Originea tătaro-cumană a familiei lui Iancu de Hunedoara

Rămânând fideli principiului de a prezenta o istorie scrisă fără

indignare, continuăm să semnalăm existența unor materiale care fac

trimitere directă la istoria spațiului românesc.

Prof. dr.  László Rásony (22 January 1899, Liptoszentmiklos,

Ungaria-4 mai 1984, Budapesta) a fost cunoscut în istoriografia maghiară

pentru lucrările privitoare la relațiile maghiaro-turcești, în special

contactele pe care le-au avut maghiarii cu vechile triburi turcice. A făcut

studii la Universitățile din Budapesta și Berlin. A fost fondatorul

turcologiei în Ungaria. În 1929 lucra la Universitatea din Helsinki. În 1942

a revenit în Ungaria unde și-a continuat activitatea ca profesor de

turcologie, devenind și membru al Academiei Ungare de Științe. După ce

s-a pensionat în 1961 a mai predat o perioadă la Universitatea din Ankara.

S-a specializat în onomastica de sorginte turcică și în identificarea

influențelor vechilor triburi turcice asupra spațiului sud-est european.

Prezentăm mai jos un articol semnificativ prin subiectul tratat cât și

prin referințele directe la spațiul românesc. Autorul menționat susține

opinia generală a istoriografiei maghiare că vlahii, populație romanică, au

emigrat de la sud de Dunăre în Valahia și Moldova, fiind așezați aici de

căpeteniile avare și bulgare. Sunt analizate prin argumente etnonimice,

toponimice și onomastice relațiile dintre vlahi și migratorii turcici în

perioada premergătoare formării statelor feudale românești. Pentru această

perioadă, în concepția turcologului maghiar, țaratele româno-bulgare nu ar

fi existat în această formă, subliniind că istoricul Nicolae Iorga face

confuzie între Vlakhs, populația romanică și populația numită Bulaqs,

care era de fapt de origine vest turcică, aceasta jucând ca atare un rol

alături de bulgari și cumani iar nu vlahii.

1

Privitor la titlul studiului, Vechiul nume maghiar Vajk. Pe marginea

originii familiei Huniazilor, prof. Rásony neagă originea românească a

familiei Hunyadi general acceptată în istoriografia română. Faptul că tatăl

lui Iancu de Hunedoara s-ar fi numit Voicu este de fapt forma românizată

de Nicolae Iorga a numelui Vajk.

Cât de pregătită este istoriografia română să accepte sau să

dezmintă astfel de puncte de vedere este greu de estimat întrucât specialiștii

români în turcologie pot fi numărați și ei pe degete.

În prezentarea articolului am respectat întru totul grafia termenelor

din text, redată de autor. De asemenea, am menținut grafia unor nume

proprii: János Hunyadi pentru Iancu de Hunedoara, Matthias Hunyadi

pentru Matei Corvin, s.a.m.d., ceea ce mi s-a părut relevant, fiind vorba de

o cercetare cu profundă tentă lingvistică. Opiniile exprimate în articol

aparțin autorului său la fel ca și notele de subsol.

László Rásony, The Old Hungarian Name Vajk. A Note on the Origin of

Hunyadi Family,”Acta Orientalia Academiae Scientiarum Hung.”, Tomus

XXXVI (1-3), 419-428 (1982)

Vechiul nume maghiar Vajk.Pe marginea numelui de familie Hunyadi

1. Numele Vajk este atestat pentru prima oară în Cronica lui

Thietmar ca numele păgân al primului rege maghiar, Sf. Ștefan, care si-a

convertit nația la creștinism.1 Înainte de fondarea Regatului Ungar, în

perioada principatului, între 896 și 1000 e.n., prinții din dinastia Árpád , la

fel ca majoritatea celor din triburile cuceritoare, purtau nume turcice. Ca

urmare, pare rezonabil să găsim originea numelui Vayk în limbile turcice.

