OLIMPIADA GREACĂ

FRUMUSEŢE – DREPTATE – FORŢĂ Echipament Suliţa Se folosesc suliţe uşoare (maxim 40 dkg). Sunt scumpe, dar dacă în fiecare an şcoala cumpără câteva – până la urmă se adună numărul necesar. Se mai pot confecţiona şi dintr-o creangă mai groasă şi dreaptă (din alun spre exemplu, sau din bambus), trebuie ascuţit vârful şi se înfăşoară cu sfoară partea unde este ţinut (mânerul). Putem afla exact unde trebuie să fie mânerul punând un deget sub suliţă: punctul de echilibru al suliţei este capătul dinspre vârf al mânerului. Astfel centrul de greutate a suliţei va cădea puţin spre vârful ascuţit, ceea ce dă posibilitatea să se oprească, să se înfigă în pământ. Suliţa făcută din lemn se poate orna, sculpta sau se pot scrie pe ea rugăciuni către zei. Suliţa confecţionată de un copil poate deveni o comoară preţioasă pentru el. Pentru ţintă se pot folosi şi nişte mingi de tenis uzate. Greutăţi (pentru săritura în lungime) Se confecţionează din material de sac căptuşit cu material sintetic. Se coase o ţeavă lungă care are o parte închisă. Umplem un săculeţ de naylon cu nisip şi-l introducem în ţeavă. Înnodăm imediat deasupra nisipului, iar cu 20-30 cm mai sus încă o dată, ceea ce va da mânerul. Greutăţile trebuie să aibă aproximativ 1,5 kg fiecare. Săritura în înăţime Se înfig în pământ două suliţe pe care legăm un cord elastic întins. Dacă dorim să măsurăm înălţimea săriturii, luăm o şipcă de 60-90 cm şi marcăm din 2-3 cm toată lungimea.

Lam

mijloc trebuie să fie un semn deosebit de celelalte semne. Acesta va fi mijlocul, punctul 0. Din ijloc într-o direcţie marcăm cu +1, +2, +3 etc, iar în direcţia opusă cu –1, –2, –3 etc.

1

Baticul de aur Ţine locul pistolului la start. Grecii antici dădeau pornirea în probele de alergare cu un batic aurit ţinut în mână, ridicat deasupra capului, lăsat să cadă. Alergătorii începeau alergarea când baticul atingea pământul. Tunica Copiilor le place dacă concursul este cât mai fidel perioadei antice. Din acest motiv este indicat ca să se îmbrace nu numai concurenţii, ci şi profesorii, părinţii şi cei care ajută la organizare. Atleţii poartă tricou alb şi şort, peste care se va îmbrăca tunică ce se confecţionează din ţesătură albă, având cordon la mijloc ce se poate colora cu culorile oraşului stat (vezi partea despre Tabăra olimpică). Pentru confecţionarea tunicii avem nevoie doar de un cearşaf vechi: se croieşte un dreptunghi de circa 2 m lungime, 40-50 cm lăţime – conform înălţimii şi lăţimii umărului copilului. În mijloc se croieşte o gaură cât să încapă copul copilului. La brâu se confecţionează un cordon. Capătul tunicii să fie deasupra genunchiului cu o palmă. Atleţii pot să-şi împletească coroană din lauri care să fie purtată la festivitatea de deschidere şi închidere. Arbitrii să poarte tunică lungă şi cordon auriu. Suluri Şi sulurile fac parte din reprezentarea fidelă a epocii olimpiadei. Ele sunt duse de sportivi la alergarea de maraton, la ştafetă, în loc de băţ. Acestea se dau coechipierului, şi totodată pe acesta se vor marca şi punctele obţinute. Se pot confecţiona simplu din hârtie şi două şipci rotunde. Atleţii pot înscrie pe ele cuvintele: ,,Frumuseţe – Dreptate – Forţă! Să înceapă jocul!” Premii Pentru fiecare atlet se pot pregăti medalii simple de lut, cu panPutem da şi câte un suport de lemn, care va putea fi expus acas

2

glici, ce vor putea fi agăţate la gât. ă.

