Asemenea majorităţii ştiinţelor, criminologia ca reflecţie raţională, metodică asupra

criminalităţi îşi are rădăcinile în istoria îndepărtată a umanităţii.

Primele reflecţii mai sistematice şi elaborate au apărut în cadrul gândirii filozofice.

Discursul filozofic al autorilor din Antichitate conţinea reflecţii, mai mult sau mai puţin

sistematice şi despre infracţiuni, ca abateri grave de la „normas", de la norme şi reguli impuse la

nivelul cetăţii. Reflecţii filozofice şi etice despre crimă au apărut atât în antichitatea europeană

cât şi în alte spaţii culturale - Orientul Apropiat, India şi China.

Remarcabile sunt, din perspectiva genezei reflecţiei criminologice, ideile conţinute în

celebra operă normativ-legislativă „Codul lui Hammurabi" în care împăratul Babilonului,

Hammurabi (1728-1686 î. Hr.) a instituit dispoziţii juridice în materie penală stabilind categoriile

de fapte ce constituie infracţiuni precum şi puniţiile (pedepsele, sancţiunile) aplicabile acestor

fapte. Codul marelui rege a oferit omenirii primul text juridic sistematic, influenţând cultura

juridică din toate timpurile şi de pretutindeni, inclusiv în spaţiul de reflecţie criminologică.

Intr-o perioadă apropiată, în Egipt, mai cu seamă în timpul Regatului Nou (1650-1085 î.

Hr.) se aplica pedeapsa cu moartea pentru fapte care puneau în pericol existenţa statului ca, de

exemplu, rebeliunea, conspiraţia, violul, adulterul feminin şi profanarea mormintelor regale iar

judecătorii corupţi primeau pedeapsa capitală, fiind obligaţi să se sinucidă.

în Grecia Antică filozofi geniali precum Socrate, Platon, Aristotel în operele lor au făcut

mereu apel la norme, inclusiv la aspecte generate de cauzele şi efectele infidelităţii şi trădării

normelor.

Aristotel din Stagiria (384-322 î. Hr.) formulează o adevărată teorie a crimei, apreciind că

aceasta este comisă atunci când făptuitorul alege plăcerea ori de câte ori riscă să nu fie pedepsit,

sau ori de câte ori pedeapsa va fi inferioară „plăcerilor" pe care crima le poate aduce.

Dealtfel, în Grecia antică au apărut primele reglementări juridice precise, cunoscute de toţi

membrii societăţii şi aplicabile tuturor în mod egal. Concepţiile lui Dracon şi Solon şi

reglementările juridice în materie penală ale acestora au contribuit la dezvoltarea fundamentelor

practice ale criminologiei, mai ales prin claritatea textelor şi prin asprimea pedepselor prevăzute.

Toate acestea justifică aprecierea că tocmai în Grecia Antică, mai ales în operele marilor

filozofi, putem identifica primele demersuri sistematice şi metodice privind infracţiunile şi

crimele, ca elemente centrale ale viitoarei ştiinţe - criminologia.

Astfel, o serie de celebrităţi ale antichităţii (Platon, Socrate, Aristotel), au manifestat în

operele lor interes faţă de criminalitate, încercând să explice care sunt cauzele nedreptăţilor ce

constituie surse ale criminalităţii.

Marele filozof grec, Aristotel (384-322 î. Hr.), formulează încă din antichitate o adevărată

teorie a crimei, considerând că aceasta se comite atunci când făptuitorul alege plăcerea ori de

câte ori riscă să nu fie pedepsit sau ori de câte ori pedeapsa va fi inferioară "plăcerilor" pe care

crima ei le poate aduce.

în Grecia antică, preocupările atenienilor Dracon şi Solon, în editarea de reglementări

juridice precise în materie penală, au fost deosebit de relevante, în special datorită pedepselor

severe pe care le-au prevăzut.

Inspirându-se de la marii filosofi greci, filozofii Romei Antice (Seneca, Cicerone, etc), în

sec. I, î.Hr, au atribuit pedepsei o finalitate complexă, aceasta fiind considerată că serveşte atât la

prevenirea săvârşirii de fapte criminale cât şi la educarea şi intimidarea persoanelor în a comite

astfel de fapte.

în Evul Mediu, sub influenţa religiei creştine, faptele ilegale sunt condamnate, crima fiind

considerată un mare păcat pentru cel vinovat, păcat ce atrage pedeapsa divină.

Mai târziu în Epoca Modernă, graţie lucrărilor renumiţilor savanţi şi teoreticieni, ştiinţa

criminologiei începe să se contureze şi să se dezvolte.

