Odiseea/Cartea XI

Sosiți la nava noastră și la mare,Am tras corabia-n apă deci și-apoiAm pus catarg și pînză de zburare.Suirăm în sfîrșit și-acele oiȘi foarte-amar plîngînd de-ngrijorare,Mîhniți intram în navă-ne și noi.Iar Circe, zîna cea cu mîndre plete,Un vînt însoțitor pe drum ne dete,Tovarăș bun, căci după ce el prinseSă umfle pînza, nici nu mai vislam,Ci spornic nava numai el ne-o-mpinse,Și-i da cirmaciul dreptul mers, și stam.Deci ziua-ntreagă fu cu pînze-ntinse,Cît timp pe-al mării umed cîmp eram;Cînd zarea prinse-al serii sur zăbranic,Corabia-ntra pe-adîncul rîu oceanic.Acolo-și au ținutul lor cimerii,Pe care-apururi negurile reciÎi țin în noaptea vecinic-a tăcerii,Căci soarele cel sfînt nu-l văd în veciIeșind pe cer în zori, și-n faptul seriiPlecînd în lumea cea făr’de poteci.O noapte nesfîrșită ca mormîntulSe-ntinde trist acoperind pămîntul.La țărm ne-am tras deci nava călătoare,Scoțînd din ea și turma ce-am adus,Iar noi, pe lîngă apa curgătoareA marelui Ocean, pe mal ne-am dusLa locul spus de zîna vrăjitoare.Acolo dară p-Evriloc l-am pusCu Perimed de-al jertfei curs să vadă;Iar eu trăgîndu-mi ascuțita spadă,Săpai curînd în maluri o-ncăpereDe-un cot în lung și-n lat, și tuturorAcelor morți, ce-s numai o părere,O jertfă-n ea făcui, cum morții-o vor,Dintîi din lapte-amestecat cu miere,Vin dulce-apoi turnai asupra lor,Și-n urmă apă, iar pe jertfa plină,Strat gros am presărat apoi făină.Și mult rugai pe dușii morți, că dacăVoi fi sosit acasă, voi tăiaCa jertfă pentru toți o stearpă vacă,Pe cea mai bună din cireada mea,Și multe lucruri cîte pot să placăȘi cer cei morți, pe toate le-or avea,Iar lui Tiresias, singur lui, pe urmă,Un negru țap, pe cel mai bun din turmă.Și foarte mult, cu multă rugăciune,Rugai poporul morților; și oi

Tăiam dasupra gropii, spre-a le punePe focul sfînt, și sîngele-n șiroiCurgea, și-așa-ncepură să s-adunePotop de morți de subt Ereb spre noi:Flăcăi voinici, și mult pățiți cărunții;Fecioare triste, moarte-n ziua nunții,Și tinere neveste-ndurerate,Bărbați uciși în groaznicul război,Cu răni adînci de lănci însîngerate,Din multe părți se-ngrămădeau spre noi,Venind mereu mulțimi nenumărate,Și-un vuiet pînă-n cer a fost apoiDe-atîtea voci ce-adîncul iad le scoase,Și-o spaimă albă-mi tremura prin oase.Deci soților le tot puneam aminteSă ardă-ntr-una oile ce-avuiTăiate-n mal, grămezi, de mai nainte,Și mult pe Aides și soția luiS-o roage-acum cu multe vorbe sfinte.Iar eu, trăgîndu-mi spada mea, șezui,Și nu lăsam pe morți s-atingă locul,Că-ntîi de toate-aveam să-ntreb prorocul.Întîi de toți veni deci întristatulCel mort al nostru, Elpenor, fărtatNeplîns de noi și nengropat sub latulPămînt, cu drumuri largi, căci i-am lăsat,Grăbiți de-alt zor mai mare, prin palatulCel larg al Circei, trupul nengropat.Deci lacrimi mi-au venit în ochi, și gîndulÎmi dete-n minți, astfel să-ntreb, văzîndu-l:«Aci-n adîncul nopților pierdute,Mai repede, pe jos, cum ai trecut,Decît noi soții-n nava-ne cea iute?»«Oh, fiu a lui Laerte! M-a pierdut— Răspunse el cu vorbele gemute—Un zeu dușman și multul vin băut!Căci eu fiind culcat pe cas-afară,Nu-mi dete-n gînd să merg să dau pe scară.Ci detei drept spre sunetul de gură,Și-așa, căzînd cu capu-n jos de sus,Îmi rupsei gîtul cu o rea frînturăȘi-n negrul Hades sufletu-mi s-a dus!Acum însă-n genunchi căzînd, te jurăȘi rugă-ți face soțul tău răpus,Pe toți cei dragi ai tăi de care-ți pasă:Pe dulcea Penelope-a ta de-acasă,Pe tatăl tău ce te crescuse-odatăPe cînd erai copil, pe scumpul fiuRămas de mic copil fără de tată,Pe ei te rog acum! Căci bine știu

