octombrie 2015 Revista de Jurisprudență europeană · Într-o hotărâre recentă[1],...

Revista deJurisprudență

europeană

Anul I ▪ Nr. 1

Director editorial adj.:dr. Laura Vlăducă

Redactor şef:dr. Carmen Moldovan

ReVISTA De

Jurisprudențăeuropeană

Din cuprinsJudecător Răzvan ANGHEL

›› Revizuirea drepturilor de asigurări sociale. Compatibilitatea cu exigenţele Convenţiei pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale. Condiţii. Decizia de inadmisibilitate pronunţată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în cauza Barbara Saj contra Poloniei. Jurisprudenţă naţională

Dr. Carmen MOLDOVAN›› Încălcarea prezumţiei de nevinovăţie prin declaraţii publice ale

purtătorului de cuvânt al unei instanţe anterior pronunţării hotărârii judecătoreşti. Hotărârea pronunţată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în cauza Neagoe c. România

›› Bunuri naţionalizate sau confiscate de stat în timpul regimului comunist. Principiul securităţii raporturilor juridice

›› Încălcare a dreptului de acces la o instanţă ca urmare a anulării recursului, întrucât nu ar fi fost achitată taxa judiciară de timbru deşi s-a făcut dovada plăţii respective

›› Evaziune fiscală. Repararea unui prejudiciu material deşi acţiunea civilă aferentă nu a fost introdusă în termenul legal

›› Dreptul la apărare. Lipsa unui avocat în timpul interogatoriului din arestul poliţiei

›› Incompatibilitate. Practicarea simultană a profesiilor de avocat şi medic

›› Proprietate. Anularea vânzării la licitaţie a unui bun imobil. Con-se cinţe cu privire la vânzarea ulterioară a acestuia către un terţ

octombrie 2015apare în fiecare lună

›› Director editorial: Adriana PENA ››

2

Cuprins IndexA

Acces la instanță ............................................ 23Acțiunea civilă în procesul penal ................... 25Arestare .......................................................... 27Asigurări sociale ............................................... 4Asistență medicală ......................................... 15Avocat ............................................................. 32

BBună-credință ................................................... 35Bunuri naționalizate ........................................ 21

CCăi de atac ......................................................... 23Contract de împrumut ................................... 35

DDetenție nelegală ...........................................17Discriminare ..................................................30Dreptul la apărare ..........................................27Dreptul la libertate și siguranță ....................17Dreptul la viață ..............................................15

EEvaziune fiscală ..............................................25

FFuncție publică ...............................................30

GGaranții procesuale ........................................12

IImobil .............................................................35Interzicerea torturii .......................................16Ipotecă ............................................................35

continuarea pe pagina următoare »continuarea pe pagina următoare »

Asigurări sociAleRevizuirea drepturilor de asigurări sociale. Compa tibi-li tatea cu exigenţele Convenţiei pentru Apărarea Drep-tu rilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale. Condiţii. Decizia de inadmisibilitate pronunţată de Curtea Euro-peană a Drepturilor Omului în cauza Barbara Saj contra Po loniei. Jurisprudenţă naţională « Răzvan ANGHEL ... 4

Garanţii procesuAleÎncălcarea prezumţiei de nevinovăţie prin declaraţii publice ale purtătorului de cuvânt al unei instanţe anterior pronunţării hotărârii judecătoreşti. Hotărârea pronunţată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în cauza Neagoe c. România « Carmen MOLDOVAN ..... 12

Dreptul la viaţăMoartea unui nou-născut din cauza unui refuz de a acorda asistenţă medicală de urgenţă în spitalele publice « Cauza Asiye Genc c. Turquie , hotărârea din 27 ianuarie 2015 ...............................................................................15

interzicerea torturiiTratamente inumane sau degradante. Presupusa supra-aglo merare a închisorilor « Cauza Muršić c. Croaţiei, hotărârea din 12.03.2015 .....................................................16

Dreptul la libertate şi la siguranţăDetenţie nelegală « Cauza Sâncrăian c. României, hotărârea din 14 ianuarie 2014 ...................................................... 17

Proces EchitAbilBunuri naţionalizate sau confiscate de stat în timpul regimului comunist. Principiul securităţii raporturilor juridice « Cauza Avram c. României, hotărârea din 16 septembrie 2014 ............................................................. 21

3

ÎÎnchisori ..........................................................16

MMedic ..............................................................32

pPedeapsă cu închisoarea ................................ 17Pensie ................................................................4Poliție politică ................................................ 30Prezumție de nevinovăție ............................. 12Proces echitabil ................... 12, 21, 23, 25, 27Profesii ........................................................... 32Proprietate ..................................................... 35Publicitate imobiliară .................................... 35

RRegim comunist ............................................ 30Revizuire pensie ................................................4

sSecuritatea raporturilor juridice ....................21Spital public ....................................................15Subprefect .......................................................30

tTaxă judiciară de timbru ................................23Termen ............................................................25Tratamente inumane sau degradante ...........16

vVânzare la licitație ..........................................35Viață privată ............................................30, 32

Cuprins (continuare)

Încălcare a dreptului de acces la o instanţă ca urmare a anulării recursului, întrucât nu ar fi fost achitată taxa judiciară de timbru deşi s-a făcut dovada plăţii respective « Cauza Hietsch c. României, hotărârea din 23 septembrie 2014 ............................................................................... 24

Evaziune fiscală. Repararea unui prejudiciu material deşi acţiunea civilă aferentă nu a fost introdusă în termenul legal « Cauza Oţet c. României, hotărârea din 25 martie 2014 ..............................................................................26

Dreptul la apărare. Lipsa unui avocat în timpul inte-ro gatoriului din arestul poliţiei « Cauza Potcoavă c. României, hotărârea din 17 decembrie 2014 ...............29

respectarea vieţii private şi de FAmilieRespingerea cererii de reintegrare în funcţia publică din cauza colaborării cu poliţia politică a regimului comunist « Cauza Naidin c. României, hotărârea din 21 octombrie 2014 ..............................................................................31

Incompatibilitate. Practicarea simultană a profesiilor de avocat şi medic « Cauza Mateescu c. României, hotărârea din 14 ianuarie 2014 ......................................................33

Protecţia proprietăţiiProprietate. Anularea vânzării la licitaţie a unui bun imobil. Consecinţe cu privire la vânzarea ulterioară a acestuia către un terţ « Cauza Bucias c. României, hotărârea din 1 octombrie 2014 ............................................. 36

4 Revista de Jurisprudenţă Europeană nr. 1/2015 » Litteris e-Publishing

Asigurări sociale

ASIGURĂRI SOCIALE

Revizuirea drepturilor de asigurări sociale. Compatibilitatea cu exigenţele Convenţiei pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale. Condiţii. Decizia de inadmisibilitate pronunţată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în cauza Barbara Saj contra Poloniei. Jurisprudenţă naţională

Judecător Răzvan ANGHEL Curtea de Apel Constanţa, Preşedinte Secţia I civilă

§1. Prezentarea situaţiei de fapt

Reclamanta a devenit, în anul 1997, beneficiara unei pensii anticipate cuvenite persoanelor cu copii care necesită o îngrijire permanentă din cauza stării de sănătate, avându-se în vedere în acest sens o adeverinţă medicală.

