1

Originea şi evoluţia speciei umane Datorită particularităţilor psihice, omul are o poziţie deosebită în lumea vie. Cu toate acestea, trăsăturile morfologice şi fiziologice, omul îşi are locul lui clar definit în regnul animal. Multă vreme omul a fost considerat o entitate deosebită de tot restul lumii vii, toate ideile creaţioniste plasând omul într-o poziţie deosebită.

Cu toate că încă Linne surprinsese asemănările mari dintre antropoide şi om, plasând chiar cimpanzeul în genul Homo, primul care a luat în calcul descendenţa omului din primate a fost Charles Darwin, în lucrarea sa „The Descent of Man – Descendenţa omului” (1871), când plasează omul alături de maimuţele antropoide (opinia lui Lamarck în ceea ce priveşte originea omului fusese ignorată de lumea ştiinţifică a epocii). De la bun început s-au diferenţiat două curente de opinie între primii savanţi evoluţionişti: Darwin a arătat doar asemănările dintre om şi maimuţele antropoide în vreme ce Haeckel şi Huxley au considerat că maimuţele antropide actuale sunt strămoşii direcţi ai omului.

Ulterior, datele paleontologice, morfo-fiziologice, ale biologiei moleculare adunându-se, evoluţia omului a fost clarificată, cu toate că şi în prezent mai există o serie de necunoscute generate în special de lipsa unor serii complete de fosile. Locul omului in lumea vie In ceea ce priveşte poziţia taxonomică a omului, acesta se înscrie printre primatele evoluate. Apărute în timpul cretacicului superior, cu circa 65-70 milioane de ani în urmă, din strămoşi asemănători cu tupaidele şi lemurienii actuali, primatele s-au diversificat atât în zonele calde America cât şi în Africa şi Asia. Grupul maimuţelor antropoide se diferenţiază în Africa, în Oligocen, cu circa 24 – 33 milioane de ani în urmă. Din această perioadă datează fosile ca cele de Aegyptopithecus (24 – 33 milioane de ani) şi Proconsul (23 – 15 milioane de ani) si care prezintă o serie de trăsături ce demonstrează incontestabil – în special in cazul proconsulidelor care au trăit în estul Africii – faptul că aceste grupe sunt strămoşii antropoidelor actuale. In ceea ce priveşte antropoidele actuale, acestea se împart în două grupe distincte – o grupă cuprinzând speciile asiatice – gibonii (genul Hylobates, cu trei specii) şi urangutanii (genul Pongo) – şi o grupă care cuprinde speciile africane – gorilele (genul Gorilla) şi cimpanzeii (genul Pan), ca şi genul Homo. Cele două grupe de antropoide s-au despărţit acum circa 12 – 15 milioane de ani.

Dovezile care susţin apropierea omului de maimuţele antropoide sunt extrem de numeroase şi de evidente. Ele pot fi grupate în trei categorii: dovezi anatomice, dovezi paleontologice şi dovezi ale biologiei moleculare. Dovezi anatomice. Practic, planul de structură generală a omului este identic cu cel de la antropoide şi în special cu cel al cimpanzeului. Caracteristici specific umane sunt doar creierul mai mare, proporţiile diferite ale membrelor superioare şi inferioare, faptul că degetul mare de la membrele anterioare este mult mai mobil, lipsa blanei şi pigmentarea diferită a pielii. Restul caracterelor sunt identice cu cele ale cimpanzeilor din specia Pan paniscus (bonobo). Dovezile paleontologice. In perioada actuală există numeroase date fosile care arată ascendenţa omului. In Africa au fost descoperite astfel fosile ale unui număr destul de mare de specii de australopiteci şi de hominide primitive, astfel încât chiar dacă nu exista încă la ora actuală o poziţie comună a paleontologilor cu privire la descendenţa omului din una sau alta din aceste ramuri, ascendenţa sa este clar dovedită pe această cale. In prezent problema nu se pune dacă omul a avut sau nu strămoşi fosili ci care din numeroasele specii de hominide primitive au dus în evoluţie la diferenţeirea speciei umane. Dovezi ale biologiei moleculare şi geneticii. Analiza comparativa la om şi la maimuţele antropoide a diferitelor enzime, a macromoleculelor proteice, a structurii diferitelor gene a relevat faptul că unele

2

enzime la om şi cimpanzeu sunt identice. Astfel este cazul hemoglobinei, iar deosebirile care apar între alte tipuri de enzime şi proteine arată un fapt interesant – cimpanzeii sunt mai apropiaţi de om decât de alte maimuţe antropoide. De fapt, diferenţele genetice sunt atât de mici între cimpanzeu şi om încât din punct de vedere strict genetic ai fi tentat să afirmi că este vorba de o singură specie... Evoluţia speciilor preumane şi a omului In reconstituirea unui arbore filogenetic al grupului care a dus la apariţia omului apar unele probleme. In primul rând, omul este la ora actuală singura specie clar atestată a genului Homo (dacă nu se iau în considerare datele încă fragmentare şi care ţin deocamdată de domeniul criptozoologiei despre entităţi ca Yeti, Sasquatch, Alma, Bigfoot etc....). In al doilea rând, din perioada cuprinsă între 13 şi 6 milioane de ani nu se cunosc încă fosile de hominide sau de cimpanzei; aceste fosile ar putea elucida când anume s-a produs desprinderea celor două ramuri. In plus, fosilele de dupa această perioadă sunt adesea extrem de incomplete, astfel încât încadrarea lor taxonomică corectă este încă extrem de dificilă. Apariţia unor noi fosile în ultima perioadă a anilor 1990 – fosile care nu au fost încă încadrate în tabloul general al evoluţiei hominidelor – este un alt aspect de care trebuie ţinut seamă. Etapele cele mai importante ale evoluţiei liniei filogenetice care a dus la om au fost sintetizate de specialişti ca Stanley (1996), Wrangham (2001), Mayr (2001).

In concordanţă cu ultimele teorii, linia evolutivă care a dus la omul actual s-a diferenţiat în Africa, în urmăcu circa 10 – 15 milioane de ani. In perioada respectivă, Africa era acoperită în mare măsură de păduri ecuatoriale care alternau cu savane cu pâlcuri de arbori, ceea ce a permis o dezvoltare fără precedent a unor specii de Proconsul, care populau tot acest teritoriu.

Etapa pădurilor ecuatoriale pluviale (etapa cimpanzeilor) In pădurile ecuatoriale s-au diferenţiat strămoşii cimpanzeilor actuali şi ai omului. Aceştia erau

adaptaţi la viaţă arboricolă, la regim alimentar de tip preponderent vegetarian – se hrăneau preponderent cu fructe, frunze, lăstari, mai rar cu hrană de origine animală. Trăiau în grupe de tip familial, dominate de o pereche dominantă iar dimorfismul între sexe era accentuat, ca şi în cazul cimpanzeilor actuali.

Antropoide fosile si actuale

Primele tipuri de primate antropoide apar odată cu schimbările climatice majore care au marcat sfârşitul perioadei calde a Eocenului (Oligocen inferior, 36 milioane de ani în urmă). Resturi fosile de tip antropoid au fost identificate în Africa de est şi de nord-est, în zone marcate de restrângerea pădurilor de tip tropical şi au fost încadrate în genul Propliopithecus (P. haeckeli, P. zeuxis). Talia acestor primate era mică, ele nedepăşind 2 – 6 kg. Craniul şi dentiţia era asemănătoare cu cea de la maimuţele antropoide actuale, iar structura membrelor sugerează faptul că propliopitecii se căţărau în copaci şi duceau o viaţă arboricolă folosindu-se de toate membrele.

Interpretarea dovezilor fosile arată că propliopitecii, ca şi alte tipuri de primate care au trăit în aceeaşi perioadă – Dendropithecus, Micropithecus, Limnopithecus – reprezintă un grup de specii aflat în faza de separare a principalelor linii ale primatelor actuale, fază care a durat circa 14 milioane de ani (între 36 şi 12 milioane de ani în urmă). Unele dintre aceste grupe se deplasau evident prin brahiaţie, ca gibonii actuali. O serie de specialişti înclină să creadă de altfel că originea genului Hylobates actual (gibonii) este în grupul driopitecilor, cu toate că lipsa unor alte caractere specifice antropoidelor tipice pare a indica mai degrabă o convergenţă evolutivă.

3

Grupe de primate de talie mică dintre care pot fi amintite genurile Pliopithecus din vestul Europei,

Anapithecus, care a trăit în Europa de est şi Laccopithecus din China vin să întregească o faună de primate destul de bogată care acoperea practic toată Eurasia şi Africa. Miocenul inferior

Unele dintre cele mai importante grupe de antropoide din miocenul inferior sunt proconsulidele. Genul Proconsul (20 – 14 milioane de ani în urmă) include mai multe specii diferite de maimuţe antropoide africane de talie mai degrabă medie – de la 15 la peste 70 kg, care au trăit în Miocen în Africa de est. Corpul robust se asemăna cu cel al cimpanzeilor actuali. Nu s-au putut evidenţia până în prezent dovezi paleontologice care să ateste sau să infirme prezenţa sau absenţa cozii. Dinţii sugerează un regim alimentar bazat pe fructe moi. Craniul prezenta aceleaşi trăsături ca la maimuţele antropoide actuale – nasul îngust, faţa alungită, botul scurt, arcade proeminente. Prezentau dimorfism sexual, masculii fiind de circa 3 ori mai mari decât femelele (caracter ce apare şi la cimpanzeii actuali). Scheletul cuştii toracice, al şirei spinării, articulaţiile membrelor ca şi structura acestora indică faptul că speciile de Proconsul se deplasau uşor pe toate cele patru membre, fiind din acest punct de vedere mai primitive comparativ cu antropoidele actuale care prezintă adaptări caracteristice. Fosilele găsite în mai multe tipuri de habitate indică faptul că unele specii erau silvicole, trăind în medii de tipul pădurilor tropicale actuale (Proconsul major, Proconsul africanus), în vreme ce altele trăiau în zone deschise, cu sezoane alternative (Proconsul heseloni descoperit în 1948 pe insula Rusinga). Inrudite cu speciile de Proconsul apar mai multe alte specii africane, printre care se remarcă Kamoyapithecus hamiltoni, cea mai veche antropoidă descoperită până în prezent (fosilele datează din oligocen – 26 – 24 milioane de ani în urmă). Cu toate că resturile fosile sunt foarte fragmentare, dinţii săi au asemănări mari cu cei ai primelor tipuri de Proconsul. Rangwapithecus gordoni se asemăna de asemenea cu Proconsul. Structura dinţilor săi atestă însă un regim alimentar reprezentat de hrana mai dură – frunze, lăstari – şi nu doar din fructe. In aceeaşi perioadă au trăit şi o serie de specii de talie mică comparativ cu Proconsul - Propliopithecus, Limnopithecus, Micropithecus, Dendropithecus

Dendropithecus Propliopithecus

4

Miocenul mijlociu

In această perioadă au apărut şi s-au diversificat în estul Africii alte tipuri de antropoide. Genul Afropithecus (18 – 17 mA), include câteva specii fosile care au trăit pe teritoriul Kenyei şi

Ugendei actuale, şi care se caracterizau prin dimensiuni ceva mai mari, botul proeminent, faţa lungă, dinţii masivi, cu smalţul dens, semn al unor adaptări la regim alimentar reprezentat de hrană dură. In aceeaşi categorie întră şi Morotopithecus bishopi (18,5 – 17,5 milioane de ani în urmă), care prezintă aceleaşi tipuri de adaptări, iar coloana sa vertebrală era de acelaşi tip cu cea de la antropoidele actuale.

Alte specii asemănătoare cu Proconsul sunt Nacholapithecus kerioi (18 – 17 milioane de ani în urmă), Equatorius africanus (15,5 – 14,5 milioane de ani în urmă), Turkanapithecus (18 – 17 milioane de ani în urmă), toate descrise din Kenya. Toate aceste specii reprezentau tipuri diferite, pornind de la strămoşi de tip Afropithecus şi au apărut cu circa două milioane de ani mai târziu. Kenyapithecus wickeri (15 – 13,5 milioane de ani în urmă) era o altă specie de antropoid cu dantura asemănătoare cu cea de la primele hominide adaptate la o hrană dură, iar alte date paleontologice arată că trăiau parţial pe pământ. Mediul în care a trăit această specie era o savană cu pâlcuri de arbori. Otavipithecus nabibiensis (13,5 – 13 milioane de ani în urmă), spre deosebire de speciile precedente a fost descrisă din Namibia, şi are de asemenea afinităţi cu afropitecinele şi cu Kenyapithecus şi Equatorius.

In timpul Miocenului mijlociu are loc şi un proces de imigraţie din Africa spre Europa şi Asia a unor noi grupe de primate. Inlocuirea la nivelul întregii emisfere nordice a pădurilor de tip tropical eocene cu ecosisteme de tipul savanelor sau stepelor ca urmare a unei răciri a climei făcuse ca primatele preexistente – adapide şi tarsiforme – să dispară din zone extinse, devenite improprii modului lor de viaţă. După procesele tectonice care au dus la alipirea Africii de Eurasia cu circa 20 milioane de ani în urmă, o serie de elemente din fauna africană şi-au extins arealul spre nord, iar printre aceste specii s-au aflat şi primate. Una dintre cele mai bine cunoscute grupe de primate este genul Griphopithecus (15 – 14 milioane de ani în urmă), semnalat din Europa centrală şi de vest până în Anatolia. Trăind în păduri subtropicale umede nu prea dense (climatul Europei era în miocenul mijlociu mai cald comparativ cu cel din prezent

Proconsul

5

iar condiţiile particulare de mediu au permis dezvoltarea pe zone extinse a unor păduri subtropicale asemnătoare cu cele din zonele musonice ale Indiei), Griphopithecus avea un mod de viaţă parţial terestru. Dentiţia sugerează adaptarea la o hrană formată din fructe dure, spre deosebire de primatele africane. O altă specie de primată descrisă de data aceasta din peninsula Iberică este Pierolapithecus catalaunicus (13 – 12,5 milioane de ani în urmă). Structura craniului şi a dentiţiei, ca şi cea a ascheletului indică diferenţe destul de mari faţă de Griphopithecus, dar şi faţă de alte specii de antropoide africane: molarii sunt înalţi (caracter foarte rar la primatele de tip umanoid), faţa lungă datorită înălţimii zonei zigomatice (a obrazului), cuşca toracică îngustă şi braţe cu degete scurte. Aceste trăsături indică capacitatea de a se căţăra ân copaci dar lipsa cpacităţii de a se deplasa prin brahiaţie ca antropoidele actuale.

Ankarapithecus meteai (10 – 9 milioane de ani în urmă) reprezintă reprezentantul altui grup de

primate care au trăit pe actualul teritoriu al Anatoliei. Descoperită cu circa 10 ani în urmă, această specie se caracteriza prin talie medie – 29 de kg – dimorfism sexual redus (masculii erau de aproximativ aceeaşi talie ca şi femelele şi caninii lor nu erau proeminenţi ca în cazul antropoidelor actuale), incisivii erau foarte diferiţi ca mărime (situaţie asemănătoare cu cea de la urangutanii actuali), ochi rotunzi, arcade proeminente, faţa dreaptă. Analiza caracterelor arată o situaţie destul de interesantă, Ankarapithecus având asemănări dar şi deosebiri atât cu antropoidele africane cât şi cu alte specii de antropoide europene sau asiatice. Toate aceste date demonstrează că Ankarapithecus nu era înrudit în mod direct cu nici una dintre grupele de antropoide fosile contemporane lui, cu toate că unele trăsături ale dentiţiei par să-l apropie de shivapitecinele indiene, strămoşi ai urangutanilor actuali. Caracterele anatomice sugerează puternic în acest caz o convergenţă evolutivă.

