OGLINDAoglindaliterara.ro/oglinda170/files/oglinda170.pdf · 2020. 1. 26. · 11458 OGLINDA...

11458 www.oglindaliterara.ro

OGLINDA literara

Apare sub egida Uniunii Scriitorilor din România şi face parte din Asociaţia Publicaţiilor Literare

şi Editurilor din România (APLER) şi Associazio-ne della Stampa Estera din Italia, membru fon-

dator al Asociaţiei Revistelor şi Publicaţiilor din Europa (ARPE)

Editată de:Asociaţia Culturală „Duiliu Zamfirescu” Focşani

cu sprijinul Consiliului Judeţean Vrancea

REDACŢIA:Redactor şef: Gheorghe Andrei NeaguRedactor şef adjunct: Ştefania OproescuSenior editori: Liviu Pendefunda, Theodor Codreanu, Adrian Dinu Rachieru, Florentin Popescu, Liviu Comşia.Secretar literar: Elena OtavăRedactori: Ioan Dumitru Denciu, Mariana Vârtosu, Constantin Miu, Laurenţiu Măgureanu, Petrache Plopeanu, Dorel Vidraşcu.Secţia externe: Matei Romeo Pitulan, George Rocca, Mihaela Albu, Marlena Lica Masala.Foto: C. RăducTehnoredactare: Adrian MirodoneCulegere: Ionica Dobre

OGLINDA LITERARĂ o puteţi pro-cura şi descărca de pe site-ul

www.oglindaliterara.ro unde aflaţi şi modalităţile de abonare.

Materialele se trimit numai în format electronic,cu diacritice, la :

E-mail: [email protected]@gmail.com

[email protected] nu se face la redacţie.

ADRESA REDACŢIEI:Str. Alexandru Golescu,

Nr. 76 bis, Focşani, Jud. Vrancea

Mobil: 0722-2844300749188333

Revista se difuzeazăprin abonament la sediul redacţiei.

În numele libertăţii absolute de exprimare, autorii răspund în mod direct de conţinutul materialelor publicate sub

semnătura proprie.

ISSN 1583-1647

În acest număr:

Adrian BotezAdrian Grauenfels Alexander Anchia

VindasAlexandru CocetovAlexandru PopescuAna-Maria Cornilă-

NoroceaAura ChristiBogdan C-Tin

DogaruBogdan Pârvanu Lucia PătraşcuBogdan UlmuC.PavelCamelia Pantazi

TudorConst. MiuCostinel SavuCristian NeaguCristina OpreaCristina AnisescuDorel SchorDorin N. UritescuDorina NeculceDoru TatarDumitru AnghelEdgar Allan PoeElena Stroe-OtavăEugen CristeaEugen EvuEugenia Rada IoniţăFlorentin PopescuFlorin CostinescuFlorin DochiaFrancesco D’AssisiFrans MinnaertGelu Nicolae

IonescuGeorge AncaGheorghe AnghelGheorghe Seitan

Gheorghe VidrașcuHigorca Gómez

CarrascoIon CojaIonel NeculaIulian BitoleanuLina CodreanuLiviu PendefundaLucian GruiaM. B. Ionescu-

LupeanuManon LescautMarian Gh. BengaMariana Vicky

VârtosuMarin IfrimMarina Raluca BaciuMatei Romeo

PitulanMelania CucMihaela OanceaMioara BahnaMircea LunguN.GeorgescuNic. AntofieNicolae DabijaNicolae GeorgescuNicoleta Hurmuza-

che (Hristu)Nina Elena

PlopeanuOctavian MihalceaPaul PolidorPetrache PlopeanuŞerban TomşaŞtefania Oproescu Theodor CodreanuTheodor RăpanTóth MónikaTudor CicuVincenzo Bianchi

11459www.oglindaliterara.ro

Ştefania Oproescu

EDITORIAL

Imagini color surprinse direct din natură sau combinații ciudate, rezultante ale fanteziei pasionaților, înbinate în puzzle-uri obositoare prin aglomerarea elementelor, sosesc cu osebire în preajma sărbătorilor în căsuțele poștale, însoțite sau nu de urări șablon, insipide. Când, copil fiind, jucam acel joc numit Flori, fete și băieți, adaptabil de la floră și faună până la geografie și literatură, mintea alerga după cunoștințe amprentate în memorie, cu tot ansamblul lor imagistic. Jocul în sine nu era numai o „socializare” cum se spune acum, ci și o repetiție, care, după cum știm este mater studiorum. Dintr-un astfel de mail modern am oprit o imagine nicidecum spectaculoasă, o simplă găselniță, care, a declanșat, prin asociere, legături cu alte subiecte de actualitate. Era vorba de imaginea unei „păduri” de căpșuni. Adică, un lot cultivat cu căpșuni, dar nu în mod tradițional, ci în uluce de lemn suspendate pe tulpini metalice, uluce mascate aproape în întregime de abundența luxuriantă de frunze și fructe coapte, care atârnau ca strugurii dintr-un pătul, ce puteu fi culeși usor, din mers. O cultură extrem de compactă, crescând de-a-ndoaselea, sub un cer de căpșuni. Simplu, comod și tentant. Dar, de-a-ndoaselea. Sigur acele căpșuni stimulate cu elemente ajutătoare, nu se mai „murdăreau”, târându-se pe pământ. Cred, însă, că nu se „murdăreau” nici de gust. Așa s-a asociat gândul cu cartofii de pe Marte. Și cu altele câteva, mai mult sau mai puțin legate de subiect.

Știre: Anglia, care nu demult se speria ca de lăcuste de presupusa invazie a românilor, a descoperit o altă problemă prin propria ogradă. Nu, nu vorbesc de mișcările supratectonice care cutremură Europa și chiar întreg mapamondul, la care s-au angajat deja specialiști, analiști, scenariști, comentatori, care scormonesc în trecut după Planul Kalergi sau după Decalogul lui Chomsky, care scormonesc și în viitor după scenarii apocaliptice. Au găsit englezii, sămânță stearpă în propriul ogor. Absolvenții claselor primare n-ar mai cunoaște tabla înmulțirii. S-ar pune de niște teste, care deranjează se pare atât pe elevi cât și pe părinți. Prea multe teste spun aceștia, subminează creativitatea ! O fi de bine, o fi de rău cu obligativitatea asta a memorării, cănd

totul se află de-a gata printr-o simplă apăsare de tastă ? Scriam nu demult că s-ar putea să dispară în viitor scrisul „de mână”. De ce ar face excepție tabla înmulțirii ?

O glumă ironic amară circula cândva pe la noi, valabilă din păcate și azi. Doi prieteni stau de vorbă. Unul, conspirativ șoptește: „am auzit că americanii au anunțat sfârșitul lumii”. „Da, și?” întreabă celălalt. „Păi nu-ți este frică? „Nu, noi suntem cu o sută de ani în urmă”… În acest context, glumă-neglumă, noi am mai avea ceva sămânță ecologică. Dintre copii care nu sunt analfabeți, o parte n-au acces la calculatoare. Rămâne tot tabla înmulțirii să rezolve problemele. Cred că nici pe vremea Marelui Will nu știau toți copiii tabla înmulțirii.

Și gândul se rostogolește. Oricât de mult mi-ar plăcea să cred că acest pămât românesc este cu adevărat „Grădina Maicii Domnului”, multitudinea de controverse din ultima vreme privind istoria noastră reală, facilitatea accesării de studii, documentare, argumentate cu descoperiri mai vechi sau mai noi, amețesc puterea de a discerne realul de nereal. Într-un documentar, altfel bine lucrat, despre civilizația Cucuteni, o singură afirmație îmi clatină fundamentul de credibilitate. Căderea civilizației în cauză s-ar datora… defrișărilor masive! Adică, ar fi existat un ritual în această cea mai veche civilizație din Europa, în care morții erau arși în propria casă împreună cu locuința, ca să se purifice locul pentru următoarea locuință. S-ar fi ars astfel cantități imense de lemn, și de aici nefasta urmare. Argumentul este folosit printre multe alte presupuneri și la civilizația Maya, unde, seceta și defrișările determinate de extinderea orașelor ar fi contribuit și ele la dezastrul care a urmat.

Acuma, adunând nu mere cu pere ci cartofi cu căpșuni, proiectul NASA privind plantarea cartofilor pe Marte, este deocamdată, doar o presupunere despre viitor (nu o amintire ). Câte civilizații vor mai cădea, care altele vor înflori, urmașii noștri vor trăi să le afle și să le așeze după priceperea și înțelepciune lor. Nu știu însă ce gust va avea pământul,când cartofii vor veni de pe marte.

CÂND CARTOFII VOR VENI DE PE MARTE

Când, copii fiind, jucam acel joc

numit Flori, fete și băieți, adaptabil de la floră și faună până la

geografie și literatură, mintea alerga după

cunoștințe amprentate în memorie, cu tot

ansamblul lor imagistic. Jocul în sine nu era

numai o „socializare” cum se spune acum,

ci și o repetiție, care, după cum știm este

mater studiorum. Dintr-un astfel de mail

modern am oprit o imagine nicidecum

spectaculoasă, o simplă găselniță, care, a

declanșat, prin asociere, legături cu alte subiecte

de actualitate. Era vorba de imaginea unei

„păduri” de căpșuni.

Trăim în acest început de secol XXI sub o avalanșă informatică ce se rostogolește pe toate canalele media, compusă dintr-un amalgam de știri, noutăți, evenimente, care sufocă organul receptor și agresează imunitatea selectivă. Câte o ciudățenie cu rezonanță aparte reușește uneori să activeze mecanismul interogației. O știre vine recent, de la NASA. Și dacă nici NASA nu are frecvențe performante!!! S-ar afla așadar, în pregătire, un proiect pentru cultivarea cartofilor pe Marte. Acolo s-ar afla din belșug în atmosferă, dioxid de carbon, mult iubit de cartofi. Iar dacă proiectul va reuși, ba mai mult, dacă va fi extins și la alte planete, Pământul va putea fi salvat, motivează inițiatorii acestui proiect. Cam la fel cu Irlanda, pe la mijlocul sec. XIX, am putea spune. Salvare petrecută însă, împreună cu schimbări majore: demografice, politice, culturale. Alte vremuri, alte proporții!


Nicolae Labiş. Figură emblematică pentru poezia deceniilor şase-şapte ale secolului trecut. Destin de excepţie în literatura ultimilor optzeci de ani din România. Figură intrată în legendă, deopotrivă prin operă şi prin destin. Moartea lui la numai „douăzeci de ani şi încă unul”, ca să folosim propria-i expresie dintr-o poezie, a contribuit la naşterea unei adevărate legende, provocate, dacă se poate zice aşa, de împrejurările, controversate, în care s-a petrecut. „Buzduganul unei generaţii”, cum l-a numit în chip inspirat unul dintre comentatorii lui (Eugen Simion), a

fost deschizător de drumuri pentru o nouă poezie, definitiv desprinsă de cutumele şi şabloanele celei de dinainte.

Când un mare poet, hărăzit să schimbe destinele liricii ţării lui, prolific şi dăruit de muze cu un talent fără de seamăn se stinge atât de devreme, devine firesc şi de înţeles să lase în urma lui un veritabil tezaur de manuscrise (unele definitive, altele în lucru). Aşişderea, un întreg şantier de variante, de bruioane, de proiecte care de care mai interesante şi mai valoroase.