În anul 2009, autoritatea competentă a emis două decizii, una prin care se dispunea încetarea plăţii pensiei şi alta prin care se revoca decizia de acordare a pensiei din 1997. Reclamantei nu i s-a cerut să restituie pensia încasată până la acel moment.

Contestaţiile reclamantei au fost respinse de instanţe reţinându-se, pe baza probatoriului administrat, că, în realita-te, copilul reclamantei nu a suferit niciodată de boala atestată prin actul medical depus de în vederea obţinerii pensiei.

În februarie 2012, Curtea Constituţională a Poloniei a declarat neconstituţional textul de lege în baza căruia a avut loc revocarea deciziei de pensie, reţinând că acesta încalcă principiul supremaţiei legii şi dreptul la securitate socială întrucât permitea reevaluarea fără limite în timp a dovezilor care au constituit temei pentru acordarea pensiei şi, tot-odată, nu respecta un just echilibru între interesul public şi dreptul individului la securitate socială.

Urmare a deciziei Curţii Constituţionale, reclamanta a obţinut o reluare a judecăţii, instanţa anulând în cele din urmă deciziile contestate şi acordând acesteia pensia retroactiv de la data încetării plăţii, reţinând că deciziile respec-tive nu mai aveau temei legal.

Atât în timpul în care a beneficiat de pensie cât şi ulterior sistării plăţii ei, reclamanta a fost angajată, având venituri de natură salarială.

Într-o hotărâre recentă[1], pronunţată în cauza Barbara SAJ contra Poloniei, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a avut ocazia să examineze din nou problema revizuirii unor drepturi de asigurări sociale.

Reţinând şi de această dată incidenţa protecţiei oferite de art. 1 din Primul Protocol la Convenţie în privinţa aces-tor drepturi, Curtea a respins plângerea având în vedere concluziile analizei în concret a măsurii din perspectiva cri-teriului proporţionalităţii acesteia cu scopul urmărit, după ce deja stabilise în jurisprudenţa anterioară posibilitatea existenţei unei astfel de ingerinţe din perspectiva fundamentării sale legale şi a scopului legitim urmărit.

Problema analizată vizează numai situaţia în care autoritatea competentă constată erori în stabilirea unor drep-turi de asigurări sociale, punându-se în discuţie tocmai îndreptăţirea beneficiarului la obţinerea acelor drepturi sau cuantumul beneficiilor, iar nu consecinţele determinate de intrarea în vigoare a unor acte normative asupra existenţei sau cuantumului unor astfel de drepturi[2].

(cuvinte cheie: asigurări sociale, pensie, revizuire pensie)

[1] Din 16 iunie 2015 (cererea nr.10920/12); textul în limba engleză publicat la www.echr.coe.int.[2] Aspecte ce au făcut obiectul unor cauze precum Constantin Abăluţă şi alţii contra României sau Ana Maria Frimu şi alţii contra României.

5Revista de Jurisprudenţă Europeană nr. 1/2015 » Litteris e-Publishing

Asigurări sociale

§2. Opinia Curţii

Curtea [1] a reamintit că orice interferenţă a unei autorităţi publice în liniştita posesie a unui bun trebuie să fi legală, realizată în interes public şi să urmărească un scop legitim prin mijloace proporţionale cu scopul urmărit.

Curtea a reiterat concluziile sale anterioare în sensul că, în principiu, autorităţilor publice nu trebuie să li se interzică să îşi corecteze greşelile, chiar acelea rezultând din propria lor neglijenţă, şi că au posibilitatea de a revizui dreptul la pensie al unui beneficiar [2].

În această privinţă, Curtea a concluzionat că decizia prin care reclamanta a fost lipsită de pensie a constituit o inter-ferenţă cu posesia sa în sensul art. 1 din Protocolul 1 la Convenţie dar această interferenţă a fost prevăzută de lege şi a urmărit un scop legitim.

Analizând proporţionalitatea măsurii, Curtea a reţinut că această cauză diferă substanţial faţă de cauze privind ace-laşi tip de interferenţă, cauze în care beneficiarii demisionaseră pentru a obţine pensia, aceasta era unicul lor venit, iar revocarea ei intempestivă i-a supus unor sarcini excesive în condiţiile în care au fost lăsaţi fără nici o sursă de venit şi nici o perspectivă de a găsi rapid un loc de muncă [3].

Din contră, reclamanta nu a fost lipsită total şi imediat de venituri ca efect al revocării dreptului său la pensie, de vreme ce a beneficiat şi de salariu într-o perioadă în care a încasat şi pensia şi a beneficiat de salariu încă doi ani după sistarea plăţii pensiei.

Curtea mai reţine suplimentar că, urmare a deciziei Curţii Constituţionale, procedura judiciară a fost redeschisă şi, în final, reclamanta a avut câştig de cauză, instanţa acordându-i pensia retroactiv, de la data încetării plăţii.

Curtea a respins, în consecinţă, plângerea ca inadmisibilă.

§3. Scurtă analiză a deciziei

Într-o hotărâre anterioară, pronunţată în cauza Moska contra polonieil [4], Curtea a avut în vedere că întârzierea cu care autorităţile au revizuit dosarul de pensie a fost relativ mare, de zece luni, timp în care decizia de pensie a produs efecte, iar faptul că reclamantului nu i s-a pretins restituirea sumelor încasate necuvenit nu atenuează suficient efec-tele măsurii. Curtea a mai reţinut că, în contextul protecţiei drepturilor de proprietate, trebuie acordată o importanţă particulară principiului bunei guvernanţe, fiind de dorit ca autorităţile publice să acţioneze cu mare atenţie, în particu-lar atunci când este vorba de probleme de o vitală importanţă pentru indivizi, cum sunt drepturile de asigurări sociale şi alte drepturi de proprietate. Curtea a concluzionat astfel că autorităţile, descoperindu-şi greşeala, nu şi-au îndeplinit obligaţia de a acţiona în timp util şi într-o manieră corespunzătoare.

Curtea a avut în vedere importanţa justiţiei sociale, considerând că, în principiu, autorităţile publice nu ar trebui împiedicate să îşi corecteze greşelile, chiar cele ce rezultă din propria neglijenţă, întrucât o concluzie contrară contra-vine doctrinei îmbogăţirii fără justă cauză şi, totodată, ar fi incorect pentru ceilalţi indivizi care contribuie la fondul de asigurări sociale, în particular pentru cei cărora li s-a refuzat un beneficiu din cauză că nu au îndeplinit condiţiile legale, conducând în acelaşi timp la validarea folosirii inadecvate a resurselor publice limitate, ceea ce ar fi în sine contrar interesului public.

Cu toate acestea, Curtea a reţinut că acest principiu nu poate prevala în situaţia în care individului în cauză i se cere să suporte o sarcină excesivă ca rezultat al măsurilor care îl lipsesc de un beneficiu. Totodată, atunci când greşeala a fost cauzată chiar de autorităţi, fără nici o greşeală a unui terţ, trebuie să existe o abordare diferită a proporţionalităţii pentru a determina dacă sarcina născută a fost excesivă pentru reclamant.

În concret, Curtea a reţinut că, urmare a măsurii adoptate, reclamanta a fost pusă în situaţia de a rămâne fără nici un venit de la o zi la alta, pensia fiind singurul său venit; Curtea a mai avut în vedere potenţialul risc ca, din cauza vâr-stei şi a realităţii economice a ţării, reclamanta să aibă dificultăţi semnificative în identificarea unui loc de muncă. În plus, s-a mai avut în vedere că, deşi reclamanta ar fi avut dreptul la un alt tip de pensie anticipată imediat ce a pierdut

[1] Paragrafele 34-42.

