Organizatia Competitiva

Organizaţia

competitivă

Obiective

Specificarea şi prezentarea elementelor de caracterizare ale organizaţiei care doreşte să fie competitivă.

Stabilirea importanţei responsabilităţii sociale a organizaţiei în

cadrul mediului în care aceasta acţionează.

Identificarea relaţiilor care apar pe piaţă între consumator şi producător şi prezentarea importanţei acestora în obţinerea avantajului competitiv.

Precizarea determinanţilor pieţei eficientei şi rolul acestora în

analiza evoluţiei organizaţiilor pe piaţă.

Definirea dimensiunilor organizaţiilor competitive şi prezentarea caracteristicilor organizaţiei inovative şi a organizaţiei virtuale.

COMPETITIVITATE ŞI COSTURI

1

Pluralitatea definiţiilor organizaţiei arată nu numai punctul de vedere

al autorilor privind modul de interpretare al funcţionalităţii acesteia într-un anumit domeniu de activitate, dar şi stadiul evoluţiei cercetărilor în economie.

Dintre definiţiile organizaţiei întâlnite în literatura de specialitate se pot menţiona:

Definirea organizaţiei competitive

sistem structurat de interacţiune a oamenilor în vederea realizării unor obiective comune;

ansamblu de persoane care colaborează în vederea atingerii unor scopuri şi care se bazează pe reguli, norme, valori;

ansamblu de persoane care interacţionează pe baza unor norme bine stabilite, de obicei scrise, în vederea atingerii unor scopuri delimitate;

coordonare raţională a activităţii unui număr de oameni în vederea atingerii unor scopuri comune, explicit formulate, prin

ORGANIZAŢIA COMPETITIVĂ

diviziunea muncii şi a funcţiilor determinate precum şi prin stabilirea unei ierarhii a autorităţii şi a responsabilităţii;

grup de persoane fizice având o organizare de sine stătătoare, un patrimoniu propriu (ambele afectate realizării unui scop) şi personalitate juridică.

Definiţia utilizată în cadrul acestei lucrări, şi care corespunde

modului de abordare al problematicii organizaţiilor, ţine seama de reglementările actuale privind aprecierea calităţii (conform standardelor internaţionale ISO-9000:2001) şi de modalitatea de interpretare a managementului. Ca urmare, prin organizaţie se înţelege „o companie, corporaţie, firmă, întreprindere sau instituţie, sau parte din acestea, cu statutul de societate pe acţiuni sau nu, publică sau particulară, care are propriile ei funcţii şi administraţii”.

Pornind de la aspectele menţionate, organizaţia se caracterizează prin câteva elemente:

Orice organizaţie este formată dintr-un număr de persoane care asigură, potrivit calificării şi pregătirii profesionale, desfăşurarea de activităţi pentru realizarea de produse sau servicii.

Relaţiile personalului organizaţiei pot fi ordonate într-o anumită structură prin care se asigură atingerea de obiective comune.

Organizaţia funcţionează într-un anumit domeniu de activitate şi dispune de resurse materiale, financiare, umane la un nivel determinat de rolul şi importanţa lor în cadrul sistemului economico-social naţional din care face parte.

Activităţile organizaţiei sunt influenţate de: mediul intern naţional şi internaţional, relaţiile interne sau externe, deciziile manageriale, cantitatea şi calitatea resurselor materiale şi umane de care dispune, nivelul resurselor financiare.

Rezultatele activităţilor organizaţiei pot fi produse sau servicii, care atunci când apar pe piaţa poartă numele de mărfuri.


Dinamica sau inerţia organizaţiei în cadrul sistemului economico-social naţional este determinată de acţiunea unor factori: populaţia şi structura acesteia, resursele materiale şi financiare, răspunsul la comenzile macroeconomice, reglementările normative (legi, decrete, hotărâri), mărimea consumului pe anumite intervale de timp, cerinţele pieţei.

Prin stocarea şi prelucrarea informaţiilor organizaţia facilitează asigurarea şi transmiterea cunoştinţelor, ajutând astfel managerii să ia decizii în conformitate cu cerinţele fenomenului apărut sau dorit.

Existenţa organizaţiei asigură controlul şi reducerea conflictelor ce apar la nivel economic şi social, dă posibilitatea luării deciziilor consensuale pe plan local, permite limitarea incertitudinii şi adaptarea la condiţiile impuse de mediul intern şi extern.

Organizaţia reprezintă un spaţiu al deciziei, al formulării şi aplicării de strategii, al exprimării motivaţiei şi performanţei, al selectării, angajării, perfecţionării, promovării în ierarhie, al planificării carierei.

Formele de proprietate pot fi: private, publice sau mixte.

Fiecare organizaţie îşi are propria cultură, care, în mod implicit trebuie să asigure coeziunea membrilor ei.

In afara responsabilităţii determinată de obiectul de activitate

organizaţia are responsabilitate socială (sau este social-responsabilă) în cadrul societăţii. Organizaţiile pot produce prejudicii la nivelul lor dar şi societăţii dacă abordează sarcini care le depăşesc competenţele, valorile şi funcţiile


lor specializate. Peter Drucker în lucrarea „Post-Capitalist Society” (1993), furnizând exemplul spitalelor americane, arată că acestea şi-au pricinuit mult rău atât lor cât şi comunităţii, când au încercat crearea aşa numitelor ”clinici intra-urbane”. Acţiunile necesare, în acest caz, s-au situat dincolo de funcţiile organizaţiilor menţionate şi total în afara competenţelor acestora. Totuşi, cine trebuie să se ocupe de problemele societăţii ? Răspunsul este întotdeauna acelaşi: organizaţiile, care formează, împreună cu alţi reprezentanţi în mod colectiv societatea. Organizaţia nu poate fi indiferentă la schimbările din societate şi, ca urmare, în afara responsabilităţii legate de domeniul în care acţionează, exprimată prin performanta economică, educaţională, de asigurare a sănătăţii etc, trebuie să fie permanent conştientă de responsabilitatea sa socială, prin care participă la bunăstarea membrilor întregii societăţi. Conform celor prezentate mai sus, rezultă că organizaţiile au o răspundere în ceea ce priveşte relaţiile lor cu societatea, şi aici trebuie avută în vedere acea categorie numită în literatura de specialitate stakeholderi, adică persoane sau grupuri care au interese şi se implică direct sau emoţional într-o anumită organizaţie şi în performanţele acesteia, precum şi acele entităţi care se constituie în condiţii ale funcţionării organizaţiei: angajaţi, acţionari, clienţi, furnizori, comunitate.

Un model de responsabilitate socială larg acceptat, este cel elaborat de Keith Davis (sociolog şi economist american). El conţine cinci propoziţii care descriu de ce şi în ce mod o acţiune ce se încadrează în obiectul de activitate trebuie să protejeze şi să ameliorează bunăstarea societăţii şi a organizaţiei.

Propoziţia 1: Responsabilitatea socială rezultă din puterea socială. Această propoziţie are ca premisă faptul că obiectul de activitate şi afacerile au o influenţă sau putere considerabilă asupra unor aspecte sociale critice, cum sunt angajarea de populaţie minoritară sau poluarea mediului.

În esenţă, acţiunea colectivă a tuturor organizaţiilor dintr-o ţară sau zonă geografică determină proporţia populaţiei angajate şi constituie factorul determinant al asigurării unui mediu nepoluant. Pornind da la această premisă, Davis opinează că puterea organizaţiilor asupra societăţii


poate, şi chiar trebuie să determine societatea să le facă responsabile de condiţiile sociale.

Propoziţia 2: Afacerile trebuie să opereze ca un sistem deschis bidirecţional, care primeşte input-uri din societate şi asigură rezultatele sale publicului.

Conform acestei propoziţii, afacerea sau obiectul de activitate trebuie să ia permanent în considerare punctele de vedere ale reprezentanţilor societăţii pentru a întreprinde acţiuni pertinente şi coerente, în vederea susţinerii şi îmbunătăţirii dezvoltării sociale.

De cealaltă parte, societatea trebuie să evalueze performanţele organizaţiilor în ceea ce priveşte responsabilităţile sociale ale acestora. Davis sugerează că, pentru realizarea acestor deziderate, trebuie să existe o comunicare continuă, simplă şi deschisă, între organizaţii şi reprezentanţii societăţii.

Propoziţia 3: Costurile şi beneficiile sociale ale unei activităţi trebuie calculate înainte de a se proceda la desfăşurarea ei.

Aceasta propoziţie subliniază faptul că fezabilitatea tehnică şi profitabilitatea economică nu sunt singurii factori care influenţează luarea deciziilor economice, decizii care trebuie să ia în calcul atât consecinţele pe termen scurt cât şi cele în perspectivă, privind problemele potenţiale pe care le poate crea activitatea desfăşurată.

Propoziţia 4: Costurile sociale legate de orice activitate, produs sau serviciu trebuie suportate de către consumator. Prin această propoziţie se afirmă că orice organizaţie poate fi pusă în situaţia să finanţeze, în mod integral, activităţi care pot fi dezavantajoase din punct de vedere social. Costul menţinerii activităţilor social dezirabile în cadrul unei afaceri trebuie suportat de către consumatori prin preţuri mai mari, practicate la acele produse şi servicii legate de activităţile sociale necesare. Propoziţia 5: Organizaţiile cu profil lucrativ au datoria de a se implica în anumite probleme sociale care nu fac parte din preocupările lor.


