Introducere

“Omul, statul si razboiul” este al doilea studio din seria Topical Studies in

International Relations. Aceasta serie are menire a de a prezenta cateva dintre

contributiile pe care le pot aduce stiintele de astazi in intelegerea relatiilor internationale

moderne.

Realizand cat de stransa este legatura dintre trecut si prezent si cat de mult depind

partile unui sistem una de alta, cercattorii din stiintele sociale au tendinta sa fie mai

conservatori in ceea ce priveste posibilitatea de a crea o lume radical imbunatatita.

Conceptia conform careia in razboaie nu exista victorie, ci numai un grad mai

mare sau mai mic de infrangere si-a castigat in secolul XX un numar considerabil de

adepti. Dar, ca sa-ti dai seama cum se ajunge mai usor la pace, trebuie sa intelegi mai

intai cauzele razboiului.

Unii cercetatori considera ca suferintele noastre (razboaiele) sunt inevitabil

produsul firii noastre. Omul este radacina tuturor relelor.

Alti teoreticien (printer care si Rousseau)i sunt de parere ca societatea este

factorul care-I degradeaza pe oameni, omul fiind produsul societatii, insa majoritatea au

ajuns la concluzia ca sursa relelor ar putea fi si una si alta.

Ceea ce sugereaza acest studiu este ca cea mai buna cale de a studia problema

teoriei politice internaationale este sa pui o intrebare centrala si sa gasesti raspunsurile ce

pot fi date. In filosofia politica pot fi cautate raspunsuri la intrebarea: Unde se afla

cauzele majore ale razboiului?. Pentru aceasta intrebare raspunsurile se pot grupa in trei

categorii (imagini): cele ce tin de om (prima imagine), cele legate de structura statelor

separate (a doua imagine) si cele referitoare la sistemul de state (a treia imagine).

In cele ce urmeaza vom incerca sa gsim raspunsurile la intrebare printr-o analiza

critica a fiecarei imagini si apoi prin studierea relatiilor dintre imagini.

Prima imagine

Conflictul international si comportamentul uman

Natura umana in R.I. este privita din perspectiva realistilor ca fiind dominata de

egoism, de agresivitate si chiar de stupiditate, elemente ce au atras inevitabil razboaiele

care au marcat scena internationala de-a lungul timpului. Ca o solutie pentru evitarea

razboaielor, s-ar cuveni o innobilare si o iluminare a oamenilor, sau chiar prin asigurarea

readaptarii lor psiho-sociale. Aceasta viziune o impartaseste Confucius sustinator al

teoriei realiste, dar si alti pacifisti contemporani.

Ajungerea la o situatie de razboi este vazuta ca o lipsa a educatiei oamenilor, care

in viziunea realistilor sunt prea creduli. Acestia trebuie reeducati pentru a putea distinge

singuri ceea ce este bine sau nu pentru sine si poporul sau.

Lipsa educatiei nu era singurul defect al liderilor nostri, egoismul era considerat

un mare defect de asemenea. Ei trebuiau invatati sa coopereze, sa se sacrifice pentru un

ideal si sa aiba incredere. Bertnard Russell considera ca limitarea instinctului posesiv este

o premisa a pacii. Alti filosofi ai vremii sustin ca omul, desi innascut cu instincte

belicoase, trebuie educat prin redirectionarea energiilor sale care ar putea duce la evitarea

conflictelor. Deci, asa cum am spus deja, pentru a mentine o lume pasnica, avem nevoie

de o schimbare atat moral-intelectuala, cat si a conduitei psiho-sociale. Aceasta prima

imagine aduce cu sine doua categorii de persoane- cele optimiste- care vad in progres

sansa de a limita razboaiele inainte de a fi cu totii victimile lui,dar si cei pesimisti-care

vad o cantitate a razboaielor ce vor atrage moartea tuturor.

Aceasta prima imagine analizeaza cu precadere opinia celor ce cred ca pentru a

intelege cauzele razboiului trebuie studiate mai intai firea si comportamentul omului

pentru a-i descoperi defectele si pentru a le putea corija.

Istoria aduce cu sine si sustinatori ai ideei ca defectele oamenilor pot fi

manipulate si dirijate in asa fel incat acestea sa produca efecte pozitive in ceea ce priveste

pacea.

Jonathan Dymond vorbeste de natura conflictuala a omului, care va putea face

subiectul unei balante a puterii. Aceasta perspectiva a sa atrage atat parerile optimistilor

care vad in naturaumana un progres care nu va duce la o balanta a puterilor. Pesimistii,

dimpotriva vad in balanta puterii o modalitate de a mentine 2 tabere conflictuale.

Un alt sustinator al primei imagini, teologul Niebuhr sustine faptul ca realismul

politic este de neconcput fara o analiza a naturii umane. Acesta critica viziunea

optimistilor, dar si pe cea a liberalilor si marxistilor care nu iau in considerare in analiza

lor utopica de factorii externi care intervin in comportamentul oamenilor si care duce in

final la conflict. Acesta sustine ca omul este nascut intr-un mediu conflictual, iar omul va

dori intotdeauna autodepasirea si de ce nu , asemanarea lui cu divinitatea. Omul in

viziunea sa este caracterizat de trufie.

Dar aceasta perspectiva nu a fost impartasita numai de Niebuhr, ea se gaseste si in

traditia crestina prin Sf Augustin care a interpretat-o in termeni clasici. Ba mai mult, ea a

aparut pentr prima data in filosofia lui Spinosa. Referitor la scrierile politice, aceasta

viziune ne este impartasita si de Hans Morgentau in sec XX. Toate aceste perspesctive au

in comun asumptiile despre natura umana.

Sf. Augustin observase importanta instinctului de conservare in ierarhia

motivatiilor umane. In opinia lui Spinoza omul va incerca sa se autoconserve in raport cu

legile naturii si ale ratiunii incercand sa ii ajute si pe altii , atragandu-i prin prietenie.

Aceasta nu este numai o dovada de altuism, ci constientizarea faptului ca munca divizata

si cooperarea pot duce la conservarea propriei existente. Dorinta de a vedea in persoana

de alaturi aliatul tau si incercarea de a face binele comun prin crearea unui tot unitar

uman care sa insufleteasca aceleasi valori si idealuri. Credinta intr-o putere proprie si nu

politica de a face lucrurile care aduc un bine tuturor

Sf Augustin vorbeste despre pacatul originar care il indeamna inca de la nastere

pe om sa-si urmez propriul interes. Oamenii nu sunt calauziti de perceptele ratiunii pure,

ci de propriile ratiuni. Fiind supusi propriilor pasiuni, oamenii sunt mereu atrasi in

conflicte. Nu mai este ideea de armonie si ajutor mutual,ci de distrugere reciproca, fiecare

dorind suprematia. Cei care vad in ratiune o limitare a posesiunii sunt vazuti ca utopici.

Sf Augustin, Niebuhr si Morgentau resping dualismul din gandirea lui Spinoza,

reflectand ca omul este imperfect atat fizic cat si psihic, iar relele politice sunt un dat al

acestor imperfectiuni umane. Desi Spinoza proclama pacea ca scop al statului , el ajunge

totusi la concluzia ca statele sunt dusmanii naturali unele fata de altele; iar asta va face ca

ele sa fie mereu in garda, deoarece statele pot deveni necinstite si razboinice din cauza

pasiunii acestora care va umbri interesele statelor si chair a oamenilor. Niebuhr pune

deasemenea razboiul pe seama inconstientei umane.

Sf augustin, alaturi de alti optimisti si pesimisti pun razboaiele pe seama

caracterului omului care este inevitabil conflictual si propun eliminarea acestuia prin

schimbarea omului.

Morgentau respinge teoriile pacifiste prin care bunatatea si maleabilitatea naturii

umane ar putea conduce la pace. Din contra, el pune comportamentul politic pe seama

conduitei egoiste si viclene a naturii umane care a ramas neschimbata secole de-a randul.

Inclinatia omului atat pentru bine cat si pentru rau ne face sa nu putem distinge

elementele istorice de oamenii care le-au infaptuit.

Complexitatea analizei naturii umane consta in faptul ca nu putem analiza faptele

bune sau cele rele ale unei persoane si sa concluzionam asupra acestor asumptii. Omul

trebuie privit in complexitatea sa. Asa cum afirma si Emile Durkheim „constitutia psihica

este prea generala pentru a predetermina mersul fenomenelor sociale”. Intrucat o analiza

a comportamentului uman nu ar face decta sa reliefeze anumite deosebiri, iar razboiul si

perioadele de pace ne pot duce cu gandul la natra schimbatoare a omului, nu putem decat

sa punem aceste caracteristici pe baza dorintei interioare a omului. Daca vrea pace, va fi

pace iar daca nu va fi razboi. Natura umana nu poate expliac pacea sau razboiul dintr-o

anumita perioada pe pamant, insa ea poate scoate la iveala diferitele imperfectiuni sociale

si politice.