[2] În acest sens şi hotărârile pronunţate în cauzele Moskal v. Poland, nr. 10373/05, 15 septembrie 2009, §73 şi Iwaszkiewicz v. Poland, nr. 30614/06, §§53 şi 70, 26 iulie 2011.

[3] De exemplu în cauzele Moskal and Antoni Lewandowski.

[4] paragrafele 69, 70, 72,73, 74, 75, textul în limba engleză publicat la www.echr.coe.int.


Asigurări sociale

dreptul la pensia specială, acest drept nu i-a fost recunoscut decât în octombrie 2005 şi, deşi drepturile au fost stabilite începând cu octombrie 2002, sumele cuvenite au fost plătite fără nici o dobândă iar pensia cuvenită a fost cu 50% mai mică.

Pe de o parte, aşadar, se reţine compatibilitatea procedurii de revizuire a drepturilor de pensie, chiar în cazul re-vocării acestui drept, cu atât mai mult în cazul reducerii cuantumului ei, cu prevederile convenţiei, şi chiar dacă este vorba de o greşeală a autorităţilor, excluzând deci culpa beneficiarului.

Aceasta nu înlătură însă obligaţia de a analiza proporţionalitatea măsurii cu scopul urmărit, în fiecare caz particular.

În această privinţă, comparând concluziile Curţii în cauza Moskal cu cele din cauza Barbara Saj contra Poloniei, apar deosebit de relevante următoarele aspecte:

• dacă drepturile de asigurări sociale au fost stabilite greşit din culpa exclusivă a autorităţii publice sau există şi o culpă a beneficiarului sau a unui terţ

• intervalul de timp după care autorităţile au acţionat pentru remedierea erorii

• dacă reclamantului i se pretinde restituirea sumelor încasate necuvenit

• dacă reclamantul are şi alte venituri,

• dacă pentru obţinerea pensiei reclamantul a renunţat la alte venituri

• dacă reclamantul are perspectiva de a obţine rapid un loc de muncă sau alte venituri

• dacă lipsirea de venituri are loc intempestiv

• dacă reclamantul ar fi avut dreptul la un alt tip de venit în sistemul asigurărilor sociale şi dacă acest drept a fost recunoscut în timp rezonabil

§4. Jurisprudenţă naţională

Cadrul legal în România îl constituie art.107, art. 113, art.179 şi art.180 din Legea nr. 263/2010 [1], anterior intrării în vigoare a acestei legii fiind aplicabile prevederile art. 89, art. 91 şi art. 187 din Legea nr. 19/2000 [2].

Prevederile legale indicate permit revizuirea deciziilor de pensie fără o limitare în timp.

Totodată, din textele legale indicate, rezultă, pe de o parte, că sumele încasate necuvenit nu pot fi pretinse în totali-tate ci numai pentru trei ani anterior emiterii deciziei prin care se sistează plata pensiei sau este redus cuantumul său, cu excepţia cazului în care prejudiciul este generat de săvârşirea unei infracţiuni.

Pe de altă parte, sistarea are loc cu efect imediat însă restituirea sumelor încasate necuvenit se poate face prin re-ţineri succesiv, de obicei fiind vorba de o executare silită în limitele prevăzută de lege (art.729 Cod.pr.civ.).

[1] Privind sistemul unitar de pensii public. Art. 107 - (1) In situatia in care, ulterior stabilirii si/sau platii drepturilor de pensie, se constata diferente intre sumele stabilite si/sau platite si cele legal cuvenite, casa teritoriala de pensii, respectiv casa de pensii sectoriala opereaza, din oficiu sau la solicitarea pensionarului, modificarile ce se impun, prin decizie de revizuire.(2) Sumele rezultate in urma aplicarii prevederilor alin. (1) se acorda sau se recupereaza, dupa caz, in cadrul termenului general de prescriptie, calculat de la data constatarii diferentelor.Art. 113-(1) In sistemul public de pensii, plata pensiei inceteaza incepand cu luna urmatoare celei in care a intervenit una dintre urmatoarele cauze:b) pensionarul nu mai indeplineste conditiile legale in temeiul carora i-a fost acordata pensiaArt. 179- (1) Sumele incasate necuvenit cu titlu de prestatii de asigurari sociale se recupereaza de la beneficiari in termenul general de prescriptie de 3 ani.Art. 180-(1) Sumele incasate necuvenit cu titlu de prestatii de asigurari sociale, ca urmare a unei infractiuni savarsite de beneficiar, se recupereaza de la acesta, de la data primei plati a sumelor necuvenite, plus dobanzile aferente, pana la recuperarea integrala a prejudiciului.

[2] Privind sistemul public de pensii si alte drepturi de asigurari sociale.Art. 89-(1) In situatia in care se constata erori in stabilirea si in plata drepturilor de pensie, se vor opera revizuirile si modificarile legale, atragand, dupa caz, raspunderea celor vinovati.(2) La sfarsitul fiecarui an calendaristic drepturile de pensie se revizuiesc din oficiu, daca elementele avute in vedere la calculul initial al pensiei, pentru perioadele de stagiu ulterioare datei de 1 aprilie 2001, au suferit modificari inscrise si confirmate in Declaratia privind evidenta nominala a asiguratilor si a obligatiilor de plata catre bugetul asigurarilor sociale de stat, depusa de angajator pana la data de 31 decembrie a fiecarui an la casa teritoriala de pensiiArt. 91- (1) Plata pensiei inceteaza incepand cu luna urmatoare celei in care:b) beneficiarul nu mai indeplineste conditiile legale in temeiul carora i-a fost acordata pensiaArt. 187- (1) Sumele incasate necuvenit cu titlu de prestatii de asigurari sociale se recupereaza de la beneficiari in termenul de prescriptie de 3 ani.Art. 188- (1) Sumele incasate necuvenit, cu titlu de prestatii de asigurari sociale, ca urmare a unei infractiuni savarsite de beneficiar, se recupereaza de la acesta, de la data primei plati a sumelor necuvenite, plus dobanzile aferente, pana la recuperarea integrala a prejudiciului.


Asigurări sociale

Trebuie totodată făcută o distincţie între revizuirea deciziei de pensie care implică numai o reducere a cuantumului acesteia sau lipsirea doar de unele venituri suplimentare şi cea care implică lipsirea totală de pensie.

În sfârşit, se impun a fi remarcate actele normative prin care beneficiarii de drepturi de asigurări sociale au fost exoneraţi de plata unor diferenţe de drepturi stabilite în mod eronat [1], fiind excluse în principiu din domeniul de apli-care al acestora acele situaţii în care debitul a fost generat de culpa beneficiarului, cum ar fi folosirea unor documente care atestă situaţii nereale [2].

4.1. Situaţii în care s-a reţinut că pot fi revizuite drepturile de asigurări sociale şi trebuie restituite sumele plătite din eroare

4.1.1. Plata unui cuantum mai mare al pensiei în urma aplicării unor majorări în mod automat, prin folosirea unei aplicaţii informatice, de către o casă de pensii care nu le datora, justifică recuperarea sumelor plătite în plus [3]. S-au reţinut următoarele motive:

”Ceea ce este în discuţie este numai existenţa obligaţiei pârâtei de a calcula majorarea punctajului pentru grupe superioare de muncă şi să plătească diferenţele de pensie reclamantului.