Numele princiare din dinastia Árpád din secolul X au fost păstrate în

1 Waic: Pertz, Monumenta Germaniae Historica S. S. III, p. 784.

2

numele satelor, ca de exemplu Taksony, Zsolt etc. Numele Vayk poate fi de

asemenea atestat în ținuturile de odinioară Bars și Nyitra.2

După părerea lui Gy. Németh, numele maghiar Vajk este format din

termenul turcic foarte răspândit bay, ”stăpân, bogat” și sufixul diminutiv

maghiar -k.3 Acest sufix a fost foarte răspândit la vechii maghiari și există

câteva exemple ale schimbării vechiului b- maghiar în v-, ca în Bezprim >

Veszprém sau numele unuia dintre liderii cumani din Gesta lui Anonymus, Bojta,

mai târziu pronunțat Vajta.4 Două exemple pot fi adăugate la numele menționate

mai sus. Numele unui personaj cuman din Ungaria în 1280 este atestat ca Wochun

(citește Võcun).5 -čun sau -čïn sunt componente fonetice turcice foarte răspândite

care formează adjective și care apar de asemenea în nume proprii.6 Cât despre

prima parte a numelui, sunt două variante în care poate fi explicat. Termenul bõ

este identic cu primul element al numelui unui avar (Kutrighur?) fugar, care, în

anul 583 a fugit la bizantini, și care, conform lui Theophylaktos Simokattes, era un

μάγος, adică șaman. Cumanii trebuie să fi folosit numele bõ pentru ”șaman” în

Asia Centrală ca un cuvânt de sorginte religioasă.7 În conformitate cu interpretarea

lui Gy. Nemeth, termenul bõ poate fi echivalat cu termenul otoman boğ ”șef,

lider”.8 Numele unui alt cuman din Ungaria la 1389 este Waychun (citește

Vayčun), căruia i se poate atribui o etimologie clară.9 Provine din numele turcic

Bayčun, bine cunoscut între kazaks (a nu se confunda cu cazacii-n.n.) ca

Bayčïn.10

În accepțiunea mea, originalul turcic al vechiului nume maghiar Vajk

este Bayïq. După părerea lui Kāšġarï, termenul bayïq înseamnă ”adevărat, de

încredere” și este de asemenea atestat la Ibn Muhannā, în lucrările

Khwaresmian și în vechea otomană.11 În limba turcă apare adesea prescurtat și

2 Zsigmondkori Oklevéltár, Budapest 1951, vol. I.3 Németh Gy., A honfoglalá magyarság kialakulása, Budapest 1930, pp. 293-294.4 Németh, op. cit., p. 294.5 Gyárfás I., A jászkunok története II, Kecskemét 1873, p. 445.6 Rásonyi L., Taksony: Magyar Nyelv 1927, pp. 281— 282.7 L. Rásonyi, Bô-Kolabur : Hall Edhem Hâtira Kitabi, Ankara 1947, p. 243.8 Németh, op. cit., p. 190.9 Gyárfás, op. cit., III, p. 511.10 Kirgizskoe chozjajstvo v Akmolinskoj oblasti, Spb. 1909-1910 : Kokčetavskij uezd, p. 126.11 G. Clauson, An Etymological Dictionary of Pre-Thirteenth-Century Turkish, Oxford 1972, p. 385.

3

ca urmare evoluția bayïq > bayq poate fi acceptată cu încredere.12 Omiterea

primei vocale din prima silabă deschisă a unui cuvânt din două silabe este

observată adesea (ca de exemplu în etnonimul Bulaq > Blaq).13 Omiterea

vocalei celei de-a doua silabe este mai puțin obișnuită, dar avem câteva astfel

de exemple. Un exemplu foarte convingător este numele Βέϱίχος al unui hun

menționat de Priskos Rhetor pe la cca. 448 e.n.14 Numele provine de la cuvântul

turcic foarte cunoscut berk, berik.15 Cât despre numele Bayq, poate fi cu

încredere considerat ca un nume bașchir: în 1779 un anume Kuramša Bajkov

este menționat într-o diplomă rusească privitoare la Bașchiria.16 Primul nume

este în mod evident persanul Hurram-šāh17, iar numele Bajkov, cu separarea

terminației rusești -ov, trimite la numele original Bayq.