Analiza primei imagini din perspectiva pesimistilor este mai relevanta intrucat,

asa cum afirma Spinoza ca fenomenele politice sunt rezultatul comportamentului uman,

putem afirma ca oamenii actioneaza diferit in momente diferite. Uniunea oamenilor poate

duce la o convietuire pasnica, insa aceasta impune mereu o protejare personala de

posibile atacuri. Absenta unei guvernari nu ar face decat sa sporeasca conflictualitatea

dintre indivizi asa cum arata si Sf Augustin. Niebuhr in critica sa la adresa lui Augustin ,

pune in evidenta necesitatea unei ierarhizari a institutiilor, intrucat omul este predispus sa

aleaga institutiile care ii ofera un grad mai mare de securitate si sa le puna in umbra pe

cele care nu au asemenea caracteristici promitatoare.

Analizand cauzele primare ale conflictului, tindem sa ne indepartam de o analiza

realista a RI. Cauzele diferentelor de comportament trebuie cautate in afara naturii

umane. Intelegerea cauzelor secundare inseamna o sansa reala de pace.

Necesitatea balantei de putere ca o premisa a mentinerii pacii, idee sustinuta e

Morgentau s Niebuhr.

Criticile lui Morgentau – acesta sustine ca in lipsa unui mediator al competitiei de

putere dintre oameni se poate ajunge la o lupta de putere care sa ateste raul din oameni.

Aceasta competitie apare din dorinta de a avea ceea ce ne dorim si nu neaparat din

dorinta de a face rau. A doua sursa a conflictului spre care Morgentau tinde sa o patrunda

cand vorbeste despre prima este cea a dorintei de putere. Acesta sustine ca succesul

politic este atins atunci cand iti poti pastra , spori si demonstra puterea pe care o ai asupra

celorlalti. Puterea apare aici ca un scop in sine, iar in cazul primei surse apare ca fiind

instrumentul necesar pentru obtinerea succesului in conditiile concurentei. Morgentau

considera tendinta inerenta a omului catre putere ca fiind o trasatura mai puternica decat

conditiile aleatoare in care survin luptele pentru putere. Setea de putere a individului

pentru sine insusi nu afce decat sa ne puna in evidenta defectele sale morale. Oamenii au

tendinta naturala de a cauta puterea. Prima idee va conduce la acceptarea ideii conform

caruia puterea este mijlocul fara de care statele nu isi pot indeplini dezideratele. In primul

caz puterea este un scop, iar celalalt este un instrument.

Morgentau sustine ac gandirea politica moderna poate fi impartita in doua scoli:

1)utopistii- care au o filosofie optimista

2)realistii- care considera ca lumea este rezultatul dorintelor

comportamentelor

Guvernele, manevrele politice umane si balantele de putere sunt necesare in

stoparea pasiunilor oamenilor, acre pot duce la coflicte de inetrese. Statele urmaresc

raportul de putere dintre ele pentru a putea conserva securitatea lor. Se pune astfel

intrebarea daca puterea ar trebui sa fie sau nu valoarea suprema a statelor sau se va putea

face distinctia dintre valoarea suprema si calitatea se simplu mijloc a acesteia. Morgentau

a analizat implicatiile anarhiei internationale si a facut o distinctie intre actiunile care pot

fi intreprinse pe plan intern si cee posibile pe plan extern.

Ca concluzie trebuie reamintit faptul ca razboiul si conflictele apar din pricina

conportamentelor umane. O prima imagine vizeaza ca bunatatea din oameni, dusa la

dimensiuni universale ar putea face posibila pacea .

Cateva implicatii ale primei imagini…

Stiintele comportamentului si reducerea violentei interstatale

Cele mai importante cauze ale institutiilor si actiunilor politice trebuie cautate

innatura si comportamentul omului. Aceasta afirmatie reprezinta un minimum de consens

la acre au ajuns cei pe care i-am numit analisti ai primei imagini. Unitatea primei imagini

este mai bine intretinuta de catre cei ce considera omul ca fiind cauza razboiului si

incearca s ail schimbe. Cei care cred in pacifism sustin ca razboaiele nu vor lua sfarsit

pana cand oamenii nu vor deveni, intr-un fel sau altul, mai buni

De exemplu, din numarul total de psihologi, cei ce s-au ocupat de problema

razboiului sunt relative putini.

Idealul unei politici de politici de prevenire este acela de a impiedica declansarea

conflictului prin reducerea drastica a tensiunilor din societate prin metode eficiente. Dupa

parerea lui Lasswell, nu este foarte important sa facem schimbari in organizarea

guvernului cat sa reorientam modul de gandire, mai ales a celor care au o mare influenta

in societate.

Pentru Lawrence Frank societatea este pacientul, care in opinia unora, pacientul

poate fi vindecat prin tratarea indivizilor care intra in structura lui, iar dupa altii prin

perfectionarea institutiilor sociale ce dau nastere unor tensiuni care isi gasesc adeseori o

dizolvare imperfecta in razboi. In aceeasi maniera dar dintr-o alta perspectiva . Clyde

Kluckholn, considera ca problema centrala a pacii mondiale tine de reducerea si

controlarea impulsurilor agresive.

Altii sustin ca razboaiele apar tocmai pentru ca oamenii se asteapta la razboaie, iar

pentru a aboli razboiul, trebuie modificate asteptarile oamenilor. Ideea ca promovarea

intelegerii pe plen international va incuraja pacea poate constitui o introducere foarte

adecvata la o abordare a relatiilor internationale din perspective stiintelor

comportamentului. Miller in lucrarea “Psychological Approches to the Prevention of

War” sustinea ca “ignorarea dorintelor, dezideratelor si trasaturilor specifice ale altor

popoare atrage dupa sine frica si constituie una dintre principalele cauze ale agresiunii.”

Intelegerea promoveaza intotdeauna pacea tocmai pentru ca nu se inteleg foarte bine un

ape cealalta? Suntem intr-un razboi rece cu Uniunea Sovietica pentru ca nu intelegem

sufficient societatile comuniste sau fiindca le agreemcu atat mai putin cu cat le intelegem

mai bine.

Afinitatea culturala nu a incetinit suvoaiele de sange, asa cum o ilustreaza cu

prisosinta istoria Europei de V. Sin u intotdeauna cunoasterea a adus neaparat la mai

multa intelegere si compasiune. Karl Deutsch conchide ca reactia multor indivizi rafinati

din punct de vedere emotional, cultural si politic, dupa o vizita in strainatate… este un

nationalism, o mai mare loialitate fata de propria limba, cultura si fata de propriul popor.

Cunostintele dobandite prin studierea diferitelor culture trebuie puse in slujba

desavarsirii diverselor societati , astfel incat razboiul san u mai fie o institutie sociala

acceptata. Razboiul ca rationament este o simpla institutie sociala, nu un produs necesar

al naturii umane. Avand in vedere ca institutiile sunt niste inventii sociale daca vrem sa

scapam de o institutie trebuie sa inventam alta, care sa o inlocuiasca. Oamenii se dueleaza

numai atata timp cat in societate exista obiceiul duelului.

Mead scria intr-o carte de-a sa ca cele mai mari si mai profunde schimbari din

cultura , reprezinta opera timpului. O opera in care fiecare individ joaca , inconstient un

rol infim . dintre toti specialistii in stiintele comportamentului , antropologii sunt cei mai

in masura sa aiba o imagine de ansamblu. Si tot ei sunt cei care descurajeaza de cele mai

multe ori, speranta ca se pot induce rapid schimbari sociale sistematice.

Razboiul nu este inerent naturii umane, asa cum nu sunt nici suferintele

adolescentei. Dar e mai usor sa dezradacinezi razboiul din lume decat frustrarea

adolescentilor din societatea noastra?

Pear sustine ca atitudinea beligeranta poate fi identificata pentru ca atitudinile se

dobandesc prin invatarea sociala, ele pot fi schimbate. Orice schimbare sociala presupune

insa o relatie intre timp si forta.

In general vorbind, cu cat forta este mai mare, cu atat mai rapid se va produce

schimbarea sociala. Tensiunile legate de conflictele internationale survin in mintea

maselor sau sunt semnificative doar atunci cand ii influenteza pe lideri responsabili de

politica internationala a tarilor respective. Elitele se recruteaza din randurile maselor.

Incompetentii din punct de vedere psihologic, ar trebui impiedicati sa ajunga la putere sis

a recunoastem ca liderii politici trebuie selectati pe alte criterii decat cel afectiv, cel al

manipularii politice sau al accidentului istoric.

Pacea presupune tinerea sub control a tensiunilor si conflictelor nationale, precum

si directionarea acestora catre scopuri constructive.

In ceea ce priveste ura fata de razboi ultimii ani ne-au aratat ca refuzul unor tari

de a intra in razboi poate opera ca o incurajare a agresiunii celorlalte. Fortele sociale si

psihologice care genereaza rivalitatea sunt prea puternice pentru a fi tinute sub control de

o daruire vaga fata de toti oamenii de pretutindeni sau fata de idelul cooperarii

internationale. Se pare ca este nevoie de o autoritate internationala concreta, in jurul

caruia oamenii sa construiasca noi identificari si loialitati supranationale.

In absenta unei teorii elaborate despre politica internationala, cauzele descoperite

si remediile propuse sunt adeseori mai strans legate de temperament si formatie, decat de

obiectele si evenimentele lumii inconjuratoare.

Pacifistul asteapta si spera in tacere ca oamenii se vor comporta asa cum o cere

Dumnezeu. Behavioristul a cerut si el la fel de mult si a demonstrate la fel de anapoda ca

acestea ar putea fi suficiente.

