainte de răsărit treizeci şi trei de zile la

rând şi apoi tot de trei ori timp de treizeci şi trei de zile după asfinţit nu va suferi de vreo boală treizeci şi trei de ani.

Cine face trei cruci, spune trei rugăciuni şi se spală cu apa mea de trei ori treizeci şi trei de zile la rând înainte de răsărit şi apoi

tot de trei ori timp de treizeci şi trei de zile după asfinţit se va simţi ca la treizeci şi trei de ani.

Cine face şi una şi alta cum scrie mai sus timp de treizeci şi trei de ani nu va fi niciodată bolnav, va muri sănătos şi sufletul lui

va ajunge în rai”.

Precum se ştie, „Vineri, în Săptămâna Luminată, se prăznuieşte sfinţirea bisericii Preasfintei Stăpânei Noastre şi Maicii lui

Dumnezeu, a Izvorului celui de viaţă purtător” (Sinaxar). După slujba de Izvorul Tămăduirii, se face aghiazma mică. Bând din apa

sfinţită, credincioşii se purifică. Izvorul cel nesecat dăruit de Maica Domnului credincioşilor este considerat „izvor al bucuriei celei

neîncetate”, „şuvoi al frumuseţii celei negrăite”, apa lui prealimpede „tămăduind pe cei credincioşi”, fiind „prea plăcută celor bolnavi de

tot felul”, „apă a înţelepciunii, care îndepărtezi necunoştinţa”, „amestecare a inimii, care picură ambrozie”, „vas al manei, izvorâtor de

viaţă”, „baie de nectar din Dumnezeesc izvor”, „stavilă împotriva neputinţei”, în scurt, „apă izbăvitoare” (Icosul slujbei).

Aşa cum ne lasă a înţelege manuscrisul românesc 4963 de la B. A. R., Izvorul Tămăduirii se număra printre sărbătorile

respectate cu stricteţe în comuna Bozioru. Enoriaşii arătau învăţătorului Ion Lupu în ianuarie 1907 că era mare păcat să se muncească în

această zi, cei care nu o respectau riscând să se îmbolnăvească grav. Memoria colectivă reţinea că de Izvorul Tămăduirii „locuitorul

Grigore Mihai din satul Ulmet s-a îmbolnăvit pe câmp. Se afla la lucru. Care boală i-a cauzat moartea”.

ÎNTREZĂRIRI 21

TRADIŢII ŞI OBICEIURI POPULARE LEGATE DE SĂRBĂTORILE DE TOAMNĂ

Constantin COSTEA

A sosit toamna şi un nou spectacol se înfăţişează privirii în acest minunat anotimp.

Lumina orbitoare a zilelor de vară s-a împuţinat, iar soarele, parcă mai grăbit, apune repede,

scăldat într-o vatră de jăratic. Zilele sunt pline de povara plăcută a senzaţiilor oferite de

reprezentaţia superbă care se petrece în lumina molcomă şi călduţă a toamnei. Este atâta

frumuseţe în zilele de toamnă, lumina te învăluie ca un giulgiu, te pierzi pur şi simplu, în ultima

răsuflare a frunzelor care rătăcesc într-o cădere lentă. Vine toamna, dar nu cu tristeţe, cu tonuri

funebre sau cu agonii tăcute, ci cu farmec, cu bucurie şi necuprinsă reverie. Se pare că şi

Dumnezeu a fost fascinat de toamnă de a făcut-o aşa de complexă, dăruindu-i, în milostivenia Sa,

atâta suflet şi atâta culoare. Pe cerul însângerat de asfinţit, se văd din când în când unghiuri

negre, parcă desenate cu cărbune; sunt păsări călătoare lunecând în depărtare. Toamna este şi

anotimpul bilanţului. Gospodarii îşi numără bob cu bob recolta, gospodinele pregătesc murăturile

pentru iarna, iar copiii se pregătesc pentru şcoală. Toamna este marcată şi de câteva sărbători

religioase de mare însemnătate pentru lumea creştină de care se leagă o serie de credinţe, datini şi

obiceiuri întâlnite şi în zona subcarpatică a Buzăului.

Calendarul sărbătorilor creştine de toamnă se deschide la 8 septembrie cu sărbătoarea

Naşterii Maicii Domnului, cunoscută în popor sub numele de Sfânta Maria Mică. Aceasta reprezintă prima sărbătoare din cursul anului

bisericesc, care a început la 1 septembrie, şi cea mai mare sărbătoare a toamnei. Această sărbătoare este, de fapt, hotarul astronomic

dintre vară şi toamnă şi coincide cu începutul lucrărilor agricole de toamnă. Credincioşii merg de dimineaţă la biserică pentru a asculta

slujba şi pentru a se închina la icoana Maicii Domnului. Bărbaţii nu fac treabă în gospodărie, iar femeile se abţin de a coase sau a spăla

rufe în această zi de mare sărbătoare. In această zi, femeile care îşi doresc copii se roagă la Maica Domnului să le dea. Păsările călătoare,

cum ar fi rândunelele, se pregătesc să plece în ţările calde, iar gâzele şi reptilele se retrag în pământ. Incepând cu această zi plantele de

leac îşi pierd puterile tămăduitoare. Vremea devine mai răcoroasă şi mai capricioasă. Din această zi începe culesul viilor şi se bat nucii.

Pe data de 14 septembrie, creştinii sărbătoresc Inălţarea Sfintei Cruci. In amintirea celor petrecuţi de pe această lume, ca gest de

mulţumire şi pentru sufletul morţilor, de Ziua Crucii, femeile duceau la biserică colivă, poame şi flori. Pe vremuri femeile, mai ales,

ţineau post. Pentru lumea satului românesc tradiţional, Ziua Crucii, împreună cu Alexiile de pe 17 martie reprezintă hotarul din an care îl

împarte în două părţi de câte şase luni fiecare. Se spune că acum pământul se închide, toate vietăţile pământului intră în ascunzişuri

subterane. Serpii, înainte de a se ascunde, se încolăcesc în alunişuri şi dau naştere « pietrei şerpilor », o piatră rară, mult râvnită de

vrăjitori pentru că, se spune, că are puteri tămăduitoare. In trecut, în scop tămăduitor, de Ziua Crucii, oamenii adunau nuci şi prune care

erau bune pentru vindecarea unor boli ca durerile de cap, bube dulci şi mai ales oase moarte (tuberculoza osoasă). De Ziua Crucii, chiar

şi oamenii mai răi evitau să înjure sau să mintă ca să nu iasă, peste an, de sub protecţia Crucii. Dacă tună în această zi toamna va fi

lungă.

O altă sărbătoare marcantă a toamnei este Sfântul Dumitru, prăznuită la 26 octombrie. Dacă Sfântul Gheorghe (23 aprilie)

încuie iarna şi înfrunzeşte întreaga natură, Sfântul Dumitru desfrunzeşte codrul şi usucă toate plantele. In ajunul sărbătorii se aprindeau

focuri mari peste care săreau copiii, pentru a fi sănătoşi şi zglobii tot anul. Focul avea menirea de a alunga fiarele pădurii şi de a-i încălzi

pe morţi. Cenuşa şi cărbunii erau aruncate în grădină pentru a-i reda puterea de a rodi. Sfântul Dumitru este considerat, în comunităţile

pastorale, patronul oierilor. In această zi păstorii află cum va fi iarna. Aceştia aşează un cojoc în mijlocul stânii şi urmăresc să vadă ce fel

de oaie se va aşeza pe el; dacă pe cojoc se va aşeza o oaie neagră, iarna va fi blândă, iar dacă oaia va fi albă, iarna va fi aspră. In trecut,

această sărbătoare era o zi a soroacelor; acum se terminau învoielile între stăpânii stânilor şi ciobani, încheiate la Sfântul Gheorghe. De

multe ori între părţi se iscau conflicte care, adesea, degenerau în bătăi cumplite şi chiar crime, după cum spune proverbul : « La-nceputul

stânii se mănâncă câini, iar la spartul stânii se bat stăpânii ». In această zi se destramă stânile şi se împart oile. Dacă la Sfântul Dumitru

luna va fi plină şi cerul acoperit cu nori este semn că iarna va fi aspră, cumplită. Tradiţia spune că în aceasta zi căldura intră în pământ,

iar gerul îşi intră în drepturi. In gospodărie femeile pregătesc pomeni şi împart copiilor fructe uscate, mere, nuci, covrigi, iar în biserici

se ţin slujbe speciale. Tot acum înfloresc dumitriţele, ultimele flori ale anului, nişte flori mici cât un nasture mai mare, unele de culoare

roşu-ruginiu, altele vişiniu-putred, cu un miros iute-înţepator, inconfundabile.

O altă sărbatoare importantă este cea a Sfinţilor Arhangheli Mihail şi Gavril, prăznuită în ziua de 8 noiembrie. Ei sunt

consideraţi conducătorii cetelor de îngeri, având aripi şi purtând săbii, ca simbol al biruinţei, consideraţi şi călăuze ale sufletelor în lumea

umbrelor. Se mai spune că cei doi Arhangheli au putere asupra Soarelui şi a Lunii, pe care îi eliberează, adesea, din puterea diavolului,

atunci când acesta le fură (eclipsele de Soare şi de Lună). In această zi fiecare om trebuie să aprindă o lumânare care îi va fi « lumină de

veci » în lumea de dincolo. In mentalitatea populară, cei doi Arhangheli sunt percepuţi ca nişte fiinţe divine, mereu prezente în viaţa

oamenilor, veghind din Ceruri şi, mai ales de pe Pământ, asupra muritorilor, arzându-le păcatele mărunte şi având grija ca sufletelo lor să

rămână curate. In tradiţia populară se crede că Arhanghelul Mihail poartă, uneori, cheile Raiului, dar şi că este un luptător împotriva

diavolilor. El veghează bolnavii la cap atunci când le este dat să moară şi, la picioare când le este sortit să trăiască. La români sunt

consideraţi patronii casei. Ei ard păcatele oamenilor şi purifică, prin post şi rugăciune, conştiinţele. Ziua sfinţilor Arhangheli este

considerată ca hotar între toamnă şi iarna. In comunităţile de la munte cei doi Arhangheli sunt consideraţi ocrotitori ai oilor. Acum

ciobanii slobozesc berbecii în turme pentru împerechere.

Pe 21 noiembrie se sărbatoreşte Intrarea în Biserică a Maicii Domnului sau Ovideniile. Cuvântul « Ovidenie » provine din

termenul slav « vovedenie » (intrare, introducere, aducere) ; termenul a căpătat în popor o conexiune cu verbul « a vedea »(prin

intermediul cuvântului « vedenie »). Astfel s-a ajuns să se spună că Ovideniile se ţin pentru că în aceasta zi s-a vădit (văzut) lumea pe

care Dumnezeu a vestit-o la Buna Vestire (Blagoveştenie, 25 martie, n.n.). Din acest motiv ziua Intrării în Biserică a Maicii Domnului

este consacrată ochilor care văd şi luminii care străbate întunericul. De aceea se dau de pomană pe lângă peşte, plăcinte cu varză sau

ÎNTREZĂRIRI 22

dovleac, vin şi colaci şi lumina întruchipată de o lumânare despre care se spune că pe lumea cealaltă arde veşnic. Dacă în ziua de

Ovidenie este cald şi frumos, în anul următor va fi secetă, iar dacă este frig şi plouă, anul care vine va fi ploios şi aducător de molime.

Dacă va ninge la 21 noiembrie este semn că iarna va fi grea şi aspră. In această zi nu se lucrează. In tradiţia populară se spune că în

această zi cerul se deschide şi vitele încep a vorbi, ca în ziua de Crăciun. Este ziua în care vrăjitoarele îşi fac de cap, de aceea, în

vechime, oamenii ungeau cu usturoi ferestrele şi uşile pentru a se feri de farmece. Se mai spune că în noaptea de Ovidenie apar flăcări

albastre care luminează locurile unde sunt îngropate comori. In această zi se fac praznice pentru copiii morţi nebotezaţi şi pentru cei

înecaţi sau morţi fără lumânare. Ovideniile sunt socotite, în popor, ca o zi magică pentru că acum se deschid cerurile şi cei neprihăniţi cu

duhul pot înţelege graiul animalelor. In trecut aceasta zi era ţinută cu sfinţenie şi smerenie pentru ca ţăranii să aibă belşug în casă şi spor

în hambare. Se spune că în noaptea de Ovidenie se fac farmece şi descântece. Lumânarea de Ovidenie o pot folosi fetele nemaritate cu

ajutorul căreia privesc în fântână ca să-şi vadă ursitul. In această zi se mănâncă cu sec.