Această ultimă propoziţie arată că, dacă organizaţia deţine competenţa de a rezolva o problemă socială, cu care poate să nu fie direct asociată în activitatea sa economică, trebuie totuşi să i se atribuie responsabilitatea pentru ajutarea societăţii în rezolvarea problemei respective.

Ariile de activitate în care organizaţiile se pot implica pentru protejarea şi îmbunătăţirea stării societăţii sunt numeroase şi se referă la: producţia propriu-zisă, practici de marketing, educare şi antrenarea angajaţilor, practicile filantropice, controlul mediului, relaţiile externe, siguranţa şi sănătatea angajaţilor.

Astfel: 1. Producţia se referă la:

standardele de calitate pentru produse; compararea produselor; ambalarea.

2. Practicile de marketing se exprimă prin: tehnici de vânzare; corectitudinea informării publicitare; rezolvarea reclamaţiilor clienţilor; practicarea de preturi corecte.

3. Educarea şi antrenarea angajaţilor cuprinde: programe de instruire; consiliere profesională; politica alocării de timp liber pentru instruire.

4. Practicile filantropice privesc: atragerea de instituţii sau alte organizaţii în acţiuni sociale; încurajarea implicării salariaţilor în rezolvarea unor probleme

sociale. 5. Controlul mediului se referă la:

evaluarea costurilor de protejare a mediului; procese ecologice nepoluante; programe de instruire a angajaţilor.


6. Relaţiile externe cuprind: dezvoltarea comunităţii; legăturile cu guvernul; dezvăluirea de informaţii pentru comunicare; legăturile internaţionale.

7. Siguranţa şi sănătatea angajaţilor se exprimă prin: măsuri privind mediul de lucru; îmbunătăţiri ale condiţiilor de muncă.

Deşi numeroase organizaţii desfăşoară activităţi sociale pentru care

devin responsabile, există totuşi multe controverse în ceea ce priveşte necesitatea sau caracterul oportun al realizării acestora.

a) Argumente împotriva implicării sociale a organizaţiilor Cel mai cunoscut argument împotriva implicării sociale a

organizaţiilor a fost dat de Minton Friedman, laureat al premiului Nobel pentru economie şi unul dintre cei mai influenţi economişti americani. Friedman arată că a face managerii deopotrivă responsabili faţă de acţionari, în ceea ce priveşte maximizarea profitului, şi de societate sub aspectul creşterii bunăstării generale a societăţii, reprezintă un conflict de interese care ar putea conduce la falimentul organizaţiilor. Potrivit lui Friedman, acest lucru se va produce dacă organizaţiile sunt forţate în mod constant să acţioneze social-responsabil, comportament aflat în conflict direct cu obiectivele acestora.

Friedman demonstrează, de asemenea, că angajarea de manageri cu un comportament social-responsabil nu este etic, întrucât aceştia vor cheltui în virtutea acestei optici bani care nu le aparţin.

Astfel, într-o organizaţie privată, un manager executiv este un angajat al celor care deţin afacerea, având o responsabilitate directă către angajatori, aceea de a conduce afacerea în acord cu dorinţele lor, aceasta însemnând obţinerea unui profit cât mai mare, respectând totuşi unele reguli elementare ale societăţii, legale si morale. Reducând acţiunile sale prin profitul organizaţiei, el aduce prejudiciu acţionarilor. Pe de alta parte, crescând preţurile de desfacere, el iroseşte banii clienţilor.


b) Argumente în favoarea implicării sociale a organizaţiilor Cel mai important argument în sprijinul unui comportament social-

responsabil al organizaţiei pleacă de la premisa că fiind un segment al societăţii exercită un rol deosebit asupra modului de existenţă al acesteia.

În plus faţă de cele menţionate mai sus, există argumentul conform căruia organizaţiile trebuie să realizeze acţiuni sociale pentru simplul fapt că profitabilitatea si creşterea impun responsabilitatea angajaţilor, clienţilor şi a comunităţii.

În esenţa, acest argument susţine faptul că acţiunile social-responsabile se constituie într-un mijloc de creştere a profitului organizaţiei.

c) Alte argumente pro şi contra responsabilităţii sociale a

organizaţiilor: în favoarea responsabilităţii sociale

1. Interesul organizaţiei este să ridice nivelul de dezvoltare al comunităţii în care îşi desfăşoară activitatea.

2. Acţiunile sociale pot fi profitabile. 3. Din punct de vedere etic este corectă implicarea socială a

organizaţiei. 4. Îmbunătăţeşte imaginea publică a organizaţiei. 5. Creşte viabilitatea sistemului afacerilor. Afacerile există

pentru a furniza beneficii societăţii. Societatea poate evolua sau poate renunţa la serviciile organizaţiei. Aceasta este „ legea de fier a responsabilităţii”.

6. Se pot evita o serie de neclarităţi privind aplicarea reglementărilor guvernului.

7. Normele socio-culturale reclamă implicarea organizaţiei în acţiuni social-responsabile.

8. Legile nu pot fi oricum promovate şi, de aceea, organizaţiile trebuie să menţină o societate în conformitate cu conţinutul acestora.

9. Cota acţiunilor va creşte pe piaţa financiară, întrucât ea va fi recepţionată ca fiind deschisă către public, deci mai puţin riscantă.


10. Societatea ar trebui să acorde organizaţiilor şansa de a rezolva anumite probleme sociale, în soluţionarea cărora guvernul a eşuat.

11. Organizaţiile sunt considerate de către specialişti că un rol bine determinat în societate dacă au resursele financiare şi umane capabile să rezolve problemele sociale.

împotriva responsabilităţii sociale

1. Intervenţia socială a organizaţiilor poate fi, în unele cazuri, ilegală.

2. Organizaţiile împreună cu guvernul pot crea, la un moment dat, o situaţie care ar dezavantaja societatea.

3. Acţiunile sociale nu pot fi măsurate. 4. Implicarea socială determină încălcarea condiţiilor pe care le

creează organizaţiile privind maximizarea profitului. 5. Costul responsabilităţii sociale este prea mare şi ar creşte

preţul mărfurilor foarte mult. 6. Organizaţiilor le lipsesc abilităţile sociale pentru soluţionarea

problemelor societăţii. 7. Poate dezechilibra balanţa de plăţi a statului. 8. Organizaţiile au oricum prea multa putere, care ar creşte în

ipoteza acţiunii sociale. 9. Populaţia nu poate avea control asupra implicării sociale a

organizaţiei. 10. Implicarea organizaţiilor în acţiuni sociale sunt, de obicei,

lipsite de sprijinul populaţiei.


2

Orice organizaţie acţionează pe piaţă, locul unde se desfăşoară

tranzacţiile dintre mărfuri şi unde se apreciază competitivitatea acesteia. În ceea ce priveşte definiţia pieţei există diverse puncte de vedere:

Piaţa, locul de manifestare

a competiţiei între organizaţii

piaţa este un proces în care cumpărătorii şi producătorii determină ceea ce vor să cumpere şi să vândă;

piaţă poate fi totalitatea relaţiilor dintre producători şi consumatori privind un marfă sau un grup de mărfuri cu delimitarea zonei geografice şi a intervalului de timp la care se referă;

piaţa reprezintă sfera manifestării şi confruntării ofertei şi cererii, a realizării lor prin intermediul actelor de vânzare-cumpărare;

piaţa reprezintă sfera economică în care producţia de mărfuri apare sub formă de ofertă, iar nevoile (solvabile) de consum sub forma cererii de mărfuri.


Pornind de la punctele de vedere menţionate se poate spune că piaţa este locul de întâlnire, la un moment dat, a dorinţelor consumatorului exprimate prin cerere şi a dorinţelor producătorului determinate de ofertă.

La descrierea unei pieţe, în general, sunt necesare a fi stabilite următoarele elemente: mărfurile; producătorii; consumatorii; relaţiile dintre consumatori şi producători; zona geografică; perioada de timp în care se desfăşoară tranzacţiile de mărfuri.

Un rol important în cadrul acestor elemente îl au relaţiile dintre consumator şi producător care pot fi de următoarele categorii:

relaţii de comunicare; relaţii de cooperare; relaţii de concurenţă; relaţii de poziţie; relaţii de distribuire (a rolurilor).

Relaţiile de comunicare între producător şi consumator constau în:

discuţii comerciale, corespondenţă, reclamă prin mass-media, promovare în scopul influenţării comportamentului consumatorului.

Relaţiile de cooperare se pot realiza pe orizontală sau verticală. În cazul unei cooperări orizontale, organizaţiile independente aflate pe aceeaşi poziţie a pieţei conlucrează. De exemplu, se poate realiza o reclamă comună tuturor producătorilor dintr-un domeniu sau comercianţilor individuali din cadrul unui centru comercial. În cazul unei cooperări pe verticală are loc cooperarea între organizaţii aflate pe poziţii diferite ale pieţei cum ar fi, de exemplu, cooperarea între producători şi organizaţiile comerciale.