1

2

Că ai să ieși din lumea-ntunecatăA morților, tu, cel ce-ntrat-ai viu!Opri-vei nava-n marginea Eeii,Acolo unde-s mort, deci facă zeiiSă nu mă lași neplîns cum se cuvineȘi nengropat, ca nu cumva să iaMînie-asupră-ti zeii pentru mine!Deci arde-mi trupu-n armătura meaȘi nalt mormînt pe malul mării plineDe valuri fă-mi, ca toți cei ce-or vedeaMormîntul meu, făcînd pe-acolo cale,S-aud-al meu sfîrșit cel plin de jale.Și vîsla ce-o purtam, cînd fui în viață,Cu soții dragi, pe groapă să mi-o pui.»Răspunsei eu la trista lui povață:«Sărmane soț, așa va fi cum spui!»Așa ne tînguiam, stînd față-n față,El plin de-amarul meu, eu plin de-al lui,Eu stînd dincoa, cu spada peste sînge.Dincolo el și nencetînd de-a plînge.Cînd, iat-o, trista umbr-a Anticleii,Sărmana mama mea, pe care, vai,Pe cînd plecam la Ilion aheii,În casa ei, și vie mi-o lăsai!Văzînd-o deci, am prins să plîng, că zeiiI-au tors așa; dar oricît mă-ntristai,Să bea din sînge tot nu-i detei locul,Că-ntîi de toți avea să bea prorocul.Cu sceptru-n mîni sosi și el în urmă,Și stînd, știu de-ndată cine sînt.«Sărmanule-Odiseu, ce-amar te scurmă,De lași lumina soarelui cel sfîntȘi vii să vezi a morții tristă turmăȘi noaptea cea de veci ce e-n mormînt?Fă-mi loc să beau din sînge, și-ascuțitaAramă s-o retragi, să-ți spui Ursita.»Așa mi-a zis, și sabia retrasăMi-am pus-o-n teacă, și făcui deci loc.Bău din sînge-atunci, și-apoi rămasăIn față-mi umbra marelui proroc:«Tu-ți ceri — mi-a zis — întoarcerea-ți acasă,Vestite-Ulis, și-al drumului noroc.Ci grea-ți gătește-o soart-un zeu cărării,Căci nu cred eu c-ar vrea stăpînul măriiSă scapi de-amarul cît îl vrea să-ți vie,Din furia că-i orbiși pe dragu-i fiu.Dar și așa, cu toat-a lui mînieȘi-al mării groaznic drum, deși tîrziu,Voi totuși ați sosi, de-ar vrea să fieCuminți și soții tăi și tu. Căci știuCă dînd, scăpat de marea cea grozavă,Spre-ostrovul zis Trinacri-a ta navă,Pe unde pasc cirezile iubiteA Soarelui din cer, că-s bunul său,Deci dacă vei lăsa aceste viteIn pacea lor, văzînd de drumul tău,Deși cu multe trude nesfîrșite,Voi totuși veți sosi. Dar dac-un rău

Veți face-acestor boi, atunci grozavăPrezic pierire pentru soți și navă!Dar chiar scăpînd, tu foarte cu zăbavă,Tîrziu te vei rentoarce, și-o să pățiCumplit amar, și pe-o străină navă,Pierzînd dintîi pe toți ai tăi fărtați.Și-o stare-n casă vei găsi grozavă:Mișei ce-ți prad-averile-ngîmfați,Și-și bat de tine joc, căci peste-aceea,Ei daruri dîndu-i, îți pețesc femeia.Tu, negreșit, vei bate pețitorii.Iar cînd vei fi ucis pe-acești mișei,(Căci mult te-or ajuta nemuritoriiPe față și pe-ascuns), atunci să ieiO vîslă-n mîni, cum au toți vîslitorii,Și mergi cu ea pînă vei da de-aceiCe nici din auzit nu știu de mare,Și nici în pîne nu știu pune sare,Nici n-au văzut in viața lor vîntrele,Nici navele, ce sînt ai mării cai,Nici vîslele, ce-s aripi pentru ele.Deci spuneți-voi și semnul, ca să-l aiAminte-atunci, și-ascultă vorbei mele!Cînd deci vei fi-ntîlnit de-un om pe plaiȘi va-ntreba de-i vînturișcă lemnulCe-l porți în mîni — acesta fi-ți-va semnulDe-acolo deci nu merge mai nainte,Ci-nfige vîsla ta-n pămînt, și-ți cerSă dai jertfiri Stăpînului PărinteUn țap și-un taur și-un puternic vier.Te-ntoarce-acas-apoi și jertfe sfinteDi zeilor cei mari din largul cer,O sută, deci, de boi, ca dreaptă plată,Nu unui singur, sau la toți deodată,Ci fiecărui dintre ei, cu rîndul.Iar moartea-ți va veni din mare-astfelDe dulce-apoi, că-nvins vei fi de blîndulSfîrșit al vieții stinse-ncetinel,Pe-al tău popor ferice-n jur avîndu-l,Vestite rege, și iubit de el.Iar cîte-am spus, vor fi, că-ți fură scrise.»Iar eu i-am zis așa: «Acum, firește,Pe-acestea cei din ceruri mi le-au tors!Dar iată, văd, tăcută cum priveșteSărmana mamă sîngele cel stors,Și nu e numai că ea nu-mi vorbește,Dar nici spre-a mă privi ea nu s-a-ntors.Deci ce să fac ca să-și cunoască fiul,Spre-a sta cea moartă de-a vorbi cu viul?»Răspunse el: «Deci limpede-ți voi spuneȘi-acest cuvînt, și-n minte fie-ți scris.Pe-oricare-l vei lăsa, o rege bune,Să bea din sînge, va vorbi deschis;Ci-n iad se va rentoarce cui vei puneVro piedecă de-a bea.» Așa mi-a zis,Spunînd ce zeii-au tors spre-a-mi fi norocul,Și-n iad adînc pieri apoi prorocul.Deci eu steteam pe loc, ținînd arama