In ziua de 30 noiembrie lumea creştină româneasca sărbătoreşte ziua Sfântului Andrei. Ceea ce este important şi demn de

menţionat este noaptea Sfântului Andrei de care se leagă numeroase obiceiuri şi tradiţii, unele foarte vechi, încă de pe vremea dacilor.

Această zi se mai numeşte în popor, Ziua Lupului. Credinţa populară spune că în această zi lupul devine mai sprinten, îşi poate îndoi

gâtul ţeapăn şi nimic nu scapă dinaintea lui. Tradiţia mai spune că în această noapte lupii se strâng în haite, iar Sfântul Andrei împarte

prada pentru iarna care vine, pentru fiecare lup. Pentru a-şi apăra gospodăriile de lupi, ţăranii ung stâlpii porţilor, ferestrele şi uşile cu

usturoi. In această zi nu se mătură toată ziua, nu se arunca gunoiul afară, nu se rânesc grajdurile, nu se fac pomeni şi nu se dă nimic cu

împrumut. In această noapte se deschid cerurile şi vorbesc toate animalele. In credinţele populare noaptea Sfântului Andrei este

cunoscută şi ca Noaptea Strigoilor pentru că în această noapte ies şi umbla strigoii. Aceştia sunt produse ale superstiţiei, ale credinţei

fanatice, halucinante. Reprezintă, în credinţa populară, apariţii neaşteptate ale unor fiinţe trecute demult pe lumea cealaltă. In fapt,

începutul iernii înseamnă o degradare a timpului calendaristic. Ordinea se deteriorează treptat, ajungând în noaptea de 29 spre 30

noiembrie, socotită Noaptea Strigoilor, la starea simbolică de haos, cea dinainte de Facerea Lumii. Această noapte este socotită o noapte

de spaimă. Acum ies din morminte duhurile morţilor şi se duc pe la casele oamenilor, unde încearcă să sugă sângele celor care au

nenorocul să le cadă în mână. Pentru ca aceste duhuri ale răului să nu se poată apropia de gospodăriile oamenilor, aceştia mănâncă

usturoi şi se ung cu usturoi pe tot corpul. Uşile şi ferstrele caselor se ungeau, de asemenea, cu usturoi, iar gura sobei era astupată ca

aceste spirite să nu pătrundă, pe horn, în casă. Oamenii din popor au o explicaţie cu privire la originea acestor spirite. Strigoii sunt

consideraţi spirite ale morţilor care nu au ajuns pe cealaltă lume, pentru că li s-a greşit cu ceva în lumea reală ori nu li s-au făcut rosturile

la înmormântare. Ei, se zice, că se întorc printre cei vii, de obicei printre rudele apropiate, terorizând şi provocând mari suferinţe: aduc

moarte, boală, molime în animale, ploi torenţiale, grindină, etc. Se pare că şi decorul natural aţâţă vrăjile : vremea este rea, ceaţă, copaci

desfrunziţi, vânt rece, şuierător. O tradiţie care, din păcate, s-a pierdut era punerea grâului la încolţit în ghivece. Tradiţia spune că fiecare

membru al familiei trebuie să aibă ghiveciul său cu grâu. Ghiveciul trebuie pus la fereastră pentru ca grâul încolţit să aibă lumină

suficientă. Se spune că grâul pus la încolţit de Sfântul Andrei indică viitorul celui care l-a semănat. La Anul Nou se vede cum va fi

sănătatea celui care l-a plantat. Pentru ca spiritul morţilor să nu ajungă în casele oamenilor, de Sfântul Andrei se goleşte cenuşa din sobe,

iar oalele, străchininile şi alte vase uzuale se pun cu gura în jos. Fetele pun busuioc sfinţit sub pernă pentru a-şi visa iubitul. Dacă în

noaptea Sfântului Andrei este senin şi cald va urma o iarnă blândă; dacă este ger va fi o iarna grea.

Bibliografie :

Dicţionar Enciclopedic, vol.I-IV, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 1999

Ion Ghinoiu, Panteonul românesc, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 2001.

Ion Ghinoiu, Sărbători şi obiceiuri româneşti, Editura Elion, Bucureşti, 2004.

Simion Florea Marian, Sărbătorile la români, Institutul de Arte Grafice, Bucureşti, 1883.

Tudor Pamfilie, Sărbătorile de toamnă şi postul Crăciunului, Academia Română, Colecţia « Din viaţa poporului român », Bucureşti,

1914.

Constantin Costea, « Tărâm de taină şi dor »-File din monografia comunei Odăile, Editura Omega, Buzău, 2012.

TRADIŢII ŞI SUPERSTIŢII DESPRE MAICA DOMNULUI Alina ANTOFIE

Sfânta Maria, ocrotitoarea oamenilor şi salvatoarea păcătoşilor, întruchipează, atât în folclor, cât şi în literatura cultă, mai

multe ipostaze ale feminităţii, de aceea unii cercetători au considerat cultul ei legat de cel al zeităţilor feminine arhaice, simboluri

htoniene, identificate spiritului roditor şi miraculos al lumii (Doina Ruşti, Dicţionar de teme şi simboluri din literatura română, editura

Univers enciclopedic, Bucureşti, 2002, pag. 233). Atributele ei, de străveche zeiţă a naturii, transpar şi în credinţele referitoare la

originea unor plante care au apărut mai ales din lacrimile Maicii Domnului, “care nu-i bine să se verse pe jos”, cum ar fi: rochia Maicii

Domnului, vălul Maicii Domnului, condurul Maicii Domnului, mâna Maicii Domnului etc. (Ivan Evseev, Dicţionar de magie,

demonologie şi mitologie românească, editura Amarcord, Timişoara, 1998, pag. 249). Asemeni zeiţelor Pământului şi ale Naturii, Maica

Precistă preia sub patronajul său arta ţesutului şi devine patroana şezătoarelor. Există chiar o legendă despre Maica Domnului şi păianjen

care spune că Maica Domnului torcea şi ţesea singură pânza din care făcea cămaşa Fiului Sfânt. Într-o zi, un păianjen îngâmfat i-a zis că

el face o pânză mai subţire. Astfel s-au luat la întrecere şi păianjenul a câştigat, de aceea Maica Sfântă l-a blestemat să-şi afle hrana

numai din tors şi ţesut. De aici provine ideea că i se iartă şapte păcate celui ce omoară un păianjen. Aşadar lucrul pânzei este de la Maica

Domnului. Se spune că atât timp cât femeia ţese, Maica Domnului stă în genunchi lângă ea (Irina Nicolau, Ghidul sărbătorilor

româneşti, editura Humanitas, Bucureşti, 1998, pag. 57).

Cultul Maicii Domnului, denumită Maica Precista şi Sfânta Maria, ocupă un loc central în credinţele religioase şi în legendele

poporului român.

ÎNTREZĂRIRI 23

Fecioara Maria s-a născut într-o familie de creştini, Ioachim şi Ana, care, deşi erau înaintaţi în vârstă, s-au rugat cu tărie şi

nădejde pentru a avea un copil, iar rugăciunea lor a fost ascultată.

În creştinism, cultul Sfintei Fecioare Maria a apărut relativ târziu şi nu fără presiunea credinţelor populare, prăznuirea Sf.

Maria fiind introdusă de Papa Grigore I (540 – 604). În credinţele poporului, Maica Precista este apărătoarea tuturor celor năpăstuiţi şi

purtătoarea de grijă a tuturor mănăstirilor din ţara noastră, de aceea oamenii i se adresează cu rugăciuni, iar în descântece e rugată să fie

mijlocitoarea şi garanta unei lecuiri magice: “descântecul de la mine /şi leacul de la Maica Preacurată” sau “eu cu descântecu / şi Maica

Precistă cu leacu” (Ivan Evseev, Dicţionar de magie, demonologie şi mitologie românească, edituraAmarcord, Timişoara, 1998, pag.

249). În calendarul Bisericii Ortodoxe există patru mari sărbători creştine închinate Sfintei Fecioare Maria: Naşterea Maicii Domnului (8

septembrie), Intrarea în biserică (21 noiembrie), Buna Vestire (25 martie) şi Adormirea Maicii Domnului (15 august). De asemenea

există multe tradiţii şi obiceiuri legate de Sfânta Maria, astfel se spune că sunt bune de leac florile culese de Sf. Maria şi aşezate la

icoana Preacuratei.

Pe 8 septembrie se sărbătoreşte Naşterea Maicii Domnului, zi cunoscută în popor sub denumirea de Sântamarie Mică şi

este perioada care marchează sfârşitul verii şi începutul toamnei, cum reiese din vorba populară “a trecut Sânta Marie; Spurcă câinii-n

pălărie”, aşadar oamenii nu mai poartă pălării, căci vremea începe să se strice. Există credinţa în popor că în această sfântă zi rândunelele

pleacă spre ţările calde, iar insectele şi reptilele încep să se ascundă în pământ; începe culesul viilor, al unor fructe şi plante medicinale,

bătutul nucilor, precum şi semănatul cerealelor de toamnă. În această zi nu este bine ca bărbaţii să lucreze în gospodărie sau femeile să

coasă sau să spele rufe, în caz contrar, recoltele lor vor fi blestemate şi nu vor mai face rod, vitele se îmbolnăvesc, iar gospodăria se

destramă. Există şi superstiţia că e rău de lovituri, de dureri de cap dacă se lucrează în aceste zile. O altă superstiţie spune că toţi cei care

mănâncă gătit la foc în această zi, riscă să atragă asupra lor boli care îi pocesc. Este bine însă ca pe tot parcursul sărbătorii să fie aprinsă

candela în dreptul icoanei Maicii Domnului, astfel acea casă va fi binecuvântată de Dumnezeu. Se spune că rugăciunile făcute în această

zi de către femeile ce îşi doresc un copil sunt mult mai ascultate, deoarece Sf. Maria, considerată Mamă prin excelenţă, este ocrotitoarea

naşterilor şi creşterii copiilor.

Pe 21 noiembrie se sărbătoreşte Intrarea în biserică a Maicii Domnului, care prefigurează intrarea în Templul din

Ierusalim, pe când Maria avea trei ani, iar părinţii săi împlineau făgăduinţa că, atunci când vor deveni părinţi, vor închina copilul lui

Dumnezeu. În popor, această zi este considerată a fi o zi magică, fiind ziua în care se fac previziuni referitoare la oameni şi la vreme. În

tradiţia populară, în ziua de Vovidenie, adică “ceea ce se face văzută”, cum este cunoscută în popor această zi, se deschid cerurile şi

credincioşii înţeleg graiul animalelor. Această sărbătoare este asociată cu metafora Luminii, de aceea este bine ca în căminele

credincioşilor să ardă toată noaptea candela sau focul în sobe. O altă superstiţie spune că aşa cum este vremea în această zi, aşa va fi

toată iarna. Sărbătoarea este cinstită de credincioşi prin rugăciune şi post, peşte şi lumânări, care sunt duse la biserică şi sfinţite, pentru a

dobândi sănătate, bucurii, reuşite şi o bună vedere, iar tradiţia spune că atunci când sunt respectate aceste lucruri, credincioşii vor avea în

anul următor belşug în gospodărie. Se fac praznice pentru cei care au murit de moarte năprasnică şi fără lumânare. Uşile şi ferestrele se

ung cu usturoi împotriva farmecelor şi a pagubei.

Pe 25 martie se sărbătoreşte Buna Vestire sau Blagoveştenia, adică vestea cea bună adusă Fecioarei Maria de către îngerul

Gavriil, trimisul lui Dumnezeu.

Cea mai de seamă dintre sărbătorile Sfintei Fecioare este sărbătoarea Adormirii Maicii Domnului sau Sfânta Maria Mare

care se prăznuieşte pe data de 15 august, de care se leagă foarte multe superstiţii, ca spre exemplu: în dimineaţa acestei zile oamenii

merg la biserică şi dau de pomană pentru morţi struguri, prune şi faguri de miere; icoana Maicii Domnului se spală cu busuioc de către

fete şi băieţi pentru a avea noroc în dragoste; este interzis acum scăldatul în apa râurilor spurcată de cerb şi dormitul pe prispă.

Schimbările vremii au fost interpretate în popor ca fiind semne ale tristeţii naturii, care regretă plecarea Sfintei Fecioare, de aceea iarba

nu mai creşte, iar frunzele copacilor încep să se îngălbenească. Dacă acum înfloresc trandafirii este semn că toamna va fi lungă.