Unii behavioristi au aratat ca ceea ce pot face ei pentru a solutiona problema

razboiului depinde de instituirea unor conditii politice corespunzatoare si ca pana atunci

nu pot decat sa isi ajute propriile guverne sa mentina pacea sau sa castige razboaiele intr-

o lume dificila.

Cu cat behavioristii tin mai mult cont de politica, cu atat mai lucide si mai

modeste devin eforturile lor de a contribui la cauza pacii.

Cea de-a doua imagine

Conflictele internationale si structura interna a statelor

Prima imagine nu a exclus influenta statului, insa rolul statului a fost introdus ca o

consideratie mai putin importanta decat comportamentul uman si care trebuie explicata pe baza

acestuia.

De vreme ce totul se raporteaza la natura umana,pentru a explica ceva trebuie aa luam in

consideratie mai multe elemente, nu doar natura umana.

Evidentele ce trebuie explicate sunt atat de multe si de diverse, incat natura umana nu

pote fi singurul factor determinant.

Sociologii au gresit adesea prin faptul ca au tratat problema pacii si a razboiului fara a se

referi la cadrul politic in care se desfasoara actiunile individuale si sociale. Concluzia este evidente:

ca sa intelegem razboiul si pacea trebuie sa recurgem la analiza politica, pentru a imbogati si ordona

descoperirile psihologiei si ale sociologiei. Pentru a descoperi explicatiile posibile ale incidentei sau

nonincidentei razboiului, ne putem indrepta atentia catre politica internationala (de vreme ce

razboaiele apar intre state) sau chiar catre aceste state (pentru ca lupta se poarta in numele statului).

Prima metoda va fi abordata in cap. VI; conform celei de-a doua imagine, insa cheia intelegerii pacii

si a razboiului ramane organizarea interna a statelor.

Razboiul intareste, de regula, unitatea interna a statelor implicate. Asa se face ca tara

afectata de conflicte interne poate cauta in mod deliberat un razboi carre sa aduca pace interna. Bodin

a inteles bine acest lucru si a tras urmatoarea concluzie: “cel mai bun mod de a pastra integritatea

unui stat si de a-l apara de revolte, rebeliuni sirazboaie civile este acela de a-I face pe supusi sa

traiasca in relatii prietenesti, si in acest scop, de a gasi un inamic impotriva caruia sa poata face front

comun”. El a gasit si dovezi istorice care arata ca principiul a fost aplicat, mai ales de catre romani,

care “nu au putut gasi un antidot mai bun pentru razboiul civil, unul cu efecte mai sigure, decat acela

de a-I pune pe cetateni in fata unui inamic”.

Recursul la defecte interne pentru a explica acele actiuni externe ale statului care duc la

razboi poate imbraca multe forme. O astfel de explicatie poate fi legata de un tip guvernamant despre

care se crede, indeobste, ca este rau. De exemplu, de multe ori se considera ca privatiunile impuse

poporului de catre tiran produc niste tensiuni ce isi pot gasi expresia in atacurile impotriva strainilor.

Explicatia mai poate viza si defectele unei guvernari care nu sete considerata a fi rea, in sine. S-a

observat, astfel, ca restrictiile impuse guvernului, in vederea respectarii drepturilor cetatenesti,

constituie impedimente in elaborarea si implementarea politicii externe. Si, ca un ultim exemplu,

explicatia es poate referi la neajunsuri geografice sau economice sau la lipsuri prea vag definite ca sa

poate fi etichetate. Astfel, o tara poate sustine ca nu si-a castigat frontierele “de drept”, ca aceste

frontiere sunt necesare pentru a-I asigura securitatea si ca un razboi prin care sa isi extinda teritoriul

in masura dorita este justificat sau chiar necesar.

Defectele statelor constituie cauza razboaielor dintre ele. Razboaiele pot fi explicate prin

defectele unora sau ale tuturor statelor fara a impartasi convingerea ca simpla eliminare a acestor

defcte ar crea fundamentul unei paci permanente.

Asertiunea pe care o supunem atentiei este aceea ca razboaiele pot fi limitate sau

eradicate o data pentru totdeauna prin reforma statelor? Dar in ce mod ar trebui schimbata structura

statelor? Care ar fi definitia standard al unui stat “bun”?

Karl Marx defineste termenul de “bun” in functie de proprietatea asupra mijloacelor de

productie. Immanuel Kant il raporteaza la principiile abstracte ale dreptului, Woodrow Wilson – la

autodeterminarea nationala si organizarea democratica moderna.

Reforma recomandata este considerata a fi o baza suficienta pentru a asigura pacea

mondiala. Marx de exemplu, era convins ca statele aveau sa dispara la scurt timp dupa ce vor fi

devenit socialiste. Si atunci problema razboiului nu ar mai fi existat, daca definim razboiul ca pe un

conflict violent intre state. Kant era de parere ca statele republicane aveau sa accepte de buna voie sa

fie guvernate dupa un cod de legi intocmit chiar de ele insele. Wilson preconiza o serie intreaga de

conditii necesare pacii: o mai buna intelegere internationala, securitate colectiva si dezarmarea sau o

confederatie internationala a statelor.

Vom examina gandirea politica a liberalilor secolului al XIX- lea intrucat ei sustin teza

conform careia conditiile interne determina conduita externa, trebuie intai analizate conceptiile

acestora privind politica interna.

Politica interna: conceptia liberala

Dupa parearea lui Hobbes, autoconservarea este interesul principal al omului; dar cum

concurenta da nastere dusmaniei si neincrederii si cum unii oameni sunt egoisti si dornici de

razbunare, individul aflat in starea de natura se teme pentru siguranta lui si este oricand gata sa-l

loveasca pe celalalt, inainte cde a fi el insusi lovit. Intrucat viata in starea de natura li se parea

imposibila, oamenii s-au indreptat catre stat pentru a cauta in colectivitate, securitatea pe care nu o

puteau gasi in mod individual.

Hobbes definise libertatea ca fiind absenta restrictiilor insa oamenii trebuie sa isi satisfaca

unele libertati daca vor sa se bucure de vreo una si sa isi satifaca, in acelasi timp, instinctul cel mai

puternic, acela de a ramane in viata.

In aceasta analiza exista trei tipuri de variabile majore: individul, societatea si statul.

Primele doua determina masura si tipul unctiilor pe care trebuie sa le indeplineasca statul. In teoriile

indiidualiste, statul devine variabila dependenta.

Majoritatea individualistilor credeau, pe de-o parte, ca omul este, in general, destul de

bun si pe de alta, ca data fiind chiar orientarea egoista a comportamentului individual exista totusi o

armonie naturala care nu duce la un razboi al tuturor impotriva tuturor, ci la o societate stabila,

ordonata si progresista, in care nevoia de interventie guvernamentala sa fie minima.

Nu numai ca indivizii reprezinta susrsa progresului in societate, dar ei insisi se

perfectioneaza in mod constant. “Cu cat oamenii traiesc mai mult in public”, scria Jeremy Bentham,

“cu atat mai mare este efectul sanctiunilor morale”.

Astfel ca restrictiile impuse indivizilor nu sunt doar niste agasante privari de libertate, ci

ele insele polueaza insesi resursele progresului social.

Liberalii aveau din principiu tendinta de a limita guvernul, acest principiu rezultand, ca in

cazul lui Godwin, dintr-o evaluare optimista a calitatilor morale si a capacitatii intelectuale a

umanitatii. Utilitaristii erau tentati sa limiteze guvernul numai prin proba eficientei. In ce mod ar

putea contribui guvernul la fericirea unui numar cat mai mare de oameni? O sarcina data ar putea fi

indeplinita mai bine de catre cetatean sau pentru el. Faptul ca raspunsul oferit de Bentham si adeptii

lui a fost de cele mai multe ori de catre si nu pentru se datoreaza, in mare parte, influentei lui Adam

Smith. Ceea ce conteaza aici nu este vechiul principiu al diviziunii muncii, ci noua conceptie conform

careia rezultatele muncii, divizate in producerea si desfacerea bunurilor, pot fi iarasi stranse laolalta

si distribuite in mod echitabil, fara supravegherea guvernului. In trecut, faptul ca fiecare producator,

comerciant sau fermier cauta nu bunastarea obsteasca ci binele sau propriu, a dus la concluzia ca este

necesar controlul guvernamental, pentru a nu se ajunge la haos. Daca guvernul nu vegheaza asupra

interesului general atunci cine sa o faca? Smith raspunde ca, in anumite conditii, acest lucru il pot

face fortele impersonale ale pietei. P roductia poate fi organizata in mod eficient si bunurile pot fi

distribuite echitabil numai prin mecanismul pietei.

Printr-o incredere exagerata in efectul regulator al pietei libere, definitia liberala a statului

bun ca stat limitat poate fi sustinuta chiar si de cei care respingeau teoria asociata adeseori cu

liberalismul – aceea ca omul este perfectibil la infinit. “Viciul insusi face bine, atunci cand e ingradit

si marginit de dreptate dupa cum afirma Bernard Mandeville. Lacomia il impinge pe om sa trudeasca

din greu pentru propria sa bunastare si acest lucru este benefic pentru intreaga societate.