3

Deoparte-acum, și stetei pînă cîndVeni să bea din negrul sînge mama;Atunci mă cunoscu și-a zis plîngînd:«Copile drag al meu, acum iau samaCă ești aici! Dar cum veniși și cînd,Și pe-unde-n noapte ți-ai găsit tu vadul,Căci greu e celor vii să vadă iadul,Căci stau la mijloc ape curgătoareȘi rîuri mari, și nu e de pătrunsOceanul larg cu umblet de picioare,Ci numa-n nave iuți. Dar dă-mi răspunsȘi spune-mi drept: din Troia vii tu oareCu soții tăi și nu ești înc-ajunsÎn Itaca-n ostrovul numai stîncă?Și nici nu ți-ai văzut nevasta încă?»Răspunsei eu: «Vai, mamă dragă,-n loculAcest Cumplit sînt de nevoie-adus,Să-ntreb pe-acel Tiresias, prorocul!N-am pus picioru-n țara mea și nu-sMăcar pe-aproape ei, ci tot în foculAmarei rătăciri, de cînd sînt dusCu regele-Agamemnon și eroiiPlecați să ne luptăm sub zidul Troii,Dar haide-acum și-mi spune ce cumplităPierire-a stins a dulcei tale viețiLumină, mamă? Poate-o rea ursităȘi-o lungă boal-a tristei bătrîneți,Ori Artemis, fecioara cea slăvită,Ce-aruncă-n lume mîndrele-i săgeți,Șezînd în casa ta te-ucise, biata?Și-mi spune-adevărat, ce face tataȘi fiul meu? Și multa bogățieA casei mele-o au și-acum tot ei?Ori alții-au încăput, străini, s-o ție,Căci zic că eu sînt mort? Și spune-mi ceȘi ce-are-n gînd pețita mea soție?A dus-o poate vrunul dintre-aheiÎn casa lui? Ori stă păstrînd, în casăCu fiul meu, averea mea rămasă?»Răspunse mama-n multa ei durere:«Ba stă și-acum, ea stă-n palatul tăuSoția ta și rabd-așa-n tăcereȘi-i zi și noapte-n plîns, și-i merge rău!Și-a ta-i și-acum rămasa ta avereȘi-o ține Telemac, acum flăcău,În pace stăpînind-o cum îi placeȘi jertfe sfinte dă și-ospețe face,Precum oricui să dea i se cuvineGînd are-a fi și rege oarecîndȘi tot poporu-n multă cinste-l ține.Iar tată-său la țară singur stînd,Acum el prin oraș de loc nu vineȘi-n foarte rele haine-l vezi umblînd,Și n-are-un așternut subt el mai moale,Nici cergi, nici velinți, nici pe dînsul țoale.Deci iarna-n casa cea de fum umplutăEl doarme jos, cu slugii, lîngă foc;Cînd vine-apoi și toamna cea plăcută,

Găsește-n vie-oriunde cîte-un locSă zacă-ntins pe frunza cea căzută.Și plînge-oftînd, sărman făr’de noroc,Dorind cu dor întoarcerea-ți acasă,Și triste bătrînețe-acu-l apasă.Și-așa pierii și eu, urmînd ursita,Căci nu m-a doborît cu arcul său,În casa mea țintind, neprihănitaFecioară Artemis, nici alt vrun răuDin cîte boale vin cu urgisitaDurere-amară, nu! Ci dorul tăuȘi grija ta, tu suflete-al blîndeții,Mă-mpinseră să-mi pui sfîrșit vieții!»A zis, iar eu, al inimii durute,Să strîng la piept pe biata mama vrui.De trei ori deci cu brațe desfăcuteVoiam pe după gît să i le pui,De trei ori îns-asemeni umbrei muteSau ca și-un vis din brațe-mi o pierdui!Și-am zis, avînd durerea mea sporită:«De ce nu vreai, vai, mama mea iubită,Să lași să te cuprind, și-o mîngîiereS-aflăm măcar așa, dacă ni-e scrisS-avem atît de tristă revedere!Și-n brațe strînși așa, măcar ca-n vis,Prin plîns ne-am stinge-a inimii durere!Ori, poate, doamna morții mi-a trimisÎn locul mamei mele-adevărateVro umbră de-a-nșelării cei ce minte,Ca și mai mult să-mi plîngă ochii, bieții,Și și mai mult să sufăr jalea mea?»Așa i-am zis cuvinte-ale tristeții.«Vai, fiul meu cel drag — răspunse ea —Și cel mai neferice om al vieții!Dar nicidecum nu crede c-ar puteaPersèfona să fie-o-nșelătoare,Ci asta-i soarta orișicui cînd moare!Căci n-are oase-acum, nici carne n-areAl nostru trup, căci pe-astea le-a răpusPe rug puterea focului cel mare,Cînd dulcea viaț-a oaselor s-a dus,Iar sufletul ca visul stins dispare.Deci vezi să ieși mai iute-n lume susȘi bine [-n] minte toate ți le puneȘi și nevestei tale-apoi le spune.»Așa schimbam deci vorbe-ndurerate;Cînd, iată, s-au pornit femei spre noi,De doamna morții din adînc mînate,Neveste, zic, și fete de eroi,Veneau mereu, veneau nenumărateSă bea din sîngele cel curs șiroi.Dar eu, dorind să știu pe cît mai multe,Gîndeam în gînd ce-aș face să m-asculteȘi rînd pe rînd să-mi spuie cine este.Gîndind, mă hotărîi să nu le lasSă bea deodată toate-ori făr’de veste.Și stînd atunci cu fierul spăzii trasDin teac,-opream poporul de neveste.