2. Numele tatălui lui János Hunyadi, celebrul guvernator al Ungariei în

secolul al XV-lea, a fost Vajk. Pentru a fi capabili să explicăm originea numelui

familiei Hunyadi care a apărut la începutul secolului al XV-lea în Transilvania,

pare semnificativ să aruncăm o privire la impactul tătaro-cuman asupra

Moldovei și Valahiei în secolele XIII-XV. Când Hanatul Hoardei de Aur

întemeiat de Batu Khan a rupt teritoriul cumanilor în două, majoritatea

cumanilor din partea de vest, sub conducerea lui Köten s-au refugiat în

Ungaria. Dar majoritatea cumanilor, aflați în partea de est au rămas sub

dominația Hoardei de Aur și au fost treptat absorbiți de tătari. Acești cumani au

furnizat majoritatea soldaților sclavi, mamelucii, care au fost vânduți în Egipt

de șefii mongoli ai Hoardei de Aur iar cumanii au format de asemenea forța

principală a armatei tătare. Primul principat român a fost fondat de Basarabă

(”părinte cuceritor”) descendentul lui Batu, în 1330, iar susținătorii săi erau în

12 M. Räsänen, Materialien zur Lautgeschichte der türkischen Sprachen, Helsinki 1949, p. 53 ; L. Rásonyi: Acta Orient. Hung. XXXIII, p. 134.13 L. Rásonyi: Acta Orient. Hung. XXXIII, pp. 129-143.14 J. Moravesik, Byzantinoturcica II, Berlin 1958, pp. 89-90.15 Pentru informații despre popoarele turcice, vezi Clauson, ED, pp. 361— 362 ; Radloff, Wörterbuch IV, cc.1599, 1601. - Este important de menționat că în 1452 în partea de sud a ținutului Hunedoarei, la sud de Vajdahunyad (Hunedoara-n.n.) deținută de tatăl lui János Hunyadi, este atestat un sat numit Berkfalva (Bercfalău). Cel care a dat numele satului a fost un prinț cuman numit Berk. (vezi L. Rásony, L'origine des Basaraba, Budapest 1936, p. 8).16 Materialy po istorii Baškirskoj ASSR V, Moscow 1960, p. 83.17 Vezi Justi, Iranisches Namenbuch, Marlburg 1895, p. 178.

4

principal cumanii așezați între Dunăre și Munții Carpați.18 Acest stat era

compus din trei grupuri sociale. Primul era stratul conducător al Hoardei de

Aur, redus ca număr și mongol ca origine, dar turcizat în scurt timp. Al doilea

grup era cel al cumanilor care de asemenea a fuzionat cu fostele grupări turcice

(pecenegi, oguzi etc.) din zona Dunării de Jos. Prezența masivă a acestui al

doilea grup este bine atestată în diplomele în care apar un mare număr de nume

cumane și tătaro-cumane. Folosesc termenul tătaro-cuman pentru cumanii

transcarpatici care s-au amestecat cu tătarii Hoardei de Aur.19 Domeniile

Hoadei de Aur se întindeau de la Munții Urali până la Munții Carpați și

Dunărea de Jos (Porțile de Fier) iar pământul vlahilor, teritoriul viitorului

principat român, cădea ca urmare în jurisdicția acesteia. Într-o miniatură din

Chronicon Pictum, reprezentând victoria lui Basarabă în bătălia de la 1330,

poate fi văzută următoarea scenă: cavaleria maghiară a fost atrasă în Pasul

Argeșului de așa zisa fugă a armatei lui Basarabă (o tactică tipică nomazilor) și

apoi a fost forțată să se retragă de războinicii acestuia care, purtând căciuli

cumane, stăteau în vârful trecătorii și aruncau bolovani asupra invadatorilor

maghiari.20 Al treilea grup al principatului lui Basarabă consta din servi și

păstori liberi (aceștia din urmă îndeosebi în zonele montane). Acest grup era de

origine traco-iliră, numiți oláh în conformitate cu vechea lor denumire

maghiară și valachus, volachus în documentele latine. Așezarea acestor vlahi

parțial romanizați în teritoriile de la nord de Dunăre a început în secolul al VI-

lea e.n. Conform lui Menandros, valahi au fost așezați la nord de Dunăre în 568

de către avari. Hanul bulgar Krum, el însuși de origine uigură, a cărui stăpânire

s-a întins temporar până la Tisa, a ocupat Adrianopole (acum Edirne) în 803 și

i-a luat în captivitate pe locuitorii săi cât și pe cei din împrejurimi. Acești

captivi din Tracia în număr de aproape 10.000 au fost așezați, împreună cu

familiile și posesiunile lor, în teritoriile bulgare care se întindeau la nord de

18 L. Rásony, Contribution à la histoire des premières cristallisations de l'état des Roumains. L'origine des Basaraba, Budapest 1936, p. 23.19 Barthold : Enzyklopädie des Islam IV, p. 759.20 Chronicon Pictum. Phototypice impressum. Edidit Helicon FIungaricus, Buda-pestini MCMLXIV, vol I, p. 143 (f. 72b), and p. 146 (73b).