Dar daca lacomia il face pe om sa trudeasca pentru bunastarea lui si intamplator a

societatii, tot aceasta il poate determina sa insele, sa minta si sa fure numai spre binele sau. Si aici

intervine functia guvernului. Infractorii trebuie pedepsiti. Guvernul are cel putin rolul minim de a

garanta securitatea persoanelor si a proprietatii lor.

Pe Smith, de pilda, il deranja tendinta clasei patronale de a se sprijini pe situatia ei

economica pentru a scoate un maximum de profit, prin masuri monopoliste, in detrimentul clasei

proprietarilor funciari si al clasei muncitoare.

Smith era convins ca inegalitatile nefiresti sunt generate de amestecul guvernului – asa

cum fara indoiala ca se si intampla, in buna masura, in acea vreme- incat a criticat toate functiile

guvernului, cu exceptia celor politienesti, strict definite.

Numarul consumatorilor trebuie sa fie proportional cu resursele de subzistenta. In acest

scop trebuie sa inceteze toate incurajarile in sensul cresterii populatiei si trebuie aplicate toate

sanctiunile in vederea prevenirii acestui lucru; deci, claritatea trebuie sa vizeze iluminarea mintii, nu

alinarea nevoilor trupesti.

Filosofii radicali din anii 1830 au incercat sa introduca aceste principi intr-un program

politic. In timp ce chartistii cerea reforme care sa dea rezultate tangibile si imediate – sufragiul

universal, legislatia muncii, o lege a saracilor mai liberala – John Stuart Mill, purtatorul de cuvant al

radicalilor, aducea argumente in sprijinul sufragiului burgheziei si clasei de mijloc, ridiculiza ideea ca

daca salariile sunt mici si nues gasesc locuri de munca, aceasta nu este din cauza nereglementarii

sistemului de concurenta, ci deoarece clasele sarace ignorau invataturile lui Malthus. Programul

radicalist era in mare parte negativist – propunea eliminarea taxelor pentru produsele de stricta

necesitate, interzicerea pedepselor corporale in armata, abrogarea legii privitoare la taxele pentru

importul de cereale – prevazand o singura masura pozitiva: instituirea unui sistem de educatie

nationala.

Dar functiile specifice statului sunt suficiente pentru a asigura conditiile necesare unei

societati liberale si economiei de tip laissez faire? Iata cum sunt descrise aceste conditii: unitati

aproximativ egale angajate intr-o concurenta liberala si indivizi responsabili din punct de vedere

moral si mental. Atat timp cat concurentii sunt aproximativ egali, succesul lor va depinde de eficienta

cu care satisfac cererile consumatorilor.

Prin persoana lui John Stuart Mill, liberalismul utilitarist a trecut de la blocarea

interventiei statului la recomandarea unor masuri pe care statul ar fi trebuit sa le ia. Aplicarea

principiilor laissez faire poate spori productia . Dar roadele sunt distribuite in mod egal? Mill crede ca

nu. James Mill fusese convins ca protectia proprietatii prin lege avea sa ii asigure fiecaruia cantitatea

maxima din produsul propriei munci.

Guvernarea limitata ramane idealul a ceea ce Wilhelm Ropske numeste “revizionalism

liberal”, insa, dupa cum arata acesta, desi interventia lui este limitata, statul trebuie sa fie puternic in

sectorul sau. Chiar daca ramane in afara pietei, trebuie sa fie in stare sa previna inegalitatile de avere

care ar putea-o afecta sau domina.

Avand in vedere ca o societate care se autoregleaza este un mijloc necesar, ea devine o

componenta a idealului catre care tind liberalii.

Relatiile internationale: conceptia liberala

In opinia lui Treitschke, principala indatoire a statului este “una dubla: de a mentine

puterea in afara si legea in interior”. Prima obligatie a statului “trebuie sa fie aceea de a avea grija de

armata si de jurisprudenta, pentru a proteja si a controla comunitatea de cetateni”.

Pe plan extern, statul se ocupa de aparare, iar pe plan intern de justitie. Asa cum, asemeni

lui Hobbes, liberalii accepta statul care isi indeplineste functiile necesare, ei accepta razboiul asa cum

a facut-o Treitschke, ca o ultima solutie pentru rezolvarea conflictelor dintre state. In relatiile

internationale, razboiul este analog statului in politica interna. Smith, de exemplu, recunoaste ca “tot

ce cade sub incidenta unui tribunal de judecata poate fi si cauza unui razboi”. Bentham recunoaste

necesitatea ca statele sa recurga uneori la razboi pentru a indrepta ceva rau, din aceleasi motive

pentru care oamenii sunt din cand in cand nevoiti sa apeleza la curtile de justitie.

Pentru a intelege conceptia liberalilor despre stat trebuie analizate ideile lor despre om si

societate, iar pentru a le intelege conceptiile despre relatiile internationale trebuie studiate ideile lor

cu privire la stat si comunitatea statelor.

Primii liberali si utilitaristi, au presupus ca exista o armonie obiectiva de interese in

societate. Aceeasi presupunere se aplica si in cazul relatiilor internationale. John Stuart Mill declara:

“eu cred ca binele unei tari nu poate fi obtinut prin alte mijloace decat cele care au in vedere binele

tuturor tarilor, si nici nu trebuie cautate altele, chiar daca dau rezultate.

Pacea e cea care srveste interesele reale ale tuturor popoarelor. James Shotwell scria:

“Doctrina politica a pacii internationale este o paralela la doctrina economica a lui Adam Smith, caci

se bazeaza, de asemenea, pe o recunoastere a intereselor materiale comune si reciproce, care depasesc

frontierele nationale”. Aceste granite ar inceta sa mai constituie niste bariere daca ar conta numai

interesele reale. Calea prin care se pot satisface concomitent interesele tuturor oamenilor este

cooperarea sau concurenta constructiva.

A fost o vreme cand pana si publicistii mai putin instruiti intelegeau nu numai versiunea

simplificata a clasicei dispute in jurul comertului liber, dar si ca incercarile de a extinde teritoriul

statelor sunt absurde, fie ca e vorba de anexarea teritoriilor vecine sau a unor colonii. Costurile

cuceririi de noi teritorii sau ale colonizarii nu pot fi compensate de avantajele oferite de comert,

intrucat aceleasi avantaje pot fi obtinute fara nici un cost, prin incurajarea comertului liber. Razboiul

inseamna distrugere si imbogatirea de pe urma razboiului trebuie sa fie, asadar, o iluzie. Desi pacea

este in interesul poporului, guvernantii fac razboi.

Democratia reprezinta forma de stat pasnica. Controlul politicii de catre popor ar insemna

pacea.

Interesele si opinia publica asigura, in tandem, o politica de pace, caci daca guvernantii

poarta responsabilitatea implinirii dorintelor poporului, ne putem astepta ca opinia publica sa

functioneze ca o sanctiune eficienta.

Increderea in opinia publica sau, in general, increderea in tendinta constanta catre pacifism a

democratiilor s-a dovedit a fi utopica. Dar utopismul liberalilor avea o natura destul de complexa. Ei

nu sustineau ca razboiul ar fi putut fi eradicat oricand prin masuri specifice sau prin simpla dorinta de

a o face, ci mai degraba ca progresul a adus lumea aproape de punctul in care razboiul poate fi

eliminat din relatiile statelor. Utilitatea constituie obiectivul urmarit atat de catre stat cat si de catre

individ, in actiunile lor. Ca sa instaureze pacea, telul trebuie inlocuit cu democratia – asa incat telul sa

fie utilitatea poporului si nu a grupurilor minoritare.

Deficienţe ale teoriei

Pacea poate fi realizată doar de statele bune,iar războiul este un produs al statelor

rele.Se pleacă de la idea că statele rele sunt capabile de a declanșa război,orice stat care

declanșeaza război este rău.Prima critică vizează impractibilitatea soluţiei

recomandate,iar cea de-a doua face referire la suficienta analizei care a condus la

aceasta.Dacă statele evoluează pozitiv,atunci ocaziile pentru război devin mai rare,ţările

fiind mai capabile să iși rezolve divergentele pe cale raţională și amiabilă.

În ceea ce privește inlocuirea sistemului bazat pe război,liberalii susţin că opinia

publică ar reprezenta secţiunea de bază,iar garanţia ar fi echilibrul de

interese.Divergenţele dintre state ar fi soluţionate pașnic fară manipulare politică.

Una dintre critici aduse liberalilor se referă la concepţia greșită a acestora că

diferendele internaţionale ar trebui soluţionate precum cele naţionale.În viziunea lor,în

afacerile internaţionale,raţiunea ar trebui să primeze asupra forţei,în timp ce pe plan

intern,disputele ar trebui soluţionate de catre instituţii care sa imbine raţiunea cu forţa.

Un punct de cotitura în viziunea liberalilor îl reprezinta concepţiile lui Wilson,

care prevedea o nouă eră în care vor exista aceleași standarde morale pentru state cât și

pentru oameni,condiţia era ca toate statele să devină democraţice.Multi liberali au trecut

de la o formulare negativă la una pozitivă a cerinţelor politice ale unui sistem de tip

laissez faire,iar în plan internaţional au optat pentru preluare funcţiilor guvernului de

către organizaţiile internaţionale, în loc să-și pună speranţele în educaţie si în soluţionarea

pașnică a diferendelor.Idealul lui Wilson nu este o balanţă a puterii, ci o”comunitate a

puterii”.Auto-determinarea trebuie să asigure democraţia astfel, statele sunt

pașnice.Liberalii laissez faire considerau că relaţiile dintre producători pot fi guvernate cu

succes prin contractele încheiate între ei.