Pierolapithecus catalaunicus

6

In aceeaşi perioadă a miocenului mijlociu, în India au vieţuit două tipuri diferite de antropoide, grupate până la urmă în genul Shivapithecus (12,1 – 7,9 milioane de ani în urmă), după ce iniţial o parte a acestor fosile fuseseră descrise ca Ramapithecus. Trăsăturile craniului, dentiţia, structura scheletului corpului şi al membrelor arată puternice apropieri cu urangutanii actuali (Pongo pygmaeus) pe de-o parte iar pe de alta cu gigantopitecinele. Din Asia de sud-est au fost descrise pentru intervalul cuprins între 8,5 – 7,8 milioane de ani în urmă şi alte fosile de antropoide – Lufengpithecus lufengensis (din sud estul Chinei), Khoratpithecus piriyai (din Thailanda), însă aceste specii nu se aseamănă cu urangutanii actuali. Gigantopitecinele au trăit de asemenea în Asia de est şi sud-est, iar intervalul de timp acoperit de fosilele lor este destul de mare, de la 6,5 – 5 milioane de ani în urmă pentru tipul Gigantopithecus timpuriu până la 700 000 – 100 000 ani, pentru Gigantopithecus târziu, care în felul acesta apare contemporan cu unele specii de hominide care au trăit în acelaşi areal. In cazul gigantopitecinelor, talia o depăşea puţin pe cea a gorilelor adulte actuale iar principala trăsătură caracteristică era lăţimea exagerată a molarilor şi a mandibulelor.

Ankarapithecus

Shivapithecus

7

In Europa, cu circa 12 milioane de ani în urmă, grupul primatelor antropoide ajunge să fie dominat

de două grupe distincte pentru care sunt caracteristice genurile Dryopithecus (12 – 8 milioane de ani în urmă) şi Graecopithecus (9,2 – 8 milioane de ani în urmă). Driopitecinele au populat aproape tot continentul, resturile lor fiind descoperite din Spania până în estul Ungariei. Habitatul lor erau zonele împădurite, iar trăsăturile scheletului indică faptul că duceau o viaţă asemănătoare cu a antropoidelor semi-terestre actuale. Craniul era înalt, faţa alungită şi plată, arcadele proeminente, dinţii slabi, cu stratul de smalţ subţire, palmele aveau oasele degetelor foarte alungite iar braţele erau lungi, adaptate la deplasarea prin brahiaţie în vreme ce picioarele erau foarte mobile, după cum o dovedeşte articulaţia coxo-femurală. Toate trăsăturile scheletului indică unele legături atât cu antropoidele africane mai vechi cât şi cu shivapitecinele asiatice, în vreme ce atle trăsături sunt net diferite de ambele grupe şi reflectă un grad înalt de primitivitate, ceea ce a pus în discuţie poziţia lui Dryopithecus pe arborele filogenetic. Tinând cont de caracterele de primitivitate, driopitecinele se află la originea ramurii filogenetice care a dus la cel puţin o parte dintre maimuţele antropoide actuale – respectiv cimpanzeii şi gorilele. Faţă de urangutani, poziţia sa este mai neclară deoerece urangutanii derivă în mod clar din shivapitecine, ori driopitecii nu posedă trăsături care să le apropie de acest din urmă grup.

In aceeaşi perioadă cu driopitecii au trăit în sudul Europei şi alte specii. Se remarcă dintre acestea

Oreopithecus bambolii (9 – 7 milioane de ani în urmă), descrisă după fosile descoperite în Italia şi Sardinia. Resturile fosile descoperite – cu braţe lungi şi picioare mobile – indică o specie pregnant arboricolă. Unii specialişti pretind că Oreopithecus se deplasa pe sol în poziţie bipedă şi nu pe toate cele patru membre, dar opinia lor nu este una unanim împărtăşită. Dantura sa are de asemenea particularităţi

Giganthopitecus

8

interesante, iar diferenţele mari care apar faţă de speciile contemporane de antropoide este explicată prin evoluţia acestei specii pe un ecosistem insular unde lipseau prădătorii. Miocenul superior In miocenul mijlociu se diferenţiaseră două tipuri de primate – unele adaptate la viaţa în păduri umede, cu regimul de hrană preponderent frugivor, cu dentiţie mai slabă şi altele adaptate la viaţă în zone de păduri rare cu savane, care erau semi-terestre şi aveau regimul alimentar format din alimente mai dure. Antropoidele silvicole erau răspândite în Europa şi Asia, în vreme ce formele de savană împădurită apar în Europa, Asia şi Africa.

In ce priveşte grupul de origine al hominidelor, nici una dintre tipurile de antropoide din miocenul mijlociu nu se încadrează în tiparele specifice hominidelor: capacitate craniană mare, dimorfism sexual slab, molarii şi premolarii mari, densitatea smalţului şi mai ales mersul biped şi staţiunea verticală. Identificarea unui posibil strămoş al liniei care a dus în final la hominidele actuale este îngreunată şi de faptul că în Africa lipsesc deocamdată date fosile pentru o perioadă destul de lungă, plasată între 13 şi 8,5 milioane de ani, adică exact perioada în care pe fondul climatic al unei răciri globale s-a produs scindarea liniei filogenetice a pongidelor – antropoidele actuale – de hominide. Dacă se analizează lista dovezilor paleontologice care atestă prezenţa unor fosile preumane în Africa, una dintre cele mai vechi este Sahelanthropus thcadensis (7 – 6 milioane de ani în urmă), descoperită pe malurile lacului Ciad. Craniul acestui hominid primitiv se caracteriza prin dinţii mici dar cu smalţ gros, caninii neproeminenţi, faţa scurtă dar cu arcade proeminente.

Din aproximativ aceeaşi perioadă datează şi Orrorin tugenensis (6 – 5,8 milioane de ani în urmă), descoperit în nordul Kenyei, care are dinţi cu smalţ gros dar canini proeminenţi iar femurele au o epifiză mai mare comparativ cu hominidele din pliocen, ceea ce a făcut să se afirme că Orrorin practica mersul biped (totuşi, acest caracter este întâlnit şi la cimpanzeii actuali).

Dryopithecus

Oreopithecus

9

Ardipithecus kadabba (5,8 – 4,2 milioane de ani în urmă) şi Ardipithecus ramidus (4,2 – 4

milioane de ani în urmă) sunt reprezentanţii unei alte linii de prehominide. Descrise din Etiopia, aceste specii se caracterizează prin asemănări la nivelul danturii cu genul Orrorin.

Ceea ce se remarcă în cazul tuturor acestor linii evolutive este lipsa unei specializări a molarilor şi premolarilor, care sunt mici şi nu mari ca la australopiteci. In ce priveşte mersul biped, resturile fosile sunt destul de fragmentare astfel încât o concluzie clară nu poate fi trasă în acest caz. Din motivele de mai sus, reprezentanţii acestor trei linii filogenetice nu pot fi puse în corelaţie directă clară cu australopitecii, chiar dacă alte resturi fosile din aceeaşi perioadă lipsesc pentru moment. Etapa australopitecilor sau etapa savanei cu copaci. In urmă cu circa 5 – 8 milioane de ani, clima Africii a început să se schimbe ca urmare a modificărilor climatice globale declanşate de glaciaţiuni. Ca urmare, clima devine în Africa mai arida iar padurile ecuatoriale se restrâng, extinzându-se foarte mult savana cu pâlcuri de copaci. In acest nou tip de habitat au pătruns o serie de grupuri de antropoide superioare care au evoluat spre australopiteci. Modificările structurale au fost foarte mici la aceste antropoide şi au vizat mai ales modificări ale dinţilor, care devin mai lungi şi mai puternici pentru că în hrană au fost incluse tipuri de alimente mai dure – tuberculi, bulbi – care aveau altă consistenţă comparativ cu fructele tropicale. Ca urmare, s-a modificat şi musculatura feţei într-o oarecare măsură, dar în rest anatomia corpului a rămas neschimbată. Mersul biped, care exista şi la unele specii de maimuţe primitive s-a dezvoltat, fără ca modul de viaţă arboricol să fie abandonat. Dimorfismul sexual continuă să fie pregnant, ca şi la cimpanzei, masculii sunt cu circa 50% mai mari decât femelele. Prădătorii de talie mare – lei, hiene, leoparzi, câini sălbatici – nu au constituit o problemă importantă pentru australopiteci. Traiul în grupe, în apropierea copacilor, le permitea o apărare eficientă, ca în cazul unor specii actuale – babuini, paviani. Cu toate acestea, nu aveau creierul mare, nu foloseau focul şi nu construiau unelte.

Sahelanthropus

Ardipithecus

10

Această ipoteză este contrazisă însă de unii specialişti care opinează ce cel puţin unele din tipurile târzii de australopiteci cum este Australopithecus garthi, erau capabili să folosească unelte.

Australopitecii reprezintă un grup care a evoluat în Africa în urmă cu 2 – 4 milioane de ani, din miocenul superior până în pliocen, australopitecii sunt primii care prezintă caracteristici considerate tipic umane. Numărul de resturi fosile de australopiteci este relativ important, iar numărul de specii descrise aparţinând acestui grup este în continuă creştere, datorită noilor descoperiri efecutate mai ales în Africa de est dar nu numai. Australopitecii au avut un succes evolutiv foarte mare, fosilele lor fiind răspândite aproape pe tot teritoriul Africii de est; descoperiri recente arată însă că astfel de specii existau şi în vestul, sudul şi nordul continentului. Au fost descrise mai multe specii de australopiteci, unele dintre ele coexistând în aceleaşi ecosisteme. Dintre acestea se diferenţiază o aşa-numită linie robustă, care include specii ca Australopitecus afarensis, Australopitecus aethiopicus, Paranthropus robustus, Paranthropus boisei şi o linie gracilă, incluzând specii ca Australopitecus africanus şi Australopitecus habilis. Dintre aceste specii, în sudul Africii au coexistat în urmă cu 3,5 – 3 milioane de ani A. africanus şi A. robustus iar în vestul continentului acelaşi A. africanus coexistă între 2,4 – 1,9 milioane de ani cu A. boisei şi cu specii de hominide

Descoperit recent, în anii 1990, Australopithecus anamensis (4,2 – 3,8 milioane de ani în urmă) este una dintre cele mai vechi specii aparţinând acestui grup. Cu toate că dentiţia nu diferă radical de dentiţia altor primate din miocenul superior din Africa sau Europa, structura articulaţiei cotului şi cea a scheletului membrului inferior arată că Australopithecus anamensis se deplasa în poziţie bipedă.

Kenyanthropus platypos (3,5 – 2,9 milioane de ani în urmă) este o altă specie care a trăit cam în aceeaşi perioadă de timp. Remarcabil la Kenyanthropus era craniul, caracterizat prin faţa aplatizată, iar structura craniului şi dentiţia arată o asemănare remarcabilă cu Homo rudolfensis, specie care a trăit în aceeaşi regiune dar cu un milion de ani mai târziu. O specie încă nedenumită ştiinţific, cunoscută deocamdată ca scheletul „Little Foot” provine din situl sudafrican Sterkfontein. Scheletul aproape complet al acestei specii se caracterizează prin braţe şi

Kenyanthropus platypos

Australopithecus anamensis

11

degete scurte, asemănătoare cu cele ale oamenilor actuali, scheletul picioarelor indică clar staţiunea bipedă însă degetul mare era despărţi de celelalte, ceea ce permitea căţărarea cu uşurinţă.

Australopithecus africanus

12

Dintre australopitecii propriu-zişi se remarcă specii ca Australopithecus africanus (3 – 2 milioane de ani în urmă) şi mai ales Australopithecus afarensis (3,8 – 2,8 milioane de ani în urmă, din Tanzania şi Etiopia), acesta din urmă cunoscut mai ales prin numele de „Lucy”, atribuit de antropologul Don Johanson. Australopitecii timpurii – sau gracili, pentru a fi diferenţiaţi de australopitecii robuşti din pliocenul superior - au trăit în Africa de est şi de sud şi resturile lor se întind pe o perioadă de mai bine de un milion de ani. Habitatul în care trăiau era o savană cu resturi de pădure. Cu toate că fosilele lor au fost găsite în peşteri, nu este clar dacă trăiau în peşteri sau dacă oasele lor au ajuns acolo aduse de prădători ca hienele, leoparzii sau leii care practică şi astăzi acest tip de hrănire. Oricum, nu foloseau focul şi nu existădate care să ateste că foloseau sau fabricau unelte.

Australopitecii timpurii se caracterizau printr-un ansamblu de trăsături care îi particularizează faţă

de restul primatelor antropoide din miocenul superior. In afară de resturile fosile propriu-zise, lui Australopithecus afarensis îi sunt atribuite şi urmele fosilizate lăsate de o pereche de hominide în cenuşa vulcanică depusă la Laetoli, în Tanzania, şi care atestă în mod clar mersul biped.

Trăsături morfologice specifice australopitecilor. Australopitecii prezintă o serie de trăsături morfologice specifice lor, trăsături care permit individualizarea grupului atât faţă de antropoide cât şi faţă de hominidele tipice. Articulaţia umărului australopitecilor are trăsături mixte, unele comune antropoidelor (braţul este mai puţin rotund în zona de articulaţie, articulaţie care orientată în sus, sugerând o posibilă brahiaţie), altele specifice omului (braţul e mai puţin mobil ca la primate). Articulaţia cotului. La australopiteci lipsesc pe humerus cutele care apar la antropoidele care se deplasează sprijinindu-se pe degetele braţelor. Articulaţia cotului este practic identică cu cea a hominidelor fosile şi actuale, iar acest fapt arată că australopitecii nu descind din strămoşii antropoidelor actuale. Oasele mâinii se aseamănă mai mult cu cele de la antropoide, şi, cu toate că degetul mare are trăsături care se regăsesc şi la hominide (la Australopithecus afarensis degetul mare este lung, spre deosebire de cazul întâlnit la antropoide), palma de la australopiteci sugerează faptul că era adaptată mai degrabă la apucare (şi implicit şi la deplasarea prin brahiere) decât la efectuarea de activităţi fine. Articulaţia coxo-femurală indică în mod clar la australopiteci că aceştia utilizau deplasarea bipedă. Oasele pelviene ale australopitecilor sunt late şi scurte, ca la oamenii actuali şi nu înalt şi îngust ca la antropoide. La Australopithecus afarensis, oasele şoldului sunt mai late comparativ cu cele ale omului modern şi ned diferite de antropoidele vremii sale sau actuale. O astfel de structură oferea o bază lată de sprijin coloanei vertebrate în poziţia bipedă. Cu toate acestea, mersul biped al australopitecinelor era diferit de cel al oamenilor. Australopithecus afarensis avea oasele iliace orientate spre spate şi îndreptat înainte, ca la antropoidele actuale. Ori, în aceste zone se articulează muşchii care permit menţinerea posturii verticale în repaus, iar la om oasele iliace sunt curbate lateral, ceea ce permite o bună fixare acestor muşchi. In lumina acestor date, australopitecii mergeau biped, dar mersul lor era mai târşâit decât cel al hominidelor, iar în repaus poziţia verticală era păstrată cu greutate. In acest fel, la nivelul bazinului, apar la australopiteci trăsături mixte, care indică tranziţia dintre antropoide şi hominidele timpurii. Femurul australopitecilor se caracteriza printr-o epifiză alungită. Chiar dacă la Australopithecus afarensis epifiza este comparabilă cu cea de la hominide (în privinţa acestui caracter hominidele şi antropoidele nu se deosebesc în mod radical), la australopitecii care au apărut mai târziu epifiza e foarte lungă, caracter asociat cu oase late la nivelul şoldului dar cu membre inferioare scurte. Articulaţia genunchiului. Datorită modului particular de deplasare bipedă, cu genunchii apropiaţi, la om femurele fac un unghi ascuţit în zona genunchilor datorită lăţimii oaselor bazinului, în vreme ce la antropoide deplasarea se face cu picioarele paralele şi genunchii depărtaţi. In acest caz, australopitecii se aseamănă clar cu hominidele în privinţa modului de dispunere a femurelor dar alte trăsături le apropie de

13

antropoide. Articulaţia genunchiului arată clar că în cadrul acestei grupe s-a realizat o modificare a unei structuri preexistente adaptate la o viaţă semiarboricolă la un tip nou de locomoţie – mersul biped. Talpa piciorului australopitecilor aratădin nou adaptări la mersul biped. Unghiul pe care îl face talpa piciorului este perpendicular, ca la oamenii moderni, iar zonele de arcuire apar şi ele. Insă, degetele sunt lungi şi curbate iar degetul mare de la picior se pare că era opozabil şi putea fi folosit la apucarea diferitelor obiecte. Ansamblul acestor trăsături sugerează faptul că australopitecii timpurii din care face parte Australopithecus afarensis aveau atât capacitatea de a se deplasa în copaci – dovezile sunt la nivelul articulaţiei genunchiului şi al labei piciorului – dar se deplasau şi pe sol – iar dovezile sunt prezente la articulaţia piciorului de restul scheletului, la genunchi şi la laba piciorului.