5

Dunăre, adică în Oltenia și Muntenia de astăzi.21 Aici și mai târziu în Moldova,

numărul vlahilor a crescut constant pe măsură ce triburile turcice nomade au

câștigat supremația în Balcani. Acestea efectuau adesea incursiuni în Balcani,

pe atunci sub dominație bizantină și bulgară, și luau captivi cu ei. Toate acestea

sunt amplu documentate în sursele istorice bizantine, de Zonaras, Kedrenos,

Georgios Monachos, Teophanes Continuatus și alții. O tratare sistematică a

acestui aspect al etnogenezei românești așteaptă încă să fie realizată.

Toate migrațiile s-au deplasat de la est la vest în cursul istoriei

europene. După fondarea regatului maghiar în bazinul carpatic, întrucât aceste

mereu repetate invazii au fost frânate de noul stat creștin al Europei, diferitele

neamuri turcice au trebuit să își direcționeze raidurile către nord și cel mai

adesea către sud. Aceste popoare turcice erau Bulaqs, care erau atașați

bulgarilor onoghuri (Uzoi în sursele bizantine, úz în maghiară), pecenegilor și,

după 1050, cumanilor. Acest din urmă grup a ocupat un teritoriu la nord de

Marea Neagră și în regiunea Dunării de Jos. Deși vlahii ar fi constituit

majoritatea populației la nordul Dunării de Jos, ei nu au jucat nici un rol istoric

la acea dată. Cronicarul celei de-a șasea Cruciade, Villehardouin, îi ignoră în a

doua jumătate a secolului al XII-lea, menționând numai blaqi și cumani: ”li

Blacs et li Comains”, cum a făcut și islandezul Snorre Sturluson (1178-1241)

când menționa Bløkumannaland.

După campaniile lui Batu, vlahii apar de asemenea în Transilvania și

se face referință de câteva ori la ei în documentele latine, mai ales în ținuturile

Hunyad (Hunedoara-n.n) și Krassoszoreny (Caraș-Severin-n.n.) în sudul

Transilvaniei. Numeroși prinți cumani au locuit în secolul al XIV-lea pe

același teritoriu, prin urmare este rezonabilă ipoteza că s-au deplasat către

pantele nordice ale Carpaților Meridionali dinspre sud, împinși de raidurile

mongole și de luptele interne din Hanatul Hoardei de Aur. Acești prinți

cumani trebuie să îi fi luat pe servitorii lor vlahi cu ei în noile lor adăposturi

din nord. Este suficient să menționăm doar câteva nume, tipic cumane sau

tătaro-cumane, ale acestor prinți: Aslan, Azġïr, Bilik, Bolsun, Bučuq, Buġa,

21 V. Zlatarski, Istorija na balgarskata darzava, Sofija 1970, vol. I, p. 357 ; Georgios Monakhos, ed. Bonnae, p. 765 ; Theophanes Continuatus, ed. Bonnae, p. 218.

6

Buqa, Buldur, Čolpan, Čortan, Dorman, Gaman, Katlabuka, Paiandur,

Toksaba, etc.22

Prinții tătaro-cumani din Transilvania de Sud erau războinici

excelenți. Mulți dintre ei au primit titluri nobiliare de la regele maghiar

Sigismund și s-au așezat la sud de munții Mátra și Bükk în 1415. Mai mult

decât atât, numele satului Monar (acum Monor) la sud de muntele Cserhát de

asemenea face referință la un nume propriu tătaro-cuman.23

Scopul așezărilor întemeiate de regele Sigismund a fost să îi țină pe

acești prinți departe de misiunile ortodoxe. Această politică a fost deplin

justificată de faptul că prinții din Transilvania de Sud au devenit creștini

ortodocși și au fost absorbiți de vlahi. La fel s-a întâmplat cu prinții tătaro-

cumani în Valahia și Muntenia, deși numele lor turcice au fost multă vreme

păstrate în documentele scrise.24 Devenind vlahi, ei au facilitat incursiunile

otomane în Transilvania. În 1432, în timpul primului atac otoman, vlahii din

Valahia au fost călăuze și au făcut parte din avangarda armatei turcești, și în

1438 voievodul Vlad Dracul însuși a fost acela care i-a îndrumat pe turci prin

pasuri împotriva secuilor și sașilor din Transilvania, deși ca vasal al regelui

Ungariei misiunea sa ar fi fost să protejeze pasurile.25 Mai târziu, în secolul al

XVII-lea, vlahii au fost din nou aceia care au facilitat tătarilor din Crimeea

raidurile lor în Transilvania.