Având origini la fel de vechi ca şi celelalte ştiinţe sociale, studiul şi apariţia ştiinţei

criminologice sunt legate de renumita lucrare a medicului militar italian Cesare Lombrosso

(1835-1909), considerat a fi "'părintele criminologiei moderne'".

Un rol determinant în apariţia ştiinţei criminologiei 1-a avut Iluminismul, reprezentat de

către renumiţii filozofi: Voltaire, Montesquieu, Rousseau, Kant, Diderot, Hume, iar mai târziu de

către iluştrii reprezentanţi ai Şcolii clasice de drept penal, precum Bonesana, Beccaria4 şi Jeremy

Bentham5.

In rândul fondatorilor criminologiei ca ştiinţă amintim pe Enrico Ferri (1856-1929),

profesor de sociologie şi drept, autor al lucrării "Sociologia criminală" publicată în 1881, precum

şi pe magistratul italian Raffaele Garofalo (1851-1934), cu celebra sa operă "Criminologie ",

publicată în 1885.

Ideile promovate de către renumiţii filozofi, sociologi sau jurişti au constituit punctul de

plecare al unora dintre cele mai importante capitole ale criminologiei, fapt pentru care sunt

consideraţi a fi întemeietorii "criminologiei clasice".

In perioada istorică următoare se dezvoltă noi orientări în acest domeniu, ce aparţin

curentului neoclasic şi a celui pozitivist, acumulându-se un volum important de date, informaţii

şi cercetări cu privire la starea şi dinamica fenomenului criminalităţii, evoluţia sa în diferite

perioade şi zone geografice, corelaţia cu factorii socio-economici şi culturali, etc.

Cu timpul, se dezvoltă în anumite ţări şi un cadru instituţional pentru experimentare şi

cercetare (sub forma clinicilor de psihiatrie, penitenciare, etc), astfel încât, criminologia se

conturează tot mai mult ca şi disciplină ştiinţifică ce se dezvoltă, fără însă a deveni o ştiinţă

autonomă, la sfârşitul secolului al XlX-lea şi începutul secolului al XX-lea.

Precizăm că, în evoluţia criminologiei un rol deosebit de important l-au avut şi alte

discipline ştiinţifice, precum: statistica, sociologia, psihologia, antropologia şi psihiatria.

Datorită interesului teoriilor criminologice, au loc o seric de manifestări ştiinţifice (la Roma

în 1885, Paris în 1889, Geneva în 1896, Torino în 1906, etc), axate în principal pe dezbateri

privind studiile de antropologie criminală dar şi pe descrierea şi explicarea producerii

fenomenului criminogen.

Criminologia pozitivistă europeană a influenţat formarea criminologiei din America de

Nord, unde în 1909 se înfinţează Clinica de psihiatrie din Chicago, Institutul american de drept

penal şi criminologie care din 1910 publică revista The Journal of Criminal Law and

Criminology, iar ulterior apar şi primele cursuri universitare şi cărţi de criminologie.

Primul război mondial întrerupe pentru o perioadă de timp studiile şi cercetările din

domeniul criminologiei în Europa. Această activitate se reia în anul 1934, când se înfiinţează la

Paris, Societatea Internaţională de Criminologie" (S.I.C.), cu scop în promovarea la nivel

european şi internaţional a studiului criminalităţii. In 1938, are loc la Roma, primul Congres al

S.I.C., urmat la intervale scurte de alte Congrese la Paris (în 1950), Londra (în 1955), Haga (în

1960), Montreal (în 1965), Madrid (în 1970), Belgrad, Viena, Budapesta, etc.

Ulterior şi alte organisme internaţionale joacă un rol important în evoluţia criminologiei,

amintind în acest sens Organizaţia Naţiunilor Unite1, care prin Consiliul Economic şi Social şi

Adunarea Generală, au înfiinţat o serie de comisii şi comitete în domeniul prevenirii

criminalităţii şi al luptei contra delicventei. Preocupările constante

ale O.N.U. pentru prevenirea criminalităţii şi lupta împotriva delincventei, s-au materializat prin

adoptarea de numeroase rezoluţii. De asemenea, în prezent, există o întreagă reţea de institute

internaţionale regionale afiliate la O.N.U., care au ca şi sarcină principală promovarea

recomandărilor O.N.U. în domeniu.

în ţara noastră, s-a înfiinţat în 1990 Societatea Română de Criminologie şi Criminalistică,

afiliată la Societatea Internaţională de Criminologie (S.I.C.).