Vasile ZOTIC

1. ORGANIZAREA SPAŢIULUI GEOGRAFIC ŞI IMPLICAŢIILE GEOGRAFIEI

Obiectul imediat de studiu al geografiei este „Pământul, considerat ca un tot”, ca un întreg unitar, divizarea acestuia pe regiuni de întindere mai mică fiind doar una din căile care duc la prezentarea şi înţelegerea marii unităţi planetare (după V. Mihăilescu, 1969).

Al. von Humboldt (1845-1855) a fost primul geograf care a precizat că „geografia este ştiinţa complexelor sau întregurilor spaţiale terestre, de la localitate la planetă” (citat de V. Mihăilescu, 1968, p. 13).

Există însă o deosebire esenţială între obiectul geografiei şi cel al „specialităţilor geografice” care se ocupă cu studiul componentelor spaţiului geografic. Ramurile geografiei şi-au fixat obiectul de studiu cu exactitate chiar de la început. Geografii, dacă exceptăm ansamblul terestru (organizarea acestuia) ca scop ultim al cercetării geografice, trebuie să-şi individualizeze obiectul de studiu printr-o serie de observaţii prealabile. Acestea constau în înţelegerea caracterelor particulare şi schiţarea caracterelor fundamentale ale unor spaţii restrânse, precum şi în urmărirea acestor caractere până la anumite limite care înfăţişează conturul provizoriu al regiunii geografice respective.

Obiectul de studiu al geografiei nu poate şi nu trebuie să fie confundat cu studiul elementelor ce compun învelişul geografic (uscatul, apa, aerul, vieţuitoarele, inclusiv omul), considerate ca entităţi separate, regionale sau planetare, în ele şi pentru ele, căci numai împreună acestea formează „un tot”, un complex echilibrat, realitatea geografică sau întregul teritorial - obiect al geografiei ca ştiinţă.

Astfel conceput, obiectul geografiei ar fi indiscutabil dacă în faţa complexităţii lui, geograful ca om de ştiinţă, nu ar fi nevoit să-şi disocieze obiectul de studiu în elementele sale componente pe care să le supună analizei (urmărirea în suprafaţă şi în conexiune a elementelor componente, aprecierea locului pe care-l deţin şi a rolului, funcţiei pe care-l îndeplineşte fiecare element în complexul teritorial respectiv). O astfel de obligaţie nu şi-o poate asuma nici o altă disciplină telurică, pentru că ar trebui să părăsească limitele obiectului de studiu mai mult decât îi este permis.

Geografia, tocmai prin faptul că analizează integral spaţiul geografic şi realizează sinteza întregului pe baza caracteristicilor (caracterelor) selecţionate de la alte discipline, pentru a pune în evidenţă ceea ce are el specific, nu-şi debordează atributul (limitele de studiu).

Desigur, geografia, tocmai pentru că acoperă un domeniu de cercetare vast şi complex, are mai multe de împrumutat de la alte ştiinţe decât au acestea în aparenţă de împrumutat de la geografie.

Nu putem nega însă existenţa Pământului ca întreg, sub motivul că tocmai pentru a-l cunoaşte trebuie să-l divizăm în elementele lui componente sau să-l analizăm pe regiuni. Întregul teritorial planetar sau regional, rămâne întreg şi constituie obiectul de studiu al geografiei.

Acest întreg teritorial reprezintă rezultanta relaţiilor directe şi indirecte spaţio-temporale de legătură reciprocă şi de subordonare a părţilor componente, „de ajustare” a învelişului geografic (fig.1). Aceste legături şi relaţii ce există între componente, determină o evoluţie (în sensul creşterii sau descreşterii entropiei) în comun, schimbarea parametrilor de definire a unui component, fiind direct resimţit de componentele cu care se află în relaţii directe sau indirecte. Componentele geografice (obiectele geografice) sunt conectate prin relaţii (interacţionează) nu numai în spaţiu, dar şi în timp. Astfel, la schimbarea caracteristicilor unui component, determinat de interacţiunea unei variabile de „stres” de origine internă telurică sau externă cosmică - mai nou omul -, reacţionează şi celelalte componente. Reacţia nu este spontană, deoarece fiecare component are un anumit grad de inerţie, determinat de structură şi din acest motiv este necesar să treacă o anumită perioadă de timp pentru a se produce refacerea echilibrului deranjat (reorganizarea structurală internă, a intensităţii şi tipurilor de relaţie) dintre componente.