In această ordine de idei, chiar dacă australopitecii practicau mersul biped, nu este neapărat necesar ca acest caracter să îi califice automat ca strămoşi ai hominidelor. Poate fi vorba şi în acest caz de convergenţă evolutivă, generat de evoluţia într-un mediu în care zonele împădurite alternau cu zone deschise.

In ceea ce priveşte craniul, australopitecii se caracterizau în special prin dezvoltarea unei danturi puternice, cu molari şi premolari laţi şi caracterizaţi printr-un smalţ foarte gros. Mandibula era de

Australopithecus afarensis

14

asemenea puternică iar craniul, mai degrabă mic, se caracterizează prin trăsături morfologice menite să atenueze presiunile mari exercitate de dinţi în timpul masticaţiei.

Ca o concluzie la situaţia prezentată anterior, în pliocen se conturează două grupe de strămoşi posibili ai hominidelor. Una o reprezintă grupul reprezentat de Sahelanthropus, Orrorin şi Ardipithecus (alături de alte specii) – grup caracterizat prin dinţi mici şi mandibula fragilă şi al doilea reprezentat de australopitecii timpurii, cu dinţi mari şi mandibule masive. In prezent, nu se poate preciza dacă Ardipithecus a fost strămoşul lui Australopithecus, dacă Australopithecus anamensis este strămoşul lui Australopithecus afarensis sau ambele specii stau la originea asutralopitecilor din pliocenul superior sau la originea australopitecilor robuşti sau hominidelor. Artefacte de piatră din acea epocă nu s-au descoperit iar eventuale unelte din lemn de genul celor utilizate de cimpanzei nu se pot păstra. Australopitecii robuşti reprezintă un grup care s-a diferenţiat de australopitecii timpurii mai ales prin mărimea craniilor şi a dinţilor. Resturile lor fosile apar în tot estul Africii, de la Marea Roşie la Capul Bunei Speranţe, în depozite datând din pliocenul superior. In această categorie intră mai multe specii, incluse iniţial în genul Australopithecus: Paranthropus boisei (2 – 0,8 milioane de ani în urmă),

15

Paranthropus aethiopicus (2,5 – 1,8 milioane de ani în urmă), Paranthropus robustus (1,5 – 0,8 milioane de ani în urmă). Apariţia lor este legată în opinia antropologilor de aridizarea climatului şi restrângerea zonelor împădurite, fapt ce a impus o serie de adaptări formelor de australopiteci timpurii.

Paranthropus robustus

Paranthropus boisei

16

Toate aceste specii aveau cranii masive, cu arcade proeminente şi calota joasă, iar capacitatea craniană era mai mare comparativ cu cea a australopitecilor gracili (circa 500 cm3 faţă de doar 400). Scheletul membrelor şi al corpului sugerează că se deplasau în poziţie bipedă, iar regimul lor alimentar era mixt, incluzând carne şi aproape sigur diferite tipuri de insecte – date sugerate de cercetări recente asupra compoziţiei chimice a dinţilor. Cât priveşte faptul dacă vânau sau nu, dovezi clare nu există. Cu toate acestea există dovezi care atestă că australopitecii erau vânaţi de leoparzii contemporani lor. Australopitecii robuşti au fost de asemenea contemporani cu cel puţin două specii de hominide – Homo habilis şi Homo erectus. Dispariţia australopitecilor a fost pusă de unii antropologi pe faptul că Homo erectus, devenit un vânător specializat i-a exterminat în mod direct. Dispariţia lor poate fi însă asociată şi cu schimbările climatice sau cu competiţia pentru hrană.

Etapa hominidelor sau etapa savanei cu tufişuri. Instalarea cu circa 2,5 milioane de ani n emisfera nordică a unei perioade glaciare a dus la o accentuare a aridizării climatului Africii, ceea ce a dus la dispariţia treptată a savanei cu copaci şi înlocuirea ei cu savana cu tufişuri actuală. Acest fenomen a cauzat o presiune ecologică extrem de puternică asupra speciilor adaptate la viaţa arboricolă, care au dispărut în cea mai mare parte. In acest fel, australopitecii aveau de înfruntat un pericol mult mai mare din partea prădătorilor tereştrii. In zone unde s-au mai păstrat un timp ecosisteme cu pâlcuri de copaci au supravieţuit un timp şi australopitecine robuste sau gracile, însă treptat ele au fost înlocuite cu un tip nou, capabil să ţină la distanţă prădătorii folosind tehnici pe care le folosesc şi cimpanzeii actuali – folosirea de beţe lungi, aruncarea cu pietre sau crengi, agitarea de ramuri de la acacii, folosirea zgomotelor puternice, folosirea focului.

In această perioadă este cel mai probabil că au început să fie folosite uneltele, la început din os sau lemn si ulterior din bucati de piatră prelucrare grosolan ca şi focul. Acest din urmă aspect a permis acestor tipuri de australopitecine să ţină la respect prădătorii din savană.

Din acste grupe s-au desprins liniile filogenetice care au dus la hominide. De la bipedismul facultativ, arboricol, se trece la un bipedism de tipul celui de la oamenii actuali, creierul devine mai mare, se diminuează dimorfismul sexual – masculii sunt doar cu 35% mai grei comparativ cu femelele, picioarele devin mai lungi, braţele mai scurte, coloana vertebrală devine mai dreaptă, dinţii scad în dimensiuni datorită creşterii ponderii produselor animale în hrană – carne de la animale capturate, larve, insecte.

In urma acestor procese apar în Africa cel puţin două specii de hominide, diferite între ele: Homo rudolfensis şi Homo erectus, ambele cu fosile cunoscute doar din estul Africii – zonă care a avut o evoluţie climatică mai dură, iar speciile de aici au fost izolate de valea riftului african de vestul continentului, unde condiţiile climatice au fost mai favorabile şi au permis păstrarea pădurilor ecuatoriale până în prezent.

Hominidele Apărute cu circa două milioane de ani în urmă, primele hominide s-au dezvoltat paralel o perioadă de timp cu australopitecii, cu care coabitau în aceleaşi ecosisteme. Chiar dacă o serie de caractere propuse pentru a diferenţia hominidele de antropoide şi de australopiteci – mersul biped, craniul cu capacitate mare, dentiţia – nu pot fi folosite ca argumente definitive datorită faptului că pot apare şi prin convergenţă evolutivă iar aspecte legate de comportament şi mai ales limbajul articulat nu pot fi folosite deoarece nu lasă urmă fosile, există totuşi un set de dovezi care indică apartenenţa ueni sapecii sau alteia la grupul hominidelor. Acestea sunt în principal folosirea focului, realizarea de unelte şi comportamentul faţă de morţi.

Hominidele s-au desprins din alte linii de australopitecine decât cele care au dat speciile robuste şi gracile. Homo rudolfensis – specie cu creierul mare, de 700 – 900 cm3 a apărut relativ brusc în estul

17

Africii în urmă cu 1,9 milioane de ani. Homo erectus, cu un creier de 826 cm3 a fost descoperit în Asia de sud-est (Java şi China), însă în prezent Homo ergaster, care a trăit în Africa aproape în acelaşi timp cu H. rudolfensis (1 800 000 – 600 000 ani) este considerat în prezent o subspecie de H. erectus. In acest fel, acum circa 1,9 milioane de ani, în Africa se diferenţiaseră două linii evolutive de hominide, din care una – cea a lui H. ergaster s-a răspândit şi în zonele calde ale continentului asiatic – fosile ale acestei specii cunoscute ca H. erectus au fost identificate în tot sudul Asiei, din China până în zona Caucazului. Această specie de hominid a fost prima care a demonstrat un succes evolutiv fără precedent până atunci. Capacitatea craniană era mare, bipedismul era tipic, folosea unelte de piatră simple şi în folosea pe scară largă focul. Specialiştii apreciază că folosirea focului a fost factorul determinant în umanizarea acestei linii filogenetice. Creşterea creierului a impus un alt aspect evolutiv important – naşterea nu mai putea avea loc ca la cimpanzei sau australopitecine la o vârstă înaintată a fătului, deoarece mărimea pelvisului împiedica acest lucru. Ca urmare, hominidele au început să nască copii care sunt de fapt prematuri cu 17 luni (abia la 17 luni copii capătă caracteristicile cimpanzeilor nou-născuţi). Ca urmare, dimorfismul între sexe a scăzut şi mai mult deoarece mama trebuia să care mai multă vreme un pui devenit mult mai greu. Datorită faptului că copii hominidelor aveau nevoie de căldură, în acelaşi fel ca şi copii umani de azi, s-a dezvoltat stratul adipos, iar în legătură cu acest aspect s-a pierdut blana. In acest fel toate aceste modificări au dus la apariţia unui tip de hominid cu un creier mai mare (iar această mărime s-a putut face fără mărimea conductului de naştere), fapt care a asigurat un alt fel de avantaje evolutive, pe care alte specii de animale nu le mai câştigaseră.

Homo habilis

18

Prima specie atestată că a utilizat unelte este Homo habilis (2 – 1,2 milioane de ani în urmă). Descoperit în situri paleontologice din Africa de Sud şi Kenya (defileul Olduvai, malurile lacului Turkana), acest hominid era capabil să realizeze şi să folosească unelte de piatră cioplită rudimentar. Uneltele au fost descoperite încă din 1931 de o expediţie condusă de Louis Leakey alături de geologul german Hans Reck, iar descoperirea în aceeaşi zonă a unor fosile de Paranthropus boisei de către Mary Leakey a dus iniţial la concluzia greşită că acesta era autorul uneltelor de piatră. Ulterior, din acelaşi sit au fost descoperite resturi fosile denumite ulterior Homo habilis ca şi resturi de Homo erectus.

Faptul că Homo habilis folosea unelte nu aduce însă şi clarificarea dacă această specie este strămoşul direct al liniei filogenetice care a dus la oamenii actuali. In Africa de est au fost descoperite mai multe fosile care par a sugera că existau mai multe specii de „Homo habilis”. Unul din craniile descoperite are deasupra calotei o creastă similară celei de la unele specii de primate antropoide sau de la australopitecii robuşti, au fost descoperite mandibule care nu seamana cu cele ale lui Homo habilis standard. In plus, existenţa în aceeaşi zonă a altei specii – Homo rudolfensis ((2 – 1,2 milioane de ani în urmă - specie caracterizată printr-o faţă mare şi dentiţie masivă) – vine să complice lucrurile, complicare care este legată şi de lipsa unor schelete complete. Aspectul deosebit al lui Homo rudolfensis a fost pus în legătură cu mai vechiul Kenyapithecus platyops iar în acest caz această specie ar reprezenta o linie de hominid aparte, deosebită atât de australopiteci cât şi de hominidele propriu-zise.

In aceeaşi poziţie de posibili strămoşi ai liniei filogenetice umane mai apar şi o specie de australopitec – Australopithecus garhi – descris din Etiopia, şi datând de circa 2,5 – 2 milioane de ani. In cazul acestei specii s-au păstrat resturi de craniu, de mandibulă, oase ale braţelor dar şi resturi de oase de

Homo rudolfensis

19

animale cu urme clare de incizii şi tăieturi, care atestă că cel puţin această specie care avea dimensiuni comparabile cu cele umane folosea unelte de piatră şi consuma carne. Toate aceste date pot sugera că ceea ce denumim deocamdată Homo habilis s-ar putea să fie un complex de specii, iar apartenenţa sa la hominide să nu fie chiar atât de sigură (unii specialişti au propus apropierea de australopitecii robuşti). Homo ergaster (1,5 – 0,6 milioane de ani în urmă) sau Homo erectus timpuriu - a fost descris după un schelet aproape complet excavat în zona lacului Turkana (Kenya). Scheletul corpului şi al membrelor era identic cu cel al oamenilor actuali. Diferenţele apăreau la nivelul craniului, care era de dimensiuni mai mici, lipsit de bărbie, faţa mare şi aplatizată, nasul lat, arcade oculare in formare, capacitate craniană de 900 cm3. Diferenţe apar de asemenea în cazul cuştii toracice. Talia înaltă – peste 1,80 m, şoldurile şi umerii înguşti denotă adaptări la climatul cald şi secetos din Africa acelei perioade, iar aspectul său fizic general nu era diferit de cel al unora dintre populaţiile africane din zonă. Homo erectus (1 900 000 – 100 000). Descoperit la început în Asia de sud-est, în Indonezia (şi denumit de către descoperitorul său Eugene Dubois Pitecanthropus erectus), Homo erectus s-a dovedit a fi una din cele mai larg răspândite specii de hominid. Craniile acestui tip de hominid se caracterizează în principal prin arcade puternice şi lipsa bărbiei, ca şi prin prezenţa unei creste sagitale slab marcate. Unele cranii – cele din Indonezia - au baza lată şi osul frontal plat iar altele – din China, cu capacitatea craniană mai mare – sunt mai subţiri cu fruntea bombată. Resturi fosile au fost identificate în alte zone ale Asiei – China şi în Caucaz.

Homo ergaster

20

Homo erectus

Homo damanisi

21

Craniile – păstrate foarte bine – evidenţiază unele trăsături comune dar şi o variabilitate care poate sugera existenţa unui grup de specii înrudite. In zona Caucazului, la Damanisi, s-au descoperit în urmă cu câţiva ani (în 2001) o serie întreagă de resturi fosile care au fost atribuite lui Homo erectus cu o vechime de 1,8 milioane de ani. Datorită faptului că este în mod clar vorba de o variabilitate destul de mare, unii specialişti au sugerat faptul că ar fi vorba nu de o formă mai timpurie de Homo erectus sau de o legătură cu speciile africane ca Homo habilis ci de o specie deosebită – denumită fie Homo damanisi fie Homo georgicus, sau chiar de un grup de specii....

