Cand primul ornitorinc împaiat a ajuns in Europa, oamenii de stiinta au fost atat de uimitii incat au crezut ca este vorba de o pacaleala.Si asta deoarece ornitorincul arata ca o incrucisare intr-o pasare si un mamifer.

ARE:-blana moale,maronie

-patru labe palmate

-cioc ca de cauciuc.

-coada turtita.

• Ornitorincul are o lungime de 65 cm şi o masă de aproximativ 2-3 kg, în dependenţă de sex. Are o blană cafenie(deasă şi moale, însă pe abdomen mai lânoşi şi mai duri pe spate), din 2 straturi, care îl ajută să menţină o temperatură constantă a corpului. Coada este turtită dorso-ventral, capul prezintă prelungirea cunoscută sub numele de "cioc de raţă". Ciocul ornitorincului este unul flexibil şi lat de aproximativ 10-15cm. Acesta are peste 700 000 de receptori tactili şi electrici, care îl ajută la orientare în apă în timpul scufundărilor. Ornitorincul nu are ureche externă, însă are un auz foarte fin. Prezintă nişte pliuri tegumentare care îi protejază ochii şi urechile în apă. Detectează prada cu botul lui sensibil. De asemenea are o acuitate vizuală foarte ridicată. Înoată la suprafaţă, stând pe jumătate scufundat sau plonjând spre fund în căutarea hranei, în acest ultim caz ochii şi urechile se închid, folosind pentru orientare doar "ciocul".

• Modul său de nutriţie indică faptul că este omnivor, scormonind mâlul sau nisipul de pe fundul apei cu "ciocul" în căutarea crustaceelor, viermilor, a insectelor şi plantelor acvatice. Se deplasează cu uşurinţă în apă, folosind membrele anterioare pentru înaintare, cele posterioare pentru echilibrare, iar coada drept cârmă.

• Reproducerea are loc după o scurtă perioadă de hibernare, în lunile septembrie-noiembrie. După împerechere, partenerii se mai joacă un timp împreună, apoi se despart, masculul revenind la viaţa solitară din vizuină. Când ouăle trebuie depuse, femela sapă o groapă de 60-90 cm adâncime. Se începe cu o galerie în pantă, cu o lungime între 6 şi 12 m. Materialele necesare construirii cuibului sunt transportate de femelă pe burtă cu ajutorul cozii. Ea blochează calea de acces cu unul sau mai multe "dopuri" de pământ, groase de 15-20 de cm, pe care le bătătoreşte cu coada. În această izolare are loc depunerea a 2-3 ouă, cu diametrul de 1,5 cm. Incubaţia durează 7-10 zile, femela păstrând ouăle lângă abdomenul ei. Ieşirea puilor din ouă este asigurată de un "dinte" aflat la vârful botului, care apoi dispare. Prezenţa acestui "dinte" este tot un caracter arhaic, nefiind prezent la nici un alt mamifer. La naştere puii nu măsoară mai mult de 13 mm lungime, sunt orbi timp de 11 săptămâni şi se hrănesc prin lingerea laptelui de pe abdomenul mamei.

• Nu este întâlnit pe tot cuprinsul Australiei, ci numai în Queensland, Noua Galie de Sud, Victoria şi în câteva zone ale sudului continentului. Este prezent şi în Tasmania în număr destul de mare. Astăzi este cunoscută o singură specie de ornitorinc, cea descrisă de către zoologii englezi Shaw şi Nodder, Ornithorhynchus anatinus. S-a constatat, în timp, existenţa a patru subspecii care se deosebeau de specia tip (Ornithorhynchus anatinus anatinus)din Noua Galie de Sud şi Victoria prin dimensiuni şi locul unde trăiesc:Ornithorhynchus anatinus triton în bazinele fluviilor Darling şi Murray.Ornithorynchus anatinus phoxinus la altitudini mai ridicate .

Regn: Animalia

Încrengătură: Chordata

Subîncrengătură:

Vertebrata

Clasă: Mamifer

Subclasă: Prototheria

Ordin: Monotremata

Familie: Ornithorhynchidae

Gen: Ornithorhynchus

Specie: O. anatinus

• Masculii se apără cu spinii otrăvitori de pe picioarele posterioare.

• Acest lucru insemnand ca ornitorincul este singurul animal veninos.

• Isi inchide ochii sub apa si isi gaseste hrana doar prin pipait!

Înainte de sosirea coloniştilor europeni, acesta nu avea decât puţini duşmani naturali, iar supravieţuirea sa nu era în pericol. Însă acest lucru s-a schimbat după 1788 şi 1851, când descoperirea aurului a sporit considerabil imigraţia. Vânat intens pentru blana sa, ornitorincul avea de suferit şi datorită înmulţirii necontrolate a iepurilor, care le distrugeau cuiburile prin săparea galeriilor proprii. Abia după cel de-al doilea război mondial zoologii australieni au sesizat interesul imens pe care-l prezintă fauna lor. Astăzi, prinderea şi exportul unui ornitorinc sunt interzise. În ţara noastră, la Muzeul Naţional de Istorie Naturală "Grigore Antipa" din Bucureşti, în prima sală a mamiferelor, de la parter, poate fi admirat un exemplar de ornitorinc, obţinut cu mulţi ani în urmă de către fondatorul instituţiei.

BibliografieRevista Terra Magazin,Nr.9

septembrie 2004

• Aceasta prezntare power point a fost realizata de elevul Truican Angel,elev in clasa a-VII-a la scoala cu clasele I-VIII Berzovia.