Acesta este cazul lui Nicolae Labiş, a cărui arhivă literară a uimit şi uimeşte încă prin vastitate şi varietate. Nu întâmplător, Lucian Raicu, unul dintre editorii postului nota (şi ştia el ce spune): «Există dezordine, o mare dezordine dureroasă în masa de poezii rămase de la Nicolae Labiş şi ne gândim că ea nu va mai putea fi niciodată îndreptată decât cu preţul unei noi mutilări a imaginii poetului. Trebuie să ne obişnuim cu gândul că această dezordine va însoţi pentru totdeauna încercarea de a păstra vie poezia lui Labiş. Există manuscrise numeroase nedatate – şi ce s-ar alege din tentativa de a le data când ştim bine că mai totul a fost aşternut dintr-o răsuflare, în doi sau trei ani? Există poezii din Primele iubiri, care nu corespund manuscriselor existente şi nu se va şti niciodată ce reprezintă exact intenţia poetului. Mai există un mare număr de „inedite”, din care câţiva prieteni au organizat Lupta cu inerţia, dar ei cunoşteau doar de ajuns de vag – pentru că nu se gândiseră că va fi vreodată nevoie să-şi amintească precis, până la amănunte – cum voia Labiş să arate sumarul noului său volum în pregătire. Există apoi numeroase inedite ieşite la iveală după apariţia volumului postum din 1957, necrezut de numeroase, despre care nu se va şti – niciodată – dacă autorul lor intenţiona să le folosească în alcătuirea sumarului acestui volum. Există numeroase manuscrise de care, iarăşi, nu se ştie dacă sunt fragmente de poem, poem relativ încheiat, dacă sunt versuri ocazionale dedicate „la masă” vreunui amic sau vreunei amice de o zi, ori compuneri cu o destinaţie cu adevărat serioasă. Există manuscrise de care nu ştim dacă sunt redactate la cererea unei redacţii sau din propriul impuls. Există poezii „inedite” care nu sunt decât un fragment din poemul publicat mai înainte, sau după redactarea lor. Există numeroase fragmente, strofe etc., absolut identice dar aşezate în contexte absolut diferite.»

Este aproape de la sine înţeles că într-o asemenea situaţie numărul celor dispuşi să se angajeze la realizarea unui corpus de opere labişiene a fost extrem de mic. Cel mai tenace, statornic şi perseverent dintre ei a fost şi a rămas până azi d-l Nicolae Cârlan, muzeograf la Muzeul de Istorie al judeţului Suceava, locul în care se aflau/se află cele mai multe scrieri ale poetului din Mălini.

De aproape patru decenii d-l Nicolae Cârlan a pătruns cu uneltele cercetătorului şi ale editorului, dar şi cu sufletul în „Arhiva Labiş” şi a dat la iveală inedite ale poetului, dar şi studii consacrate lui, făcând un imens serviciu literaturii noastre contemporane. După ce, la capătul unei liste întregi de scrieri ne-a dat ediţia Nicolae Labiş, Opera Magna (2013), a tipărit de curând volumul de Poezii inedite, subintitulat „Addenda la N. Labiş, Opera Magna”. Şi iată ce precizări găsim în „Nota asupra ediţiei”: „Adunăm, prin intermediul acestui opus, alte texte labişiene inedite, poate că ultimele din această speţă, adică neincluse până acum în circuitul public… Am izbutit să aducem la lumină, deshumându-le din masa amorfă a manuscriselor, un număr de circa 145 de texte poetice, plus vreo 70 deshumate din publicaţiile periodice şi cotidienele în care au fost publicate de autorul lor; apoi 26 de texte de proză, 4 – de dramaturgie, 18 de critică literară, 17 de traduceri, 30 de texte folclorice (poezii, strigături, basme, descântece etc.) cuprinse în ediţie inedită – rămasă de la profesorul V. GH. Popa, dascălul şi îndrumătorul literar al lui Labiş la Fălticeni, în perioada 1946-1951 – publicată de noi, împreună cu Adrian Cocârţă. Acestora li se adaugă (fragmentare, cele mai multe) din ediţia de faţă, anume: peste 260 de poezii, 2 proze, 1 text de critică literară şi alt text din arealul

traducerilor. În total vreo 575 de titluri – cu mult mai multe decât a reuşit Nicolae Labiş să publice când se afla în viaţă, fapt de la sine grăitor pentru fapta de creaţie ieşită din comun a acestui mare scriitor.” Iar ceva mai la vale, editorul se arată uimit (ca şi noi, cititorii, de fapt) că Nicolae Labiş – „truditor al propriei peniţe” a scris, până la vârsta de 21 de ani peste 700 de texte, cel puţin atâtea au fost identificate până în prezent.

În lumina acestei ediţii laboratorul poetului ne apare fabulos, iar editorul lui recunoaşte, pe bună dreptate, că există o mare dezordine în arhiva de manuscrise, datorată, cum lesne se poate bănui, vervei, grabei, tumultului sufletesc, revărsat cu atâta vigoare în poezie şi în celelalte texte labişiene. De aceea, crede d-l Nicolae Cârlan, orice ediţie nu va putea „îndrepta” sau cronologiza manuscrisele fără o nouă mutilare a operei în ansamblul ei. În orice caz „muzeograful şi-a făcut datoria integral faţă de Poet şi de moştenirea lui

literară” – ceea ce poate conduce la concluzia că, dată fiind publicarea întregii opere labişiene”, se poate trece la abordări exegetice, de la cele tematice la cele monografice, edificate pe o temelie sigură şi cuprinzătoare… Însăşi biografia poetului va fi scutită de aici înainte de o seamă de bâjbâieli în zone neguroase sau de aduceri din condei interesate sau nu, pentru că, la fel ca Mihai Eminescu, Nicolae Labiş nu are altă biografie decât, vorba lui G. Călinescu, însăşi opera sa. Restul – spune editorul de acum – ca să-l cităm aici şi pe Al. Piru, un nedezminţit emul al divinului critic, nu reprezintă decât amănunte, completitudine, dar totuşi amănunte.”

La optzeci de ani împliniţi de curând de la ivirea pe lume a lui Nicolae Labiş, putem spune că avem editată întreaga operă a acestui poet fără seamăn – ceea ce va impune, desigur, multe revizuiri şi ale viziunilor critice despre el.

Venindu-ne în minte un vers din poemul pe care Nicolae Labiş îl dedica lui Mihail Sadoveanu, parafrazându-l putem spunem şi noi că d-l Nicolae Cârlan a pătruns adânc în „codrii manuscriselor” poetului din Mălinii Sucevei şi a dus de acolo nebănuite, miraculoase şi de neasemuit frumuseţi literare. Avem, de aceea, datoria morală de a-i mulţumi, cu convingerea că strădania domniei sale va fi apreciată atât de cititorii de azi şi de mâine, cât şi de către istoria literară.

Călătorind prin codrul manuscriselor lui

Nicolae Labiş

emblematică pentru poezia deceniilor şase-şapte ale secolului trecut. Destin de excepţie în literatura ultimilor optzeci de ani din România. Figură intrată în legendă, deopotrivă prin operă şi prin destin. Moartea lui la numai „douăzeci de ani şi încă unul”, ca să folosim propria-i expresie dintr-o poezie, a contribuit la naşterea unei adevărate legende, provocate, dacă se poate zice aşa, de împrejurările, controversate, în care s-a petrecut. „Buzduganul unei generaţii”, cum l-a numit în chip inspirat unul dintre comentatorii lui (Eugen Simion), a

Florentin Popescu


Noi, însă, trebuie să încercăm să-l definim într-un fel, ca să ştim pe ce lume ne aflăm, ca să nu ne rătăcim, la urma urmei, în lumea noastră.

17.Vechile ediţii „croşetate”

La începutul secolului al XX-lea, I. Scurtu a editat poeziile antume ale lui Eminescu dând volumului un titlu: Lumină de lună (după aceeaşi însemnare manuscrisă care permite, azi, MLR să aleagă titlul Versuri lirice). Ediţia sa din 1908, reluată în 1910, a încurcat, ce-i drept, mulţi editori ai lui Eminescu: fără a consulta notele de la finalul volumului, aceştia cred că I. Scurtu dă un text după ultima voinţă a lui Eminescu şi-l preiau schimbând doar ordinea poeziilor. Printre ei, Gh. Adamescu şi Eugen Lovinescu. De fapt, I. Scurtu aranjează textul eminescian, luând expresii din manuscrise şi introducându-le în textul definiv – motivând însă, deşi sumar, alegerile. Iată, de pildă, nota sa la Egipetul: „Ms. Acad. Rom. 2257 ff 90-92 şi 94-95, acelaşi text cu mici deosebiri inferioare; în mss. Acad. Rom. 2259, ff. 87-89, textul aproape identic; puţine expresii mai plastice le-am introdus şi aici.” Sub acest anunţ sec, I. Scurtu îşi ia libertatea de a edita un text care îmbină formele din Convorbiri literare cu cele din manuscrise: maluri galbini (Cl: gălbii), giugiulindu-se (Cl. gugiulindu-se), etc. Este vorba de sute de astfel de combinări, editorul extinzând practica la rangul de metodă editorială. Dacă Gh. Adamescu ori E. Lovinescu preiau textul fără a-l comenta critic, în schimb Mihail Dragomirescu scoate o ediţie anti-Scurtu, adică făcând alte combinaţii, care i se par mai elegante, mai frumoase mai estetice, etc. Iată cum motivează, în 1937, Mihail Dragomirescu schimbările textului eminescian: „Varianta „Şi frunzişu-mi se răreşte” e mai puţin caldă decât: Şi frunzişul mi-l răreşte”. I. Scurtu avea, după manuscris: Şi frunzişu-mi se răreşte, iar Mihail Dragomirescu preia „mai cald”; (Mai jos, însă, fără comentarii: Se tot duc pe rând, pe rând, la ambii editori, faţă de Şi se duc pe rând, pe rând). La Dorinţa: „Am adoptat forma singuratice, în loc de singuratece, pentru că e mai puţin manierată, şi deci mai literară”. Eminescu are, într-adevăr, în acelaşi grupaj, din 1 septembrie 1876, în Lacul: Dar nu vine – singuratic / În zadar suspin şi sufăr, şi în Dorinţa: Îngâna-ne-vor c-un cânt / Singuratece izvoare. M. Dragomirescu uniformizează (ca Ibrăileanu în ediţia sa din 1930); C. Botez (1933) şi Perpessicius (1939) păstrează diferenţa. Că sunt sensuri diferite, vedem din Călin, de pildă: castelul singuratic – dar Singuratece izvoare fac cu valurile larmă. Este vorba de izvoare care nu sunt însingurate, izolate – ci se disting între ele şi faţă de valuri. Uniformizările nu trebuiesc exagerate. Această practică a lui I. Scurtu şi Mihail Dragomirescu a fost aspru criticată de Garabet Ibrăileanu, iar după acesta I.E. Torouţiu a susţinut, în Convorbiri literare (1941-1944), o campanie întreagă, lungă dar instructivă, pe tema ediţiilor eminesciene, discutând zeci de exemple de acest fel şi veştejind aspru ceea ce el numea „colaborarea editorilor cu Eminescu”. Respectul faţă de text fusese un bun câştigat în editologie odată cu momentul I.E. Torouţiu.

18.Noile ediţii emendate

Să ne înţelegem: în exemplele pe care le vom da mai jos, din „emendaţiile” lui Petru Creţia, nu va intra în discuţie respectul faţă de text: ilustrul filolog l-a avut totdeauna. Nu-mi pot, însă, explica acest exces de zel către o latură a studiului – şi ignorarea altei laturi a lui. Pentru şcoala de gândiri instaurată şi întreţinută de Petru Creţia textul ca text devine o obsesie, aproape un fetiş – în timp ce istoria textului nu are nici o importanţă. Această şcoală de gândire se dispensează de studiul comparativ al ediţiilor, nu este interesată de criticii ediţiilor (Ibrăileanu, Torouţiu, etc), evită cât poate coborârea în apele istoriei. Or, este un lucru uşor de înţeles: fiecare dintre editorii (importanţi) ai lui Eminescu a stat în apropierea manuscriselor poetului, şi ei au văzut, au analizat, au judecat ce vedem noi şi ce vor vedea editorii de după noi. Şcoala Petru Creţia impune un mare număr de lecţiuni noi, cu totul şi cu totul interesante, reieşite din citirea mai atentă, mai adâncă a manusciselor eminescie. Doamna Aurelia Dumitraşcu a uimit o lume întreagă de cunoscători prin soluţiile pe care le-a dat locurilor obscure din manuscrisele eminesciene, acelor pasaje considerate ilizibile de către Perpessicius însuşi. Petru Creţia însuşi a devenit un cititor pasionat al manuscriselor eminesciene. Cred că asta şi numai asta: pasiunea a stat la baza a ceea ce aş numi inundarea antumelor cu forme manuscrise noi. Forme manuscrise care sunt foarte, foarte atractive, tentante, sclipitoare; îţi pare rău, ca să zic aşa, că nu le-a folosit autorul însuşi.