Astfel, întregul teritorial (geocomplexul teritorial) de diferite nivele taxonomice, poate fi definit ca fiind un sistem (geosistem) cu dezvoltare spaţio-temporală a componentelor.

1

Componentele operaţionale ale organizării spaţiului geografic

Fig. 1. Schema logică a structurii geosociosistemelor (după Irina Ungureanu, 1994): SE – sistemul suportului ecologic: L - litosfera, A - atmosfera, H - hidrosfera, R - relieful, S - solul; CV – sistemul comunităţilor vii: V - vegetale, A - animale, HSs - Homo sapiens sapiens; SC – sistemul socio-cultural: SU - societatea umană, A - populaţia ocupată, Mmc - mijloace de muncă şi creaţie, Ap - activităţi productive, AC - activităţi creative, S -servicii, PS - produse ale serviciilor, Pap - produse ale activităţilor productive, Pac - produse ale activităţilor creative, VII - populaţie de vârsta a II-a, I - populaţia întreţinută, VIII - populaţie de vârsta a III-a, VI - populaţie de vârsta a I-a, F - familie, As - asistenţă socială, I - informaţie, E - educaţie, H - locuinţă, NV - necesităţi vitale, S -sănătate, PH - produse ale locuirii, PNV - produse ale asigurării necesităţilor vitale, PS - produse ale ocrotirii sănătăţii, A - admivnistraţie, P - politică; relaţii; necesităţi.

Componentele geocomplexului teritorial pot fi grupate în două mari categorii: componente naturale cuprinse în litosferă, hidrosferă, atmosferă şi biosferă; componente social-antropice, create de om în procesul diviziunii sociale a muncii şi

dezvoltării gândirii (antroposfera, noosfera), acestea fiind direct legate de componentele naturale ale spaţiului geografic şi de mediu.

Omul ca fiinţa biologică aparţine componentei naturale, biosferei, dar modul său de viaţă social-cultural şi produsele create de el (mijloace de producţie, produse finite de consum, tehnologie de transport, de adaptare la condiţiile de mediu, de cercetare etc.) se includ în componenta socială - antroposfera şi noosferă. Legat de modul său de viaţă, omul utilizează materii prime extrase din componentele naturale, generând componente cu grad ridicat de sinteză în care se produc transformări de stare neîntâlnite în mediu. O bună parte din această materie este „deversată” în geosistem (mediu), uneori transformată integral, intrând în componenţa elementelor şi structurilor naturale, pe care în majoritatea cazurilor le poluează (poluare fizică, chimică, radiativă, termică, organică, fonică etc.). Schimburile energetice dintre sistemele naturale şi social-economice sunt la fel de intense şi complexe, ca şi cele de substanţă. Dezvoltarea consumului de energie a contribuit la intensificarea şi modificarea procesului de producţie, la schimbarea rolului jucat de om în producţie, la producerea de mutaţii sociale respectiv mutaţii în structura sistemelor naturale (geosistemelor). Pe de altă parte, sistemele social-economice (sociosistemele) eliberează mari cantităţi de energie nedisipată (ex. poluarea termică) în sistemele naturale.

Sistemele social-economice au reuşit să inducă, în majoritatea cazurilor, modificări considerabile, nu numai fiecărui element constitutiv al sistemelor naturale, ci şi în mecanismele de funcţionare ale acestora, proprietăţilor lor de ansamblu. La rândul lor sistemele naturale condiţionează şi influenţează structurile spaţiale ale sistemelor social-economice.

Geocomplexul teritorial natural constituie un anumit nivel de organizare a materiei determinat de legităţile naturale. Integrarea componentelor este atât de profundă în spaţiu şi timp, încât distribuţia şi organizarea spaţială a acestora se realizează ca un tot unitar.

Geocomplexele social-economice reprezintă un alt nivel de organizare al materiei, care are la bază legile naturale, la care se adaugă o serie de legi sociale şi economice rezultate din

2

Vasile ZOTIC

nevoia de satisfacere a unor necesităţi materiale, spirituale, de tradiţie, strategice şi politice ale omului, ale societăţii în general.