Într-adevăr, pârâta nu trebuia să calculeze majorarea de punctaj stabilită de art. 169 din Legea nr. 263/2010 şi să plătească diferenţe de pensie reclamantului pentru motivul că acesta nu plăteşte reclamantului o pensie pentru limită de vârstă.

Pensia pentru limită de vârstă este plătită reclamantului de Casa Sectorială de Pensii a Ministerului Apărării Naţionale ca urmare a faptului că reclamantul a optat în anul 1995 pentru pensia militară de stat şi ca o consecinţă a aplicării Legii nr. 119/2010 prin care aceste pensii au fost transformate în pensii în înţelesul Legii nr. 19/2000.

Ca urmare, orice recalculare sau revizuire a pensiei reclamantului cade în sarcina Casei sectoriale de Pensii a Ministerului Apărării Naţionale, care nu este însă parte în cauză astfel încât aceste aspecte nu pot face obiectul jude-căţii în prezentul apel.

Pârâta Casa Judeţeană de Pensii plăteşte reclamantului numai drepturile corespunzătoare contribuţiei la pensia suplimentară.

Ca urmare, calcularea majorării punctajului conform de art. 169 din Legea nr. 263/2010 pentru pensia încasată de reclamant de la altă casă de pensii, cu consecinţa unor plăţi suplimentare, s-a făcut din eroare, sumele încasate fiind necuvenite în raport cu Casa Judeţeană de Pensii care nu avea această obligaţie de plată faţă de reclamant.

[...], în conformitate cu art.179 din Legea nr. 263/2010, aceste sume trebuie recuperate, fiind încasate necuvenit, din perspectiva dispoziţiilor legale fiind lipsit de relevanţă motivul pentru care s-a ajuns la încasarea unor sume necu-venite, cum este în cauză aplicarea majorării punctajului în sistem informatizat automat, tuturor persoanelor înscrise în baza de date cu perioade de activitate în grupe superioare de muncă.”

4.1.2. Este justificată recuperarea sumelor plătite cu titlu de indemnizaţie pentru însoţitor atunci când aceste drepturi au fost plătite fără să fi fost îndeplinite condiţiile de acordare, urmare a înregistrării din eroare în baza de date a unei persoane în calitate de beneficiar [4]. S-au reţinut următoarele motive:

”În cauză este esenţială împrejurarea că debitul care face obiectul deciziei contestate a rezultat din încasarea de către apelantă a indemnizaţiei pentru însoţitor prevăzută de art.77 din Legea nr. 263/2010.

[1] Legea nr. 120/2014 pentru scutirea de la plata a unor debite ale persoanelor provenite din sistemul de asigurari sociale al agricultorilor catre bugetul de stat; articolul 2 din Legea nr. 241/2013 privind stabilirea unor masuri in domeniul pensiilor acordate beneficiarilor proveniti din sistemul de aparare, ordine publica si siguranta nationala; articolul XXII din Legea nr. 2/2013 privind unele masuri pentru degrevarea instantelor judecatoresti, precum si pentru pregatirea punerii in aplicare a Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedura civila; articolul IX din Ordonanta de urgenta a Guvernului nr. 4/2013 privind modificarea Legii nr. 76/2012 pentru punerea in aplicare a Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedura civila, precum si pentru modificarea si completa-rea unor acte normative conexe, aprobata cu modificari si completari prin Legea nr. 214/2013; Legea nr. 125/2014 privind scutirea de la plata a unor debite provenite din pensii a fost publicata in Monitorul Oficial, partea I, nr. 700, din 24 septembrie 2014.

[2] Art. 2 din Legea nr.125/2014: “Debitele care au drept cauza culpa debitorului, cum ar fi folosirea de catre acesta a unor documente eliberate cu nere-spectarea legii, declararea de catre acesta a unor date neconforme realitatii, care au avut drept urmare stabilirea eronata a pensiei, nerespectarea obligati-ilor care revin, potrivit legii, pensionarilor, inclusiv cele referitoare la cumulul pensiei cu venituri salariale, asimilate salariilor sau, dupa caz, cu venituri din activitati independente, nu fac obiectul scutirii de la plata si al restituirii, potrivit prevederilor prezentei legi”.

[3] Curtea de Apel Constanţa - Secţia I Civilă - Decizia nr. 30/AS din 28 ianuarie 2015 (nepublicată).

[4] Curtea de Apel Constanţa - Secţia I Civilă- Decizia nr. 1/AS din 14 ianuarie 2014 (nepublicată).


Asigurări sociale

Aşadar, în cauză nu este vorba despre drepturi de pensie încasate în plus ca urmare a unei greşite determinări a punctajului mediu anual sau, în general, a valorii pensiei, pentru a fi aplicabile prevederile art. 107 al.1 din Legea nr. 263/2010.

Astfel, numai în situaţia în care drepturile de pensie au fost greşit calculate şi, ca urmare, s-a încasat o sumă necu-venită, se impune mai întâi emiterea unei decizii de revizuire a pensiei şi, în funcţie de rezultatul revizuirii, se pot stabili eventuale sume încasate necuvenit care să fie recuperate.

În cazul apelantei, însă, este vorba de o plată necuvenită efectuată cu titlu de indemnizaţie de însoţitor, prestaţie de asigurări sociale reglementată distinct de art. 77 din Legea nr. 263/2010, fără ca aceasta să fi avut vreun temei, fiind vorba doar de înregistrarea din eroare a reclamantei ca beneficiară a acestui drept în sistemul informatic care gestionează situaţia plăţilor.

Ca urmare, nu era necesar a se emite anterior o decizie de revizuire, o astfel de procedură fiind lipsită de obiect iar temeiul recuperării sumelor plătite în plus nu este art.107 al.2 din Legea nr. 263/2010.

Împrejurarea că plăţile s-au făcut din culpa unor funcţionari ai intimatei este de asemenea fără relevanţă.

Astfel, în cauză nu este vorba despre o răspundere delictuală a apelantei, pentru ase pune problema lipsei sale de culpă.

În cauză, temeiul obligării apelantei la restituirea sumelor încasate necuvenit este art.179 din Legea nr.263/2010 fiind vorba de o plată nedatorată, iar textul legal nu condiţionează în nici un mod obligaţia de restituire a sumelor încasate necuvenit de vreo culpă a asiguratului.”

4.1.3. Este justificată recuperarea sumelor plătite în plus atunci când a fost stabilit un cuantum mai mare al in-demnizaţiei cuvenite în temeiul Legii nr. 341/2004 [1], urmare a folosirii unei baze de calcul greşite a acesteia [2]. S-au reţinut următoarele motive:

”[...] pârâta a efectuat plata unor sume la care reclamantul nu era îndreptăţit prin calcularea indemnizaţiei în mod greşit în sensul aplicării modalităţii de calcul prevăzute de Legea nr. 341/2004 în loc să aplice formula de calcul stabilită cu titlu derogatoriu de Legea nr.118/2010 şi Legea nr.285/2010.

Nu se poate reţine că Legea nr.285/2010 nu este aplicabilă în condiţiile în care aceasta reglementează, pe lângă măsuri privind salarizarea personalului remunerat din fonduri publice, şi modul de calcul al indemnizaţiei prevăzute de Legea nr. 341/2004 în mod expres.

