Protocronismul

Romanul minimalistGolgota poemelor

Asasinarea poetuluiNicolae Neagu

Gaug

uin �

Les A

lysca

mps

Ion Iancu ValeŞerpoaică prolifică, spaima, se vâră

uneori să-şi nască puii sticloşi şi orbi învisele sale. Se scoală în crucea nopţii cuochii, cu părul, cu palmele cu tot gândul,cu tot sufletul, jilave de nelinişte. Dar nustrigă după ajutor, căci nimeni n-ar puteaucide nenumăraţii, sticloşii şi orbii pui deşarpe lepădaţi în visele lui; nu se roagă şinici nu se închină la icoane pentru că niciun sfânt nu i-ar putea îndepărta. Nicimăcar narcotice nu ia, căci nici cel maide plumb somn nu-i poate alunga. Atuncinu face nimic altceva decât să bea, elavând rafturile pline. Alege astfel câteunul din arătoasele clondire şi gustăîncet-încet să îl cuprindă aburii beţiei

până în străfundul întunericului, săalunge sticloşii şi orbii pui de şarpe fătaţicu nemiluita în visele lui. Ia pe rând câteo gură de suflet ba dintr-o carte, ba dintr-alta, ba dintr-un vers sau o cugetare, baîntr-un aforism sau dialog. Se mai opreşteun bob zăbavă să se lumineze bine cutăria lor şi iară soarbe o gură de putere,ba dintr-o doină ori baladă, ba dintr-unbasm ori un colind. Şi tot aşa alte şi altelicori până adoarme liniştit, copilăreşte şinenumăraţii sticloşii şi orbii pui fug dinvisele lui, lor nepriindu-le dumnezeiascabăutură ce se găseşte din belşug în casamea.

Revistă premiată cu medalia şi diploma „Pamfil Şeicaru“ pentru literatură 2008

Foa ie pentru minte ş i in imă , oab lă ş i neatârnată

Anul 3 � NR. 21 � iulie 2009

Text despre omiraculoasăbăutură

CC aa ll uu ll ,,uu nn aa nn ii mm aa llpp uu tt ee rr nn ii cc ,,

îî nn ţţ ee ll ee pp ttşş ii uu tt ii ll

pag. 22

pag. 2

Un Richard al III-lea alvremurilor noastre

pag. 6

pag. 18

pa

g.

16

pag. 14

Poetullunii iulie

pag. 9

pag. 3

Nietzche,între răsăritulzeilor şiamurgul lor

Jurnalul unui scriitor de romanesau „Gogu, c’est moi“

pa

g.

10

pag. 7

Poezia vieţii,poezia morţii

2 iulie 20092

L i t e r a t u r ă ş i a t i t u d i n e

Din

bib

liote

ca revis

tei „

Clim

ate

lite

rare

“

Protocronismul (8)

Statistica arată că ideologiaomului nou, internaţionalist a pro-dus hibridarea, mancurtizarea căr-turarilor români, evocândfenomenul din celebra carte a luiJulien Benda, Trădarea cărturarilor.

Pe de altă parte, nici cei din ta-băra protocroniştilor n-au avut,până la capăt, curajul unei „disi-denţe” naţionale, unii iluzionându-se că „patriotismul” socialist poateţine loc naţionalismului, mulţu-mindu-se, în bună măsură, cu po-lemica sterilă cu gruparea adversă,simplificând, mai degrabă, teorialui Edgar Papu decât s-o nuanţezeşi s-o facă un veritabil motor al re-naşterii naţionale. Mai mult deatât, ei n-aveau cum să iasă din ti-parele unei reviste „de partid”, devreme ce li se impuneau editorialegăunoase, ideologizate. Din acestpunct de vedere, şi Luceafărul, şiRomânia literară consonau per-fect. Ba exista şi aici o „întrecere”.Să dau un exemplu. În 1981, isto-ricul literar George Ivaşcu, a publi-cat o antologie cu articole deadeziune la politica culturală a par-tidului, intitulată Profil de epocă(Ed. Eminescu). Erau articole apo-logetice dintre anii 1965-1981,spre cinstirea celor cincisprezeceani de lumină! Ei bine, majoritateamaterialelor fuseseră publicate înRomânia literară, puţine din altepublicaţii şi nici unul din Luceafă-rul. Iată, aşadar, în ce consta „po-lemica” dintre cele două grupări!

Caricaturizarea ideilor lui EdgarPapu îşi are, altfel zis, tâlcul ei is-toric. Dar iată că documentele iesla iveală şi minciuna dovedeşte dinnou că are picioare scurte. Nu de-mult, au apărut interviurile luiEdgar Papu, adunate în volum pringrija lui Ilie Rad şi a lui Graţian Cor-moş, la Editura Limes din Cluj-Na-poca (2005). Acest corpus vine săîndrepte ceea ce istoricii neprofe-sionişti au strâmbat. Norocul nos-tru că încă trăim într-o perioadă deoarecare libertate, altfel ar trebuisă luăm informaţiile numai din tra-tatele de istorie (preluate şi de al-tele!) drept adevăruri indiscutabile,cum le şi consideră tinerele gene-raţii, care nu mai ştiu nimic de de-ontologia profesională a unuiMiron Costin, dat fiind că basnele

au fost proclamate de postmo-derni ca fiind condiţia însăşi a isto-riografiei! Interviurile s-au tipărit îndiverse publicaţii între 1969 şi1993, la care se adaugă unul pos-tum, consemnat de Ovidiu Ghidir-mic şi apărut în Lamura (2002). IlieRad ne mai oferă nişte Anexe, carecuprind scrisori primite de la profe-sor, plus scrisoa-rea lui Edgar Paputrimisă Suzanei Gâdea la 15 de-cembrie 1986, prin care solicitadreptul la replică la atacul din Ro-mânia literară venit de la „tov. Ghe-orghe Rădulescu”, cunoscutul liderşi ideolog al partidului comunist.Oare pe cine trebuie să-l conside-răm ideolog oficial al partidului, peEdgar Papu sau pe Gogu Rădu-lescu? Curios lucru ca tocmai înte-me ietorului „ideologiei pro to- cronice oficiale” să i se interzicădreptul la replică, atât din partealui Gogu Rădulescu, cât şi a Suza-nei Gâdea! Scrisoarea a putut apă-rea abia în 1996. În schimb, cumarătam, Edgar Papu a primitsemne de susţinere şi de solidari-zare din partea lui Mircea Eliade.Era Eliade ideolog al politicii cultu-rale a P. C. R., iar Gogu Rădulescuşi Suzana Gâdea anticomunişti? Arfi prea de tot! Mai mult, Eliade a re-fuzat toate invitaţiile regimului co-munist de a reveni în România cavizitator! Or, spre informarea unoristorici ca Dennis Deletant sauSiani-Davies, trebuie spus că Ghe-orghe Rădulescu a luat cea maidură atitudine împotriva protocro-nismului! Iar Siani-Davies, în liniaonestităţii sale predominante în lu-crarea citată, ştie limpede că gru-pul Gogu Rădulescu a fost extremde obedient faţă de linia partidului,nicicum unul contestatar. Nici unuldintre cei şase membri ai CPEx n-adat vreun „semn de opoziţie des-chisă faţă de politica lui Ceau-şescu”, stenogramele din şedinţeleacestui organism de vârf atestând„o supunere servilă”, „într-o at-mosferă de stagnare intelectuală”.Logica ne arată că, atacându-l peEdgar Papu, Gogu Rădulescu reac-ţiona tot cu „supunere servilă” faţăde Ceauşescu!

Aşa se explică faptul că pole-mica declanşată de cartea luiEdgar Papu, începând cu 1977, nus-a sfârşit deloc cu o victorie a pro-tocronismului. Într-o măsură, apoi,conceptul însuşi n-a fost suficientteoretizat de autor şi vina o poartăEdgar Papu însuşi, fiindcă în Dinclasicii noştri el doar şi-a schiţatteoria, lăsându-i pe alţii s-o „dez-volte”, de unde s-au ivit denaturărişi reducţii, care au înlesnit comba-terea şi chiar ridiculizarea ideii,deşi era veche şi firească de multesecole. În definitiv, cum s-a văzut,protocroniştii au fost în România ominoritate, fiindcă – după cumatrăgea atenţia Edgar Papu – nuoricine e capabil de judecăţi şi deevaluări protocronice, dat fiind că

e nevoie de vastă erudiţie, de vo-caţie comparatistică etc. Cum ar fiputut ideologia comunistă, dog-matică şi lipsită de cultură, să în-ţeleagă şi să adopte o realitateculturală extrem de complexă pre-cum protocronismul? Nici nu e demirare că, în cele din urmă, luiEdgar Papu i s-a interzis dreptul laexprimare. În nr. 2/1986 al revisteiRomânia literară, Gogu Rădulescupublica, erijându-se în cunoscător,articolul Profesorii mei de limba ro-mână, în care nu numai că nuadopta protocronismul ca ideolo-gie partinică, dar îi aducea graveacuze, între care şi aceea că a rea-dus „prezenţa ideilor de extremădreaptă în publicistica noastră”.Bietul Edgar Papu, uluit că spiritulideologic stalinist din anii 50 se în-toarce, vorbeşte, în răspunsul săusupus interdicţiei, de „incalificabileincriminări”, fiindcă, la drept vor-bind, între opera lui şi „extremadreaptă” interbelică e o distanţă cade la cer la pământ. Mai mult, pro-tocronismul nu e nici măcar o teo-rie, cum s-a pretins, ci, pur şisimplu, o constatare de bun simţ, orealitate culturală prezentă în ori-care formă de comparatism careadmite realitatea evoluţiei para-digmelor culturale de-a lungul isto-riei. O intervenţie lucidă în acestsens a avut, în 1978, Adrian Ma-rino, cel mai competent compara-tist al vremii, care identifica înprotocronism un „fenomen culturaluniversal”. El propunea, de aceea,şi un alt termen, pancronismul,apariţia simultană a unor idei fărăca autorii să ştie unul de altul. Maimult de atât, contrazicându-l pe N.Manolescu, Adrian Marino consi-dera că fiecare operă de valoare,ca unicat, este protocronică. Ma-rino aprecia corect că protocronis-mul nu-i antiteza sincronismului, cisincronism diferenţiat, chiar dupăformulă lovinesciană. Marino arătacă există două feluri de sincronism:cel deja numit şi sincronismul deimitaţie, epigonic şi lipsit de interesîn istoria culturii, cel îmbrăţişat cufanatism de vulgarizatorii lui Lovi-nescu. Apărând sincronismul dife-renţiat, adică protocronismul,Adrian Marino susţinea, în spiritblagian, tocmai occidentalizarea,iar nu închiderea faţă de Apus,cum au pretins adversarii ideii:„«Occidentalizarea» nu poate fi con-cepută decât ca un incitant, fer-ment, stimulent, termen riguros deconfruntare pentru totalitatea vir-tualităţilor noastre spirituale”.Exact ceea ce susţinea şi Eliade,dar nu altceva Edgar Papu. Altmin-teri, chiar şi contestatarii ideii sevedeau nevoiţi să se exprime în ter-meni protocronici, ca în „expresivi-tatea involuntară” a lui EugenNegrici.

TheodorCodreanu

Pagină realizată de

Horia Mitrea

Cu ocazia zilei sale de naştere - 1 iulie - îi urămlui Claudiu Duică (cel fără de care revistanoastră nu ar mai exista), viaţă liniştită, cu

sănătate şi împliniri depline alături de cei dragi.

La Mulţi Ani şi galop fărăzăbală pe câmpia vieţii.

Climate literare

Poezia absolutăÎn juru-acestei roze pluteşte-o fină boare. E-un nimb fragil de ceaţă? Vrej de parfume oare? Un rest din vălul nopţii e părul tău demaur? Trezeşte-te, căci zorii în cupe toarnă aur...

Surâs şi puritate! O, răsărit divin! În cupe scânteiază câte-un imens rubin! Fă dintr-un ram de santal o harfă să vibreze Şi arde altă creangă ca să ne parfumeze!

Din flori cereşti coboară petale de lumină Şi-alcătuiesc corole de aur în grădină. În cupa cum e crinul torn vin cu-obraz de roză. În asfinţit nori vineţi mor în apoteoză...

În zori stropi puri de rouă pun perle pe lalele. Duios şi-nclină fruntea timide viorele. lar mugurele rozei plăpânde şi sfioase

Îşi strânge-n juru-i pudic tunica de mătase.

În astă seară vinul mă-nvaţ-un sens mai pur: Cu sânge cast, de roze, paharele ni-s pline, lar cupa-i modelată din închegat azur. Şi noaptea-i pleoapa unei lăuntrice lumine...

