Universitatea „Babeş-Bolyai”, Facultatea de Istorie şi Filosofie

Istoria mentalităţilor colective

Omul în faţa morţii.

I Vremea gisanţilor

de Philippe Ariès

RECENZIE

Prof. dr. Simona Nicoară

Student: Taloş TeodorIstoria Artei, anul III

Omul în faţa morţii.

I Vremea gisanţilor

de Philippe Ariès

RECENZIE

Important medievist şi istoric, Philippe Ariès a scris multe cărţi despre viaţa cotidiană.

Cel mai important studiu al său are în centru moartea omului şi diferitele manifestări ale sale

în faţa acestei realităţi. Cartea apărută în 1977 sub egida editurii Seuil, cu titlul L'Homme devant

la mort (Omul în faţa morţii) adună notele a 15 ani lungi de cercetare şi documentaţie cu privire

la aspectul morţii, moartea ca fenomen şi moartea ca eveniment.

Primul volum, Vremea gisanţilor, însumează obiceiurile de înmormântare începând cu

creştinismul latin şi păstrându-se vreme de un mileniu. Împărţit în 2 părţi, prima cuprinzănd 2

capitole, partea a doua pe următoarele trei, acest volum urmăreşte atât atitudinea celor vii în

raport cu morţii, cât si modul în care primii reuşesc să-i manevreze pe cei trecuţi în nefiinţă.

Murim cu toţii, zice titlul cu iz de truism al primei părţi, aducând în discuţie viziunea

despre moarte în perioada Evului Mediu Timpuriu. Întrebându-se cum mor cavalerii, autorul

conchide, luând ca exemplu Cântecul lui Roland, că moartea era „conformă cu un ritual

prestabilit, descris în amănunţime”. Astfel, moartea îmblânzită, îi oferea omului medieval

răgazul avertismentului prin presentimente, motto-ul său fiind: „eu văd şi ştiu”.1 În epoca

modernă şi contemporană, presentimentele, care au luat diferite forme proverbiale de-a lungul

epocilor, au ajuns să fie doar nişte superstiţii populare.

Mortul Evului Mediu, conform unei credinţe vechi şi constante, este un mort care

doarme, ceea ce semnifică moartea ca pe o trecere, un inter-itus – termen întalnit de Ariès la

filosoful francez (de origine rusă) Jankélévitch.2 Această reprezentare a mortului în repaus,

dormind, se regăseşte în imaginea cea mai răspândită din arta funerară a Evului Mediu, cea a

gisantului3.

Cel de-al doilea capitol, Ad sanctos, apud ecclesiam, are în vedere practica îngropării

în biserici, care vor deveni adevărate necropole, ce caracterizează lumea din Antichitatea

creştină şi până în secolul al -XVIII- lea.

1 Philippe Ariès, Omul în faţa morţii. I Vremea gisanţilor, Buc., Meridiane, 1998, pp. 14-202 Ibidem, p. 373 (fr.)= sculptură funerară care reprezintă defunctul culcat pe spate peste o lespede, uneori cu mâinile împreunate în gestul rugăciunii, Dicţionar de artă A-M, Buc., Meridiane, 1995

În ciuda familiarităţii anticilor cu moartea, aceştia îşi construiau cimitirele în-afara

oraşelor, ferindu-se de vecinătatea morţilor pe fondul crezului că aceştia s-ar putea reîntoarce

din morţi. Dar acest lucru se schimbă până în secolul al -VII- lea, când morţii se îngroapă

lângă sfinţi. Principalul motiv al acestei schimbări de mentalitate fiind cultul martirilor care

puteau asigura protecţie nu numai pentru trupul muritor al defunctului, ci şi pentru întreaga

fiinţă, în vederea trezirii la Judecata de Apoi. Astfel apar cimitirele de suburbie, morţii „intra

muros”, dar şi marile gropi comune din secolul al -XV-lea, în care erau îngropaţi săracii,

înghesuiţi în adevărate puţuri (obicei iniţiat de epidemiile de ciumă) ori osuarele (sub nevoia

ordonării enormei cantităţi de oseminte).4

Din acest punct, uşor, rolul cimitirului capătă noi dimensiuni, prin prezenţa tot mai

numeroasă a celor vii în mijlocul morţilor, lucru ce se justifică prin faptul ca justiţia aparţinea

atât sacrului cât şi profanului, tribunalul ecleziastic având o tribună publică în cimitir (loc

unde a fost judecată şi Ioana D’Arc5) dar şi prin faptul că pelerinajul era tot una cu zilele de

iarmaroc.