Soluţiile la problema războiului bazate pe modelul celei dintâi sau celei de-a

doua imagini trebuie să implice posibilitatea desăvarșirii în ceea ce privesc unităţile aflate

în conflict.

Pentru a putea fi asigurate imbunătăţirile necesare în sistem ar fi nevoie de mai

multă forţă decat pentru menţinerea unui minim de ordine și dreptate în cazul unor

subiecţi imperfecţi.Dacă situaţiile conflictuale nu rezultă numai din defectele

subiecţilor,ci și din calitatea relaţiilor dintre aceștia, este posibil ca nici măcar o

imbunătăţire a situaţiei indivizilor să nu fie suficientă pentru a asigura armonia într-o

anarhie.Ceea ce inseamnă că soluţia liberală este impracticabilă iar această concluzie este

legată de inadvertenţa analizei liberale.Pacea si justiţia au nevoie de o organizare care să

imprumute cat mai mult din calităţile guvernămantului.

Tipul de organizare a liberalilor nu era destul de bine pus la punct pentru a putea

atinge obiectivele acestora.Apare vechea tendinţa a acestora de a înlocui forţa cu

raţiune,atât în relaţiile internaţionale cât și în cadrul intern.O lume caracterizată de

democraţie ar fi o lume a păcii perfecte,însă guvernele autocratice sunt

războinice.Monarhiile sunt pașnice,democraţiile sunt iresponsabile și impulsive si deci

predispuse la război.Soluţia nu este organizarea politică,ci cea economică:democraţiile

capitaliste promovează războiul,iar democraţiile socialiste sunt pașnice.

Nici o soluţie pentru relaţiile internaţionale concepută numai pe baza celei de-a

doua imagini nu poate fi valabilă, acest mod de abordare este el insuși greșit.Criticile

aduse de către Kenneth Waltz la adresa liberalilor sunt valabile pentru toate teoriile care

se bazează pe generalizarea unui tip de stat și de societate pentru a instaura pacea în

lume.

Teoria conform careiă oamenii fac societăţile în care traiesc, inclusiv societatea

internatională a fost considerată de catre autor complet eronată dar și incompletă,căci

tocmai societăţile în care traiesc îi transformă pe oameni. Acţiunile statelor sau ale

oamenilor care actionează în aceste state alcătuiesc substanţa relaţiilor

internaţionale.Influenţa exercitată de structura internă a statelor în încercarea de a

soluţiona ecuaţia război-pace nu poate fi determinată .

Cateva implicatii ale celei de-a doua imagini…

Socialismul international si declansarea Primului Razboi Mondial

In urma analizei marxiste, partile componente pentru declansarea razboiului sunt:

1.Modul capitalist de productie a determinat aparitia a doua clase antagonice,

burghezia si proletariatul

2.Statul capitalist reprezinta controlul masinariei guvernamentale in interesul

uneia dintre aceste clase

3.Statul capitalist aduce lupta de clasa sub un oarecare control, fara a-i pune de

fapr capat

4.Razboiul este manifestarea extrema a luptei interne de clasa. In opinia lui

Woodrow Wilson si Sir Eduard Grey, Puterile Centrale declanseaza Primul Razboi

Mondial; In opinia istoricilor revizionisti Franta, Rusia, Marea Britanie si SUA sunt

vinovate de razboi.

In opinia marxistilor statele capitaliste sunt cauza razboiului; pacea va fi

restaurata prin distrugerea capitalismului si instaurarea socialismului.

Unii socialisti francezi, mai cu seama germani sustineau ca statele capitaliste sunt

prin natura lor “logodite” cu razboiul. State precum Anglia, Franta, Germania. Razboiul

la inceput era un razboi de aparare. Franta nu putea intra in razboi decat daca i-ar fi fost

impus (declaratia lui Jaures “Am dreptul sa spun ca acum guvernul francez doreste pacea

si ia masuri pentru a o mentine”). Germania (declaratia prin care SPD – Partidul Social-

Democrat German – ) isi explica pozitia cu privire la razboi declarand ca sunt amenintati

de teroarea unei invazii straine si ca ar trebui sa se ia masuri pentru a apara tara.

Se dovedeste ca era un razboi defensiv pentru toata lumea.

Adaptarea teoriei la realitate: Lenin

Lui Lenin nu-i venea sa creada la inceput ca social-democratii s-au hotarat sa

sprijine eforturile guvernului german in directia razboiului, dovedind astfel ca aproba,

razboiul. Cand I s-a adus la cunostinta acest lucru, nu si l-a putut explica decat ca pe un

complot al presei capitaliste.

Lenin s-a apucat sa nascoceasca alta explicatie daca vroia sa salveze teoria

socialista. Lenin putea spune si chiar a spus ca unii dintre asa zisii proletarinu erau deloc

adevarati proletari, ci fusesera cumparati cu o parte dintre avantajele necinstite ale

imperialismului. Acest grup constituia un exemplu negativ pentru proletarii de buna

credinta.

Marx si Engel vedeau miscarea proletara ca fiind “ miscarea autonoma a imensei

majoritati, in folosul imensei majoritati”. Dat fiind ca este o moscare constienta de sine si

constienta din punct de vedere politic, nu exista nici un zid intre conducatori si cei

condusi; comunistii sunt “fractiunea cea mai hotarata si mai inaintata a partidelor

muncitoresti din fiecare tara”.\

Experienta primului Razboi Mondial a demonstrat cat de mult s-au amagit

socialistii. Era evident ca interesele muncitorilor nu erau atat de unitare pe cat ii facuse

teoria sa creada din cauza ca conditiile economice nu ajunsesera la maturitatea necesara

pentru a genera un interes unanim.

Lenin a inceput sa insiste din ce in ce mai mult asupra necesitatii unei conduceri

autoritare si sa critice masele pentru ca nu au inteles ca era in interesul lor sa urmeze

aceasta conducere sau, mai exact, pe acei lideri marxisti pe care Lenin ii considera

membri autentici ai avangardei revolutionare.

Lenin revine la teoria lui Marx cu privire la razboi: proretariatul nu poate avea

nimic de castigat din razboaiele pe care le genereaza capitalismul, in afara de faptul ca se

poate folosi de ele pentru a incuraja revolutia comunista. Acestea ii permit sa sustina cu

vehementa ca proletariatul de pretutindeni este animat de un singur interes constant.

Adaptarea teoriei la fapte: revizionistii

Eduard Benstein sustinea ca trebuie insistat pe imbunatatirea treptata a conditiei

muncitorilor, atat din punct de vedere economic, cat si politic. Revizionistii erau

impotriva teoriilor marxistilor traditionali. Eduard Benstein vroia sa inlocuiasca revolutia

cu evolutia. Idei asemenatoare si-au gasit expresia in Franta prin Joures, in Anglia prin

Falueni.

In opinia revizionistilor statul trebuie sa se bazeze pe dezvoltarea progresiva.

Revizionistii erau legati de filmul principal al gandirii liberale in ceea ce priveste

problemele politice internationale, insa erau deopotriva legati si de gandirea marxista

traditionala a epoci.

Holeseen constituie un bun exemplu de continuitate in gandirea revizionista, de la

perioada antebelica la cea postbelica.

In 1909, aceasta era convins ca se contureaza rapid o societate democratica a

natiunilor, in care fiecare tara avea sa gaseasca oportunitati depline de dezvoltare, asa

cum, in statul democratic, fiecare individ avea sa duca un trai cat mai bun cu putinta.

Exista numeroase exemple in care previziunile liberalilor si ale revizionistilor

socialisti par sa fi fost veridice.

Astazi din perspectiva Occidentului, ele par aproape dureros de veridice “daca nu

ar exista pericolul comunismului arata presedintele Nixon, lumea libera ar trai in pace”.

Aceasta convingere recent exprimata este un ecou al strigatelui de revolta al francezilor,

britanicilor si americanilor impotriva militarismului german de la inceputul acestui secol,

al izbucnirii lui Coleden impotriva Rusiei si al Imperiului Austro-Ungar de la mijlocul

secolului trecut si neindoielnic, al strigatelor triburilor primitive unul impotriva celuilalt,

epocii de-a razboiului.

Cea de-a treia imagine

Conflictul international si anarhia international

Kenneth Neal Waltz, născut în 1924, a studiat la Oberlin College și ulterior la

Columbia University din New York, unde și-a finalizat și programul de master și ulterior

doctoratul în științe politice (1956). Îndelungata sa carieră didactică a început la

Swarthmore College și Brandeis College și a continuat la University Californnia-

Berkeley, căreia i-a rămas fidel până în 1994, când s-a retras din postul de profesor

titular, păstrând titlul de Professor Emeritus. Revenit după aproape patru decenii la New

York, nu a rămas departe de catedră, asumându-și o serie de angajamente didactice la

Columbia University, locul formării sale intelectuale. De-a lungul anilor, a predat ca

Visiting Professor la instituții precum Harvard University sau London School of

Economics, dar și la Universitatea din Beijing. Este membru al American Academy of

Arts and Sciences, iar între 1987 și 1988 a deținut funcția de președinte al American

Political Science Association. În 1999, a fost premiat de către acest prestigios for

academic cu James Madison Lifetime Achievement Award, pentru contribuții deosebite

în domeniul științelor politice.