Aşadar, în folclorul românesc, Maica Domnului funcţionează “ca o divinitate a vieţii, a ritmurilor naşterii, creşterii şi morţii

întregii naturi, ea stăpâneşte plantele şi energiile zăgăzuite în acestea, are adânci legături cu apele, cu fertilitatea, cu fiinţele aducătoare

de putere şi belşug, simbol al maturităţii, ea tutelează asupra orizontului cosmic, vieţii femeilor, muncii şi faptelor lor de zi cu zi”( Ivan

Evseev, Dicţionar de magie, demonologie şi mitologie românească, editura Amarcord, Timişoara, 1998, pag. 249 - 250).

AZILUL, ÎNTRE INFERN ŞI ANTECAMERA RAIULUI Cătălin APOSTOL

Un studiu realizat anul trecut pentru Fundația „Principesa Margareta” de către un grup de cercetători de la Universitatea

Babeş-Bolyai din Cluj, arată că în România există peste 640.000 de bătrâni care trăiesc singuri și neajutorați. Fără soț sau soție, fără copii sau vreo altă rudă apropiată. Singuri pe lume, abia târându-și zilele lor amare, fără nici un sprijin sau măcar o vorbă de mângâiere. De un sfert de veac încoace, 18 oameni au ocupat fotoliulde ministru al muncii și protecției sociale. Niciunul nu s-a sinchisit de soarta acestor bătrâni oropsiți. În cinismul lor fără margini, n-au văzut în bieții pensionari decât o grea povară „bugetară”. De 25 de ani, nimeni nu s-a ostenit să pună la punct un program coerent de asistență socială sau măcar niște proceduri clare care să atragă răspunderea autorităților locale atunci când un bătrân singur moare cu zile. În toată România nu există decât 77 de cămine de stat pentru bătrâni, adică vreo 5000 de locuri, toate ocupate. Pe lista de așteptare sunt alte câteva mii de oameni singuri și neajutorați, unii dintre ei fără nici un adăpost. Cei care au un loc la azil plătesc lunar din pensia lor amărâtă între 300 și 800 de lei. Ce primesc în schimb, ține doar de noroc și destin. Controalele la căminele de bătrâni aproape că nici nu există.

•Ianuarie, 2014. Un reportaj cu camera ascunsă realizatde o echipă a postului TV Digi24, dezvăluie condițiile de mizerie în care trăiesc 120 de bătrâni dintr-un azil finanțat din bani publici, din zona Băneasa. Pe lângă imaginile de coșmar din curte sau din saloane, cu asistente nervoase care împart în silă mâncarea, țipând la bătrâni, reporterii au reușit să smulgă și câteva sincere mărturii ale unui paznic pesemne prea revoltat ca să mai suporte tăcerea: „Sunt vai de capul lor bătrânii de-aici. Fac foamea, ies afară să cumpere mâncare din restul de pensie, e ceva groaznic, mi se rupe sufletul de ei. Mâncarea bună ajunge doar pe masa

ÎNTREZĂRIRI 24

angajaților, pleacă acasă cu sacoșele pline, iar eu am primit ordin să nu-i controlez. Nici măcar de Sărbători nu se pot bucura de cadouri. Toate ajung în birouri și-apoi la angajați acasă.” Reportajul a făcut agitație mare o zi, două, după care s-a așternut uitarea iar bieții bătrâni au fost lăsați din nou doar la mila lui Dumnezeu.

•Aprilie, 2014. În urma unei anchete jurnalistice realizate de un reporter al TVR la un azil din localitatea buzoiană Aldeni, au fost descoperite adevărate povești de infern. Aproape o sută de oameni, unii dintre ei cu afecțiuni neuropsihice grave, trăiau acolo în condiții mizere, fiind bătuți, înfometați, încuiați în saloane sau chiar legați de paturi. Deși au existat mai multe controale până atunci, nici unul nu a scos la iveală coșmarul de aici. Angajații azilului aflau din timp de aceste descinderi, având suficient răgaz să facă curat lună și să-i intimideze pe bieții pacienți pentru a-și ține gura. În cele din urmă însă, calvarul acestor oameni a ieșit la lumină. Pe 12 martie 2014, Parchetul de pe lângă Tribunalul Buzău a întocmit un dosar penal angajaților acestui azil, pentru săvârșirea unor „infracțiuni contra vieții și integrității corporale”.

•Decembrie, 2013. „Azilul groazei”, așa scriau ziarele despre căminul de bătrâni din comuna prahoveană Păulești. 37 de oameni trăiau aici cel mai urât calvar, fără ca nimeni să le știe chinul. Administratorii azilului, patroni ai unei firme pe nume „Alex&Moni”, promovau imaginea azilului pe internet, prezentându-l ca pe o adevarată pensiune care oferă „o ambianță plăcută, în care părinții noștri se vor simți ca în sânul familiei.” Totul era descris ca un adevărat colț de rai, condiții deosebite, mâncare pe alese servită la pat, un personal dedicat și inimos, program zilnic de gimnastică mediacală, supraveghere non-stop, mese festive de sărbători, tot răsfățul ăsta pentru o taxă lunară între 1000 și 2000 de lei. În realitate, bătrânii descopereau aici infernul . Dormeau câte doi și chiar trei în același pat, în lenjerii și pijamale slinoase, mâncau alimente expirate, unii erau de-a dreptul înfometați sau deshidratați, nu aveau asistență medicală, iar uneori, cei loviți de accidente vasculare și paralizii, erau lăsați singuri în salon, legați fedeleș de paturi. În urma unor ample controale, azilul a fost desființat iar Poliția Prahova le-a întocmit celor doi administratori dosare penale pentru infracțiunea de „lipsire de libertate”, existând indicii că unii dintre bătrâni erau ținuți acolo împotriva voinței lor.

Acestea sunt doar câteva cazuri mai grave petrecute în ultimii ani. În România, ne-am obișnuit să auzim la tot pasul asemenea povești de groază, cele mai multe rămase nesancționate. Autoritățile nu văd, nu aud, sau ridică cinic din umeri, dând eventual vina pe o legislație anemică. Sunt povești pe care le cunosc foarte bine mai ales acei bătrânicare ar vrea sau sunt nevoiți să se retragă într-un azil. De aceea, privesc cu spaimă la o asemenea perspectivă, cei mai mulți dintre ei alegând până la urmă doar căminele aflate sub oblăduirea unei biserici. Doar acolo mai au o speranță că își vor putea trăi liniștiți ultimii lor ani. Este și cazul celor 16 bătrâni care au ales să se retragă într-un colț minunat de lume din județul Buzău.

ANA ŞI FERICIREA DE A FI Îmi deschide ușa camerei și mă privește nedumerită.

- Sunt de la Formula As, îi zic, și aș vrea să stăm puțin de vorbă. - Formula As?, mă întreabă cu o privire buimacă. Visez sau ce se întâmplă? Păi de vreo zece ani nu am lăsat necitit nici un

număr din revista asta. A fost colacul meu de salvare în toți anii ăștia urâți. Am și trimis câteva scrisori la redacție. Da, niște povești de suflet pe care le-am trăit în tinerețea mea. Doar una din ele mi-a fost publicată, numai că am semnat-o cu pseudonim. Am fost tare mândră și fericită. Dar nu mi-am imaginat niciodată așa ceva, că o să vină la mine un reporter de-acolo. Sunt, nu știu cum să vă zic, foarte emoționată. Mai ales că n-am mai văzut de luni de zile un chip necunoscut.

Mă invită să intru și îmi aduce repede un scaun din hol. Râde încă uimită și se fâstâcește în vorbe, de parcă abia s-ar fi trezit dintr-un somn lung și adânc.

- Așa ceva… Nu-mi vine să cred… Ce surpriză. Să dau eu interviu. Și unde? La revista cea mai dragă…O cheamă Ana Popovici și are 84 de ani. O lumină caldă îi învăluie mereu chipul, făcând-o să pară împăcată definitiv cu trecutul și cu bucățica de viață care i-a mai rămas. Stă în cameră cu o femeie de aproape 80 de ani, „camarada ei în lupta cu timpul”, cum îmi spune râzând. Patul Anei e în dreptul ferestrei, așa a vrut ea să fie, pentru că de acolo se vede imediat peste drum biserica satului, adică cel dintâi lucru, dacă îl poate numi

așa, pe care îl vede dimineața, de cum se trezește. Și asta îi dă încredere și poftă de viață. A venit aici din București acum trei ani. Era într-o miercuri, o zi ploioasă de octombrie, când până ce și biserica era parcă posomorâtă. A adus-o un nepot, adică băiatul

ÎNTREZĂRIRI 25

fratelui ei, la care a stat ani buni, până când soția lui a născut o fetiță și nu mai era loc în casă. Nu mai avea pe nimeni, soțul îi murise cu cinci ani în urmă, iar copii nu avea. Singură a vrut la azil, unica ei rugăminte a fost să fie sub grija unei biserici. Știa că viața la un azil nu-i deloc ușoară, auzise că sunt locuri unde bătrânii sunt umiliți, tratați ca într-un lagăr de concentrare. O cunoștință îi povestise cum mama ei a murit cu zile într-un azil, pentru că nu i-au mai dat medicamentele și că ea crede că au făcut asta intenționat, ca să dea patul unei alte bătrâne, mama unei angajate de-acolo. Îi era tare teamă să nu ajungă într-un asemenea loc. Nepotul ei a tot căutat ceva de încredere și undeva, pe un site rătăcit, a găsit casa asta ascunsă într-un sat de la poalele munților plini de mistere ai Buzăului. „Căminul de bătrâni de la Pârscov, satul în care s-a născut marele cărturar cu aură de sfânt, Vasile Voiculescu. Căminul se află sub mila și marea oblăduire a lui Dumnezeu, prin grija parohială a preotului Enache Necula.” Atât era scris, iar lângă cuvintele astea era un album de fotografii. O casă banală, cu etaj și vopsită în portocaliu, vreo două camere modeste dar curate și primitoare, câțiva bătrâni zâmbitori, o grădină plină cu zarzavaturi, niște dealuri la marginea satului și o biserică mare la câțiva metri de curtea căminului. Era tocmai locul pe care și-l dorea. După doar o săptămână, într-o zi ploioasă de miercuri, nepotul ei a adus-o cu mașina aici. A intrat în casa asta, a stat puțin de vorbă cu câțiva „domni bătrâni” de la parter, a văzut sala de mese, a urcat apoi la etaj, a stat la povești cu doamnele din saloane, cu îngrijitoarele, și la urmă a traversat strada și a intrat în biserică, unde l-a cunoscut pe preotul Necula. „Deja mă simt ca într-o familie.” Astea au fost primele ei cuvinte la finalul vizitei. De atunci, face și ea parte din familia asta mare și se simte fericită pentru alegerea pe care a făcut-o.N-a luat cu ea mai nimic, doar câteva haine, o iconiță, niște pantofi și papuci. În rest, nici o fotografie, nici un obiect care i-ar putea stârni amintirile.

- Ce-a fost, a fost!, îmi spune cu un aer senin. N-are rost să mă mai amăgesc cu trecutul. Ar fi prea dureros. E destul că îl port mereu în suflet, nu mai am nevoie și de lucruri care să-mi trezească dorul și durerea. Ana Popovici e o femeie erudită, a citit poate mii de cărți care au ajutat-o să priceapă mai bine ce e cu viața ei și cu lumea în care a trăit. Mărturisește însă, cu un zâmbet amar, că se simte total străină în lumea asta de acum, că tot ce-a învățat ea o viață întreagă, toate reperele ei morale, astăzi s-au dus de râpă.

- Uitați-vă ce se întâmplă!, îmi zice pe un ton grav. Am citit undeva că în nu știu ce orașe din Franța s-au demolat vreo 30 de biserici catolice vechi de sute de ani pentru că, zic ei, sunt într-o stare de degradare prea mare. Asta e o barbarie! Lumea asta a luat-o razna de tot. Mă uit la televizor și mă îngrozesc. Oamenii nu mai știu ce-i ăla bun simț, ce-i aia respect. Mă scuzați că vă spun, că sunt colegii dumneavoastră, dar unii ziariști din ăștia pe care-i văd sunt niște neciopliți mediocri, iar emisiunile lor sunt ca o hărmălaie de cârciumă. De-aia nici nu prea mai deschid televizorul, că-mi strică tot cheful. Mai bine ies pe-afară, citesc o carte pe bancă, sau stau aici și mă uit aiurea pe fereastră. Ana Popovici îmi povestește apoi despre fratele ei, care e cu 15 ani mai tânăr, cum îl lua în tinerețea ei în brațe și băteau împreună străzile Bucureștiului. Doar el o mai vizitează din când în când. Și îl roagă mereu să-i aducă o piatră din București, doar atât, o simplă piatră, pentru că-i este cumplit de dor de orașul în care și-a trăit viața.