Mă fascinează pururi un chip frumos de fată Şi mâna-mi are veşnic magnet pentru pahar. Căci orice-atom din mine se bucură de-un har, Oricărei părţi din mine o bucurie-i dată.

leri dis-de-dimineaţă cu-o fată ca o stea Sorbeam parfumul nopţii şi vinul roz şiora. Ca perla-n scoică vinul aşa intens lucea, Încât trezi deodată din somnu-i aurora.

Din cripta mea arome de vin au să emane, Încât cei ce vor trece pleca-vor îmbătaţi. Şi-atât senin pluti-va în nimburi diafane, Că-ndrăgostiţii sta-vor în loc transfiguraţi.

Un câmp de roze-i lumea. Privighetori le cântă. lar fluturii sunt oaspeţi. Când nu-s privighetori, Nici trandafiri, nici fluturi - am stele-n loc de flori, lar şoapta ta e harfa ce-mi face ora sfântă.

Puţin mai mult vin roşu, pentru ca trandafirii Pe-obrajii tăi, iubito, mai vii să se deschidă. Khayyām, puţin mai multă tristeţe fericirii, Căci în curând iubita va-ncepe să-ţi surâdă.

E-april. Pluteşte-n aer o vrajă de nespus. Se nasc din nou speranţe şi-ndemnuri de a fi. Fiece floare albă e mâna lui Moisi Şi-n fiecare briză respiră, blând, lisus.

Zefirul răcoreşte obrajii rozelor Şi-n umbră parfumată ne mângâie extazul. Atât de plin de vrajă şi de noroc e ceasul, Că tristul ieri dispare ca fulgul de uşor...

Noi suntem sensul unic al veşnicului Faur Şi noi esenţă primă din ochiul său curat. Al lumii cerc l-aseamăn cu un inel de aur În care omul este rubinul încrustat.

Toţi idolii pe care atât i-am adoratMi-au sângerat credinţa cu răni ce nu sevindec.Mi-ai înnecat tristeţea în vinul parfumatŞi mi-au vândut la urmă renumele pe-uncântec.

Cu trandafiri se umple azurul de cleştar,În aer curge-n picuri viersul privighetorii.- Când ştii că-n clipa asta smintiţi visează glorii...Ce mătăsos ţi-e părul şi trupul cât de clar!

Când vioreaua-n haină de ametist apare.lar roza la suflarea zefirului se-nvoaltă,Bea vin c-un trup alături, sculptat de-o fină daltăŞi sparge apoi cupa cuprins de încântare!

Când te-a secat de lacrimi viaţa care doare, Gândeşte-te la roua din geana unei flori. Şi când ai vrea ca noaptea din urmă să coboare, Gândeşte la trezirea unui copil în zori.

Trezeşte-te căci zorii în noapte-au aruncat Cu pietre, şi toţi aştrii din cer i-a alungat. Şi, iată, vânătorul din Est c-un nimb de aur L-a prins în laţ pe Turret, vestitul rege maur.

Mai toarnă-mi vin în cupă! Mi-e inima bolnavă.

Vin roz ca trandafirii. Vin vechi de tămâioasă. Vin, ca să-nnec tristeţea! lar mâna ta duioasă Să-nlăcrămeze harfa din strune de mătase...

Duh clar de vin e-n cupă, - şi-n vasul de cleştarUn suflet străveziu e. Cel ce-i opac şi vanNu-i demn să-mi stea la masă. Doar sfân-tul meu pahar.Căci el este deodată şi dens şi diafan.

Zefirul blând desface a rozei fină haină. Divina-i frumuseţe privighetoarea-ncântă. Mergi şi te odihneşte la umbra ei ceasfântă, Căci ţărna-i dă viaţă şi ea din nou o-ntaină.

Ce zi frumoasă-i astăzi! Şi cât de blând ze-firul! În rouă-şi spală faţa aprinsă trandafirul. Privighetoarea-i spune în grai străvechi şi sfânt: „Îmbată-te tot timpul de-arome şi de cânt!”

Voi, fetelor frumoase, cu-obraji de catifea, E mai. Vom face-un lucru oprit de Sfânta Carte: O să vărsăm în iarbă vin roz până departe Şi-o să schimbăm grădina în cîmpuri de lalea.

Când briza dimineţii desface-a rozei haină Şoptindu-i: „Toporaşul s-a desfăcut înluncă” -Demn să trăiască-i numai cel ce contem-plă-n taină lubita care doarme, bea cupa şi-o aruncă.

Priveşte cedrul mândru! Atâtea braţe are! Dar nu ca să cerşească, ci ca s-adune soare. Şi limbi nenumărate au nuferii şi crinii. Vorbesc însă limbajul tăcerii şi-al luminii.

AlbatrosulDin joacă, marinarii pe bord, din când în cândPrind albatroşi, mari păsări călătorind pe mareCare-nsoţesc, tovarăşi de drum cu zborul blândCorabia pornită pe valurile-amare.

Pe punte jos ei care sus în azur sunt regiAcuma par fiinţe stângace şi sfioaseŞi-aripile lor albe şi mari le lasă, blegiCa nişte vâsle grele s-atârne caraghioase

Cât de greoi se mişcă drumeţul cu aripe!Frumos cândva, acuma ce slut e şi plăpândUnu-i loveşte pliscul cu gâtul unei pipeSi altul fără milă îl strâmbă şchiopatând.

Poetul e asemeni cu prinţul vastei zăriCe-şi râde de săgeata şi prin furtuni aleargăJos pe pamînt şi printre batjocuri şi ocăriAripele-i imense-l împiedică să meargă.

BalconulStăpână pe-amintire, iubită-ntre iubite!Tu, grija mea şi unic tezaur de plăceriMai ştii tu dezmierdarea iubirii fericiteCăminul blând şi vraja văraticelor seriStăpână pe-amintire, iubită-ntre iubite!

În serile când lampa ne lumina plăpândSau pe balcon în roze amurguri visătoareCe dulce-ţi era sânul si sufletul ce blândNe-am spus adesea lucruri în veci nepieritoareÎn serile când lampa ne lumina plăpând

Cît de frumos e-apusul în serile senineCe adîncime-n spaţiu şi-n suflet ce delir

Crăiasă-ntre iubite, când m-aplecam spre tineA sângelui mireasmă visam să ţi-o respirCît de frumos e-apusul în serile senine

Pe nesimţite noaptea prindea să creasca linŞi ochii mei privirea cereau să ţi-o ghiceascăŞi îţi sorbeam suflarea, o farmec!, o venin!Şi-ţi adormeam piciorul în mîna mea frăţeascăPe nesimţite noaptea prindea să crească lin

Ştiu să-mi aduc aminte de clipele senineŞi-mi văd din nou trecutul în poala ta pititCăci unde vraja-ţi dulce o pot găsi mai bineDecât în blându-ţi suflet şi-n trupul tău iubit?Ştiu să-mi aduc aminte de clipele senine

Aceste jurăminte, miresme, sărutăriDin hăuri nepătrunse se vor mai naşte oareCum, după ce se scaldă în nesfîrşite măriPe cer se urcă iarăşi întineritul soare?- O vis! o, jurăminte! sărutări!

Imnul frumuseţiiVii din înalte ceruri sau ieşi din adâncime, O, Fumuseţe? Reaua şi buna ta privireÎmprăştie de-a valma şi fericiri şi crime, De-aceea tu cu vinul te potrivesti la fire.

În ochii tăi stau zorii cu serile-mpreună;Sărutul tău e-o vrajă şi-o amforă ţi-i gura;Si când reverşi miresme de-amurguri cu furtunăSe face laş eroul, vitează stârpitură.

Răsari din hăul negru? Cobori din lumi stelare?Destinul ca un câne pe poala ta se ţine;Şi bucurii şi chinuri tu sameni la-ntâmplare;Stăpâna eşti şi nimeni nu e stăpân pe tine.

Calci peste morţi de care îţi râzi cu mult dispreţ;Ai juvaeruri multe şi Groaza dintre toateNu-i cel mai slut, şi – Omorul e-un breloc de preţPe pântecul tău mândru săltând cu voluptate.

Orbitul flutur zboară spre tine, lumânare, Slăvindu-te drept torţă când a-nceput sa ardă.Acel ce-şi strânge lacom iubita-n braţe pareUn muribund ce-n taină mormântul şi-l

dezmiardă.

Că vii din iad sau luneci din cer, ce-mi pasă mie, O, Fumuseţe, monstru naiv şi fioros!Când ochii tăi, surâsul, piciorul tău mă-mbieSpre un infinit de-a pururi drag şi misterios?

Sirenă rea sau Înger, drăceasca sau divină, Ce-mi pasă când tu – zâna cu ochi de catifea, Mireasmă, ritm, lucire, o! singura-mi regină! –Faci lumea nu prea slută şi clipa nu

prea grea?

CeasorniculCeasornic! Zeu amarnic, nepăsător, c-un degetPe fiecare ameninţi spunâdu-i „Nu uita!”Durerile în freamăt curând s-or implantaÎn inima-ţi ca-n tina lovită fără preget

Placerea ca un abur în zare va pieriCum în culise-şi pierde silfidă legănareaOricare clipă soarbe un strop din desfătareaCe tututor ni-e dată cât timp vom mai trăi

De trei mii şase sute de ori pe ceas. SecundaŞopteşte: „Ţine minte!” Cu glasul lui măruntDe greier, spune – Acuma: tot Altădată suntSugând cu trompa-i hâda viaţa ta ca unda!

Remember! Esto memor! Tu mâna spartă!Vezi!(Vorbeşte-n orice limbă gâtleju-mi de metal)Minutele sunt scumpe, nebune – mineralAl carui dram de aur se cade să nu-l pierzi!

Adu-ţi aminte: Timpul ce tot mai lacom joacăNemăsluind, câştigă oricînd, e scris aşaDar ziua scade; noaptea e mare; nu uita!Genunea e-nsetată; clepsidra tot mai seacă.

Curând suna-va ceasul când şi Norocul viuŞi vrednica Virtute, soţia ta fecioaraŞi chiar Căinţa (hanul de cea din urma oară!)Ţi-or spune: „Mori bătrâne mişel!

e prea târziu!”

3iulie 2009 3

P o e z i a v i e ţ i i , p o e z i a m o r ţ i i

Omar Khaiam

Charles Baudelaire

TrecătorMoşu puse un pasînainte apoi încăun pas tot mai adânc

până când la genunchipână când la mijlocpână când la pieptpână când ...

LuniSub frunzede cucuruzbunica indiferentăadună vremurileîn aşternuturide toamnă

la moarăse schimbă pietrele

MarţiBunicase sufocă

de greutatea ploilor

după ploaie, ploaie apoi iarăşi

şi moşucurgând

MiercuriClopotul bisericii

din deal

de lângă brădet

bătea vârtosbunica se închină cu trei cruci mari şoptind

Dumnezeu să-l ierte

vecinul nostru Vinereanu plecase grăbit printre zăpezi

JoiAtunciam duratdin cuvintebiserică

VineriBunica nebăgată în seamăplimbăcuptorul de pâine prin curtemoşu tolănitpe laviţa de la poartătrage din pipăşi se salută

cu vecinii

obosită ziua lunecă în noapte

SâmbătăÎntre zidurileofilite şisurcelele de focbunicaîşi amestecăsomnul

lângă progadiebătrâna noastrăcăţeaurlă la lună

pe prispă moşuînnopteazăîn necuprins

DuminicăBunicasă nu mai facăocola mutat uliţaprin curte

moşu bucuros ciopleşte surcele de foc dintr-o buturugă

vecinii emoţionaţi s-au ascuns în

Fulguraţii

4 iulie 20094

***

„O biserică plină de fluturi,/Cu icoaneprăfuite de polen,/Înecată într-o tăcerepe care/Încetele mişcări ale aripelor/Ootrăvesc adânc şi ritmic;/O biserică încare/Antene/Încârceiate la vârf/Pipăieoarbe altarul,/În timp ce lumina/Se pră-văleşte sfărâmicioasă/Peste ambiguulfoşnet/De haine de sfinţi/Şi de aripi...”(pagina 45). Am citat o parte din subli-mul poem pe care voi continua să-l citez,nu înainte de a consemna faptul cum căo trăsătură dinstinctivă a poeziei Anei

Blandiana e fără îndoială amestecul în-durării cu aplecarea ceremonială a so-lemnităţii, cu îngenuncherea blândă înfaţa nemişcării eterne, întru reculegereîn serenitatea cunoaşterii. „Stau ţea-pănă-n stradă/Cu groaza de-a nu măatinge/Vreun zbor,/Înţelegând de ce mi-e totul cunoscut/Desenele stângace depe aripi/Le-am făcut/În copilărie,/Cândam învăţat să scriu,/Biserica mult maitârziu,/Uitucă,/Pe aceeaşi hârtie...” (O bi-serică plină de fluturi). E-o mărturisire cao rană din care curge sensibilitate şi sin-ceritate. Ana Blandiana toarnă în poeziiledin această carte paradigmată şi con-ceptuală, un conţinut semantic, grav şineliniştitor.

