Omul și libertatea

Adeseori ne întrebăm ce este libertatea, ce înseamnă să fii liber. G. Guruitch

afirmă că : ,,libertatea umană constă într-o acțiune voluntară, clarvăzătoare, inventivă

și creatoare, care călăuzită de propriile-i lumini și izvorâtă din focul actului însuși se

străduiește să depășească, să răstoarne și să fărâme toate obstacolele și să modifice, să

întreacă și să creeze, din nou, toate situațiile.”

A fi liber înseamnă a nu fi împiedicat să faci ceea ce gândești sau vrei (de exemplu:

exprimarea punctului de vedere), însă libertatea de care dispui tu ca om poate însemna

subjugarea libertății altuia. Libertatea nu poate fi definită clar, ea este un drept natural

cu care ne naștem, dar punerea acestuia în practică necesită cunoașterea legilor și a

conștiinței de care dispunem.

Ființa umană a constituit de-a lungul timpului principala preocupare

a ,,iubitorilor de înțelepciune” care în continua lor încercare de a-l defini, i-au atribuit

numeroase caracteristici în urma cărora omul se situează în orizontul ,, misterului și al

revelării” ca unica ființă capabilă de actul creator. Omul, singurul subiect înzestrat cu

rațiune, are posibilitatea de a se situa prin intermediul cunoașterii într-un nivel

superior al existenței ca urmare, în termeni nietzscheeni, a voinței de putere ce

constituie fundalul metafizic al lumii.

Conceptul de libertate a avut drept urmare o poziție centrală în cadrul nevoii

permanente de cunoaștere a omului reprezentând una dintre întrebările primordiale ale

acestuia în legătură cu poziția sa în raport cu celelalte viețuitoare. În cadrul raportului

dintre libertatea ființei umane și autoritatea politică ce joacă un rol important în

universul existenței umane, datorită naturii sociale a omului, ce nu se poate desăvârși

decât în cadrul comunității căci cel ce este în afara ei ,,este ori zeu ori fiară”, se

evidențiază rolul pe care filosofia creștină l-a avut în decursul istoriei. Aceasta s-a

dovedit a fi de-a lungul timpului și o știintă a puterii, în cadrul legăturilor sale cu

domeniul socialului, al politicului datorită consecințelor principiilor sale ce promovau

ideea unui unic Dumnezeu, unic conducător, creând astfel cu sau fără intenție figuri

despotice. Însă, tot religia, vorbește despre un Dumnezeu care i-a ,,insuflat” omului

nu doar rațiunea ci și ,,liberul arbitru” adică acea capacitate de a se conduce singur.

După cum zicea Toma D`Aquino ,,omul este înzestrat cu liber arbitru, astfel sfaturile,

îndemnurile, poruncile, interzicerile, răsplata și pedeapsa sunt în van.”

Evidențiind că adevărata natură a omului e starea de permanentă

conflictualitate, Thomas Hobbes relevă ideea unei lumi în care ,,toți bărbații sunt

egali”, definind prin această sintagmă întreaga omenire, iar anarhia ce decurge din

această premisă face ca fiecare să-și dorească cel puțin la fel de mult cât are celălalt,

iar absența unui conducător implică o stare de permanentă nesiguranță. Sfârșitul

despotismului este văzut ca fiind rezultatul ruperii legăturii dintre partea politică și

biserică, este propusă astfel ideea unei guvernări ce are ca țintă principală protejarea

individului ce renunță la libertatea sa naturală. Renunțarea la libertate de bună voie

are la bază acceptarea desfășurării existenței într-un cadru legal și astfel moral,

asigurându-i ființei umane o sferă de acțiune ce nu intră în contradicție cu normele

impuse de societate. Prin contractul social omului i se asigură atât libertatea cât și

securitatea. Opțiunea politică a fiecărui individ este importantă pentru formarea unei

majorități care să confere guvernanților autoritatea de a lua decizii și în același timp

de a le justifica prin încrederea conferită de actul electoral.

Cetățeanului i se oferă anumite drepturi și libertății individuale pe care, însă, dacă nu

le folosește, statul își arogă dreptul de a i le retrage, ba chiar de a-i nega chiar și

condiția de cetățean. Există libertate de opinie, libertate de a vota, libertate a

cuvântului, dar nu există libertate de a opta pentru participare sau neparticipare.

Această îngrădire poate duce în final la anularea tuturor celorlalte libertați. Friedman

spunea ,,nimeni nu vă poate sili să fiți liberi. Aceasta este treaba voastră”. Orice

constrângere în acest sens înseamnă de fapt o anulare a libertății.