În conformitate cu art. 179 din Legea nr.263/2010 Casa Judeţeană de Pensii a procedat la recuperarea sumelor de bani achitate în plus cu respectarea termenului de prescripţie de 3 ani, astfel ca decizia de imputare este legala şi temeinica.

Contrar susţinerilor recurentului, prin decizia contestată s-a stabilit recuperarea numai a sumei de 846 lei reprezen-tând diferenţa de indemnizaţie greşit calculată iar nu cuantumul integral al indemnizaţiilor încasate în perioada ianu-arie 2011 – martie 2012, valoarea cumulată a acestora fiind în mod evident superioară; o astfel de valoare a sumelor imputate nu este evidenţiată nici în situaţia plăţilor depusă de intimata pârâtă. Astfel, potrivit buletinului de calcul al diferenţelor de restituit rezultă că totalul net al sumelor stabilite în perioada relevantă a fost de 37.677 iar diferenţa de restituit de numai 65 lei într-una din perioade şi 22 lei în lunile din anul 2012, rezultând un total de 846 lei.”

În situaţiile expuse, ceea ce s-a recuperat a fost numai o mică parte din pensie, constituind o majorare necuvenită, o indemnizaţie suplimentară pensiei sau o mică parte a unei indemnizaţii cu caracter special, reclamanţii nefiind lipsiţi de întreg venitul astfel încât rămâne aplicabil principiul conform căruia autoritatea administrativă poate corecta o ast-fel de eroare chiar dacă îi este imputabilă, iar beneficiarul nu are nici o culpă, nefiind puse probleme din perspectiva proporţionalităţii măsurii.

[1] Legea recunostintei pentru victoria Revolutiei Romane din Decembrie 1989 si pentru revolta muncitoreasca anticomunista de la Brasov din noiembrie 1987.

[2] Curtea de Apel Constanţa - Secţia I Civilă - Decizia nr. 710/AS din 10 decembrie 2013 (nepublicată); în cauză s-a avut în vedere şi faptul că această indemnizaţie nu se bazează pe conntibuţiile beneficiarului.


Asigurări sociale

4.2. Situaţii în care sistarea plăţii pensiei a fost considerată incorectă şi recuperarea sumelor plătite lipsită de temei

4.2.1. Atunci când se constată că, la data acordării pensiei, beneficiarul nu îndeplinea condiţiile legale, însă aces-tea au fost îndeplinite ulterior, cu mai mult de trei ani anterior constatării erorii în acordarea pensiei, nu se poate dispune sistarea plăţii acesteia dar nici recuperarea sumelor încasate necuvenit.

În acest sens s-au reţinut următoarele [1]:

”Recurenta însăşi arată că, dacă nu mai este valorificată o perioadă de activitate în grupa II de muncă, reclamantul nu ar mai fi îndeplinit condiţiile de pensionare la data de 01.05.2000 ci la data de 23.05.2002.

Ca urmare, acceptând chiar susţinerile recurentei, ar rezulta că reclamantul a încasat pensie în mod necuvenit în perioada 01.05.2000 - 23.05.2002.

După data de 23.05.2002, chiar potrivit susţinerilor recurentei, reclamantul era îndreptăţit la pensie pentru limită de vârstă.

În consecinţă, pensia încasată de reclamant după data de 23.05.2002 nu poate fi considerată a fi necuvenită în sensul art.179 din Legea nr. 263/2010 şi ca urmare sumele încasate după această dată cu titlu de pensie nu trebuie restituite şi nu pot fi imputate reclamantului.

Întrucât nu s-a făcut dovada existenţei unei situaţii care să se încadreze în prevederile art. 180 din Legea nr. 263/2010, rezultă că recurenta putea recupera sumele încasate necuvenit cu titlu de pensie numai în condiţiile art. 179 al.1 din aceeaşi lege, în interiorul termenului de prescripţie de 3 ani.

Pe de altă parte, nu se poate considera că, la data emiterii deciziei de încetare a plăţii pensiei – 09.03.2012, recla-mantul nu mai îndeplinea condiţiile legale de acordare a pensiei în sensul art. 113 al.1 lit.b) din Legea nr. 263/2010 invocat de recurentă de vreme ce chiar aceasta arată că reclamantul îndeplinea aceste condiţii încă din 23.05.2002. Ca urmare plata pensiei nu putea înceta pentru acest motiv.

Recurenta ar fi putut emite o astfel de decizie de încetare a plăţii în temeiul art.138 al.1 lit.b) din Legea nr. 19/2000 (care se referea la acelaşi caz ca şi art. 113 al.1 lit.b) din Legea nr. 263/2010) numai până la 23.05.2002.”

În acelaşi sens s-a reţinut că nu poate fi sistată plata pensiei atunci când ar fi fost îndeplinite condiţiile de pensiona-re la o dată ulterioară, dar anterior deciziei de încetare a plăţii, chiar dacă nu ar fi fost valorificat un anumit stagiu de cotizare atestat de adeverinţe cu privire la care casa de pensii consideră că nu reflectă realitatea [2], în acest caz putând opera cel mult o reducere a cuantumului pensiei. S-a mai avut în vedere, suplimentar, că „reclamantul a formulat o nouă cerere de pensionare de îndată ce a luat cunoştinţă de decizia de încetare a plăţii pensiei şi de decizia de dare în debit” şi „acesta nu avea cum să formuleze o nouă cerere de pensionare în noiembrie 2003 în baza Legii nr. 19/2000, atât timp cât avea deja o decizie de pensionare pentru limită de vârstă emisă în baza Legii nr. 3/1977, iar pârâta nu i-a adus la cunoştinţă că nu îndeplinea condiţiile de pensionare motivat de faptul că anumite adeverinţe nu pot fi luate în considerare întrucât nu ar corespunde realităţii”. Aceeaşi soluţie a fost pronunţată în cazul în care reclamantul a men-ţionat în mod eronat ca dată a naşterii sale anul 1943 în loc de 1945 cum era corect astfel ca aceasta eroare a condus la stabilirea şi plata unor drepturi la pensie ce nu i se cuveneau încă din anul 1998, deşi acesta nu îndeplinea condiţia de vârsta cerută de art.14 din legea nr.3/1977, dar a îndeplinit această condiţie după doi ani [3]. În acest sens, s-au avut în vedere, ca argumente suplimentare şi următoarele:

„Reclamantul nu contestă că a completat în mod greşit cererea de pensionare cu data naşterii greşită însă tot atât de adevărat este şi faptul că odată cu cererea de pensionare s-a depus şi cartea de muncă, copie de pe buletin şi ade-verinţe de la angajatori cu perioada lucrată iar în aceste înscrisuri este de fiecare data menţionată în mod corect data naşterii 1945 însă pârâta nu a observat acest lucru.

De asemenea, tot pârâta a emis după anul 1998 mai multe decizii de recalculare a pensiei şi de fiecare data a trecut data corecta astfel ca nu se poate susţine că eroarea strecurată la început nu a putut fi îndreptată pe parcurs”.

Aceste soluţii sunt în acord cu exigenţele Curţii Europene a Drepturilor Omului în sensul că nu se poate accepta sistarea plăţii pensiei în totalitate pentru motivul că asiguratul nu îndeplinea condiţiile legale la data acordării acesteia ca urmare a erorii casei de pensii, fără ca beneficiarul să fi săvârşit o infracţiune pentru obţinerea pensiei, în condiţiile

[1] Curtea de Apel Constanţa - Secţia I Civilă - Decizia nr. 588/AS din 8 octombrie 2013 (nepublicată).

