-Studiu de caz –Studiu de caz –LiteraturLiteraturăă Universal Universalăă

şişi

Renaşterea este un fenomen cultural european ce acoperă 2 secole (1400-1600), perioadă în care se produce o abandonare a modelului medieval de

esenţă religioasă, printr-o euforică redescoperire a culturii Antichităţii şi o prelucrare a acesteia în scopul formării unui nou tip uman şi al unor noi

valori.

Spre deosebire de Evul Mediu, care vedea în om o creaţie a divinităţii, supusă în exclusivitate voinţei acesteia, Renaşterea pune accentul pe raţiunea, libertatea şi demnitatea omului, pe caracterul lui

perfectibil.

“Nimic nu este mai presus pe pământ decât omul, nimic nu este mai presus în om decât mintea şi

sufletul”, scria Pico della Mirandola în

“Discurs despre demnitatea omului”.

Personajul renascentist pendulează între jubilaţie şi scepticism.

Aceasta este şi traiectoria celor 2 tineri îndrăgostiţi din Verona. Romeo şi Julieta sunt sacrificaţi de vrajba

dintre familiile lor nobile pe care moartea fiilor le va duce la împăcare.

Romeo şi Julieta este un imn închinat dragostei, tinereţii, naturii şi purităţii sufleteşti. În această privinţă,

frumuseţea lirică a sentimentului iubirii dintre Romeo şi Julieta n-a fost

egalată de niciun alt scriitor..

Hamlet realizează o imagine grandioasă a contradicţiilor sociale grave ale epocii reflectate

în zguduitoarea criză morală a prinţului Danemarcei. Acesta, întors de la studii, este întâmpinat acasă de fapte oribile: asasinarea

tatălui său pentru a i se lua tronul, infidelitatea mamei, care s-a grabit să se căsătorească cu asasinul soţului ei, şi falsitatea viciatei curţi

regale care acceptă toate aceste fapte monstruoase.

“Hamlet” este tragedia în care se confruntă lumi şi probleme distincte, fiind considerată o piesă a răzbunării. Eroul este o personalitate

dominată de un mister care se naşte din nehotărâre.

În acest univers el îşi depozitează forţa şi frica sa ce nasc fie imaginea unui om chinuit şi

frământat de gânduri care îl devoră, fie aceea a unuia înzestrat cu o încredibilă perseverenţă

şi putere de a îndeplini un act justiţiar. Balansul acestor interpretări este dublat de un balans al rostului existenţei – a fi sau a nu fi –

care conferă tragediei dimensiuni interpretative neaşteptate. Asemenea unei pendule, care descrie un traseu între două

extremităţi, Hamlet îşi defineşte personalitatea din alăturarea unor laturi extreme, fiind permanent cufundat într-o enigmatică stare de căutare a adevărului.

Viaţa este misterioasă şi imprevizibilă în Hamlet. Aparenţele sunt înşelătoare,

puţine sunt ceea ce par a fi şi nimeni nu poate să prevadă consecinţele faptelor.

O lume dereglată, o lume « ieşită din încheieturi » (Hamlet) este surprinsă

şi în Regele Lear. Piesa este un continuu joc al aparenţei şi al realităţii.

Puternicul rege Lear nu este un înţelept. Va dobândi înţelepciunea după ce

înnebuneşte.

Shakespeare prezintă o lume a incertitudinii şi ambiguităţii, unde realitatea este incoerentă şi nu mai

poate fi înţeleasă. Cu toată dezamăgirea pe care o exprimă Shakespeare în tragedii, iubirea lui de oameni şi mare sa încredere în virtuţile morale ale omului nu-l lasă

să ajungă până în adâncurile deznădejdii. De aceea, chiar şi în marile sale tragedii dreptatea învinge, omul

triumfă asupra răului.

Don Quijote, personajul lui Cervantes, triumfă şi el asupra răului prin imaginaţie. Don Quijote este un om cu mintea rătăcită

prin lectura prea insistentă a romanelor cavalereşti.

El nu este mulţumit de prezent, de aceea îşi creează o imagine utopică a lumii. Don Quijote nu vede lumea aşa cum este, ci cum ar trebui să fie din unghiul lui de

vedere. Eroul nu poate suporta urâtul şi îl înlocuieşte cu himerele sale.

Înlocuieşte noţiunea de “real” cu cea de “ideal”. Este o Madame Bovary. Pe

aceasta cărţile au făcut-o să dezguste oamenii prozaici ca doctorul Bovary şi i-au deşteptat imaginea unui bărbat desăvârşit.

