Odă (în metru antic)de Mihai Eminescu

“Odă (în metru antic)” face parte din ultima etapă a creaţiei eminesciene, cea bucureşteană. Aceasta este perioada capodoperelor. Acum definitivează “Luceafărul”, “Glossa”, “Scrisorile”. Prima variantă datează din perioada studiilor berlineze (1873) şi se intitulea “Odă pentru Napoleon”. Poezia a avut 11 variante, Eminescu trecand, pe rand, de la cele 13 strofe iniţiale la 8, la 7 şi, în sfârşit la cele 5 strofe ale versiunii finale.

Eminescu se inspiră din poezia lui Horaţiu (poet latin), de la care preia structura strofei safice. Poezia nu are rimă.

Gen şi specie: liric, odă, MEDITATIE FILOSOFICA; Tema: geniul ( + moartea, iubirea, cunoaşterea). Structură şi compoziţie = 5 strofe

STROFA INu credeam să-nvăţ a muri vrodată;Pururi tânăr, înfăşurat în manta-mi,Ochii mei nălţam visători la steaua

SingurătăţiiConfesiunea geniului

Primul vers - „Nu credeam să-nvăţ a muri vreodată" - explică sfâşierea interioară a poetului. A învăţa să mori implică, obligatoriu, nelinişte. Geniul nu poate învăţa să moară, pentru că „moartea" sa nu este decât o trecere în absolut, asa cum reiese de la inceputul celui de-al doilea vers: ,,pururi tanar”. tema morţii

„Infăşurarea" în mantie motivul mantalei din al doilea vers poate simboliza un anume „rang" al poetului, reprezentându-l ca pe un individ de excepţie, învelirea în mantie sugerand, la fel ca în cazul călugărilor, interiorizarea şi căutarea lui Dumnezeu şi implicit, abandonarea totală a lumii materiale.

Al treilea vers (“Ochii mei nălţam visători la steaua”) surprinde poza romantică a geniului care aspiră spre absolut, spre infinit. Recuzita romantică este abundentă: „ochii visători", motivul stelei, tema singurătăţii. Privirea devine simbolul părţii eterne, spirituale a poetului care tinde spre absolut. Singurătatea este, de fapt, orgoliul geniului şi chinul omului de rând.

Lirismul subiectiv este dat de prezenţa mărcilor eului liric: formele verbale si pronominale de pers. I („credeam”, „ mei”, „-mi”).

STROFA A II-ACând deodată tu răsărişi în cale-mi,

Suferinţă tu, dureros de dulce...Pân-în fund băui voluptatea morţii

Nendurătoare.Apariţia suferinţei

In atmosfera contemplativă şi spiritualizată îşi face apariţia „suferinţa". Folosirea perfectului simplu sugerează acut durerea pricinuită de o acţiune terminată recent: „răsărişi", „băui". Personificarea suferinţei şi folosirea apelativului pronominal „tu" ambiguizează discursul liric, opţiunile fiind suferinţa-femeie sau suferinţa-condiţie umană; cea din urma apartine unui alt registru, avand ca exemplu edificator rugăciunea lui Isus în grădina Ghetsemani (când latura umană este mult mai puternică decât cea divină şi este ispitită să anihileze absolutul din ea), precum si celebra interogaţie de pe cruce: "Eli, eli , lama sabahtani".

Cuvântul „dureros" poate sugera faptul că elevaţia spirituală se poate obţine doar prin durere, prin depăşirea probelor iniţierii. Oximoronul „dureros de dulce" explică mai clar dubla condiţie a geniului, sfâşiat între două porniri contradictorii: una spre cer şi alta spre pământ. Durerea se datorează faptului că geniul este conştient că omul din el este atras de frumuseţile obişnuitei vieţi umane, suferinţa fiind o ispită care provoacă, în cel conştient, remuşcarea.

Actul de a bea „pân-în fund voluptatea morţii / Nendurătoare" aminteşte, inevitabil, de cupa din care a băut Isus la cina cea de taină, când şi-a prezis destinul. „Voluptatea morţii / Nendurătoare" se constituie într-un alt oximoron, pentru a sublinia din nou dubla condiţie a omului care aspiră spre ideal, spre absolut, dar care este legat pentru totdeauna de pământul din care s-a născut.

STROFA A III-AJalnic ard de viu chinuit ca Nessus,Ori ca Hercul înveninat de haina-i;Focul meu a-l stinge nu pot cu toate

Apele mării.Suferinţa geniului

motivul focului / mării; prezent (specific meditatiilor filozofice, dinamizeaza si induce cititorului sentimentul participarii directe

la evenimente, dand iluzia ca acestea sunt relatate pe masura ce se desfasoara).