Pregătirea stadionului

Stadionul, terenprezintă un exemşi steaguri. Antrenamen Copiilor le plac fiecare pas ţi se dacă cineva se bEste important fiecare copil poziua olimpiadeicare să participeCu o zi sau doechipele oraşeloţin antrenamencu conducătoruterenul. În zilele deconcurent partila sfârşit îşi aparticipa la con– dar dacă estparticipe fiecare

ul olimpic trebuie pregătit înainte de sosirea copiilor în tabără. Desenul de mai jos plu pentru aranjarea terenului. Locurile vor fi marcate cu cretă, vopsea, frânghii

te

antrenamentele la fel de mult ca şi concursul propriu-zis. În zilele noastre când la oferă posibilitatea obţinerii unor rezultate imediate, pe loc, credem că este sănătos ucură de pregătiri. ca copiii să se pregătească luni de zile, săptămânal de 2-3 ori câte o oră. Astfel ate învăţa probele şi în

îşi poate alege proba la . uă înainte de olimpiadă r-state recent formate îşi

tele. Atleţii în echipa lor, l echipei, vizitează tot

antrenament fiecare cipă la fiecare probă, dar lege proba la care vor curs (de obicei 2-3 probe e posibil, ar fi bine să la toate probele).

3

Probele de concurs Probele de concurs se succed în această ordine şi în ziua olimpiadei. Vă prezentăm şi exerciţiile pregătitoare specifice probei precum şi tehnica finală de execuţie. MARATON Este o alergare pe câmp de cca. 1,5 km. În concurs fiecare participant îşi duce cu el sulul. Pe unele porţiuni ale traseului pot sta organizatori care să îndrume concurenţii. Să începem antrenamentul cu 800 m, mărind treptat distanţa. Nu toţi copiii sunt în stare să alerge 1,5 km, de aceea este indicat marcarea unui traseu în formă de opt, dând posibilitatea copiilor să se oprească la mijlocul distanţei. Să le zicem copiilor să-şi imagineze că aleargă cu coroană de lauri pe cap; să lase braţele să se mişte liber, iar munca adevărată trebuie să fie realizată de picioare. Astfel pot fi îndrumaţi să alerge frumos. Şi grecii au lucrat după principiul tripartiţiei: corpul (forţa braţelor şi a picioarelor), suflet (pieptul şi spatele relaxat) şi spirit (capul liber ce este purtat de trunchi). În timpul alergării atletul să ţină trunchiul drept, vertical, mişcarea să fie relaxată. Pare uşor, dar de fapt este foarte greu să alergi în aşa fel încât forţa şi uşurinţa să fie împreună, mai ales atunci când omul este obosit! În ziua olimpiadei primul şi ultimul tur al maratonului se aleargă în jurul terenului. SPRINT Este o alergare în viteză de 100 m. 50 m până la un stâlp şi înapoi la sosire. Această probă oglindeşte viziunea grecilor mai puţin orientată spre un ţel, un punct de sosire anume în legătură cu alergarea: nu se aleargă numai spre ceva, dar şi îndepărtându-se de la ceva. Aşa au simţit, că dacă alergătorul are în conştiinţă dinamica spaţiului din faţă şi din spate – aceste două polarităţi –, poate fi „prezent” mult mai mult decât dacă ar avea numai punctul de sosire în faţa ochilor. Să atragem atenţia alergătorilor şi aici că în timpul alergării picioarele trebuie să lucreze cel mai mult! În ziua concursului pot parcurge câte patru traseul, altfel aglomeraţia ar fi prea mare în jurul stâlpului. Cel mai bine ar fi dacă s-ar folosi patru stâlpi, unul pentru fiecare alergător. MINIMARATON Minimaratonul este alergare de 300-400 m pŞtafeta în general este ultima probă în cadrutrebuie să exerseze predarea ştafetei în timpualergare.

e teren plat. Pot concura 10 deodată. l olimpiadei, pentru că este cea mai interesantă. Atleţii l alergării, ceea ce permite ca pornirea să fie din