[2] Curtea de Apel Constanţa - Secţia I Civilă - Decizia nr. 74/AS din 15 Aprilie 2014 (nepublicată).

[3] Curtea de Apel Constanţa - Secţia I Civilă - Decizia nr. 229/AS din data de 23 aprilie 2013 (nepublicată).


Asigurări sociale

în care, între timp, acesta a îndeplinit condiţiile legale privind stagiul minim de cotizare şi vârsta standard de pensio-nare, soluţia contrară fiind considerată relevantă de Curte în cauza Moskal pentru a reţine caracterul excesiv al sarcinii suportate de reclamant.

4.2.2. Pensia nu poate fi sistată pentru motivul că, deşi la data acordării acesteia casa de pensii a avut în vedere anumite înscrisuri doveditoare, în special carnetul de muncă, după o perioadă foarte îndelungată de timp, de mai mulţi ani, aceasta consideră că pensia a fost din eroare acordată întrucât, în urma unor verificări în fondul arhivistic, realitatea datelor avute în vedere nu este confirmată de deţinătorul arhivelor.

În acest sens , s-au reţinut următoarele [1]:

”Este adevărat că apelanta a depus un nou răspuns transmis de SC […] adresa nr. […], privind rezultatul verificări-lor arhivei SC P. SA în care se arată că intimata […], nu a fost identificată în arhiva de state avută la dispoziţie pentru verificare.

Dar, în condiţiile în care ceea ce se atestă sunt împrejurări din perioade îndepărtate în timp iar angajatorul nu mai există sau a fost supus unor procese de reorganizare (aşa cum este cazul de faţă) este de altfel posibil ca anumite în-scrisuri să nu mai fie regăsite în arhivă.

Această împrejurare nu înseamnă că înscrisurile depuse în dosarul de pensie sunt false.

În plus, nu s-a făcut dovada că emitenţii răspunsurilor au preluat întreaga arhivă a fostului angajator pentru perioada relevantă.

Trebuie avut în vedere că, din prevederile art. 160 alin. 5, art. 161 alin. 2 şi art. 164 din Legea nr. 19/2000, rezultă că stagiul de cotizare şi veniturile care sunt avute în vedere pentru determinarea punctajului mediu anual pot rezul-ta fie din carnetul de muncă fie din adeverinţe eliberate de angajator, aceeaşi concluzie rezultând şi din prevederile pct. VII.28 din Secţiunea B a normelor de aplicare a Legii nr.19/2000 aprobate prin Ordinul 340/2001 emis de Ministerul Muncii. Este relevant în această privinţă că pensia reclamantului a fost stabilită sub imperiul Legii nr. 19/2000.

În acelaşi sens se reţine că din prevederile art.76 din Normele de aplicare a Legii nr. 263/2010 aprobate prin HG nr. 257/2011 rezultă că veniturile care sunt avute în vedere pentru determinarea punctajului mediu anual pot rezulta fie din carnetul de muncă fie din adeverinţe eliberate de angajator.

În cauză, atât în carnetul de muncă seria […]nr. […] cât şi în adeverinţele nr. […] emise de SC P. SA este atestată perioada de activitate a reclamantei în cadrul acestei societăţi.

În carnetul de muncă, începând cu rubrica 14, din 01.10.1982, reclamanta figurează angajată la Întreprinderea […] iar din 01.03.1991 la SC P. SA (succesoare prin reorganizare a Întreprinderii […]), fără întrerupere până în 01.03.2001 fiind vorba de 18 ani şi 4 luni.

La rubrica 14 din carnetul de muncă este indicat chiar şi numărul contractului individual de muncă respectiv nr. […].

Trebuie avut în vedere că scopul carnetului de muncă era tocmai acela de a evidenţia activitatea în muncă pe par-cursul acesteia şi de a se constitui într-un document cu forţă probatorie proprie. Astfel, potrivit art.1 al.1 din Decretul nr. 92/1976, carnetul de munca era actul oficial prin care se dovedea vechimea în munca, vechimea neîntreruptă în munca, vechimea neîntreruptă în aceeaşi unitate, vechimea în funcţie, meserie sau specialitate, timpul lucrat în locuri de munca cu condiţii deosebite, retribuţia tarifară de încadrare si alte drepturi ce se includ în aceasta.

Pe de altă parte, în conformitate art. 22 din acelaşi act normativ stabileşte răspunderea pentru falsificarea carnetu-lui de muncă sau înscrierea unor date nereale.

Ca urmare, în condiţiile în care nu s-a dovedit că înscrierile din carnetul de muncă nu corespund realităţii şi nu a fost anulat în parte sau în tot acest act, el se bucură de prezumţia de legalitate şi face dovada stagiului de cotizare realizat de reclamantă.

Aceeaşi este şi situaţia adeverinţelor eliberate de societate în condiţiile în care angajatorului îi incumbă răspunde-rea pentru veridicitatea datelor înscrise în cuprinsul acestora conform art. 125 din Normele de aplicare a prevederilor Legii nr. 263/2010, potrivit cu care angajatorii sau orice alţi deţinători de arhive sunt direct răspunzători, în condiţiile legii, de legalitatea, exactitatea si corectitudinea datelor, elementelor si informaţiilor pe care le înscriu, in baza docu-

[1] Curtea de Apel Constanţa - Secţia I Civilă - Decizia nr. 94/AS din 24 iunie 2014 (nepublicată)


Asigurări sociale

mentelor deţinute, în adeverinţele pe care le eliberează in vederea stabilirii, recalculării sau revizuirii drepturilor de pensie.

Desigur, apelanta are posibilitatea să urmeze procedurile legale în situaţia în care consideră că înscrisurile respecti-ve cuprind date nereale şi, în cazul în care ele sunt anulate în tot sau în parte, poate proceda în consecinţă.

Până la acel moment, însă, nu există o justificare pentru a sista plata pensiei şi pentru a dispune recuperarea su-melor încasate cu titlu de pensie.”

Şi această soluţie corespunde exigenţelor Curţii Europene a Drepturilor Omului în sensul că inactivitatea autorităţii administrative pentru o foarte mare perioadă de timp, în care decizia de pensie a produs efecte, trebuie avută în ve-dere din perspectiva posibilităţii de a verifica situaţia iniţială a asiguratului, lipsa unei confirmări ulterioare a datelor avute în vedere la acordarea pensiei, deşi casa de pensii putea efectua astfel de verificări într-un interval de timp mult mai scurt raportat la acest moment, neputând justifica sistarea plăţii pensiei. Sarcina care ar rezulta din acţiunea casei de pensii ar fi una excesivă în condiţiile în care asiguratul poate fi pus în mod obiectiv în imposibilitatea de a mai proba încă o dată îndeplinirea condiţiilor de pensionare în contextul concret al dispariţiei foştilor angajatori şi al incertitudinii privitoare la integritate arhivelor existente.

Acestea sunt situaţii în care în care criteriul proporţionalităţii măsurii cu scopul urmărit nu ar fi fost respectat din perspectiva jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului dacă ar fi fost validate măsurile luate de casele de pensii.