Eul liric oscileaza permanent între două ispite. Acest lucru va genera un chin insuportabil, comparat cu cel provocat de arderea de viu: „Jalnic, ard de viu, chinuit .../ Ori ... înveninat".

Sintagma „ard de viu" sugerează suferinţa, dar şi trăirea conştientă a acesteia si se integrează perfect întregului vers care marchează acuitatea durerii: „jalnic", "ard de viu", „chinuit". Acest rug simbolic marchează sublimarea, distrugerea pasiunilor, a învelişului trupesc, arderea a tot ce se opune elevaţiei.

Sintagma „focul meu" sugerează faptul că suferinţa pe care o îndură i se datorează în cea mai mare măsură, lui. Rugul nu este unul exterior, perceptibil prin simţurile comune, ci unul lăuntric, ascuns şi din acest motiv mistuitor. Imaginea rugului este o metaforă a propriei sfâşieri, este o aluzie la necesitatea depăşirii unei probe initiatice pentru a-şi regăsi, ca o răsplată, liniştea iniţială.

Arderea este înfăţişată la dimensiuni hiperbolice, eul poetic atingând dimensiuni macrocosmice: „Focul meu a-l stinge nu pot cu toate / Apele mării". Prin aceeaşi tehnică a ingambamentului se pune în relief intensitatea arderii, care nu poate fi oprită nici măcar cu „toate / Apele mării".

STROFA A IV-ADe-al meu propriu vis, mistuit mă vaiet,

Pe-al meu propriu rug ,mă topesc în flăcări...Pot să mai reînviu luminos din el ca

Pasărea Phoenix?Învierea

Strofa a patra reia imaginea rugului din strofa anterioara (a III-a). Dubla descendenţă a lui Isus - pământească, prin Maria, şi divină, prin Duhul Sfant - îşi are corespondenţa în sâmburele divin din geniu, dar şi în natura sa umană.

Interogaţia „Pot să mai reinviu" introduce un personaj care se regenerează la infinit, pasărea Phoenix. Convingerea eului liric este că, prin trăirea deplină a unei experienţe umane, reuşeşti să accezi la absolut, ajungând la purificare, la iluminare.

Epitetul „luminos", care implică aspectul spiritual, iniţiatic al acestei probe, anihileaza aspectul negativ al focului (pasiunii). Urmare a acestor procese, se obtine acces la purificare şi la regenerare.

Sintagma „Pasărea Phoenix“ sugerează o ipostază fabuloasă a regenerării geniului, marcând eterna căutare şi regăsire spirituală.

Motivul visului, precum si utilizarea conjunctivului exprima posibilitatea, probabilitatea si au rolul de a face trecerea de la dimensiunea reală la cea ideală.

STROFA A V-APiară-mi ochii turburători din cale,

Vino iar în sân, nepăsare tristă;Ca să pot muri linistit, pe mine

Mie redă-mă!Renunţarea şi retragerea în sine

Imperativul-imprecaţie din final („Piară-mi ochii turburători din cale") se constituie într-un refuz conştient şi hotărât al ispitei umanului.

Construcţia „vino iar" conţine cuvinte care denumesc atitudinea voluntară, prin verbul la imperativ „vino" şi dorinţa de a reveni la condiţia iniţială, netulburată si ferită de ispite „lumeşti". Adverbul „iar" pare a uşura reintegrarea în vechea stare, dar sugerează şi forţa şi impasibilitatea geniului. - LUCEAFARUL

Invocarea „nepăsării triste" din finalul celui de-al doilea vers are ca scop moartea liniştită prin recăpătarea sinelui din versul următor. Această moarte are un sens simbolic, care înseamnă, de data aceasta, să mori pentru starea ta de nedesăvârşire şi să renaşti pentru viaţa superioară, dobândită prin iniţiere. Redobândirea sinelui semnifică renunţarea la umanul şi materialul din el.

Se trece la prezent, pentru a sugera un chin etern, un conflict permanent între spirit şi materie, care are loc în orice fiinţă umană.

CLASICEminescu aspiră spre perfecţiunea formală, de factură clasică, prin supunere la rigorile strofei safice,

adică prin respectarea tiparului rigid al unei poezii cu formă fixă.

ROMANTICEul liric trăieşte experienţa iniţiatică la nivelul simţurilor ardente (motivul focului), el are şansa sau

poate obligaţia de a depăşi neliniştea, patimile specifice omului de rând.