Pământul Transilvaniei i-a atras pe imigranții valahi în număr mare

de-a lungul secolelor. Călătorul turc din secolul al XVII-lea, Evliya Celebi

scria: ”Întrucât conducătorii provinciei Iflak (adică Valahia) sunt extrem de

violenți, toți supușii Iflak se așează în Transilvania unde, spun ei, există

justiție și echitate.”26 A fost datorită infiltrării lor constante în Transilvania

faptul că au devenit majoritatea populației în ultimii șapte sute de ani, deși ei

22 L. Rásony, Valacho-Turcica : Forschungsarbeiten . . dem Andenken R. Graggers gewidmet, Berlin 1927, pp. 68— 69 ; L. Rásony, Kuman özel adlari : Türk Kültürü Araṣtirmalari, Ankara 1966-1969, pp. 71-144.23 Zsigmondkori Oklevéltár I, p. 179. Un nume propriu Monar poate fi găsit în kazakă (Rumjancev, Materialy. Kopal'skij uezd, p. 266), iar în Kazan tătarul Monar înseamnă ”ceață”. Se pot găsi câteva nume proprii turcice care au același înțeles, de ex. Tuman/Duman, etc.24 Rásonyi, L'origine des Basaraba, Budapest 1936, passim.25 Iorga : Bulletin de la Section Historique de l'Academie Roumaine III, p. 24426 Iflak vilayetinde begleri gâyet ziyadesiyle zülum eylediklerinden, cümle Iflak rayasi adil ve adalettir diye Erdel diyarinda tavattun edinip . . . (Seyâhatname, ed. Istanbul, vol. VII.).

7

apar acolo la mai multe de trei sute de ani după cucerirea Transilvaniei de

către Ungaria.

3. Schița istorică de mai sus a avut ca scop de a prezenta fundalul

istoric al familiei Hunyadi. Cercetarea istorică a fost adesea superficială în

tratarea originilor familiei Hunyadi. Huniazii, în special figura lui János

Hunyadi, a exercitat un impact profund atât asupra ungurilor cât și a

națiunilor înconjurătoare. Aceasta este dovedit limpede de numărul mare al

legendelor țesute în jurul personalității sale. Toate aceste legende au fost

adunate cu grijă de contele József Teleki.27

În perioada Renașterii, istoricii s-au străduit să atribuie origini nobile,

chiar princiare, personalităților deosebite ca János Hunyadi. Unii l-au

considerat ca fiul nelegitim al regelui Sigismund, alții au insistat pe

descendența sa legală din rege iar strămoșii săi au fost chiar identificați până

în perioada împăraților romani. Originea sa vlahă și sârbă a fost de asemenea

sugerată.

Figura corbului în blazonul familiei Hunyadi a determinat de

asemenea multe speculații. Prezența corbului în heraldică era binecunoscută

și în alte părți ale Europei. J. Teleki credea că rolul ”corbului” a fost exagerat

de Bonfini și Ranzani, istorici de curte ai regelui Matthias Hunyadi, în idea

de a face plauzibilă originea romană târzie a familiei (cf. Corvin, ”corb”,

numele de familie al Huniazilor). Despre mama lui János Hunyadi s-a crezut

de asemenea a fi descendentă a familiei imperiale bizantine a Paleologilor,

dar în opinia lui Teleki o asemenea descendență imperială nu ar fi putut fi

ascunsă iar regele Matthias ar fi revendicat-o cu siguranță dacă ar fi fost

adevărată. István Katona a stabilit originea Huniazilor la prinții sârbi, întrucât

regale Matthias, în una din scrisorile sale, se referă la ei ca findu-i rude. Dar

folosirea de termeni de rudenie în corespondența princiară era destul de

obișnuită la acea vreme fără a exista o adevarată legătură de sânge. În aceeași

27 Gróf Teleki József, A Hunyadiak kora Magyarországon I, Pest 1852, pp. 26— 61.

8

scrisoare regele Matthias vorbește de un prinț bulgar de odinioară ca fiind

unul din înaintașii săi.