„Pahar cu margarete pe câmp/Pe-omasă albă/La care scriu/Mai liberădecât sunt;/În jur/Miros de fân/Corupă-tor spre somnul/Din care poate va pi-

cura/Un cuvânt;/Cer dulce înamurg,/Asemenea cirezilor/Care se în-torceau odinioară;/Dragoste pentru totce-a fost,/Pentru tot ce o să mai dis-pară,/Dragoste fără rost,/Dragoste fărăhotar/Umbrele plopilor, gratii lungi pestecâmp,/Margarete de câmp/În pahar.”(Pahar cu margarete) sau „Ca şi cumluna ar avea ceva de spus/În dragostea-ură care mă leagă de nea/Pornise săscrie pe omăt strălucitoare/Litere pecare/Tot ea le ştergea./O ameninţarepoate/Sau poate un sfat,/Ceva importantmi se transmitea,/Cuvintele străluceauşi ţipau/Pe câmpul pustiu/Ca păunii/Tre-buia să răspund,/Întunericul îşi ţinea res-piraţia,/Palidă, zăpada aştepta,/Cu toţiicredeau/Că eu ştiu/Limba moartă alunii...” (Ca şi cum luna). Treptat, treptat,constaţi că Ana Blandiana se mişcă într-un orizont umil şi familiar, între bornele

obişnuite şi credibile ale diurnului coti-dian. Mereu prinsă într-o savuroasă con-creteţe, poeta ştie să se înalţe spre unlirism de semnificaţii spirituale.

Însă, şi mai evident, pare a fi proce-sul în compunerea propriu-zisă a repre-zentării lirice, din stratificări desprinsedintre o realitate vădit crudă şi inediteleabstracţii prelucrate savant.

„Mă-ntorc în toamnă cum mă-ntorcacasă/Ştiu iarna care vine, ştiu brumacare cade/Şi ceaţa nesfârşită, ne-nţe-leasă./Dar eu visez amiaza-mbrăţi-şată/De frigul dimineţii şi al serii,/Ora demiere, galbena zăpadă/Pe care-o ningdin crengi învinse merii,/Eu plâng de bu-curie în lumina/Nestinsă încă de uriaşenopţi/Şi-n strugurii zdrobiţi în teasc dinvina/De-a fi mai buni, prea dulci, preacopţi.” (Mă-ntorc în toamnă).

„Ia aminte,/La fiecare nouă naş-tere/Care prin desăvârşirea ei/Executănumărul forte/Din spectacolul de gală/Alregenerării./Nu privi/La gladiatorul/Scosdin arenă/Şi crede (de vrei)/În nelinişteaaparentă/A tinerei pantere.../Felinadoarme/Somn sălbatic/Somn mult maisubţire/Decât inul tras/Într-o cămaşă demire.” (Glasul cu aripi). Coerentă, credi-bilă, înfiorarea în faţa „naşterii” uneilumi, este adesea însoţită de o oarecarecrispare a sentimentului regenerării, iarmeditaţia reflexivă a poetei Melania Cuc,se insinuează în haloul imaginilor poe-tice, rupte parcă dintr-un spectacol încare împlinirea se află dincolo, în alt spa-

ţiu şi în altfel de timp mult mai fragil.Exultanţa e domolită cu deosebită clari-tate, în gesturile ceremoniale.

Întrega poezie din peisajul lăuntric sehrăneşte dintr-o mare dragoste de viaţă,dintr-o calmă efervescenţă a trăirilor, cumşi dintr-o atracţie structurală către bucu-riile autentice, către frumuseţe şi puritate.

„Privesc/În ciobul argintat/Ca într-osanie de crom/Trasă de reni albi/Şi careurcând dealul/A luat-o la vale.../Pri-vesc/Ca pe-o rafinată/Hartă a lumii inte-rioare/Dantelăria smogului/Şi te văd cumtragi/Ca din ultima candelă/Din miste-rioasa ţigară/Al cărei jăratic a ajuns/Sfâ-râind la buricele degetelor./Privesc/În cea

dintâi piatră/Şi-n neînţelegere cu mine în-sămi/Scrijelesc în ea stenograma/Vână-torului vânat/de Imagini.” (pagina 53) sau„Am văzut/Cu lacrima/Cum/Stoluri/Depescăruşi tineri/Intrau/Ca într-o am-foră/De gheaţă verde/În mare./Mi-amlăsat trupul/Pe slobodul nisip/Pânăcând/Am simţit/Cum grăunţele/Mi seprefiră/Prin carne.../Era/Într-un târziu/Şidevenisem/Fără să simt/Clepsidră.” (pa-gina 12).

Fără îndoială, ni se relevă o reuşită ex-presie lirică a sentimentului de vitalitate,în acest poem unde se vede atât de clar-văzător modul în care poeta nădăudeanăMelania Cuc, transfigurează meditativ o

temă asupra timpului care trece, asupraireversibilului. În fine, trecerea timpuluiface elegia mai dureroasă în contrast cunesfârşita sete de viaţă. „Cât îi plăcea/Săcioplească-n marmura albă/Părul einegru/Ce mirosea/A iarbă strivită de grin-dină.../Cât îi plăcea să lovească cudalta/În fibra vânoasă/Şi fierul cu pia-tra/Să cânte ca gresia-n coasă.../A in-ventat/Patruzeci şi patru/De dălţi deargint/Până când mâna i-a devenit/Trans-parentă/Şi a descoperit/În tremurul în-carnării/Palmele iubitei/Atingându-ipalmele lui/Uriaşe iluminate/Ca două ca-tedrale.” (Pigmalyion).

Victor Sterom

Ana Blandiana � Somnul din somn � Editura Cartea românească � Bucureşti

Melania Cuc � Peisaj lăuntric � Editura Litera � Bucureşti

Florian Huţanu

de Victor Sterom

Poeme de volumul„Ziua a douăsprezecea după bătrân“

55

***

iulie 2009

Poemelelacrimii

„Între tăcerea mea şi-a nimănuiNu a spus, nu-i răsărit de lunăUn înger trebuia să fim destuiLa naşterea iubirii împreună.”

M.A.Cu ce să umple fiinţa noastră eternă

golul dintre ea şi vremelnicul nostru trup,dacă nu cu o rugăciune? Dar ce rugăciunepoate naşte lacrima care să ude rădăci-nile firii până la ivirea cuvântului? Ce gurăîşi propteşte limba în cerul ei, să dea slo-bozenie dorului aşa cum a fost şi va fi,dacă nu gura celui visat cu visul dinspreziuă al clopotului de la poarta casei luiDumnezeu?

Singur cu mine şi aceste întrebări ce-şi caută grabnic un răspuns pe măsură,murmur ca într-o rugăciune versuri dincartea poetului TRAIANUS (Traian Vasil-cău). Nu-i pe lume grai mai dulce decâtgraiul în care mă tulbur până la îndum-nezeire din aceste poeme cum altele ase-menea, nu mi-au căzut sub zarea tâmpleipână acum. Vai mie, celor ce le rostescnumele ca şi când fără ei mi-ar seca fân-tânile ochilor şi nu aş mai avea o stea că-lăuzitoare în drumul spre fiinţă, căci multponos voi trage de pe urma celor ce numă cred!

Poetul TRAIANUS (Traian Vasilcău) sedistinge net printre cei ce-şi află timbrulîn pagina lirismului de factură religioasă.Nota mistică determină expresia, culoa-rea şi profunzimea versului într-un modaparte, un „dinspre”-„întru” şi invers, rela-ţionând perfect între sinele confesiv şistarea contextuală: „Ochii tăi sunt izvoarede iubire,/Înveşnicesc de tine, Pustiire,/Şilăcrimând, spre mine când te-ntorci,/Dinmare ies în patrafir de scoici. Ce zi fru-moasă umblă pe pământ,/În care de-aimuri e-o fericire!/O candelă de boltă atâr-nând,/Înveşniceşti de mine, Pustiire. Şi deatâta taină-mpărătească/Cuvintele se-ntrec să mă gândească.” (Sfatul cuvinte-lor) Poetul e destrămare, luare lacunoştinţă a părţii şi reînchegare în ordi-nea cosmică, mărturisindu-se lumii dreptunic liant al formei şi sensului ultim, întruDivinul cuvânt: „Regatul inimii e-ncer./Grădini de stele-l străjuiesc./Iisus înjilţ împărătesc,/Pune pecete de mis-ter/Pe cântecul ce-l moştenesc/Să-midea Etern – să nu disper! Milos ca El însoare nu-i/Nici că va fi – demult seştie./Ascult porunca Mirelui,/Eu, cel de-am semănat pustie,/Şi-acum adun, laudăLui,/Holde întregi de veşnicie.” (Fără titlu)

Cămăşile luminii, acum ca şi pentru maitârziu, precum şi ale duhovnicescului harce-l însoţesc pretutindeni pe poet, deter-mincă sublima chemare spre nesingură-tate a celui ce înţelege rosturi şi meniriîntru rămânere: „În zori o să ne-atacetrandafirul,/Treziţi copiii, spuneţi-lecler/Că a sosit minutul milenar/Să văspălaţi pe suflete cu har/Şi să înapoiaţi,golit, potirul/Ce duce-n Dumnezeu la oraşapte./Veniţi şi încărcaţi-vă-n priviri/Par-fumuri dense amintind psaltiri/Scrise defluturii ninşi pe cetate/La ora inefabileijertfiri.” (din poemul „În miresme îngro-pat”) Nuanţat, frazat, mulat perfect perima şi ritmul unui clasicism nepieritor şimai actual ca nicicând, TRAIANUS aduceîn spaţiul contemporan acea prospeţimea versului primenitor, cu adevărat demnde marea poezie a lumii: „...În viaţa ta, Tri-steţe, se mai poate/Să regăsesc trăireatuturor./A crinului din bolţi desfere-cate/Şi-a fluturelui-veşnic muritor! Săscriu cu păsări cerurile toate/Şi să măroage-apoi al tău suspin:/Scrie cu Dom-nul, iar de-i eşti departe,/Scrie cu îngeri,fiule. Amin!” (din poemul „Înspre-un răsă-rit”) Discipol al asurzitoarelor tăceri, psal-modiind despre fericire şi sfinte răni devindecat întru iubire, aşa este poetul zi-dindu-se răbdător şi tenace, drept îninima cititorului: „La pieptul cânteculuirog tăcere./Al ei discipol, trist peste mă-sură:/Duc răni de îngeri cântători spregură,/Să le pot vindeca de preadurere. Untimp s-o pot rosti - visez risipa/Celeste fru-museţi fără sfârşit/Trăiscă-n mine cu chi-rie clipa/Veciilor ce m-au îmbătrânit.Şi-acum, într-un cerdac de bolţi vir-gine,/Sfânt ghiocel postum, nemaivă-zând,/Un cerşetor ce răscoleşte-nmine/Simt că-am să ajung, dar nu se ştiecând. Şi-atunci, când mă voi şti fără-ndo-ială/Şi ceru-o fi clopot străin cu glas/Amsă mă-ntorc din a tăcerii şcoală/Să potvedea în cine am rămas.” (Discipolul tă-cerii) Închei cu spusa lui Arghezi şi a meatotodată, cucerit şi în genunchi la floareaacestor neasemuite poeme din volumul„Când s-au fost spus Îngerii”: „Carte fru-moasă, cinste cui te-a scris. Că de nu ar fifost aşa, nici lacrimi nu am fi avut să tecitim cu ele”.