Relaţiile de concurenţă care se caracterizează prin aceea că iau forma unei concurenţe între producătorii dintr-un domeniu prin produsele sau serviciile oferite, astfel încât aceştia să atragă consumatorii prin diverse mijloace promoţionale.

Relaţiile de forţă de pe piaţă constau în aceea că fiecare participant pe piaţă încearcă să influenţeze activitatea partenerilor concurenţi şi să câştige poziţii dominante pe piaţă. Un exemplu în acest sens îl constituie faptul că poziţia conducătoare a unei organizaţii constă în aceea că ceilalţi concurenţi trebuie să se adapteze politicii duse de conducătorul pieţei.


Relaţiile de distribuire a rolurilor, apar sub forma delimitării atribuţiilor şi sarcinilor ce revin fiecărui partener de piaţă în timpul desfăşurării tranzacţiilor. De exemplu, producătorii aşteaptă ca organizaţiile comerciale să preia anumite sarcini cum ar fi: depozitarea, prezentarea mărfurilor şi îndrumarea cumpărătorilor.

În literatura de specialitate pentru analiza pieţei se folosesc diverse tipologii dintre care cele mai întâlnite sunt următoarele:

a) după natura mărfurilor ce formează obiectul tranzacţiilor: - piaţa produselor; - piaţa serviciilor; - piaţa factorilor de producţie.

b) după criteriul geografic:

piaţa locală; piaţa regională; piaţa naţională; piaţa internaţională.

c) după cantitatea cererii şi ofertei:

Ofertă Cerere număr mare număr mic unicitate

număr mare

concurenţă perfectă

oligopol monopol

număr mic oligopson oligopol bilateral

monopol-oligopol

unicitate monopson monopson-oligopol

monopol bilateral

Desigur că sunt şi alte clasificări ale pieţei, însă cele menţionate sunt

utilizate în cadrul lucrării. Multe organizaţii se întreabă cum este piaţa pe care doresc să-şi plaseze produsele, serviciile sau resursele disponibile. Este eficientă sau nu ?


Cel mai adesea, organizaţiile înţeleg prin eficienţa pieţei capacitatea acesteia de a le permite obţinerea de profit satisfăcător (după ce au fost stabilite costurile de tranzacţionare şi după ajustarea rentabilităţii la riscul asumat). Însă din punctul de vedere al celor care analizează comportamentul pieţelor, inclusiv al participanţilor pe aceste pieţe, eficienţa acestora are cu totul alt înţeles.

Determinanţii eficienţei pieţelor, de care trebuie să ţină seama orice

organizaţie ce acţionează într-un mediu concurenţial, sunt consideraţi ca fiind în legătură cu alocarea resurselor, modul de operaţionalizare în acţiunile de tranzacţionare şi aspectul informaţional.

Astfel: Rolul pieţelor într-o economie competitivă este acela de a aloca

resursele disponibile astfel încât acestea să fie folosite în modul cel mai productiv posibil. Cu alte cuvinte, cel care face cea mai bună “ofertă de utilizare” a resurselor este cel care are prioritate să le primească.

Eficienţa pieţelor este privită şi din punct de vedere operaţional. O piaţă este considerată eficientă din punct de vedere operaţional atunci când costurile de tranzacţionare, necesare pentru operarea pe piaţă, sunt determinate în mod competitiv, ele trebuie să exprime efortul real al organizaţiei pentru a realiza produse şi servicii utile.

O piaţă este considerată a fi eficientă şi din punct de vedere informaţional, dacă oferă complet şi exact informaţiile relevante despre produse sau serviciile pe care le realizează si le comercializează.

Aşadar, o piaţă este considerată a fi eficientă dacă ea este

influenţată simultan de determinanţii menţionaţi. În ultimele trei decenii ale secolului XX, precum şi la începutul secolului XXI, cea mai frecvent analizată formă a eficienţei pieţelor este eficienţa informaţională. În legătură cu acest tip de eficienţă a apărut teoria legată de ipoteza pieţelor eficiente.


Principalele caracteristici, strâns legate între ele, ale ipotezei pieţelor eficiente sunt:

Preţurile curente de piaţă sunt reflectate în orice moment printr-o serie de informaţii disponibile oricărui solicitant, persoană fizică sau juridică.

Combinarea forţelor organizaţiilor în scopul de a obţine şi a exploata informaţiile trebuie să conducă la faptul că preţurile practicate trebuie să reflecte valoarea reală (denumită şi valoare fundamentală) a produselor şi serviciilor oferite.

Informaţiile trebuie să fie ieftine, adică să se obţină cu un cost scăzut sau să fie gratuite, şi în plus ele trebuie să fie disponibile pentru majoritatea participanţilor pe piaţă.

Preţurile afişate pentru orice produs sau serviciu urmează o evoluţie imprevizibilă, cu alte cuvinte, variaţia preţului înregistrată la momentul t + 1 este independentă de variaţia acestuia din momentul t, variaţie care deja s-a realizat

Din studiile efectuate pe diverse pieţe, s-a demonstrat că acestea

anticipează corect modificările ce vor avea loc cel puţin în ce priveşte profitabilitatea organizaţiilor, înainte ca respectiva informaţie să devină publică. Apariţia acestei situaţii este posibilă deoarece acestea folosesc mai multe surse de informare (cum ar fi rapoartele brokerilor, rapoartele diverşilor analişti, studiile de piaţă etc) pe care îşi bazează deciziile de vânzare–cumpărare a mărfurilor. Dacă “semnalele” primite în legătură cu o organizaţie sunt considerate corecte, preţul stabilit de aceasta va creşte şi majoritatea acestor creşteri vor apărea înainte ca informaţiile favorabile să fie publicate de organizaţia în cauză. Evident, preţurile scad dacă se anticipează apariţia unor informaţii nefavorabile.

Rezultatele testelor bazate pe observaţii au arătat că în cazul “ştirilor bune”, în medie 90% din creşterea preţului apare în cele douăsprezece luni care preced anunţarea publică a acestor ştiri şi numai 10% din creştere apare în următoarele luni. Situaţia este similară în cazul ştirilor nefavorabile.

Testele s-au efectuat şi asupra altor tipuri de informaţii, pe lângă cele privind profitabilitatea, iar rezultatele au fost asemănătoare. Toate acestea


au dovedit că nu se poate găsi o tehnică de tranzacţionare, bazată numai pe exploatarea informaţiilor deja publicate, care să permită obţinerea unei rentabilităţi suplimentare faţă de strategia pasivă de tipul „cumpără şi păstrează” (buy and hold).

Pentru a asigura cel puţin această formă a eficienţei pieţei, toţi participanţii pe piaţă joacă un rol important prin modul în care acţionează şi utilizează informaţiilor deţinute.

Evident, pieţele pot să fie ineficiente pe termen scurt şi să asigure doar obţinerea de profit suplimentar pentru una sau alta din categoriile de participanţi la piaţă. Dar aceste dezechilibre pe termen scurt tind să fie anulate de includerea informaţiei, pe care se bazează respectivele tranzacţii, în preţ şi astfel să reapară forma eficientă a pieţei.

Toate aceste afirmaţii arată că “regulile” pieţei eficiente, sunt importante pentru orice participant (producător, consumator) pe piaţă deoarece:

• pieţele nu au memorie, informaţiile despre evoluţiile pieţei nu conţin nici un indiciu cu privire la evoluţiile viitoare, mai ales ale preţurilor;

• participanţii trebuie să aibă încredere în preţurile afişate pe piaţă, deoarece aceste includ majoritatea informaţiilor disponibile despre mărfuri;

• nu există iluzii financiare, organizaţiile sunt interesate de rezultatele financiare obţinute pe baza tranzacţiilor indiferent de modul în care se contabilizează veniturile şi cheltuielile sau de modul în care se calculează profitul şi rentabilitatea.

• este de preferat alternativa care aduce rezultatele financiare cele mai importante cu eforturi acceptabile;

• dacă s-a analizat, cu atenţie, evoluţia pieţei se poate spune că s-a urmărit, destul de bine, comportamentul majorităţii participanţilor;

• numai interpretarea particulară a datelor disponibile şi, eventual, intuiţia pot să determine previziuni privind evoluţiile preţurilor şi ale participanţilor pe piaţă, dar fără nici o garanţie că acestea s-ar putea realiza.


3

Dimensiunile organizaţiei competitive

Pentru a intra în competiţie organizaţiile sunt obligate, de multe ori, să-şi modifice pe rând sau împreună componentele activităţilor economico-sociale, modificări cunoscute sub numele de schimbări şi care exprimă, de fapt, introducerea noului.

Noul cuprinde două forme de exprimare: invenţia; inovaţia.

A) Invenţia Invenţia reprezintă o rezolvare sau realizare superioară dintr-un

domeniu al cunoaşterii şi care exprimă un progres faţă de stadiul cunoscut al ştiinţei şi tehnicii.