Nicolae Georgescu

15.Meliorism ortografic

Nu pot să mă despart de această ediţie a M.L.R. (care se va numi, cred „Ediţia Petru Creţia”) fără a atrage atenţia asupra sistemului accentelor pe care-l foloseşte. Concret, iată despre ce este vorba. Convorbirile au: Mai suna-vei, dulce corn, / Pentru mine vre odată? Maiorescu păstrează vre odată, pentru ritm, până în ediţia a noua, când are vre-odată, alţi editori oscilează graţios, dar Perpessicius ţine vre odată. Între timp, însă, normele ortografice şi ortoepice ale limbii române schimbându-se de câteva ori prin decrete lingvistice ascunse (adică: le găseşti în dicţionare, şi atât), actualmente se recomandă scrierea legată: vreodată (vezi DOOM, s.v). Petru Creţia aduce această inovaţie: Mai suna-vei dulce corn, / Pentru mine vrèodată? Accentul corectează ortografia. (Am vrut să aleg un exmplu „curat”, dar n-am nimerit; lipsa virgulei după suna-vei se datorează lui Perpessicius – toate celelalte ediţii o au – şi iată, spre dovadă de respect, ediţia M.L.R. nu o are). Cazuri sunt cu duiumul: accentul grav indică ritmul. Este ceea ce se poate numi o inovaţie în sistem, adică se păstrează dogma, norma ori cum vrem să-i mai spunem – dar se adaugă ceva care nu este interzis (nimeni nu interzice accentele pe cuvinte în limba română). Problema revine, din păcate, tot la textul originar, al lui Eminescu adică. Bine-bine, avem dreptul să judecăm, punem accente de la noi în poezia lui Eminescu, dar le păstrăm şi pe ale lui ? Eminescu însuşi accentuează, şi nu numai în cazuri când normele ortografice ale epocii i-o cer. Accentele sale sunt ridicate din text de marea majoritate a editorilor; pentru prima dată, astăzi, iată că ediţia Petru Creţia resimte nevoia accentelor – şi aduce în atenţie acest adjuvant al scrisului, dar după reguli proprii. Inovaţia ca atare trebuie salutată – şi transmisă lingviştilor noştrii de fier, ca să vadă şi ei că nu numai regretatul acad. I. Coteanu putea să scrie în cuvinte fără î / â ca să evite o regulă academică pe care nu o accepta – dar şi alţii făceau la fel, în alt fel însă.

16.Şi totuşi Petru Creţia

Nu trec mai departe, deşi mă aşteaptă un maldăr de cărţi şi reviste despre care trebuie să dau seama şi eu, până când nu-mi lămuresc, cel puţin mie însumi, profilul acestei ediţii a Muzeului Literaturii Române, coordonată de Alexandru Condeescu, îngrijită de Oxana Busuioceanu şi Aurelia Dumitraşcu. Nota asupra ediţiei este semnată „A.D.” şi înţelegem, din această notă, că volumul cuprinde toate poeziile antume, postumele din intervalul 1866-1883 şi secţiunea poeziilor originale de inspiraţie folclorică. Volumul înregistrează masiv contribuţiile colectivului M.L.R. la identificarea şi descifrarea unor poezii aşa-zicând noi din manuscrisele eminesciene (păstrate de Perpessicius şi alţi editori în subsol, cu literă mică, multe dintre acestea au dreptul deplin la existenţă cu titlu autonom în opera lui Eminescu). Regăsim, astfel, din vol. XV al ediţiei academice, Addenda (pentru vol. – II şi IV din ediţia Perpessicius), din vol. VIII (teatru) câteva poeme (atenţie: „cât priveşte textul poeziilor, el a fost dat în suita şi cu lecţiunile proprii volumului VIII” – deci norme diferite de editare!), şi în general de peste tot sunt strânse la un loc contribuţiile acestui colectiv condus de Petru Creţia. Volumul se vrea, aşadar, o sinteză a contribuţiilor M.L.R. la cunoşterea poeziei eminesciene. Poate era nevoie de afirmarea mai apăsată a acestui lucru, fie şi pentru simplul motiv că M.L.R. era cunoscut mai ales prin editarea publicisticii eminesciene care a ţinut încordată cultura noastră între anii 1979-1989. Acest simţ al echilibrului, prin adăugarea poeziei la publicistică, îi face onoare Muzeului ca instituţie implicată în administrarea întregii opere a poetului (cu toate acestea, însă, „apendicele” privind viaţa, şi anume boala lui Eminescu şi a familiei sale, nu „umple golul”, cum se zice, ca să putem privi plenar eminescologia depusă şi impusă prin M.L.R). De abia acum, însă, lucrurile devin foarte complicate, prin aceea că lipsesc cu desăvârşire explicaţiile. Aceste două file ale Notei asupra ediţiei anunţă un plan şi un scop urieşesc – rezultatul îl avem în cele 750 de pagini ale volumului. Este, mai întâi, vorba de o arhitectură de adevărat labirint: sub stanţa cronologiei lineare se ascund antume, postume, versiuni, variante, replici din teatru, poeme ample, simple catrene, unele după Perpessicius, altele după Murăraşu, unele cu îndreptări după manuscrise, altele cu greşeli scăpate la revizuiri; este un mic babilon poetico-lingvistic, dacă amintim şi normele diferite de transcriere, şi lecţiunile diferite de ale Aureliei Rusu, iarăşi nesemnalate. Nefiind avertizat pe parcursul lecturii prin nici o notă, cititorul, mai ales cel avizat în poezia eminesciană, are surprize la tot pasul, este de-a dreptul emoţionat, se simte şi se complace în experiment. Imaginaţi-vă o carte scrisă cu litere colorate diferit (şi anume, cum se nimereşte culoarea, nu după vreo regulă): ar fi un experiment similar.

Culmea este că Eminescu, oameni buni, suportă şi acest experiment.

Eminescu și editorii săi(urmare din numărul anterior)

(continuare în nr. viitor)


O mare expoziţie de artă pe nume Nika respinge arta Mavo. Ca un răspuns artiştii Mavo organizează o contra-expoziţie: „Lucrări refuzate de Nika”. A două zi după deschidere, un major cutremur loveşte oraşul Tokyo. Guvernul declară stare de asediu şi începe persecuţii ale aripii anarhiste de stânga. Raidurile distrug cafenele şi expoziţii. Un critic comentează astfel: „Vom realiza de ce europenii, după război, au abandonat tradiţia frumosului abordată de mii de ani ca să ia calea haosului şi al confuziei. Dar Murayama nu se dezice de dadaism ci rămâne legat de Schwitters şi Doesburg, ba chiar va traduce cărţi teoretice ca de exemplu” Paul Klee şi Dada”. Mavo publică un mare fotomontaj „ Lungimea balelor capitaliste” în care distorsiona voit femeile vestice preferate de mass-media.

Un alt artist Sawa Seiho produce publicaţia”Construcţii” care folosea fragmente din ziare ruseşti. Al treilea număr a fost confiscat de poliţie vădit enervată de verva revistei. În1925 Mavo organizează două expoziţie dadaiste Sanka, prima realizată într-un mare magazin universal, acolo asamblează obiectele zilniceîntr-un spectacol anti-artă. A doua Sanka şi mai largă, expune o structură numită „Maşina mişcătoare de vândut bilete”, o construcţie pe roţi din sârmă, Turnul Sanka (o veche maşină de gătit) toate executate din materiale găsite sau reciclate. Prost primită, a doua Sanka marchează sfârşitul mişcării Mavo. Murayama

se retrage ca să scrie scenarii de teatru. Fără energia sa Mavo dispare. În 1924 găsim la Tokyo „Cafe Dada”, un stabiliment similar cu Cabaretul Voltaire din Zurich. Proprietari erau Tkahashi, Tsuji şi alţi amici. Într-o publicaţie datorată lui Yoshiyuki Eisuke „Vânzări de ruşine şi texte urâte”, apar reclame pentru piesa „Cafe Dada”. În al cincelea număr al revistei piesa este integral tipărită, este vorba de o serie de dialoguri fără sens. Regizorul anunţă: „Dadaismul nu este un afrodiziac ci o mică atmosferă a lumii dada în care raţiunea şi observaţia nu există”.

În anul 1925, 11 scriitori şi artişti fondeza grupul Neo-Dada cu scopul separaţiei de curentul original, vestic. În alte provincii ideile sunt deformate, în oraşul Kobe Fujita Tsuruo emite

existenţa unui zeu-dada. După 1925 Murayama cu Masamu Yanase fondează „Uniunea Japoneză a artei şi a literaturii proletare”.

Murayama susţine că Sanka a fost distrusă de anarhie şi nihilism, şi că din acest moment arta s-a scindat în două curente: cel al artei socialiste, în contrast cu suprematismul. Dada rămâne o mişcare anarhistă care pledează libertatea artistică personală, este rebelă burgheziei japoneze, instituţiilor şi tradiţiilor ţepene. Prin scris, spectacole, dans şi teatru mişcarea avea ca scop implicarea şi transformarea societăţii japoneze.

Uimitor, Japonia ermetică şi xenofobă îmbrăţişează DADA chiar după anul 1920 când numeroase articole despre mişcarea Dada şi relaţionarea ei cu Budismul cât şi chemarea necondiţionată la liberatate de expresie, sau revoltă contra tradiţiilor rigide, apar în presa Japoneză. Jurnalele culturale exultă. Takahashi Shinkichi, un tânăr poet, scrie: „La sfârşitul Războiului Mondial un cal de lemn numit DADA a început să galopeze arătând dinţii rebeliunii. E timpul să-l luăm de hăţuri”. Inspirat de articolele lui Tristan Tzara şi Walter Serner, Takahashi scrie în 1922, 16 rânduri de poem-manifest: „Declaraţii Dada”, care începe aşa: Dada afirmă şi neagă totul!

Acest text a fost inclus un an mai târziu în colecţia „Poemele Dada Shinkichi”, o tipăritură influentă care ajunge la numărul 4, într-o singură lună. Un fost profesor de limba engleză, Tsuji devine cel mai important semănător al mişcării Dada în Japonia. El publică un Eseu „Neînţelegerea Dada” (1922) în care subliniază importanţa dadaismului pentru japonezi. Dada goneşte mizeria umană de dinăuntru, ţintind să elibereze omul de falsitate, capcane, megalomanie şi vanitate prostească. Tot în 1922 scoate o colecţie de eseuri sub titlul de „Tata Dada” (devotatul dadaist) iar în 1923 în tratatul „Deasupra literaturii” încearcă să explice procesul care l-a determinat să devină Dada. O fază picantă o produce Tsuji care în drum spre o conferinţă numită „Expresii Dada” programată la Tokyo, se ceartă cu şoferul taxiului ducând la arestarea lui Takahashi, şi el prezent. Conferinţa a fost anulată iar presa a descris cu suculenţă incidentul.

O grupă anarhistă de stânga fondează jurnalul Aka to Kuro (roşu şi negru) în Ianuarie 1923. Primul număr era deschis cu o provocare futuristă rusă: „Ce este poezia? Ce este poetul? Noi declarăm curajos: Poezia este o bombă!”. Un alt manifest declara: Existenţa este Negaţie. Negarea este creaţie. Creaţia este un nimic. Takahashi se opune argumentând că aceşti anarhişti nu sunt Dada. Ca rezultat ei se declară Neo-Dada şi o nouă mişcare cu acest nume este lansată în 1925. Futuriştii ruşi Burliuk şi Palmov expun în Japonia prin anii 20-22. Ei introduc tehnicile colajului cât şi stilul de pictură futurist rus. O majoră figură avangardistă a timpului este artistul Murayama Tomoyoshi.