Ion Mariasau Iubiri

condamnatesă dureze

„Doamne, nu ne da cât putem noiduce” pare a şopti înfrigurat matinalul tre-cător despicând în zigzag dimineaţa car-tierului mărginaş, plină de tomberoane şicâini osteniţi după atâta noapte cu lună.Dar, nu în rugăciune e scăparea, dupăcum nici în promisiunile mai marilor urbeinu creşte iarba curăţeniei sfintelor tălpi,ci, în acceptarea dat-urilor până la împă-carea cu ele. De aici, cum vedem, începeexcelentul expozeu al poetului Ion Mariaîn minunea de volum „Povestiri în cartie-rul de est” apărut la editura BRUMAR înanul 2007. Alchimia stărilor de fapt, tre-cerea gri-ului prin borangicul inefabil alcuvintelor până la dreptul luminii de amângâia tânga unui suflet ce nu sepredă, cum s-ar crede, crudei, inevitabileirealităţi, pe principiul că „tot ce nu poatefi schimbat, e în măsură a fi îmblânzit”.Ion Maria este un contemplativ ce seapropie de oameni ce se apropie de oa-meni şi lucruri cu o măreaţă înţelegere,căutându-le sensul şi menirea în fotogra-fia strâmbă a unui timp fără legi sau re-pere. Căci, numai el, poetul, mai reuşeşteazi să învie un surâs autentic pe obrazulveşted al unei lumi ajunse în stare de bor-del: „chiar dacă trăiesc/aici unde gunoa-iele/ţin locul/unor copaci/nu înseamnăcă/sufletul meu/nu este un fluture/carestă suspendat/pe cer/şi toţi copiiilumii/ar vrea să se joace/cu el” (Fluture).Şi, precum în vechile Upanişade indice,poetul stă şi ascultă freamătul fiinţei dinom şi animal totuna, comuniunea ce-i îm-pacă cu Dumnezeu şi soarta pe toţi dez-moşteniţii fără vină ai poemelor lui:„beţivul doarme/alături de un câine/subun pom/şi amândoi tresar/prin somn/înacelaşi timp/unul visează/o sticlă/iar ce-lălalt/un ciolan/pe amândoi/îngerul/i-auitat/dar visul/îi uneşte” (Vise). Ion Maria

stăpâneşte pe deplin limbajul unei poeticifără adaosuri sau inutile artificii, mizândexclusiv pe forţa cuvântului frust, lăsându-l să nască şi să renască din sine, până ladecantare. Poemul astfel întregindu-se,lumina lui devine aproape sonoră în ure-chea inimii celui ce-l ascultă, şi iată cum,îngerul, câinele şchiop şi poetul îşi aflărost şi loc de paşnică vieţuire în el: „scriupentru oameni/dar şi pentru câini/ori pi-sici/în felul lor/şi animalele/mă ci-tesc/atunci când îşi caută/hrana lorzilnică/prin gunoaie/tot ce trăieşte/tră-ieşte poetic/pe orice pământ” (Scriu pen-tru oameni şi câini). Uneori, griul murdarlipsit de sentimentul vinovăţiei ce-i tul-bură pe alţii, se ridică precum un abur dinpoemele lui Ion Maria, să întâlnească bi-necuvântata, uimita linişte a întâielor ză-pezi. E o clipă cât veşnicia când sfinţi şicâini se preumblă prin faţa lui Dumnezeu,înduioşându-L cât pentru o lacrimă: „abiacăzută/zăpada/ascultă/liniştea/la oracând/numai câinii/şi sfinţii/maiumblă/prin cartier” (Ora). E o iubire în totşi toate, condamnată să dureze chiar maimult decât miracolul unei singure cărţi, fi-indcă poetul Ion Maria nu-i în paginileastea decât un înţelept ajuns desculţ laporţile unei realităţi cu mult mai teri-fiante, dar pe care, mintea lui o poate cu-prinde şi supune oricând unei noialchimii. Pentru una ca asta şi pentru încămulte altele, natura „suav-dezmierdată”a poetului, cum bine observă GheorgheGrigurcu, e încă una din uneltele cu o miede întrebuinţări pe care Ion Maria le utili-zează până la măiestrie. E ştiut, mareapoezie a lumii din cuvinte simple senaşte, după cum, cele mai frumoase flori,din noroi răsar, cum spune un vechi pro-verb persan: „totuşi florile/reuşesc/săcrească/printre gunoaie/din cartierulmeu/îngeri luptători/printre atâţia/dia-voli/ce există în aer/şi-n noi” (Flori).

Mihai Antonescu

Consemnăriprieteneşti

de Mihai Antonescu

Traian VasilcăuO flamură demnă de urmat - Emi-

nescu. Cel ce ne-a universalizat în istorieprin scrisul lui pentru un timp fără tim-puri. Stâlpi de cetate vom fi fiind, el rămî-nînd turla verticală a demnităţii noastre.

Dacă aş fi jertfa scrisului meu, aşspune că am destin de prizonier fericit. M-aş preda cu mare plăcere. Scrisul măscrie? Poetul Victor Teleucă, drag inimii

mele, mi-a spus într-o zi acest lucru.Zicea: «Traianus, tu, probabil, doar ţiimâna să scrie, în rest ceva atemporal,survenit din galaxii, dictează scrisul mâi-nii tale». Scrisul este o mare delectare, caşi muzica, pe care-o consider prima din-tre arte. Sunt sigur că un scriitor nu esteobligat să scrie mult pentru a rămîne în«Istoria unei secunde». Dar mai sunt sigurcă fiecare scriitor are un mod predestinatdin cer de a scrie şi totul rezidă în regia

destinului, stăpînă a toate.Literatură veritabilă poţi face doar ex-

tirpându-ţi din conştiinţă posibilitateaunui interes sau a unei căpătuiri pestenoapte. La noi, precum în viaţa socială şipolitică, la fel şi-n cea culturală, nu preasunt alde Don Quijote să se sacrifice pen-tru-o idee. Oamenii nu trebuie să moarădoar pentru o idee, ci să înveţe să mai şitrăiască pentru ea.

În cazul în care ar fi instituită o facul-tate, unde aş preda Arta de a fi singur,cred că n-aş prea avea discipoli. Singură-tatea e o mare artă, mai ales în aceastătelurică perioadă cînd omul nu are timppentru ea. Aceasta a ajuns aproape undeliciu, pe care lumea nu şi-l mai poatepermite.

Maxime, reflecţii, recviemuri

Atentat la veşnicie

66

Cr it ică l i terară

Victor AtanasiuÎn Ciocoii vechi... se observă că în so-

cietatea postdecembristă, Liderul a avutposibilitatea să devină ca atare, creându-i-se terenul de afirmare pe măsura capa-cităţii sale reale. Aceasta se datorează şifaptului că acum are parte de şefi care, îndeosebire de aceia pe care i-a avut în pe-rioada predecembristă, au fler şi, caatare, i-au intuit calităţile pe care, dealt-fel, le confirmă la tot pasul. El este doarinvitat să studieze întreaga „bibliografie”(aici: casetele pe care le-aş boteza Dandu-Saga). Şeful său de acum (bineînţeles,Sultanul din roman) are certitudinea, carese va dovedi, (fără îndoială ca şi de altedăţi) perfect îndreptăţită, că Liderul, aflatîn deplină cunoştinţă de cauză, va lua cupromptitudine măsurile potrivite.

Aceste observaţii de natură psiholo-gică ţin de romanul realist, cum tot deaceasta ţine şi consecinţa, tradusă în act,a lecturii „poveştii” întreprinse de Corio-lan. Mă refer la scena antologică a ruptu-rii cu Dandu, de fapt, a anatemizării lui înpublic de către Lider, episodul fiind doarpreludiul sancţionării exemplare a aces-tuia, făcută cu tam-tam şi concretizateîntr-o arestare mediatizată cum se cuvine.

Dar unde-i povestea? Ea este de găsitîn felul cum este pus în pagină conţinutulcasetelor despre care am vorbit. Înregis-trarea dizgraţioaselor partide de act se-xual sau a tentativelor în acest sens alelui Dinu Patricianul, bârâitor, scudac, bur-tos şi serafica Erotida e de citit, graţie ha-rului scriitorului, ca un text de halima, iarnu de reportaj.

Tot ceea ce ar suna a bârfă sau a sa-tiră politică se citeşte în cheia unei nara-ţiuni, chiar dacă „naratorul” e însuşiaparatul de filmat.

Foarte succinte consideraţii teoreticese impun aici. Conceptul de roman realist,echivalat cu o oglindă plimbată de-a lun-gul unui drum, preconizat de Stendhal şicunoscând ulterior un corespondent mairadical, la nivelul aserţiunilor teoretice, lareprezentanţii Noului roman francez (deacum o jumătate de secol în urmă), maiales la Natalie Sarraute, e susţinut cu ar-doare de cei în cauză, dar mereu contrazisprin creaţie când aceasta din urmă există.Cum foarte bine s-a observat, marii ro-mancieri realişti (şi, sincer să fiu, nu ştiucare este mai realist dintre toţi: Hugo, Bal-zac sau Stendhal) sunt creatori în măsuraîn care au trădat tehnica. Hugo nici măcarnu şi-a propus să fie prozator realist. Sepoate deduce acestă mare calitate la ma-rele teoretician al romantismului din tine-reţe, din faptul că a declarat că a vrut sădea (şi a dat), prin Mizerabilii, o replică laComedia umană. Stendhal se tot prezintăca atare, la nivelul aserţiunilor de princi-piu, dar uită tot timpul de „oglindă” şiaceasta mai cu seamă în teribila sa ca-podoperă, care este, sunt convins, Mâ-năstirea din Parma. Mai tânăr ca el, darafirmat mai devreme ca scriitor, Balzac aascris atâta încât nu a mai avut timp să-şicontureze, la modul serios, un „program”.Reprezentanţii Noului roman francez, princreaţiile lui Allain Robbe Grillet, sau, maicu seamă, ale lui Boris Vian, sparg

„oglinda”, mergând spre operă durabilă.La Dinu Săraru, performanţa este mult

mai acuzată, cu cât e vorba de un aparatde filmat, nu într-o accepţie metaforică, ciîntr-una literală. La nivelul aparenţelor,scriitorul nostru este mai catolic decâtpapa, mai devotat crezului întru necesita-tea unui roman echivalabil cu un aparatde filmat pur şi simplu, fiind vorba de în-registrări pe casete, aruncate ca atare înpagină. Vorba vine, „aruncate ca atare”!Aşa cum apar ele acolom uiţi, graţie ta-lentului scriitorului, sau aproape că uiţi, căe vorba de o divulgare murdară, tipic se-curistă, a unor secrete intime şi ţi se parecă se narează, vărsându-se în textul epicconţinutul respectivelor casete, doar unehistoire drolatique. Nefiind chiar „aduşi cupluta”, ne dăm seama că e vorba de o rea-litate crudă, atât de crudă încât îmbracă„ambalajul” unui vis urât, amestecându-se tuşe de pictură flamandă, din Goya şiToulouse-Lautrec. Chiar dacă de fapt evorba de nişte simple înregistrări pe ca-sete, deci de o înfăţişare literală a realită-ţii, hidosul e prea hidos, hazliul e preahazliu, ca să dea impresia a fi existenteaievea. Găsim parcă un basm despre omasă greţoasă de osânză, care se stră-duie să ia în posesie o entitate umană dia-fană şi uităm că e vorba de nişteînregistrări care surprind modul în careDandu Patricianul se munceşte să se îm-preuneze cu juna clorotică Erotida (În ceipostază găsim reîncarnarea din vremu-rile noastre a junei, clorotice, trufaşe, deciinaccesibile Clorotide eminesciene!). Asis-tăm parcă doar la un spectacol himeric,apocaliptic-hazliu.

O incriminare importantă la adresa luiDandu este legată de pretenţiile lui de stă-pân (vrea legislaţie pe placul lui, care săfacă abuzurile lui comestibile juridic).

Acuza esenţială, care decurge din ceaanterioară este de natură politică. Danduse va răzvrăti contra lui Coriolan arătândcă doreşte ca cineva să se afle formal înfruntea treburilor, fireşte, un om de paie(generalul Dorobanţu) şi astfel îşi dă pefaţă ambiţia de a fi el, în noul contextcreat, Liderul şi de ce nu, chiar Sultanul.

Consecinţa lecturii casetelor între-prinse de Lider, a studierii complete a „bi-bliografiei” puse la îndemână de Sultan,e de găsit în reacţiile dure şi prompte ale

lui Coriolan. Aici scriitorul se întoarce la ro-manul realist. Liderul îşi avertizează in-terlocutorul că nu el, Patricianul, unsimplu supus, are dreptul să întocmeascăvreun bilanţ, să ceară socoteală sau să in-sinueze o ameninţare.

Metaforic vorbind, în acea scenă, Li-derul anunţă, aidoma lui Richard al III-lea,că nu va cina fără capul lui Hastings (aiciDandu). Eroul nostru, comparabil cu ilus-trul monarh care a devenit prototipul per-sonajului cel mai ataşant pentruspiritualitatea contemporană a celui maimare dramaturg din toate timpurile,aduce aminte şi de Lăpuşneanu în felulcum ordonă arestarea cu tam-tam (decare am vorbit) a lui Dandu. Aceasta e ul-tima consecinţă a vizionării complete acasetei.