Contribuția inițială în câmpul științelor politice a fost determinată de cartea sa

”Omul, statul și războiul. O analiză teoretică” 1959, care clasifică teoriile relațiilor

internaționale în trei categori sau niveluri de analiză. La mai bine de patru decenii de la

publicarea acesteia pare să nu-și fi pierdut nimic din caracterul ei actual. Citată intens și

recunoscută drept o contribuție importantă la dezvoltarea Relațiilor Internaționale, ea

este considerată un prolog al teoriei ”neorealiste”, expusă în forma sa definitivă în 1979.

Conform primei imagini a relațiilor internaționale, cauzele majore ale războiului

se găsesc în natura umană și comportamentul omului. Războaiele pornesc din egoism,

din direcționarea greșită a unor impulsuri agresive, din stupiditate. Cea de-a doua

imagine face referire la faptul că restricțiile impuse guvernului în vederea respectării

drepturilor cetățenești constituie impedimente în elaborarea și implementarea politicii

externe.

În ceea ce privește a treia imagine, aceasta pune în evidență interacțiunile

interstatle, tiparele de comportament în sistemul internațional. Autorul afirmă că atunci

când există mai multe state suverane și nu există nici un sistem juridic care să se poată

aplica în relațiile dintre acestea apar și conflictele, care uneori pot conduce la război.

Acest lucru se poate întâmpla, deoarece, în lipsa unui sistem juridic, fiecare stat își judecă

necazurile și ambițiile în funcție de ceea ce-i dictează propria rațiune sau dorință. Iar

pentru a ieși cu bine dintr-un astfel de conflict, statul trebuie să se bazeze pe propriile sale

mijloace, de eficiența carora trebuie să se ocupe în mod constant.

Dat fiind că filosofia politică nu ne oferă suficiente indicii pentru înțelegerea

politicii internaționale ne vom contura în primul rând asupra gândirii politice a lui Jean

Jacques Rousseau, dar vom face referire și la alți doi filosofi care au urmat îndeaproape

ceastă linie-Spinoza pentru prima imagine și Kant pentru cea de-a doua.

J.J. Rousseau susține (la fel ca Montesquieu) că starea de natură a lui Hobbes este

o ficțiune născută din ideea că, în natură, oamenii au toate caracteristicile și obieiurile pe

care le dobândesc în societate, dar fără constrângerile impuse de aceasta. De aici apar

trei întrebări: (1) Dacă starea de natură originară era una de relativă pace și liniște, de ce a

renunțat omul la ea? (2) De ce apar conflicte în situațiile sociale? (3) Care este raportul

dintre cauza conflictului și modul în care poate fi el ținut sub control?

În viziunea lui Spinoza și a lui Hobbes, formarea statului și a societății era un act

de voință care reprezenta o ieșire dintr-o situație de nesuportat. Dar Rousseau susține că

într-o primă fază a stării de natură, oamenii erau suficient de răzleți ca să nu fie necesar

nici un tip de cooperare. Însă, în cele din urmă, creșterea populației și catastrofelor

naturale au facut ca, într-o mulțime de situații, să nu mai fie posibilă decât alternativa:

cooperare sau moarte.

Kant afirmă că în starea de natură domină conflictul și violența, iar statul pare a fi

o constrângere necesară. Odată instituit statul, oamenii mai au oarece șanse de a adopta o

conduită morală. Până atunci, acest lucru este imposibil, din cauza nesiguranței și a

violenței. Kant susține că statele lumii sunt precum indivizii în stare de natură. Nu sunt

nici pe deplin bune și nici nu se află sub controlul legii. Ca urmare, violența și conflictele

dintre ele sunt inevitabile. Soluția ar fi, după Kant, ca toate statele să se perfecționeze atât

de mult, încât să acționeze conform unor maxime care să poată fi universalizate fără a da

naștere unor conflicte.

Spinoza consideră că toate conflictele apar din cauza rațiunii imperfecte a omului.

Rousseau respinge analiza acestuia, arătând că sursa conflictului nu rezidă atât de mult în

mentalitatea oamenilor, cât în natura activității sociale. Difilcutatea este într-o anumită

măsură, de tip verbal. Rousseau ne asigură că dacă am ști cum să primim adevărata

dreptate care vine de la Dumnezeu, ”n-avem nevoie nici de conducere și nici de legi”.

Atâta vreme cât fiecare își asigura propriile necesități, nu puteau exista conflicte; de

fiecare dată când obstacolele naturale, în combinație cu creșterea populației, făceau

necesară cooperarea, apăreau și conflicele.

Rousseau arată clar măsura în care conflictul survin, inevitabil, în treburile sociale

ale oamenilor. Deci, iraționalitatea este cauza tuturor nenorocirilor din lume, în sensul că

într-o lume cu oameni perfect raționali nu ar exista dezacorduri și conflicte este, după

Rousseau, pe cât de adevărată, pe atât de irevelantă.

În viziunea lui Rousseau, ca și a lui Spinoza și Kant, în starea de natură, oamenii

sunt guvernați de ”instinct”, de ”impulsuri fizice” și ”pofte”; ”libertatea…își află

marginile în forțele individului”. Este imposibil să fi prevăzător, fiindcă în lipsa unor

norme sociale nu există obligația de a respecta interesele, drepturile și proprietatea

celorlalți. Unii oameni se unesc, stabilesc reguli care guvernează cooperarea și

concurența și creează mijloace prin care să le pună în aplicare. Alții sunt nevoiți să

adopte și ei noul model, pentru că cei aflați în afara societății organizate, neputând

coopera eficient, nu pot ține piept eficienței unui grup unit, care se bucură de avantajele

unei diviziuni sociale a muncii. Este evident că omul are de câștigat din punct de vedere

material dacă trece de la starea de natură la starea civilă. Dar nu e vorba numai despre

avantaje materiale. Roussseau evidențiază acest lucru într-un scurt capitol din

”Contractul social”, unde arată că această trecere de la starea de natură la starea civilă,

”produce o foarte însemnată schimbare în om, înlocuind instinctul prin justiție în purtarea

lui și dând tuturor faptelor sale o moralitate care le lipsea mai înainte”.

De asemenea, trebuie menținut și faptul că, Rousseau este principalul exponent al

neorealismului, unde pentru el elementele puterii sunt relevante doar dacă statul ocupă o

poziție critică în structura sistemului internațional. Statele care au putere reală definesc

„regulile jocului” în sistem și obțin beneficii prin folosirea eficientă a elementelor puterii.

Pentru Waltz, structura sistemului internațional este definită astfel: în primul rând,

sistemul internațional este o anarhie, înțelegând prin aceasta inexistența unui guvern

mondial. În al doilea rând, sistemul este format din entități asemănătoare: fiecare stat,

indiferent de mărimea sa, trebuie să îndeplinească un set similar de funcții

guvernamentale, precum, apărarea național, colectarea taxelor, reglementarea economică.

În această manieră Waltz oferă o imagine parcimonioasă și abstractă a sistemului

internațional, propunând o lume a relațiilor internaționale de forma anarhiei formată din

state care diferă dintr-un singur punct de vedere: puterea lor relativă.

În opinia mea, este nevoie de o autoritate superioară, de legi, norme care să

supravegheze asupra statelor, mai ales asupra relațiilor dintre state, așa cum afirma și

autorul, dacă nu ar exista ar fi haos, dezordine, deoarece fiecare stat ar încerca să obțină

cât mai mare putere și influență pe scena politică mondială. Și pentru a atinge, a realiza

acest lucru ar fi capabil să folească și mijloace mai puțin legitime, pentru că fiecare dintre

state urmărește șă-și satisfacă propriile nevoi, dorințe; va vrea binele propriilor săi

cetățeni.

De aceea există dreptul internațional-un set de principii și norme care guvernează

aceste relații dintre state, ca ele să se desfășoare într-un mod normal în comunitatea

înternațională. Iar principalul instrument al politicii externe, care ajută la desfășurarea

relațiilor dintre state într-un mod cât mai concret, este diplomația, după cum știm.

În concluzie, toate cele trei imagini realizate de către Kenneth Waltz, fac parte, ca

să spunem așa, din natură. Omul, statul și sistemul de state sunt atât de importante pentru

orice înțelegere a relațiilor internaționale, încât rareori se întâmplă ca un analist să se

concentreze asupra unei singure imagini, ignorându-le pe celelalte două.

Potrivit concepţie liberalilor statele trebuie să se schimbe a pentru se atinge idealul

în mediul relaţiilor internaţionale.Aceștia oscilează între doi poli:politica optimistă de

nonintervenţie reprezentată de Kant,Bright si Cobden și interviţionismul mesianic al lui

Paine,Mazzini și Woodrow Wilson.

Din punctul de vedere al lui Cobden,cel mai bun drum spre imbunătăţirea structurii

naţionale este introducerea reformelor interne treptat, prin educaţie, și nu dintr-odată,

prin violenţă;totodată acesta respingea și intervenţia internaţională.Războiul declanșat

pentru soluţionarea unei probleme într-o anumită parte a lumii,poate depăși cu ușurinţă

scopul iniţial și odată declanșată, conflagraţie se poate extinde imediat.”Dacă am putea

feri lumea de război, și asta cred că o va face comerţul, acest moment va da un mare

impuls reformelor sociale.”