Invenţia prezintă câteva caracteristici: Invenţia este o materializare superioară tehnico-aplicativă a

creativităţii ştiinţifico-tehnice, cu o raportare mondială a valorii şi a priorităţii actului creator.

Invenţia compune conceptul de proprietate intelectuală şi ca atare trebuie să fie supusă protecţiei prin reglementări naţionale şi internaţionale.

Invenţia se exprimă prin creativitate, materializare tehnico-aplicativă, prioritate mondială;

Orice schimbare de complexitate, referitoare la invenţie, trebuie să conducă la efecte superioare (tehnice, economice, sociale, estetice etc…) care să verifice condiţia de progres, dar şi probabilitatea de a fi brevetabilă.

În practică se întâlnesc doua categorii ale invenţiei, care ţin seama de

caracterul juridic şi modul de utilitate, şi anume: invenţii brevetabile; invenţii nebrevetabile.

1. Invenţii brevetabile reprezintă categoria de invenţie pentru care

se asigură protecţia juridică şi care conferă proprietarului dreptul de monopol exclusiv (numit brevet). Ele se pot împărţi după mai multe criterii:

a) dependenţa faţă de stadiul cunoaşterii:

Π invenţii de pionierat care rezolvă pentru prima dată o problemă economico-socială marcând un salt calitativ major în cunoaşterea problemei de rezolvat;

Π invenţii obişnuite care reprezintă salturi calitative în soluţionarea unor mici probleme economico-sociale, deja rezolvate anterior prin alte invenţii (exemplu: modificarea elementelor motorului cu ardere internă, variante de laser).


b) gradul de interdependenţă al invenţiilor: Π invenţii principale, independente, care se pot aplica

fără combinarea lor cu vreo invenţie anterioară (exemple: motorul cu ardere internă cu aprindere prin scânteie, motorul cu ardere internă cu aprindere prin compresie etc.);

Π invenţii complementare, interdependente care nu se pot aplica decât în combinaţie cu cel puţin o invenţie anterioară. Caracterul de complementaritate se păstrează până la expirarea valabilităţii (decăderii) brevetelor celorlalte invenţii cu care a fost combinată (exemple: un piston cu forma îmbunătăţită pentru motorul rotativ, deşi va rămâne dependent tot timpul de acest tip de motor, va fi protejat printr-o invenţie complementară până la decăderea brevetului ce protejează motorul rotativ şi pistonul aferent acestuia).

c) complexitatea problemei de rezolvat: Π invenţii generatoare de noi produse sau servicii

(cum sunt de exemplu: utilajele, sculele şi dispozitivele, instalaţiile de diferite tipuri şi complexităţi, produsele alimentare, etc.);

Π invenţii de procedeu tehnologic (în acest caz pot fi de exemplu: procedeul de fabricaţie a sticlei cu anumite caracteristici);

Π invenţii de metode de lucru (In ceastă situaţie se poate aminti: obţinerea de produse prin turnarea centrifugată);

Π invenţii generatoare de noi combinaţii de elemente (cum sunt, de exemplu: combinaţiile organice, sistemele automate).


d) gradul de anticipare a aplicabilităţii: Π invenţii de actualitate care au întrunite condiţiile pentru

aplicabilitate imediată (exemple: maşini-unelte convenţionale);

Π - invenţii de perspectivă a căror aplicabilitate este posibilă numai în viitor, după perfecţionări tehnologice, etc (cum pot fi motoarele nucleare pentru automobil).

e) implicarea în procesul de realizare a produselor sau

serviciilor: Π invenţii rezultate în urma sintezei prin combinarea a cel

puţin două soluţii cunoscute anterior (cum sunt de exemplu: pistolul pentru împuşcat bolţuri);

Π invenţii rezultate în urma modificării dimensiunilor (în acest caz pot fi amintite antenele);

Π invenţii rezultate în urma creării de noi funcţionalităţi (cum este, de pildă, pistolul pentru împuşcat bolţuri);

Π invenţii rezultate în urma înlocuirii unui material (aici por fi amintite substanţele chimice);

Π invenţii rezultate în urma înlocuirii unui element component al unui ansamblu (se pot exemplifica în acest caz maşini-uneltele cu comandă numerică);

Π invenţii rezultate în urma înlocuirii parametrilor tehnologici.

f) obligaţiile contractuale ale inventatorilor:

Π invenţii de serviciu care se realizează în strânsa legătură cu activitatea prestată în timpul contractului de muncă (dacă în contract se prevăd pentru activitatea prestată şi valenţe creatoare);

Π invenţii libere care se obţin în afara obligaţiilor contractuale, din proprie iniţiativă.


g) dreptul de proprietate asupra brevetului: Π invenţii libere proprii când titularul de brevet este

inventatorul sau solicitantul invenţiei obţinute (individual sau colectiv);

Π invenţii cesionate statului voluntar sau în virtutea legii, când titularul de brevet este o organizaţie publică.

2. Invenţii nebrevetabile se cacterizeazăra prin faptul că, deşi

posedă aceleaşi elemente caracteristice creative ca şi o invenţie brevetabilă, nu se protejează prin brevet.

Invenţiile nebrevetabile pot fi cu: soluţii raţionale, cărora insă le lipseşte substratul tehnic, chiar dacă au aplicabilitate (cum sunt de exemplu descoperirea unui zăcământ petrolier care nu se brevetează, dar o soluţie care a dus la descoperirea lui, dacă prezintă elemente de noutate se brevetează);

soluţii neraţionale, care contravin legilor societăţii sau naturii (în această situaţie sunt cunoscute ca exemple: perpetuum mobile, produse care contravin moralităţii, armele cu neutroni).

Referitor la informaţiile prezentate se pot face câteva observaţii: ∪ invenţia se exprimă prin creativitate, materializare tehnico-

aplicativă, prioritate mondială; ∪ orice schimbare de complexitate în cadrul soluţiei invenţiei

trebuie să conducă la efecte (tehnice, economice, sociale, estetice, etc…) superioare care să verifice condiţia de progres, dar şi probabilitatea de a fi brevetabilă.

B) Inovaţia Inovaţia reprezintă rezolvarea unei probleme tehnice, manageriale,

etc., fie prin dezvoltarea, fie prin aplicarea unor soluţii cunoscute în alte organizaţii din ţară sau străinătate, soluţii care reprezintă însă un progres faţă de situaţia tehnică, economică, socială anterioară.


Inovaţia, a doua formă de exprimare a noului, prezintă câteva caracteristici, şi anume:

inovaţia reprezintă un fenomen de difuzare a progresului şi nu de producere a acestuia;

inovaţia cuprinde două procese: procesul de inovaţie propriu-zisă (care presupune producerea de noutăţi în practică); procesul de difuzare a inovaţiei (exprimat prin extinderea utilizării noutăţilor, de a adera la nou). În cadrul celor două procese exista etapele: de creaţie (elaborare a unei idei noi); de decizie (evaluare şi selecţie) şi de implementare (de integrare a acestora în practică).

Tipologia inovaţiei este mult mai simplă şi cuprinde, in general,

două categorii: a) după caracterul creator al inovaţiei:

inovaţii simple în care realizatorii îşi asumă numai etapele de decizie şi implementare;

inovaţii creative care rezultă în urma etapelor de creaţie, decizie, implementare.

b) după modul de utilizare al unei idei:

inovaţii primare rezultate dintr-o idee nouă; inovaţii derivate, declanşate de aplicarea unor idei deja existente.

Aplicarea în practica organizaţiei a noului (exprimat prin invenţii şi

inovaţii), înseamnă ca aceasta acceptă schimbarea iar acceptând schimbarea furnizată de rezultatele cercetării, ea are o dimensiune inovativă şi o dimensiune virtuală. Ca urmare putem aprecia că se poate vorbi de existenţa organizaţiei inovative şi a organizaţiei virtuale.

1) Organizaţia inovativă Organizaţia inovativă se caracterizează prin câteva elemente:

capacitatea adaptivă;


flexibilitate; abilitatea de a absorbi schimbarea; impunerea muncii în echipă; puterea de a depăşi momentele de criză conjuncturală; posibilitatea de a obţine avantaj competitiv; menţinerea unor relaţii de parteneriat pe plan intern (între

acţionari, personalul organizaţiei, componentele structurale) sau pe plan extern (cu beneficiarii, consumatorii finali, furnizorii, alianţele strategice şi guvernamentale).

Personalul organizaţiei inovative se poate structura pe trei segmente:

primul segment reprezintă “baza profesională” şi este format din personal specializat, de înaltă performanţă, cu preocupări de management general; al doilea segment este format din “personal de contact” alcătuit din persoane cu statul de subcontractanţi şi care sunt plătiţi pentru a realiza produse, presta servicii în conformitate cu obiectul de activitate al organizaţiei; al treilea segment denumit “personal flexibil” cuprinde persoane care nu au contract pe termen lung cu organizaţia, dar sunt solicitate de a colabora atunci când este nevoie (muncitori de diferite specializări, proiectanţi, cercetători etc.);

Potenţialul inovativ al organizaţiei se manifestă, de obicei, în trei

direcţii principale: ∪ managerială; ∪ financiară; ∪ tehnologică,

şi este rezultatul unui proces de schimbare al cărui obiectiv este satisfacerea beneficiarilor de produse sau servicii.