Dacă voievodul din nuvela lui Negruzzivrea să-i dea un „leac” de vindecare con-soartei sale, oferind groaznicul spectacolal capetelor de boieri tăiate, Liderul îi dăun „leac” lui Dandu, tămăduitor pentruorice gând de răzbunare, arestându-l, fă-când asta ca să o ştie toată lumea şi ţi-nându-l puţină vreme la puşcărie. Astfel,leacul este dat şi altora, pentru a se cu-minţi, pentru a nu ieşi „din rând”, iar efec-tele nu vor întârzia să apară.

Scriitorul, creatorul epic, sau ca să uti-lizăm un termen care îi place lui Dinu Să-raru însuşi, luându-ne după specificăriledin Avertisment, povestitorul, după ce l-a„înghiţit” pe cronicarul dramatic, pe acelade balet, pe romancierul de factură tehni-cistă, obsedat de punerea în practică aunui „program” rigid, îl devorează şi pe unpotenţial reporter, prin felul cum rescrie,într-un registru, bineînţeles parodic (ne-lipsit, nici el, de o anume tinctură erotică),spectacolul buimăcitor al ingalabililor fur-turi, delapidări, fraude şi pângăriri, pro-duse în primii ani ai deceniului trecut.Totul e transpus într-o frază imensă, darcomplet musculoasă, ca un piton (amin-tind de Proust, prin construcţia ei, dar şide Iorga, oricum una care l-ar fi umplut deadmiraţie pe un Tudor Vianu) din care re-produc crâmpeie, câteva inele ale mare-lui şarpe.

„La nici un an după Revoluţie începusesă se vândă tot. Se vindeau copii, se vin-deau fete, se vindeau organe umane, ri-nichi mai ales, dar şi ochii morţilor prinspitale, abia aduşi la morgă, se vindeaucapsule misterioase pline cu uraniu,icoane vechi, chiar şi iconostasuri, trecu-seră graniţa, prin toate vămile, sfeşnicevoievodale, evangheliare, pe care le ţinu-seră în mâini martirii neamului (...) Cinevaîşi cumpărase în centrul Bucureştiului unscaun celebru, de care se leagă reprima-rea sângeroasă a unor manifestaţii, altuldictase secretarei lui personale o hotărârede guvern, prin care i se îngăduia să cum-pere capătul bulevardului ce traversa ca-pitala, împărţind-o în două, şi trimiseseţidula în Piaţa Victoriei, ca să i se întoarcăsemnată până termina el de băut cafeauaşi coniacul de dimineaţă, în barul hotelu-lui unde se instalase la revenirea gălă-gioasă în patria mumă (...) Şi se maivindeau bine turmele de berbecuţi înghe-suite în calele ce abia mai răzbăteau sătaie valurile Mării Negre, îndreptându-se

spre Orientul Mijlociu, scufundate de greu-tate până dincolo de adâncimea admisăde căpitănia oricăriu alt port decât cel ro-mânesc (...)”

A venit rândul altor două personaje lacare pornindu-se de la onomastică, seajunge la esenţa celor în cauză, descifra-bilă pe cale analitică.

Unul este generalul Dorobanţu, un in-divid cu profil lăuntric de conul Leonida(consoarta dumnealui înfăţişându-se ca operfectă sosie din timpurile noastre a coa-nei Efimiţa), altfel un şters ofiţer de ad-ministraţie, înălţat de Lider la gradul degeneral. Celălalt e Ică Gorun. Cel de-al doi-lea îl selectează pe pueril-paranoicul ge-neral ca posibil candidat al grupului„independent” din carte (voi desluşi maitârziu de ce l-am definit astfel).

Caricatura cu epoleţi ar fi (în stare deproiect) un fel de nou Lider, unul însă com-plet fără însuşiri, cum ar fi spus Musil.

Ofiţerul trebuia să rămână aşa cum îldeconspiră numele, un simplu dorobanţşi ambiţia lui colosală îl face însă să nuasculte chibzuitul sfat al tremurândei saleEfimiţa. Aceasta este purtătoarea unui în-ţelept instinct de conservare, ea ştie căperechea ei e un fazan, căruia consfrun-tarea cu leul nu poate să nu-i fie fatală. Îireaminteşte mucegăitului mediocru rosde ambiţii (ca şi conul Leonida, dealtfel,care are însă tactul de a se rezuma în arealiza în calitate de cuceritor strict în spa-ţiul conjugal, prin expunerea năucitoare-lor lui teorii, care au un efect la fel dezdravăn asupra auditoriului său, adicăconsoarta dumisale, ca şi conferinţele luiIorga ţinute în faţa unui public oricât depretenţios) că Liderul e un pitic, iar piticiiurăsc lumea. La fel de bine ca şi Jupânul,soţia generalului Dorobanţu ştie că piticulLider e un bandit şi că banditul e uriaş.Sintagma ei „piticii urăsc lumea” se tra-duce aici prin „Liderul e un leu, iar leii în-ghit cât ai clipi fazanii”. Iubirea acesteifemei este pentru un fazan, pe care, intu-ieşte, graţie instinctului fără greş al sexu-lui ei, că nu are cum să-l ferească de colţiileului. Deci „piticii urăsc lumea” se tra-duce mai complet, din perspectiva Efimi-ţei nova astfel: „Piticul este Liderul, lumeaeşti tu, soţul meu, generalul Dorobanţu.Piticul este un leu, care nu poate să aibădecât un duşman mărunt în tine, pe careîl va înghiţi în treacăt pentru a-şi realizaun obiectiv major al lui”. Privită dinaceastă perspectivă, soţia generalului sedeconspiră a fi un personaj foarte intere-sant, încadrabil prototipului femeii supra-saturate de aburii unei afecţiuni materneconjugale, un fel de Porţia romană a zile-lor noastre. În deosebire de aceea, nouaEfimiţa nu vrea să-şi împingă soţul spreeroism, dar motivele atitudinii femeii dinantichitate şi a planturoasei bătrânici dinzilele noastre sunt comune: ambele ac-ţionează din iubire. Ce vrea generalul? Elacceptă propunerea să fie un Lider, anga-jându-se într-o bătălie politică, el fiind onulitate înălţată în grad, pe puncte (într-omodalitate mult mai sfidătoare decât ceadin vremurile stalinismului, şi anume ceadin etapa imediat postdecembristă) îm-potriva binefăcătorului său însuşi.

Continuare în pagina 17

Un Richard al III-lea alvremurilor noastre (4)

iulie 2009

Dinu Săraru

Tudor CristeaCU TEXTUL „O iubesc enorm, Domnule

Judecător”, ce ar fi fost să se intituleze,după o intenţie iniţială dezvăluită într-uninterviu acordat lui Mihai Stan, „Jurnalulunui scriitor de romane”, Ion Mărculescu(n. 1944), care a debutat editorial în1998, cu volumul „Cioara şchioapă”,ajunge la cea de-a şasea carte. A mai ti-părit „Quatrocente” (2001), „Nastasia, unamor de aproape un an” (2007), „Meşte-rul de oglinzi” (2007) – o ediţie revizuită atextului „Quatrocente” – şi „Jurnalul de laMarcona” (2008). Cartea de acum e de-clarată drept a doua din ciclul iniţiat deprecedenta (din o a treia, aflată în lucru,autorul tipărind, lunar, fragmente în re-vista „Litere”).

Mi s-a părut a distinge în primele salecărţi o componentă cioraniană în aspri-mea felului de a vedea lumea şi viaţa, încinismul cu care se ocupă de retezareametodică a iluziilor, dar şi una argheziană,în umorul negru şi în nuditatea limbajului.Ion Mărculescu este, până la urmă, unumorist de speţă tragică, un histrion, unactor de dramă care se ia în râs cu volup-tate şi care nu-l tratează, la urma urmei,altfel nici pe posibilul său cititor (fie acelachiar criticul, a cărui îndeletnicire este de-clarată drept „o formă de trăncăneală”).Lumea e, în viziunea sa, un spectacol gro-tesc şi ridicol sfârşit în penibilul morţii, tex-tele pe care le scrie evidenţiind, cum s-arzice, mizeria şi măreţia vieţii (dar mai alesmizeria) şi conturând o imagine pe careautorul o tot înnegreşte şi o tot defor-mează. Este o literatură demitizantă, iarunul dintre obiectele demitizării este scri-sul, ca formă iluzorie de recuperare a tre-cutului şi de salvare a fiinţei.

O PROBLEMĂ o reprezintă încadrareaacestor texte, pe care autorul le socoteşteromane, dar care stau sub zodia fragmen-tarului, a secvenţialului, şi refuză epicasau nu reuşesc să ajungă la ea. Literaturalui Ion Mărculescu poate fi caracterizată,din acest punct de vedere, ca una de criză.O criză dublă – a discursului şi a existen-ţei. Deşi rădăcinile scrisului acestui autorsunt mai vechi, el debutând cu proză încădin adolescenţă, deşi forma iniţială a pri-mei sale cărţi, tipărită la 54 de ani, estemai veche cu cel puţin 20, literatura sa ex-primă o frământare a vârstei la care visu-rile devin eşecuri, iar aspiraţiile setransformă în frustrări, dar şi o criză a dis-cursului literar, a ficţiunii şi a epicii înche-gate. De aici, eseismul întunecat şiîncrâncenat, accentele groteşti, fragmen-tarismul asumat, dar şi obstinaţia de a-şiconsidera textele drept romane, deşi, subraport epic, ele nu dezvăluie, eventual,decât mici nuclee aflate într-o mişcarebrowniană şi, cel mult, istoria mai curândimplicită decât explicită a scrierii lor. Înorice caz, autorul însuşi recunoaşte, în in-terviul amintit acordat lui Mihai Stan şi in-clus în cartea recent apărută cu titlul„Confreria” (Ed. Bibliotheca, 2009), faptulcă nu posedă o concepţie închegată des-pre această specie, dar şi enervarea pecare i-o provoacă „noţiunea de romanfăcut după calapod şi după reţete fixe”;aşa încât citează un fragment pe care-l re-descoperim acum în „Precuvântare”: „Laurma urmei, cine sunt eu să învăţ pe ci-neva cum se face un roman? Adică să-ispun care sunt regulile! Care reguli? (...)Mai dă-le-n mă-sa de reguli! Evident,prima condiţie ca să scrii un roman este

să ai înclinaţii de grafoman! În situaţia căeşti ciung, poţi să-ţi scrii romanele înminte. Ce spectacol extraordinar: fiecarelocuitor al planetei scriindu-şi propriulroman în propriul cap! Unii mai harnici arputea să scrie chiar şi zece, o sută, o miede romane! Eheheee!...Propun înfiinţareaunei biblioteci imense în care să încapătoate romanele pe care le scriu oamenii,în mintea lor! Bănuiesc că, dacă s-ar în-cerca aşa ceva, clădirile bibliotecilor aracoperi şi ultima palmă de pământ, oa-menii n-ar mai avea unde să-şi constru-iască locuinţe, să semene cartofi şi ceapă,să planteze flori, n-ar mai avea unde să se-mene grâu şi zarzavaturi, ar muri defoame şi de înghesuială! Nu, nu e bineaşa! Vă rog: fără scriitori şi fără romane!Fără romane! Să se interzică prin legeamorală (care e legea legilor) scrierea deromane pe hârtie sau în minte! (...) Deci,cum se scrie un roman? Fără reguli. Fărăintenţii. Fără subiect. Fără ideologii. Fărăcititori. Fără critici literari. Fără autori deromane!”.

Un atare pasaj, utilizând din plin, camulte altele, metoda reducerii la absurd,situează textul sub semnul parodicului şi,nu mai puţin, al umorului şi al ludicului.Dar el conţine, paradoxal, şi câteva ele-mente din ceea ce s-ar putea numi con-cepţia despre roman a autorului, fie ea şidin eşantioane negative închegată. S-arputea reţine, aşadar, „fără reguli” şi, maiales, „fără subiect”. Aşadar, fără epică.