- Nu știu cum să vă zic, dar am aici mereu sentimentul că aștept ceva. Nu știu ce, dar simt mereu emoția asta a unei așteptări permanente. Mi-aș dori eu multe, uite, mi-aș dori foarte mult de exemplu să mai văd măcar o singură dată marea. Să stau pe o plajă și să mă uit ore în șir la ea. Oare asta aștept? Din păcate nu prea am bani pentru așa ceva. Și nici cine să mă ducă până acolo. Mi-aș mai dori foarte mult să văd niște mănăstiri. Nici asta știu că nu se poate. Mi-aș mai dori poate să mă mai îndrăgostesc. Nu, nu glumesc. Cu așa ceva nu e de glumit. Dragostea e poate cel mai prețios dar de la Dumnezeu. Dar nici asta nu cred că se mai poate acum. Atunci, ce aștept? Habar n-am. Deși mă tem uneori că nu mai aștept decât să mă ia bunul Dumnezeu sus, la El. Poate că asta e așteptarea și emoția mea. Nu, nu mă tem. Se zice că teama de moarte e de fapt teama de singurătate. Pentru că atunci, în fața sfârșitului, omul rămâne absolut singur. Iar eu de-aia am venit aici, să mă obișnuiesc cu singurătatea asta. ARISTIŢA ŞI AMĂRĂCIUNEA DE A FI E ora cinei, când toți bătrânii care se pot deplasa coboară la sala de mese. Meniul de azi: piure cu friptură de pui și salată, iar pentru cei vegetarieni, orez cu legume. La etaj, o singură femeie rămâne în camera ei. Scundă, cu ochii mohorâți, îmbrăcată într-un capot ponosit, stă pe un scaun, la fereastră, și privește melancolic la grădina de legume din spatele casei. Asta face mereu, zi de zi, de câteva săptămâni. Brusc, într-o zi, a dat buzna în sufletul ei o amărăciune cum n-a mai simțit până acum. Habar nu are de ce și de unde, știe doar că tristețea asta ascunsă i-a luat demult toată vlaga. Singura ei plăcere a rămas obiceiul ăsta obsesiv de a privi încontinuu la grădina de sub fereastră, să vadă cum dintr-o sămânță minusculă cresc miraculos zi după zi toate plantele astea, până când fac roade și apoi se usucă și mor. Femeia îmi aude pașii și se întoarce spre mine cu o privire goală și rece.

- Ce faceți?, o întreb. De ce nu mergeți la masă? - Nu mi-e foame, nu prea mai am poftă de mâncare în ultimul timp, îmi răspunde cu un aer posac.

O cheamă Aristița Mocanu și are 85 de ani. Nu e de mult în cămin, doar de aproape un an. A ales locul ăsta tot pentru biserică și pentru că știa de preotul Necula, că-i un om inimos și cu har. Au adus-o niște nepoți, după ce i-a murit soțul și i-au luat casa foștii proprietari. S-a născut și a trăit în Sinaia. Timp de 40 de ani a lucrat ca ospătar la restaurantul hotelului Palace. Nu are copii, a pierdut cândva o sarcină și de-atunci n-a mai putut să fie mamă niciodată. A fost cea mai mare dramă a vieții ei. De fapt, nimic din tot ce-a trăit n-o încântă prea tare.

- Am fost 40 de ani ospătăriță, îmi zice cu glas îmbufnat. Adică o slugă. 40 de ani. De dimineața până noaptea, târziu. Dacă n-aveam copii, pe mine mă țineau cel mai mult să muncesc. Numai asta am făcut, i-am servit pe toți cum au vrut. Numai pentru mine n-am făcut niciodată nimic. Nici o bucurie. Veneam de la muncă și cădeam lată de somn. Noroc că am avut parte de un soț blând și înțelegător. Alte colege veneau la serviciu cu ochii învinețiți de la bătaia încasată acasă. Că dacă era vreo masă festivă și rămâneau până spre dimineața, bărbații le luau la întrebări și ieșea scandal. Eu am avut parte de un soț inimos. Măcar atâta noroc am avut și eu. Că în rest, nici nu prea am ce să povestesc cuiva. Toată lumea pe-aici se laudă cu povești din viața lor. Eu n-am ce povesti. Viața mea a fost un mare nimic. De-aia vă zic, văd că sunteți încă tânăr, bucurați-vă de viață. Nu stați așa, încordat, faceți lucruri frumoase. Iubiți, călătoriți, citiți, bucurați-vă sufletul, că viața trece repede. Așa am zis și eu, lasă, că am timp destul, și uite,

ÎNTREZĂRIRI 26

acum nu mai pot să fac nimic. Mi-e frică să ies și până la biserică, abia mă țin pe picioare. Tot timpul am amețeli de zic că mă prăbușesc. Nu-i nici o pagubă dacă mă ia Dumnezeu. Când a murit soțul, am făcut un cavou la Sinaia, așa că am și eu locul meu acolo. Nici la înmormântare nu cred că o veni cineva, că nimeni nu mă mai știe. Cam atâta pot să vă spun. Scuzați-mă, am vorbit mult și poate v-am reținut. Oftează adânc și lasă privirea mâhnită spre grădina de sub fereastră. Tot monologul ei a fost o explozie de ciudă și supărare, de parcă demult a așteptat să spună cuiva toate astea. De când e aici, nimeni n-a vizitat-o, nimeni nu i-a dat măcar un telefon.Are o soră cu care nu s-a înțeles niciodată. Nu și-a luat la ea nimic, în afară de un pulover și hainele cu care era îmbrăcată când a venit. A crezut că n-o să stea mult, nici ea nu știe de ce a crezut asta, se amăgea că o să se întâmple un miracol și o să se întoarcă undeva. Unde? Că nu mai are demult casă și nimeni nu o așteaptă nicăieri. Nepoții sunt niște oameni de toată isprava, dar au și ei treburile lor și ea nu vrea să-i încurce.

- E grea bătrânețea, domnule, dacă toată viața n-ai făcut nimic. Tragi linie și îți iese numai zero la toate. Până și plantele astea de jos sunt mai importante decât mine. ANA, ARISTIŢA ŞI-UN REPORTAJ FRUMOS Afară se lasă pe furiș întunericul. Bătrânele doamne vin de la masă, zâmbitoare și cu chef de vorbă. Aristița întoarce privirea apatică spre ele, și-apoi își vede mai departe de treabă, contemplând legumele din grădină. Ana, femeia erudită din salonul vecin, se apropie încet de fereastră și îi întinde Aristiței o farfurie cu piure și niște bucăți de friptură.

- Hai, Aristiță, îi zice. Mănâncă ceva, că ești numai piele și os. Aristița se întoarce cu chipul ei îmbufnat și se uită pieziș la mâncarea din farfurie.

- Nu pot, zău nu pot. - Hai, dragă, nu fi copil. Mă lași să stau cu farfuria întinsă?

Aristița cedează pufnind supărată din nas, ia farfuria și gustă parcă în silă din piure. - Ce înseamnă asta, să nu mănânci nimic toată ziua, o dojenește Ana pe un ton drăgăstos. Ce, vrei să cazi pe stradă? Să știi

că duminică vreau să te iau la biserică. Să n-aud că mă refuzi. Doar ți-a zis și părintele să vii, că asta o să te ajute. Aristița o ascultă absent, mestecând molcom și clătinându-și capul fără nici o nădejde.

- Ce să mă mai ajute, că nu mai am nevoie de nici un ajutor. - Ei, hai, nu mai vorbi așa, că-l superi pe Dumnezeu, continuă Ana,mângâind-o ușor pe creștet. Să știi că e un mare păcat să

stai toată ziua așa supărată. Ţi-a zis și părintele vorba asta. Măcar și pentru atât și-ar trebui să fii un pic mai cu poftă de viață. Păi nu suntem noi aici o familie? Nu suntem împreună la bine și la greu? Vrei să-ți povestesc ce infern e în alte cămine? Hai, fii cuminte. Mâine dimineață ieșim la plimbare. Da? Aristița o ascultă și tace, cu privirea pierdută în bezna de-afară. Stă nemișcată, cu privirea înghețată, ca o statuie a deznădejdii absolute. Nici un cuvânt, nici un gest, nici o atingere n-o pot face să tresalte. Ana îmi zâmbește amar și îmi face semn să ieșim. Pe hol, doamnele forfotesc, făcându-și siesta înainte de somn. Ana mă oprește, mă trage de mână într-un colț, și-mi spune în șoaptă:

- Nu știu dacă e bine să scrieți acum povestea ei. E prea tristă și știu că la Formula As apar numai povești luminoase. Mai bine veniți peste câteva zile, poate până atunci reușesc să o scot din starea asta. Eu am un mare respect pentru revista la care lucrați, și de-aia aș vrea să scrieți un reportaj frumos despre noi. Veniți peste vreo săptămână, că poate o găsiți pe Aristița altfel. Veselă, așa cum o știu de când a venit. Nu, n-am ascultat sfatul Anei, nu am mai revenit la căminul din Pârscov. Am dat însă un telefon duminică seara. Am aflat că Aristița fusese dimineață la biserică, că s-a spovedit, a ascultat toată slujba, iar pe la prânz a vorbit cu sora ei la mobil. După aproape o viață de certuri și supărare, a venit, în sfârșit, ziua împăcării lor. „Acum ar trebui să veniți să stați de vorbă cu ea”, mi-a zis Ana cu glas tremurat. „Acum v-ar ieși o poveste frumoasă.” Când am sunat eu, cele două doamne tocmai se uitau la un film de dragoste și amândouă sperau să aibă un final fericit.

P U N C T E DE V E D E R E

O INSTITUŢIE ŞCOLARĂ BIROCRATICĂ Gh. POSTELNICU

De-a lungul timpului, indiferent de regimul politic din ţară, s-a dorit evaluarea zestrei profesionale a dascălului

român, fără să se înţeleagă faptul că dăscălia nu suportă unităţi de măsură obişnuite, că ora de clasă se recreează continuu,

reluându-se în zeci şi zeci de variante, în funcţie de mai multe variabile. Şi atunci, s-au înfiinţat comisii, agenţii, servicii care

sufocă organismul tot mai puţin oxigenat al şcolii noastre. Ca o ameninţare, s-a vorbit adesea, de ierarhizarea activităţii

dascălilor, în vederea retribuirii lor diferenţiate. S-a vorbit, dar gândul cel viclean nu s-a concretizat niciodată, din cauza

imposibilităţii punerii pe cântar a unei munci pătrunse atât de mult de factorul subiectiv: elev, colectiv, mediu familial,

unitate şcolară, comunitate, temperament. Aristocraţia programelor şi a manualelor şcolare, a comisiilor, a agenţiilor şi

fundaţiilor a sperat să mai ia ceva din munca amărâtului din satul din vârful muntelui sau din mijlocul câmpiei, anonimul

care nu face „performanţă” şi nu scoate olimpici, dar care scrie monografia localităţii şi colaborează la publicaţii electronice,

amărâtul care nu concepe să facă meditaţie pe bani sau să vândă elevilor „caiete-minune”, amărâtul care nu aşteaptă

meschin anumite zile din calendar şi serbarea sfârşitului de an şcolar, pentru buchete de garoafe şi pentru cadouri. Păi, să-i

trimitem ARACIP-ul, să îi arătăm că nu valorează nimic!

Spaţiul nu ne permite să prezentăm, pe larg, naşterea şi creşterea birocratică a instituţiei numite ARACIP, căutătoare

de cai morţi, iniţiatoarea unor proiecte metodice aberante, tocmai bune de prostit componentele vulnerabile ale corpului

didactic. A fost înfiinţată printr-o Ordonanţă de urgenţă (2005) şi aprobată prin lege în 2006, ca să autorizeze, să acrediteze

ÎNTREZĂRIRI 27

şi să evalueze periodic unităţile de învăţământ preuniversitar, să elaboreze standardele de referinţă şi indicatorii de

performanţă, metodologia de … şi regulamentul de …

De ce s-a inventat această instituţie simandicoasă, când MEN îşi stabilise, în 1998, propriul regulament de

organizare şi desfăşurare a inspecţiei şcolare (RODIS), precum şi metodologia de aplicare a acesteia – MARODIS - , un an

mai târziu? Şcoala românească nu se modernizează prin birocratizare, prin impunerea realizării unor documente inutile,

ridicole şi periculoase. Periculoase, pentru că, în loc să-l determine să-şi îmbunătăţească pregătirea ştiinţifică, dascălul care

îşi face, în general de pe internet, muntele de caiete şi dosare, va fi bine cotat, cu toate lipsurile şi confuziile manifestate în

timpul orelor de clasă. Ce rost are să citească, să studieze, să colaboreze la publicaţii ştiinţifice, să scrie cărţi? Acest

„evaluator extern” este agenţia beţiei de sintagme fără conţinut.