János Hunyadi, guvernatorul Ungariei, și-a moștenit numele de la

tatăl său. Locul său de naștere nu este cunoscut, deși conform bizantinului

Khalkokondylas, s-a născut în orașul Hunyad (Hunedoara-n.n.), în

Transilvania.

Este binecunoscut că istoriografia românească îi consideră pe

Huniazi ca fiind români. Această opinie falsă este răspândită în

cercetarea istorică românească și în manualele de școală. Celebrul

Nicolae Iorga, în primul său volum al Geschichte des rumänischen

Volkes (Gotha 1905), a făcut confuzie între istoria românilor numiți

Vlakhs și cea a populației numită Bulaqs. Cei din urmă erau de origine

Qarluq-vest turcică și au jucat un rol important în primul și al doilea

Imperiu bulgar întemeiat de cumani.

Acești bulaqs s-au așezat de asemenea în Transilvania cu mult

înainte de venirea maghiarilor.28 Iorga scria despre János Hunyadi că era

de origine obscură (”ein Mann dunkler Herkunft”), dar la câteva rânduri

mai încolo își schimbă părerea în măsura în care îl prezintă pe Hunyadi

ca vlah transilvănean (”Johann von Hunyadi war ein Olah, ein

siebenburgischer Rumane, ein Vitez aus Woiwodenstamme”), al cărui

tată se numea Voicul.29

Numele Voicul este o formă românizată concepută de Nicolae

Iorga și adepții săi. Nu există documente românești din acea perioadă,

singurele surse de încredere fiind excerpte (regesta) ale diplomelor emise

de regele Sigismund și de capitulum transilvan.30 La 18 octombrie 1409,

regele Sigismund a cerut capitulum-ului transilvan ”să îl întărească pe

fiul lui Sorbe, Wayk, războinic la curtea noastră (aulae nostre miles), pe

frații săi Magas și Radul, vărul său Radul și Ioan, fiul lui Wayk, în

posesia domeniului regal Hunyad care le-a fost acordat ca o nouă 28

L. Rásonyi, Bulaqs and Oyuzs in Mediaeval Transylvania: Acta Orient. Hung. XXXIII (1979), pp. 129-143.29 N. Iorga, Geschichte des rumänischen Volkes, Gotha 1905, p. 312.30 Zsigmondkori Oklevéltár II, Budapest 1958.

9

donație pentru serviciile lui Wayk” (No. 7136). În alt document datat în

1411, capitulum-ul transilvan confirma că, urmare a ordinului lui

Sigismund din 18 octombrie 1409, Wayk, Magas, cei doi Radul și Ioan

erau puși în posesia domeniului Hunyad (No. 7158). Într-un al treilea

document apare forma Woyk.

Legat de cele menționate anterior în privința numelui turcic Bayq,

putem pe bună dreptate trage concluzia că numele tatălui lui János

Hunyadi, Vayk era de origine tătaro-cumană. Numele Vayk prezintă o

formă fonetică maghiară iar numele Magas este în mod evident un nume

maghiar. Pe de altă parte, al treilea frate Hunyadi, Radul, poartă un nume

tipic vlah. După părerea lui Lajos Elekes autorul celei mai bune

monografii despre perioada lui Hunyadi: ”Dacă nu mai devreme, cel

puțin în momentul căsătoriei, Vajk s-a convertit la catolicism, iar rudele

sale i-au urmat exemplul, cel puțin în parte: fratele său Radul este

menționat în 1419 sub numele Ladislas.”31

În documentul mai sus menționat din 1409, tatăl lui Vajk este

numit Sorbe. Ortografia documentului prezintă caracteristici maghiare,

spre exemplu litera s în mod evident reprezintă š în numele unguresc

Magas (citește Magaš), ca urmare numele Sorbe trebuie citit ca Šorbe.

Acest nume poate fi de asemenea interpretat ca un nume tătaro-cuman.