Don Quijote crede în ceva etern, în adevărul care se află în afara omului. Cavalerul Tristei Figuri este o natură

afirmativă, un spirit al luminii. I se opune lui Hamlet, prinţul melancoliei, care este

o întruchipare a principiului negării. Hamlet refuză orice iluzie, pe când Don

Quijote are nevoie de iluzie, el transformă imaginarul în real. Fiecare aventură a lui

Don Quijote ne prăbuşeşte în dezamăgire.

« Este, nu pare ! », se încăpăţânează să strige Don Quijote, atunci când crede că vede binele. Crezând în Dulcineea, Don Quijote crede

halucinant în ceea ce nu este. “Nu pare, este!”, strigă Hamlet arătând răul; îndoindu-se de Ofelia, Hamlet nu crede în ceea ce este. Surprinse în ipostaze diferite, unul în plină ascensiune spirituală, altul în amurgul

vieţii sale, Hamlet şi Don Quijote au totuşi ceva în comun: voinţa puternică pusă în slujba binelui şi a dreptăţii.

Idealul umanist este zugrăvit utopic şi în romanul lui Rabelais, Gargantua şi Pantagruel. Romanul

răspândeşte credinţa autorului în “bunătatea” primară a omului. El crede că toate atracţiile

fireşti, dacă nu sunt forţate, nu pot duce decât la acţiuni inteligente şi morale.

Rabelais afirmă “moralitatea naturală” a omului care nu are nevoie de o bază religioasă.

Neajungând până la un ateism absolut, el exclude orice dogmă religioasă, fie ea catolică, fie calvină.

Legea mănăstirii Thélème era cuprinsă în cuvintele: “Fă ce-ţi place!”. În mănăstire

nu există reguli care să stânjenească dezvoltarea armonioasă a personalităţii.

În ea nu pot intra “cei săraci cu duhul”, vicioşii şi infirmii pentru că acolo e

împărăţia frumuseţii, tinereţii şi bucuriei de a trăi. Thélèmiţii cunosc cinci-şase limbi,

niciunul nu este analfabet.

Viaţa din Thélème este exact opusul vieţii mănăstireşti din Evul Mediu. Libertatea deplină garantează moralitatea. Natura îl face pe om bun şi înclinat spre moralitate, iar constrângerile

înclină omul spre imoralitate şi viciu.

“Viaţa în mănăstire nu era supusă legilor, rânduielilor sau poruncilor, întrucât fiecare trăia după voia lui nestingherită şi după bunul lui plac. Se ridica din aşternut când se sătura de somn, bea, mânca, îşi vedea de treburi şi se culca din nou,

cum şi când găsea de cuviinţă”.

Lirica erotică a lui Petrarca contribuie la consolidarea concepţiei umaniste, prin individualismul pe care îl promovează. În centrul

poeziilor din Canţonierul se plasează poetul cu toate stările sale sufleteşti, cu

pasiunile, îndoielile, speranţele, contradicţiile,

regretele sale.

Poetul îşi cultivă în mod conştient eul, se observă şi se analizează

tot timpul cu minuţiozitate uneori prin confesiune directă, alteori

prin intermediul imaginilor. Canţonierul cuprinde 366 de compuneri (sonete, canţone, sextine, balade, madrigaluri).

Unii critici s-ar fi îndoit de existenţa reală a Laurei, dar poetul le dă răspunsul: “De-ar fi dat

Dumnezeu aşa şi dragostea mea, să fie distracţie şi nu nebunie. Te poţi preface bolnav, dar nu

palid şi slăbit.” Surprindem scepticismul autorului în sonetul CCCXXXVIII, dar nu numai: “Lăsat-ai,

Moarte, lumea fără soare, / în sur veşmânt, Iubirea dezarmată / şi oarbă, Frumuseţea despuiată, / pe mine însumi să-mi fiu mie-

ngreunare.”

Boccaccio sfidează moartea în Decameronul: în timp ce la Florenţa bântuie ciuma, 10 tineri (7 doamne şi 3

bărbaţi) se întâlnesc în biserica Santa Maria Novella şi se hotărăsc să se sustragă pericolului, refugiindu-se undeva

la ţară, unde petrec 14 zile de dansuri şi conversaţii.

Trăsăturile literaturii lui Shakespeare, Ronsard, Ariosto, Machiavelli, Rabelais, Montaigne,

Thomas More, John Milton, Cervantes, Lope de Vega sau a altor scriitori renascentişti sunt:

încrederea în raţiunea umană, individualismul,

cultivarea frumuseţii fizice, deplasarea interesului de la teologie la filozofie şi arte, de la transcendenţă la lumea concretă.

PROIECT REALIZAT DE:

NISTORESCU NICOLETADULAMA LAVINIAMADALINA SEMANSCHINITOI CLAUDIAMANTA MADALINAILINA BIANCA