4

SĂRITURA ÎN LUNGIME Pasul 1 – elanul În învăţarea săriturii în lungime cu elan ne putem folosi ca şi ajutor de cele patru elemente. Prima dată lăsăm copiii să sară liberi cu elan: să simtă pământul, nisipul sub picioare. După aceasta îşi iau elan din nou, dar acum „mai cu foc”, accelerează. (La marginea gropii să atingă viteza maximă.) Să încurajăm copiii să alerge cu o mişcare liberă şi sănătoasă: umeri degajaţi, capul nici prea înainte, nici prea în spate, braţul se mişcă liber, din umeri, spatele drept. Pentru ca alergarea lor să fie frumoasă şi uniformă să le spunem să alerge cum curge apa. Pasul 2 – desprinderea Sportivul care sare bine se foloseşte de forţa gravitaţiei. Greutatea ajută ca săritura să fie lungă. Când copilul ajunge la marginea gropii, „greutatea pământului” trebuie să-i dea putere pentru zbor. Pasul 3 – zborul în aer Cu cât concurentul rămâne mai mult în aer, cu atât mai lungă (şi mai frumoasă) va fi săritura. Să încurajăm copiii să folosească elementul aer: să savureze sentimentul zborului. Pasul 4 – aterizarea Lungimea săriturii se măsoară din punctul de desprindere şi până la urma cea mai din spate lăsată în nisip de orice parte a corpului (deci nu neapărat urma piciorului). Să le reamintim că grecii tot aşa de mare accent au pus pe calitatea şi supleţea săriturii ca şi pe lungimea atinsă. Este important şi modul în care sportivul aterizează – aici putem aminti din nou fluiditatea apei. Lungimea săriturii se poate măsura şi în lugimi de talpă a adultului, măsurat de la locul desprinderii. SĂRITURA ÎN LUNGIME CU GREUTATE La olimpiadele antice exista şi această probă, şi se sărea câteodată chiar mai lung decât cu tehnica anterioară. Deşi copiii probabil nu vor bate recordul de la săritura anterioară, totuşi este important să cunoască şi această metodă prin care pot experimenta din plin gravitaţia şi rostul ei. Concurentul ţine în ambele mâini câte-o greutate. Stă cu picioarele apropiate în direcţia în care o să fie săritura.

5

Aleargă accelerat, balansează greutatea în spate şi în acelaşi timp îndoaie genunchii pentru desprindere. Balansează înainte greutăţile şi se desprinde cu picioarele întinse în faţă. În ultimul moment, înainte de aterizare, balansează înapoi greutăţile şi le şi lasă din mâini. SĂRITURA ÎN ÎNĂLŢIME La greci nu a existat săritura în înălţime pe care o cunoaştem azi. Singura probă asemănătoare era un fel de săritură cu prăjina, peste cai. Se spune că aceasta ar avea originea în săritura acrobatică peste tauri a celor din insula Creta. Lângă Atena este un loc unde se spune că au exersat săritura în înălţime cu aterizare pe piatră. Motivul ar fi fost ca atletul să fie în stare să cadă pe picioare, cu demnitate. Din acest motiv nici noi nu folosim la olimpiadă saltele la aterizare. Din două tehnici de săritură se poate alege: cel de gard şi forfecare.

Săritura de gard Se aleargă în linie dreaptă spre sfoară, şi se trece ca şi atleţii la proba de gard.

Săritura cu forfecare Diferenţa esenţială este lane din lateral de sfoară. Lmişcare de forfecare.

luarea avântului. Alergăm pe un arc mare de cerc imaginar, apropiindu-a desprindere se lansează primul picior, apoi imediat urmează celălalt cu

6

Înălţimea săriturii nu este măsurată în modul clasic, ci raportată la înălţimea copilului – dacă dorim să măsurăm. Astfel atleţii înalţi şi mai scunzi concurează cu şanse egale. După o săritură reuşită atletul este aşezat cu spatele la sfoară şi punctul 0 al măsurătorului este aşezat la osul sacral şi citim punctajul până la sfoară. În aşa fel poate şi un săritor scund să primească un punctaj de +3 cu săritura lui, pe când un coleg mai înalt pentru aceeaşi înălţime atinsă poate primeşte doar –1 puncte. Cel din urmă trebuie să sară mult mai înalt ca să primească punctajul de +3. LUPTE

În Grecia antică, mai ales în perioada greco-romană, luptele se desfăşurau destul de brutal, drept pentru care am modificat regulile probei. Împărţim participanţii în grupe de greutate ca concursul să fie mai just. Braţele se prind la nivelul pieptului formând un „inel fermecat”. Sensul luptei este să se menţină rontunjimea acestui inel cât mai mult posibil. Atleţii nu se pot folosi de cap sau umeri pentru împingere, aceasta ar rupe cercul braţelor. Tot efortul este depus de picioare. Luptele oferă o ocazie bună ca copii să fie invăţaţi cum să se folosească de greutatea şi forţa corpului în timp ce-şi menţin independenţa capului.

Se scade din punctaj dacă concurentul calcă pe cercul vopsit sau iese din cerc. Dacă rupe „inelul fermecat” avansând capul, umărul sau pieptul şi nu se corectează imediat, pierde tot un punct. Pot evita o mişcare bruscă, dar tragerea adversarului sau lăsarea voită a mâinilor din „inel” trage după sine pierderea de puncte.