În 40 de ani de activitate la catedră, am cunoscut inspectori şcolari şi metodişti eminenţi, adevărate modele de

urmat, dar şi destui oportunişti şi semidocţi, indiferenţi faţă de pregătirea ştiinţifică a celor controlaţi, inspecţii metodice

măsluite, calificative mincinoase, tot atâtea celule maligne care au continuat şi continuă să slăbească trupul şubred al şcolii

româneşti.

Aşa cum se prezintă acum, agenţia externă ARACIP va devora, în curând, toate componentele sănătoase ale

educaţiei şi cercetării. Poate că prin următorul ordin al ministrului se va centraliza, după cântărire, greutatea tuturor

documentelor şcolare întocmite în cei nouă ani de activitate a „evaluatorului extern”…

P Â R S C O V 500

CONSTRUCŢIA FORTIFICATĂ, DIN SECOLUL AL XVI-LEA, DE LA PÂRSCOV Dumitru SCOROŞANU

Susţinerea în plan material a primului document care atestă Pârscovul (13 apr.

1515) ne este oferită de ruinele păstrate în vatra satului. Excepţionalul „Dicţionar

geografic, statistic, economic şi istoric”, lucrare a profesorului Bazil Iorgulescu (1892),

consemnează pentru prima dată la Pârscov vechea biserică ce a servit ca metoh al

Episcopiei Buzăului. Deşi peste zidurile acestui aşezământ a trecut aproape o jumătate

de mileniu, ajungând într-o stare avansată de degradare, ele rămân cel mai vechi martor

pentru istoria localităţii.

Printre cei preocupaţi de trecutul acestui loc ascuns în chiar inima Pârscovului,

amintim pe Ion Potlogea, pictorul de biserici, care ne-a lăsat documente şi note

referitoare la evul mediu al Ţării Româneşti, descriind ca nimeni altul o lume de mult

apusă. După ce, în 1989, arheologul Dragomir Popovici a realizat un sondaj arheologic

pe o latură a construcţiei, rămas fără rezultate relevante, nu au mai fost realizate alte

cercetări. Rămân importante studiile realizate de istoricii Vasile Drăguţ şi Nicolae

Stoicescu care au abordat problematica intensei vieţi bisericeşti din spaţiul buzoian, cu referire la vechile mănăstiri

pârscovene. Mai recent, în lucrarea „Schituri şi mănăstiri ctitorite în secolul al XVII-lea la Curbura Carpaţilor, astăzi

dispărute”, cercetătorul buzoian Emi Lupu face referiri ample la ctitoriile medievale de la Pârscov. Discuţia privind locul

aşezării acestei localităţi în evoluţia vieţii economice, sociale şi religioase buzoiene trebuie pornită de la situarea sa pe Valea

Buzăului, devenită în sec. al XVI-lea cale de legătură a Braşovului cu porturile de la Dunăre şi Marea Neagră. Drumurile

comerciale erau completate în acea vreme de mulţimea potecilor şi a drumurilor secundare prin care se făcea „spartul

plaiului” (vama cucului) pentru evitarea punctelor de vamă. Pârscovul se afla la intersecţia unor asemenea drumuri, având

acces şi pe Valea Sărăţelului Bălănesei spre pasurile de munte din Transilvania.

De luat în seamă pentru înţelegerea realităţilor de acum 500 de ani este însăşi mulţimea documentelor de proprietate

emise de cancelariile domnilor munteni de la Neagoe Basarab până la epoca Mavrocordaţilor din secolul fanariot. Din toate

aceste înscrisuri emană spiritul unor vremuri caracterizate de lupta pentru proprietăţi, de terenuri şi de venituri importante.

Numărul mare al mănăstirilor şi bisericilor ridicate în Plaiul Pârscovului după 1500 este legat de o remarcabilă creştere

demografică şi de prosperitatea proprietarilor mari şi mijlocii. De amintit este şi înmulţirea morilor de apă începând cu sec.

al XVI-lea, ca un specific al zonei care oferă cantităţi însemnate de cereale, dar având şi o reţea hidrografică bogată. Morile

de apă vor rămâne până în sec. al XIX-lea o sursă de venit pentru Episcopia Buzăului, înfiinţată de Radu cel Mare pe la

1504, dar şi pentru proprietarii de aici.

Este neîndoielnic că, în acelaşi secol al XVI-lea, are loc afirmarea în plan politic a boierilor buzoieni care, după

moartea lui Neagoe Basarab, se înscriu în lupta pentru scaunul domnesc al Ţării Româneşti. Ei sprijină un voievod cunoscut

sub numele de Radu Călugăru, ajuns pentru scurt timp pe tronul de la Târgovişte. După expediţia de represalii a turcilor în

părţile Buzăului şi uciderea domnitorului, Buzăul capătă supremaţia politică odată cu ridicarea în tronul Munteniei a lui

Vlad Vintilă de la Slatina (1532-1534). Mare boier de Buzău, cu moşii în zona colinară, dar şi în Oltenia, el a ridicat ctitoria

de la Menedic. Supremaţia politică a boierilor buzoieni s-a terminat în 1535, când Vlad Vintilă a fost ucis de boierii

Craioveşti, la o vânătoare pe malul Jiului. În această perioadă se află începuturile edificării construcţiilor de la poalele

Colnicului, pe malul drept al Bălănesei, nu departe de confluenţa cu râul Buzău. Din cercetările efectuate la faţa locului şi pe

baza informaţiilor primite de la bătrânii din sat, am putut întocmi o schiţă cu amplasarea celor mai importante edificii din

ÎNTREZĂRIRI 28

punctul La Mitoc. Ruinele care se păstrează şi astăzi se află la 50 de metri est de biserica parohială „Sf. Dimitrie” din

Pârscovul de Sus, respectiv la aceeaşi distanţă de Ocolul Silvic. Zidurile, în plan dreptunghiular, au lungimea de 20 de

metri, lăţimea de 14,4 m, grosimea fiind de un metru la bază. Cea mai mare parte a zidurilor din răsărit şi din miazăzi sunt

prăbuşite, dar se păstrează urmele unor intrări pe laturile opuse, ca şi o fereastră de 1,35 / 0,92. Apreciem că aceste elemente

se află la nivelul unui parter, fiind posibilă existenţa unui plan superior, ca şi o pivniţă ale căror arce de susţinere a boltei au

fost vizibile până târziu.

Tehnica de construcţie a zidurilor constituie o

adaptare specifică mediului autohton, a unei tehnici de

veche tradiţie bizantină, obişnuita alternare de pietre

făţuite şi cărămidă arsă fiind înlocuită aici cu alternarea

de cărămidă şi piatră de râu aşezate în casete. Clădirea

prezintă evidente asemănări cu una din construcţiile

păstrate pe latura de apus a mănăstirii Bradu, datată către

finele sec. al XVI-lea. În aceeaşi logică pot fi găsite

asemănări cu deja amintita construcţie ridicată de Vlad

Vintilă la Vintilă Vodă. Referitor la funcţionalitatea

acestei construcţii, trebuie să remarcăm grosimea mare a

zidurilor, ferăstruicile cu deschideri înguste în afară şi

amplasarea într-o poziţie favorabilă observării unui

punct larg pe direcţiile de acces în localitate. Aceste

elemente, precum şi perimetrul relativ îngust pentru a-i

atribui alt rol, ne determină să presupunem că iniţial,

construcţia a fost un turn-locuinţă, fortificat în scopul

apărării. Cum am mai remarcat, în aceeaşi perioadă au fost ridicate şi fortificaţiile de la Menedic şi Bradu, construcţii

impuse de nevoile de apărare ale puternicilor acelor vremuri, inclusiv pentru un domnitor de talia lui Constantin

Brâncoveanu, care şi-a retras la Bradu familia în timpul unor conflicte militare.

Un alt episod interesant pentru noi ar fi prezenţa marelui spătar Dragomir, cu proprietăţi pe Valea Buzăului. Acesta

a avut funcţii militare importante şi a fost decapitat pentru „hiclenie”, din porunca domnului Radu Paisie, în 1535. Urmaşii

acestuia au fost fondatorii mănăstirii Pinul, de la Brăeşti, existând părerea că spătarul Dragomir ar fi ridicat fortificaţia din

apropierea bisericii vechi, desfiinţate în 1836 de episcopul Chesarie, care a ridicat imediat actuala biserică din Pârscovul de

Sus. Un alt mare proprietar de moşii, Popa Lupul, pomenit în documentele de la începutul sec. al XVIII-lea, este posibil să fi

folosit în interes propriu, depozitele subterane ale fortificaţiei, pentru vinul obţinut în Valea Teancului, de pe cele 45 de

pogoane de vie.

Este de mirare că o parte din zidurile străvechi se mai păstrează şi astăzi. În 1935, Primăria Pârscov solicita

Direcţiei Casei Pădurilor aprobarea ca toată piatra din zidul aflat în curtea Ocolului Silvic să se predea pentru a se ridica un

dispensar medical. Distrugem în continuare sau conservăm? Vom putea noi oare să mai salvăm ceva din acest monument

unic pe Valea Buzăului? Suntem de părere că aceeaşi instituţie poate reface, cât mai repede, drumul până la ziduri, ca şi

locul din jurul acestora.

SATUL MEU Iuliana TĂBĂCARU

Satul meu îşi duce existenţa de cinci secole, aici, în spaţiul creat de râul Buzău şi

apa Bălănesei printre dealurile acoperite de păduri ce în prag de toamnă îşi reflectă

culorile ruginii şi de unde porneşte spre sat parfumul fructelor coapte.

Este satul unde vântul şopteşte vechi poveşti păstrate cu dragoste şi grijă de

bătrânii lui. Este locul de unde generaţii peste generaţii şi-au luat seva de viaţă. Oriunde

te-ar purta valurile vieţii, satul natal nu se uită niciodată. Nu poţi uita uliţele copilăriei,

strigătul clopotului bisericii care îi strânge pe pîrscoveni în zi de sărbătoare şi căruia în

ecou îi răspund celelalte clopote fiindcă este o comună mare, un colţ de rai, plin de

amintiri plăcute.

Iubesc acest loc deoarece este satul în care m-am născut şi am copilărit. Este

locul în care am învăţat tainele scrisului şi cititului. Este locul în care am fost călăuzită de

dascăli pricepuţi şi devotaţi care mi-au vorbit de istoria acestor meleaguri. Aici este căsuţa părintească ce pare mai frumoasă

ca palatele din poveşti, unde veghează fără odihnă chipul tatălui meu ca să mă ocrotească, iar mama îmi îndrumă paşii stând

de vorbă cu îngerii cei buni.

Pîrscovul este satul în care reguli nescrise ale gospodarului erau respectate şi ascultate de toţi locuitorii, iar sfaturile

bătrânilor erau literă de lege. Pârscovul dintre coline a fost un mic centru agrar şi industrial care asigura existenţa

locuitorilor, dar şi a vecinilor acestei comune.

ÎNTREZĂRIRI 29

Valurile acestei lumi grăbite şi agitate nu au preocupat nici edili, nici intelectuali, doar mici pâlpâiri ivindu-se ici

colo. Se privesc în fugă ruinele rămase şi feţele locuitorilor ai căror ochi nu mai sunt plini de lumină pe care nu mai tronează

zâmbetul încrederii, iar paşii lor au elasticitatea fâlfâitului de aripi.

Sper ca tinerii să aibă iniţiativă şi curaj să alunge indiferenţa, să folosească experienţa generaţiei din urmă, să

promoveze, să modernizeze şi să înfrumuseţeze satul ca să ai îndrăzneala să spui: VINO! Acesta este SATUL MEU!

Pîrscovul NU este un sat oarecare. Are nouă obiective incluse pe lista monumentelor istorice ale judeţului, trei

monumente de interes local - situri arheologice, patru monumente de arhitectură (biserica Sf. Nicolae cu Clopotniţa - 1884

de la Luca Frumoasă, două case bătrâneşti tradiţionale) şi două obiective, monumente funerare şi memoriale (Casa Vasile

Voiculescu). Acestea sunt dovezi ce ne scot cu siguranţă din anonimat, dar numai dacă sunt îmbrăcate cu suflet şi drag.

Salut activitatea redacţiei revistei Întrezăriri şi a colaboratorilor ei care se străduiesc să nu cădem în uitare şi invit

tinerii oriunde s-ar găsi să se întoarcă acasă pentru a schimba imaginea satului, dar să-i păstreze tradiţiile şi istoria.