Din cele prezentate rezultă că între societate şi mediu s-au stabilit raporturi strânse ce s-au coagulat într-o nouă componentă (sistem al spaţiului geografic) de rang superior - sociogeosistemul.

Între sociosistem şi geosistem există un intens schimb de substanţă, energie şi informaţie. Geosistemul poate exista fără sociosistem. Acesta însă, (geosistemul) ar avea o altă configuraţie fără elemente de factură social-economică, poluare etc. Sociosistemul în schimb, nu poate exista în afară şi independent de geosistem, care îi serveşte drept suport şi cadru, şi care pune la dispoziţia societăţii (omului ca entitate biologică şi socială) substanţă, energie şi informaţie.

Sociogeosistemul are caracter unitar, integrator şi este pus în evidenţă de faptul că unele schimbări ale unor părţi componente atrag schimbări ale celorlalte părţi (modificările din societate de ordin economic, politic, administrativ, cultural aduc modificări şi în natură, respectiv invers).

Această complexitate extraordinară a sistemelor geografice, rezultată din multitudinea de relaţii posibile ori reale între componente, le fac foarte vulnerabile la factorii de „stres”. Vulnerabilitatea se reflectă direct în structurile spaţiale, prin acceptarea sau neacceptarea elementelor intruse în structurile de bază. Pe de altă parte dezvoltarea sociosistemelor este inevitabilă, (raportate la mărimea demografică a populaţiei, la necesităţile vitale ale acesteia, la aspiraţiile spre o viaţă decentă etc.) aceasta realizându-se pe seama substanţei, energiei şi informaţiei preluate din geosisteme. Toate aceste structuri complexe ale geosistemelor şi sociosistemelor, stările lor spaţio-temporale, dinamica şi evoluţia, relaţiile de subordonare şi determinare, schimbările de stare, echilibrele şi dezechilibrele, sunt în atenţia geografiei, a geografului în primul rând. Acestea se încadrează în obiectul de studiu al geografiei.

Geografia şi implicit geograful, cunoscând organizarea spaţiului geografic, structurile social-economice, datorită viziunii sale integratoare şi analizei de sinteză, poate coordona şi mijloci activităţi de organizare antropică a spaţiului geografic cu suprapunere concordantă peste organizarea naturală.

Cunoaşterea organizării spaţiului geografic şi amenajarea teritoriului a devenit o necesitate obiectivă din momentul în care omul a intervenit inconştient în geosistem, fără a ţine cont de legităţile şi proprietăţile acestuia. Apariţia tehnosistemelor, care până în prezent au avut o dezvoltare şi o evoluţie paralelă ca şi concepţie, faţă de legităţile mediului natural, au dus la destabilizarea echilibrelor teritoriale rezultate din dinamica geosistemelor. S-a ţinut cont numai de impactul mediului asupra funcţionării tehnosistemelor, fără să se ţină cont de reversul acestui impact. Civilizaţia contemporană care a creat un mediu de viaţă cu totul deosebit, „tehnosfera”, ignoră practic toată experienţa evolutivă a mediului, aceasta ducând la apariţia numeroaselor crize ecologice.

Organizarea conştientă, pe baza legităţilor care operează în mediu, reprezintă singura alternativă de a prelungi durata de viaţă a sistemelor social-economice, de a evita colapsul sociosistemului, de a proteja mediul natural. Abordarea problemelor teritoriale de organizare după placul tuturor, determină disfuncţii care sunt ulterior greu de controlat şi remediat, a căror anihilare costă mult mai mult decât costurile care ar fi fost necesare dacă s-ar fi aplicat soluţii organizatorice la timp (în perioada optimă).

Proiectarea prealabilă a structurilor teritoriale, a activităţilor economice, constituie procese absolut necesare, reale, în dezvoltarea teritorială, fază fără de care nu se pot concepe finalităţi optime ale evoluţiei sistemelor sociale şi economice, aceasta din simplul motiv că, sistemele sociale-tehnogene nu se pot autoorganiza integral la fel ca şi sistemele naturale . Legile sociale contravin de cele mai multe ori legilor naturale, iar dezvoltarea societăţii pe baza exclusivă a acestora, neadaptate la condiţiile teritoriale existente şi la modificările evolutive care pot apărea în diverse momente, reprezintă o direcţie greşită de abordare în organizarea spaţiului.

3