În practică, organizaţiile inovative se întâlnesc în mai multe situaţii

tipologice:


a) Organizaţii capabile să genereze şi/sau să valorifice noutatea (invenţie, inovaţie) prin antrenarea unor puternice resurse umane, materiale, financiare (exemplu: institute de cercetare-proiectare, companii multinaţionale);

b) Organizaţii orientate pe valorificarea de noutăţi şi cuprind următoarele categorii:

organizaţii care au ca obiect de activitate exploatarea unor noutăţi;

organizaţii care se află în zona de influenţă şi de susţinere a unor organizaţii puternice, preluând de la acestea o serie de activităţi pe care le menţin la nivel de performanţă (de exemplu: activităţi de aprovizionare şi desfacere, culegere şi prelucrare a informaţiei);

organizaţii specializate în servicii ce urmăresc interfaţa dintre mediul corector şi cel aplicativ, însă în condiţii de profitabilitate (de exemplu activităţile de consultanţă, intermediere, informare etc);

organizaţii care se dezvoltă ca activităţi satelit ale unor structuri de cercetare specializate (exemplu: instituţii de învăţământ superior).

2) Organizaţia virtuală Organizaţia virtuală face parte din categoria organizaţiilor de tip

reţea. În ultimii ani, evoluţia organizaţiilor de tip reţea (denumite şi organizaţii colaborative) a cuprins trei modele de organizare:

planetă–satelit; alianţe strategice; organizaţii virtuale.

Aprecierea locului şi a importanţei acestor modele în mediu ţine

seama de doi factori principali: controlul; gradul de incertitudine.


A) Controlul Membrii organizaţiilor de tip reţea sunt preocupaţi de reducerea riscului prin introducerea de reguli şi control în procesul de colaborare pentru realizarea de produse sau servicii. Acest tip de relaţie colaborativă în care există un grad înalt de control formează modelul planetă – satelit. Organizaţia – planetă care este dominantă în reţea, este înconjurată de organizaţii mici şi cu putere redusă denumite sateliţi. Un exemplu pentru acest tip de reţea este industria de automobile japoneză care lucrează în principal cu subcontractanţi. În acest caz, marile organizaţii producătoare de autovehicule stabilesc specificaţiile, volumul, condiţiile de livrare pentru serviciile sau subansamblurile comandate. Controlul în acest tip de reţea este realizat ca şi cum sateliţii ar fi componente structurale ale marilor organizaţii. Planeta nu depinde neapărat de sateliţi, deoarece aceştia sunt substituibili. Cooperarea între sateliţi pentru a forma un grup de putere este aproape imposibilă, deoarece aceştia sunt extrem de specializaţi. Integrarea sateliţilor în structura organizaţiei – planetă nu este dorită, deoarece aceasta, prin cooperare cu sateliţii, este în măsură să producă mai ieftin, să minimizeze riscul şi să-şi optimizeze procesele de realizare a produselor şi de prestare a serviciilor.

Alianţa strategică depinde de relaţia reciprocă dintre organizaţiile care colaborează. Partenerii devin dependenţi unii de ceilalţi datorită activităţilor comune al căror conţinut a fost stabilit în prealabil. Produsul sau serviciul nu poate fi realizat fără cooperare, dezvoltând încrederea mutuală între parteneri, aceştia fiind interesaţi de succesul celeilalte părţi. Un model clasic de alianţă strategică reprezintă cooperarea KLM – North West Airlines care a îmbunătăţit poziţia strategică pe piaţă a celor două părţi prin gradul mai ridicat de ocupare a numărului de locuri şi împărţirea licenţelor de aterizare.


Organizaţiile virtuale se formează în mediile cu grad de control redus. În contrast cu cele două modele anterioare, participanţii organizaţiei virtuale nu încearcă să mărească controlul prin reglementări sau forme distincte de verificare (cum sunt contractele) ci mai degrabă prin transparenţa cunoştinţelor şi informaţiilor.

B) Incertitudinea Cel de-al doilea factor determinant în aprecierea organizaţiilor de tip reţea în reprezintă gradul de incertitudine. Ca o rezultantă a incertitudinii este gradul de risc pe care şi-l asumă participanţii când intră într-o reţea colaborativă determină tipul de organizaţie reţea. În cazul modelului planetă – satelit şi al alianţelor strategice, contractele clare şi lipsite de ambiguităţi au ca scop reducerea incertitudinii. Dar incertitudinea este cauzată în principal de lipsa de informaţii. De aceea, transparenţa cunoştinţelor şi informaţiilor este un factor esenţial pentru funcţionarea organizaţiilor. Cu toate acestea, şi în cazul unor informaţii minime organizaţia planetă are riscuri reduse deoarece le transferă către subcontractanţi. Şi în cazul alianţelor strategice, participanţii nu sunt confruntaţi cu un nivel ridicat al incertitudinii. Un exemplu de alianţă strategică îl reprezintă sistemul electronic de transfer al plăţilor şi mesajelor SWIFT. SWIFT funcţionează pe o piaţă închisă, iar regulile sunt stabilite de participanţi, care astfel reduc riscul.

În situaţia incertitudinii ridicate, este nevoie de un model de

organizaţie de tip reţea mult mai flexibil decât alianţa strategică. Acest model de organizaţie este organizaţia virtuală, considerată cea mai avansată formă de organizaţie de tip reţea.

Organizaţia virtuală reprezintă o formă superioară de manifestare

a organizaţiilor de tip reţea, caracterizate prin cooperare, preocuparea de reducere a riscului prin introducerea unor reguli şi modalităţi de control în procesul colaborativ.


Numărul organizaţiilor virtuale este în continuă creştere. De asemenea, s-au publicat numeroase materiale cu privire la această formă de organizare dar, în ciuda acestui fapt, există un deficit în ceea ce priveşte studiile practice pentru a explica formele pe care le pot lua, care sunt caracteristicile şi în ce condiţii pot apărea şi se pot dezvolta. Una din cauzele acestei situaţii o reprezintă lipsa unui cadru teoretic solid. Diverşi autori folosesc definiţii diferite, descriu organizaţii ca fiind mai mult sau mai puţin virtuale şi descriu condiţii diferite de manifestare.

La ora actuală nu există un consens cu privire la definiţia unei organizaţii virtuale. Astfel, se apreciază că o organizaţie virtuală:

„reprezintă o reţea temporară formată din instituţii independente, companii comerciale sau indivizi specializaţi care lucrează împreună în mod spontan prin intermediul tehnologiilor informaţionale şi de comunicaţie pentru a obţine un avantaj competitiv substanţial, se integrează pe verticală, îşi unifică competenţele distinctive şi funcţionează ca o organizaţie.”

„cuprinde un grup identificabil de persoane sau organizaţii care folosesc mult mai intensiv tehnologiile informaţionale şi de comunicaţie, reducând astfel necesitatea prezenţei fizice pentru realizarea tranzacţiilor sau pentru a desfăşura lucru în echipă pentru realizarea obiectivelor comune.”

„este o nouă formă de organizare caracterizată prin gruparea temporară sau definitivă de indivizi, grupuri, componente structurale sau organizaţii întregi dispersate teritorial, care nu aparţin aceleiaşi organizaţii şi care sunt dependente de comunicarea electronică pentru realizarea proceselor de producţie”.

„cuprinde o alianţă dinamică între organizaţii care-şi aduc aportul la grup sub forma competenţelor complementare şi resurse care devin disponibile pentru grup, având ca obiectiv livrarea pe piaţă a unui produs sau serviciu creat în colectiv”.


Concluzionând se poate spune ca organizaţia virtuală reprezintă “o combinaţie de entităţi multiple (organizaţii/persoane) dispersate geografic, care prin combinarea competenţelor distinctive şi a metodelor urmăresc realizarea unui obiectiv comun”.

Organizaţia virtuală se fundamentează pe existenţa unei arhitecturi halonice ale sistemului de management.

Organizaţia virtuală se apreciază prin: grad ridicat de autonomie la nivelul compartimentelor; orientare spre identificarea şi valorificarea oportunităţilor oferite de piaţă prin viteză de reacţie în marketing şi vânzări;

utilizarea de colaboratori profesionişti, puternic motivaţi, prin intermediul cărora se cumpără şi se vând servicii;

adaptabilitate şi responsabilitate a întregului personal (de conducere şi de execuţie);

descentralizare la nivelul procesului decizional prin extinderea acestuia şi în afara organizaţiei la persoane care juridic şi managerial nu fac parte din structura acesteia, pentru creşterea vitezei decizionale pe piaţă şi obţinerea unor performanţe economico-financiare superioare, competitive;

structura organizatorică concepută astfel încât blocarea unei componente să nu afecteze funcţionarea şi eficacitatea celorlalte;

flexibilitate privind cerinţele pieţei, colaborare cu alte organizaţii/persoane pentru realizarea de produse/servicii şi repartiţia corespunzătoare a resurselor între acestea pentru realizarea proceselor funcţionale şi de producţie;

utilizarea de mijloace rapide de comunicare pentru realizarea de tranzacţii.