ARUNCAREA SULIŢEI Sfat pentru conducători Este foarte importantă disciplina între atleţi când se lucrează cu un obiect care poate provoca accidente. Cu o organizare bună putem evita producerea accidentelor. Următoarele metode ajută în acest sens:

• Linia de aruncare trebuie să fie trasată foarte clar! • Până când conducătorul nu spune „Adunaţi suliţele!” nu este voie să se depăşească linia

de aruncare. • Să nu se stea în spatele aruncătorului! Dacă totuşi este nevoie de aşa ceva, să se traseze o a

doua linie, la o distanţă de cel puţin cinci paşi de prima. (Vârful suliţei cauzează rar accident, mult mai frecvent capătul din spatele atletului.)

• Nici o dată să nu lăsăm copiii să alerge cu suliţa! • Suliţa trebuie dusă vertical!

7

• După aruncare recuperarea suliţei se face în felul următor: prindem suliţa la capăt cu o mână, o rotim scoţând din pământ. Se alunecă mâna până la mâner, după care se ridică suliţa în poziţie verticală.

Prinderea corectă Suliţa ţinută cu vârful în jos este prinsă de mâna care nu aruncă, sub mâner. Mâna care aruncă formează un inel din degetul arătător şi degetul mare în jurul suliţei, inel ce alunecă în jos până ce ajunge la mâner. Acum celelalte degete prind mânerul. Aruncarea de vânătoare Este recomandat ca începătorii să înceapă cu acest tip de aruncare. Atleţii stau într-o linie. Stângacii să stea împreună, la stânga de ceilalţi. (E bine dacă stau şi lucrează tot timpul împreună.) Să împărţim numărul atleţilor la numărul suliţelor (în cazul în care avem 20 de atleţi şi cinci suliţe vom avea patru grupuri). Să nu lăsăm să se stea în spatele aruncătorilor. Aranjarea propusă mai sus este sigură. Linia de aruncare poate fi marcată şi cu o frânghie. Numerotăm atleţii din fiecare grup. Prima dată toţi atleţii cu numărul 1 stau în linie, ţinând suliţa vertical. Vârful atinge pământul. Acesta este poziţia de „Pregătire!” Este foarte important ca toţi copii şi toate suliţele să stea drept, vertical! Cei care aruncă menţin poziţia de „Pregătire!” Mâna care nu aruncă arată către ţintă, aflată pe pământ, cam la 7 paşi distanţă faţă de linia de aruncare. Ridicăm în arc suliţa deasupra capului (nu a umărului!). Aceasta e poziţia „Sus!”

Întindem braţul şi mai în spate. Aceasta e poziţia „Întinde!”

8

Să avem grijă ca suliţa să fie orientată spre pământ, nu orizontal înainte şi nici sus spre cer. Lansăm suliţa cu o aruncare continuă, bine orientată. Aceasta e „Aruncă!” Toată lumea aşteaptă până ce conducătorul controlează dacă au aruncat toţi, nimeni nu se mişcă din loc. Se strigă tare „Aşteaptă!” Numai la comanda „Strângeţi!” pot părăsi linia de aruncare şi pot merge după suliţă. Ridicarea se face în modul descris mai sus. Aruncarea de luptă Este varianta clasică a aruncării cu suliţa. Aşa se aruncă la olimpiadă. Atleţii aruncă pe un arc ce încântă ochii. Concurentul ocupă poziţia de „Pregătire!” Poziţia „Gata!” este puţin diferită. Mâna care ţine suliţa nu se opreşte la mică distanţă în spatele capului, ca până acum, ci se întinde în spate până ce braţele închid un unghi de 45 grade cu pământul. La comanda „Aruncă!” se aruncă suliţa, după care urmează „Aşteaptă!” şi „Strângeţi!”