Reprezentant al curentului existențialist, Jean P. Sartre concepe omul ca o

ființă capabilă de asumare a responsabilității depline a actelor sale ca urmare a

libertății depline în care suntem aruncați: ,,Omul e condamnat să fie liber. Condamnat

pentru că nu s-a creat el însuși și totuși e liber pentru că, odată zvârlit în lume, el este

responsabil de ceea face ”. Omul, în viziunea lui Sartre, ,,apare spontan…din absurd,

pentru ca apoi să se constituie ca trăire și existență, dar numai pentru sine, folosindu-

se de sine însuși”. Existența precede, așadar, esența(,,putința de a fi”) și o copleșește.

,,…Esența omului este libertatea de a alege. Omul este condamnat să fie liber, își

alege libertatea, esența, și în aceasta constă măretia, disperarea și neliniștea lui…”.

Fiind ateu, Sartre, respinge ideea existenței lui Dumnezeu, punând Ființa și Neantul în

locul ei, adică ceva mai mult decât o iluzie. ,,Fără Dumnezeu nu există scop, valoare

sau sens în lume…” și pentru că Dumnezeu nu există, așa cum susțin toți

existențialiștii, omul este condamnat să-și fie propriul ,,Dumnezeu”.

Anularea responsabilității prin intermediul despotismului, idee prezentă și în

ideologiile totalitare, relevă un individ readus la un braț al corpului social, omul care

nu mai este ceea ce este, ci este ceea ce nu este și a cărei conștiință nu-și mai are

locul. Poziția pe care omul sartrian o adoptă, acceptarea tacită a determinărilor poate

sugera însă condiția unui subiect ce își asumă responsabil alegerea dar care reprezintă

însă un ultim act de libertate căci în urma alegerii viitorul se prezintă ca deja format,

ca deja croit.

Conceptul de libertate a constituit o temă deosebit de importantă și pentru

filosoful J. Stuart Mill, poziția adoptată de acesta relevă un sistem ce are datoria de a

asigura și îndeplini doar nevoile fundamentale ale omului, astfel ,,Unicul scop care îi

îndreptățește pe oameni, individual sau colectiv să se amestece în sfera libertății de

acțiune a oricăruia dintre ei este autoapărarea”. Drepturile inalienabile și legitime ca

viața, libertatea, proprietatea sunt protejate de o sferă de influență a individului, statul

situându-se în afara legii în urma oricărei acțiuni îndreptate împotriva acestor valori

ale omului. Mill a delimitat foarte bine sfera de întelegere a noțiunii de libertate, în

înțelesul de libertate negativă. Acesta încearcă să demonstreze că nu putem vorbi

despre libertate decât dacă individul își urmărește binele propriu, prin metode și

mijloace proprii, bineînteles atâta timp cât nu încearcă să lipsească pe alții de binele

lor sau să-i împiedice să-l dobândească. În limitele impuse de statul de drept,

omenirea nu are decât de câștigat lasând pe fiecare să trăiască așa cum crede el că e

mai bine, decât silind pe fiecare să trăiască așa cum li se pare celorlalți că ar fi mai

bine. Așadar, libertatea negativă este acea libertate rațional posibil a fi exprimată în

cadrul unei societați guvernate de un stat de drept, care intervine doar în limitele unor

reguli prestabilite numai acolo unde libertatea individuală este încălcată, și în care

fiecare individ își exprimă propria libertate până la limita la care acesta lezează

libertatea altui individ. Libertatea pozitivă este un concept cu un înțeles mai

abstract-,,ea derivă din dorința fiecărui individ de a fi propriul stapân”. Aceasta este

rezultatul egoismului spiritului uman care vrea să-și satisfacă propriul interes, fără a fi

împiedicat de cineva sau ceva în acest sens. Plăcerea de a te simți perfect stăpân în

ceea ce privește propria-ți persoană, de a nu fi sclavul dorințelor nimănui, de a lua

decizii numai în funcție de propriile dorințe și nevoi, cam aceasta ar fi idealul oricărui

adept al libertații totale.

Libertatea presupune conexiuni cu numeroase concepte caracteristice ființei

umane cum ar fi: Dumnezeu, fatalismul, voința, liberul arbitru. Promovând supraomul

ca cel ce se reinventează permanent în procesul de desăvârșire, F. Nietzsche se înscrie

în rândul restauratorilor de valori prin formula sa: ,,Dumnezeu a murit” relevând

astfel în procesul de creație voința ca adevărata natură a omului. Acesta crede

că ,,voința încătușată este un mit”. Voința puternică este cea care conduce spre putere;