4

Deci numai cîte uneia dînd pas,Băură multe, neamul lor spunîndu-l,Tar eu pe toate le-ntrebam de-a rîndul.Văzui de-ntîi pe cea din vrednic tatăNăscută, cum aud, din Salmoneu,Tiro, soție după lege datăBăiatului lui Eol, lui Creteu.Dar ea iubea de mult, încă de fată,Pe cel mai mîndru rîu, pe Enipeu,Din cîte-n iume-aduc spre mare valuri,Deci foarte-adese sta la el pe maluri.Dar iată că-ntr-o zi, luînd făpturaAcestui rîu, Poseidon a venit,Culcîndu-se cu fata-n prund la guraAcestui rîu, și-un mare val pornitDin mare-atunci, cu față ca purpura,Frumos încovăindu-se a-ngrăditÎn jurul lor un foarte nalt părete,Ferind pe zeu și trupul mîndrei fete.Deci brîul de fecioară i-l descinseȘi-un dulce somn pe dulcii ochi i-a pus.Iar cînd apoi dorința lui și-o stinse,Îi strînse mîna-n mîni și-atari i-a spus:«Fii veselă de cel ce te cuprinseLa pieptul său, căci zeii cei de susN-au sterpe-ale lor vreri! Deci nu te teme,Vestiți copii vei naște-n data vreme.Tu crește-i mari, cu vază și cu nume,Și du-te acas-acum. Dar nimănuiSă nu-i vorbești nimic, nimic pe lume!Poseidon sînt, dar nu cumva s-o spui!»Așa i-a zis și-apoi pieri subt spume,În valvîrtejul alb al mării lui.Ea, grea fiind, născu la vreme gemeni,Eroi la fel și și la chip asemeni,Puternici servi ai Tatălui cel mareDin cer: Pelèa-n mîndrul IalcòsCel plin de turme-a stat un rege tare;Și-n Pilos stete,-n locul nisipos,Neleu ca domn. C-un zeu pe-aceștia-i are,Ci-Amldaon, voinicul cel frumos,Și Feres și Es6n, ce-i mai avuse,Pe-aceștia cu Creteu Tirò-i născuse.Văzui apoi pe-Antlopa, ea care,O fiic-a lui Asop, printre femeiIubită fu și ea de Zevs cel mare,Și-avu pe-Amflon și pe Zetu, ceiCe-au fost zidit, făcînd cetate tareDin Teba cea cu șapte porți; căci ei,Deși erau voinici, dar nu puturăSă stea-ntr-un loc lipsit de-ntăritură.Văzui pe-a lui Amfitrion soție,Pe-Alcmena cea care-a născut un zeu,Căci Zevs a vrut în brațe-i să o ție,Și-avu pe cel cu inima de leu,Pe Hercule nenvinsu-n bărbăție.Văzui și pe Megara-n jurul meu,Pe fiica lui Creòn, nevastă dată

Acestui fiu cu inimă bărbată.Venind văzui apoi pe Epicasta,Pe mama lui Edip, cui i s-a scrisCă-n neștiință-i se făcu nevastaAcestui fiu al său, care-a ucisPe tatăl său dinții. Dar fapta astaZvonindu-se-n curînd, i-au și trimisCumplite chinuri zeii mari îndată,Pe cînd domnea-n cetatea blăstămatăA Tebei, peste cadmieni, prin vrereCu rea credinț-a zeilor de sus;Iar ea apoi, nebună de durere,Un laț de grinda caselor și-a pusȘi-așa-n locașul făr’de mîngăiereA regelui din negru iad s-a dus,Lăsîndu-i lui cumplit amar pe lume,Cît las-oricînd blăstămul unei mume.Văzui pe Clore, cea ce-n timpul viețiiFrumoasă fost-a foarte, și-o iubeaNeleu, ce-o vru din cauza frumusețiiȘi mii de daruri i-a adus. Și-aveaPe-Amfion tată, unul din băiețiiLui Iàsion, acel ce stăpîneaÎn Orhomenul mineian, dar plinăDe haruri, Clore-n Pilos fu regină,Și preavestiți copii deci îi născuse,Pe Nestor, Cromiu și pe dragul luiPericlemen, și pe Però ce fuseMinune-a frumuseții, și destuiViteji pețit-o-au, dar nici nu vruseS-o dea Neleu decît acelui cuiDin Filaca i-ar fi adus la urmăA marelui Ificlu-ascunsă turmă.Greu drum! Și-un singur om vru să-ndrăznească:Melamp prorocul. Însă lanțuri tariȘi sfînta vrere cea dumnezeiascăOpritu-l-au, și foarte buni văcari.Dar cînd fu scris și-un an să se-mplinească.Atunci, după ce-i spuse toate cariI-au fost de zei ursite mai pe urmă,I-a dat Ificlu-n pace marea turmă.Văzui apoi pe Leda, care deteBărbatului său Tindareu pe doiCopii vestiți, pe Castor cel ce steteVestit îmblînzitor de cai; și-apoiPe cel viteaz cu pumnul între cete,Polidice. Și pe-ambii-acești eroiÎi ține-n veci și-i va ținea pămîntulTot vii, căci lor le dete Zevs PreasfîntulZeiasca cinste și așa să fieCă-i viu și mort pe rînd oricare fiu,Deci azi e Castor mort, ci-n viață viePolidice, iar mîne-i Castor viuȘi-acesta mort, și-așa tot mor și-nvie,Iar zeii-n cer, ca zei pe-aceștia-i știu!Veni și-Ifimedia ca să beie,Nevasta lui Aleu, acea femeieCe și ea se mîndrea c-avu pe sfîntul

5

Poseidon soț, născîndu-i gemeni, cariAvură scurtă viața lor și-avîntul:Pe Otu-asemani zeilor cei mari,Și marele-Efialt, pe cari pămîntulCe crește oameni, mai frumoși și tari(Afară de-Orion) decît pe nalțiiAceștia doi, el nu crescuse pe-alții.Căci ei de nouă ani cînd se făcură,Aveau de nouă coți un brîu de-ncinsȘi nouă brațe-avea a lor statură.Ei deci spre zeii cei din ceru-ntinsAtunci cu-amenințările-ncepură,Că au să-i bată-n chiar a lor cuprins,Mutînd de pe pămînt pe-Olimp războiulCel plin de vai și vuiet de tot soiul.Ei Osa peste-Olimp voiau s-o puie,Și Peliul peste ea, și-așa nălțîndUn munte peste munți, la cer să suie.Și poate-ar fi făcut ce-aveau de gîndDe nu s-ar fi grăbit ca să-i răpuieCu fulgerul său Zevs, încă pe cîndN-aveau cu păr de barbă-ncinsă fațaȘi-abia mijea pe buza lor mustața.Pe Fedra, Procris și frumoasa fatăAdrian-a lui Minos o văzui,Pe care-o aducea Tezeu odatăDin larga Creta-n sfînt-Atene-a lui,Dar nu-i fu-ngăduit să-l facă tată:Căci Bac mărturisi, iar vorba luiFăcut-a pe-Artemis să dea pierzăriiPe fată-n Dia, cea din largul mării.Pe Climene, pe Mera, pe cumplitaErifila, ce-arginți străini primiSpre-a-și vinde propriul soț, nenorocita!Dar n-aș putea pe toate-a le numi,Căci s-ar sfîrși-n curînd și nesfîrșitaDe noapte, rege, și eu n-aș sfîrși.Să dorm am timp destul și-aici și-n navă,Iar voi și zeii-or da să n-am zăbavă.”A zis, și muți cu toții-n jur tăcurăCuprinși de-uimire, prin palatul plinDe-o vrajă care-adormitor te fură.Arete-atunci, cea albă ca un crin:„Ei, cum vă pare-aleasa lui staturăȘi-adîncul duh ce-arat-acest străin?Și-apoi e oaspe-al meu! Și-i cinste mare!Dar parte-aveți la ea și voi oricare!Să nu ne prea grăbim deci a-l trimite!Și nici la dat de daruri nu fiți grei,Că-i om al vieții foarte mult lipsite!Și-averi, din vrerea vecinicilor zei,Prin case-aveți destule-ngrămădite!”Așa le-a zis. Și-așa-ncepu-ntre eiAtunci Ehioneu,Mai vechi decît oricare-alt vechi al țării:„Cuminte-a spus regina vorbe-n legeȘi bunu-i sfat din suflet ni l-a smult!Dar toate-aceste-atîrn-acum de rege