A FI PREOT Preot Enache NECULA

Despre preoție s-a scris foarte mult, se scriu și se vor scrie în continuare multe lucruri. Preoția nu este o profesie, ci

este o misiune mare și frumoasă, dacă vrei şi ştii să o faci.

Socotesc că este folositor şi astăzi să reîmprospătăm simţul misionar al preotului pentru a nu cădea în rutină.

Preotul este chemat să fie sfinţitor al vieții, învățător al credinței și model de urmat oriunde s-ar afla.

Preotul este preot în Biserică, în lume, acasă, în parohie, dar şi dincolo de toate acestea. Atenție, nu demult nu eram

băgați în seamă, astăzi suntem pândiți și orice greșeală este publicată.

Biserica este deschisă pentru toate vârstele și profesiile. Suntem un popor de buni creștini evlavioși. Oamenii nu pot

trăi fără Biserică. Cercetați istoria și veţi vedea că fără religie nu este lume, nu este viață. Aceasta vine de la Dumnezeu.

Mântuitorul Hristos ne spune: “Eu pentru aceasta m-am născut și pentru aceasta am venit în lume, ca să mărturisesc

adevărul. Toți cei din lume, ascultă glasul meu” (Ioan XVIII, 37).

Asta este Biserica Ortodoxă. Preotul trebuie să învețe, să fie un sfătuitor și îndrumător în calea mântuirii. Este

fratele, prietenul și părintele tuturor, așa cum i se spune.

Nu avem spațiul necesar să punem pe această pagină “Declarația” pe care o face înainte de hirotonie în fața

credincioșilor din Biserică și în fața Episcopului. Este un jurământ, o promisiune, o obligație de intrare și rămânere în

preotie. Menționez pe scurt în această “Declarație” : - Ce trebuie să știm despre preot. - Cum trebuie să fie un adevărat preot.

- Care sunt îndatoririle principale ale preotului astăzi.

Preotului i se cere poate mai mult decât oricărei categorii de funcționari. De aceea spunem că preoția este misiune

și nu profesie. Preotul este om al lui Dumnezeu. Preotul este un purtător de Har care i se dă prin taina hirotoniei. Este un

slujitor al Tainelor lui Dumnezeu. Preotul trebuie să trateze pe credincioși cu bunătate, cu blândete, cu multă înțelepciune.

Trebuie să vorbești cu fiecare în limba lui, să fii cult cu cel cult, să fii simplu cu cel simplu și toate acestea izvorăsc dintr-o

mare cultură. Ca preot trebuie să fii prezent în viața credincioșilor, așa cum sunt ei, cu preocupările lor, cu nevoile lor.

Suntem slujitori ai oamenilor și ai lui Dumnezeu.

Preoția ne conferă o demnitate și ne mândrim cu această demnitate de preot și totodată cu sfințenia preoției ca

purtător de Har. Dar, atenție, această demnitate să nu devină aroganță sau orgoliu.

Preotul prin harul dat de la Dumnezeu sfințeste viața creștinilor. Dă nume la Botez ca să știe Dumnezeu cum îl

cheamă. Binecuvintează și întărește jurământul de unire prin căsătorie, legitimând nașterea de prunci. Binecuvintează

sfârșitul omului cerând iertarea păcatelor și trecerea în Împărăția Drepților. Preotul este împreună rugător cu credincioșii în

biserică și în afara bisericii. Preoția este frumoasă, dar trebuie onorată. Preotul este un sacerdot, cuvânt care vine de la

Sacru, pentru că el sfințește viața, sfințește natura, sfințește evenimentele din viața omului. Și haina preotului este un semn

al sacralității. Exigențele față de preot au fost dintodeauna mari și astăzi sunt și mai mari. Lumea de astăzi nu se mai compară cu

lumea de acum 50, 100 sau 200 de ani.

Astăzi nu se mai poate face misiune-preoție- cum se făcea altădată cu Epitrahilul și Molitfelnicul.

Cum am ajuns eu să fiu preot?

Am dorit să fiu slujitor al Bisericii. De copil mic am fost dus la biserică de mamaia Voica, de mama, « măicuța » îi

ziceam. Eram aproape de strana cântărețului și eram încântat de vocea lui nea Dimian Dascălul.

Priveam cu sfială spre Sfântul Altar unde slujea părintele Mitică Agapiescu. Cu timpul, părintele m-a atras, m-a luat

lângă el în Sfântul Altar. M-am obișnuit să aprind sau să sting o lumânare, să-i pregătesc, să-i înmânez o cădelniță. Era

perioada școlii primare și gimnaziale. Am terminat 7 clase. Era anul 1962. S-a făcut colectivizarea (C.A.P), părinții au

pierdut tot pământul, boii, căruța, plugul, cazanul. Toate au fost luate. Am rămas cu curtea goală.

A venit părintele cu Botezul de Sfânta Maria. A găsit pe părinți supărați. În discuțiile purtate părintele a zis să mă

duc la seminar că nu mai are dascăl. Timpul era scurt. Nu aveam nicio pregătire la religie. După câteva zile măicuța

împreună cu mine ne-am dus la părintele Mitică să ne explice cum e cu seminarul, cum putem ajunge acolo. Era târziu, a

ÎNTREZĂRIRI 30

fost nevoie să stau un an acasă, să mă pregătesc bine teoretic și să dau examen în anul următor. Dumnezeu a rânduit ca în

toamna anului 1963 să intru la Seminarul Teologic din Buzău.

Plecat dintr-o familie de oameni simpli, dar harnici, muncitori, gospodari, am ajuns într-o nouă familie mai mare, cu

alte relații, cu alte orizonturi. Făceam parte dintr-o clasă, anul I de seminar, eram într-o școală teologică în care se făceau 5

ani. Intrasem sub tutela Bisericii, care-mi asigura tot ce-mi trebuia. Aveam 15 ani, acum am 67. Sunt 52 de ani petrecuți în

sânul Bisericii.

În 6 decembrie 1971 am fost hirotonit preot pe seama parohiei Goidești de Preasfințitul Părinte Antim Angelescu,

Episcop al Buzăului.

Din 1984 am fost preot la parohia Pârscovul de Sus. Acum, din 1 iulie 2015, sunt preot pensionar cu drept de slujire

în parohia Pârscovul de Sus (Îmbisericit).

Timp de aproape 44 ani am slujit ca preot în cele două parohii, ca paroh Goidești 1971-1984, și Pârscovul de Sus

1984-2015 și am suplinit și alte parohii: Brăiești, Fundata, Bădila, Pârscovul de Sus.

În toți acești ani am desfășurat o activitate deosebită în vremuri bune și mai puțin bune. M-am străduit să-mi duc la

împlinire misiunea mea de preot: pastoral - misionar, administrativ – gospodăresc, cât și social - cultural.

Am slujit întotdeauna cu multă credință în Dumnezeu, convins fiind că slujind oamenilor, slujesc lui Dumnezeu.

Am slujit frumos, respectând regulile și rânduielile și tipicul bisericesc, păstrând tradiția și obiceiul locului.

Am slujit cu mult respect și recunostință față de toți credincioșii mei și am primit de la ei același lucru.

Adesea, se vorbește de o chemare preoțească. Această chemare trebuie să o dovedești lucrând și făcând chiar

sacrificii.

În rândurile de mai sus am amintit câteva reguli despre preoție. Avem multe tratate, lucrări, privind preoția. Avem

exemple vii de slujitori care ne sunt modele de urmat.

Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a declarat anul 2015 drept "Anul omagial al misiunii parohiei şi

mânăstirii azi" şi "Anul comemorativ al Sf. Ioan Gură de Aur și al marilor păstori de suflete".

Amintesc aici că mari păstori de suflete au fost profesorii mei de la Seminar și Facultatea de Teologie, pomenind pe

dirigintele claselor de la seminar preot prof. Iorgu Constantinescu, precum și toți ceilalţi recunoscuți ca o generație de aur.

De asemenea, amintesc că l-am avut ca profesor de Dogmatică în anul I de facultate pe marele profesor părintele Dumitru

Stăniloaie. De asemenea, îl menționez pe părintele meu, Mitică Agapiescu, preot de aproape 60 de ani în parohia Odăile.

Am scris acest articol în revista noastră locală, “Întrezăriri”, revistă sătească de știință și cultură și nu avem spațiul

necesar de a scrie tot ce se poate spune despre preoție și activitatea mea. Voi scrie o carte privind activitatea mea și voi da

un titlu așa cum am fost numit, “Părintele nostru” pentru că asta am fost.

Sunt preot pensionar. Rămân un slujitor al oamenilor și al lui Dumnezeu câte zile vor fi rânduite de la Dumnezeu.

Am slujit ieri, slujesc astăzi, voi sluji și mâine, și ori de câte ori voi fi solicitat și chemat de fraţii preoţi și de bunii

credincioși.

I N T E R V I U

ASOCIAŢIA ORTODOXĂ FILANTROPIA BERCA Dumitru MANOLACHE

Într-un timp în care ignorarea aproapelui tinde să se impună ca

regulă de convieţuire socială, filantropia creştină pare unora doar un

slogan. Un „ceva” neimportant al convieţuirii, în spatele căruia se

ascund cine ştie ce interese meschine, de vreme ce pentru mulţi

aproapele nu mai există. În acest deşert comportamental şi perceptual al

existenţei, se aşază vindecător şi pilduitor, prin proiectele sale sociale,

Biserica. O demonstrează din plin şi proiectul filantropic dezvoltat şi

coordonat de părintele paroh Daniel Necula din Sătuc, judeţul Buzău,

preşedintele Asociaţiei Ortodoxe Filantropia Berca.

Preacucernice părinte, ce este asociaţia pe care o coordonaţi

şi ce a generat apariţia ei?

Filantropia Berca este o organizaţie nonguvernamentală, fondată

în 2004, cu scopul implicării în proiecte sociale, în special de îngrijire şi protecţie a copiilor aflaţi în dificultate şi a

bătrânilor bolnavi. Ea funcţionează într-un parteneriat cu Parohia Sătuc, cu binecuvântarea Înaltpreasfinţitului Părinte

Ciprian, Arhiepiscopul Buzăului şi Vrancei.Totul facem ca membri ai Bisericii, în interiorul Bisericii, ca proiecte ale

Bisericii, în cadrul Arhiepiscopiei noastre. Când am venit preot aici, acum 20 de ani, am hotărât să rămân pentru totdeauna.

Îmi doream cu ardoare ca în această parohie de numai 140 de familii să ridic un aşezământ social. Zece ani a mocnit în

mintea mea proiectul. Pe vremea aceea eram profesor de religie la liceul din Berca şi tocmai avusesem o discuţie aprinsă cu

o profesoară de chimie, foarte indignată şi revoltată că Biserica nu face nimic; că nu se implică în rezolvarea unor probleme

sociale; că ar avea doar propriile ei preocupări şi interese. Am încercat să-i explic că Biserică suntem noi toţi. Nu numai

ÎNTREZĂRIRI 31

preotul sau ierarhul şi că, vorbind despre implicare, ar trebui să ne implicăm cu toţii. Atunci mi-am propus să iniţiez un

astfel de proiect social. Am primit şi sprijinul domnului Laurenţiu Tănase, un fiu al satului, secretar de stat la vremea aceea,

am găsit un finanţator şi am ridicat căminul pentru copii. Mi-a fost foarte greu la început, pentru că lumea era reticentă,

autorităţile locale spunându-mi că este un proiect mort din faşă. Proiectul funcţionează foarte bine de aproape 11 ani, în

condiţii moderne, pentru că avem licenţiere clasa A, după noua lege, şi pentru centrul de copii, şi pentru cele de bătrâni.

Suntem primii din judeţul Buzău care am primit aşa ceva!

Concret, ce faceţi? Derulăm mai multe proiecte permanente. Cele mai importante sunt: îngrijirea copiilor în Centrul rezidenţial „Sfânta

Maria” Sătuc, început în 2004, când am construit clădirea în care funcţionează,

proprietate a parohiei, şi în cadrul căruia ajutăm copiii comunităţii aflaţi în

dificultate; apoi, reintegrarea familială, proiect realizat parţial. Am avut bucuria să

reintegrăm în familiile lor zece copii, pe alţii îi avem semiintegraţi, în sensul că pe

timpul vacanţei merg la cineva apropiat din familiile lor, pentru că părinţii i-au

abandonat. Avem şi copii pe care îi creştem de zece ani. Cei mai mari sunt acum în

ultima clasă de liceu. Ei s-au dezvoltat aici într-un mediu familial, foarte deschis,

apropiat de Biserică, educaţi în spiritul valorilor spiritual-ortodoxe. Este un proiect

foarte reuşit. Aceşti copii, care erau în abandon şcolar sau familial, au frecventat

şcoala, iar unii dintre ei au fost reintegraţi în comunitate, în familii, urmând ca în

curând să facă trecerea către o viaţă independentă. De aceea, încă din 2007, am

gândit momentul şi ne preocupăm să le găsim locuri de muncă. În acest scop am

înfiinţat un cămin de bătrâni la Berca, apoi altul la Pârscov, în care avem în

îngrijire 104 persoane. Pe primii doi tineri i-am implicat deja în activitatea din

căminele noastre, angajându-i, urmând ca pe viitor să integrăm şi pe alţii în muncă.