Garanţii procesuale

GARANţII PROCESUALE

Încălcarea prezumţiei de nevinovăţie prin declaraţii publice ale purtătorului de cuvânt al unei instanţe anterior pronunţării hotărârii judecătoreşti. Hotărârea pronunţată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în cauza Neagoe c. România

Carmen MOLDOVAN Asist. univ. dr., Cercetător postdoctorat

Universitatea „Al. I. Cuza” din Iaşi Avocat în Baroul Iaşi

§1. Situaţia de fapt

Prezentarea succintă a elementelor de fapt ale cauzei prezintă relevanţă pentru a urmări raţionamentul Curţii. La data de 24 mai 2004, un camion încărcat cu 20 de tone de îngrăşământ agricol (azotat de amoniu), condus de către un şofer angajat la societatea (M.) al cărei administrator era reclamantul, a derapat şi s-a răsturnat în apropierea satului Mihăileşti. Camionul aparţinea societăţii M. Îngrăşământul provenea de la o altă societate, D. Autovehiculul a luat foc, pe care pompierii şi unii trecători au încercat să îl stingă. După o oră, s-a produs o explozie în care au murit 18 persoa-ne, 13 au fost rănite şi au fost cauzate pagube materiale importante.

1.1. Procedura internă urmată

Reclamantul, alături de un alt administrator al societăţii M. şi de directorul general al societăţii D., au fost puşi sub acuzare de Parchetul general de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, pentru ucidere din culpă, vătămare corpo-rală din culpă, nerespectarea dispoziţiilor privind securitatea în muncă şi distrugere.

La 20 decembrie 2006, Judecătoria Focşani, l-a condamnat pe reclamant la 4 ani de închisoare cu executare, con-siderând că nu a respectat obligaţiile legale cu privire la securitatea în muncă, astfel că a făcut posibilă explozia care a cauzat decesul sau vătămarea victimelor şi producerea de pagube materiale. Reclamantul a formulat apel şi a fost achitat de Tribunalul Vrancea la 5 octombrie 2007. Instanţa de apel, în temeiul a două expertize efectuate în cauză, a apreciat că explozia s-a produs din cauze accidentale care nu puteau fi imputate reclamantului, cu toate că acesta nu

Prin hotărârea pronunţată în cauza Neagoe c. România (nr. 23319/08)[1], din 21 iulie 2015, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a constatat încălcarea articolului 6 par. 2 din Convenţia europeană a drepturilor omului[1] (drep-tul la respectarea prezumţiei de nevinovăţie) şi a obligat statul român la plata sumei de 3.600 euro cu titlu de daune morale.

Sesizarea Curţii a fot făcută urmare a declaraţiei purtătorului de cuvânt al Curţii de apel, anterior pronunţării hotărârii instanţei, prin care se incita publicul să creadă în vinovăţia reclamantului, acuzat de ucidere din culpă, de vătămare corporală din culpă, de nerespectarea dispoziţiilor privind securitatea în muncă şi distrugere. Instanţa europeană a apreciat că purtătorul de cuvânt a comunicat publicului opinia sa personală cu privire la vinovăţia reclamantului şi a subliniat că faptul condamnării ulterioare a acestuia nu are incidenţă asupra dreptului său la respectarea prezumţiei de nevinovăţie, anterior pronunţării unei hotărâri judecătoreşti.

(cuvinte cheie: proces echitabil, garanţii procesuale, prezumţie de nevinovăţie)

[1] Curtea Europeană a Drepturilor Omului, Hotărârea pronunţată la 21 iulie 2015 în cauza Neagoe c. România, la. Textul integral al hotărârii este disponibil în limba franceză la adresa: hudoc.echr.coe.int.[2] Parag. 2 al articolului 6 din Convenţia europeană a drepturilor omului prevede: „Orice persoană acuzată de o infracţiune este prezumată nevinovată până ce vinovăţia sa va fi legal stabilită”.



respectase regulile de securitate în muncă. După pronunţarea achitării, la 7 octombrie 2007, Preşedintele României a declarat că hotărârea judecătorească, pe care nu putea să o contrazică, i se părea nedreaptă; a adăugat că a înţeles că hotărârea nu era definitivă, că exista calea recursului şi că era datoria celor care au depus plângeri, de a continua.

Parchetul şi părţile civile au formulat recurs. La 25 februarie 2008, Curtea de Apel Galaţi, după ce a ascultat păr-ţile, a închis dezbaterile şi a amânat pronunţarea succesiv, pentru 29 februarie 2008, apoi pentru 3 martie 2008. La 29 februarie 2008, judecătorul G.I., purtătorul de cuvânt al Curţii de Apel a informat presa despre noua amânare. O parte din declaraţia sa menţiona următoarele: ”(…) Este probabil ca hotărârea Curţii de Apel să caseze hotărârea Tribunalului. Presupun că va condamna inculpaţii şi va confirma hotărârea primei instanţe”. Prin decizia din 3 martie 2008, Curtea de Apel (din al cărei complet nu făcea parte şi purtătorul de cuvânt), a casat hotărârea de achitare şi a confirmat condamnarea reclamantului, astfel cum a fost dispusă de instanţa de fond. Instanţa a constatat că a existat legătură de cauzalitate între atitudinea pasivă a şoferului după derapajul camionului şi consecinţele exploziei. De ase-menea, a apreciat că a existat legătură directă de cauzalitate între comportamentul reclamantului, care nu l-a instruit pe şofer, şi explozie.

§2. Dreptul intern relevant analizat de Curte

Hotărârea Curţii cuprinde analiza dispoziţiilor relevante din dreptul intern în vigoare la data faptelor (art. 23 din Constituţia României şi art. 52 din Codul de procedură penală, privind prezumţia de nevinovăţie) şi Recomandarea Rec (2003) 13 din 10 iulie 2003, a Comitetului de Miniştri către statele membre cu privire la divulgarea de către media a informaţiilor în legătură cu procedurile penale şi Anexa la această Recomandare, cu denumirea Principiile cu privire la difuzarea informaţiilor de către media în legătură cu procedurile penale, care cuprinde şi prezumţia de nevinovăţie. La 13 aprilie 2006, Consiliul Superior al Magistraturii a adoptat Ghidul bunelor practici pentru cooperarea între instanţe, parchet şi media, care prevedea numirea şi atribuţiile purtătorului de cuvânt, informaţiile ce puteau fi comunicate către presă şi limitele comunicării acestora.

§3. Susţinerile reclamantului cu privire la încălcarea art. 6 parag. 2 din Convenţie

În plângerea adresată Curţii, introdusă la 16 mai 2008, reclamantul a invocat încălcarea prezumţiei de nevinovăţie prevăzute de art. 6 par. 2 din Convenţie, prin declaraţiile Preşedintelui României şi cele ale purtătorului de cuvânt al Curţii de apel. Reclamantul a afirmat că purtătorul de cuvânt al Curţii de Apel a sugerat, în declaraţia din 29 februarie 2008, că era vinovat, cu toate că instanţa încă nu pronunţase hotărârea definitivă. A adăugat că declaraţia a intervenit în contextul unei campanii de presă ostile care a influenţat formarea opiniei judecătorilor. Reclamantul a considerat că prin informarea presei cu privire la procedura derulată împotriva sa, autorităţile au depăşit limitele bunei administrări a justiţiei. Aceasta a mai susţinut că afirmaţiile au avut caracter „provocator”, cu nerespectarea dispoziţiilor legale interne privind prezumţia de nevinovăţie şi a deontologiei profesionale.