Homo erectus nu s-a modificat în mod esenţial timp de circa un milion de ani. Totuşi, datorită marii răspândiri geografice s-au format rase geografice din Asia până în Europa. Datele paleontologice arată că descendenţii unei linii de Homo erectus au dus în final la omul de Neanderthal – Homo neanderthalensis (500 000 – 27 000 ani), o etapă evolutivă intermediară fiind Homo heidelbergensis (800 000 mii de ani). Aceste două specii au fost răspândite din vestul şi sudul Europei până în sud-estul Asiei, şi au fost grupul dominant de hominide până în urmă cu circa 100 000 de ani, când teritoriul lor a fost treptat ocupat de Homo sapiens. Toate aceste date au dus la apariţia unei teorii noi – care la un moment dat a avut destul de mulţi adepţi – teoria evoluţiei paralele a mai multor populaţii de Homo erectus. Opusă teoriei originii unice a omului modern, acceptată în prezent aproape în unanimitate, această teorie se baza tocmai pe răspândirea extrem de largă a resturilor fosile de Homo erectus pe glob acum un milion de ani (lipseau practic doar din America, Australia şi Antarctica). Această teoria sugera că după o expansiune pe cele trei continente – Africa, Asia şi Europa, populaţiile de Homo erectus s-au diferenţiat treptat datorită evoluţiei în medii diferite şi au dat naştere la populaţii de Homo sapiens în mai multe puncte de pe glob, iar aceste populaţii diferite reprezintă punctul de plecare pentru diferitele rase umane. In conformitate cu această teorie, Homo sapiens actual are originea în mai multe populaţii distincte ale lui Homo erectus, iar aceasta ar explica unele diferenţe anatomice cum sunt cele care apar între populaţiile europene şi aborigenii australieni de exemplu. Populaţiile de Homo erectus din China contientală de acum 400 000 ani se caracterizau prin feţe aplatizate şi pomeţi proeminenţi ca şi populaţiile asiatice de Homo sapiens, în vreme ce Homo erectus din insula Java, mai vechi cu 300 000 ani, se asemăna cu aborigenii australieni prin faţa proeminentă. Conform acestei teorii, o populaţie europeană de Homo erectus a dus la neanderthalieni, care în acest fel s-ar fi situat printre strămoşii direcţi ai lui Homo sapiens. Inainte de obţinerea unor serii de dovezi de biologie moleculară, această teoria a avut un oarecare succes.

22

Teoria evoluţiei lui Homo sapiens dintr-un singur grup, originar din Africa se bazează atât pe datele fosile cât şi pe dovezile de biologie moleculară. In lumina acestei teorii, în stadiul târziu al evoluţiei omului, au coexistat mai multe specii de hominide. Legătura dintre Homo erectus şi Homo sapiens este Homo heidelbergensis, apărut cu circa 6 – 500 000 de ani în urmă din populaţii de Homo erectus din Europa, Africa şi Asia. Spre deosebire de Homo erectus, Homo heidelbergensis avea un craniu mai mare, faţa mai puţin proeminentă şi nasul mare. Populaţiile de Homo heidelbergensis din Africa au dat naştere acum 200 000 ani la Homo sapiens în vreme ce cele din Europa şi vestul Asiei, zone cu climat glaciar în acea perioadă, au dat naştere lui Homo neanderthalensis. In urmă cu circa 100 000 de ani, populaţiile de Homo sapiens au părăsit Africa pentru a popula Asia, Europa şi restul globului. Populaţiile locale de Homo erectus au evoluat separat, dar în opinia acestei teorii ele nu au mai generat forme noi, dispărând în cele din urmă fără să lase urmaşi. O altă opinie (cunoscută ca modelul asimilării şi promovată de antropologi ca Gunter Brauer) este că Homo sapiens în răspândirea sa pe glob a coabitat şi s-a putut încrucişa cu unele din aceste specii – şi acesta ar fi cazul neanderthalienilor în Europa şi cel al lui populaţiilor descendente din Homo erectus din Indonezia.

Homo heidelbergensis este cunoscut cu fosile atât din Africa – Africa de Sud – unde a fost identificat pentru prima dată, Kenya, Tanzania, Etiopia - cât şi din Europa – Franţa, Germania, Grecia, Ungaria, Marea Britanie. Trăsăturile sale amintesc atât de Homo sapiens cât şi de neanderthalieni, însă erau în mod clar mai primitive. Craniile sale, mai fragile comparativ cu cele de Homo erectus, aveau o capacitate craniană mai mare iar cutia craniană în sine era mai înaltă şi mai umflată lateral. Faţa nu mai era proeminentă ci aplatizată şi situată sub cutia craniană. In opinia specialiştilor, această specie îşi are originea în Africa sau Europa, iar diferenţierea a avut loc în urmă cu 600000 de ani. Răspândindu-se trepta în Africa şi Europa, ca un răspuns la condiţiile diferite ale mediului, au început să apară adaptări locale care au dus treptat la cele două specii menţionate anterior. Homo antecessor (400 000 ani) reprezintă o formă controversată, considerată ca o verigă de legătură. Denumirea a fost dată de un grup de specialişti fosileor descoperite în Spania, în situl Gran Dolina, fosile cu vechimea de circa 800 000 - 780 000 ani (vârsta este dovedită de plasarea fosilelor sub un strat de sedimente care înregistrează ultima modificare a polilor magnetici ai Pământului). Fosilele sunt în general de copii sau de tineri şi oasele poartă o serie de urme de tăiere cu unelte de piatră. Practica înhumării fiind exclusă la aceşti oameni timpurii rămâne în picioare doar ipoteza canibalismului care să explice aceste semne. Numărul extrem de mare de fosile descoperite aici oferă o surprinzătoare pleiadă de caractere mixte între Homo heidelbergensis şi neanderthalieni. Asemănările cu prima specie se relevă în tipul mandibulei în vreme ce oasele temporale au aceaşi formă ca la oamenii moderni. Pe de altă parte, zona occipitală este aproape identică cu cea de la neanderthalieni iar zona centrală a feţii din jurul nasului este la fel de proeminentă ca la Homo neanderthalensis.

Pe de altă parte, o serie de alţi specialişti opinează că aceşti oameni fosili erau de fapt neanderthalieni timpurii şi nu o verigă de legătură. In favoarea acestei ipoteze pledează şi asemănarea mare între dantura lui Homo antecessor şi dinţii descoperiţi în nordul Africii, în Algeria, în sedimente datând din aceeaşi perioadă şi atribuite unei ramuri de hominid denumit Homo mauretanicus.

23

H. heidelbergensis

24

Homo neanderthalensis. Specie adaptată condiţiilor dure de climat glaciar, omul de Neanderthal a reprezentat un punct extrem de important al evoluţiei hominidelor. Răspândit în Europa (din Spania până în Ucraina) şi Asia (Caucaz, Uzbekistan) sau Orientul Apropiat (Israel, Siria, Irak) în intervalul de timp scurs între 700 000 şi 35 000 î.e.n., Homo neanderthalensis este considerat ca un descendent al lui Homo heidelbergensis care a fost contemporan cu primii oameni moderni. Resturile fosile atestă faptul că trăia în peşteri, că folosea focul, prelucra unelte şi utiliza blănuri ca îmbrăcăminte. Uneltele folosite de neanderthalieni sunt caracteristie paleoliticului superior (cultura musteriană), reprezentate de topoare de piatră cioplită, de vârfuri de suliţe, pandantive din dinţi de animale. De asemenea, există numeroase dovezi că practica cultul morţilor. Neanderthalienii îşi îngropau adesea morţii în peşterile pe care le locuiau şi dovedesc şi prin acest comportment că erau capabili de trăsături de comportament „umane”.

Populaţiile de neanderthalieni se hrăneau pe seama diferitelor tipuri de animale aparţinând megafaunei quaternare, Homo neanderthalensi fiind specie predominant carnivoră. Trăia în grupe mici de vânători, folosea focul şi poseda o cultură primitivă, existând adte arheologice care atestă ritualurile de înmormântare.Deasemenea, există dovezi că îşi îngrijeau congenerii aflţi în dificultate: s-a descoperit un schelet de bărbat neanderthalian, îngropat, care avea o serie de răni foarte grave – cu braţul drept distrus, semne de paralizie a unei părţi a corpului şi lipsa ochiului stâng. Modul de cicatrizare al rănilor sugerează că acest individ a trăit cel puţin câteva luni după ce le-a căpătat, ori acest amănunt arată clar că a beneficiat de îngrijire specială, el nefiind capabil să participe la nici un fel de activitate a grupului. Rănile şi fracturile atestate de fosile sunt extrem de asemănătoare cu cele de la călăreţii de rodeo. Există dovezi paleontologice - cum sunt cele de lângă Norfolk, vechi de 50 000 ani - că foloseau capcane săpate în

Homo antecessor

25

permafrost pentru a captura mamuţi sau că îndepărtau carnivorele mari pentru a consuma carnea carcaselor.

Homo neanderthalensis

Homo sapiens

26

Din punct de vedere anatomic, Homo nenderthalensis se deosebeau de Homo sapiens în câteva

amănunte esenţiale. Corpul era masiv şi îndesat, cu musculatura puternică şi oasele masive. Craniul avea o capacitate mare, era mai mult alungit decât înalt, motiv pentru care lobii occipitali erau mai dezvoltaţi comparativ cu Homo sapiens. Faţa era alungită, mandibula nu prezenta bărbie, iar nasul era proeminent, ca

27

şi arcadele oculare. Structura anatomică a corpului este asociată cu adaptarea la viaţa într-un climat rece – cavitatea nazală mare servea astfel la încălzirea aerului inhalat iar corpul îndesat reducea pierderile de căldură.

Perioada de timp în care neanderthalienii au dispărut treptat este relativ lungă. Dacă în Asia occidentală ei dispar în urmă cu 60 000 de ani, sunt date paleontologice care atestă că în unele zone din vestul Europei (peştere Zafarrya din Peninsula Iberică) dar nu numai (în aceeaşi categorie de zone izolate în care poplaţii neanderthaliene au supravieţuit până târziu se pot înscrie unele regiuni muntoase ale Croaţiai, Caucazului sau Crimeii) neanderthalienii trăiau încă acum 27 000 de ani, convieţuind în acelaşi habitat dominat de circa 20 000 de ani de Homo sapiens, care pătrunsese în Europa cu 40 000 de ani în urmă.

Din perioada ultimă a existenţei lor, neanderthalienii au lăsat urme interesante, reprezentate de unelte de piatră mai perfecţionate, coliere sau pandantive, în care unii specialişti văd influenţe culturale ale lui Homo sapiens cu care neanderthalienii erau în competiţie. Relaţiile sale cu Homo sapiens sunt încă neclare. Există opinii potrivit cărora cele două specii nu împărţeau aceleaşi habitate, că se evitau, convieţuiau în mod paşnic (inclusiv practicând schimburi în natură sau încrucişîndu-se) sau se aflau în conflict deschis. O fosilă descoperită în nordul Portugaliei prezenta caractere mixte, de neanderthalian şi de Homo sapiens, ceea ce părea să susţină teoria „integrării” lui Homo neanderthalensis în specia noastră. Toate aceste ipoteze rămân deocamdată simple supoziţii. Analiza ADN-ului de la neanderthalieni şi a celui de la oamenii moderni de pe teritoriul Europei nu relevă existenţa unor gene neanderthaliene în genomul actual al lui Homo sapiens. In plus, neanderthalienii aveau o variabilitate populaţională proprie, diferită de cea a populaţiilor umane, după cum rezultă din analiza ADN-ului izolat până în prezent (cu toate acestea, există şi opinia potrivit căreia cele două specii se puteau încrucişa, iar motivele pentru care nu au apărut populaţii hibride ţine fie de sterilitatea urmaşilor fie de unele cutume sociale ale celor două specii). După aceste date, diversitatea genetică a populaţiilor de neanderthalieni analizate – pe baza unor resturi fosile din Germania, sud-vestul Rusiei şi Croaţia – era comparabilă cu cea a populaţiilor de Homo sapiens din Africa, Asia, Australia, America şi Oceania.

Dispariţia neanderthalienilor poate fi pusă pe seama modificărilor climatice care au marcat sfârşitul epocilor glaciare sau pe seama concurenţei pasive sau active cu Homo sapiens, prin împuţinarea resurselor de hrană (dispariţia faunei de tip glacial poate să fi jucat în acest caz un rol important). Homo floresiensis (200 000 – holocen - actual?). Această specie reprezintă una din enigmele evoluţiei speciilor umane. Prezenţa sa este atestată din insula Flores, situată la est de Java, prin resturi de unelte datând de acum 800 000 ani. Această vechime, ca şi trăsăturile morfologice ale craniului sugerează o înrudire directă cu Homo erectus, specie care a trăit în Indonezia în acea vreme. Ceea ce frapează la Homo floresiensis sunt dimensiunile sale mignione – adulţii acestei specii rar depăşeau 1 m înălţime. Fosilele acestei specii au fost datate atât prin metoda carbonului radioactiv cât şi prin fauna asociată acestor fosile la o vârstă de numai 18 000 de ani, ceea ce arată că practic a fost contemporan cu Homo sapiens. Apariţia acestei specii nu este întâmplătoare – sunt o serie de dovezi paleontologice pentru alte grupe de animale care în condiţiile unui mediu insular şi-au diminuat talia. Faptul că insula Flores nu este o insulă mică nu este un impediment – diminuarea taliei acestui descendent al lui Homo erectus putea să se realizeze pe una din insulele mici aflate între Java şi Flores. Problema care se pune este alta – cum a ajuns acest descendent al lui Homo erectus pe Flores dacă se consideră că Homo erectus nu era capabil să construiască plute sau bărci. Oricum, prezenţa sa nu este atât de surprinzătoare, deoarece mai există populaţii pitice – de data aceasta de Homo sapiens – care trăiesc în condiţii de junglă nu mult diferite de cele indoneziene. Homo floresiensis era capabil să prelucreze unelte, să folosească unelte şi să vâneze animale de talie medie, chiar dacă avea un creier comparabil ca mărime cu cel al maimuţelor antropoide – doar 380 cm3.

28

Dispariţia în urmă cu circa 12 000 de ani în urmă poate fi pusă pe seama a trei posibilităţi – schimbările majore ale climatului la sfârşitul pleistocenului, pătrunderea unor grupe masive de Homo sapiens care l-au eliminat prin competiţie directă sau indirectă, sau o masivă erupţie vulcanică ce a devastat practic insula în aproximativ aceeaşi perioadă. Cu toate acestea, în cadrul unor populaţii locale există mituri şi legende despre o populaţie de talie mică care trăieşte în junglă, ceea ce aduce în discuţie dacă într-adevăr Homo floresiensis a dispărut cu totul în urmă cu mai bine de 10 000 de ani sau dacă nu cumva populaţii izolate în junglele diferitelor insule au supravieţuit mult mai târziu, până după instalarea europenilor în regiune (la instalarea olandezilor în insulă, aceştia au menţionat de multe ori povestiri ale băştinaşilor despre oameni de talie mică care trăiau în junglele neexplorate nici în prezent din centrul insulei Flores).

29

Homo sapiens (500 000 – actual) Multă vreme apariţia lui Homo sapiens a fost una dintre pietrele de încercare a teoriei evoluţioniste. Datele fosile păreau să indice apariţia sa în Europa, însă nu se cunoşteau forme fosile care să ateste prezenţa sa şi în Africa. Abia după studierea fosilelor din Africa de Sud şi interpretarea rezultatelor s-a ajuns la concluzia că în paralel cu apariţia lui Homo neanderthalensis în Europa, din populaţii aparţinând lui Homo heidelbergensis sau Homo rhodesiensis, acum circa 400 000 – 150 000 ani s-a realizat trecerea treptată spre o nouă specie umană – Homo sapiens. Apărute pe un teritoriu cuprins între Capul Bunei Speranţe şi Etiopia, populaţiile de Homo sapiens se răspândesc treptat în Africa, astfel încât între 160 000 şi 75 000 ani în urmă prezenţa lor era atestată practic de pe tot teritoriul continentului. O situaţie interesantă o prezintă zona Orientului Apropiat – respectiv Israelul – de unde au fost scoase la lumină unele dovezi extrem de interesante. Astfel, în siturile Qafzeh şi Skhul au fost identificate morminte şi unelte aparţinând în mod clar lui Homo sapiens, datând de acum 120 000 – 80 000 ani, iar resturile umane prezintă trăsături de primitivitate evidente – faţa lată, alveole oculare turtite şi pătrate, capacitate craniană mare. Insă, în aceeaşi zonă au fost identificate morminte de Homo neanderthalensis mai recente – vechi de doar 60 – 50 000 de ani. In acest caz, fie a fost vorba de o convieţuire a celor două specii, fie mai degrabă de o retragere a populaţiilor de Homo sapiens odată cu ultimul maxim glaciar (populaţiile de Homo sapiens ar fi pătruns spre nord acum 125 000 ani, în timpul ultimului interglaciar) concomitent cu avansarea spre sud a populaţiilor de neanderthalieni care ar fi ocupat astfel locurile ocupate o perioadă de cealaltă specie umană.