În 1922 acesta se mută la Berlin. Galeria Der Sturm îl expune în martie 1922. Mai târziu va participa la prima conferinţă constructivist-dada alturi de Van Doesburg, Richter, Hausmann şi alţi europeeni. La întoarcerea în Japonia, Murayama expune 50 de desene executate la Berlin cât şi trei colaje vădit influenţate de Ivan Puni şi Schwitters. Prin 1925

va defini Construcţionismul ca un răspuns etic mişcării dada. Lucrările lui atrag atenţia Asociaţiei Artei Futuriste care i se alătură în mişcarea Mavo, un nume fără de înţeles, la fel ca şi Dada. Prima expoziţie Mavo are loc în Iulie 1923, Murayama aduce peste 100 de lucrări. Un asamblaj provocativ „Lucrare cu floare şi pantof” arată ziare care învelesc un pantof de damă cu toc şi flori diverse. Denigrând arta pură Mavo era intenţionată să distrugă legăturile între arte sau între artă şi viaţă. Mavo mai oferea lecturi, seri muzicale, vitrine excentrice, design de carte, planuri arhitecturale etc.

Japon Dada

Adrian Grauenfels


î

spiritul nastratinesc oltenesc şi să facă din unele creaţii micro-scenete, dialogul fiind concentrat, iar cel care narează substituindu-se regizorului: „Dimineaţa, cu noaptea în cap/ Ăştia de la comitetul provizoriu/ Cu hoţii după ei, ca să/ Predea plugul: ,/ Au zis ei.// -Cum să-mi verificaţi mie plugul, mă?/ Ce, acum ne luaţi şi amprentele/ După coarnele plugului/ Şi le depuneţi la / primărie/ În dulap cu acte? Hă, hă!” Se poete lesne observa că ironia ţăranului este amară. Ridicolul situaţiei nu pare a fi departe de verosimil, căci – să nu uităm! – în perioada cooperativizării forţate, abuzurile celor care se-ntreceau să raporteze la Centru încheierea rapidă a acestui act samavolnic erau asemănătoare cu situaţia imaginată de Sorescu. Insistenţa cu care cei veniţi după plug se interesează de averea gospodarului relevă faptul că nu credeau cu una cu două, chiar dacă omul este sincer şi recunoaşte că nu mai are nimic: „S-au dus, s-au uitat prin curte./ -Bă, ce avere ai pe-aici?/ Asta e agoniseala, mă, nene!/ (Şi nişte ălea vechi, nişte coşuri de nuiele,/ Pârmaci, gânjuri de car făcute din puieţi de ulmi/ Arşi şi răsuciţi.)/ -Mă, unde-ţi e strânsura?/ -Ce strânsură, domnule, n-am nimic!/ Duceţi-vă de-aci, că pun câinii pe voi.” Tot la perioada cooperativizării forţate – înscrierea în GAC-uri – face referire Amprentă de nas. Aici, rizibilul constă în găselniţa celor care se ocupau de înscrierea ţăranilor. Chemaţi la Primărie (la Comitetul de partid), pentru a-şi da adeziunea în scris, ţăranii recurg la un întreg repertoriu de gesturi, spre a nu semna: „Li se punea hârtia în faţă./ Oamenii încrucişau mâinile, ca să nu semneze./ -Pune deştul aici!/ -Nu ştim carte noi. Femeile îşi băgau mâinile/ În sân. Bărbaţii le puneau ori la spate/ Şi se ţineau cu una de ailaltă, ori le încrucişau pe piept./ Ziceau că nici degetul nu ştiu să-l pună, dacă nu ştiu carte./ Îi chemau pe rând, într-o odaie a Comitetului/ Provizoriu/ - Aşa-i ziceau primăriei – Totul era provizoriu. Numai pământul/ Voiau să-l ia pe tot. Nişte hăia, graşi, rumeni,/ Burtoşi, veniţi de nu ştiu unde să te lămurească./ În cămăruţa aia, cum intra ţăranul, sfrijit, speriat,/ Nebărbierit, făcând pe bolnavul, înţepenea. Punea ochii/ În duşumea – preferă să se uite cum intră/ Motorina în duşumeaua aia veche, decât să se uite la foaia de/ Hârtie, care-l aştepta pe masă, gata scrisă.” (s.n.). Faţă de reticenţa celor nevoiţi să vină la Primărie, mai marii zilei nu se lasă impresionaţi, nici măcar atunci când li se spune că nu ştiu carte şi, prin urmare, nu au habar cum să-şi dea adeziunea. Găselniţa lor este ingenioasă şi chiar dacă secvenţa e lucrată în absurd, ea dezvăluie înverşunarea tovarăşilor în a-şi duce sarcina de partid până la capăt: „…unul din comisie venea şi-i/ Trăgea cu-o pensulă de tuş pe vârful nasului/ Şi altul, pe la spate, îl împingea de cap./ -Hai, apleacă-te aici./ -Păi, dacă nu ştiu să mă iscălesc! Nu se-nvăţa carte pe vremea/ Mea. Da’ acela îl tot apleca de cap… până-l băga cu nasul în cerere…/ Şi asta era iscălitura. Cu tuş cu vârful nasului.” La ţăranii care se eschivează în a-şi da adeziunea de „intrare în colectivă” putem recunoaşte spiritul nastratinesc, circumscris unui ludic al gesticii şi limbajului. Afişând naivitatea, ei cred că vor putea ocoli gravitatea situaţiei – una fără ieşire decât doar în direcţia dorită de fűhrerii locali comunişti.

*O caracteristică a poemelor unde putem sesiza spiritul

nastratinesc la personajele din La lilieci este teatralitatea. Subsumat acesteia, ludicul apare ca fiind unul voluntar sau/ şi, de cele mai multe ori, involuntar. Bunăoară, spre a ilustra „faima” unui sătean, care – se spunea – ar avea obiceiul de a dormi din picioare, Marin Sorescu imaginează o scenetă, exagerând voit acest „obicei”. Pentru protagonist, e ceva normal, însă pentru cititorul-spectator absurdul situaţiei este rizibil. Partea expozitivă a creaţiei Târg la Bălceşti dezvăluie intenţia firească a lui Florea de a vinde porumb: „Florea lui Ghiţă trebuia să se repeadă la Bălceşti,/ Să-şi vândă porumbul. (…)/ Zicea să meargă cu căruţa. (…)/ (…) Se gândise să plece de cu seară…” Când să iasă la drum, omul roagă femeia să-i aducă pieptarul, căci fiind în postul Crăciunului, noaptea se lăsa frig. Aici, e momentul ca naratorul să spună păţania gospodarului: „Florea

Chiar de la prima apariţie a volumului întâi a seriei Liliecilor (1973), criticii literari s-au apropiat cu reticenţă şi, la aproape patruzeci de ani, referirile sunt sporadice.

Într-un număr al României literare din 1980, Eugen Simion vorbea despre o mitologie lirică detectabilă în La lilieci: „Sorescu creează un limbaj poetic şi o tipologie fabuloasă, pornind de la elemente, probabil autentice (…) poemele arată o fantezie nebună, limba lor este inedită şi, prin numărul mare de regionalisme, dă o senzaţie de aspră savoare (…) Însă, nota tragicului se simte sub închipuitele comedii. Cine ştie să citească vede că poemele sugerează ştiinţa talentul (…) de a întoarce hazul spre o idee profundă şi gravă.”

Dacă Edgar Papu găseşte câteva afinităţi între lumea rurală a lui Creangă şi cea a lui Sorescu, în special sub aspectul obiceiurilor şi tradiţiilor, Gabriel Dimisianu şi Ov. S. Crohmălniceanu apreciază dimensiunea epopeică a lumii ţărăneşti evocată de Marin Sorescu, apropiind această umanitate de cea a lui Marin Preda, din Moromeţii: „Aspectul cel mai impunător în La lilieci îl constituie relieful epopeic al evocărilor de lumi ţărăneşti (…) Un reper mai apropiat, în timp şi în spirit, poate fi Moromeţii.” (Gabriel Dimisianu, în România literară, martie 1982). Spiritul de care amintea Gabriel Dimisianu este cel nastratinesc, pe care îl vom evidenţia noi în acest eseu. Iată şi opinia lui Ov. S. Crohmălniceanu (în Ramuri, nr. 2, 1989): „Singur Marin Preda a mai reuşit aşa ceva în literatura noastră. Să creeze un univers rural, izbitor diferit de lumea lui Creangă, Slavici, Sadoveanu, Rebreanu (…) să zicem, şi totuşi dând impresia că e o oglindă a satului românesc (…) Marin Sorescu a realizat practic, în plan poetic, o operă echivalentă cu Moromeţii.” Viziunea epopeică a lumii soresciene din La lilieci este şi tema eseului publicat de Teodora Albu în revista Lamura (nr. 10-11-12, oct., noi., dec. 2005, p. 8): „Particularitatea cea mai izbitoare a acestei creaţii este dată de viziunea asupra lumii arhaice, tradiţionale, de o detaşare obiectivă, nesentimentală, de o luare în răspăr a unor mituri şi demolarea lor pe calea umorului, a ironiei şi chiar a parodiei.”

De remarcat că în seria Liliecilor, dialogul – adesea luând forma stilului indirect liber –, formulările eliptice, precum şi interjecţiile onomatopeice ori cele cu valoare verbală (specifice ţăranului hâtru, care face haz de necaz) dau oralitatea unei scrieri care exploatează virtuţile spiritului nastratinesc. Spectacolul umanităţii rurale soresciene este asemănător (însă nu identic!) celui din Amintirile lui Creangă. Şi acolo, şi aici, spectacolul (unul ilar, dramatic, tragic uneori) este realizat de diverse categorii: copii, tineri, maturi şi/ sau bătrâni, fiecare cu metehnele sau calităţile sale. Însă „Dacă la Creangă facem cunoştinţă cu lumea satului humuleştean în chip concentric, de la fraţi, părinţi, vecini, rude şi alţii, Marin Sorescu înregistrează şi descrie figuri de-a valma, localizate în timp şi spaţiu aleatoriu.” (Teodora Albu).

Dacă la Creangă, în Amintiri…, am putut recunoaşte jocul cu măşti, într-un spectacol carnavalesc, susţinut de Nică şi fraţii săi, povestitorul fiind, în egală măsură, actor şi regizor, la Marin Preda, în Moromeţii (volumul întâi), ca şi la Marin Sorescu, în toate cărţile care alcătuiesc epopeea La lilieci, viziunea lumii rurale, ca spectacol, propune o altă manieră faţă de cea a scriitorului humuleştean. În Moromeţii, protagonistul – Ilie Moromete – devine împreună cu cititorul spectator al celor care se perindă pe drum, dar sunt momente când Ilie Moromete este şi regizor-actor, în cadrul sistemului său pedagogic aplicat membrilor familiei. Umanitatea rurală soresciană este prezentată de un regizor discret, lăsând cititorului spectator impresia că lumea din La lilieci se prezintă singură. Aşa se explică prezenţa dialogului, care nu numai că dezvăluie spontaneitatea vorbirii, ci şi faptul că spectacolul se desfăşoară sub ochii cititorului, aceasta fiind încă o trăsătură a spiritului nastratinesc.

În La lilieci, Marin Sorescu îmbracă, rând pe rând, atât haina de narator omniscient, cât şi cea a celui implicat în cele povestite. Omniscienţa îi dă posibilitatea autorului să etaleze

SPIRITUL NASTRATINESC în La lilieci

Const. Miu


Fidelă lecturii de foarte bună calitate, îndrăgostită iremediabil - încă de la fragede vârste - de poezie, căreia nu îi poate explica izvoarele, nici măcar detalia parcursurile, Luminiţa Zaharia scrie cu o pasiune de invidiat, cu o forță de invidiat, fără să existe teme, motive, prozodii ori limitări anume.

Luminița scrie despre absolut orice, cu un umor subtil și rafinat, transformând angoasele existențiale în motive de bucurie, de căpătare a încrederii, de (re)întoarcere către sine. Fără să intenționeze deslușit, poeta bucureșteană aruncă

pe insipida pânză a zilei stropi de culoare, lumină, împrumutând lectorului din bucuria sufletului său tânăr, pregătit de noi aventuri printre cuvinte, de noi sincronizări semantice, de explorări ale unui vocabular devenit deja ”marcă înregistrată”.