Organizaţiile virtuale îşi propun realizarea următoarelor obiective:

reducerea riscului participării pe piaţă; obţinerea economiilor de scară; realizarea de schimbări tehnice şi tehnologice; cooperarea sau blocarea competiţiei; evitarea barierelor guvernamentale privind comerţul şi investiţiile;


facilitarea expansiunii internaţionale a unor organizaţii lipsite de experienţă;

sistemelor creatoare de valoare din fiecare

in aspectele prezentate se poate menţiona că organizaţiile virtuale

prezint

a competenţelor distinctive/împărţirea

grafică;

i;

. Intersectorialitatea imbărilor în mediul extern al organizaţiilor

ce în ce mai mult produse individualizate, iar

valorificareaorganizaţie participantă la cooperare.

Dă următoarele caracteristici:

intersectoralitate; complementaritate

resurselor; dispersia geo

fluctuaţia participanţilor; egalitatea între participanţ comunicarea electronică.

aIncertitudinea datorită sch

necesită din partea acestora flexibilitate. La ora actuală, organizaţiile independente de multe ori nu mai sunt în măsură să ofere produsele şi serviciile la nivelul cerinţelor pieţei sau să asigure acestora calitatea dorită. Flexibilitate poate fi asigurată doar de organizaţii mici, care pot reacţiona prompt la cerinţele clienţilor. Clienţii îşi doresc din aceste produse nu pot fi realizate decât prin cooperarea mai multor specialişti. Micile organizaţii trebuie să accepte faptul că doar prin cooperare se poate realiza acest lucru. Marile organizaţii ar trebui reorganizate şi astfel împărţite încât să se asigure flexibilitatea necesară realizării cerinţelor exprimate de clienţi. Cooperarea între componentele structurale independente ale organizaţiei ar trebui să se desfăşoare sub forma de manifestare a unei organizaţii virtuale. Această cooperare poate avea loc prin combinarea competenţelor distinctive şi prin combinarea modurilor de lucru ale părţilor componente. Participanţii într-o organizaţie virtuală sunt total dependenţi unii de alţii.


b. Complementaritatea competenţelor distinctive/împărţirea

Car cipală a organizaţiilor virtuale este combinarea

irtuală se completează unii pe ceilalţi,

c. Dispersia geografică Alt nizaţiilor virtuale (ca de altfel a tuturor

de programe soft consuma

d. Schimbarea participanţilor componenţă diferită de la o zi la

resurselor acteristica prin

competenţelor distinctive (experienţa acumulată în desfăşurarea activităţilor încă de la înfiinţare) sau a proceselor de bază (activităţi implicate direct în realizarea produselor sau prestarea serviciilor). Dificultăţile pieţelor şi cererile cu care se confruntă organizaţiile individuale nu mai pot fi îndeplinite de organizaţiile solitare. Participanţii la organizaţia vfăcând posibilă realizarea unui produs/serviciu/proiect complex, pe care o organizaţie solitară nu l-ar fi putut finaliza. Fiecare organizaţie participantă este competentă în realizarea unor acţiuni sau activităţi care au un obiectiv comun şi care le obligă să colaboreze.

ă caracteristică a orgaorganizaţiilor de tip reţea) este dispersia teritorială. Datorită faptului că prin intermediul sistemelor electronice are loc procesul de comunicare, locul de muncă nu mai are importanţă unde se găseşte, INTERNET-ul permite comunicaţii la nivel mondial în câteva secunde. Până nu de mult, crearea şi vânzarea foarte mult timp. Prin intermediul canalelor moderne de comunicare, programele soft pot fi create mult mai rapid aşa cum demonstrează modul de lucru al companiei Microsoft. În S.U.A. pe timpul zilei se lucrează la crearea de programe soft iar la sfârşitul programului, cu ajutorul INTERNET-ului şi a tehnologiilor informaţionale, programele în lucru se trimit în India, acolo unde este începutul unei noi zile. În acest mod, orele de lucru sunt dublate iar timpul necesar realizării programelor este înjumătăţit.

Organizaţia virtuală poate avea oalta. Această abordare ridică întrebarea dacă există un nucleu de bază al organizaţiei virtuale. De asemenea, trebuie răspuns şi la o altă problemă: dacă după realizarea obiectivului, organizaţia virtuală încetează să existe.


Acestea sunt abordări teoretice asupra cărora la ora actuală nu există o concepţie unitară.

e. Egalitatea partenerilor p rul organizaţiilor virtuale duce la

de a dezvălui capacităţi şi forma

f. Comunicarea electronică e ste de a da o nouă semnificaţie

momentul actual din

1) Organizaţiile virtuale din perspectivă semiotică etării. Datorită

că porneşte

De endenţa tot mai crescută în cadegalitate în relaţiile între membrii acesteia. Fiecare parte din acest efort comun joacă rolul său propriu, contribuie la realizarea şi îmbunătăţirea rezultatului final şi creează o legătură, indiferent de poziţia geografică, către procesele funcţionale ale organizaţiei virtuale. Astfel, o cultură bazată pe dorinţa in ţii înlătură vechea cultură bazată pe control. Se presupune însă că vor apărea organizaţii care se vor erija în conducător pentru ceilalţi membri ai grupului şi vor activa ca lideri de proiect. În cele mai multe cazuri va fi vorba de organizaţia/persoana căruia i s-a atribuit proiectul sau care a avut ideea şi este iniţiatorul funcţionării organizaţiei virtuale şi care va apărea ca lider în faţa clienţiilor

Es nţa organizaţiei virtuale etimpului, locului şi formei tranzacţiei. Acestea pot schimba doar prin intermediul comunicaţiei electronice, care devine o condiţie sine qua non pentru formarea şi existenţa organizaţiilor virtuale. Organizaţiile virtuale se interpretează înperspectivă semiotică şi din perspectivă tranzacţională. Semiotica reprezintă după cum se ştie, ştiinţa interprfaptului că orice informaţie este purtătoare de semne, semiotica poate fi un model cu care se pot studia funcţionarea organizaţiilor virtuale. Aprecierea organizaţiilor virtuale din perspectivă semiotide la calculul relaţional şi de la interpretarea fenomenelor pe niveluri de complexitate. Din acest punct de vedere există pentru cadrul semiotic următoarele niveluri: fizic, empiric, sintactic, semantic, pragmatic şi social. Fiecare nivel cuprinde un moment al evoluţiei organizaţiei virtuale şi a


comerţului electronic. În cadrul semiotic al unei organizaţii virtuale nivelul fizic trebuie să fie identic pentru toate părţile care formează organizaţia virtuală. Primele trei nivele ale cadrului semiotic se referă la aspectul uman al

forma

Nivelul fizic

Nivelul fizic se exprimă prin simboluri, semne, care pot fi salvate pe iferiţi

transmutabilitatea: simbolurile şi semnele stocate electronic pot

∪ lurile şi semnele stocate electronic pot

Ev iului şi costului

Nivelul empiric

Nivelul empiric se referă la codificare, în aşa fel încât caracterul

in ţiei iar ultimele trei niveluri se referă la aspectele tehnologice ale informaţiei. d suporţi magnetici. Cuvintele vorbite pot ajunge la parteneri în mod direct sau prin intermediul satelitului în cazul unei comunicaţii telefonice. Toate aceste acţiuni sunt ale nivelului fizic al informaţiilor. Folosirea comerţului electronic prezintă două mari avantaje care derivă din realizările fizicii:

∪fi modificate oricând, fără a necesita recrearea întregului mesaj sau document iar avantajele sunt costuri reduse şi viteză mare de transmitere a informaţiei; reproductibilitatea: simbofi copiate mult mai des şi mult mai repede decât simbolurile şi semnele stocate pe hârtie. Mai mult, reproductibilitatea nu se rezumă la un singur calculator, ci poate folosi toate calculatoarele reţelei, avantajul este că simbolurile şi semnele stocate undeva pot fi copiate foarte repede şi cu costuri minime. oluţiile fizicii duc la reducerea timpului, spaţ

pentru operaţii referitoare la transmiterea şi stocarea semnelor. statistic al mesajelor să fie atins cât mai eficient de particularităţile mediului prin care este transmis. Digitalizarea datelor rezolvă problema semnelor


transmise până acum analog. Fiind doar două forme (0 şi 1), informaţia digitală se deteriorează mult mai greu faţă de informaţia transmisă analog. Nivelul sintactic La acest nivel, domeniul de interes este reprezentat prin forma şirurilor de semne care formează limbajele sau structurile de date şi care sunt prezente la nivel fizic cât şi prin proprietăţile empirice pe care le acestea posedă. Nivelul sintactic este în primul rând explicat prin limbaje care pot fi în limba engleză sau franceză, de exemplu, sau prin protocoale de calculatoare precum TCP/IP, Java au E-mail. La nivel sintactic se observă un proces continuu de standardizare şi integrare a datelor şi a limbajelor. Protocolul TCP/IP pe care se bazează INTERNET-ul este un exemplu deoarece asigură integrarea tuturor calculatoarelor din reţea şi standardizează modul în care se schimbă semnele între ele. Standardizarea transformă programele soft în lucruri mai accesibile utilizatorilor şi determină scăderea preţurilor. La nivel sintactic există şi structurile de baze de date care se creează, actualizează sau se modifică cu ajutorul unor limbaje sau pachete de programe specializate.