Cu toate că dovezi fosile nu există, datele de biologie moleculară indică faptul că această specie s-a

diferenţiat undeva în Africa sud-sahariană din strămoşi de tip Homo heidelbergensis sau Homo rhodesiensis cu circa 400 000 – 150 000 ani în urmă. Analize de biologie moleculară sugerează că liniile filogenetice care au dus la Homo neanderthalensis pe de-o parte şi la Homo sapiens pe de alta s-au separat în jurul anului 465 000 î.e.n. In timpul scurs de la apariţia sa, Homo sapiens nu şi-a modificat în mod vizibil caracterele distinctive. Cu creier mare, de circa 135 cm3 şi practicând o cultură specifică care dovedeşte trăiri psihice tipice şi omului modern, acest tip de hominid a devenit în ultima sută de mii de ani specia dominantă pe Terra.

Se poate pune întrebarea ce a determinat expansiunea în cazul lui Homo sapiens? Presiunea ecologică determinată de efectele ultimelor faze glaciare care au determinat aridizarea continuă a climatului în Africa şi deşertificarea treptată a nordului şi sudului continentului, au dus la extinderea treptată a arealului ocupat de Homo sapiens, care acum circa 100 000 ani a părăsit Africa şi s-a răspândit treptat pe tot globul.

Popularea globului nu s-a făcut într-un singur val ci în mai multe. Astfel, părăsirea Africii s-a făcut pe două căi – una prin sudul Mării Roşii şi una prin valea Nilului şi apoi prin Orientul Mijlociu. Descendenţii primei populaţii au colonizat sudul Asiei, arhipelagurile dintre Asia şi Australia precum şi Australia. Colonizarea Australiei şi Tasmaniei s-a realizat cam în perioada 50 000 – 40 000 ani, cam în aceeaşi perioadă în care apar în Europa populaţiile numite „de Cro Magnon”. Descendenţii celei de-a doua populaţii s-au răspândit în Europa şi Asia iar de aici în America. Părăsirea Africii pe scară mai largă de către populaţiile de Homo sapiens a avut loc în urmă cu circa 100 000 de ani, în zona Mării Roşii sau. De aici s-au răspândit mai întâi în ţinuturile cu climă caldă din India şi sudul Asiei, unde prezenţa lor este atestată în urmă cu 70 000 ani în urmă. Estul Asiei şi Extremul Oreient este populat în perioada 40 000 – 20 000, pentru ca în urmă cu 15 000 de ani să apară atestări de populaţii de Homo sapiens în Alaska. Cucerirea continentului american a avut loc în ritm rapid, apreciindu-se că în circa 1000 de ani Homo sapiens atinsese deja sudul extrem al Tării de Foc.

30

31

Diferitele zone ale globului au beneficiat la rândul lor de mai multe valuri de imigrare, care au

pornit din Africa cu circa 100 000 ani în urmă. Noua Guinee a fost populată de oameni moderni în 7 valuri (cu circa 60 000 ani în urmă, pornind din Asia de Sud-Est, într-o perioadă glaciară când nivelul oceanului era mult mai scăzut comparativ cu perioada actuală), Australia în 15 (circa 50 - 60 000 ani în urmă; colonizarea s-a efectuat în acelaşi mod ca mai sus), Asia în 27 (circa 60 000 ani în urmă) iar Europa în 37 (circa 40 000 ani în urmă, popularea făcându-se dinspre Asia), iar America în cel puţin două valuri majore (între 12 000 şi 50 000 ani în urmă – pornind din zona strâmtorii Bering). Interesant este că s-au înregistrat şi cazuri de revenire pe acelaţi teritorii – populaţii originare în Asia de Sud-Est au revenit în Africa pe un traseu invers faţă de cel parcurs de ancestori în urmă cu câteva mii de ani, pătrunderea în Africa făcându-se tot prin sudul Mării Roşii.

Cu circa 13 000 de ani în urmă, Homo sapiens este deja prezent pe tot globul ca unică specie de hominid, după dispariţia ultimelor populaţii de neanderthalieni. Ulterior, diferitele populaţii de vânători-culegători s-au specializat în două direcţii principale – pe cultivarea diferitelor tipuri de plante şi pe creşterea animalelor. Trecerea la o agricultură stabilă a favorizat apariţia primelor aglomerări umane la început în zona Orientului Mijlociu – cu circa 9000 – 8500 î.e.n.în urmă şi mai apoi în estul Chinei – circa 7500 î.e.n., Noua Guinee – 7000 î.e.n., Africa – 5000 î.e.n., America de Nord – 2500 î.e.n., America de Sud – 3500 î.e.n. Toate aceste concentrări umane sunt atestate de originea principalelor plante de cultură şi de originea animalelor domestice. In aceste zone s-au dezvoltat de altfel şi principalele civilizaţii ale antichităţii. Populaţiile care s-au specializat pe practicarea păstoritului – dezvoltate în Africa şi centrul şi nordul Asiei, nordul Americii - au rămas pe o treaptă de cultură inferioară până cu circa 2000 – 1000 de ani în urmă.

Modul în care s-a realizat popularea diferitelor zone ale globului reprezintă cazuri particulare, însă dovezile indirecte arată că evoluţia ultimei specii de hominid a avut loc în mare după scenariul de mai sus. Colonizarea Australiei prezintă unele particularităţi deosebite. Cu toate că în Asia de sud-est Homo erectus se menţinuse un timp îndelungat – date fosile atestă prezenţa acestei specii în Java până în urmă cu 50 000 de ani. Interesant este că în acest interval de timp, pe glob se întâlneau trei specii umane –neanderthalienii în Europa, pitecantropii în Asia de sud-est şi omul modern. In Australia, cele mai vechi resturi umane datează de acum 40 000 de ani, şi reprezintăun mormânt al unui individ acoperit cu ocru roşu. Structura populaţiei aborigene actuale indică un fapt interesant, şi anume acela că Australia a fost colonizată de populaţii umane de origini diferite. Una dintre populaţiile care a pătruns în Australia pe o rută sudică, care străbate Indonezia, aparţine unui tip robust, dominant în prezent la aborigeni. O a doua populaţie a pătruns pe o rută nordică, pornită din China şi traversând Sumatra, şi formată din populaţii mai gracile. Unele ipoteze opinează pentru originea tipului robust din populaţii de Homo erectus din sudul Indoneziei iar pentru originea tipului gracil au fost propuse populaţii de Homo erectus din China continentală. Cu toate acestea, datele geneticii nu susţin aceste ipoteze. Pare mult mai plauzibilă popularea Australiei cu populaţii de Homo sapiens primitive provenite din Africa, care datorită izolării continentului sudic şi-au păstrat trăsăturile până în prezent.

Popularea continentului american a avut loc în mod clar în mai multe etape. Resturi fosile datete între 12 500 şi 9 000 ani în urmă din America de Nord („omul din Kennewick”, scheletul semimumificat din peştera Spirit din Nevada), Centrală (scheletul femeii din Ciudad de Mexico) şi de Sud (craniul femeii din Minas Gerais, Brazilia) arată trăsături morfologice care nu sunt în mod clar cele ale vechilor amerindieni, amintind mai degrabă de cele ale europenilor actuali – faţa joasă şi craniul alungit. Prezenţa în Extremul Orient şi în China a unor populaţii „caucaziene” nu mai este o noutate în prezent; este astfel posibil ca popularea Americii să fi fost efectuată în mai multe valuri succesive, din care cel din urmă – strămoşii amerindienilor actuali – au înlocuit populaţii preexistente. Nu este exclusă nici o imigraţie maritimă prin nordul Atlanticului, la limita calotei glaciare existând în perioada respectivă regiuni denudate care puteau fi folosite ca puncte de escală. Analiza ADN-ului mitocondrial arată de asemenea că

32

populaţia americană de origine amerindiană actuală este relativ uniformă ca variabilitate a acestui tip de ADN (iar acest tip de variabilitate este foarte asemănător cu cel de la populaţiile actuale din sudul Siberiei), dar apare şi o linie genetică care se întâlneşte la alte populaţii din Asia dar şi din Europa. Colonizarea Oceaniei s-a efectuat mult mai lent. Valuri de populaţii cunoscute în prezent ca melaneziene, microneziene şi polineziene au ocupat şi populat în intervalul 4000 – 1500 toate arhipelagurile Pacificului, inclusiv Hawaii şi Insula Paştelui (cele mai izolate dintre toate). Colonizarea unor insule mari ca Madgascarul sau Noua Zeelandă s-a făcut de asemenea relativ târziu – cu circa 1000 de ani în urmă. Particularităţi ale evoluţiei la hominide şi Homo sapiens Analiza evoluţiei hominidelor arată şi particularităţile acesteia. Comparativ cu australopitecii, forme vegetariene şi semiarboricole, hominidele devin strict terestre, bipede, iar în regimul lor alimentar intră din ce în ce mai mult produse de origine animală. Creierul creşte în volum într-un ritm nemaiîntâlnit la alte grupe de organisme – de peste trei ori în 4 milioane de ani. Australopitecii nu se deosebeau prea mult de antropoidele actuale în ceea ce priveşte creierul, însă în ce priveşte hominidele, se constată o creştere progresivă – şi acest fenomen se observă în ciuda faptului că Homo erectus a stagnat din acest punct de vedere pentru mai mult de un milion de ani. Evoluţia hominidelor este un foarte bun exemplu de evoluţie în mozaic. Pe lângă caractere care s-au modificat foarte mult şi foarte rapid, altele nu s-au modificat deloc (cum este cazul hemoglobinei) sau s-au modificat extrem de puţin. Creierul uman este de departe cel mai caracteristic caracter din punct de vedere evolutiv. Ca structură fundamentală, creierul omului nu diferă radical de cel de la alte tipuri de mamifere. Ce apare în plus este însă numărul foarte mare de tipuri de neuroni – circa 40 de tipuri diferite – şi întinderea mare a zonelor de cortex cerebral cu rol asociativ. Numărul de neuroni din creierul uman este de câteva zeci de miliarde iar numărul conexiunilor sinaptice dintre ei este apreciat la o cifră enormă – un miliard de miliarde.

Ca mărime şi structură, creierul uman nu a mai evoluat de la diferenţierea lui Homo sapiens acum circa 150 000 ani. Un om dintr-un grup de vânători-culegătiri de la sfârşitul quaternarului avea aceleaşi capacităţi intelectuale ca orice component al societăţii umane moderne. Acest aspect sugerează că tendinţa de creştere a creierului nu este legată de dezvoltarea continuă a societăţii umane sub forme din ce în ce mai complexe.

Multă vreme a existat în evoluţionism – şi nu numai – sintagma „munca l-a creat pe om” conform căreia omul s-a diferenţiat prin trecerea la bipedism şi la folosirea uneltelor. Insă, şi cimpanzeii actuali sunt capabili să folosească unelte, iar australopitecii erau bipezi, ca şi Homo erectus şi totuşi evoluţia lor s-a oprit la un momemt dat. La fel, folosirea focului nu a dus la o supremaţie fără de tăgadă pentru Homo erectus sau neanderthalieni. Se pare că în cazul lui Homo sapiens a fost vorba de altceva.

Ceea ce o serie de specialişti actuali consideră că este factorul ce a dus la apariţia omului modern a fost limbajul articulat şi capacitatea de a transmite pe această cale informaţii de orice tip.

Analizând modul în care transmiterea diferitelor tipuri de informaţii în lumea vie se constată că de regulă, la cea mai mare parte a animalelor, informaţia de la o generaţie parentală la una descendentă este transmisă pe calea ADN-ului. Fiecare generaţie descendentă trebuie să „înveţe” din nou din interacţiunile cu mediul de viaţă. La unele grupe – păsări, mamifere – această informaţie este suplimentată şi de altceva. Aceste organisme au grijă de progenitură şi părinţii „educă” noua generaţie, iar în acest fel o serie de informaţii pot persista în cadrul grupului familial (cazul maimuţelor japoneze din specia Macacca fuscata

33

care au învăţat să spele diferite alimente în apă de mare pentru a le curăţa de pământ şi de a le da un gust sărat este deoesebit de elocvent în acest sens).

Insă, analiza modului de transmitere a informaţiei la animale este caracterizat doar prin dezvoltarea unor structuri de transmitere şi de recepţionare a acestor informaţii, ceea ce constituie un sistem de comunicare eficient, dar nu un limbaj. Stocarea informaţiilor în creier permite utilizarea lor la momentul oportun. Insă, încercările de descifrare a limbajului cimpanzeilor - speciile cele mai apropiate de om – a relevat un alt fapt interesant: limbajul cimpanzeilor nu este capabil de a adopta sintaxa, ori, pentru a deveni un limbaj aşa cum îl înţelegem noi, un sistem de comunicare trebuie să posede sintaxă şi gramatică.

Pe de altă parte, dezvoltarea limbajului articulat la populaţiile de hominide a permis dezvoltarea unui sistem cu totul deosebit de transmitere a cunoştinţelor, la început pe cale orală iar mai apoi sub formă pictografică şi scrisă. Dezvoltarea vorbirii poate fi pusă în legătură directă cu dezvoltarea creierului, deoarece în acest mod se poate explica şi existenţa ariilor de asociaţie aşa de extinse în creierul uman.

Cum anume s-a produs acest proces de mărire a creierului la hominidele de tip sapiens este o altă problemă controversată, pentru explicarea căreia s-a recurs la ipoteze variate, de la rolul învăţării şi până la canibalism şi consumarea creierului congenerilor ucişi.

Evoluţia creierului la hominide şi australopitecine nu este însă greu de explicat dacă se ţine cont de anumite legităţi ale evoluţiei. Astfel, în condiţii de presiune ecologică intensă – cum au fost cele din Africa în perioada quaternară – populaţiile periferice ale unei specii sunt cele mai expuse la apariţia de caractere evolutive noi. Acest caractere noi le pot face atât de eficiente încât pot ocupa întregul areal al specie parentale, pe care o înlocuiesc în timp prin competiţie directă sau indirectă. Si în cazul hominidelor a avut loc un astfel de proces. Dintr-un grup de australopiteci gracili de tip africanus s-a diferenţiat linia evolutivă care a dus la Homo rudolfensis. Prin presiunile selecţiei, de la forme cu creier de 500 cm3 cât avea Australopitecus africanus s-a trecut la forme cu creier de 700 cm3, cât avea Homo rudolfensis. Noul tip de creier, întâlnit şi la Homo erectus – specie pentru care filiaţia cu australopitecinele este mai greu de evidenţiat în prezent din lipsa fosilelor, a înregistrat o creştere lentă în volum timp de circa 1 milioane de ani, atingând în final 800 – 1000 cm3. La omul modern, volumul creierului a atins 1350 cm3; chiar dacă Homo neanderthalensis avea un creier mai mare – de 1600 cm3 – raportul masă corporală – creier nu este la fel de favorabil ca în cazul lui H. sapiens. Toată această trecere în revistă a evoluţiei creierului arată că în evoluţia hominidelor un loc primordial pentru supravieţuire l-a avut sporirea treptată a inteligenţei, care a contracarat lipsa naturală a unor arme de apărare sau a unor adaptări specifice la mediu.