Luminița Zaharia iubește fără să aibă certitudini, împărtășește din preaplinul propriu fără să aștepte, își transformă poezia într-o recuzită aparent aiurită, dar cu o încărcătură cât se poate de normală. Altfel spus, poezia sa, care are de toate - iubire nebună și nemiloasă, pasiune, happy-ending, substrat aforistic ambalat în situații hilare - este un fel de-a râsu-plânsu, însă plin de inteligență, inimă și suflet.

În „devălmășia” aparentă exterioară, există „ordine” interioară, în care fiecare literă, sunet, cuvânt sau vers, se află într-o perpetuă

transformare, ce le conferă semnificații noi. Lirica volumului străbate alternant ținuturi deșertice, sterile, pentru ca în secunda imediat următoare să traverseze oaze cu ape limpezi, departe de ariditatea spirituală a acestei lumi, creând un univers nou, cu surâsul la purtător - constanta intrinsecă a persuasiunii.

Un premiu special, pentru suport și notele de inedit ce le conferă fiecărei apariții semnate Luminița Zaharia, merită Alina Astăluş, fiica autoarei, ilustratoarea întregului volum. Grafica sa este sensibilă, delicată și poartă evidente accente de inocență și vis.

CĂLĂTORIE DE PLĂCERE reprezintă o nouă incursiune în grădinile sufletului, în care se zămislește și crește o poezie a sincerității, guvernată de nonconformism - concept pe care Luis Bunuel îl definea simplu: În orice societate, artistul are o responsabilitate. Impresia sa e evident limitată şi niciun pictor sau scriitor nu poate schimba lumea. Ei pot însă încerca să păstreze non-conformismul în viaţă. Datorită lor, cei puternici nu vor putea spune niciodată că toată lumea este de acord cu actele lor. Acea mică diferenţă e importantă…

Adjud, Brumar 2015

Poezia Luminiţei Zaharia sau… Incursiune în grădinile sufletuluicalitate, îndrăgostită iremediabil - încă de la fragede vârste - de poezie, căreia nu îi poate explica izvoarele, nici măcar detalia parcursurile, Luminiţa Zahariapasiune de invidiat, cu o forță de invidiat, fără să existe teme, motive, prozodii ori limitări anume.

orice, cu un umor subtil și rafinat, transformând angoasele existențiale în motive de bucurie, de căpătare a încrederii, de (re)întoarcere către sine. Fără să intenționeze deslușit, poeta bucureșteană aruncă

Gheorghe A. Stroia

era cam somnoros de felul lui./ I se dusese vestea că doarme din picioare./ Şi dacă s-a văzut sus pe capră, arănjat,/ A adormit. Aşa cu mâna întinsă pe hăţuri./ (…) Dimineaţa, iese ţaţa Mitra să dea drumul/ la păsări. Îl vede-n poartă. Încremenit pe capră.” Din discuţia celor doi soţi, observăm că bărbatul nu sesizează ruptura temporală: „-Hai, fă, nu mai aduci odată pieptarul acela?/ Că-mi e de zor!/ -Au, fire-al ciorilor cu somnul tău,/ Unde să te mai duci acum, că e ziuă? Până ajungi,/ Târgul se sparge./ - Ce ziuă? Nu vezi că e-ntuneric?/ -Păi e-ntuneric de ziuă, că se face acuşi ziuă,/ Nu întuneric de noapte. Noapte s-a făcut aseară,/ Acuşi se face ziuă./ - Când dracu trecu noaptea, fă, că adineauri te trimesei/ După pieptar…” Năravul acesta al lui Florea – dormitul din picioare – ca formă de inactivitate aminteşte de „năravul” protagonistului din Povestea unui om leneş. Numai că acolo ludicul fără a fi conştientizat de personaj era voluntar, aici e unul involuntar.

Un alt sătean, Spânu, cu apucături vestimentare de-a-ndoaselea, parcă ar fi un alt nerod întâlnit de personajul din povestirea lui Creangă, Prostia omenească: „-Nărodule, du-te acolo-n vale şi-ntoarce pantalonii,/ Că se schimbă vremea,/ Se mai pune vreun potop, ne-apucă-aici/ Şi tu nici nu poţi fugi aşa, cu turu-nainte./ Mă dacă te trăsneşte cumva,/ o să se mire lumea, cum te-a răsucit bubuitura/ În pantaloni, de ţi-au venit nasturii la spate,/ Ca la muieri.” Omul nu sesizează paradoxul şi dacă cele din preajmă râd, el e sobru: „Spânu, serios, se uită pe el:/ -Da’ ce-au pantalonii mei, că eu aşa-i port demult/ Şi n-am observat nimic.” Ca să-l facă să înţeleagă inadvertenţa în vestimentaţie, cineva – o femeie mai şugubeaţă – imaginează o posibilă situaţie paradoxală, cu Spânu protagonist la înmormântarea acesteia: „-Spânule, când oi muri, să vii să-mi duci sfeşnicul,/ (…) Da’ vezi cum te îmbraci,/ Că-mi întorci procesiunea-ndărăt,/ Dacă-mi vii tot aşa, cu turu-nainte…” Replica săteanului e specifică spiritului nostru balcanic şi, mai cu seamă, celui oltenesc, de a face haz de necaz: „-Lasă, fă, când o să fii moartă, nu te mai uiţi tu acolo,/ La nădragii mei…/ Tu te uiţi în sus şi numeri stelele.”

O soacră e nevoită să iasă şi să intre pe fereastră, punând scara, căci pe aceeaşi uşă folosită de noră nu are voie: „Mi-a-

ncuiat uşa într-o zi, povestea a bătrână,/ Şi-am stat încuiată-n casă, că n-am putut să mai ies./ Când am scăpat de-acolo, n-am mai îndrăznit să mai intru pe la ea./ Ce să fac? Am pus scara de la pod şi intram şi ieşeam pe/ Fereastră.” Faţă de păţania relatată de bătrână, comentariul din final, făcut de autor, include ironia înţelegătoare: „Ei, rea e şi bătrâneţea,/ Ferească Dumnezeu să ajungi să simţi scara vieţii/ În spinare. S-o mai şi muţi di coló coló.”

Doi bărbaţi au apucături cazone şi în viaţa civilă. Unul, Jurebie, face instrucţie cu nevasta, celălalt, Seder, visează că trece escadronul şi niciodată nu poate să-l urmeze. Şi într-un caz şi în celălalt, incipit-ul dă informaţii despre cel revenit de pe front: „Jurebie se întorsese proaspăt din război./ Războiul greu, stătuse mult pe-acolo./ Fusese pe tot frontul (…)/ (…) Acum ajunsese acasă şi să se bucure şi el de/ Viaţă, de pace, de casă, de brazda de pământ.” Ciudatei apucături a omului („Dar în loc de vorbe dulci îi veneau, cum zisei, comenzi.”), naratorul îi găseşte o justificare: „Că după atât amar de militărie – fusese şi/ Fruntaş –/ E greu să treci aşa dintr-o dată la vorbe civile./ E ca şi când ai fi petrecut în străinătate,/ şi nu prea mai nimereşti pe româneşte.” Rizibilul nu provine din relatarea autorului. El doar consemnează detaşat faptele. Spre a stârni hazul, Marin Sorescu imaginează sceneta cu martori, unul dintre aceştia asumându-şi rolul de povestitor: „-Mă, ce instrucţie o fi făcând ăla acolo,/ În puterea nopţii?/ (…) Întră Florea, îl găseşte aşa şi zice:/ -Nu în genunchi, frate-meu, că de-aia am făcut România Mare./ Aşa să-i comanzi muierii!/ (…) Ce mai râdeam, când ne povestea Nea Florea despre/ Instrucţia lui Jurebie cu nevastă-sa.” În cazul lui Seder din Escadronul, rizibilul nu provine din faptul că visează că vine escadronul şi nici din ciondăneala celor doi soţi. Explicaţia naratorului coroborată cu aceste două aspecte relevă hiat-ul temporal: „Ce să fie, că nu mai are oprovenie,/ Se văieta Anica. Nu-i prinde gura de veste ce-ndruga./ Eu nu mai poci de la secerat/ Şi el mă ia din vis noaptea,/ Să-i fac pâine că pleacă escadronul/ (…) Îmi dai câte-o… zămârcă/ De mâncare, o zămârcă şi mă scoli întotdeauna/ După ce trece escadronul./ Cum să-l mai ajung eu, pe jos?/ (Şi escadronul lui trecuse de 60 de ani,/ Tot escadron visa.”


Destin sferic

Încă de la naştere, fiecare omDevine captivul unei sfere de carneCu care Dumnezeu şi DiavolulJoacă biliard.Întâi loveşte cu tacul Dumnezeu,Umplând cu harTrupurile labile.Unele se înalţă grăbite la cer,După prima pălitură.Apoi urmează DiavolulSă le trimită în Iad,Pe cele mai slabe de înger.În final, jocul rămâne nedecis,Dar pe pajiştea verdeNu mai rămâne nici o bilă.După o duminică de odihnă,Partida următoare poate începe.

Viaţă de unică folosinţă

M-am născut învins,Pentru că mi s-a dat o viaţă de unică folosinţă.Mă târăsc ca un melc,Port în spate cochilia protectoare a eului,Las în urmă o dâră de sânge.Unii au încercat să-mi sfâşie sufletul,Ori să mi-l murdărească strivindu-l cu bocancii,Dar el, divinul, Nu poate fi distrus.Loviturile m-au întărit,Am devenit mai puternic,Cicatricele m-au imunizat.Dar ce folos, dacă mi s-au dat:O viaţă de unică folosinţăŞi o moarte de unică folosinţă!

Omul fără urme

Merg tacticos pe asfalt, prin faţa Carrefour-uluidin aproopierea Gării de Nord, târându-mi gândurile ca pe o sacoşă cu rotile,paşii mei nu lasă nicio urmă.Trec print-o băltoacă băhnită, prinfaţa Clădirii Parlamentului,paşii mei nu lasă nicio urmă.Intru în parcul Cişmigiu,părăsesc aleea, mă afund în noroi,revin pe asfalt,paşii mei nu lasă nicio urmă.Ajung în faţa Teatrului Naţional,Mă apucă disperarea, îmi tai degetul cu lamaŞi-mi ung tălpile cu sânge.Iată că acum paşii mei lasă urme,alerg haotic în extaz,cineva de la balconul Hotelului Intercontinental exclamă:Nebunul ăsta scrie cu urmele paşilor săi,Eu nu exist şi nu am existat!

LUCIAN GRUIA EUGEN EVUAum mane padme

hum

În continuum-AcumAum mane padem humOmule adus- venitFiu al Mamei- NoapteaToate sfinte s-au scumpitMoartea a îmbătrânit ?Cerul te-a- nvinovăţitPrin misterul viscolitDin origini rămuritPomul vieţii desfrunzitDe iubiri şi de urâtPomul smuls să umble-n lumeUcigaş smochin, vezi cum eLegea care-n sus ne trageEnergii energofageCod străpuns, oarbe catarge

Viaţamoartea e bolnavăCurcubeul, sacra navă,Azvârlită promisiuneUna face, alta spuneSe reumplu de misterÎn ascunderi toate pierToate vieţuirileStrăinind iubirileStigma-dogma-ştirileCare cad putrezitoareÎn cunoaşteri sublunareMonolog cu dumnezeulPluralismului, ateul,Te ucide ecologicGenezic- escatologicHaleluiah, haaare, haaareMantre coduri calendareÎn Fractalia cu ghiareÎn Fractalia cu ghiareÎn continuum-AcumAum mane padem hum

Zero tu, virgin- gravid,Din codul lui SauridZeii-n noi se sinucidSacrificiu fratricidSacrificiu fratricid ...