Kant considera că războaiele pot grabi instaurarea republicanismul și a păcii,prin

secatuirea naţiunii care intră in război, prin ameninţare si prin faptul că statul se vede silit

să le acorde cetăţenilor săi libertatea necesară pentru a-l face mai puternic.În ceea ce

privește contibuţia comerţului la pace, Gladstone considera necesară supravegherea

balanţei puterii în Europa.Argumentul liberalilor potrivit căruia o ţara trebuie să se opună

cuceririlor alteia din motive ce ţin de siguranţa statului este fals. Puterea unei ţării nu stă

în mărimea teritoriului acesteia, ci ţine de spiritul poporului-mai nobil în naţiunile libere

și de starea economiei ţării.Apărarea ar trebui să reprezinte o preocupare legitimă a

statului, în același timp statul trebuie să aibă grijă ca celelalte state să nu se pregatească

de un atac.

Una din explicaţiile care ar trebui să le dea liberalii ce susţin neintervenţia, se

referă la momentul in care statele despotice care au purtat războaie în trecut se vor

transforma, datorită forţelor sociale și economice ale istoriei în democraţii pașnice.

În privinţa afacerilor interne, liberalii susţin că toate lucrurile bune în viaţă sunt

create prin eforturile indivizilor, statul există doar pentru a juca în ring rolul unui arbitru

imparţial-doctrina statului steril.Statul nu trebuie numai să menţină,dar și să creeze

condiţiile necesare funcţionării unei societăţi și a unei economii libere.Alţi liberali

propuneau politica de neamestec ca mijloc de instituire a unei armonii de interese între

state.Totuși importanţa mijloacelor este comparabilă cu cea a scopului.Dacă scopul este

pacea iar acesta constă în existenta unor state libere,atunci trebuie sa apară un factor activ

care să substituie forţele spontane ale evoluţiei de fiecare dată când acestea

eșuează.Astfel, numeroși liberali nu mai condamnă implicarea statului în treburile interne

și internaţionale, ci recomandă tipul de acţiune care este necesară.În ceea ce privește

planul internaţional, agenţii la care speră liberalii sunt statele deja democratice.

Paine,Mazzini si Wilson doresc să construiasca o lume mai democratică, iar

Cobden și Bright susţin că forţa în relaţiile internaţionale ar trebui folosită numai în

cazurile în care aceasta este necesară pentru siguranţa propriei democraţii.Woodrow

Wilson pleda pentru un război al “prezentului impotriva trecutului”, al “binelui impotriva

răului”, un război capabil să instaureze libertatea și dreptatea pentru toate popoarele lumii

și să pună capăt puterii daunătoare a aristrocaţiilor.Pană și pacea poate fi cauza unui

război.Existenţa unui stat agresiv reprezintă prin ea insași un pericol pentru statul

pașnic.Statele pașnice ar avea sarcina de a curata lumea, de a transforma războaiele care

urmaresc asigurarea siguranţei ţării, în niște cruciade capabile de a stabili acele condiţii

necesare pentru ca toate statele să coexiste intr-o stare de pace perpetuă.Cu toate acestea

R.H.Tawney susţine că”războiul este ori o cruciadă, ori o crimă. Nu exista o cale de

mijloc.”

Mazzini afirma că “războiul,acel monstru al fratricidului omenesc,va fi inevitabil

eradicat prin progresul social al omului și aceasta se va petrece in viitorul apropiat.Însă

exista o singura cale-războiul impotriva războiului.”Din acest punct de vedere statele rele

trebuie eliminate pentru ca statele bune să convieţuiască în pace.Dacă doua tabere

urmaresc obiective contradictorii nu inseamnă că vreunul dintre ele este nedemn, dar

poate evidenţia ca ambele sunt nepractice.Dacă aceste cruciade despre care vorbesc

liberalii ar fi puse in practică acestea ar duce la un război nelimitat pentru obiective

nelimitate.

Liberalii non-interventioniști și-au manifestat increderea în capacitatea forţelor

istoriei de a atinge scopul urmarit ceea ce evidenţiaza incapacitatea omului în acest

sens.Ideea unui război care s-ar putea prelungi la nesfarșit nu ii multumește pe liberalii

interventioniști, ei resping ideea potrivit căreia progresul vine de la sine in istorie și că

pentru a se bucura de pace oamenii trebuie să elimine cauzele războiului.Din punctul lor

de vedere, statul trebuie să iși asume atat rolul de judecător cât și rolul de executor în

afacerile diferitelor naţiuni. Războaiele declanșate de un idealism care se vrea a fi

dezinteresat sunt mai nocive decât cele declanșate de un calcul îngust al interesului de

stat.

STATUL INTRE STATE

Din punctul de vedere al lui Rousseau, ca si al lui Kant, starea civila contribuie la

posibilitatea unei vieti morale. Teoreticenii contractului social, fie ca e vorba de Spinoza,

Hobbes, Locke, Rousseau sau Kant, compara modul in care se comporta statele in lume

cu acela in care comporta oamenii in starea de natura. Daca definim starea de natura ca

pe o stare in care unitatile, fie ele oameni sau state, coexista in lipsa unei autoritati mai

presus de ele, acest lucru se poate aplica atat statelor lumii, cat si oamenilor care traiesc

in afara unui stat.

Obiectivul statului este “conservarea si prosperitatea memebrilor sai”. Analogia

individuala este reflectata in observatia ca “statul , luat individual, poate fi considerat ca

fiind un corp organizat, viu , asemanator organismului uman”. Ca fiinta , “ cea mai

insemnata dintre preocuparile sale este propria conservare”.

Rousseau sustine ca in anumite conditii, statul va indeplini prin deciziile sale

vointa necesara, vointa definita ca fiind hotararea statului de a face ce este mai bine

pentru membrii sai, luati ca un colectiv. Unitatea statului se realizeaza atunci cand exista

conditiile necesare indeplinirii vointei generale.

Spiritul public sau patriotismul , constituie baza necesara unui stat bun. Intr-un

astfel de stat se elimina conflictele si se ajunge la unitate, pentru ca, dintr-un punct de

vedere negativ, egalitatea impiedica dezvoltarea acelor interese partiale fatale unitatii

statului, dintr-un punct de vedere pozitiv, insuflarea unui spirit obstesc ii imprima

cetateanului un anumit devotament fata de bunastarea intregului. Vointa statului este

vointa generala, nu se pune problema lipsei de unitate sau a conflictului.

Odata cu dezvoltarea tehnologiei moderne, mai ales in domeniul transportului si

comunicatiilor, a aparut posibilitatea ca interesele indivizilorsa fie privite ca fiind

complementare.

Ideea de nationalism nu inseamna ca daruirea fata de natiune este singura

posibila. Forta centripeta a nationalismului poate explica de ce statele pot fi concepute ca

niste unitati. Rousseau ne arata doua cazuri :

1. daca statul este o unitatecare poate fi caracterizata prin comparatia cat

de cat adecvata cu un organism.

2.daca statul este o unitate numai in sensul ca o anumita putere s-a impus

de asa maniera incat deciziile sale sunt acceptate ca fiind ale statului.

In orice stat, se formuleaza o politica ce este prezentata altor tari ca si cum ar constitui

vointa generala a statului. Statul le apare celorlalte state ca o unitate.

Mai exista un criteriu care face natiunea sa actioneze mai unitar si anume : in

momentele de criza, incercarile de a sprijini aproape in mod unanim politica externa au

cele mai multe sanse de a fi incununate de succes. Acest front comunse impune prin

sentimentele indivizilor, prin convingerea ca propria lor siguranta depinde de securitatea

statului. Unitatea unei natiuni nu este alimentata doar de factorii indigeni, ci si de

antagonismele care apar frecvent in relatiile internationale. Astfel de antagonisme devin

importante nu atunci cand genereaza sentimente de ura intre indivizii din diferite tari, ci

atunci cand mobilizeaza diverse resurse, interese si sentimente in spatele politicii de

razboi.

Vointa statului este generala pentru toti cetatenii, nu este decat o vointa

particulara in raport cu restul lumii. In opinia lui Rousseau, pentru a se ajunge la o vointa

generala, proprie lumii intregi, ar trebui sublimate particularitatile statelor, luate separat,

asa cum si particularitatile asociatiilor private ar trebui sa dispara in cadrul statului.

Statele Europei se ating in asemenea masura incat nici unul nu poate face o

miscare fara sa le atinga pe restul, variatiile lor sunt cu atat mai fatale cu cat legaturile

dintre ele sunt mai stranse. Ele trebuie sa ajunga la, inevitabil, la certuri si disensiuni, cu

primele schimburi care apar. Sistemul juridic al Europei nu este decat o masa de reguli

contradictorii pe care doar dreptul celui mai puternic le poate pune in ordine, asa incat

absenta vreunui indiciu sigur dupa care sa se orienteze, ratiunea se vede silita , atunci

cand exista dubii, sa asculte de propriile interese , ceea ce ar face ca razboiul sa fie

inevitabil. Ceea ce unifica orice forma a societatii este comuniunea de interese si ceea ce

o dezintegreaza este conflictul dintre acestea.