În încheierea primei părţi a acestei fascinante lucrări, cititorul atras de senzualitatea şi

exotismul Evului Mediu (lume în care şi copilaşii sub un an morţi chiar dacă erau şi de nobili,

se aflau toţi la groapa comună6), poate uşor să îşi imagineze o lume macabră într-un decor

cotidian gravitând în jurul osemintelor şi craniilor cimitirului şi bisericii, focare ale unei vieţi

sociale abundente. Ceea ce frapează pe omul de azi este cum cimitirul a substituit de-a lungul

Evului Mediu rolul de piaţă publică, azil, loc de promenadă, fiind un adevărat centru de viaţă

colectivă.

Partea a -II- a a cărţii începe cu titlul abrupt: Moartea sinelui. „Născându-ne începem

să murim şi sfârşitul se află la origine”7 – pornind de la acest citat, Philippe Ariès dezvoltă

concepţia cu privire la continuitate ca fond comun al tuturor religiilor vechi şi al

creştinismului.

Începând cu secolul al -XII-lea şi, timp de aproximativ patru secole, noile nelinişti ale

omului în căutarea destinului său îşi vor face cuib în marea dramă escatologică a sfârşitului

lumii. Aceasta va cuprinde două scene în dualitate: prima – imaginea lui Christos din

Apocalisul Sfântului Ioan şi cea de-a doua – separarea celor drepţi de cei damnaţi, după

Evanghelia Sfântului Matei, 25: Judecata de Apoi.

4 Philippe Ariès, Op. cit., pp. 46-805 Ibidem, p. 946 Ibidem, p. 1247 Citat din Marcus Manilius, poet roman şi astrolog, autorul cărţii Astronomica, în Philippe Ariès, Op. cit., p. 131

În cele din urmă, în secolul al -XIII-lea, ideea Judecăţii de Apoi devine preponderentă,

noua iconografie având în centrul compoziţiei cântărirea sufletelor. Aşa apare şi cuvântul

„registru”, ca semn al unei noi mentalităţi, nou spirit contabil al oamenilor şi, tot pe acest

fundal de cântărire, îşi are originea şi cuvântul bilanţ.8

În urmărirea macabrului9 medieval, Philippe Ariès bifurcă Evul în cel dinaintea

secolului al -XIV-lea, reprezentând praful şi pulberea (scheletul uscat) şi cel de după secolul

al -XIV-lea, reprezentând putreziciunea viermuindă, acel transi (omul pe jumătate

descompus).10

Tot discutând despre macabru, autorul îi asociază avariţia, acesta simbolizând şi:

„dragostea plină de pasiune pentru lumea pământească şi conştiinţa dureroasă a eşecului la

care este condamnată fiecare viaţă omenească”11 (aşa s-a născut arta naturii moarte).

Capitolul patru este dedicat asigurărilor pentru lumea de dincolo realizate în Evul

Mediu Timpuriu prin ritualuri arhaice (iertarea păcatelor, doliul nesfârşit, transportarea

cadavrului), punându-se accentul pe spontaneitatea comportamentului supravieţuitorilor

(fiindu-ne descrisă aici imaginea unor viteji viguroşi care plâng, se zvârcolesc la pământ,

leşină, îşi zmulg barba şi părul, îşi rup veşmintele12). Dar, o dată cu sfârşitul Evului Mediu

Timpuriu, societatea închisă a călugărilor şi preoţilor va dezvolta o psihologie nouă, mai

individualistă ca, în secolul al -XIII-lea, să se poată vorbi de o moarte „claricalizată” prin

acele lavatio corporis (lavatorii pe care se spălau morţii în capele). Ceea ce va urma acestor

lavatorii este chiar noul cortegiu funerar în care se schimbă protagoniştii, din familia acum

tăcută, în preoţii sau călugării cerşetori (în special după întemeierea ordinelor călugărilor

cerşetori).

Astfel, o altă imagine-simbol pe care ne-o oferă cartea este aceea a ceremoniei

ecleziastice, un cortegiu al bisericii care căra defunctul, preoţi sau călugări îmbrăcaţi într-un

veşmânt de doliu cu cagulă, purtând lumânări şi torţe, alături de săraci şi copii de la aziluri

ori, pur şi simplu, de pe stradă.13

O dată cu secolele XIV şi XVIII, apar confreriile care devin modelul tuturor noilor

forme de pietate. Acestea erau practic societăţi de laici voluntari care puneau accentul pe opere

de binfacere dar principala lor preocupare era serviciul funerar.

8 Philippe Ariès, Op. cit., p. 1439 Termenul « macabru », poate de la macabeu – numele sfinţiilor Macabei, veneraţi ca patroni protectori ai morţilor şi autori ai rugăciunilor pentru morţi, Philippe Ariès, Op. cit., p. 15510 Philippe Ariès, Op. cit., p. 15211 Ibidem, p. 17812 Ibidem, p. 19113 Ibidem, p. 224

Chestiune de moralitate, muribundul medieval avea o dilemă, temporalia vs. aeterna.