Unul este la şcoala de bucătari, altul la asistenţi medicali. Grija noastră este de a

nu-i lăsa la voia întâmplării după vârsta de 18 ani, pentru că sunt ca şi copiii noştri.

La fel şi ceilalţi 20 din centrul rezidenţial, cu vârste cuprinse între 7 şi 19 ani.

Cum reuşiţi să anihilaţi anumite tare comportamentale generate de

traumele prin care au trecut aceşti copii?

I-am format într-un regim liber. Nu am vrut nici să-i îndoctrinăm, nici să-i

forţăm spre anumite lucruri. I-am lăsat să vină singuri spre Biserică, spre

activităţile ei şi spre cele administrative. La cantina socială suntem ajutaţi de copiii

noştri. În acest moment, unii dintre ei ajută la pregătirea mesei pentru parastasul pe

care îl avem mâine. Fac lucruri extraordinare! Două fete, spre exemplu, una ajutor

de bucătar şi alta ajutor de infirmieră, la sfârşitul fiecărei săptămâni, merg, prin

rotaţie, la căminele de bătrâni, unde ajută personalul angajat acolo, activitate pentru

care sunt remunerate. Vrem să-i învăţăm ce înseamnă munca, ce înseamnă banul

câştigat cinstit şi cum trebuie să-l drămuiască. Pe timpul verii, ele câştigă un salariu

minim pe economie. De aceea aceşti copii au devenit foarte responsabili.În prezent, mai avem patru copii într-o tabără la

Buşteni, implicaţi într-un proiect internaţional. De altfel, toţi copiii noştri beneficiază de astfel de proiecte. Avem

parteneriate cu Colegiul Economic din Buzău, unde eu am fost profesor foarte mulţi ani, şi cu anumite fundaţii care implică

schimburi internaționale. Avem o fată care se află acum în Polonia într-un alt proiect. În ţară, în fiecare vară, copiii

beneficiază de cel puțin o tabără de şapte zile şi de câteva excursii mai mici în timpul anului şcolar.

Vorbiţi de o anumită formă de educaţie...

Adevărat. Este foarte greu să menţinem copiii pe o linie normală de plutire. Din păcate, astăzi avem de luptat cu

ceea ce numim factori exteriori, precum influenţa mass-media, a internetului, a facebook-ului şi a altora. Copiii din centrul

nostru beneficiază de toate aceste lucruri. Dar i-am coordonat din umbră, făcându-i să înţeleagă adevăratele valori ale vieţii.

Şi principala dintre toate este corectitudinea. De aceea am mers pe exemplul personal al celor care lucrăm aici. Pentru copii,

noi suntem mama lor, tatăl lor, rudele lor apropiate. Cât timp văd că noi avem un comportament firesc, normal, corect, ne

iau ca exemplu. Apoi le-am arătat ce înseamnă credinţa creştină autentică, fără de care nu apar rezultate. I-am lăsat să aleagă

singuri şi să înţeleagă ce înseamnă slujba Bisericii, rugăciunea, postul. Le-am prezentat persoane deosebite şi i-am implicat

în proiecte cu oameni de valoare, lăsându-le libertatea de a-şi alege modelele care le plac. Nu negăm că există şi mici

probleme, mai ales legate de perioada adolescenţei. Dar cred că principalul argument este exemplul celor din jur şi ceea ce

zilnic încercăm să-i învăţăm.

De unde provin aceşti copii şi de cine mai sunteţi susţinuţi pentru implementarea proiectelor?

Copiii provin din comunitatea Berca, în care trăiesc în jur de 9.000 de suflete. Nu mai avem nici un alt copil în alte

centre de plasament. Proiectul are în spate foarte mulţi oameni, care s-au implicat şi material, şi prin voluntariat. Iată

răspunsul Bisericii, peste ani, la indignarea fostei mele colege! Un răspuns că Biserica face. Dar nu numai prin preot, ci şi

prin profesorii, pedagogii şi voluntarii care se implică. Asociaţia are 44 de angajaţi cu contract de muncă: secretar, contabil,

ÎNTREZĂRIRI 32

asistenți sociali, psiholog, psihiatru, apoi, infirmieri, bucătari, asistenți medicali etc. Suntem, deci, şi furnizori de locuri de

muncă, şi plătitori de impozite la stat! În prezent, în Berca, ca număr de angajaţi avem înaintea noastră două firme de

construcții. De fapt, aceasta este a doua problemă socială pe care am încercat să o rezolvăm. Am dezvoltat aici proiectul

pentru bătrâni tocmai pentru că avem în comunitate foarte mulţi şomeri, proveniți de la fabrica de sticlă, de la cea de

cărămidă, care s-au închis. Aproape 35 de angajaţi sunt din rândurile lor. Sunt toţi oameni foarte bine pregătiţi. Ei fac

proiectele, ei muncesc! În afară de ei, avem enoriaşii parohiei, care se implică şi ei cum pot. La rândul lor, copiii din centru

îi ajută pe enoriaşi prin activitatea prestată la casa de prăznuire din curtea bisericii. Mâncarea pentru parastase este făcută de

bucătarii noștri. Enoriaşii plătesc aceste servicii şi astfel ne şi autofinanţăm. Noi plătim doar salarii. Întregul proiect ajunge

undeva la 1.200.000.000 lei pe lună, bani vechi. În prima perioadă am fost sponsorizaţi de prieteni din Bucureşti, din Buzău,

care aveau forță financiară şi cărora le-a plăcut ideea. Ei sunt oamenii din spatele „Filantropiei”. Astăzi, din cauza

problemelor economice, financiare, au rămas foarte puţini sponsori şi a trebuit să găsim alte resurse. De aceea, am accesat

fondurile legale de la stat, subvenţiile pentru bătrâni, fondurile cu care Primăria ne finanţează (cam 30 la sută din activitatea

centrului de copii), fonduri de la Consiliul judeţean, şi alte surse care acoperă cam 30-40 la sută din necesar. La bătrâni,

dispunem şi de contribuţia beneficiarilor, care vin cu o parte din pensie, în jur de 60 la sută din bugetul necesar, ceea ce ne

ajută foarte mult. Noi nu avem niciodată locuri libere în aceste cămine.Următoarea idee a fost de a ne crea şi surse

generatoare de profit din activităţi economice directe. Pentru asta am înfiinţat bucătăria de catering de la casa de prăznuire,

pentru care am obţinut toate autorizaţiile şi unde am angajat personal calificat, cum cere legea. Oferim meniuri la preţuri

foarte mici, iar fetele mai mari din centru au fost instruite şi servesc la masă. Aceste servicii plătite intră în veniturile noastre

directe, prin care derulăm proiectele fără să cerem bani. Cu fondurile obţinute iniţiem altele, cum sunt cele de ajutorare a

unor persoane sărace sau bolnave din comunitate. Spre exemplu, anul trecut am cumpărat o proteză de 10.000 de euro

pentru un copil. Derulăm din aceleaşi fonduri şi proiecte în domeniul sportului, al mişcării, acordăm burse sociale de 200 de

lei lunar pentru şase studenţi şi elevi cu rezultate foarte bune la învăţătură, care erau în pragul abandonului şcolar din cauza

lipsurilor, şi multe alte proiecte mai mici. Acum ne facem bugetul fără nici un fel de probleme.

Ce sentimente vă încearcă acum, când puteţi cântări rezultatele?

Multe. Dar, în primul rând, unul de mare recunoştinţă şi mulţumire lui Dumnezeu. Eu am simţit minunea Lui de

foarte multe ori. Şi sunt convins că tot ceea ce am realizat a fost doar pentru că mi-am dorit din suflet şi pentru că

Dumnezeu a vrut. În momente foarte grele am simţit efectiv cum, prin oameni, vine Dumnezeu şi ne ajută. Aşa cum

lucrează El în lume. Apoi, am o mulţumire sufletească pentru că tot ce am reuşit s-a făcut cu oamenii pe care îi am aici, în

preajmă. Ei fac mai multe decât mine. Sunt fericit că au înţeles mesajul meu, că l-au pus în practică şi că astfel am reuşit să

ajutăm niște oameni. Totodată, am sentimentul că putem face mai multe. Şi ne rugăm Bunului Dumnezeu să ne dea sănătate,

înţelepciune şi putere să dezvoltăm şi alte proiecte pe care le gândim. (Preluat din « Ziarul Lumina »)

SFINŢII ARHANGHELI MIHAIL ŞI GAVRIIL

Preot Mădălin VLĂSCEANU

În fiecare an pe 8 noiembrie, Biserica Ortodoxă îi sărbătoreşte pe Sfinţii Arhangheli

Mihail şi Gavriil împreună cu soborul tuturor îngerilor. Cuvântul “înger” este de origine

grecească şi înseamnă vestitor sau trimis, iar cuvântul “arhanghel” este echivalent cu “mai

mare peste îngeri” sau “cel dintâi dintre îngeri”. Este sărbătoarea Sfinţilor Mihail şi Gavriil, în

jurul cărora Biserica adună şi prăznuieşte toată obştea, tot “soborul” îngerilor laolaltă.

Arhanghelul Mihail este prin excelenţă luptătorul luminii, considerat conducătorul

oştilor cereşti, care triumfa asupra forţelor răului. În cărţile Vechiului Testament este

menţionat ca ocrotitor al neamului lui Israel. În scrierile Noului Testament este descris drept

învingător al răului. După creştinarea Imperiului Roman, a fost considerat patron al Sfântului

Imperiu Roman, iar apoi patron al Germaniei. In bisericile creştine de tradiţie occidentală este

sărbătorit pe 29 septembrie, iar în cele de tradiţie orientală, pe 8 noiembrie. Numele său

înseamnă, în româneşte, “Cel care este asemenea lui DUMNEZEU”. In scrieri, Arhanghelul

Mihail este considerat a fi cel mai important dintre toţi Arhanghelii. Ideea este transpusă atât în tradiţia creştină cât şi în cele

ebraică şi islamică. Fiind un protector divin prin excelenţă, Arhanghelul Mihail este apelat adeseori de Biserica şi de

comunitatea creştină pentru a proteja împotriva răului. In icoane, el ţine în mână Balanţa Dreptăţii, cu care cântăreşte faptele

oamenilor în ziua Judecăţii de Apoi, precum şi o spadă cu ajutorul căreia îl supune pe Satan şi puterile întunericului. Pe

fiecare platan al balanţei se află câte un trup gol, simbolizând sufletele. Cele ce urmează să meargă în Rai sunt înfăţişate cu

mâinile împreunate, în semn de recunoştinţă, iar sufletele necurate sunt înfăţişate având un chip îngrozit. Arhanghelul este

înfăţişat cu aripi puternice, foarte mari, şi cu Sabia Dreptăţii, de un albastru strălucitor, o sabie de foc, ce arde şi transpune

căldura şi strălucirea Luminii Divine. In perioada Renaşterii, el apare ca un tânăr puternic şi chipeş, îmbrăcat într-o

splendidă haină, purtând sabie, scut şi lance. Armele purtate sunt simboluri ale discernământului spiritual care triumfă în

ÎNTREZĂRIRI 33

final asupra oricărui rău. Instrument al adevărului, sabia reflectă puterea, forţa lucidă a spiritului, uneori unica modalitate de

a soluţiona o problemă sau de a atinge un rezultat durabil. Sabia lui Mihail este focul purificator al adevărului ce biruie

forţele răului, ale întunericului, ce transformă energiile negative în energii pure, divine, aducătoare de viaţă. Cel ce ţine în

mână sabia Divină a Dreptăţii, simbol al credinţei pure, este de neînvins. Lama şi garda sabiei se îmbină în formă de cruce,

semn al înfăptuirilor sale consacrate Sfintei Treimi. Testamentul lui Avraam, lucrare ce datează din secolul al II-lea D.C., îl

înfăţişează pe Arhanghelul Mihail ca fiind atât de apropiat de Dumnezeu, încât, prin intervenţia sa în faţa Divinităţii, el

poate salva sufletele din infernuri şi le poate ghida către ceruri.