CE ESTE, prin urmare, noua carte a luiIon Mărculescu? La prima vedere – un tal-meş-balmeş! Nişte notaţii, mai mult saumai puţin jurnaliere, mai mult sau maipuţin autobiografice, mai mult sau maipuţin disparate ori întâmplătoare, pe careautorul lor încearcă să le organizeze, fie şipunându-le, strategic (totuşi!), sub semnulunei poetici ironice, în forma unei structuriromaneşti. Astfel încât textul ar putea fidefinit mai lesnicios drept ceea ce nu e,decât drept ceea ce e. Un comentator maigrăbit l-ar putea caracteriza drept unroman en miettes. Trebuie să admitem,dincolo de orice, că e o scriere ludică, nulipsită de elemente facile, de locuri co-mune, de reflecţii de toată mâna sau demici afectări. Dar plină de spirit, marcatăde oralitate, pe alocuri delectabilă şi chiarîncântătoare. Ceea ce este foarte clar,însă, e faptul că moralistul încrâncenat şioarecum sumbru din „Cioara şchioapă”sau din „Quatrocente” a lăsat locul unuiumorist mai relaxat, mai iubitor de efecteuşoare, dar şi mai interesat de orizontulvieţii reale. „Marcona” este, prin conse-cinţă, micul univers imaginar, nutrit deunul real (satul copilăriei autorului, undetrăieşte bătrânul veteran de război Nico-lae, tatăl său, dar întâlnim şi alte figuri pi-toreşti, vii sau fantomatice), în careautorul coboară din sfera ideilor în viaţaconcretă. E, la urma urmei, o soluţie princare un univers de gânduri şi de frămân-tări umane, care dădea impresia că va fiepuizat în una sau două cărţi, este valori-ficat în continuare şi explorat din unghiurinoi.

Avem, prin urmare, sub ochi o scriereparodică, în parte spumoasă, în care au-torul/ naratorul băşcălizează tot ceea ce-l înconjoară, dar se şi autobăşcălizeazămetodic. El este un „scriitor de romane”,unul care, poate, a murit, fără să bage deseamă, dar se străduieşte şi pe lumeacealaltă să scrie şi continuă să-şi hră-nească iluzia că ar putea deveni celebru.

Într-o bună parte a sa, textul este, ca să zicaşa – cum sună un simpatic clişeu de ex-primare al naratorului –, un monolog adre-sat: autorul narator, care este „bărbatul”sau „Gogu” (posibil alter ego al primului),îi vorbeşte „Domnului Judecător” despreavatarurile relaţiei sale cu nevasta, pecare se teme c-o va întâlni şi în viaţa deapoi, dar şi despre cele ale scrierii roma-nului/ romanelor, obsesie ultimă înainteamorţii sale, prezentată însă, umoristic, şidin unghiul de bun-simţ al percepţiei co-mune, aşa cum se deduce din cele spusede bunica Nastasia, demult decedată, ne-potului său trecut în lumea drepţilor maide curând: „Păi Gogule, zice mamaia Nas-tasia, tu chiar ai murit! Nu-ţi mai aduciaminte? Scriai la o carte, poate era unroman autobiografic, cam aşa ceva, că tuaveai o doagă cam stricată, măiculiţă, îţitunase să ajungi un mare scriitor. S-a în-tâmplat într-o seară, băusei nişte vinnegru, ai simţit un leşin, ai pus capul pemasă şi ăla ai fost...”.

TOTUL stă sub semnul deriziunii, e unjoc de-a seriozitatea şi de-a umorul în ace-laşi timp. Avem un scurt avertisment, încare autorul se prezintă drept „omul carescrie romane” şi o „Precuvântare” din careaflăm, pe scurt, „cum se face un roman”.Avem apoi două părţi (sau două romane),intitulate „Bărbatul” şi „Gogu”, două epilo-guri şi un Post scriptum, conţinând „con-cluzii şi învăţăminte despre cum se scrieun roman”. Altminteri, întregul se alcătu-ieşte din texte care au între ele o legăturăcu totul aproximativă, aparţinând unorpretinse romane pe care autorul-narator lescrie şi care se intitulează „Viaţa mea e unroman”, „Oameni ca mine sau ca dum-neata”, „Când o femeie este călcată de omaşină”, „Omul cu lingura-n cur”, „Arbo-rele nostru genealogic”, „Mileniul nostruca o mare curvă”, „Scene de familie”,„Scriitorul de romane”, „Nimic nu e seriospe lumea asta” şi încă altele, din care nise oferă mai ales incipituri, pentru că per-sonajul-autor nu duce nimic până la capăt,luându-se în râs fără ostoire, denunţândclişee şi automatisme ale speciei, presă-rându-şi povestea scrierii romanului sauromanelor cu mici istorioare mai mult saumai puţin picante, cum ar fi cea a omuluicare caută peretele potrivit spre a batecuiul invers, text care apare, greu de spusdin ce pricină, chiar de două ori, atât lapag. 57, cât şi la pag. 211. Dintre toateaceste pretinse ori năzuite romane, maiînchegate ar putea fi „Un bărbat bătut denevastă” (prezentat şi cu titluri uşor schim-bate) şi „Gogu”, dar şi „Viaţa mea e unroman”, „Arborele nostru genealogic” sau„Un poet pentru oameni”. Sunt fragmen-tele în care se poate urmări o adiere epică,pentru că, altminteri, nimic nu este duspână la capăt în romanul lui Ion Mărcu-lescu, în afara poveştii scrierii romanelorpe care naratorul le are în minte. Eşan-tioanele pot fi citite şi separat, pentru că,oricum, subiectul e neglijabil. Povesteabărbatului bătut sistematic de nevastă sedoreşte picantă. Mai interesantă poate fipovestea lui Gogu, alter ego al autorului,sau al naratorului-personaj, care a murit,dar înţelege cam greu ce i se întâmplă. Eun soi de glumă, cel mai adesea amu-zantă. Pretinsele romane se încurcă întreele, fragmente dintr-un text autobiografic,referitor la copilărie, sunt diseminate la ni-velul întregului, mai ales sub titlul „Viaţamea e un roman”. În unul dintre acestefragmente, care pleacă de la cazul real al

infirmierelor de origine bulgară acuzate dea fi infectat copii libieni cu virusul HIV, esteevocat cu umor Nea Nicu Sanitarul, un soide estropiat care le făcea injecţii elevilor,montând în seringa de universală (şi per-petuă) folosinţă un ac enorm, pe care-lpurta înfipt în gulerul de la haină. În por-tretistică, dar şi în întreaga prezentare, ge-nericul şi conceptualul din cărţileanterioare lasă locul conturului individualşi concretului. Amuzant este „Un poetpentru oameni”, unde naratorul (sauGogu) trece la poezie, plasându-şi textele,nesemnate, în cutiile poştale din scarablocurilor, în buzunarele trecătorilor sauchiar sub voalul unei mătuşi decedate.Texte poetice mai fuseseră inserate şi în„Quatrocente”. Apar personaje pitoreşti,inventate sau reale, toate episodice, ma-joritatea locuind la Marcona, precum croi-torul Fănică, Nea Radu Goangă, fostvameş, care e de fapt mort, dar discută cuGogu (care poate e şi el mort), o pretinsănepoată cu care personajul poartă cores-pondenţă cu privire la arborele genealo-gic, vorbind despre bunicul DumitruCeapă, despre străbunicul GheorgheCeapă sau despre unchiul Fănel, de ase-menea Ceapă, unul dintre ei fiind poreclitCeapaev, sau Nea Costică Susai, mort şiel; mai apar Moş Platco (alias prozatorulEus. Platcu), poetul (marconez) NicolaeNeaga (adică Neagu) sau Toma, fost colegde liceu, care a încercat să se sinucidăpentru o fată, altminteri neserioasă. Tex-tul lui Ion Mărculescu este, de fapt, un jur-nal, un caiet de însemnări, în care elnotează cam tot ce i s-a întâmplat sau i seîntâmplă şi pe care i-l împrumută perso-najului său. Vom întâlni inventare de faptecotidiene, majoritatea lipsite de semnifi-caţie, inserate în text în ideea că lipsa desemnificaţie va fi fiind semnificaţia lor,sau referiri răbdătoare la îndeletnicirileprioritare ale naratorului, care ar fi, înafara scrisului cotidian, privitul degetelorde la picioare, băutul ţuicii de Marconasau de Butoiu, contemplarea şi comenta-rea actelor fiziologice – urinatul, defeca-ţia, râgâiala şi, mai ales, flatulaţia, faţă decare nutreşte o adevărată obsesie.

O proză umoristică, burlescă, parodică,băşcălioasă, clovnescă, uşoară (iar uneoriuşuratică), gravă din când în când, agrea-bilă, deplasată, fantastă, amestecată, ab-surdă, variată stilistic, dar poate şiindecisă, picantă (dar şi nesărată), o glumăextinsă pe 250 de pagini care năzuieşte,cum e şi firesc, să fie luată în serios.

S-ar putea spune că este aceeaşi me-lodie din cărţile anterioare, numai că,dacă eşti atent, observi că autorul a supri-mat pretutindeni bemolii. Ba mai mult, ainserat, pe ici pe colo, câte un diez.

77

Cr it ică l i terară

iulie 2009

R a d i o g r a f i i c r i t i c eJurnalul unui scriitor de romane sau „Gogu c’est moi”

Tudor Cristea

8 iulie 20098

Gheorghe PalelÎntr-ozi, asta se întâmpla în perioada

în care Traian Titus Popescu mai aveavreo trei ani până să iasă la pensie, ofiţe-rului Ilie Nedelcu Timpan i s-a prezentat olistă cu „ suspecţi” din învăţământ. Prin-tre cei înşiruiţi se afla şi numele profeso-rului care îi era vecin. Era clar: „ TraianTitus Popescu, profesor de limba şi litera-tura latină, domiciliat în strada Palisan-drului...” Privirile lui Timpan au alunecatpe listă. Erau nume care nu îi spuneaunimic. Când a ajuns la numele fostuluisău profesor, s-a oprit asupra acestuia şi acitit în rubrica alăturată, împrejmuită cu

chenar negru, gros ca un ferpar. Erau cu-vinte zgâriate cu scris colţuros şi chinuit: „Este informări că are o atitudine duşmă-noasă faţă de popor şi partid zicând căcinu Marea Uniune Sovietică e strămoaşanoastră , ci Latina. Zice că Uniunea Sovie-tică care ne şi educă după ce ne-a eliberatare limbă urâtă şi greu de pronunţat şi al-fabet primitiv şi limba latină e frumoasăcare e moartă. A trimes pe fiul lui numituPopescu Lucius de origine mic burghezăsă lupte mişeleşte împotrivammariiURSS, care bastionu păcii e şi împotrivatovarăşului Stalin, călăuzitorul popoarelor,care înainte numitu Popescu Lucius a ziscă strânge de gât pe tovarăşu Stalin con-ducătoru iubit.”

Ilie Nedelcu Timpan, obişnuit cu astfelde redactări şi concluzii şi-a deschis tacti-cos elegantul stilou şi a tras o linie cu cer-neală roşie, culoarea cauzei, pestenumele fostului său profesor. La rubricade măsuri operative a consemnat: „ să fiescos din învăţământ”.

Peste numai câteva zile, profesorul afost chemat la cadre, la minister. I s-aadus cu indiferenţă la cunoştinţă că numai este necesar în învăţământ. I-au re-comandat o nouă slujbă. Aici, tovarăşulTropotei de la cadre, i-a făcut confidenţacă dumnealui, profesorul Traian Titus Po-pescu, are un dosar deocheat rău!

- Matale eşti un om deştept, bre, tepoţi ocupa şi de alte treburi... că doar nune-am născut la catedră, a comentat el cucompetenţă.

- Sunt profesor de limba latină! A pro-testat demn domnul Popescu. Nu cred căpot fi descalificat! Ce-nseamnă circulăsta? Ce dosar deocheat? N-am făcut răunimănui. Nu fac politică. Singura mea po-litică a fost şi este cultura... N-am făcutrău nimănui, nici un rău... Nu am nicimăcar avere... Unde s-a mai pomenit unaca asta? Sunt profesor de limba latină cuvechime, cu experienţă pedagogică, sepoate să fiu lăsat pe drumuri în pragulpensionării? Şi sunt profesor de limba la-tină în România! ...

Tovarăşul Tropotei a devenit oficial:- Republica Populară Română!- Mă rog...Dar limba latină este limba

latină!- Începând cu anul viitor limba latină

nu mai este prinsă în programe şcolare,aşa că obiectiv vorbind, tovărăşele dragă,nici n-ai mai avea ce să faci...

- Mai întâi că nu pot să cred una caasta...Iar dacă totuşi aşa stau lucrurile,pot să predau limba română, sau istoria...am atestat!