Și-aș vrea și-al său cuvînt să i-l ascult.”A zis deci Alcinou: „Dar se-nțelege!Precum sînt viu și rege-acestui multPopor feac, așa va fi, vezi bine!Dar de-altă parte, te rugăm, străine,Că orișicît de-ntors acum îți pasăȘi ceri să pleci, să mai aștepți măcarO zi, și-așa deci pînă mîne lasă,Să pot s-adun ce vrem să-ți dăm ca dar.Iar pentru-ntorsul tău de-aici acasăPurta-vom grijă toți feacii, darEu cel dintîi, căci eu sînt rege-n țară!”Răspunse Odiseu și zise dară:„Mărite Alcinou, nu numai mîne,Ci dacă-mi ceri și-un an aș rămînea,De-aș ști c-atît pe cît mai mult rămîneUn om la voi, mai multe daruri ia.Mi-ar fi și mai plăcut așa, stăpîne,S-ajung cu-averi mai mari în țara mea!Că-ți dau și cinste toți, și-ți faci și numeCînd văd că te rentorci bogat din lume!”A zis, iar regele-a răspuns cuvîntul:„Să nu crezi că te-am crede-a fi de-aceiDe cari hrănește-atît de mulți pămîntulȘi-i afli rătăcind pe-oriunde vrei,Cari foarte lesne-ți fură crezămîntulMinciunii lor, încît ești ars de ei,De unde nici n-aștepți că pot să mință!Dar tu și-n vorbe-ai dulce iscusință,Și-n gînduri ai cîntaru-nțelepciunii,Și ca și-un cîntăreț ne-ai povestitDe-al tău necaz și multu-amărăciuniiȘi tot ce bieții-ahei au pătimit!Dar spune-acum, dac-ai văzut pe vruniiDin soții tăi, prin Iadu-acel cumplit,De-acei ce-n cîmpul Troiei se luptarăȘi-i dete morții-ursita lor amară!Căci nesfîrșit-această noapte este,Și nici nu-i timpul de culcat. Aș staȘi nici n-aș prinde de-acest lucru veste,Chiar pînă-n sfînta zi și-aș asculta,De-ai vrea să spui din trista ta poveste,Căci mare lucru e povestea ta!”A zis. Iar Odiseu: „Stăpîne mareȘi neam ce-n lume-asemeni pe-altul n-are,Își are vremea sa și povestirea,Și somnul vremea șa. Dar dacă ceri,Eu nu mă-mpotrivesc să-ți spui pierireaCea mult mai rea și plină de dureriA soților, tîrziu pieriți și-aireaPrin gîndul rău al silnicei muieri.Căci nu-n războiul plin de plîns al Troii,Ci-n casa lor, trădați, s-au stins eroii…Deci, gloata de femei apoi se duse,Că doamna morții le-mprăștie grăbit.Veni mîhnitul suflet care fuseAtridele-Agamemnon cel vestit,Și toate-acelea suflete răpuse

6

Cu el deodată, cîte-au fost pieritÎn casa lui, prin jalnicele sfaturi,Veneau cu el, urmîndu-l pe de laturi.Deci el sosind, bău din negrul sînge,Și stînd, mă cunoscu. Și-atunci acelPuternic rege a-nceput a plîngeȘi mînile-ntindea spre mine-astfel,Crezînd, sărmanul, că mă poate strînge.Dar nu putu, căci nu erau cu elPuterile și focul tinereții,Din sprintenul său trup, ca-n timpul vieții.Iar eu plîngeam cu lacrimi năvălite,Nici vorbe-avînd în inimă și niciPutere-n glas. Tîrziu apoi: «SlăvitePăstor de țări și floare-ntre voinici!Ce rea ursit-a morții cei cumpliteCe-așterne oamenii te-aduse-aici?Poseidon poate-n mijlocul plutirii,Furtuni stîrnind pe larg te-a dat pieririi?Ori răi vrășmași te-uciseră-ntr-o țară,Pe cînd răpeai cirezile de boi,Iar ei sărind cu arme-și apărarăNevestele și-orașul lor de voi?»Răspunse el, oftînd oftare-amară:«Vestite rege,-ntîiu-ntre eroi!O, nu Poseidon mi-a gătit mormîntul,Stîrnind cumplit pe largul mării vîntul,Și nici nu m-au ucis în țări străineBărbați vrășmași! Ci-n casă m-a răpusNevasta mea, lipsita de rușine,Și-Egist al ei! Căci oaspe m-au adus,Și-n vremea-n care ne-nchinam de bine.Cumplitul gînd în faptă și l-au pus.Și cum pe-un bou la iesle l-ai ucide,Așa și ei pe mine-atunci, pe-Atride.Și deci murii de-o moarte-așa de cruntă,Și-atît de jalnică pierire-avui!În jur flăcăi, și-n vîrstă mai căruntăBărbați voinici și pe-alții, mi-i văzuiJunghiați, precum cînd face poate nuntăOri praznic și ospăț în casă luiȘi taie porci, voinici și mari, că-i are,Un om bogat și cu putere mare.Tu multe-n taberi ai văzut cumpliteUcideri de bărbați, și știi și creziCe-aduc prin lupte negrele ursite;Dar însuți tu te-ai fi-ngrozit să veziCum noi printre ulcioarele-azvîrliteȘi sparte-atunci zăceam pe jos grămeziȘi-a valma tot, și răsturnată masaȘi-un fum de sînge cald umpluse casa.Casandra lîngă mine,-a morții pradă,Gemea, și-n gîtul ei nevasta meaSucea cuțitul, stînd pe ea grămadă.Și-atunci, murind, cercai doar aș puteaSă nalț o mînă ca s-o pui pe spadă.Dar ea s-a dus, și nici nu se gîndeaSă-nchidă ochii mei, că plec din lume,