Nivelul semantic La nivel semantic există înţelesuri, relaţii între simboluri şi lumea

reală. Înţelegerea din punct de vedere semantic necesită trei componente: un semn, un interpret care captează semnul şi sensul pe care acest interpret îl acordă semnului. Modul în care interpretul asociază semnul unui înţeles depinde de principiul semantic care stă la bază aprecierilor informaţiilor şi ale fenomenului analizat. Se apreciază că, în acest caz, există trei principii semantice: principiul obiectiv, principiul constructiv şi principiul mintal. Acestea se folosesc pentru diferite scopuri: administrare de rutină, probleme în care conflictul şi negocierea sunt endemice şi în fine la comunicarea într-un singur sens a rapoartelor, unde conţinutul şi validitatea nu pot fi contestate deschis.


Nivelul pragmatic Nivelul pragmatic presupune utilizarea simbolurilor cu intenţie. Pentru ca un semn să fie de folos, trebuie să aibă o intenţie. Nivelul pragmatic sub aspect semiotic se preocupă de relaţia între semne şi comportamentul utilizatorilor, într-un context social. La acest nivel, semnele nu pot fi înţelese fără a înţelege contextul lor. „Comunicarea” este cuvântul cheie la acest nivel. Comunicarea are succes atunci când ascultătorul interpretează un anumit semn şi înţelege intenţia respectivă. Pe scurt, nivelul pragmatic se referă la organizaţii şi persoane care încearcă să rezolve situaţii prin comunicare. Nivelul social La nivel social există comunităţi, angajamente, tranzacţii Când sunt conversaţii cu unul sau mai mulţi parteneri iar schimbul este complet rezultatul va fi o schimbare la nivel social. Un semn sau un simbol are sens la nivel social dacă este guvernat de o normă sau de structuri de norme. Diferenţele la nivel pragmatic (nivelul anterior), apar ca urmare a decalajului între consecinţele sociale dorite şi cele efective. Nivelul social se concentrează pe cunoştinţele efective. Organizaţiile virtuale şi comerţul electronic vor trebui să acorde importanţă nivelului social. Organizaţiile care desfăşoară comerţ internaţional trebuie să recunoască diferitele reglementări din ţările unde acţionează respectând, deci, normele formale. Normele informale reprezintă mediul cultural al pieţelor internaţionale unde se manifestă organizaţia virtuală, iar sistemele informaţionale ale acestora bazate pe norme au avantajul de a fi stabile atât timp cât însăşi cultura respectivă este stabilă. Pentru prezentarea organizaţiilor virtuale din perspectivă semiotică, se face, în continuare, o comparaţie între casa de licitaţii Christie’s, veche de peste 200 de ani şi recunoscută pentru caracterul li produsele distinctive pe care le licitează şi eBay, o casă de licitaţii online care a transpus metodele licitaţiilor în contextul pieţelor electronice.


Nivelul cadrului semiotic

EBay.com Christie’s

Nivelul fizic Legăturile fizice ale sistemului sunt calculatoarele vânzătorilor şi ale cumpărătorilor legate la serverele eBay. Acestea sunt disponibile zi şi noapte, şapte zile pe săptămână. Tranzacţiile durează câteva secunde şi pot fi efectuate de oriunde în lume. Transmutabilitatea permite ca datele de licitaţie să poată fi schimbate oriunde şi foarte rapid. În fine, reproductibilitatea face datele de licitaţie disponibile pentru oricine, practic nu există o limită a numărului de copii ce pot fi efectuate.

La nivel fizic, licitaţia la Christie’s se compune din persoane aflate într-o cameră de licitaţii iar comportamentul participanţilor este exprimat prin voce sau semnele făcute din mână de licitator.. În afară de comunicarea verbală, cei interesaţi în a participa la licitaţie o pot face prin telefon sau prin oferte scrise.

Nivelul empiric O caracteristică empirică a codării digitale – indestructibilitatea – asigură ca toate datele serverelor eBay sunt întotdeauna disponibile şi capabile să prelucreze datele.

Persoanle sunt capabile să proceseze doar un număr limitat de semne şi informaţii, astfel încât doar o singură licitaţie poate avea loc într-un anumit interval de timp.

Nivelul sintactic Protocoalele standardizate ale Internet-ului permit oricui posedă un calculator şi o legătură spre Internet să acceseze toate funcţiunile sistemului de licitaţie, indiferent de poziţia geografică în care se află. Limba standard este engleza.

Toţi cei prezenţi în sală vorbesc aceeaşi limbă şi folosesc semne cunoscute pentru a licita. Personalul şi regulile Christie’s asigură că nu apar probleme sintactice.

Nivelul semantic Pentru a evita neînţelegerile, tot procesul de oferte, licitare şi tranzacţionare este standardizat. Standardizarea acestor procese asigură că pentru fiecare utilizator contextul semantic este clar. Fiecare vânzător ştie că produsul său trebuie descris în detaliu (chiar şi prin imagini), înainte ca toţi cumpărătorii să se arate interesaţi.

Nivelul pragmatic Intenţiile la nivelul eBay sunt foarte clare şi sunt susţinute de contracte digitale. A porni o licitaţie presupune că se cumpără şi se vinde. Intenţiile pot fi realizate doar prin încredere, astfel încât sistemul eBay dispune de metode prin care partenerii de tranzacţii se pot cunoaşte unii pe ceilalţi. O tranzacţie realizată include părerile negative sau pozitive ale cumpărătorilor sau vânzătorilor.

Datorită standardizării înţelegerilor, toţi participanţii la licitaţie înţeleg sensul cuvintelor şi semnelor. Calitatea şi preţul sunt în general cunoscute deoarece sunt tipărite în cataloage. Calitatea şi valoarea tranzacţiei sunt stabilite de experţi angajaţi la Christie’s. Din moment ce participanţii sunt cunoscuţi sau cel puţin identificaţi de organizator, vânzătorul are încredere în cumpărător că îşi va ţine promisiunile. Controlul social, etica şi contractele asigură funcţionarea corectă a licitaţiei la nivel pragmatic.

Nivelul social Comunitatea eBay are norme şi valori. A câştiga o licitaţie iar apoi a nu mai cumpăra strică reputaţia în cadrul comunităţii. Fişiere de date prezintă noilor veniţi normele şi valorile comunităţii, în momentul în care se desfăşoară licitaţiile.

Contextul social la Christie’s este clar pentru toţi participanţii. Explicaţiile, liniile directoare şi controlul social determină şi păstrează normele şi valorile în desfăşurarea licitaţiilor. Mai mult, reputaţia şi imaginea Christie’s transmit un semnal clar despre normele şi valorile înalte şi păstrate cu atenţie de către companie.


După cum se poate observa, cadrul semiotic oferă un instrument valoros pentru analiza şi structurarea organizaţiilor virtuale şi ale comerţului electronic. Urmărind comparaţia de mai sus, se observă că pentru a face afaceri în comunităţile electronice nu este nevoie de o modificare completă a sistemului clasic. Atât Christie’s cât şi eBay au acordat mare atenţie, aspectului uman al afacerii (primele trei nivele de sus). La aceste niveluri organizaţiile sunt în continuare afectate de încredere şi asigură atât transparenţa produselor şi serviciilor cât şi transparenţa mediului social cu normele şi valorile sale. Aspectul tehnic al cadrului semiotic (ultimele trei nivele) oferă organizaţiilor oportunităţi de a-şi extinde pieţele din punct de vedere geografic, de a reduce dependenţa temporală şi de a realiza tranzacţii cu costuri reduse. Organizaţiile care vor fi în măsură să exploateze potenţialul aspectului tehnic şi în acelaşi timp să acorde prioritate aspectului uman, vor beneficia de un mare avantaj asupra concurenţei.

2) Organizaţiile virtuale din perspectivă tranzacţională Aprecierea organizaţiilor virtuale din perspectivă tranzacţională pune în discuţie problema pieţei electronice. În literatura de specialitate au apărut mai multe definiţii ale acesteia:

„O piaţă electronică este un sistem informaţional interorganizaţional care permite vânzătorilor şi cumpărătorilor să schimbe informaţii cu privire la preţuri şi oferte de produse ”.

„Pieţele electronice, într-o percepţie îngustă, sunt pieţe susţinute de infrastructuri telematice care favorizează schimbul de bunuri şi servicii în toate fazele unei tranzacţii de piaţă.”

„Pieţele electronice, într-o accepţie largă, sunt sisteme informatice care susţin toate sau o parte din fazele şi funcţiile unei tranzacţii de piaţă.”


Indiferent de care definiţie este vorba, o piaţă electronică posedă trei funcţii de bază:

crearea legăturilor între vânzători şi cumpărători; facilitarea schimburilor de produse, servicii şi plăţi asociate cu

tranzacţiile pe piaţă; oferirea unui cadrul instituţional care facilitează funcţionarea

eficientă a pieţei.