Al doilea element al numelui Šorbe poate fi identificat cu foarte

cunoscutul cuvânt turcic bäg, bey ”prinț, lord”. Cuvântul are multe

variante în diferitele dialecte turcice, dar forma cea mai importantă

pentru noi este egipteanul mameluc be (scris cu bâ + alif), întrucât

majoritatea numelor mameluce sunt de origine tătaro-cumană.32

Cât despre primul element al numelui Sorbe, poate fi explicat în

diferite feluri ca un cuvânt monosilabic. Există un etnonim turcic Sor în

31 Elekes Lajos, Hunyadi, Budapest 1952, p. 78.32 M. Th. Houtsma, Ein türkisch-arabisches Glossar, Leiden 1894, p. 65.

10

regiunea nordică a Munților Altai33, dar acest nume cu siguranță nu poate

fi legat de Šorbe al nostru.

Cea mai bună ipoteză pare să fie sugerată de limbile kipchak-ilor

pentru a găsi etnonimul primului element din Šorbe. În limba kirgiză

cuvântul šor are patru înțelesuri. Din punct de vedere al onomasticii

înțelesul de ”ghinion, calamitate” poate fi de interes pentru noi.34 În

kazakă cuvântul apare ca sor și šor, cu înțelesul ”baqïtsïz”

(”ghinionist”).35 Nume cu acest înțeles sau înțelesuri similare sunt destul

de răspândite printre kazaki (vezi Onomasticon care conține aproape

30.000 de termeni kazaki). Numele Šor este un nume protectiv răspândit,

a cărui scop este de alungare a spiritelor rele: numele este destinat să le

facă să creadă că noul născut nu este îndrăgit de părinți și că pierderea lui

nu le va provoca nici o durere.36

Pe lângă numele Vayk și Šorbe care s-au dovedit a fi de origine

turcică, există un al treilea element în istoria familiei Hunyade care

conduce către originea lui turcică, adică rolul corbului în blazonul

familiei. Înainte de toate, trebuie luat în considerare totemismul

popoarelor turcice. Totemismul este venerația totemului (sau ongun în

limbile turcice) care nu este altceva decât strămoșul animal imaginar al

familiei sau clanului. Türkçe Sözlük oferă următoarea definiție pentru

ongun: ”Ilkel toplumlarda topluluǧun ondan türediǧi sanilarak kutlu

tutulan hayvan totem (”în societățile primitive un fel de animal aducând

succes și binecuvântare, care este considerat a fi dat naștere

comunității”).

În 926 e.n. Ibn Faḍlân remarca marea venerație pentru cormorani

în teritoriul care este astăzi Bashkiria. Aceasta este firesc întrucât pasărea

este grațioasă și se mișcă liber între reședința de vară și cea de iarnă,

33 Philologiae Turcicae Fundamenta I, p. 630 sqq.

34 Judachin, Kirgizsko-russkij slovar', Moscov 1965.35 Kenesbaev, Qazaq tiliniɳ tüšindirme sözdigi, Almatï 1954 ; Amanžolov, Voprosy dialektologii i istorii kazakskogo jazyka, Alma-Ata 1959, p. 234.36 L. Rásonyi, The Psychology and Categories of Name Giving Among the Turkish Peoples: Hungaro-Turcica. Studies in Honour of Julis Németh , Budapest 1976, p. 213.

11

zburând rapid, la fel cum nomazii își schimbă reședința. În secolul al XI-

lea, persanul Gardizi enumera obiectele venerate de clanurile kirgize.

Prezentarea lui Rašiduddïn depre triburile oguze are o semnificație

aparte: cele 24 de triburi oguze erau divizate în 6 grupuri, iar fiecare grup

de triburi avea propriul său ongun.37 Mamelucii egipteni purtau adesea

nume care făceau referire directă la originea lor totemică. 38 Alături de

nume de fiare, sunt întâlnite în special nume de păsări de pradă. Dar ar fi

o greșeală totuși să credem că fiecare nume care amintea de o pasăre era

de origine totemică. Câteodată numele unui obiect care apărea în fața

ochilor imediat după naștere era dat nou născutului (nume la întâmplare)

precum și nume care descriau caractere.