Solutia pentru razboiul dintre state o reprezinta numai acea forma de guvernamant

federal care sa uneasca natiunile prin legaturi similare celor care ii unesc deja pe membrii

lor si care sa le puna pe ambele, in aceeasi masura , sub autoritatea Dreptului.

Statele europene sunt intr-un echilibru suficient de stabil pentru ca nici un stat sau

nici o alianta sa nu prevaleze asupra altora . Din acest motiv, marja necesara de forta ii va

reveni intotdeauna federatiei insasi.

Cateva implicatii ale celei de-a treia imagini…

Tarifele vamale nationale si comertul international

In ceea ce priveste implicatiile celei de-a treia imagine, acestea pot fi tratate din

prisma mai multor considerente prin care si tarifele vamale nationale si comertul

international dar si balanta puterii, facand referire la reperele istorice.

Conflicele ce-si au originea in economie reprezinta, intr-un mod mai simplist,

interesele unor grupuri sau unor state. Aceste interese au scopuri nobile in sine dar stau la

originea conflicelor din cauza metodelor si strategiilor adoptate pentru a atinge rezultatele

dorite.

De exemplu, in plan intern metoda abordata de intreprinderi pentru marirea

profiturilor in comertul intern duce la monopol si implicit la scaderea nivelului de trai al

populatiei. Scopul este nobil dar rezultetele obtinute sunt proaste. Aceasta metoda

transpusa in comertul international echivaleaza cu politica protectionista sau restrictiva.

Astfel spus tarile incearca sa imbunatateasca nivelul economic al cetatenilor prin

contracararea concurentei(marirea tarifelor vamale), masura care, daca trece de un anumit

punct produce un rezultat nedorit.(scadea drastica a nivelului de trai a tarii respective dar

si a tarii concurente).

Acestea fiind spuse, metodele adoptate atat in comertul intern cat si in cel

international se aseamana cu o singura exceptie:autoritatea care reglementeaza. Daca in

sfera economica interna fortele concurentei nu reglementeaza activitatile individuale,

atunci intervine legea. Dar in afacerile internationale cu greu am putea sustine ca exista

vreun control din cauza starii de anarhie in care se afla statele, insa, chiar si in conditii de

anarhie, castigul relativ este mai important decat castigul absolut.

Balanta puterii in politica internationala

Notiunea de "balanta a puterii" este "iluzia desarta care ne-a fost lasata din trecut"

spunea John Bright acum un secol. Insa opiniile difera din mai multe aspecte.

Balanta puterii din politica internationala difera de balantele care se formeaza in

cadrul statului. Cu toate ca ambele definesc puterea ca fiind capacitatea de a produce un

efect dorit, in politica interna folosirea fortei fizice, se afla sun monopolul statului. In

politica internationala nu exista nici o autoritate care sa fie efectiv in stare sa interzica

utilizarea fortei. Balanta puterii dintre state devine o balanta a tuturor resurselor, inclusiv

a fortei fizice, la care recurg statele pentru a-si atinge obiectivele.

Cel mai important obiectiv al statelor este supravietuirea, mentinerea unui sistem

de echilibru stabil care sa le asigure securitatea si implicit supravietuirea.

Dar statele mai au si alte obiective printre care cucerirea lumii, o hegemonie

locala, maximizarea nivelului economic sau chiar dorinta de a fi lasate in pace.

Strategiile adoptate pentru a atinge aceste obiective reprezinta de fapt niste reglementari,

niste reguli generale pentru a castiga.

Balanta puterii in acest mod reprezinta un joc in care statele sunt jucatorii iar miza

reprezinta de fapt interesele acestora. Statul care ignora existenta balantei puterii, in timp

ce altii tin cont de ele, este asemeni jucatorului care este constient ca nu poate castiga

singur si alege ca solutie sa opreasca jocul decat sa se asocieze pentru a castiga, caci intr-

un mod mai simplist, balanta puterii este o serie de coalitii in care statele se asociaza si se

reasociaza pentru a impiedica ascensiunea(castigarea jocului) tarii sau coalitiei rivale.

Balanta puterii nu este totusi inevitabila,ea poate fi eliminata prin schimbarea

conditiilor care o genereaza. Balanta puterii nu este impusa de oamenii de stat asupra

evenimentelor, ci de evenimente asupra oamenilor de stat, iar cel mai bun criteriu prin

care poate fi masurata este forta fizica deoarece concurenta pe scena internationala este

acerba iar autoritatea care sa impuna respectarea regulilor lipseste. In consecinta, cheia

supravietuirii oricarui stat pe plan international o reprezinta puterea sa in raport cu alte

state.

Reflectari istorice ale celei de-a treia imagine

Constructia logica a celei de-a treia imagine se poate consolida prin studiul

istoric. In acest sens, in studiul de fata ne bazam pe consideratiile politice ale lui

Machiavelli, autorul Principelui si al Discursurilor, dar si ale lui Clausewitz si John

Foster Dulles.

In conceptia lui Machiavelli, unele scopuri scuza mijloacele," mijloacele adecvate

depind de conditiile in care se urmareste atingerea scopurilor. Daca vrei sa-ti pastrezi

puterea in stat si doresti ca statul tau sa supravietuiasca printre celelalte, atunci esti

indreptatit sa faci lucruri adeseori etichetate ca fiind lipsite de scrupule". Aceasta

Realpolitik este necesara atunci cand se urmareste un anumit scop, intr-o situatie

specifica.(scopul este securitatea, iar situatia-anarhia), insa ea reprezinta doar o metoda.

Politica balantei ii contureaza continutul si ii conditioneaza functionarea. Astfel spus,

balanta puterii in relatiile internationale nu a disparut ci astazi, doar si-a modificat putin

forma.

Un exemplu relevant il putem avea in Primul Razboi Mondial. Analizand

ambitiile dar si temerile statelor implicate putem conclude ca sistemul de aliante incheiat

a fost proclamat drept sistem de securitate. Dar acest "sistem de siguranta" era temporar

si aducea cu el certitudinea unui razboi in viitorul apropiat.

Clausewitz, in studiile lui, analiza balantei puterii este prezentata ca fiind riscanta,

insa ignorarea acesteia si mai riscanta deoarece " aparenta somnolenta a unui stat pasnic

poate atrage un razboi de agresiune pe care l-ar fi putut evita daca ar fi afisat o atitudina

mai defensiva ". Acolo unde este o balanta a puterii, statul care isi doreste pacea nu

trebuia sa fie nici prea puternic si nici prea slab, iar securitatea acestuia trebuie sa fie de

asemenea nici prea mare, nici prea fragila.

John Foster Dulles aprecia ca " pacea presupune sa apreciezi ce anume il tenteaza

pe agresor si sa-i dai de inteles dinainte ca, daca nu se controleaza, il poate astepta o lupta

grea, probabil una pe care o va pierde".

Strategia de pace a oricarei tari trebuie sa depinda de strategiile de pace sau de

razboi ale stuturor celorlalte state iar aceasta face din politica internationala un "joc"

fascinant.

Concluzii

Din perspectiva lui Norman Angell nu merita sa faci razboi, razboiul nu a

“meritat” niciodata, poate ca nu din punctual de vedere al unei natiuni sau al unui trib, dar

cu siguranta din perspective omenirii. Un studiu sistematic al cauzelor ce presupunem ca

stau la baza razboiului ar insemna, asadar, un mod direct de estimare a premiselor pacii.

Forta necesara mentinerii unitatii unei societati variaza in functie de

eterogenitatea elementelor componente. Cele trei imagini duc in general la o solutie

utopica. In cazul primei imagini directia schimbarii, (reprezentand perspectiva lui Locke,

in opozitie cu cea a lui Platon) este de la oameni catre societati si state. Cea de-a doua

imagine include ambele elemente (oamenii fac statele si statele-i fac pe oameni). A treia

imagine, asa cum este ea reflectata in scrierile lui Rousseau, se bazeaza pe o analiza a

consecintelor ce deriva din sfera actiunilor statelor. Pentru a sintetiza conceptia lui

Rousseau, putem spune ca razboiul survine pentru ca nu exista nimic care sa-l impiedice.

De exemplu, un stat monarhic poate intra in razboi pentru ca trufia regelui sau il

face sa-si caute gloria printr-o victorie militara, o republica poate ajunge la razboi din

cauza nebuniei celor aflati la conducere sau din pricina intereselor sale comerciale.

John Foster Dulles afirma ca “pacea poate constitui un paravan in spatele caruia

cei rai sa puna la cale faradelegi diabolice”. Jay insa subliniaza ca anarhia internationala

constituie explicatia razboaielor dintre state. Intre teama si pace putem pune semnul

egalitatii numai daca toate statele nutresc dorinta de pace si daca aceasta isi gaseste

expresia in politicile lor.

Indiferent cat de bine intentionate ar fi fiecare stat isi urmareste propriile interese,

indiferent care ar fie ele, in modul in care crede el ca ar fi de cuviinta. Forta reprezinta un

mijloc prin care statele isi ating scopurile externe, fiindca nu exista niciun proces

consistent si eficient de reconciliere a conflictelor de interese ce apar, inevitabil, intre

unitatile similar aflate intr-o stare de anarhie. o politica externa bazata pe aceste imagini

ale relatiilor internationale nu este nici morala nici imorala; ea constituie doar reactia

rationala fata de lumea in care traim.