ŞTAFETĂ În mod tradiţional această probă era alergată cEste o alergare de 4 x 75 sau 4 x 100 m, depinFiecare oraş are un sul, care este predat de acâte-un atlet. Concurenţii predau sulul, iar câştigătoare este eEste o probă foarte pasională. Are avantajul cevidenţia, are şansa să participe la concurs ca şechipă să fie ultimul concurent. Tabăra olimpică Este o senzaţie minunată când copiii mai multîn sfârşit se întâlnesc (de exemplu în Anglia, înse adună cu 1-2 zile înainte de începere. Clasoraşe-state (exemplu: Atena, Teba, Corint, Spaunul în fiecare oraş-stat.

u o făclie. Se pot folosi şi suluri în loc. zând de mărimea terenului. lergători. Pe traseu, la fiecare punct de schimb stă

chipa care a alergat cel mai rapid şi cel mai frumos. ă şi cel mai timid copil, care de unul singur nu s-ar i parte dintr-o echipă. Este bine ca cel mai iute din

or şcoli care se pregătesc de mult pentru olimpiadă Sussex, în 1995, au participat 200 de copii). Clasele ele se adună în locul stabilit. Aici sunt împărţiţi în rta etc.) în aşa fel ca din fiecare şcoală să fie măcar

9

Ziua înainte de olimpiadă se consumă cu pregătiri, antrenamente (vezi partea Antrenamente). După cină copiii îşi pot pregăti şi decora vestimentaţia cu culoarea oraşului din care fac parte (vezi partea Echipament). După antrenamente este organizat un joc mare comun (de ex. jocul Asaltul este foarte bine cu aşa mulţi copii – să-l numim de această dată Asaltul împotriva Acropolei). În tabără copiii pot sta pe clase sau pe oraşe-state. Părinţii de obicei ajută cu foarte multă plăcere. Ei au grijă de mese, asigură supravegherea în tabără şi se bucură că pot participa la un asemenea eveniment, în ciuda nopţilor de multe ori nedormite în ajunul olimpiadei. Ziua olimpiadei Ceremonia de deschidere Atleţii îmbrăcaţi sunt încolonaţi pe state şi pe ritm de tobă mărşăluiesc spre flacăra olimpică; pot participa şi muzicieni cu instrumente de suflat. Dacă în ziua precedentă au repetat, coregrafia planificată pentru festivitatea de deschidere va reuşi cu siguranţă. Fiecare oraş este condus de un conducător cu făclia ce a fost aprinsă de la focul taberei. (Făclia se pregăteşte uşor: pe un băţ se înfăşoară o cârpă îmbibată cu kerozin. Bineînţeles trebuie foarte mare atenţie!). Se rosteşte o cuvântardemnitate atleţilor. După aceastaparafină, pus într-o cupă metalică Punctaj La această olimpiadă pe lângă interioare ale atleţilor – de exemdiverse modalităţi. PerformanţeleForţa poate să se refere la cât deconcurat. De exemplu atletul carforţa lui, dar poate primi premiu şSă observăm şi stilul. Să remarcprezintă de exemplu în cât de daruncat suliţa doar la cinci paşi dpământ a fost perfect, iar aruncareste rezultatul doar a forţei brute,Este important să remarcăm şi exla evaluare. Toate aceste puncte de vedere vo

e sau un poem în care se roagă zeii ca să dea forţă, curaj şi cei cu făclii aprind focul olimpic (un sac de cânepă îmbibată în pe un stativ). Este semnul că a început olimpiada.

forţă, îndemânare, frumuseţe fizică sunt premiate şi calităţile plu hotârârea şi perseverenţa. Aceste aspecte pot fi evaluate în atleţilor vor fi evaluate pe mai multe nivele. rapid aleargă, cât de înalt sare, dar şi la tăria voinţei cu care a e la alergarea maratonului soseşte primul, va fi premiat pentru i cel sosit al treilea pentru îndârjirea cu care a concurat. ăm mişcarea frumoasă şi exactă a atletului. Aceste aspecte se rept stă, cât de uşor şi fin se mişcă. Oana din Corint poate a istanţă, dar arcul descris de suliţă şi unghiul cu care s-a înfipt în ea în sine a fost echilibrată şi delicată. Poate că o aruncare lungă şi valorează mai puţin din puctul de vedere al stilului. presiile sportivităţii în timpul concursului, de care să se ţină seama

r fi luate în seamă la evaluarea atleţilor.