Aşa ajunge să fie impus testamentul ca act religios şi îndatorire de conştiinţă, un act personal.

Prin testament se regăseşte din nou ideea de moarte îmblânzită. Acesta exprima sentimente

despre conştiinţa de sine, responsabilitatea propriului destin, dreptul şi îndatorirea de a dispune

de sufletul şi trupul său, de bunurile sale. Ajunge chiar gen literar, autorul nostru găsindu-i locul

în arta poetică.

Ultimul capitol al primului volum încearcă să testeze capacitatea cititorului de a-şi

imagina decorurile funeste medievale. Philippe Ariès împarte formele mormântului medieval

şi modern în trei : mormântul-epitaf, mormântul vertical şi mural (mormânt funerar de mari

dimensiuni) şi mormântul orizontal la nivelul solului. Revenind la imaginar, Ariès clasează

toate monumentele funerare după vechime şi regiune. Ceea ce stă în centrul imaginarului este

seria gisanţilor şi oranţilor14 (ce se suprapun la un moment dat). Gisanţii transmit sentimentul

milenar al repausului şi par nişte defuncţi cu ochii largi deschişi. Sunt identificabili şi

preafericiţi. Azi oranţii sunt nişte portrete excelente, reţinând atenţia prin realism.

Aşadar, urmează, în căutarea semnificaţiei escatologice a gisantului şi a orantului, ca

cele două elemente să fie puţin comparate. Orantul este mai aproape de sufletul nemuritor la

origine ca apoi să ia rolul de homo totus, şi spirit şi materie, pe când gisantul sfârşeşte prin a

se identifica cu trupul perisabil. Tot orantul este mai individualizat decât gisantul care pare

mai fidel unei concepţii predominant anonimă şi fatalistă. Orantul îşi manifestă propria

originalitate biografică şi stă la originea portretului realist. Gisantul a căutat dar a obţinut abia

la finalui existenţei sale, asemănarea (sec. XIV). Ceea ce este valabil pentru ambii este că

reflectă dezinteresul pentru asemănare şi se limitează la indicarea condiţiei sociale. În realitate

sunt apropiaţi de o stare neutră de care se îndepărtează uneori, fie către moarte, fie către

beatitudine. Gisantul a dispărut la începutul secolului al -XVII-lea iar orantul îşi are sfârşitul

la finele secolului al -XVIII-lea.

Orantul şi gisantul semnifică credinţa într-o stare neutră. Ei suscită refuzul dualismului

fiinţei umane şi al opoziţiei dintre mort şi viu.

Subcapitolul care încheie acest volum este cel dedicat crucilor [crucea a fost iniţial

colectivă (ex. crucea-calvariu, la răscruci), apoi, treptat, individuală], ex-voto15-urilor,

capelelor şi cavourilor de familie.

14 (fr.)=statuie funerară reprezentând persoana decedată, în genunchi, având mâinile în atitudine de rugîciune, Dicţionar de artă N-Z, Buc., Meridiane, 199615 Ex-voto-urile (sec. XVI-XVII) erau nişte tablouri pictate şi suspendate în sanctuarele sfinţilor invocaţi în clipele de primejdie, ca semn al gratitudinii pentru protecţie, Philippe Ariès, Op. cit., p. 390

În încheiere, Philippe Ariès va sintetiza trei mari direcţii asupra poziţiei omului faţă de

moarte. Prima ar fi individualitatea - inventarea individului, descoperirea, în ceasul morţii a

propriei istorii, în lumea aceasta şi în cea de dincolo. A doua reprezintă credinţa într-un

stadiul neutru de repaus, intermediar între agitaţia pământească şi contemplarea cerească (care

inspiră poziţia hieratică a gisanţilor şi oranţilor, crucilor, acea străveche concepţie a morţii

îmblânzite). Cea de-a treia direcţie se găseşte în dorinţa, odinioară necunoscută, de apropiere

fizică între vii şi morţi, prin existenţa capelelor (unde sunt reuniţi membrii vii şi morţi ai unei

singure familii).

Moartea este o experienţă, până la urmă, tot a vieţii. Ea este un fapt care priveşte pe

fiecare. De aceea ideea de moarte ca un fenomen abstract şi anonim, devine o realitate care să

ne intereseze în întregime atunci când ne apropiem şi suntem faţă în faţă cu ea.

Philippe Ariès prin lucrarea Omul în faţa morţii reuşeşte să parcurgă un mileniu de

tradiţii şi obiceiuri, atitudini ale omului privind noţiunea morţii într-un mod destul de coerent,

poate chiar spontan, insesizabil fiind faptul că totuşi cartea s-a realizat pe baza a ani buni de

căutări şi studiu.