Și gura mea s-o curețe de spume.Nu-i cîne, vai! și nu-i pe lume fiarăS-o poți asemăna unei femeiÎn care-a-ntrat cumplitul gînd să-i piarăUcis bărbatul chiar de mîna ei!Și-așa-mi făcu și ea-n cumplita seară!Ziceam că voi sosi dorit de-ai mei,Că-mi voi vedea și casa și pe-Oreste;Ci-i dete-n gînd becisnicei nevesteSă fie-o pildă-n veci nerușinării,Căci vecinică rușine ea zvîrliȘi-asupra ei, și-asupra orișicăriiFemei, de-acum în veci, chiar dac-ar fiCuminte vruna-n toate-ale purtării!»Cuprins de-amărăciune-așa vorbi.Iar eu i-am spus mîhnitele cuvinte:«Ah, cît de-adevărat e, Doamne sfinte,Că Zevs bătut-a și-urgisit-au zeiiTot neamul lui Atreu dintru-nceput,Din cauza minții josnice-a femeii!O, cîți pentru Elena n-au avutPierire-amară-n Ilion aheii!Acum și-a ta nevastă ți-a făcut,Pe cînd lipseai, un laț, și nebuneșteTe-a prins așa de trist să pieri cînește.»Deci iarăși zise el: «Și tu de-aceeaSă nu te-ncrezi femeii-ori prea s-o crezi,Vro taină dacă ai, să nu-i dai cheia,Ci spune-o parte și-alta s-o păstrezi,Și nu lăsa nicicînd din ochi femeia!Dar tu, al țău sfîrșit tu n-o să-l vezi,Ca mine-al meu sfîrșit cel plin de jale,Venind din mînile nevestei tale,Căci ei de cinste și de zei îi pasăȘi bune lucruri învîrtește-n gînd,Și-așa e cum a fost și-acum rămasă.Căci iată-ntr-adevăr o știu de cîndPlecam la Troia și-o lăsam acasăC-un mic copil, nevastă de curînd.Acum va fi flăcău, voinic și mare,Și-l iau cu ei bărbații-n adunare!Ferice fiu, ferice lui! Căci tataÎntors la el, în brațe-l va avea.Dar mie nu-mi lăsă nerușinataDe maică-sa nici timp să-l pot vedea,Să-mi satur ochii și-ndelung purtataDorință-n suflet să mi-l văd, căci eaMi-a pus cuțitu-n piept mai înainte.Deci una am să-ți spui, și-ți fie-aminte:Să faci s-ajungi pe-ascuns și nu pe fațăÎn Itaca și-n casa ta, de vreiSă nu plătești cu dulcea ta viață!Căci nu-i de pus încredere-n femei…Dar haide-acum și spune-mi și mă-nvațăDe cel nemaivăzut de ochii mei,De fiul meu cel drag, pe unde este?Căci nu cred eu să-mi fi murit Oreste!Îl știi prin Orhomen? Ori se socoate

7

Mai mult vegheat prin Pilos, bietu-mi fiu?Îl ține Menelau prin Sparta, poate?»Așa deci mă-ntreba de-i mort ori viu.«De ce mă-ntrebi, Atride,-acestea toate— Răspunsei eu — căci n-am cum să le știu.De-i viu ori mort, nimic eu nu pot spuneȘi-i rău să spui cuvinte-n vînt nebune.»Astfel plîngînd noi doi cu plîns fierbinteȘi lucii lacrimi, ne vorbeam astfel;Cînd iat-acum Ahile-mi sta-nainte,Avîndu-și pe Patroclu lîngă el,Pe bunul Antiloc, cel mult cuminte,Și-Aiant Telamonid, bărbatu-acelCe-n chip și-n trup, în toate-acele zile,Era-ntre greci al doilea dup-Ahile.Deci bînd, mă cunoscu și-atari îmi ziseCel sprinten de picior, Ahil, plîngînd:«Din neam zeiesc, Laertiade-Ulise,Ți-a dat să-ncerci nenorocitul gîndȘi truda cea mai grea din cîte-s scrise!Dar ce-ndrăzneli te mînă-n Iad, cătîndPe morții cei lipsiți de viața minții,Ce-s goale-acum păreri ale ființii?»«O fiu a lui Peleu, tu cel mai mareViteaz între danai, Ahile-al meu!Venii pentru Tiresias, de ia careCerui un sfat, cum pot s-ajung și euAcasă-n țară-mi, biet pribeag pe mare,Căci n-am ajuns în țară-mi, ci mereuMă face-un zeu să-i rabd pe mări bătaiaȘi nici măcar pe-aproape nu-s de-Ahaia.Dar tu, și-ntîi, și-apoi ai fost bărbatulCel mai ferice-al lumii dintre greci!Cît timp trăiai, ai fost tu nepătatul,Cinstit de noi, ca zeii cei de veci,Și-acum în Hades, mort, ești împăratulAtîtor lumi de morți! Nu plînge deciDe moarte,-Ahil!» Așa i-am zis, dar foarteMîhnit mi-a zis: «Vai, nu-mi vorbi de moarteȘi nu căta să-mi dai vro mîngîiereCu vorbe,-o, rege-Ulis! Căci iată, viu,Mai bine-aș vrea la om fără de-avereArgat cu plată-n curtea lui să fiu,Decît aci-mpărat fără puterePe morții-acei ce-s umbră și pustiu.Dar haide-acum, de scumpul fiu tu-mi spune,Și-mi spune despre tata, viu e oare,Și e-ntre Mirmidoni și-acum stăpîn?Ori au prin Phtia vorbe-ocărîtoareȘi-și bat de dînsul joc, căci e bătrîn?Vai, dac-aș fi rămas sub sfîntul soare,Cum nu mi-a fost ursita să rămîn,Să-i fiu de-un ajutor! Sau dac-odată,Acum, și-așa-n făptura mea bărbată,Cum fui cînd ucideam înspăimîntatulPopor al Troii și-ajutam pe-ahei,Să merg, măcar pe-o zi, pe la palatulSărmanului meu tată, vai de ei!