- N-ai putea nimic! Am hotărât! Şi înstatul nostru democrat popular, aşa cuma spus tovarăşul Stalin, cadrele hotărăşte

totul!- Hotărăsc! Nu s-a putut abţine să nu-l

corecteze profesorul.- Hotărăşte, aşa cum spun eu! A stabi-

lit autoritar tovarăşul Tropotei. Este maimulte servicii de cadre şi ele hotărăşte!Serviciile de cadre! Ar fi corect să spun „hotărăsc” cum zici dumneata, numaidacă aş hotărî eu singur.

Profesorul nu se dădea plecat cu unacu două. Era important pentru el să re-zolve situaţia. Era cariera, viaţa lui. Îl privipe tovarăşul Tropotei mai puţin sever şi în-cercă o explicaţie :

- Dacă tot enunţaţi acest principiu, „cadrele hotărăsc totul”, daţi-mi voie,măcar în ce mă priveşte, să hotărăsc şieu.... Sunt ditamai profesorul... Nu sunt şieu un „ cadru”...?

Tovarăşul Tropotei l-a privit alarmat:- N-auzi, tovărăşelule dragă, că cadrele

nu este un om? Ele este nişte servicii!Tovarăşul Tropotei i-a recomandat

ameninţător şi în acelaşi timp misteriosprofesorului, că asupra acestei scoateridin învăţământ, nu trebuie să mai discutecu absolut nimeni. Şi după ce s-a scobitcu un deget în nasul roşu şi borcănat, şi-abăgat mutra în dosarul pe care îl aveadeschis pe biroul elegant, arătând prinaceasta că el şi-a dus sarcina la îndepli-nire. Discuţia luase sfârşit.

***

Gheorghe Palel

Ion MărculescuJoi, la ora 14:00, săptămâna trecută,

am primit un telefon de la o persoană pecare am cunoscut-o ( preţ de câteva mi-nute) – cândva, demult, care presupunecă asemănarea numelor noastre de fa-milie ( ce e drept, extrem de rare, cummai sunt şi altele, de exemplu cum ar fiTutankamon) nu ar fi o simplă coinci-denţă, ci o dovadă că suntem rude, de-ocamdată neputând şti cât deîndepărtate sau apropiate.

Aşadar, ea m-a numit „ unchi” şi, de cenu, eu am adoptat-o ca „ nepoată”

După care, între noi a început o co-respondenţă electronică ţinută cu regula-ritate zilnic.

Eu nu mă bazez pe deducţii pornind dela numele noastre, eu mă bazez pe ceeace-mi şopteşte ADN-ul meu: fata asta îmieste rudă!

O corespondenţă ( chiar şi scurtă, cum

este cea de până acum) presupune otemă principală de discuţie. Aşa că m-amgândit şi am ales-o pe aceea la care estesensibilă orice fiinţă umană: complexeleşi refulările de tip freudian.

Dintru început, am făcut ( în scrisorilemele electronice – chiar şi două-trei pe zi)tot felul de tatonări, presupunând că „ ne-poata” ar putea fi îndrăgostită de mine (niciun bărbat nu se simte mai bine caatunci când o femeie este îndrăgostită deel!). De exemplu, m-am prezentat ( cât amputut de discret, dar şi de convingător) căsunt un obsedat sexual, ceea ce ar puteasă fie adevărat, nu unul de internat la ba-lamuc, ci unul normal, cum sunt atâţia pestradă, care în proporţie de 90% din viaţalor nu se gândesc decât la păsărică. Chiarîi sugeram ideea unei idile între noi doi. Îidescriam tipul de femeie care îmi place,aceea cu sânii mari, bogaţi, lăptoşi ( întreacăt îi povesteam despre o iubită amea sezonieră care avea nişte sâni cât ogăleată, un deliciu, nu altceva!), ea îmispunea ( „ nepoata”) că are sânii falşi, dinburete, care, se ştie, din fabricaţie nici

măcar nu sunt prevăzuţi cu sfârcuri.La un moment dat, pentru că nu reu-

şeam să-i disting intenţiile, i-am sugeratcă, vreodată, aş putea chiar s-o violez şi oîntrebam până la ce grad de rudenie secheamă că este incest. Mă bazam pe afir-maţia lui Freud ( dacă într-adevăr o fi zis-o acest moşulică), anume că orice femeievisează, în subconştientul ei, să fie vio-lată. Cel puţin o dată în viaţă!

Da de unde! „ Nepoata” voia să ştie ne-apărat dacă suntem rude. Asta era pro-blema care o frământa pe ea! Nimic de-aface cu sexul!

Ea este tipul de scotocitor prin docu-mente şi mărunţişuri ale vârstnicilor, carevrea să-şi cunoască arborele genealogiccu toată crăcăraia şi complicaţiile lui. Fie-care om are o ţâcneală proprie! Aşadar,ea de ce să nu aibă una? Cel puţin, dupămai multe bâjbâieli, iată, am reuşit să afluce vrea! Dacă stau şi mă gândesc, nici nue tipul de femeie de care să mă îndrăgos-tesc ( dar nu bag mâna în foc că nu s-arputea să se întâmple!). Aşa că i-am scrisurmătoarele:

Prima scrisoare:Nepoată, stai liniştită! Suntem rude.

Nu ne rămâne decât să aflăm cum şi decând. De aceea, în scrisoarea următoaream să-ţi furnizez unele informaţii pe carele posed aşa, la prima mână. Pe parcurs,voi adânci cercetările. Cu stimă. Unchiul

Din volumul „O iubesc enorm Dom-nule Judecător”

Fragment din romanul „STRADA PALISANDRULUI“

Arborele nostru genealogic10 noiembrie, joi

Hymn for aprincess

Sebastian Drăganştiam, dinainte de a te atinge,că genunchiul tău stângrotula aia din os îngerescare formacăuşuluipalmei meleşi sânul tău e croit la feldupă cele cinci falange împreunate

a setescobite nebuneşte în lutul din care-ţi modelezîn fiecare dimineaţă trupultu habar nu ai căte reconstruiescla fiecare răsărit de soareşi te omor până ce apareîn cearcăn lunaca apoi să o iau de la capătzi după zirespiraţia mea are iz de gheaţă...caută să te-mpietreascămăcar cât ţine viaţa unei efemeridedar pârdalnica arsurăcăreia tu îi spui inimă

eusufletmă minteşi te dezpietreştemereuaşa cum se derulează un film mutah! de-aş puteasă te dezghioc din coaja neputinţei talede-a fi mereede-aş putea să te strângdin risipirile tale,aşa cum numai mieştii să mi te arăţiîmplinind

Sebastian Drăgan

99

Poetul lunii iulie: Lucian Gruia

iulie 2009

AcasăStau pe scaunul părintesc,

Mama e-ntinsă pe bancă;

Probabil că nu mai trăiesc –

Din prun se rupe o creangă.

Sunt sigur că nucile gândescPrin miezul în formă de creier,Doar atâta că nu ne privesc –În iarbă cântă un greier.

Livada e plină de melci,Mărul căzut, putrezeşte;Someşul are apele terci –Nu mai trăieşte un peşte.

Simt cum, deodată, îmbătrânesc!Mă doare măseaua de minte;Pereţii casei se scorojesc –Uscaţi de aduceri-aminte.

Scaunul, banca s-or nărui,Stau, mai departe, cuminte;Curând nimic nu va fi –Decât aceste cuvinte!

LinişteLinişte.Luna îşi spalăPicioarele în apă.Înecatul,O clipă,Vâsleşte.

CerulTe-am reîntâlnit într-o iarnă.Ţi-am strigat cu atâta patimă numele,Încât aburul respiraţiei mele fierbinţiS-a înălţat sus de tot,Conturându-ţi chipulŞi acolo a îngheţat.

Când mi-e dor, privesc cerul…

Cabina telefonicăSunt o cabină telefonicăAbandonată în vânt.

Nimeni nu sună, Am ruginit aşteptând;Acum dacă sună,Nu mai răspund.

Sunt o cabină telefonicăRăsturnată de vânt.

DacăDacă nu voi îngenunchiacinci minute în faţa ta,Dacă nu te voi ţine de mână, patru,Dacă nu te voi îmbrăţişa, trei,

Dacă nu te voi săruta, două,Dacă nu mă voi rugaPentru tine, unul,Voi deveniUn pumnDe cenuşă!

Masa de disecţieZilnic, destinul mă obligă să mă întindpe masa de disecţie.Cu schimbul, îngeri şi demoni, îmi extirpă: o speranţă, un vis, o iluzie.În fiecare dimineaţă rănile îmi sunt cusute şi mă trezesc, tot mai trist, mai sărac şimai gol.

Când nu sunt aruncate la gunoi, culeg aceste măruntaie lirice şi le aşez în cărţile mele desuete.

Acum mi-au extirpat ultima dragostefără să-mi trateze rana.De atunci se prelinge, fără-ncetare,o şuviţă de sânge care caligrafiază, pe inoxul tăbliei, numele tău.Oricât ar freca salahorii, cu toţi detergenţi din lume,nu-l vor putea vreodată şterge.

1. BERBECPentru că eşti prost ca noaptea,Dai cu capul de toţi pereţii.Nevastă-ta îţi pune coarne Mai răsucite decât ai tu pe cap.Angajează-ţi un detectiv să te lămureşti.Astăzi nu întreprinde nimic pentru că eşti în Casa Cerească a Oierului şi ăla te tunde.Poţi să dai cu capul în gard până îţi cade barba.Colac peste pupăză a mai venit şi soacră-taSă-ţi serbeze ziua de naştere:- Cât stai mamă-soacră- Mult, cel puţin o lună că am lombosciatică.Te duci să te culci. Nu poţi dormi.Planeta Marte surâde hâtru.

2. TAURFălos şi puternic tot mitocan ai rămas.Chiar dacă eşti parlamentarTot în mijlocul ogrăzii publice te balegi.Te-ai înhămat la jug într-o direcţie greşită,Întoarce-te la timp să nu te bage după gratii.Astăzi, pe linia de centură a capitalei, Fă sex protejat că altfel planetele Venus şi LunaO să-ţi facă zile grele.Joacă la loto 6 ca să-ţi pierzi baniiCâştigaţi necinstit.

3. GEMENIIAstăzi vine la tine, la petrecere, cumnata,Sora geamănă a nevestei: Castor şi Pollux în fuste!O să-ţi numere fiecare dumicat din gură,Fiecare pahar cu vin, fiecare fum tras din pipă.Fă-ţi provizii de apă Borsec –„Regina apelor minerale”!.

5. LEUTe plimbi ţanţoş pe stradă, ca la paradă.Te-mpiedici de o piatră ieşită din caldarâm,Cazi şi-ţi spargi botul. Ragi de ruşine.Întâmplător e multă lume în jur (înjuri în gând).De nervi, baţi un cerşetor schilodCare hohoteşte cu gura până la urechi.Soarele te pârjoleşte.

6. FECIOARASocoteşti cheltuielile casei la cinci bani.Stop! Lasă critica şi pisălogeala:„Nu mai bea bărbate, nu eşti bun de nimic,Degeaba ai făcut facultatea de electrotehnică,Nu ştii schimba un bec,Eu trebuie să le schimb pe toate,Nu-ţi pune cămaşa albastră cu guler uzatŞi nici blugii largi, adidaşii murdari!”Mercur te sfătuieşte:„Lasă-i pe ceilalţi şi ai grijă de tine,Cum te îmbraci, cum te dezbraci,Ca să nu rămâi fată bătrână!”

7. BALANŢAEşti aerian. Vezi pe stradă o blondă superbă,Puţin obosită, aşteptând pe ploaie,Autobuzul de ora cinci. Te întrebi unde şi-a petrecut noaptea.Vine un vlăjgan feroce şi-i trage o palmă.Sari între ei:„Ce ai mă derbedeule cu ea?”Blonda îţi trage un şut:„Ce te bagi e soţul meu,Noi ne batem, noi ne împăcăm.”Pumnul soţului îţi mută falca.Saturn te avertizează că Trebuie să te retragi.

8. SCORPIONULZaci prin baruri sordide şi bei poşircă.Cineva se ia de tine:„Ce-i cu tine ratatule, n-ai serviciu?”„Nu-i treaba ta.”Acela te înjură de te furnicăPrin şira spinării, Ala Furnicova. Planeta Marte te îndeamnă să-l înţepi.Aştepţi calm ca individul să plece,Aluneci din spate şi-i pui piedică,După ce cade, îi dai cu sticla de bere în cap.Te retragi mulţumit şi cauţi alt bar.

9. SĂGETĂTORNu mai paria la curse că-ţi pierzi toţi banii!Jumătatea ta de cal n-are inspiraţie;Ea nu te ajută decât să tropăi şi să nechezi.