10

Arbitrii (arhonţii, conducătorii oraşelor) vor urmări cu atenţie strădaniile, performanţele concurenţilor, şi la sfârşitul zilei fiecare concurent primeşte premiu. (De exemplu „Petre din Teba pentru perseverenţa arătată la maraton”, sau „Cosmina din Atena pentru spiritul de echipă dovedit la alergarea cu ştafetă”.) Este mai uşor pentru arbitrii dacă arhonţii îşi urmăresc atleţii în timpul antrenamentelor şi în timpul olimpiadei şi îşi notează cine la ce probă s-a evidenţiat mai mult. Statul ai cărui concurenţi au câştigat cele mai multe probe nu primeşte nici un premiu special, şi în mod interesant acest lucru nici nu este aşteptat de către participanţi. Probele de concurs Probele se succed în ordinea prezentată mai sus. După datinile olimpiadei în timpul probelor de aruncare, săritură şi lupte un adult îmbrăcat în alb, cu coroană pe cap cântă la cimpoi sau fluier din lemn. Acest lucru are un rol de calmare şi concentrare asupra concurenţilor, şi de exemplu la lupte îi reţine pe participanţi de la agresivitate. Este uimitor cât de greu e să fii agresiv când sună o muzică frumoasă! Masa festivă În cursul zilei se ţine o masă festivă la care părinţii tuturor atleţilor contribuie cu o tavă de mâncare. Se serveşte împreună, de pe mese lungi. Între timp cântă muzicieni şi părinţii oraşelor (paidotribes) ca şi gazde, invită concurenţii la masă. Masa poate fi luată la prânz după care continuă olimpiada, sau mai târziu, după terminarea tuturor probelor. Dacă alegem cea de-a doua variantă atunci în timpul mesei arbitrii au timp să pregătească premiile, fără să pună la încercare răbdarea copiilor. Rostirea de poezii Conform obiceiurilor strămoşeşti concurenzeilor. Să-i încurajăm să vorbească tare, pe este probabil proba cea mai grea, dar foart Ceremonia de încheiere Premiile se împart în cadrul unei ceremoniîn ce probe s-au remarcat. Premiile sunt încopii, ceremonia se poate desfăşura paralelSe rosteşte poezia ce glorifică prietenia ddeclara armistiţiu). Poate se povesteşte cevconcurent câştigător ajuns acasă de la olimcare să intre în casă. După ce a intrat, accprag.) Copiii la această vârstă au o ţinută dreaptsăritura în lungime exact de aceste calităţi aCopiii înţeleg că acum – pentru prima datălângă forţa fizică contează şi frumuseţea şi

ţii pot să scrie poezii care pe urmă să fie citite, oferite o voce curată, melodios. În întreaga olimpiadă aceasta e multe opere frumoase s-au născut cu acest prilej.

i. Atleţii sunt chemaţi pe rând, pe state, şi este amintit mânate de arbitrii şi părinţii oraşelor. Dacă sunt mulţi , pe oraşe, dar tot în jurul flacărei olimpice. intre oraşe. (În Grecia antică în timpul olimpiadei se a. (De exemplu faptul că în Grecia se întâmpla ca un piadă a fost aşteptat de tatăl său cu o uşă nouă, prin esul a fost zidit, ca nimeni altul să nu poată păşi acel

ă şi mişcare zveltă. La aruncarea suliţei, la alergare, la u nevoie. în viaţa lor – ei concurează ca individualităţi, şi că pe exactitatea mişcării.

11

Pregătirea pentru concurs se poate baza pe calităţile celor patru elemente, care ajută copii la corectarea mişcărilor şi aprofundarea lor:

pământ – folosirea greutăţii şi gravităţii aer – uşurinţă, zbor, ţinută dreaptă apă – demnitate, mişcare cu putere, continuă foc – viteză, forţă, explozivitate

De exemplu pot spune lui Viorel că „Ai putea sări mai lung dacă îţi iei elan cu mai mult foc!” sau „Element de aer frumos, Ana!” când aruncă suliţa pe un arc frumos. Copiii înţeleg cumva natural aceste forme de călăuzire. Toată pregătirea şi participarea la olimpiadă devin parte integrantă a vieţii lor, amintirea ei fiind îndelung păstrată şi cultivată. Formează o bază solidă care în perioada ce urmează va avea un efect de menţinere şi echilibru în viaţa lor sportivă cât şi în mentalitatea faţă de viaţă. Cele cinci probe olimpice pregătesc pe al 6-lea – jocul –, şi corespondentul lui modern: sportul. Experimentează formele arhetipale ale mişcării şi ale vieţii, ceea ce mai târziu, în anii grei ai adoleşcenţei, ajută şi îi conduce. Capacitatea copiilor de a sesiza şi aprecia adevărul, frumuseţea, forţa – şi partea lor întunecată: minciuna, urâţenia şi lipsa voinţei – mai târziu se vor transforma în putere de decizie bazată pe o ţinută morală. O adevărată epocă de aur!

12