Ismele ciborgomului

Asaltul suicidar al paradigmelorParadogemlor paradoctrinelorParanormalului stigmelorSchismele neoschismeleIsmeleHarpoane harpagoni harpiiImplozia eonului în punctul de avarieSub azimutul scientologilorPe contrasens cu al religiilorAsaltul joaselor vibraţiiContra contrelor

Eroziunea esteticii freneticii schizofreneticiiGemelara sură a entropieiCele şapte friciAle spectruluiPe verticala kundaliniAnd feminitatea orizontaleiNadirulului

LatentFii atentAtentat este„ este ceva în omStrăin omului”.

Marian Gh. BengaSiaj sufletesc

Suflet zbuciumat, chinuit,

Întregul Univers străbate, egoist,

Zăgazurile sunt gropi adânci, Ecoul lor pustiind

orice închipuire.

Aripi de înger au crescut, mâinilor, Ce nu mai ştiu ce este îmbrăţişarea,

Chip cioplit în durere arată, Şi aşa va ramâne, închipuind

dragostea...

Nu-i este permisă – nu lui, Ploaia caldă ce formează Oceane – Ale durerii,

Un infinit ne desparte pentru totdeauna,

Ocolind Universul, căutându-te – De te voi regăsi, nu te voi mai risipi

nicicînd...

Ferecate sunt porţile sufletului tău, Doamne!...

Silindu-mă să poposesc în Infinit... Ca o statuie împietrită, privindu-te,

Din înălţimile haotice, depărtate, Eternitatea este reală, apăsătoare...

Am fost o dată un suflet, cândva – Acum sunt cenuşa stelată din care s-a

izvodit!...

Feedback

Parfum de tei în briza nopţii iubirea ta s-a stins… cu ochii minţii privesc înapoi, vreau să te văd aşa cum erai…

“ Cum eram amândoi, ne iubeam eram acelaşi lucru, doream la fel, vedeam la fel, simţeam la fel… în nopţile târzii îmbrăţişaţi stăteam, nimic nu mai conta – doar noi, era pre monoton totul, aşa că a venit despăţirea…

Aşa s-au reaprins sentimentele, acum fiece clipă arde, totul şi-a recăpătat sensul, topindu-ne ca pe o lumânare…

Aşteaptă, fac o pauză în expunere – din lujerul de ceară a mai rămas puţin,

foarte puţin…”


Mai puţin cunoscuta lucrare a distinsului profesor universitar Nicolae Cartojan „Cercetări literare” alcătuită în perioada 1939-1940, scoate în evidenţă dimensiunea şi prestigiul publicisticii eminesciene, sub influenţa contextului politic al vremii, fără a neglija să amintim cota extrem de ridicată a românismului după proaspetele evenimente istorice, 1821- asasinarea lui Tudor Vladimirescu, şi 1866- prin lovitura de palat, surghiunul lui Al. I. Cuza. Cauza principală a polemicii pe

care o ducea Eminescu versus fracţiunea liberală este că oamenii acesteia, nu resimţeau legătura spirituală cu ţărănimea, cu scopul jertfei pandurilor lui Tudor Vladimirescu, considerându-i tocmai ca făcând parte din rândul celor care l-au suprimat. Astfel, aflăm că motivul vehemenţei polemice împotriva lui Macedonski, nu se datorează celebrei epigrame aşezată tendenţios de Grigore Ventura între cei doi. Adaosuri pe marginea unor manuscrise, sunt extrem de revelatoare: „Deşi nimic alt decât nepotul sârboteiului tafecciu (Dimitrie Macedonski) care-a vândut creştetul sfânt al domnului Tudor în mâinile grecilor, se pretinde acum boier mare, la care alţii n-ar fi vrednici a fi slugi măcar.” (Ms. Ac. Rom.) Din punct de vedere literar, Eminescu nu l-a considerat niciodată legitim pe Macedonski, între ei stând „creştetul sfânt” al lui Tudor. Pentru Eminescu, fanarioţii şi urmaşii lor, a însemnat cortegiul clientelar de diverse etnii de tip constantinopolitan lăsat asupra ţării ca nişte lăcuste. Când ne vorbeşte de pătură „superpusă” Eminescu se referă la „resturile numeroase” ale haimanalelor de sub steagurile lui Pasvantoglu, (insurgent turc vestit pentru groaza răspândită în Olt şi Rusciuc) Al. Ypsilante, grecul cu zâmbet ucigător, din care îşi trag obârşia Giani,(ministru de justiţie în cabinetul lui I. Brătianu) Carada, (redactor la Românul iar din 1883 director al B.N.R.) C.A. Rosetti, (conducător politic alături de Brătianu) Cariagdi (fost ministru de justiţie în cabinetul I. Ghica, primar al capitalei 1884) Pherekidis (om politic) Candiano Popescu, (participant la evenimentul din 11 feb. 1866 care aduce detronarea lui Cuza) lideri ai liberalismului românesc, „caradale” cu funcţii decorative parazitare. În contestarea acestora, intră desigur şi originea lor, fără a-l cruţa chiar şi pe C. A. Rosetti, sau Nicu Xenopol, excepţie făcând doar pentru Grigore Ghica, domnitor asasinat în urma protestelor ameninţătoare asupra Marii Porţi şi Cancelariei austriece, la fărâmiţarea administrativă a Bucovinei. Referitor la acest aspect, iată ce scria în Curierul de Iaşi, la 30 septembrie 1877: „Şi ce a devenit astăzi obârşia Moldovei? Făgăduit-a fost Austria s-o ţie în vechile ei legi şi obiceiuri, bunurile mânăstireşti să le întrebuinţeze spre ridicarea poporului moldovenesc, răzăşii să rămâie întru ale lor. (…) Deşi după dreptu vechiu, Judanii n-aveau voie nici sinagogi de piatră să aibă, astăzi ei au drept în mijlocul capitalei havra lor, iar asupra ţării ei s-au svărlit ca un pâlc negru de corbi, expropriind palmă cu palmă pe ţăranu încărcat de dări, sărăcit prin împrumuturi, nimicit prin dobânzile de Iudă ce trebuie să plătească. Şi asta în jargonul gazetelor vieneze se numeşte a aduce civilizaţia în Orient.(…) Pământul cel mai înflorit încape palmă cu palmă în mâinile cele mai murdare – Raiul Moldovei se umple de neamul cel mai abject.” Reproşul tăios adresat celor menţionaţi mai sus, ne dezvăluie abilitatea condeieristică a gazetarului de atitudine în nuanţă de pamflet, după cum demonstrează articolul „Actualitatea” publicat în Timpul (II)

11dec. 1877: „Nu vedeţi că ne-am supus străinilor? Nu vedeţi că ni-am trimis copiii la înjunghiere pentru ca d. Anghelescu să poată culege lauri pe pielea lor? Ba a ajuns ca până şi cioro-horo, rumânaş de laie, alb ca pana corbului să scoată gazetă în care să ne batjocorească în toate zilele. (Fundescu de la Telegraful era ţigan) Nu vă e destul milostivi stăpâni? Dar acum, de ne veţi fi iertat sau nu, să stăm la vorbă gospodărească, şi să vă întrebăm, ce poftiţi d-voastră? Şi ca să ştim că aveţi dreptul de a pretinde, să întrebăm ce produceţi? (…) Dumnealor vor să facă pe boierii. 3-4-500 de franci nu-i liniştesc şi nu-i fac să se pue pe muncă pentru a deveni folositori naţiei de pe spinarea căreia trăiesc. Sunt născuţi pentru lucruri mai înalte, pentru deputăţii, ministerii, ambasade, catedre universitare, scaune în academie, tot lucruri mari la care cinstiţii lor părinţi, cari vindeau bragă şi rahat cu apă rece, sau umblau cu patrafirul şi sfiştocul din casă-n casă, nici nu visaseră – şi nici n-aveau dreptul să viseze, căci nu dedese naştere unor feţi-frumoşi cu stele-n frunte, ci unor băieţi groşi la ceafă şi târzii la minte.” Vom aminti aici faptul că la 5 iunie 1883 cu prilejul dezvelirii statuii lui Ştefan cel Mare la Iaşi, Eminescu având de gând să recite în faţa participanţilor poezia „Doina” constată revoltat două lucruri: 1- statuia nu reprezenta pe voievodul moldovean, (barba carlistă şi coroana papală întruchipau cu totul alt personaj), şi 2- monopolizarea politică a evenimentului de către liberali prin persoana lui Petre Grădişteanu; renunţă a-şi mai recita poezia dar o va face ceva mai târziu în casa lui Negruzzi unde, Junimea programase susţinerea aceluiaşi eveniment. Lìndependence, o foaie literară occidentală, marchează recitarea dezlănţuită a „Doinei” lui Eminescu, stârnind ovaţii de cerere a libertăţii şi unirii cu Ţara-Mamă. Dar „Doina” nu însemna numai atât. Regretatul Mihai Gafiţa constată că ea se îndrepta şi împotriva afacerii Stroussberg din care profitaseră prin fraudă liberalii şi regele. Astfel, Lìndependence, ajungând prin cancelariile europene, are efectul iritării diplomatice. De menţionat faptul că în urma acestui incident directorul de la Lìndependence, Emille Galli a fost destituit şi expulzat. Austro-Ungaria, întrerupe pentru 48 de ore orice serviciu diplomatic cu România, I.C Brătianu dispune verificarea la sânge a Societăţii Carpaţii, Eminescu intră în vizorul şefului serviciului secret imperial, Kolony, regele spumegă, Maiorescu, Slavici, şi alţi apropiaţi ai acestora duc la îndeplinire planul eliminării lui. I se fabrică un diagnostic din grupa alienării mintale, susţinut vehement de dna Ecaterina Szoke Magyarosy (Slavici) şi Grigore Ventura, (dovediţi a fi informatori ai agentului austriac Friedrick Lachman) şi este ţinut internat în sanatoriul doctorului Şuţu exact până când România aderă în secret la Tripla Alianţă, adică octombrie 1883. Dacă s-ar publica într-un volum scrierile sale politice, oricine ar putea înţelege lesne, de ce „trebuie să scăpăm de acest cadavru din debara,” şi de ce s-a reactivat curentul denigrator asupra operei eminesciene, de ce nu vom putea intra în Europa, menţinându-l ca spiritualitate superlativă: avem şi noi „caradalele” noastre; istoria se repetă iar ei, (descendenţi ai caradalelor, mai nou, „patapibulii”) îl ţin minte pentru că, iată, cât de inoportun (dar cât de actual) este Eminescu în mileniul III : „Chestiunea de căpetenie pentru istoria şi continuitatea de desvoltare a acestei ţări este ca elementul românesc să rămâe cel determinant, ca el să dea tiparul acestei forme de stat, ca limba lui, înclinările lui oneste şi generoase, bunul lui simţ, c-un cuvânt, geniul lui să rămâe şi pe viitor norma de desvoltare a ţării, şi să pătrundă pururea această desvoltare. Voim statul naţional, nu statul cosmopolit, nu America dunăreană. Voim ca stejarul, stejari să producă, nu meri pădureţi.” (Articolul intitulat „Problema evreiască” publicat în Timpul (VI) 17 dec. 1881).

lucrare a distinsului profesor universitar „Cercetări literare” în perioada 1939-1940, scoate în evidenţă dimensiunea şi prestigiul publicisticii eminesciene, sub influenţa contextului politic al vremii, fără a neglija să amintim cota extrem de ridicată a după proaspetele evenimente istorice, 1821- asasinarea lui Vladimirescu,de palat, surghiunul lui Cauza principală a polemicii pe