,,toți ne naștem pentru a fi liberi dar nu toți ajungem să fim voințe puternice, nu toți

putem ajunge să fim liberi”. Din acest raport el trasează și două tipuri de morale: de

stăpâni și de sclavi. Aristrocratul, cel cu voința puternică, este cel care are sentimentul

puterii și tot cel care determină și creează valorile. Sclavii sunt toți asupriții, roboții și

nedecișii, toți cei cu voințe slabe. Sclavul este invidios pe bunurile celor tari și

suspicios în privința lor. Deosebirea fundamentală între cele două tipuri de morale

este ca în timp ce primii exaltau respectul și devotamentul, sclavii năzuiesc spre

libertate și fericire, cum altfel ar putea Nietzsche, cel care într-o maximă

din ,,Amurgul idolilor” spunea că: ,,din școala de război a vieții reiese că ceea ce nu

mă ucide mă face mai puternic”. Deosebirea facută de Nietzsche între morala

stapânilor și morala sclavilor nu-și are originea în vreo nouă interpretare istorică, ci ca

și celelalte probleme ale moralei ea decurge din concepția sa despre viața sufletească

a omului. Gradațiile și nuanțările valorilor morale corespund gradațiilor și nuanțărilor

sufletului omenesc. O viață sufletească desăvârșită, matură, sau în creștere, va înclina

înspre morala stăpânilor; pe când o viață istovită, concentrată în sine, în descreștere,

va fi irezistibil atrasă către morala sclavilor.

Jean Jacques Rousseau  vedea societatea umană ca o sumă de

contracte încheiate între fiecare individ şi toţi indivizii unui loc (popor) în

scopul autoînţelegerii şi autoguvernării prin legi făcute în numele tuturor şi prin

exercitarea acestei voinţe generale, delegate, într-un mod unanim acceptat. Aşa-

zisa libertate pierdută a individului, subordonată voinţei generale, care este o medie a

tuturor libertăţilor individuale, reprezintă preţul plătit suveranităţii, în timp

ce aparenta inegalitate, care apare ca urmare a exercitării suveranităţii, se substituie

unei egalităţi formale, restrânse benevol, pe temeiul că omul se naşte liber şi egal, dar

nu poate trăi singur. Exercitarea suveranităţii în opinia lui Jean Jacques Rousseau se

bazează pe moralitate şi virtuţi înalte, pe responsabilitate şi pe echilibru, şi încetează

acolo unde aceasta este îndreptată împotriva cetăţenilor luaţi ca individualităţi. Deşi

nu există sisteme elective perfecte, cel ereditar nefiind mai eficient decât cel

democratic, scopul este îndeplinit dacă se ajunge la acceptarea legilor, la realizarea

binelui comun şi la respectarea drepturilor cetăţeneşti, şi numai dacă cei aleşi o

cârmuiesc cu responsabilitate şi bună credinţă.

Libertatea omului este totodată privită cu scepticism de unii gânditori, printre

aceștia numărându-se și Vasile Conta, concepția sa fatalistă anulând orice posibilitate

de sustragere a subiectului rațional din desfășurarea mecanicistă a lumii. Afirmând că:

,,Nu există nimic din tot ce s-a numit voința liberă omenească sau dumnezeiască” ca

urmare a legăturii dintre națiune și mediu, aceasta evidențiază schimbul rolurilor ce

definesc omul ce se transformă astfel într-un mijlocitor, nemaiavând libertatea alegerii

viitorului căci totul este deja stabilit. Conta respinge ideea că o persoană(divină) s-ar

opune intențiilor noastre și ne-ar determina să acționăm într-un anumit fel. Fatalismul

lui Conta ,,dovedește că în lume nu sunt decât cauze necesare care dau naștere la

efecte tot necesare, orice mișcare din lumea asta e nascută dintr-o cauză anterioară și

la rândul său, va cauza numaidecât un efect”. Omul are libertatea voinței și doar

acționând poate să obțină rezultatul pe care-l dorește. Teoria fatalismului respinge

tocmai această libertate a voinței. Se poate conchide că Vasile Conta nu întelege

libertatea deciziei ca liber arbitru, ca acțiune arbitrară care nu se supune

determinismului, ci ca o necesitate înteleasă.

În concluzie subiectul rațional este pus în fața unei lumi definită de neputință

și de absența libertații, omului rămânându-i o unică șansă și anume moartea ce se

poate transforma astfel într-un neant ce primește un sens.

Bibliografie:

1. Thomas Hobbes-Leviathan, ed. ALL(2011)

2. Jean P. Sartre-Ființa și Neantul,ed. PARALELA 45 (2004)

3. Stuart Mill-Despre libertate,ed. HUMANITAS(2005)

4. F. Nietzsche-Libertatea voinței și destinul, ed. HUMANITAS(1992)

-Amurgul idolilor,ed. ANTET

5. J. J. Rousseau-Contractul social,ed.ANTET(2003)

6. Vasile Conta-Teoria fatalismului,ed. JUNIMEA(1995)

V. Corina, RISE, GR3