În privința totemismului, credințele religioase ale popoarelor

altaice din Siberia de est și sud-est sunt cu deosebire importante, întrucât

acestea au reprezentat fundalul credințelor cumanilor nomazi. Sunt

demne de menționat fragmentele din monografia clasică a lui Zélénine

asupra totemismului siberian: ”Comme les Toungouzes, les Ostiaks

croyaient que les esprits habitent les lékanes des ongones, notamment ceux

de corbeau et du fauconnet.”39 Și mai departe: ”Il serait fort long

d'énumerer les superstitions des Tchoukches et des Koriaks relatives au

corbeau. Let Koriaks reconnaissaient comme leur ancêtre le ”grand

corbeau”, qui avais l'aspect de cet oiseau ou plus souvent, celui d'un

vieillard à barbe blanche, propriétaire nomade de rennes ; ce corbeau

protégeait contre les esprits méchants. Ditmar constata en 1901 que les

Italmènes considéraient le corbeau comme consacré a Koutkhé, leur

principal dieu. Les Indiens Tlinkites, voisins de la Sibérie, unissaient le

culte du corbeau-totem a celui de l'ongon-corbeau ; Chélékhov, qui les

visita en 1788, écrivit: «Ce peuple n'a aucune religion et n'adore aucun

dieu; it honore quelque peu un corbeau et assure qu'il est né de cet

37 M. Th. Houtsma, Die Ghuzzenstämme: WZKM II, pp. 219-233.

38 M. Th. Houtsma, Ein türkisch-arabisches Glossar, Leiden 1894, pp. 26-27.39 D. Zélénine, Le culte des idoles en Siberie, trad. de G. Welter, Paris 1952, p. 65.

12

oiseau. Au cours des cérémonies chamaniques, ce corbeau est invoqué en

cas de nécessité et, pour le remercier de ce qu'on croit qu'il a fait, on

fabrique en fer une image avec un bet de corbeau et des sourcils en

cuivre ; on porte sur soi cette image pour s'assurer santé et success” (p.

124). Corbul joacă de asemenea un rol important în totemismul mongol

și buriat: ”Les Bouriates et les Mongols interdisaient de tuer l'aigle, le

cygne, le corbeau… Ils épargnaient l'aigle…le corbeau…” (p. 146).

Acesta este un exemplu definitoriu pentru ceea ce a fost numit

”entsagender Totemismus” by W. Wundt.40 Printre tuvani, corbul are de

asemenea un rol cultic: șamanul cheamă demonii prin sunete care imită

țipătul corbului ”vino aici, vino corbule negru!” (p. 162).

Analizând câteva caracteristici ale totemismului turcic pare

rezonabil să admitem că tradițiile totemice privitoare la corb au fost

transmise în familia lui Vajk, care era de origine tătaro-cumană. Corbul

trebuie să fi fost damga, adică simbolul clanului din care făcea parte

familia Vajk iar mai târziu acest corb a fost folosit în blazonul familiei.

Acest corb a servit de asemenea ca bază pentru povestirea despre corbul

roman a lui Bonfini ca și în lucrările lui Ranzani.

Termenul pentru ”corb” este quzġun, quzġïn, qozġïn în

majoritatea limbilor turcice. Întrucât numele totemice devin adesea

nume proprii, este destul de firesc ca numele propriu Kuzġun să fie

găsit în estul Turkestanului.41

În câteva situații rare, onguns pot deveni damgas printre

neamurile turcice, dar damgas erau înainte de toate ”simboluri ale

proprietății”, folosite îndeosebi prin aplicarea lor pe animale. Damga

tribului Qayï era bătută pe monede, la fel ca cea a salgurizilor. Damga

celor din neamul Aq-qoyunlus poate fi găsită pe monezi, peceți și pe

steaguri.42 Cele 24 de triburi oguze enumerate de Rašïduddïn aveau

diferite onguns și dagmas. În Dïvân a lui Kāšġarï, sunt enumerate 22

40 W. Wundt, Entsagender Totentismus: Völkerpsychologie II, p. 254.41 A. von Le Coq, Osttürkische Namenliste, p. 10.42 F. Sümer, Oğuzlar, Ankara 1972, pp. 206-207.

13

damgas ca simboluri ale triburilor oguze.43 Printre mamelucii egipteni,

majoritatea lor fiind de origine tătaro-cumană, onguns erau folosite în

mod regulat în blazoane (de exemplu sonkur ”șoimul”, aq-quš ”un fel de

șoim (în Orientul Mijlociu”), lebăda (în Asia Centrală)”, aq-buga ”boul

alb” etc.).44

În concluzie, numele tatălui și bunicului lui János Hunyadi (Vajk

și Šorbe) și folosirea corbului în blazoanele familiei ne arată cu claritate

originea tătaro-cumană a familiei Hunyadi.

43 Kāšġarï, ed. Besim Atalay I, pp. 55-58.44 E. G. Mayer, Saracenic Heraldry, London 1932.

14