Evoluţia hominidelor mai este marcată şi de o altă trăsătură specifică – capacitatea de realizare a diferitelor tipuri de unelte. Primele tipuri de unelt sunt atestate la populaţiile de Homo rudolfensis. La Homo erectus uneltele devin mai elaborate (cultura aucheuliană), dar acest tip de unelte nu se mai modifică deloc pentru cei 1,5 milioane de ani de evoluţie ai acestei specii, cu toate că au existat şi în acest caz variante pentru anumite zone geografice. Uneltele neandertalienilor – cunoscute sub denumirea de cultură musteriană – au cunoscut aceeaşi evoluţie – tipul de unelte atribuite omului de Neanderthal nu se modifică practic aproape deloc, chiar dacă erau în mod clar mai sofisticate decât cele ale lui H. erectus. Homo sapiens însă s-a caracterizat nu numai prin unelte mai elaborate – cultura aurignaciană – ci şi prin capacitatea de a-şi îmbunătăţi permanent aceste unelte. O simplă trecere în revistă a tipurilor de unelte primitive de vânat este extrem de edificatoare în acest sens. Interesantă este descoperirea unor unelte de acest tip în situri locuite de neanderthalieni, ceea ce lasă deschisă atât ipoteza schimbului în natură între cele două specii fie ipoteza capturării lor prin luptă. In cazul lui Hiomo sapiens mai putem lua în discuţie şi un alt aspect, care pentru celelalte specii nu poate fi analizat – şi anume evoluţia relaţiilor din cadrul grupului. Se poate pune întrebarea dacă comportamentul specific al omului nu a fost un factor hotărâtor în ceea ce priveşte selecţia naturală. Comportamentul grupurilor umane se caracterizează printre altele prin altruism faţă de membrii aceluiaşi grup. Intrajutorarea membrilor propriului grup este diferită la om comparativ cu alte tipuri de animale – în special mamifere. In cazul populaţiilor umane există trei tipuri de comportament altruistic: altruism faţă de

34

progenitură, altruism preferenţial faţă de membrii propriului grup familial şi altruism faţă de membrii aceluiaşi grup social. Primul tip de comportament altruistic este prea evident pentru a mai necesita explicaţii. Prin acest comportament se îmbunătăţeşte rata de supravieţuire a propriei descendenţe. Al doilea tip de comportament este explicat prin favorizarea unui genotip comun – toţi membrii unui grup familial au un număr mai mare de gene comune decât grupele familiale diferite. Astfel de comportamente există nu numai la om ci şi la alte tipuri de specii – la insectele sociale, la păsări, la mamifere (canide, felide, primate, suricate etc). In acest fel, prin sprijinul unei rude apropiate este favorizată de fapt propria aptitudine, tocmai din cauza genelor comune (J.B. Haldane). Al treilea tip de comportament altruistic se întâlneşte în grupele umane în mod constant, chiar dacă aceste grupe sunt formate din indivizi care aparţin şi altor familii. Insă, în cazul acesta, indivizii care nu fac parte dintr-un grup familial pot creşte valoarea grupului în faţa selecţie naturale chiar dacă relaţiile de altruism faţă de ei sunt mai slabe comparativ cu relaţiile faţă de membrii propriului grup familial. Ajutorul reciproc este o altă trăsătură care caracterizează membrii unui anumit grup. Datorită competiţiei dintre diferitele grupe umane pentru resurse, acest ajutor reciproc este uşor de înţeles, ca şi comportamentul faţă de străini, percepuţi de regulă de populaţiile umane primitive ca duşmani. Si în acest caz exemplele sunt prea cunoscute ca să mai necesite explicaţii suplimentare. Comportamentul nu pare a fi altceva decât o reminiscenţă dintr-operioadă în care comptiţia pentru resurse era atât de acerbă încât un astfel de comportament era o necesitate de ordin practic. Ajutorul reciproc şi comportamentul faţă de străini este întâlnit însă şi la alte grupe de animale – atât la nevertebrate – cazul insectelor sociale este extrem de evident – ca şi în cazul vertebratelor. Din acest punct de vedere, practic omul nu constituie deloc un caz singular. In ceea ce priveşte comportamentul faţă de străini, unii specialişti au mers până acolo încât au denumit istoria hominidelor – în special a lui Homo sapiens – drept o istorie a genocidului (Mayr, 2001). Date recente rezultate din observarea comportamentului în natură al cimpanzeilor arată surprinzător cam acelaşi lucru – şi anume că două grupuri care vin în contact dezvoltă relaţii de tip conflictual care merg uneori până la exterminarea unui a din grupuri. In fond acelaşi comportament nu este altceva decât o reflectare a legilor selecţiei naturale. Comportamentul altruist faţă de străini de grupul propriu este în fapt o abatere de la selecţia naturală, ca multe alte aspecte proprii societăţii umane. Teorii şi ipoteze privind antropogeneza Apariţia şi evoluţia omului au reprezentat subiecte care au suscitat dintotdeauna interesul. Incă din cele mai vechi timpuri oamenii şi-au pus întrebări referitoare la originea lor şi au înercat să răspundă în conformitate cu cunoştinţele diferitelor epoci. Fără a insista asupra ideilor extrem de interesante pe care diferitele tipuri de societăţi umane le-au avansat de-a lungul timpului cu privire la acest subiect, vom prezenta în cele ce urmează câteva din teoriile ştiinţifice privind apariţia şi evoluţia omului. Problemele pe care evoluţia omului şi procesul de umanizare le pune sunt însă puţin diferite de cele întâlnite în lumea vie datorită particularităţilor specifice ale omului – limbajul articulat, capacitatea intelectuală cu totul deosebită - gândirea, conştiinţa, organizarea socială. Umanizarea prin selecţie naturală Aveastă teorie a fost fundamentată de Charles Darwin, care a demontrat că, exact ca şi alte specii, omul este o specie variabilă din punct de vedere morfologic şi că din acest punct de vedere populaţiile umane sunt supuse selecţiei naturale ca şi orice alte populaţii ale altor specii. Omul a apărut din strămoşi de tip antropoid în urma unor serii de mutaţii succesive, iar selecţia naturală a fost cea care a favorizat fixarea genelor umane. In conformitate cu părerile lui Darwin şi ale evoluţioniştilor neodarwinişti, toate

35

trăsăturile caracteristice ale omului – inclusiv viaţa afectivă sau inteligenţa – au fost fixate prin selecţie naturală, iar omul ca specie este un produs al mutaţiilor şi al selecţiei naturale.

In esenţă această teorie este perfect valabilă, dovezile oferite de paleontologie ca şi cele ale biologiei moleculare indicând fără urmă de îndoială că faţă de strămoşii antropoidieni specia umană a câştigat o serie de trăsături morfologice noi şi materialul genetic s-a modificat în acelaşi mod atestat pentru toate speciile de vieţuitoare. Insă, unele din trăsăturile deosebite pe care le implică umanizarea nu oferă un avantaj deosebit din punct de vedere strict al selecţiei naturale explicate prin lupta pentru existenţă în condiţiile unui grup de vânători - culegători, ba chiar din contră. Datorită acestui fapt, o serie de alte teorii au încercat să aducă completări sau să ofere o altă viziune asupra evoluţiei omului.

Teoria sintetică a evoluţiei a preluat teoria lui Darwin, iar cea mai importantă contribuţie a acestei

teorii este reprezentată de nuanţarea unor aspecte ale selecţiei naturale. După cum o atestă datele recente privind modul de viaţă al oamenilor primitivi – aspecte necunoscute lui Darwin, dare pe care acesta le-a intuit în mod magistral - teoria sintetică a evoluţiei consideră că grupurile umane au evoluat treptat în populaţii, prin mărirea numărului de indivizi. In cadrul populaţiilor, indivizii se diferenţiau între ei prin inteligenţă, uşurinţa de a utiliza şi înţelege limbajul, rezistenţă la condiţiile de mediu, prolificitate. Aceste caractere sunt cele care au făcut obiectul selecţiei naturale şi ele au apărut în cadrul populaţiilor prin intervenţia aceloraşi factori ai evoluţiei – mutaţii, recombinare genetică, migraţii. Analizând populaţiile umane de pe glob, specialiştii au constatat că selecţia naturală a acţionat adesea în mod diferenţiat. Specia umană nu a beneficiat astfel de un singur tip de selecţie de la un capăt la altul al evoluţiei sale şi din aceste cauze şi obţinerea unei imagini de ansamblu este uneori dificilă.

Modul în care selecţia naturală a acţionat asupra caracterelor a variat de la caz la caz, în populaţiile umane acţionând toate tipurile de selecţie –direcţională, stabilizatoare, disruptivă - cât şi selecţia sexuală sau balansată.

Se consideră că rolul cel mai important l-a avut selecţia direcţională, care a favorizat acele populaţii numeroase alcătuite din indivizi mai eficienţi din punct de vedere evolutiv sub toate aspectele menţionate mai sus. Populaţiile mai mici sau cu indivizi mai puţin valoroşi sub aspect evolutiv au fost treptat eliminate prin selecţie naturală.

Selecţia stabilizatoare a acţionat în acele populaţii care vieţuiau în habitate unde condiţiile de mediu erau relativ constante şi care nu au avut timp îndelungat schimb de gene cu populţiile înconjurătoare. In astfel de populaţii au fost selectate anumite caractere morfologice specifice neesenţiale.

Selecţia disruptivă a acţionat totdeauna când un anumit grup uman s-a desprins dintr-o populaţie ancestrală şi a populat un nou habitat sau în cazul în care în habitatul iniţial au apărut modificări majore care au funcţionat ca o barieră. In astfel de cazuri, s-a realizat scindarea în subpopulaţii, fiecare dintre acestea evoluând separat.

In ce priveşte selecţia sexuală, aceasta s-a realizat datorită anumitor preferinţe atât pentru un sex cât şi pentru celălalt. Selecţia sexuală a acţionat atât în interiorul populaţiei cât şi între populaţii diferite.

In toate populaţiile umane a acţionat deasemenea şi o selecţie privind grija faţă de urmaşi, ca şi o selecţie care a vizat menţinerea coeziunii grupului. In anumite cazuri, în populaţiile umane a funcţionat şi selecţia între grupe sociale diferite, fapt atestat din punct de vedere istoric. Unii antropologi (Klein, 1977; Grant, 1985) sunt de părere că în cazul omului, pe lângă selecţia intraspecifică prezentată anterior a acţionat şi o selecţie interspecifică, deoarece de mai multe ori în decursul evoluţiei mai multe specii umane sau preumane au populat acelaşi habitat în acelaşi timp. Astfel de competiţii ar fi avut loc cel puţin între Paranthropus robustus şi Paranthropus boisei ca şi între Homo habilis şi Homo erectus ori în cazul Homo neanderthalensis – Homo sapiens. De fiecare dată, după cum relevă datele fosile, capacitatea intelectuală reflectată în mărimea creierului şi în capacitatea de a prelucra unelte au fost factorul determinant care au dus la succesul evolutiv al unei specii în defavoarea alteia. In

36

acest fel s-a ajuns la situaţia ca în loc de mai multe specii inteligente, o singură specie umană inteligentă să fie prezentă pe Terra în perioada actuală. Teoria fetalizării sau a neoteniei Această teorie a fost elaborată de Bolk, care a studiat asemănările frapante existente între aspectul craniului de la om şi de la puii nou-născuţi ai cimpanzeilor. O astfel de comparaţie arată că practic craniul uman adult este aproape la fel structurat ca şi craniul unui pui de cimpanzeu din specia bonobo (Pan paniscus). Ipoteza lui Bolk este că în cazul omului avem de-a face cu un fenomen de neotenie – fenomen întâlnit şi la alte grupe de vertebrate – şi care a permis apariţia unor descendenţi cu craniu şi implicit creierul mai mare. Cu toate acestea, teoria lui Bolk nu a avut parte de recunoaştere deoarece autorul susţinea că fiind vorba de un proces evolutiv, în timp se va ajunge la o revenire la tipul primordial – cel antropoidian... Acestei teorii i s-au asociat ideile mai noi ale lui Jean Chaline şi Didier Marchand, care consideră poziţia verticală şi mersul biped ca o premiză a umanizării. Ceea ce deosebeşte strămoşii omului de antropoide ar fi staţiunea bipedă. Primele tipuri preumane datorită bipedismului aveau un bazin diferit de cel al antropoidelor dar partea superioară a corpului şi craniul nu difereau de cele ale antropoidelor. Pornind de la observaţia că la om diferenţele între craniul adultului şi a celui de la copil sunt foarte mici în vreme ce la maimuţele antropoide aceste diferenţe sunt mari, cei doi antropologi au presupus că la om acest caracter a apărut datorită neoteniei. In sprijinul acestei teorii vine şi observaţia că multiplicarea numărului de neuroni este o caracteristică a stadiului juvenil, iar prelungirea acestui stadiu la om a permis creşterea accentuată a numărului de neuroni. Totuşi, această teorie are unele neajunsuri. Incercarea de a explica faptul că apariţia unui tip preuman cu craniul mare a fost însoţită de o restructurare a bazinului care a dus la o poziţie verticală şi la poziţionarea găurii occipitale în poziţie anterioară vine în contradicţie cu observaţia că australopitecii – care aveau cranii mici – aveau aceeaşi conformaţie a bazinului – şi deci aceeaşi poziţie verticală ca şi oamenii actuali.. Cu toate acestea, este clar că omul naşte copii înainte de termenul biologic. Craniul fiind încă moale poate suporta astfel naşterea, pentru că la o gestaţie de 18 luni – cât ar fi norma – datorită dimensiunilor capului naşterea nu s-ar putea realiza pe cale naturală. Dezvoltarea ulterioară a copilului în imediata apropiere a adulţilor timp foarte îndelungat comparativ cu alte primate a contribuit la dezvoltarea inteligenţei. Teoria cromozomială a umanizării Odată cu dezvoltarea cunoştinţelor despre genomul uman şi despre genomul diferitelor specii de primate s-a conturat o idee mai clară despre modul în care a apărut dacă nu omul, cel puţin genomul lui. Incă din 1967 (Vincent Sarich, Allen Wilson) a fost prezentată o schemă evolutivă a apariţiei omului, începând cu ancestori de tipul lui Shivapithecus. Potrivit specialiştilor, dacă se ţine cont de structura genomului, maimuţele din zona paleotropicală s-au diferenţiat în două linii în urmă cu 30 de milioane de ani, una din linii ducând la maimuţele actuale şi alta la antropoide. Din linia antropoidelor, acum 10 mimioane de ani s-au desprins gibonii (Hilobatinae) iar linia descendentă, incluzând strămoşii urangutanilor, cimpanzeilor şi gorilelor actuale ca şi pe cei ai australopitecilor şi oamenilor s-a scindat ulterior acum 8 milioane de ani când s-au separat strămoşii urangutanilor şi acum 5 milioane de ani când strămoşii oamenilor s-au despărţit de cei ai cimpanzeilor şi gorilelor. Aceste ramuri evolutive sunt caracterizate de un anumit număr de cromozomi. Analiza modului cum variază numărul de cromozomi şi mai ales cum este organizat materialul genetic pe cromozomi la diferitele specii de maimuţe inferioare, maimuţe antropoide şi la om a permis tragerea unor concluzii interesante. Astfel, evoluţia genomului a avut loc nu atât prin creşterea cantităţii de ADN prin mutaţii (de fapt analiza comparativă arată că între om şi cimpanzeu de exemplu diferenţele la acest nivel sunt aproape

37

neglijabile) ci mai ales prin fisiuni, inversii, translocaţii şi fuziuni cromozomiale. Astfel de fenomene se pot observa foarte uşor dacă se analizează cariotipul uman şi cel de la cimpanzeu de exemplu.

In legătură cu aceste observaţii au fost propuse mai multe ipoteze. Astfel, s-a avansat ideea că strămoşii omului s-au diferenţiat în urma modificării formulei genetice (Senorez), de la 2n – 28 cât au cimpanzeii, urangutanii şi gorilele actuale la 2n = 46. O astfel de modificare ar fi putut duce la apariţia unei noi specii într-un timp geologic foarte scurt, de circa 1 milion de ani.