Ce groaz-aș mai băga cu nenfrînatulȘi tarele meu braț în toți aceiCe-acum ar vrea — că-i văd slăbia —Gonindu-l de pe tron, să ia domnia!»Răspunsei eu atunci: «De nepătatulPeleu, acum nimic n-aș ști să spui.Dar pot de fiul tău să-ți spui curatulȘi sfîntul adevăr, cum îl văzui,Căci eu fui cel ce ți-am adus băiatulPe-o navă-n Troia din pămîntul lui.Deci dară noi, acolo-n cîmpul Troii,Oricînd spuneau păreri în sfat eroii,El cel dintîi din toți era-n cuvinte,Și nu greșea, chiar și-ntr-un sfat mai greu,Și nimeni nu-i putea lua-nainte,Ci numai Nestor cel slăvit și eu.Iar cînd în jurul Troii celei sfinteIeșeam să ne luptăm, era mereuÎn rîndu-ntîi, și nu-nglotit cu turmaAcelor ce tîrzii umblînd, bat urma.Ci tot căta pe cine-ar mai răpune,Și mulți bărbați ucise-al tău copilAcolo-n toiul luptelor nebune!Dar n-aș putea să spui, viteze-Ahil,Pe toți ucișii lui, dar îți voi spunePe fiul lui Telef, Euripi!,Cînd mulți în jur grămezi cădeau ceteii,Din trista cauz-a darului femeii.Iar cînd dintre fruntașii-ahei o seamăSteteam în calul de Epeu făcut,Și mie toate mi se dară-n seamă,Să-nchid și să deschid mințitul scut,Văzui pe toți cu tăinuită teamăȘtergîndu-și ochii umezi, și-am văzutCă frica le juca prin mădulareȘi-n tremur îl simții pe fiecare,Dar niciodată nu-l văzui pe dînsul,Nici fața-ngălbenindu-i, nici pe eaSă-și șteargă el pe-ascuns vreodată plînsul!Ci foarte mă ruga și-mi tot cereaSă-l las din cal și să ieșim dintr-însul;Deci, cînd pe lance mîna și-o puneaȘi cînd pe sabie-n nesfîrșite rînduri,Și-n suflet învîrtea cumplite gînduri!Iar după ce-am prădat și-acea grămadăDe-averi ce-avu-n cetatea sa Priam,Atunci, avînd și partea sa de pradăȘi-un mare dar ce-ai noștri-ahei îi dam,Sui-n corăbii, neatins de spadăȘi-n toate sănătos, și ne miramDe-al său norocAșa i-am spus deci cîte-au fost ceruteDe vrerea lui, și-apoi încetinelSe duse umbra lui Ahil cel iuteCu pașii mari pe cîmpul de-asfodel,Voios de fiu și veștile plăcute,Că-i tot atît de bun pe cum fu el.Iar morții-apoi mereu veneau pe cale,

8

Spuind tot insul păsurile sale.Dar unul sîngur nu veni, că-și puseMînia-n minți, Aiant, că-ntre eroiÎn mal la nave l-am învins, cînd puseSlăvită Tetis armele-ntre noi,Pe care-Ahil, copilul său, le-avuse;Și-am vrut să știm a cărui dintre doiVor fi, iar fiii Troilor și fataLui Zevs priveau spre-a rupe judecata.Vai, cum nu vru să fac-atunci PreasfîntulSă nu-l înving în lupta ce-o purtai!Căci, iată, pentru ele-acum pămîntulCuprinse-un rege-atît de mare, vai!Pe-Aiant ce-avea și chipul și cuvîntulAl doilea dup-Ahile-ntre danai!Și-aduse-o ceart-atît de grea osîndă!Și-am zis, ca să-l împac, cu vorbă blîndă«Aiant Telamonide,-o, nepătate!Mînia ta s-o uiți nici mort nu vreiDin cauza unor arme blăstămate.Spre-a grecilor pierire marii zeiLe-au pus atunci, căci ai pierit tu, frate,Atare-un turn, cum fost-ai printre ei!Căci tu ești plîns și-acum și-a pururi zileDe toți aheii-n veci, vai tu și-AhileDar singur Zevs această vin-o poartă,Căci mult urî pe greci, și nu pe-ascuns,Și-ți dete-astfel și ție-această soartă!Dar fie-ți, rege mare,-acum de-ajunsȘi fă-ți mînia-n piept să tacă moartă,S-asculți cuvîntul meu și dă-mi răspuns!»Răspuns el însă nici atunci nu-mi dete,Ci-ntrînd adînc, se mistui-ntre cete.Văzui apoi pe Minos nepătatul,Născut din Zevs, cum judecă pe morți;În mîni cu sceptru de-aur, în palatulCel larg și vecinic cu deschise porți.Iar ei, șezînd ori stînd, spuneau păcatulȘi dreptul lor, supuși eternei sorți.Văzui apoi pe-Orion, uriașulCumplit și-aici, cutreierînd locașulȘi-n urma sa mari fiare pe livadaCea de-asfodel tîra nepotolit,Pe cîte le-ucisese cu grămadaPrin munții păduroși, cînd a trăit;Și groaznică de-aramă-n mîni, dovadaPuterii,-o ghioag-o vîntura cumplit.Văzui zăcînd pe Titiu dup-aceea,Pe cel născut din preaslăvita Geea,De nouă pletre-avînd sub dînsul locul;Și-a stînga lui și-a dreapta două găiFicatu-i sfîșiau, rupînd cu cioculȘi-adînc îi scormoneau prin măruntăi,Iar el de-a le goni n-avea mijlocul!Căci el, prin Panopeul multor văi,Nevasta-ți, Zevs, cu vorbe-a pîngărit-oPe-a ta Latona-n drumul ei spre Pito.Văzui și pe Tantal, cu mare-arsură