Adăugarea unei dimensiuni electronice într-un proces de schimb nu modifică substanţial mediul intern şi extern de afaceri. Un model de analiză pentru pieţele electronice, construit în jurul conceptelor de tranzacţii pe piaţă, introduce patru niveluri de apreciere:

Nivelul comunităţii arată că intenţiile comune ale organizatorilor permit formarea şi dezvoltarea comunităţilor pe orice piaţă. Acest nivel defineşte roluri pentru participanţi şi se referă la protocoale şi procese care structurează spaţiul logic.

Nivelul implementării se referă la: rolurile, protocoalele şi procesele

aplicate în practică. Se stabilesc totodată şi scenariile relevante ale afacerilor. Nivelul tranzacţional sau al tranziţiei propriu-zise include

serviciile pe care trebuie să le faciliteze piaţa (spre exemplu sistemul de plăţi), pentru a sprijini existenţa nivelelor superioare. La acest nivel există: informaţii, ofertă/cerere, contracte, plăţi.

Nivelul infrastructurii cuprinde componentele fizice şi logice de

prelucrare şi comunicare a datelor şi informaţiilor.

O tranzacţie de piaţă corespunde unui număr finit de interacţiuni între participanţii pe piaţă care au diverse roluri, cu scopul de a realiza un schimb de bunuri sau servicii în baza unor relaţii contractuale. Aceste interacţiuni pot fi grupate în patru faze: cunoştinţe, intenţii, acorduri şi vânzare/postvânzare (realizare).


Faza cunoştinţelor cuprinde schimbul de informaţii şi modifică starea organizaţiilor. Instrumentele pentru diseminarea informaţiilor sunt: ziarele, emisiunile radio sau TV, marketingul etc.

Faza intenţiilor arată că organizaţiile formulează dorinţe specifice de

schimb şi generează astfel oferte sau cereri de ofertă. Faza acordurilor arată că loc negocieri între furnizori şi consumatori.

Faza are ca scop crearea unei legături puternice între vânzător şi cumpărător, care eventual va conduce la semnarea unui contract în care se vor stabili detalii precum specificaţii de produse, plăţi, livrări, modalităţi de transport a produselor.

Faza vânzării şi postvânzarea cuprinde livrarea fizică/virtuală a

produsului sau serviciului contractat. Protocoalele convenite în această fază sunt derulate conform scenariilor prevăzute.


Rezumat

Prima parte a lucrării întitulată „Organizaţia competitivă” prezintă o serie de concepte şi puncte de vedere privind modul actual de cunoaştere şi înţelegere a organizaţiilor care doresc sau sunt competitive.

Organizaţia este analizată pornind de la caracteristicile acesteia de la elementele de apreciere a locului pe care îl ocupă într-un mediu concurenţial. În afara responsabilităţii determinată de obiectul de activitate organizaţia trebuie să aibă şi responsabilitate socială (sau este social-responsabilă) în cadrul societăţii.

Ca urmare, organizaţia nu poate fi indiferentă la schimbările din societate şi, ca urmare, în afara responsabilităţii legate de domeniul în care acţionează, exprimată prin performanţa economică, educaţională, de asigurare a sănătăţii etc., trebuie să fie permanent conştientă de responsabilitatea sa socială, prin care participă la bunăstarea membrilor întregii societăţi.

Un model de responsabilitate socială larg acceptat, este cel elaborat de Keith Davis, care conţine cinci propoziţii care descriu de ce şi în ce mod o acţiune ce se încadrează în obiectul de activitate trebuie să protejeze şi să amelioreze bunăstarea societăţii şi a organizaţiei.

Deşi numeroase organizaţii desfăşoară activităţi sociale pentru care devin responsabile, există totuşi multe controverse în ceea ce priveşte necesitatea sau caracterul oportun al realizării acestora, cum ar fi:.

Intervenţia socială a organizaţiilor poate fi, în unele cazuri, ilegală.

Organizaţiile împreună cu guvernul pot crea, la un moment dat, o situaţie care ar dezavantaja societatea.

Acţiunile sociale nu pot fi măsurate. Implicarea socială determină încălcarea condiţiilor pe care le creează organizaţiile privind maximizarea profitului.


Costul responsabilităţii sociale este prea mare şi ar creşte preţul mărfurilor foarte mult.

Organizaţiilor le lipsesc abilităţile sociale pentru soluţionarea problemelor societăţii.

Un loc important în cunoaştere modului de funcţionare a organizaţiei

este piaţa, locul unde se desfăşoară tranzacţiile dintre mărfuri. În ceea ce priveşte definirea pieţei există diverse puncte de vedere:

La descrierea unei pieţe, în general, sunt necesare a fi stabilite următoarele elemente: mărfuri; producătorul; consumatorul; relaţiile dintre consumator şi producător; zona geografică; perioada de timp.

Un rol important în cadrul acestor elemente îl au relaţiile dintre consumator şi producător care pot fi de următoarele categorii:

• relaţii de comunicare; • relaţii de cooperare; • relaţii de concurenţă; • relaţii de poziţie; • relaţii de distribuire (a rolurilor).

Cel mai adesea, organizaţiile înţeleg prin eficienţa pieţei capacitatea

acesteia de a le permite obţinerea de profit satisfăcător (după ce au fost stabilite costurile de tranzacţionare şi după ajustarea rentabilităţii la riscul asumat). Însă, din punctul de vedere al celor care analizează comportamentul pieţelor, inclusiv al participanţilor pe aceste pieţe, eficienţa acestora are cu totul alt înţeles.

Determinanţii eficienţei pieţelor, de care trebuie să ţină seama orice

organizaţie ce acţionează într-un mediu concurenţial, sunt consideraţi ca fiind în legătură cu alocarea resurselor, modul de operaţionalizare în acţiunile de tranzacţionare şi aspectul informaţional.

În ultimele trei decenii ale secolului XX, precum şi la începutul secolului XXI, cea mai frecvent analizată formă a eficienţei pieţelor este eficienţa informaţională. În legătură cu acest tip de eficienţă a apărut teoria legată de ipoteza pieţelor eficiente.


Pentru a intra în competiţie organizaţiile sunt obligate, de multe ori, să-şi modifice pe rând sau împreună componentele activităţilor economico-sociale, modificări cunoscute sub numele de schimbări şi care exprimă, de fapt, introducerea noului.

Noul cuprinde două forme de exprimare: invenţia; inovaţia.

Aplicarea în practica organizaţiei a noului (exprimat prin invenţii şi

inovaţii), înseamnă ca aceasta acceptă schimbarea iar acceptând schimbarea furnizată de rezultatele cercetării, ea are o dimensiune inovativă şi o dimensiune virtuală. Ca urmare putem aprecia că se poate vorbi de existenţa organizaţiei inovative şi a organizaţiei virtuale.

Organizaţia inovativă se caracterizează prin câteva elemente: ∪ capacitatea adaptivă; ∪ flexibilitate; ∪ abilitatea de a absorbi schimbarea; ∪ impunerea muncii în echipă; ∪ puterea de a depăşi momentele de criză conjuncturală; ∪ posibilitatea de a obţine avantaj competitiv; ∪ menţinerea unor relaţii de parteneriat pe plan intern (între

acţionari, personalul organizaţiei, componentele structurale) sau pe plan extern (cu beneficiarii, consumatorii finali, furnizorii, alianţele strategice şi guvernamentale).

Potenţialul inovativ al organizaţiei se manifestă, de obicei, în trei

direcţii principale: managerială; financiară; tehnologică,

şi este rezultatul unui proces de schimbare al cărui obiectiv este satisfacerea beneficiarilor de produse sau servicii.


Organizaţia virtuală prezintă următoarele caracteristici: intersectoralitate; complementaritatea competenţelor distinctive/împărţirea

resurselor; dispersia geografică; fluctuaţia participanţilor; egalitatea între participanţi; comunicarea electronică.

Organizaţia virtuală se apreciază prin:

grad ridicat de autonomie la nivelul compartimentelor; orientare spre identificarea şi valorificarea oportunităţilor oferite de piaţă prin viteză de reacţie în marketing şi vânzări;

utilizarea de colaboratori profesionişti, puternic motivaţi, prin intermediul cărora se cumpără şi se vând servicii;

adaptabilitate şi responsabilitate a întregului personal (de conducere şi de execuţie);

descentralizare la nivelul procesului decizional prin extinderea acestuia şi în afara organizaţiei la persoane care juridic şi managerial nu fac parte din structura acesteia, pentru creşterea vitezei decizionale pe piaţă şi obţinerea unor performanţe economico-financiare superioare, competitive;

structura organizatorică concepută astfel încât blocarea unei componente să nu afecteze funcţionarea şi eficacitatea celorlalte;

flexibilitate privind cerinţele pieţei, colaborare cu alte organizaţii/persoane pentru realizarea de produse/servicii şi repartiţia corespunzătoare a resurselor între acestea pentru realizarea proceselor funcţionale şi de producţie;

utilizarea de mijloace rapide de comunicare pentru realizarea de tranzacţii.

Organizatia Competitiva

Documents

Transcript of Organizatia Competitiva