De asemenea, analiza cromozomilor de la om şi celelalte maimuţe antropoide (Jean de Grouchy, 1975) arată că deosebirea esenţială apare datorită fuziunii a doi cromozomi acrocentrici (perechea a doua de cromozomi umani corespunde la două perechi de cromozomi acrocentrici de la cimpanzeu; în acest caz, printr-o fuziune, s-a trecut de la 2n = 48 la 2n = 47). Pe lângă această diferenţă, mai apar unele deosebiri datorate unor inversii pericentrice sau pracentrice (faţă de urangutan, genomul uman se deosebeşte prin 7 inversii pericentrice, 3 inversii paracentrice, o modificare complexă; faţă de genomul de la gorilă – prin 8 inversii pericentrice, 2 inversii paracentrice, o fuziune telocentrică, o translocaţie; faţă de cimpanzeu - 6 inversii pericentrice, o inversie paracentrică, o fuziune centrică; Dutrillaux, 1975). Pornind de la indivizi cu 2n = 47, s-a imaginat o teorie bazată pe existenţa unui cuplu primordial unic la care a apărut acest caracter. Există posibilitatea ca atât ovulul cât şi al doilea globul polar să fie fecundaţi de spermatozoizi diferiţi în ceea ce priveşte cromozomii sexuali, iar în acest caz pot apare descendenţi de sexe diferite cu 2n = 47 cromozomi. Tinând cont de faptul că în grupurile de maimuţe acuplările incestuoase sunt frecvente, dintr-un astfel de cuplu rezultă şi descendenţi cu 2n = 46 cromozomi, care au stat la baza liniei filogenetice care a condus în final la omul actual.

Teoria biosocială Teoria a fost fundamentată de Fr. Engels, care abordând la nivelul cunoştinţelor de la sfârşitul secolului XIX evoluţia omului a arătat că pe lângă factorii biologici, în cazul omului au jucat şi o serie de factori sociali, dintre care rolul preponderent l-a avunt munca. In concepţia lui Engels, relaţiile sociale din grupurile preumane şi în special diviziunea socială a muncii au avut un rol hotărâtor în evoluţie prin intermediul relaţiilor mult mai complexe stabilite în acest caz. In felul acesta, apariţia muncii şi a relaţiilor sociale pe care le implică a generat în comunităţile umane o serie de tendinţe evolutive care nu sunt în concordanţă cu selecţia naturală. In concepţia lui Engels, relaţiile noi stabilite au devenit un factor preponderent în evoluţie în vreme ce selecţia naturală şi factorii biologici capătă un rol secundar. Teoria lui Maerth Teoria lui Oscar Kiss Maerth face parte dintre teoriile „exotice” privind umanizarea. Pornind de la analiza particularităţilor specifice omului – lipsa blănii, dispariţie perioadei de rut la femele, sexualitatea exacerbată, encefalizarea, regimul alimentar predominant carnivor, poziţia bipedă – Maerth consideră că umanizarea nu s-a realizat pe baza principiilor naturale ci împotriva lor, omul „creându-se singur”. Toate aceste particularităţi specifice omului mai degrabăproduc dezavantaje evolutive decât avantaje, consideră Maerth. Lipsa blanei duce la dispariţia protecţiei împotriva variaţiilor de temperatură şi nu numai. Poziţia bipedă implică o serie de probleme de natură fiziologică – afecţiuni circulatorii (varice, tromboflebite) determinate de faptul că inima trebuie să pompeze sângele contra forţei de gravitaţie; afecţiuni osoase datorită faptului că coloana vertebrală a devenit fragilă; afecţiuni ale sistemului respirator, legate inclusiv de dezvoltarea limbajului articulat (omul nu respiră natural ca alte animale utilizând predominant diafragma); afecţiuni ale sistemului digestiv (hernii). Dezvoltarea excesivă a creierului a dus la pierderea capacităţii de comunicare extrasenzorială, ca şi de anumite procese patologice datorate presiunii pe care lichidul cefalorahidian o exercită asupra creierului.

38

Hipersexualizarea este în concepţia lui Maerth o consecinţă a faptului că hormonii hipofizari pot acţiona ca un drog sexual în cazul consumării acestui organ. Prin consumarea creierului – aspect care se observă şi astăzi la cimpanzei – s-a generalizat un comportament deviat, dominat de pulsiunile sexuale. Teoria rolului predominant al sexualităţii Elaborată de Helen Fischer, această teorie ia în discuţie sexualitatea. Conform acestei teorii, femelele cu potenţial reproducător crescut vor fi preferate de masculi şi în acest fel descendenţii lor vor fi mai numeroşi. In acest fel s-au selectat acele linii filogenetice care aveau o capacitate mai mare de reproducere şi o sexualitate accentuată. Datorită faptului că stadiul juvenil dura mai mult, aceşti juvenili erau mai bine hrăniţi şi aveau şanse mai mari de supravieţuire. Teoria evoluţiei în mediul acvatic Teoria acesta a fost elaborată de Alistar Hardy (1960), care pornind de la o serie de rgumente de ordin morfologic – printre care şi faptul că firele de păr de pe corpul umului au o cu totul altă orientare comparativ cu situaţia de la maimuţele antropide – opinează că bipedismul s-a realizat nu în mediul terestru ci în mediul acvatic. In conformitate cu această teorie, mediul acvatic avea o serie de avantaje – lipsa prădătorilor în primul rând dar şi protecţia faţă de temperaturile scăzute din timpul perioadelor glaciare. In acest fel s-a pierdut blana iar zonele acoperite cu păr sunt exact acelea unde prezenţa unor resturi de blană nu împiedica înotul. Pe de altăparte, s-a dezvoltat stratul adipos. Pe de altă parte, naşterea în mediul acvatic la om se desfăşoară mult mai uşor iar unii specialişti consideră că întregul proces al naşterii pare a fi programat pentru desfăşurare sub apă. Trecerea la mediul terestru a fost determinată tot de modificările climatului din perioada glaciară care au determinat scăderea suprafeţelor acoperite de apă în centrul Africii. Evoluţia culturală Una din caracteristicile tipic umane, care nu este întâlnită la nici un alt grup de animale în prezent este producerea unor artefacte. Din această categorie fac parte o gamă largă de unelte, arme sau obiecte de podoabă care sunt asociate exclusiv cu speciile de hominide.

In prezent cimpanzeii sunt recunoscuţi ca utilizând unelte din crengi sau oase, sau din fire de iarbă pentru a extrage termite sau chiar pietre pentru a zdrobi unele alimente dure. Antropologii consideră că şi australopitecii robuşti sau specii la Australopitecus garthi utilizau unelte create din oase, coarne sau piei de animale – aşa-numita cultură „osteodontokeratică” – însă astfel de unelte nu se pot păstra sub formă fosilă.

Unelte tipice de piatră apar odată cu Homo habilis, şi sunt reprezentate de aşa-numita cultură

„Oldovan” – bolovani de râu rotunzi folosiţi pentru zdrobit alimente, aşchii pentru răzuit carnea de pe oase. Acest tip de unelte este cunoscut doar din Africa. Trebuie menţionat că în funcţie de tipul de unelte de piatră folosite, diferitele culturi umane se împart n trei epoci importante – paleolitic inferior, mijlociu şi superior, cultura oldovaneană reprezentând debutul primei perioade.

39

Unelte de un tip nou, mai sofisticate – cultura acheuleană – sunt caracteristice lui Homo ergaster, Homo erectus sau Homo heidelbergensis iar mai târziu de neanderthalieni şi Homo sapiens timpuriu. Acest tip de unelte era dominat de topoare de piatră de mână în formă de migdală sau de picătură de apă, cizelate în special din silex după o tehnică destul de simplă, de desprinderea aşchiilor prin lovirea cu pietre mai dure. Primele unelte de acest tip au fost descoperite în situri africane cu o vechime de circa 1, 5 milioane de ani.Astfel de topoare fără coadă au avut o extrem de largă răspândire peste tot unde s-au descoperit resturi fosile de hominide şi au reprezentat peincipalul tip de unealtă pentru o perioadă de circa un milion şi jumătate de ani – neanderthalienii le-au folosit până în urmă cu circa 50 000 de ani. O situaţie interesantă s-a înregistrat în China şi Asia de Sud-Est. Cu toate că zona respectivă era populată de hominide, aici nu s-au întâlnit niciodată topoare de piatră de tipul celor descrise mai sus. Una din posibilele explicaţii ale lipsei acestor unelte ar fi aceea că în zonă se foloseau pe scară largă unelte din bambus, care erau la fel de eficiente pentru sfâşiat carnea şi pentru dezosare, dar care evident că nu s-au păstrat ca fosile.

In paleoliticul mijlociu, tipul de unelte din piatră realizate de Homo sapiens – dar şi de neaderthalieni – este destul de mare. Inafară de topoarele de mână pot fi amintite răzuitoare, lame de piatră de diferite mărimi ca şi pietre masive care se presupune că erau folosite pe post de târnăcoape, pentru doborârea unor copaci masivi.

In aceeaşi perioadă apar şi unele modificări ale ritualurilor de înmormântare: în Orientul Apropiat (Israel) au fost descoperite morminte umane în care erau îngropate şi capete sau fragmente de capete de animale – un bărbat din Skhul a fost înmormântat cu un maxilar de porc în braţe iar un copil cu un cap de cerb cu coarne a fost descoperit în situl apropiat de la Quafzeh.

In această perioadă apare clar faptul că oamenii primitivi acţionau coordonat pentru capturarea şi uciderea unor animale de talie mare cum sunt rinocerii lânoşi sau mamuţii (astfel de mamifere nu erau vânate niciodată de lei pentru că erau mult prea puternice; numai un grup uman coordonat putea spera să vâneze cu succes un mascul adult de rinocer sau un mamut). Astfel de prăzi erau ulterior prelucrare cu mare eficienţă – carnea era detaşată de pe oase după jupuire, oasele dezmembrate şi zdrobite pentru extragerea măduvei. Aceste activităţi erau proprii atât lui Homo sapiens cât şi neanderthalienilor. Tot din aceeaşi perioadă datează şi folosirea diferitelor resturi de mamuţi pentru construirea unor adevărate adăposturi permanente.

Paleoliticul superior, care începe cu circa 400 000 ani în urmă, apar o serie de noi inovaţii. In urmă cu circa 300 000 de ani în urmă începe să fie folosită o tehnică specială, de conturare a formei uneltei care urmează a fi desprinsă din blocul principal de piatră. In acest fel, apar unelte mai sofosticate şi mai perfecţionate. Pe de altă parte, în aceeaşi perioadă, tehnica veche, de a realiza o singură unealtă dintr-un bloc de piatră este completată de una nouă: dintr-un bloc iniţial erau desprinse o serie de aşchii care erau prelucrate ulterior cu alte unelte – de regulă de os sau corn. In acest fel apar o serie de unelte de tip nou, ca „pumnale” sau cuţite de os cu lamă de piatră, topoare cu mâner de os şi lamă de piatră sau bastoane de os cu perforaţii la un capăt, care sugerează folosirea lor ca scripeţi. Din aceeaşi perioadă datează folosirea aruncătorului de suliţă, a acelor de cusut din os, a harpoanelor cu vârf multiplu etc. Dintre obiectele de podoabă, încep să fie folosite pe scară largă mărgelele de os, scoici sau cochilii de gasteropode, pandantive de fildeş prelucrat, ca şi folosirea ocrului pentru ornarea diferitelor artefacte. In aceeaşi perioadă este atestată folosirea vetrelor de foc. Ritualurile de înmormântare capătă noi trăsături şi se poate remarca un început de stratificare socială – au fost descoperite unele schelete umane bogat împodobite cu mărgele laborios realizate, cu toate că cea mai mare parte a resturilor umane nu beneficiază de astfel de tehnici speciale de înhumare.

40

41

Arta ca manifestare specific umană este după datele pe care le avem până în prezent un atribut al

populaţiilor de Homo sapiens (după toate probabilităţile neanderthalienii nu au creat ceea ce astăzi înţelegem prin acest concept). Oamenii de acum 75 000 de ani din Africa posedau toate calităţile omului modern actual în ceea ce priveşte capacitatea intelectuală, astfel încât moştenirea lăsată sub formă de stauete, desene rupestre sau basoreliefuri nu poate să impresioneze prea tare în lumina datelor actuale. Cele mai multe dovezi de artă paleolitică datează din Europa perioadei de acum 25 000 – 13 000 de ani; în această perioadă au fost create marile galerii pictate din peşterile din Spania (Altamira) sau Franţa (Lascaux, Ardeche, Cosquer, Chauvet), Dolni-Vestonice (Cehia). Desenele extrem de realiste înfăţişează practic toată fauna de mamifere mari din Europa perioadei glaciare; statuete sau sculpturi datând din aceeaşi perioadă surprind extrem de realist atât aspecte din viaţa unor animale – urşi, lei, reni, bizoni – ca şi din aspecte având legătură directă cu omul – faimoasele statuete feminine de tip „Venus obeză”.

Un alt aspect prin care populaţiile umane se diferenţiază net este reprezentat de construirea de adăposturi.

Cele mai vechi urme de adposturi umane dateaza de circa 2 000 000 de ani si au fost descrise din defileul Olduvai. Este vorba de mici cercuri de pietre care probabil mentineau crengi in pozitie verticala. Acest tip de adapost era opera lui Homo habilis, specie capabila sa foloseasca unelte si sa le produca intr-o oarecare masura, folosea focul si stabilea tabere, in urma cu circa 3 000 000 de ani.

Unele dintre adaposturile descoperite erau construite din lemn cum este cazul celei de la Terra Amata, (Nisa, Franta), datand din perioada glaciarului Mindel (450 000 – 380 000). In interior era situata o vatra de foc iar constructia in sine era din crengi intarite la baza cu pietre masive. Astfel de adaposturi se cunosc din toata perioada aleoliticului inferior iar structura lor ramane nemodificata timp de peste un milion de ani.

Din perioada acheuleana (500 000 – 400 000 ani in urma) datează adaposturi cum este cel de langa Nisa (Franta). Intr-o pestera au fost descoperite resturile unui cort din piei de animale intinse pe un cadru din ramuri, tot ansamblul fiin ancorat cu pietre. Interiorul acestui adapost era de 11/3,5 m si era impartit in doua incaperi – una mai mare care avea si o vatra de foc si una mai mica. Ambele incaperi erau pardosite cu blani, ierburi si alge marine. Pentru incalzit, ocupantii – cel mai probabil neanderthalieni - foloseau lemn de pin, cu toate ca padurile din zona ofereau si o serie de alte esente lemnoase.

In zona Cernigov, langa localitatea Mezin, au fost descoperite fundamente de colibe formate din mandibule de mamut. Aceste structuri sustineau o colibe tipice pentru vanatorii de mamuti; acoperisul si peretii erau din piei de mamut, iar in interior erau folosite piei de la alte specii – ursi, lupi, vulpi – pentru dormit si asternut pe jos. In aceeasi zona au fost descoperite si structuri bazale in care defensele de mamut erau inca in picioare. Pe aceste structuri erau asternute piei de mamut, ancorate in colturi pentru a mentine forma; vatra de foc nu lipsea din interior.

In afara de colibe, au fost descoperite si o serie de resturi de corturi. In paleoliticul superior – cu

circa 15 000 – 10 000 ani în urmă - populatiile de vânători aparţtinând culturii magdaleniene foloseau corturi care se aseamanau mult cu corturile indienilor nord-americani – pieile de animale erau cusute intre ele si asezate pe o structura de lemn iar baza era intarita cu un strat de pietre. In jurul unor astfel de adaposturi s-au gasit o serie de resturi de unelte din piatra. Unele din aceste corturi erau duble, ca cel descries de la Pogenwhitch care includea o structura de mijloc care unea doua corturi independente, fiecare cu vatra sa de foc.