De-aprinsă sete, că-ntr-un loc stetea,Iar apa-i ajungea mai pînă-n gură,Și-amar de sete-n apă suferea,Dar nu putea să prind-o picătură,Căci orișicînd s-ar fi plecat să beaDin apă, ea pierea din ochi, secată,Și prund uscat vedea sub el deodată!Și rodnici pomi, cu crengile lor pline,Deasupra lui și-a jalnicei fîntîni,Cu mere dulci, cu rodii și smochine,De cap i s-atingeau, și peri bătrîni,Și-umbroși copaci ai verzilor măsline.Dar oricînd se-ntindea să prindă-n mîniVrun fruct, le ridica deodată vîntulIn sus, spre norii cei ce-umbres pămîntul.Sisif apoi, în munci chinuitoare,Sub mînile-amîndouă c-un pietroi,Și-așa deci sprijinindu-se-n picioareȘi-n mîni, el îl urca pe-un deal, și-apoiAproape-n vîrf, dincolo să-l scoboare,O mînă tare-l împingea-napoiȘi-așa vedea din cuilme-acum, sărmanul,Căzînd pe cîmp cu vuiet bolovanul,Iar el era silit din nou să ducăDe jos pe culme-acel pietroi, și-astfelPe el sudoarea-n veci nu se usucăȘi-un nor de praf stă-n veci pe lîngă el!Văzui și pe Heracle-apoi (nălucăA zeului, nu însuși zeu-acelCe-n dulce-ospăț petrece-n lumi senineȘi-n brațe-acum, ca soț, pe Hebe-o ține,Pe mîndra zînă, cea cu pulpi frumoase).Și-n juru-i țipete de morți, părîndSrtigări de paseri, cînd cu spaima-n oase,În mii de părți se-mprăștie zburînd;Iar el, asemeni nopții-ntunecoase,Cu arcu-ntins și fier pe coard-avînd,Purta-mprejur priviri îngrozitoare,Cătînd parcă mereu ce duh s-omoare.Pe pieptu-i larg avea o foarte latăCurea de aur, și-atîrnînd de eaGrozava-i sabie cea nenspăimîntată,Și urși și porci sălbateci pe curea,Și lei cu ochi de foc, și-o minunatăLucrare-a unui meșter se vedea:Ucideri de bărbați și arme rupteȘi sîngiuri, pe curea, și oști și lupte,Cum n-ar putea scobi așa ca eleMai mari lucrări alt meșter priceputDecît acel al groaznicei curele.Văzîndu-mă deci stînd, m-a cunoscutȘi-așa-ncepu, cu multe lacrimi grele:«Vai, rău fu ceasu-n care te-ai născut,Viteazule-Odiseu, dacă te poartăȘi-aici pe tine-amarnica ta soartă!Cum rea a fost și-a mea, cum știi tu bine.Căci fiu îi fui și eu lui Zevs de sus,Și-amarul meu amar fără de fine!

9

Că-i mare-amarul să te vezi supusDe-un om mai rău în toate decît tineLa cît de grele munci de el fui pus,Și-odată el, viteazule Ulise,Și-n lumea ast-a morții mă trimiseSă-i scot pe Cerber, căci mai mare muncăEl nu credea c-ar fi, din cîte auSeninii zei, cînd trude pe-om aruncă.Pe Cerber deci l-am scos, ca să i-l dauIn mîni, așa precum mi-a dat poruncă,Iar Hermes și cu-Atene m-ajutau.»A zis, pierind adînc în lumea morții,Iar eu rămasei, stînd în fața porțiiCă doar aș mai vedea dintre eroiiTrecutei vremi, căci vream să văd eroi;Dar prea se-ngrămădeau într-una roiiDe mii de mii de morți, venind spre noi,Cu vuiet mult, ca ropotele ploii,Și-o albă groază m-a cuprins apoi,Să nu-mi trimită cruda PersefoneCumplitul cap al groaznicei Gorgone.Deci repede lăsînd ăst loc de jale,Am mers la navă-n mal, iar aîor meiLe-am dat porunci să ne gătim de cale,Și-odgoanele le-au tras, intrînd și eiÎn nava cărei curs îi da la valePe rîul Ocean, în drumul ei,Dintîi puterea apei și-a vîslării,Și-un vînt apoi, frumos, din largul mării.

10 1 TEXT AND IMAGE SOURCES, CONTRIBUTORS, AND LICENSES

1 Text and image sources, contributors, and licenses

1.1 Text• Odiseea/Cartea XI Source: http://ro.wikisource.org/wiki/Odiseea/Cartea_XI?oldid=81938 Contributors: Bogdan

1.2 Images

1.3 Content license• Creative Commons Attribution-Share Alike 3.0