Arhanghelul Gavriil - Sfântul Arhanghel Gavriil (sau Gabriel) a fost numit, alături de Sfântul Arhanghel Mihail,

conducător al oştirilor cereşti. Numele său a fost adesea asociat cu multe întâmplări din Sfânta Scriptură, şi mai ales cu

vestirea către Maica Domnului a zămislirii Domnului Iisus Hristos. Arhanghelul Gavriil este considerat vestitorul mântuirii

oamenilor. Biserica ţine Soborul Sf. Arhanghel Gavriil pe 26 martie, în ziua de după Buna Vestire. Este sărbătorit, de

asemenea, împreună cu ceilalţi Arhangheli pe data de 8 noiembrie. In limba ebraică, Gabriel înseamnă “Dumnezeu este

puterea mea”. Este îngerul reînvierii, al compasiunii, al pedepsei divine, al morţii şi al revelaţiei divine. De asemenea, el

este considerat a fi guvernatorul Paradisului. Toate menţiunile Biblice referitoare la el îl înfăţişează ca pe un mesager ce

poartă veşti importante. Este prezent în viziunile lui Daniel despre întoarcerea evreilor din captivitate, căruia i-a dezvăluit şi

viitorul naţiunii. Tot el i-a vestit lui Zaharia naşterea Sfântului Ioan Botezătorul şi lui Ioachim şi Anei naşterea Fecioarei

Maria. In cadrul tradiţiei creştine, Arhanghelul Gabriel este considerat şi îngerul păzitor al Mântuitorului Iisus Hristos pe

durata vieţii sale umane, pe Pământ. El este cel ce i s-a arătat lui Iisus în Grădina Ghetsimani şi tot el a răsturnat piatra de la

mormântul Mântuitorului la înviere şi le-a vorbit femeilor mironosiţe. In tradiţia islamică, Gabriel este considerat spiritul

divin al adevărului, sub protecţia căruia s-a născut Islamul. Profetul Mahomed afirma că Arhanghelul Gabriel, cel cu 140 de

perechi de aripi, i-a dictat Coranul vers cu vers. Acesta îl considera îngerul său protector şi inspirator, care l-a ajutat totodată

să realizeze mai multe minuni. Arhanghelul Gabriel este înger al darurilor, al intuiţiei, al clarviziunii şi al călătoriilor astrale.

Misiunea sa legată de omenire este în principal aceea de a selecta suflete din Rai pentru încarnare şi de a le informa despre

ceea ce trebuie să ştie pe Pământ. El restaurează viaţa şi lumina în aspectele neclarificate ale vieţii şi facilitează comunicarea

între oameni.

Obiceiuri şi tradiţii - In tradiţie, Mihail se bucură de o venerare mai mare, el fiind cel care poartă uneori cheile

Raiului, luptă împotriva diavolilor, stă la capul bolnavilor dacă le este sortit să moară şi la picioare dacă le este hărăzit să

mai trăiască. Tradiţia îl pune alături Sfântului Ilie când tună şi fulgeră, sau alături Sfântului Haralambie ca păzitor al ciumei.

In zona Bucovinei, Arhanghelii sunt consideraţi păzitori ai oamenilor pe tot parcursul vieţii, fiind cei care asistă la judecata

de apoi; sunt consideraţi patronii caselor, ce ard păcatele acumulate de oameni şi purifică, prin post şi rugăciune,

conştiinţele. In zonele de munte, Arhanghelii sunt patronii turmelor de oi. Tradiţia spune că stăpânii acestor animale făceau

o turtă mare din făină de porumb, numită “turta arieţilor” (arieţii fiind berbecii despărţiţi de oi), ce era considerată a fi

purtătoare de fecunditate. Turta se arunca în dimineaţa zilei de 8 noiembrie în staulul oilor, odată cu intrarea berbecilor în

turmă. Dacă turta cade cu faţa în sus e semn încurajator, considerându-se că în primavară toate oile vor avea miei, iar dacă

turta cade cu faţa în jos e mare supărare în rândul ciobanilor. Tot cu ocazia acestei sărbători, în satele şi târgurile bucovinene

se făceau şi se fac şi astăzi, de 8 noiembrie, pomeniri şi praznice pentru cei morţi, iar în biserici fiecare creştin aprinde câte

o lumânare ca să aibă asigurată lumina de veci, călăuzitoare pe lumea cealaltă. In alte zone, Arhanghelii au închinată şi o

vară, “vara arhanghelilor”, reprezentată de 3-4 zile senine şi călduroase între 8 noiembrie şi Crăciun. In popor, Arhanghelul

Mihail este cel care eliberează Soarele şi Luna din puterea dracilor, atunci când aceştia le fură, adică la eclipse.

“ Pe căpeteniile îngerilor Treimii, pe

Mihail şi Gavriil, să-i lăudăm noi toţi,

iubitorii de praznic, care ne acoperim

cu aripile amândurora şi din nevoile

cele de multe feluri ne izbăvim, unuia

grăind: bucură-te, slujitorule al Legii,

iar altuia zicând: bucură-te, îngere al

darului.”

ÎNTREZĂRIRI 34

TESTAMENTUL MEU – prof. C. COSTEA BALADĂ

Elevilor mei din clasa a VIII-a de la Şcoala Gimnazială Măgura, cu multă dragoste şi consideraţie,

în amintirea clipelor minunate petrecute împreună.

In anul două mii şi cincisprezece,

Aşa cum timpul se petrece,

Gândii că a venit momentul

Să-mi fac, în taină, Testamentul...

Să dau frâu liber la cuvinte,

La faptele-mi să iau aminte.

Iar fiindcă plec neapărat

Şi de întoarcere n-am spor,

Fiind magistru cunoscut,

Biet scârţa-scârţa pe hârtie

Am hotărât şi-aşa să fie,

Să las la toţi o amintire,

C-aşa am obicei din fire.

Las lui Dănuţ, mare scofală,

O minge pentru zbenguială ;

Şi să dea Domnul o minune,

Să-nveţe toate fentele din lume.

Mirunei îi doresc succes,

O viaţă lungă, sănătate,

Să fie ne-ntrecută-n toate.

Iar pe Bogdan îl dăruiesc

Cu multă, multă fericire

Deşi e cam posac din fire,

Dar toate au o lecuire.

Lui Alex n-am nicio-ndoială

Astăzi să-i fac mare urare :

Fii fericit, nu pesimist,

Urmează-ţi drumul de artist!

Las Dorei, dulce amintire :

Deci să rămână tot frumoasă,

Să aibă-n viaţă fericire,

Suflet duios, fire aleasă.

Siminei, tainică făptură,

Mult succes la-nvătătură,

O viaţă fericită, şirag de bucurii

Şi plină de noroc să-i fie !

La vorbă cumpătată şi la faptă,

Să fie harnică şi înţeleaptă!

Lui Sebi aşa îi doresc :

Să îşi păstreze aerul domnesc,

Să nu cunoască umilirea,

Să fie darnic cu iubirea.

Laurei îi las deschisă

Poarta către lume,

Multă dragoste şi, sigur,

Numai gânduri bune.

Elenei-i dăruiesc perseverenţă,

Plăcere, seriozitate,

Să îşi păstreze inocenţa

Şi aplecarea către carte.

Mă reculeg, voios mă-nclin

Când vine vorba de Cosmin

Mustaţa ce-i mijeşte-acum voioasă

Să crească mare şi stufoasă…

Să fie om cu mintea trează,

Cum orice fată îl visează.

Ionelei i-am lăsat

Discreţia, gândul curat,

Să-i fie viaţa colţ de rai

Şi în credinţă fie al ei trai.

Lui Gabi suflet mare şi curat

Speranţa toată i-am lăsat ;

Minte cu carul, succes cât un

munte,

Şi îl sărut cu dragoste pe frunte.

Raluca să rămână tot copilă,

Blândă, frumoasă şi ferice,

Să-nfrunte viaţa cu tărie

Şi să trăiască-n bucurie.

Il dăruiesc pe Ionuţ

Cu gânduri bune şi curate,

Să aibă parte de succes

Şi multă, multă sănătate.

Las Oanei, fire prea timidă,

Încrederea în ea şi dor de viaţă,

Aşa să îi ajute Dumnezeu

Şi să asculte buna mea povaţă.

Ajuns-am, Doamne, vrei, nu vrei,

Să-l dăruiesc pe bunul meu Andrei...

Un singur sfat îi dau, ce-i drept,

Să fie, de se poate, înţelept,

Să nu mai fie cusurgiu

Şi, poate, mai puţin palavragiu.

Lui Ionuţ P. las moştenire,

Blajin, cum îl cunosc, din fire,

Curajul, lupta, bărbăţia,

Calea cea dreaptă şi mândria.

Furnicuţă, albinuţă,

Ce-i Andreea cea micuţă?

Ii las ca daruri bucuria,

Vorba aleasă şi mândria.

Atât pot să vă las, sunt hotărât;

Avere n-am, aşa mi-a fost ursita,

Când mă despart de voi mă simt

mâhnit

Ca-n clipa când m-a părăsit iubita.

V-aş dărui mai multe deodată,

Insă atâta am, sunt biet sărac…

Vă spun aşa: în viaţa toată,

Am fost şi înger dar şi drac.

ÎNTREZĂRIRI 35

P Â R S C O V 500

ÎNTREZĂRIRI lansează unor instituţii, cum ar fi Consiliul Local şi Ocolul Silvic, dar şi societăţilor

comerciale şi persoanelor fizice, Căminului Cultural şi Bibliotecii Comunale, propunerea de a întocmi documentaţia

necesară în vederea obţinerii, prin hotărâre de guvern, a statutului de arie naturală protejată pentru Pădurea

Gorgane şi acela de sate istorice pentru localităţile Târcov şi Oleşeşti.

O posibilitate de a conserva flora, fauna, monumentele istorice, situl arheologic Piatra cu Lilieci,

poiana „La Icoană”, bisericile construite în 1845 şi 1849, cu inscripţii şi patrimoniu străvechi.

Cine îşi va adjudeca această faptă măreaţă?

Imagini realizate de M. A. Vlăsceanu

.......................................................................................................................................................................................

Această publicaţie apare în format electronic şi tipărit.

A APĂRUT:

Valeriu AVRAM (n. 1941, în Buzău), profesor la Facultatea de inginerie aerospaţială, din Bucureşti, şi Marius-

Adrian NICOARĂ (n. 1966, în Mihăileşti), comandor de aviaţie, doctor în istorie militară, au scos o lucrare de mare

importanţă pentru istoria construcţiei de aeronave româneşti, „AFACEREA CARP între adevăr şi mistificare” (Buzău, 2015).

Din structura lucrării (4 capitole şi 10 anexe) cunoaştem drumul greu al înzestrării armatei cu avioane de luptă în vederea

apărării ţării în perioada dintre primul şi cel de-al doilea război mondial. Inginerul Petre I. Carp (n. 1902 – m. ?), urmaş al

Carpilor moldoveni, directorul uzinei IAR de la Braşov, s-a opus încheierii unor contracte păguboase pentru motoare, licenţe

şi materiale aeronautice, preferând să perfecţioneze pe cele existente în ţară, prin 60 de modificări care îi aparţineau. Din

acest motiv a fost implicat într-un proces celebru care a strâns în sala de judecată comandanţi din aeronautică, oameni politici

şi reprezentanţi ai Casei Regale. Afirmaţiile autorilor acestei lucrări sunt susţinute cu numeroase documente de arhivă şi

fotografii, adevărate mărturii iconografice. După înlocuirea de la IAR şi plecarea sa în Canada (prin Italia), „ţara a pierdut un

mare specialist, devenit incomod pentru impostorii din conducerea MAN, antrenaţi în fel de fel de afaceri dubioase”. La acest

început de veac XXI, lucrurile nu stau diferit cu industria românească şi cu puţinii ei apărători…

Apus de soare pe Valea Buzăului

ISSN 2343 – 7324

ISSN – L 2343 - 7324

Răspunderea pentru conţinutul

articolelor publicate aparţine autorilor.

ÎNTREZĂRIRI Revistă sătească de ştiinţă şi cultură editată în

comuna Pârscov, judeţul Buzău.

intrezariripirscov@yahoo.ro

Redacţia: Gheorghe Postelnicu (redactor şef),

Dumitru Scoroşanu, Elena Otavă,

Constantin Costea, Mădălin Vlăsceanu.

Grafică şi tehnoredactare: Elisabeta Postelnicu

Tipărit la S.C.IRIMPEX S.R.L. Bârlad.