Cristian Neagu

Mihai Eminescu - contestatarul caradalelor -


documentul prin care se încerca continuarea crimei de la Aiud in spatiul public romanesc cât si răspunsurile demne şi bazate pe Lege ale Primariei Sector 2. Iata-le:ROMÂNIAMunicipiul BucureştiPrimăria Sector > 2www.ps2.ro – Strada Chiristigiilor nr. 11-13, Tel: +(4021) 209.60.36 Fax: +(4021) 209.61.42 Statuia lui Mircea Vulcănescu, amplasată conform legiiPrimăria Sectorului 2 a primit în data de 24 martie a.c., din partea Guvernului României – Institutul Naţional pentru Studierea Holocaustului din România „Ellie Wiesel”, adresa prin care se solicită „înlăturarea statuii lui Mircea Vulcănescu din piaţa Sfântul Ştefan”, adresă pe care o anexăm.Institutul Naţional pentru Studierea Holocaustului din România „Ellie Wiesel” din subordinea Guvernului României precizează că „prezenţa statuii pe spaţiul public contravine legislaţiei în vigoare” din următoarele considerente:„Mircea Vulcănescu a fost condamnat la 8 ani de închisoare pentru săvârşirea de crime de război şi militantism în favoarea hitlerismului sau fascismului, permiţând intrarea armatelor germane pe teritoriul ţării”,„Conform Ordonanţei de Urgenţă a Guvernului nr. 31 din

13 martie 2002 privind ridicarea sau menţinerea în locuri publice a unor statui şi plăci comemorative dedicate criminalilor de război, este interzisă. Totodată Ordonanţa respectivă preved că fapta de a promova cultul criminalilor de război este incriminată”.Facem precizarea că bustul lui Mircea Vulcănescu a fost amplasat de Primăria Sectorului 2 în anul 2009 având la bază toate avizele prevăzute de lege, respectiv:– Avizul favorabil al Ministerului Culturii, Cultelor şi Patrimoniului Naţional nr. 2276/V.T./29.07.2009 primită la Primăria Sectorului 2 cu nr. 58624/3.08.2009,– Avizul favorabil al Asociaţiei Foştilor Deţinuţi Politici din România nr.306/27.07.2009 primită la primăria Sectorului 2 cu nr.59460/06.08.2009,– Avizul Comisiei Tehnice de Circulaţie din cadrul Primăriei Municipiului Bucureşti pentru prelungirea scuarului spre strada Popa Soare şi crearea spaţiului necesar amplasamentului bustului,– În baza acestor avize s-a eliberat Autorizaţia de Construire nr. 1115/105S/22.10.2009 necesară amplasării bustului.Totodată, pentru corecta informare a societăţii civile privind amplasarea statuii, Primăria Sectorului 2 a

desfăşurat, în luna iulie 2009, întâlniri şi consultări, organizate la propunerea unor personalităţi ale vieţii culturale româneşti, la care au participat: preşedintele Comisiei Monumentelor de For Public, Mihai Oroveanu, academicieni, sculptori, istorici, oameni de litere, membri ai familiei, care au propus şi susţinut amplasarea bustului în piaţa Sfântul Ştefan. Precizăm că Primăria Sectorului 2 a transmis răspuns la adresa primită de la Institutul Naţional pentru Studierea Holocaustului din România „Ellie Wiesel” din subordinea Guvernului României, că amplasarea bustul lui Mircea Vulcănescu a fost făcută cu toate avizele prezentate mai sus şi cu respectarea prevederilor legale.

Sursa: Arhitect şef sector 2, Bogdan Pârvanu

O zi grea în Palatul de Justiţie. Şedinţa de judecată a agonizat. Intrat în sediul instanţei la prima oră, eram hotărât să-mi termin treaba cât mai repede, să-mi iau prânzul într-un restaurant, iar la două fără un sfert să fiu în autocarul de Cluj. N-a fost aşa! Dezbaterile dintr-un dosar de divorţ mi-au descreţit fruntea. Doamna, destul de apetisantă de altfel, nu era de acord cu părăsirea domiciliului conjugal şi implicarea într-o nouă relaţie de către domnul adus la capătul răbdării de neîntreţinerea de către dânsa a relaţiilor fizice « în mod sistematic ». Dumneaei susţinea că lucrurile nu stau chiar aşa! Pe de-o parte, prestaţiile domnului lăsau de dorit, nu c-ar fi avut ea cine ştie ce experienţă da’ tot aduna de-o comparaţie din care consortul ieşea cam şifonat, pe de alta, putea produce documente medicale care să certifice existenţa unei hernii de disc care o puneau, fizic, în imposibilitatea de a se… Întrebarea nespusă, care a chinuit auditoriul, a fost:: « Cum i-o fi sărit, dom’le, discu’ ? » /

M-am retras, preţ de două ţigări, la localul din spatele Curţii de Apel. Am băut o jumate de apă plată şi am stat într-un scaun comod. Pledoaria mi-am ţinut-o pe seară. Am plecat stors. Simţeam nevoia unei mese calde, a unei beri reci şi a câtorva ţigări. M-am îndreptat spre o terasă din Oraşul Vechi – « oraşul care nu doarme niciodată ». Acasă nu mă aştepta nimeni, nici măcar un câine.

Traversam apa Dâmboviţei. Plouase. Din amonte, soarele îşi arunca peste apă, printre nori, ultimele-i raze, înainte de a se lăsa în spatele blocurilor dinspre Naţiunile Unite. Aşteptam culoarea verde a semaforului. În faţa mea o clădire veche, de fapt doar zidurile ei, acum, un hotel. O mişcare mi-a atras privirea. O tânără înaltă, cu pielea albă şi păr chihlimbariu, în cascade, a deschis o uşă-fereastră, apoi, s-a întors cu spatele la publicul nepăsător din Piaţa Unirii, s-a aplecat uşor, a lăsat pantalonii scurţi să-i cadă, a expus picioarele lungi şi posteriorul bombat, apoi a încălecat scaunul care-i stătea în cale şi s-a topit, ca o nălucă, în adâncul camerei. Parcă nici n-ar fi fost.

Doar câteva clipe am privit-o. Imaginea ei, pe retină. Fotografie perfectă: posteriorul fetei cabrate, împins spre scena deschisă, părul chihlimbariu mişcat de o pală de vânt sau poate de animalul din ea. Singura pată de viaţă de pe faţada elegantă şi împietrită, scăldată de razele muribunde ale soarelui prins între nori. Nimeni altcineva nu părea s-o fi văzut. Am trecut mai departe şi am dus-o cu mine.

Instantaneu

M. B. IONESCU – LUPEANU

Primarul Neculai Ontanu, Arhitectul Sef al Primariei Sector 2 si zeci de personalităţi, împotriva aberaţiilor demolatorilor de statui de la Institutul “Ellie Wiesel”Sute de persoane si zeci de personalitati au condamnat ideea totalitarist-bolşevică a Institutului “Elie Wiesel” de demolare a statuii marelui ganditor si martir roman Mircea Vulcanescu, aflată în Piaţa Sfântul Stefan din Bucuresti, in apropierea casei filosofului de anvergura universala ucis la Aiud. “Nu ştiai ce să admiri mai intai la Mircea Vulcănescu: nestavilita lui curiozitate, cultura lui vastă, solida, bine articulată, sau inteligenta lui”, scria Mircea Eliade despre fostul sau coleg de la Criterion. “Era o excepţie ameţitoare… un spirit cu adevărat universal”, afirma şi Emil Cioran intr-o scrisoare către familia martirului fără mormânt, devenit, recent, Cetăţean de Onoare post-mortem al localitatii Aiud si de la a carui nastere s-au împlint în martie 110 ani. Numai Institutului Naţional pentru Studierea Holocaustului din România “Elie Wiesel” – aflat sub acoperirea Guvernului României şi condus de un oarecare Alexandru Florian, fiul unui comisar kominternist al culturii romane – s-a gândit să-şi motiveze cererea de demolare a statuii lui Mircea Vulcănescu invocînd sentinţa bolşevică a simulacrului de proces din 1948, prin care omul care a adus pe timp de razboi tone de aur, aflat si acum in Tezaurul Bancii Naţionale a Romaniei, era condamnat la “8 ani de închisoare pentru săvârşirea de crime de război şi militantism în favoarea hitlerismului sau fascismului”, urmînd să sfârşească ucis de gardieni străini de Romania in temnita ungro-ruseasca de la Aiud. Printre cei care resping vehement aberatia sinistră – un adevărat atentat la valorile şi simbolurile nationale si o cerere abuzivă pusa sub antetul Guvernului României – se numără, pe lângă Primaria Sectorului 2, in frunte cu primarul Neculai Ontanu si Arhitectul Sef Bogdan Pârvanu, Mihai Florea, autorul unei inspirate Petitii online, profesorii Adrian Boeru, Septimiu Chelcea, Radu Baltasiu, scriitorii Dorin Tudoran, Ion Lazu, Sanda Golopentia, Magda Ursache, Vartan Arachelian, Adrian Alui Gheorghe, Elena Dulgheru, Vasile Gogea, Ioan Salagean, Mariana Gurza, Grid Modorcea, Dan Culcer, Liviu Ioan Stoiciu, Dora Mezdrea, Sorin Lavric si gazetarii Florin Palas, Adrian Patrusca, Victor Roncea, si multi altii.Portalul Ziaristi Online a obţinut in exclusivitate

Apărarea lui Mircea Vulcănescu

Bogdan Pârvanu


Volumul Când erau sălbatici caii – poeme, semnat de Constantin Kapitza, Editura Betta, Bucureşti, 2013, cuprinde, în cele 110 pagini ale sale, 86 poeme şi referinţe critice, însoţite de note despre activitatea literară a autorului. Astfel, pe lângă apariţiile sale în diferite publicaţii şi antologii, alături de activitatea sa în cadrul unor cenacluri literare, edificatoare rămâne opera sa, care cuprinde 14 volume de poezie, între anii 2005-2013 (cum reiese din paginile cărţii) şi, mai ales, premiile obţinute. Aşa cum arată Ion C. Ştefan, „A filozofa convingător în versuri nu este la

îndemâna oricui, dar lui Constantin Kapitza îi reuşeşte”. Este vorba despre eterna dilemă hamletiană a fi sau a nu fi, poetul fiind convins că viaţa trebuie trăită frumos, aici şi acum, pe parcursul acestei vieţi, în care „Începutul şi Sfârşitul stau la pândă” (Omul osândit, pag. 22), deoarece „anotimpurile fug odată cu destinul….până la ultima suflare” (Pregătirea primăverii, pag. 20).

Fără a putea învinge „ştacheta fixată rece” ((Spălarea nouă a creierului, pag. 17), peste care individul, „acel săritor la înălţime” (id.) încearcă să treacă, fără a lua în considerare faptul că „timpul, cu surâsul veşnic, este gata pentru orice mormânt” (ibid), Constantin Kapitza aduce în versurile sale o realitate inefabilă: trecerea timpului, în care „paşii….au trecut” (Oare nimicul?, pag. 16).

Au trecut paşii omului, cel „cu multe cununi”(Mereu, omul, pag. 11), care umblă pe cărarea sa proprie pe „podul ce-l desparte de alt om” (id.), preocupat de aceleaşi incertitudini despre ceea ce va fi viaţa sa „un demon sau vreun răsărit” (ibid.), ca într-o „altă enigmă a primului om născut pe pământ” (ibid.). Căci autorul însuşi, „odată feciorelnic” (Şi eu pot spune, pag. 18), recunoaşte că „ştiam de la început de întoarcerea în pământ” (id.), din moment ce pentru atâţia alţii „soarta, o bătrână-n furtună…s-a oprit cu vieţi ca să le înşire” (Gândurile luminii, pag. 19).