Linişteşte-te dracului!Cineva trece cu scuterul pe lângă tineŞi-ţi fură portofelul din buzunarul Din spate al pantalonilor.

10. CAPRICORNNu mai fi aşa încăpăţânat,Nu mai depune bani la Banca SperanţeiCă e în stare de faliment.Mai bine roagă-te lui DumnezeuSă-ţi lumineze mintea din capu-ţi pătrat.Poate Saturn te va ajuta să cazi de pe punteCa să revii cu picioarele pe pământ.

11. VĂRSĂTORNu muta gardul tău cu un metruPe pământul vecinului că nu sunteţiFraţi de cruce ci de pahar.Nu te mai urca în copaci,Nu mai schimba ţiglele de pe casă,Saturn şi Uranus îţi fură scara.

12. PEŞTIÎn jurul vostru: Jupiter, Neptun şi VenusŢes o plasă de aur.N-aveţi scăpare, degeaba vă zbateţi,Nu mai fugiţi care încotro.Consolaţi-vă şi mâncaţi-vă mămăliga.Poate că plasa nu se va scoate astăzi.

4. RACDeşi urât ca draculEşti bun şi blând ca un înger.Sub fruntea-ţi teşită, de cimpanzeu,Colcăie gânduri sublime.Femeile fac coadă la tine,Fascinate de vorbele tale de duh,De tandreţea ta fără seamănŞi de sfinţenia pe care o emani.Vei scrie cărţi minunateCare te vor face celebru în lume,Vei câştiga un mare premiu la LOTO 6,Vei deveni neasemuit de bogat.Luna, ca un card de aur,De la Banca Transilvania,Te veghează.

Un alt fel de zodiac� Lucian Gruia - născut la 01.07.1650 în zodia Racului

Lucian Gruia

Al. Florin ŢenePornind de la finitudinea condiţiei

umane, Nietzsche caută să redescopere„cărarea pierdută” către empireu. În lu-crarea „Werke” filozoful caută un simbolprin care să înţeleagă „sensul religios” caun reazem supranatural. Reînnodând firuldin prima perioadă a creaţiei sale, în carezeii greci îşi găsiseră loc în omagiile sale,Nietzsche consemnează în „Amurgul ido-lilor” dorinţa de întoarcere a lui Dionysos,aceasta constituindu-se ca un testament:„Nu cunosc un simbolism mai înalt decâtacest simbolism grec, cel al cultului dio-nisian”.

Filozoful abandonează armele revolteisale contra zeilor la poalele miticuluiOlimp. Aura de „teologie negativă” (cumscria Heidegger în „Nietzsche” GunterNeske Verlag, Pfullingen, 1961, ZweiterBand, p. 348), pentru gândirea nietzs-cheană, a însoţit tot timpul mersul gândi-rii sale. Acesta prin lucrările lui din anul1888 a pregătit preschimbarea „teologieinegative” în “teologia pozitivă“, ce neaduce în plin plan contradicţia nietzsche-niană, ce trece de la „asfinţitul zeilor” lapregătirea spaţiului pentru „apoteoza” lor.Perceput ca demolator de idoli, ca opo-nent faţă de tradiţia culturală, ca icono-clast faţă de orice autoritate spirituală înafară de aceea a spiritului propriu, Nietzs-che ridică statui în opera sa altor idoli noi.

Karl Jaspers în lucrarea sa „Nietys-che.Einfuhrung in des Verstandnis seinesPhilosophierens” (Berlin und Leipzing,1936) preciza că trăsătura fundamentalăa gândirii lui Nietzsche „autocontrazice-rea”, a îndepărtat de multe ori din logicamultitudinilor exegeze ideea că, în nu-mele pasiunii pentru contradicţii şi anti-teze,autorul „Naşterii tragediei” va căutasă-şi imagineze, după „amurgul zeilor”,cum va arăta „răsăritul zeilor” noi.

Stefan Zweig vedea în fostul profesorde filologie clasică de la Universitatea dinBasel „un geniu al întorsăturilor, al con-

trazicerilor violente” (Tolstoi. Nietzsche,Bucureşti, Editura Cugetarea, f.a., p. 182),pe motivul că acesta se complace, în joculinstabil al negaţiei şi afirmaţiei, dar şi înluxurianta proliferare de antinomii. Auto-rul volumului „Clipe astrale ale omenirii”explica evoluţia gândirii lui Nietzsche dela contestarea zeilor la nostalgia lor. Evo-luţia gândirii acestuia a fost sinuoasă, bo-gată în neaşteptate fiorduri, cu drumulsegmentat de mai multe etape.

Trăsătura etapelor lui Nietzsche a stâr-nit dispute în rândul comentatorilor săi.Karl Jaspers, în monografia dedicată luiNietzsche, împarte evoluţia cugetării lui întrei perioade:

1. perioada încrederii în cultură şi genii(până la 1876)

2. perioada încrederii pozitiviste în şti-inţă (până la 1881)

3. perioada elaborării unei „noi” filo-sofii impregnate de viziunea profetică a fi-losofului (până la sfârşitul lui 1888)

Dincolo de latitudinea capricioasă aparadoxurilor şi aforismelor proteice, gân-direa lui Nietzsche, în esenţa şi configura-ţia ei intimă, ascunde disponibilităţiaparent nebănuite de conformism, deblândă regrupare a motivaţiilor în jurulunor noi centre de autoritate după ce, cuobstinaţie, le contestase, rând pe rând, pecele dinaintea sa. Acest joc al contrastelorîşi face prezenţa printr-un ritm constant înopera sa. În prima perioadă a creaţieisale, Nietzsche se evidenţiază prin devo-ţiunea şi extazul faţă de „genii” şi „idoli”.

Trecând de la o extremă la alta, Nietzs-che nu aboleşte definitiv perspectiva cre-dinţei în zei, ci doreşte să spulbere numaicredinţa în anumiţi zei, cei cărora el le-adeclarat „război”. În „Amurgul zeilor”,dupăîncântarea produsă de priveliştea idolilordărâmaţi, Nietzsche înserează capitolul„Ce le datorez anticilor”, în care apeleazăla un zeu, străvechiul Dionysos, che-mându-l să protejeze viaţa, să simbolizezevoinţa de viaţă printr-o „doctrină a miste-

relor” în care „durerea este sanctificată.(Friedrich Nietzsche, Werke. KlassikerAusgabe, Band I-VIII, Alfred Kroner Verlag,Leipzig, f.a., p. 198). El susţine în „Anti-crist” că civilizaţia a decăzut pentru că s-a lăsat subjugată într-o perioadăîndelungată de religia creştină şi în acestinterval de timp n-a mai creat un alt Dum-nezeu: „Aproape două mii de ani şi nici unalt dumnezeu nou.”

Imaginea unei civilizaţii secătuită de oreligie bolnavă reprezintă, după Nietzs-che, un „spectacol pentru zei”. Dar pentrucare zei? Pentru cei care „apun”, sau pen-tru cei care „răsar”? Evident, pentru ceicare răsar, deoarece subliniază mai de-parte Nietzsche, „steluţa mică, jalnic demică, care se numeşte Pământ, merităpoate singură, din pricina acestui caz ciu-dat, un interes divin, o privire dumneze-iască” (F. Nietzsche, Werke, p. 257).Această „metafizică de artist” are în cen-trul ei un Dumnezeu învestit cu acele tră-sături pe care filosoful le rezervă zeilor„adevăraţi”, meniţi să le ia locul celor„falşi”: „un dumnezeu-artist, total lipsit descrupule şi amoral, pentru care creaţiasau distrugerea , binele sau răul,sunt ma-nifestări ale capriciului şi suveranităţiisale, care se descarcă, în crearea lumilor,de zbuciumul plenitudinii sale şi de priso-sul ei, de durerea contrastelor acumulateîn el însuşi”. (Ibidem, Band I, p.36). Acestzeu evocat nu este altul decât Dionysos,zeul grec pe care în faza finală a lucrării„Ecce homo” Nietzsche îl va opune divini-tăţii creştine, căruia îi va închina stihuri:„Ditirambi către Dionysos”, şi cu al căruinume filosoful însuşi îşi va semna scriso-rile în anii de eclipsă mintală. Revolta luicontra miturilor până când a văzut o posi-bilă instaurare a unei mitologii noi, în carezeii nu se mai nasc pe înaltele olimpuri, cipe postamentul propriei lui filosofii, îm-prumutând chiar aura biografiei lui spiri-tuale.

Aşa cum sugerează, fără modestie, în

lucrarea sa „Ecce homo”, devorat de op-tica megalomană a ultimilor ani ai vieţii,ani cruzi de boală, filosoful dorea să seerijeze el însuşi în idol, în profet, care săvestească o nouă eră a culturii umanită-ţii. Precum, mai târziu la noi, M. Beniuc cese erija în toboşarul vremurilor noi. În„Amurgul idolilor”, scria despre sine: „Amdat umanităţii cea mai profundă carte pecare o are, al meu Zarathustra, şi se con-sideră, fără nici o ezitare, ultimul discipolal filosofului Dionysos şi dascălul eterneireîntoarceri.” (F. Nietzsche, Werke, BandVII, p.14) În timp ce îl demolează pe So-crate, acest despotic logician care des-tramă înţelepciunea instinctivă, uşe unicăprin care filosofia greacă de până laNietzsche privise lumea; paradisul fante-ziei, pedepsit de biciul silogismelor, în-gheaţă sub veghea nemiloasă a raţiunii.Dialectica optimistă„ a lui Socrate dis-truge muzica tragediei.

Combătându-l pe Rousseau, Nietzscheconsideră că, de la natură, omul posedăo fire demonică, predestinată pentru tra-gic, că el este implacabil sortit să inter-preteze veşnic pe scena lumii rolulpersonajului tragic. Simbolul lui Prome-teu, învingătorul zeilor, exprimă la filosofsensul etic al pesimismului, o justificarea eternei suferinţe, o imagine a zădărni-ciei condiţiei umane, faţă de orice spe-ranţă sau dorinţă de ameliorare este fărărost şi care impune întotdeauna un tragicsacrificiu.

10 iulie 200910

***

Anton GagiuTrăirile noastre sunt precum dorim noi

să fie. Uneori căutăm simboluri pe carenu le înţelegem pe deplin, pentru că nuavem experienţa de viaţă necesară sprea fi înţelese. Asupra acestor trăiri îşi lasăamprenta împrejurările, mediul, vicisitu-dinile, pentru că nu suntem singuri, nusuntem Adam şi Eva la începutul lumii.De acestea depind foarte mult viitorulstării nobile umane pe care o numim, iu-bire. Oricât am încerca să ne opunemacestei stări ea există, pentru că iubirea,deşi este doar o stare sufletească, men-tală, deci imaterială este percepută ade-sea ca pe ceva material, organic, ca pe ostare pe care toate simţurile tale o per-cep. De aceea avem permanent, indife-rent de vârstă, senzaţia că iubirea există,că trăieşte odată cu noi, trăieşte în noi,iar această senzaţie îţi creează o stare deconfort psihic, de care devenim depen-

denţi din momentul în care începem săescaladăm everestul iubirii. Această sen-zaţie are o dublă percepţie: una, şi poatecea mai importantă, este aceea că iubi-

rea dă sens vieţii tale, iar cealaltă că, dinmomentul în care se instalează în-cepe...durerea. Sunt stări diametralopuse, dar tocmai această situaţie de to-tală şi ireconciliabilă opoziţie crează echi-librul prin care ne identificăm cu iubireapropriu-zisă. Am folosit acest termen„propriu-zisă”pentru că unii trăiesc iubi-rea numai în închipuirea lor, cei care tră-iesc iubirea cu adevărat sunt doar aceiacare o poartă în fiinţa lor până la sfârşitulzilelor şi nu se conduc după sintagma la-tină „carpe diem”. A trăi iubirea este si-nonim cu a trăi cu adevărat , pentru cănumai prin iubire poţi să înţelegi sensulvieţii, calea pe care ţi-o deschide aceastaeste o misiune pe care cineva o dă fiecă-ruia dintre noi.

De aceea senzaţia că iubirea existădă aripi trăirilor noastre, înfrânge dureri,de altfel de neînvins, vindecă răni pe carele credeam perene, te întăreşte în luptacu vicisitudinile, îţi toarnă în întregul fiin-

ţei tale frumuseaţea umană care te de-osebeşte de ceea ce este comun, deci,devii distinct iubind. Şi poate, sau cu si-guranţă această nu este doar o senzaţie,ci chiar o certitudine, pentru că iubireaadevărată nu este o aparenţă, ea poatefi numai o certitudine,