Intre adaposturile multiple pot fi citate si doua colibe lungi descoperite la Kostienki, langa Alexandrova (Ucraina). Diemnsiunile erau de 33.5/5,5 metri lungime si includeau zece corturi individuale. Acest adapost era conceput pentru a permite scurgerea zapezii topite de pe acoperis.

42

Sfârsitul paleoliticului este marcat şi de un alt tip de constructii – cele megalitice. Dolmene si cromlech-ur apar pe toata suprafata Europei cu circa 7 000 de ani in urma. In aceasta perioada, de pe actualul teritoriu al Serbiei este atestata folosirea uneltelor de cupru, iar acest intarvel de timp marchează trecerea spre o noua perioada a evolutiei umane – cea istorică.

Relaţiile în cadrul comunităţilor umane Reconstituirea comportamentului hominidelor este relativ greu de realizat. Practic, pentru a elucida

aceste aspecte ne putem baza doar pe dovezi indirecte extrem de interpretabile sau pe modul de comportament al unor populaţii actuale aflate pe o treaptă de evoluţie similară.

Dacă se analizează relaţiile care au loc între sexe sau grupele de vârstă la maimuţele antropoide actuale poate da unele indicaţii despre relaţiile de acelaşi tip de la australopitecine sau alte specii primitive. In cazul gibonilor, cele mai primitive antropoide actuale, masculii şi femelele formează perechi monogame, cu masculii şi femelele efectuând o serie de activităţi împreună. Urangutanii au o structură diferită la nivel populaţional: masculii şi femelele sunt separaţi, de regulă un mascul împerechindu-se cu mai multe femele aflate pe teritoriul său. Gorilele practică poligamia de grup, un mascul adult conducând un grup de femele şi de masculi tineri care sunt îndepărtaţi din grup în momentul în care ating vârsta adultă şi devin argintii pe spate. Cimpanzeii – Pan troglodytes - au caracteristic grupurile dominate de masculi înrudiţi între ei, care apără un teritoriu, culeg hrana, vânează şi protejează femelele de prădători sau de alţi masculi din grupuri din apropiere sau se angajează în conflicte deschisăcu masculii din aceste grupuri pentru hrană sau teritoriu. Femelele nu sunt o constantă în grup, ele putându-şi schimba grupul în vreme ce la masculi acest comportament este mult mai rar. Spre deosebire de cimpanzeii obişnuiţi, companzeii bonobo – Pan paniscus - au o societate mult mai complexă. Sunt atestate astfel grupuri familiale dominate de femele. Masculii sunt legaţi de asemenea de femele, iar un mascul îşi datorează de cele mai multe ori rangul social înrudirii cu femela dominantă, lucru care nu se întâmplă în cazul cimpanzeilor obişnuiţi. De remarcat că o societate cu astfel de relaţii nu se întâlneşte la nici o altă specie de primat actual.

Din perspectiva acestor date, este relativ greu de apreciat ce tipuri de relaţii apăreau în cadrul grupurilor de antropoide din miocen, pliocen sau în cazul australopitecilor. Faptul că nu apar diferenţe notabile între masculi şi femele la cele mai multe grupe ne poate conduce la concluzia că relaţiile se asemănau cu cele existente la primatele antropoide actuale, dar acestea sunt simple supoziţii.

Homo sapiens pare să fi dezvoltat relaţii similare cu cele existente la grupurile de cimpanzei, cu toate implicaţiile acestora. Grupurile umane primitive seamănă cel mai mult cu cele de la Pan troglodytes şi cu toate că societăţile umane sunt extrem de complexe şi tipurile de relaţii care apar pot fi extrem de complexe, asemănările comportamentale vin să le completeze pe cele de natură genetică, care indică cimpanzeii ca cei mai apropiaţi filogenetic de oamenii actuali.

Grupurile de Homo sapiens se bazau pe exploatarea hranei oferite de mediu. Grupuri de vânători-culegători, formate din bărbaţi, femei şi copii ocupau un anumit teritoriu cât timp acesta le oferea resursele necesare. Folosinţa îndelungată a unor vetre de foc – spre deosebire cu neanderthalienii care se pare că erau mult mai mobili – dovedeşte faptul că ocupau adesea un teritoriu anume pe care în exploatau în ceea ce priveşte resursele de hrană. Tinând cont de faptul că hrana nu era abundentă tot timpul, erau obligaţi să se deplaseze destul de des, iar în acest fel se explicăşi ocuparea treptată a întregului glob de populaţiile de vânători-culegători.

In legătură cu neanderthalienii, unii specialişti au propus o ipoteză interesantă şi anume aceea că bărbaţii şi femeile cu copii nu stăteau împreună decât o mică parte a timpului, bărbaţii vânând animale şi trăind separaţi în vreme ce comunităţi de femei şi copii se bazau mai degrabă pe o hrană formată din animale mărunte, peşte şi vegetale.

43

Grupurile umane primitive au fost nu odată în pericol de extincţie. O dovadă în acest sens este extrem de îngusta diversitate genetică pe care o posedăm ca specie. Faptul că cea mai mare diversitate genetică se întâlneşte la populaţiile khoisan din Africa de Sud în vreme ce toate celelalte populaţii umane de pe glob nu egalează diversitatea din interiorul unui singur grup african demonstrează nu numai că doar un grup mic de oameni a părăsit Africa şi descendenţii lor au cucerit ulterior planeta, dar şi că la un moment dat populaţia umană a fost în pragul extincţiei. Efectivul minim pe care l-ar fi atins populaţia umană la un moment dat este estimat undeva între câteva mii şi 10 000, ceea ce pentru o specie ca a noastră înseamnă pragul extincţiei.

Unii paleontologi au identificat şi acest moment, punându-l în legătură cu erupţia devastatoare a vulcanului Toba din Indonezia, care a erupt acum aproximativ 71 000 de ani. Datele paleontologice estimează că în comparaţie cu erupţia vulcanului Tambora, care a avut loc în 1815 reprezintă cea mai violentă erupţie cunoscută până în prezent, şi care a produs 20 km3 de cenuşă, a avut drept consecinţă apariţia unui an fără vară la latitudini temperate din cauza marii cantităţi de cenuşă împrăştiată în stratosferă, efectul erupţiei vulcanului Toba din Sumatra a fost devastator. Producând circa 800 km3 de cenuşă şi cu o coloană de fum care a urcat la peste 30 000 m, această erupţie a provocat dispersia unui strat aproape uniform de sulfuri în stratosferă strat care s-a dispersat extrem de greu. Cenuşa depusă până în India atinge în unele locuri peste 3 metri grosime (6 m în unele cazuri). Consecinţa a fost o iarnă dură care adurat nu mai puţin de 6 ani, după care s-a instalat pentru 1000 de ani o glaciaţiune în decursul căreia temperaturile au fost mai scăzute comparativ cu ultimul maxim glaciar de acum 18 – 20 000 ani. Aceste efecte sunt probate atât de concentraţia unor izotopi ai oxigenului în gheaţa antarctică cât şi din datele înregistrate în unele zone cu recifi de corali, cum este cazul celui din zona Bahamas.

In aceste condiţii, cea mai mare parte a populaţiilor umane, adaptate la climatul cald, au dispărut

treptat de pe tot globul, cu excepţia Africii, unde condiţiile tropicale şi habitatele variate au fost mai puţin afectate.

Evoluţia omului modern Toate datele paleontologice pe care le avem în prezent sugerau că originea lui Homo sapiens este în Africa, de unde s-a răspândit treptat pe glob. Recent, datele biologiei moleculare şi geneticii au venit cu dovezi puternice în sprijinul aceleiaşi teorii, astfel că ea nu mai este pusă în discuţie. Capacitatea craniană constantă a lui Homo sapiens arată şi că strămoşii noştri posedau aceleaşi potenţialităţi pe care le posedăm şi noi în prezent. Asa că este perfect legitimă întrebarea dacă în cazul omului evoluţia a fost doar un factor pur biologic sau unul mixt, biologic dar şi psiho-socio-cultural. Analiza comparativă a modului în care s-

44

au dezvoltat comunităţile umane indică tocmai acest ultim aspect, pledând pentru o evoluţie gradată – mai lentă la început şi din ce în ce mai accelerată în prezent – a unor caracteristici specific umane, care pun uneori cu totul altfel de probleme, care ies din cadrul legilor pur biologice. Când anume au apărut aceste capacităţi specific umane este greu de spus. Este clar că maimuţele antropoide nu le posedă decât în extrem de mică măsură, ca să nu mai vorbim de alte animale. Un faimos test care încereacă să ilustreze existenţa recunoaşterii sinelui – testul oglinzii – aplicat la cimpanzei, gorile şi urangutani a arătat că primele două specii sunt capabile să recunoască imaginea din oglindă ca fiind cea proprie; urangutanii însă nu au reuşit acest test, ceea ce poate indica unele răspunsuri. Din păcate nu putem aplica acest test speciilor umane şi preumane fosile.... Popularea globului de către om s-a făcut în trei etape. Prima etapă a avut loc cu circa 2 milioane de ani în urmă, când grupuri de Homo erectus (sau Homo ergaster după alţi antropologi) a populat zonele tropicale, până în Extremul Orient. Dovezile fosile din China, Vietnam şi Java, cu vârste cuprinse între 1,8 şi 1,9 milioane de ani vin să confirme acest lucru. O a doua etapă a fost cea a speciilor Homo heidelbergensis şi Homo neanderthalensis, prezenţi în Europa cu 800 000 ani în urmă. Unii antropologi consideră că omul de Neanderthal a fosty o ramură evolutivă europeană, desprinsă din cea a omului de Heidelberg, care a lăsat nenumărate urme în toată Europa în urmă cu 300 – 150 000 ani. Cel de-al treilea val de colonizare a fost cel al lui Homo sapiens, diferenţiat în Africa dintr-o altă ramură a hominidelor (Homo ergaster sau Homo heidelbergensis). In perioada actuală, datele oferite de analiza ADN mitocondrial (teoria Evei africane) – Rebecca Cann, Alan Wilson, 1987; Veronique Barriel, 1999) sau de analiza cromozomului Y (teoria Adam) demonstrează că evoluţia omului a avut loc în Africa.

Analiza ADN-ului mitocondrial de la 147 de persoane diferite originare de pe tot globul (20 din Africa, 46 persoane de rasă albă din Europa, America de Nord şi de Sud, 34 din Asia, 21 aborigeni din Australia, 26 din Noua Guinee) a demonstrat că practic populaţia actuală umană se împarte în trei grupe – unul, cu o mare diversitate în ce priveşte ADN-ul mitocondrial, format exclusiv din africani, un al doilea grup, format din asiatici şi un al treilea grup care include africani şi toate celelalte tipuri de populaţii analizate. Pe de altă parte, toată populaţia umană ar proveni din descendenţa unei singure femei – „Eva mitocondrială” – care a trăit în Africa la sud de Sahara, cu circa 250 000 ani în urmă.

Analiza cromozomului Y la un număr de 2262 de bărbaţi provenind de pe tot globul (Peter Underhill, Michael Hammer, 1997) a relevat un aspect similar, şi anume că toate persoanele analizate au un singur strămoş comun pe linie masculină – denumit „Adam” de către specialiştii americani, strămoş care a trăit în Africa în urmă cu circa 200 000 – 300 000 de ani (în cazul lui Underhill, cifrele erau 68 000 – 280 000 ani iar în cazul lui Hammer – 69 000 – 316 000 ani). Ca şi în cazul „Evei mitocondriale”, zona de origine este aceeaşi Africă sud-sahariană. Modul în care a fost efectuată această diferenţiere a fost relativ simplu – cercetătorii americani au observat că cea mai mare parte a persoanelor analizate aveau la nivelul cromozomului Y o secvenţă mutantă, în vreme ce doar o parte posedau structura ancestrală. Observând modul de distribuire a acestei structuri ancestrale, s-a demonstrat că acesta nu apare decât la unele populaţii africane în timp ce structura derivată este prezentă atât la alte populaţii africane cât şi la restul populaţiilor de pe glob. Concluzia este una singură: această mutaţie a apărut undeva pe continentul african iar descendenţii celui care a suferit această mutaţie sunt cei care au populat ulterior globul. Cei mai apropiaţi genetic de populaţiile umane ancestrale sunt boşimanii (populaţia khoisan), care au structura genetică ancestrală în proporţie de 20% în vreme ce sudanezii sau etiopienii o au doar în proporţie de 5% şi respectiv 3%.

In lumina acestor date s-a demonstrat clar că populaţia cu cea mai mare diversitate genetică este cea originară – şi aceasta este populaţia africană. Toate celelalte populaţii analizate au mult mai puţine variaţii ale ADN decât se întâlnsc la africani. Dintre populaţiile africane, cea mai diversă din punct de vedere genetic s-a dovedit a fi cea a khoisan-ilor din Kalahari, care reprezintă astfel grupul cel mai apropiat de strămoşii omului modern care au emigrat din Africa.

45

Analiza similarităţii genetice între populaţiile umane indică fără dubii faptul că africanii reprezintă o linie distinctă, europenii apar înrudiţi îndeaproape cu alte tipuri de caucazieni non-europeni (ainu) şi mai departe cu populaţiile din nord-estul Asiei, din zona arctică şi cu amerindienii. Această ramură are legături filogenetice cu populaţiile din Australia şi Noua Guinee iar acestea apar înrudite cu populaţiile din zona indo-pacifică şi cu cele din Asia de Sud-Est. Ceea ce este interesant este că şi analiza modului de înrudire a familiilor lingvistice arată aceleaşi legături – astfel există o familie mare de limbi indo-europene sau înrudite care cuprind limbile vorbite de popoarele de tip caucazian, de asiatici şi amerindieni, inclusiv de popoarele din zona arctică, o familie de limbi vorbite în Asia de Sud-Est, Australia, Melanezia, Micronezia şi Polinezia şi o a treia mare familie lingvistică ce include limbile africane. Faptul că cele mai vechi populaţii sedentare sunt atestate în zona Orientului Mijlociu nu mai este astăzi o enigmă. La sfârşitul perioadei glaciare, încălzirea climei şi creşterea umidităţii a făcut ca această zonă actualmente aridă să fie extrem de fertilă. Faptul că de aici a fost populată Asia şi nu Africa se datorează aceluiaţi climat care a fovorizat cu precădere popularea unor zone aflate la aceeaşi latitudine (Diamond Jarred), unde primele populaţii de agricultori întâlneau aceleaşi condiţii favorabile pentru culturile agricole. Din această zonă sunt originare cele mai importante plante agricole – cerealele de tipul grâului, orzului, ca şi cele mai importante animale domestice – vitele, ovinele, caprinele, porcinele, cabalinele. Interesant este că şi germenii patogeni ai celor mai importante tipuri de epidemii îşi au originea tot în această zonă, derivând din germeni de un tip similar de la animale, în special de la vite. Africa sau America, unde existau deja deşerturi întinse sau masive zone ecuatoriale au dezvoltat mai târziu populaţii mari stabile în comparaţie cu Orientul Mijlociu.

Distanţă genetică

Aborigeni australieni şi băştinaşi din Papua Noua Guinee

Europeni

Polinezieni

Populaţii africane

Melanezieni (Asia de S-E) Populaţii din Asia de N-E Populaţii din zona arctică a Asiei de N-E

Amerindieni

Populaţii de tip caucazian non-europene

0,066

0,020

0,059

0,046

0,046 0,044 0,044

0,102

0,205

0,015

0,015 0,068

0,018

0,029

0,010

0,093

0,15 0,10 0,05 0,00 0,20

Similaritate genetică