Au trecut paşii vieţii, pe care poetul o asemuieşte cu tot ceea ce îl înconjoară. Viaţa ca un râu ce curge şi în care omul trebuie să înoate „neştiind unde se va aşeza după Marea Derivă” (Câteva minute, pag. 7) până la „sfârşitul râului” (Înot, pag. 8), când „ies, mă scutur de apă, m-aşez în iarbă şi adorm” (id.) după ce şi-a trăit fiecare „cerc de vârstă insolit” (Cercul dezgolit, pag. 44), după ce ar vrea să afle dacă „mai e timp să te întrebi, / gol ai fost şi fără trebi / într-o lume-n nemurire.” (Gol, pag. 53), dar „crezând în viaţă, ca o mântuire” (Ascultare de inimă, pag. 32), simţindu-se pe un câmp de bătălie „câmpul de viaţă” (Privirea, pag. 33), peste care privirea „măcinată în franjuri de lumină şi întuneric” (id.) rămâne nemişcată pentru că „nu va mai şti niciodată să plângă” (ibid.). Viaţa, ca o piesă de teatru, în care „respirăm ultimul act pe pământ” (Ultimul dialog, pag. 73), piesă jucată într-un „teatru multiplicat” (Trecut în oglindă, pag. 75), viaţă proaspătă o „floare de cireş”, ce pe „pământul nostru / ne-aşteaptă / să-l rodim” (Floare de cireş, pag. 37). Acesta este spaţiul existenţial „Ce-a măsurat un suflet de la Lună la Pământ / şi-mi spune unde-am fost şi cât mai sunt” (Spaţiul închis, pag. 40), în care autorul recunoaşte: „mă frunzăresc singur, / mă număr, / câte ipostaze ale vieţii / păstrate într-un cufăr”(Mă frunzăresc, pag. 38), la fel cum şi „cuvintele s-au frunzărit….pe culoarele dimineţilor de cireş” (Elegie bătrână de cireş, pag. 23). Viaţa o maşinărie, în care oamenii, odată prinşi, se vor învârti ca o „moară de vânt, de apă, de timp” (Plasa poeţilor, pag. 84), purtând cu ei „plasa cu ochiuri de aer, de sticlă, de viaţă”

(id.), deoarece fiecare, în felul său, se simte „locuit de liilieci, de frică ascunsă” (Vox, pag. 85). Omul nu încetează a-şi satisface nevoia de a şti, de a afla „ochii stau la pândă / într-o fiinţă mai plăpândă” (Autoportret, pag. 12), chiar şi atunci când „cu mişcări tot mai încete / ….merg pe străzi” (id.), cu persistenţa aceleaşi obsedante întrebări: „Viaţă ca o sângerare / mai sunt eu acelaşi oare?” (ibid.).

În plin proces de creaţie prin călătoria sa imaginativă în timp, unde „ziua era neagră” (Zile şi nopţi în poşetă, pag. 48), plină de stele ce aşteptau „să ne arate trecutul, viitorul, / dar niciodată prezentul” ( id.) şi nopţile erau albe pentru că „iluminatul se făcea de îngeri” (ibid.), îngerii inspiratori ai realizării poetice, autorul trăieşte aşteptând „roiurile, cu mierea purtată / şi cuvintele lor spre casă / să-mi găsească inima înăuntru” (Miere de Nil, pag. 52), fapt care-l scoate din starea de rătăcitor „venit dintr-un cerc albastru” (Oboseală, pag. 81), pentru a deveni cel care „…voi scrie cu paşii / Urma nedreaptă a vieţii, să n-o calce urmaşii” (Insurecţie de viaţă, pag. 59). Situându-se prin „….anii ca un curcubeu / Printre culorile lui am rămas numai eu” (Mai întâi, pag. 56) se consideră a fi favorizat, păstrându-se cel care „credeam în porţile veşnic deschise, / în zările mereu întinerite de bucurie, / de simţire, de cunoaştere…” (Mecanisme, pag. 82). Cunoaştere prin care poetul consideră coborârea ca o venire şi „inversul venirii, poate înălţare!” (Înstrăinare, pag. 86). Reprezentarea cunoaşterii sepfirotice este pentru Constantin Kapitza, ca pentru fiecare dintre

noi, un germene de conştiinţă în continuă dezvoltare, în căutarea necuprinsului de dincolo : ”…cabalistule, / ……. / Mă poţi purta din sefirot în sefirot?.../ Să-mi mai văd încă-o dată mama pierdută….” (Speranţă cabalistică, pag. 61). După trecerea sa prin ani „peste şarpele ce s-a uscat / De muşcături de viaţă şi multe răniri.” (Timpul, şamanul, pag. 65), însoţit de simţămintele inerente „Trăim în pieptul nostru, / cu peşterile noastre nevăzute” (Peşteră, pag. 64), numai gândul reîntors la amintirea mamei este firul de lumină care-i călăuzeşte paşii „…dor de mamă, / prezenţa ei / pluteşte ca o virtute eternă a omului, / dăruind prin orice mişcare, / lumină într-un veşmânt” (Dor, pag. 10).

Lirismul versurilor sunt potenţate de trăirile emoţionale fireşti, întâlnite pe parcursul vieţii, de la anii tinereţii, „când erau sălbatici caii” (Când erau sălbatici caii, pag. 13), trecând prin postura unui „tată tânăr încordat” (Mă frunzăresc, pag. 38), care nu ştia „că în spatele ochilor / se ascunde oricând moartea”

(În spatele ochilor, moartea!, pag.30), dar care simţea că „în faţa ochilor fuge viaţa” (În faţa ochilor, viaţa!, pag. 31), ca într-o antiteză, cu tot ceea ce a însemnat aceasta: „alergată de chinuri /…/, chinuită de vârstă, strălucitoare, torenţială…” (id.), după trecerea unui „numărător de ani trecuţi, mistuitor de flăcări al anilor pierduţi” (Ce mă trezeşte, pag. 89). până când „toate florile îşi aşază tihna / pe morminte de oameni ce şi-au găsit odihna” (Ochi, pag. 87) şi, printre ei, poetul, rătăcitor perpetuu, „voi plonja în râpa mea rezervată / ………./ cu verdeaţă şi umbră” (Rătăcirea, singură, pag 58).

Am încercat să punctez doar câteva din impresiile speciale cu care versurile lui Constantin Kapitza, citite în volumul Când erau sălbatici caii, mi-au bucurat sufletul. Pentru că am întâlnit o anumită individualitate, cu o deosebită forţă emotivă, care se impune estetic prin proiectarea sa în sfera realului, în strânsă legătură cu stările sale sufleteşti. Fără a se tăinui în exprimări ermetice, gândirea poetului are adâncimi artistice deosebite, obligând cititorul la o lecturare atentă a scrierilor sale, pentru a gusta plăcerea cu care autorul, (despre care Boris Marian spune că „are o personalitate proprie, fără influenţe vizibile”), ne convinge că, pentru persoana sa, poezia este un mod de a exista.

CÂND ERAU SĂLBATICI CAII - poeme CONSTANTIN KAPITZAsălbatici caiide Betta,în cele 110 pagini ale sale, 86 poeme şi referinţe critice, însoţite de note despre activitatea literară a autorului. Astfel, pe lângă apariţiile sale în diferite publicaţii şi antologii, alături de activitatea sa în cadrul unor cenacluri literare, edificatoare rămâne opera sa, care cuprinde 14 volume de poezie, între anii 2005-2013 (cum reiese din paginile cărţii) şi, mai ales, premiile obţinute. Aşa cum arată Ion C. Ştefan, „convingător în versuri nu este la

Lucia Pătraşcu


Este un fapt rar, poate unic în istoria medie a românilor în care un voievod propune într-un document scris să poată dobândi tronul nu numai urmaşilor pe filieră bărbătească, ci şi pe a celei feminine. O dinastie se poate menţine şi prin reprezentantele de gen feminin. Avea exemplu pe contemporana sa, Elisabeta I a Angliei şi tradiţia bizantină a împărăteselor Irena (797-802), Zoe şi Teodora (1041-1050) şi Iolanda (1217-1219) împărăteasă în Imperiul Latin din Constantinopol. Stăruinţa cu care Mihai insistă să transmită tronurile Ţărilor Române şi urmaşilor pe filieră feminină poate constitui dovada voinţei sale de a forma o dinastie ereditară.

Se cunoaşte că sec. al XVI-lea sub influenţa ideilor renascentiste şi întărirea puterii centrale a regilor europeni a fost secolul constituirii statelor centralizate europene şi instaurării domniilor absolute. Exemple erau multe: Franţa lui Francisc I şi Henric al IV-lea, Spania lui Filip al II-lea şi a urmaşilor, Anglia Elisabetei I, Rusia lui Ivan cel Groaznic etc. Din toate punctele de vedere Mihai Viteazul prin pretenţiile sale faţă de împărat se încadrează şi el în curentul european de centralizare a statelor feudale şi al exercitării unei domnii absolute, dar sub patronajul împăratului. Mai solicită ca în ţările acelea, judecăţile să le dezbată domnul cu sfetnicii lui şi să nu aibă nimeni dreptul să facă apel în altă parte (punctul 2). Să nu scoată nimeni din vechile pravile pe călugări şi popii români din mănăstiri (punctul 2). Să posede domeniile amintite în Transilvania şi altele în Ungaria, precum şi comitatele menţionate în punctele 3 şi 5. Să poată da „slobod şi dărui pe veci, oricui va vrea moşii şi altceva” şi să aibă putere „să pedepsească după pravilă şi după cuviinţă pe oricine va fi împotriva domnului, iar judecata să se sfârşească înaintea sa şi să nu poată apela în altă parte” (punctul 4). în documentul conţinând doar 6 puncte voievodul în calitate de gubernator al Transilvaniei doreşte „ca oricând vreau eu şi cere nevoia, totdeauna să fac dietă şi să putem isprăvi tot pentru binele şi păstrarea ţării” (punctul 2).

Cetăţile pe care le va putea cuceri de la turci să fie ale lui şi să le moştenească pe veci urmaşii lui, (punctul 6). Dacă împăratul doreşte ca el să continue războiul cu turcii, atunci să-i dea bani cât i-a dat lui Sigismund şi să-i dea şi pentru Moldova cât a rânduit pentru Ţara Românească (punctul 7). Să-i dea titlul pe care l-a avut Sigismund (punctul 8) şi să-i mai dea împăratul 300.000 de florini pentru lunile august, septembrie şi octombrie pentru întreţinerea armatei (punctul 9). Domnul doreşte să aibă voie să deţină veniturile de la băi şi să aibă dreptul să schimbe prefecţii minelor dacă aceştia nu corespund (punctul 10). Această pretenţie a domnului este precizată mai bine în documentul ce conţine doar 6 puncte: „toate foloasele ţării, cum sunt: aur, argint, sare şi alte foloase ale minelor, după cheltuielile mele, să-mi vină mie şi tricesima, dijma din care să-mi pot plăti curtea şi slujitorii la oaste” (punctul 3). În ultimele două puncte ale acestui document voievodul a cerut ajutor militar. Dacă se va ivi un duşman al ţării căpitanul de la Caşovia să fie dator a merge acolo unde va spune Măria Sa voievodul, fără să apeleze la împărat (punctul 11). Sfetnicul pe care împăratul îl va trimite pe lângă voievod până la sfârşitul războiului să se îngrijească de lipsurile oştirii, iar pământul câştigat de la turci să-l împartă tot voievodul cu sfetnicii săi, iar împăratul să nu se amestece şi să nu dispună sau să-l ia (punctul 12). Omului pe care-l va trimite Măria-Sa Domnul pe lângă Înălţimea-Sa Împăratul să i se dea mâncare şi băutură şi să fie cinstit de sfetnicii săi (punctul 12). În celelalte documente Mihai a cerut împăratului să nu încheie pacea cu turcii fără ştirea lui, iar dacă o va face să-l includă şi pe el şi cele trei ţări. Mai cere protecţie pentru el şi familia lui în cazul că va pierde cele trei ţări şi să-i dea împăratul o moşie cu un venit de 100.000 de florini în Ungaria, Moravia sau Boemia, după care să poate trăi.

Din analiza documentelor privitoare la solicitările pe care voievodul le adresează împăratului de la Viena şi pe care n-a ezitat să le pună în practică în scurt sa domnie peste Ţările Române rezultă faptul că ele au vizat concentrarea puterii politice, militare, legislative, judecătoreşti, economice, precum şi protecţia

asupra bisericii tradiţionale româneşti, în mâna domnului, trăsături esenţiale de exercitare a unei domnii absolute. Tocmai pentru aceste înfăptuiri şi pretenţii a fost acuzat de duşmanii săi în scrisorile către împărat şi către sfetnicii lui. Cardinalul

OGLINDAoglindaliterara.ro/oglinda170/files/oglinda170.pdf · 2020. 1. 26. · 11458 OGLINDA...

Documents

Transcript of OGLINDAoglindaliterara.ro/oglinda170/files/oglinda170.pdf · 2020. 1. 26. · 11458 OGLINDA...