§4. Aprecierea Curţii Europene a Drepturilor Omului

Curtea a considerat inadmisibil capătul de cerere privind declaraţia Preşedintelui României, pe motiv că a fost formulat tardiv, cu nerespectarea termenului de 6 luni prevăzut de art. 35 par. 1 din Convenţie şi a declarat admisibil capătul de cerere privind declaraţiile purtătorului de cuvânt.

Cu privire la declaraţiile purtătorului de cuvânt, Curtea a amintit că art. 6 par. 2 din Convenţie protejează dreptul fiecărei persoane de a fi „prezumată nevinovată până la stabilirea vinovăţiei sale în conformitate cu legea”, adică până la declararea vinovăţiei de către instanţa de judecată şi a făcut trimitere la principiile din jurisprudenţa sa [1]. Curtea a apreciat anterior că prezumţia de nevinovăţie este încălcată dacă se reflectă sentimentul că o persoană este nevino-vată înainte ca vinovăţia acesteia să fie stabilită potrivit legii şi că este suficient, chiar în lipsa unei constatări formale, o motivare care dă impresia că judecătorul consideră inculpatul ca fiind vinovat.

Mai mult, instanţa europeană a stabilit că nici un reprezentant al statului sau al unei autorităţi publice nu tre-buie să declare o persoană vinovată de comiterea unei infracţiuni înainte de stabilirea acesteia de către o instanţă judecătorească.

[1] Curtea Europeană a Drepturilor Omului, Marea cameră, Hotărârea pronunţată la 12 iulie 2013, în cauza Allen c. Regatul Unit al Marii Britanii; Curtea Europeană a Drepturilor Omului, Hotărârea pronunţată la 10 februarie 1995 în cauza Allenet de Ribemont c. Franţa.



Curtea a subliniat că trebuie făcută distincţie între exprimarea directă a suspiciunilor cu privire la o persoană şi dezvăluirea publică a unui punct de vedere personal cu privire la vinovăţia acesteia. În acest sens, ceea ce contează este sensul real al declaraţiilor în cauză şi nu forma literală de exprimare. În realitate, faptul că declaraţiile sunt făcute într-o formă interogativă sau dubitativă nu este suficient pentru a exclude aplicarea art. 6 par. 2 din Convenţie; în caz contrar, prezumţia de nevinovăţie ar fi privată de orice eficienţă.

Făcând aplicarea acestor principii, Curtea Europeană a reţinut că judecătorul G.I a intervenit în calitatea sa de purtă-tor de cuvânt pentru a informa presa despre procedură. De asemenea, Curtea a constatat că din cauza circumstanţelor cauzei, mai ales a numărului victimelor accidentului şi amplorii pagubelor materiale, exista un interes important de a informa publicul despre derularea procedurii. Însă, purtătorul de cuvânt al Curţii de Apel nu s-a limitat la o simplă comunicare a informaţiilor cu privire la etapele procedurii, ci a făcut aprecieri personale cu privire la vinovăţia recla-mantului, menţionând că probabil va fi pronunţată o hotărâre de condamnare,

Curtea a apreciat că declaraţia în cauză incita publicul să creadă în vinovăţia reclamantului, înainte ca instanţa să se pronunţe, chiar dacă au fost folosiţi termeni care exprimau îndoială („este probabil” şi „presupun”); însă folosirea lor nu schimbă sensul real al declaraţiei. În această privinţă, Curtea a constatat că, prin funcţia sa oficială, purtătorul de cuvânt avea obligaţia de a respecta prezumţia de nevinovăţie, a independenţei judiciare, a imparţialităţii şi obiec-tivităţii administrării justiţiei. Mai mult decât atât, Curtea a subliniat că purtătorul de cuvânt a intervenit în public şi în scopul de a informa presa şi că nu a acţionat spontan cu pentru exprimarea unei opinii personale. Având în vedere funcţia şi circumstanţele cauzei, acesta ar fi trebuit să dea dovadă de mai multă prudenţă şi de rezervă în alegerea cuvintelor pentru a evita orice confuzie.

În finalul raţionamentului, Curtea a subliniat că faptul condamnării reclamantului la pedeapsa cu închisoarea nu poate înlătura dreptul său iniţial de a fi prezumat nevinovat până la stabilirea vinovăţiei potrivit legii şi a amintit că a statuat în repetate rânduri că art. 6 par. 2 din Convenţie guvernează ansamblul procedurii penale indiferent de rezul-tatul acesteia. Aceste elemente au fost considerate suficiente pentru a concluziona în sensul încălcării art. 6 par. 2 din Convenţie.


Dreptul la viaţă

DREPTuL LA VIAţă

Cauza Asiye Genc c. Turquie, hotărârea din 27 ianuarie 2015

Concluzie: Încalcarea art. 2. Satisfacţie echitabilă: 65 000 EUR pentru prejudiciul moral

(cuvinte cheie: dreptul la viaţă, asistenţă medicală, spital public)

Moartea unui nou-născut din cauza unui refuz de a acorda asistenţă medi-cală de urgenţă în spitalele publice

Art. 2

Situaţia de fapt: La 31 martie 2005 reclamanta a dat naştere, prin cezariană, unui copil născut prematur, în-tr-un spital public. La scurt timp după naştere, la copil au apărut probleme respiratorii. În absenţa unei unitării de urgenţă neonatală, medicii au decis trasferul copilului la un alt spital, aflat la 110 km distanţă.

La 1 aprilie 2005, la ora 01:15, acest din urmă spital a refuzat primirea copilului pe motiv ca nu mai era loc in unitatea de urgenţă neonatală. În jurul orei 02, copilul a fost tranferat la un centru medical de obstetrică. Acolo medicul a explicat ca nu exista incubator pentru copil, spunând reclamantei să se întoarcă la spitalul public. Copilul a murit în ambulanţă.

La 6 aprilie 2005 părinţii copilului au depus plângere. Cercetarea efectuată în cauză împotriva personalului medical a dus la o concediere şi la instrucţiuni adminis-trative date de Ministerul Sănătăţii. Concluzia a fost ca personalul medical nu a fost vinovat.

În drept, articolul 2 din Convenţie:

Un spital public nu poate ignora riscul ce decurge din refuzul de a acorda asistenţă medicală pe motiv ca unita-tea medicală nu deţine aparatură specifică, ori riscul de a transfera un pacient în altă unitate medicală.

În cauză, Curtea a statuat că personalul medical nu a luat măsurile necesare pentru a se asigura că pacientul

este bine îngrijit într-un alt spital public. Această lipsă de coordonare între spitale a fost prelugită de refuzul spita-lelor de a acorda îngrijire medicală pe motiv că nu dispun de aparatura necesară.

În urma cercetărilor s-a stabilit ca în instituţiile medi-cale cantitatea şi starea echimanetelor medicale nu este satisfăcătoare. Acest lucru demonstrează că statul nu a asigurat corespunzător organizarea şi funcţionarea servi-ciului în spitalul public. Ca rezultat al acestor deficienţe, prematurul a murit în ambulanţă.

În consecinţă, fiul reclamantei este victima unei de-ficienţe în serviciile spitaliceşti, fiind lipsit de acces la asistenţa medicală de urgenţă adecvată. Copilul a murit pentru că nu a beneficiat de niciun tratament, iar această situaţie este similară cu refuzul de a acorda tratament medical, ce ar putea pune viaţa în pericol.

Absenţa incriminării şi urmărirea penală:

Modul în care sistemul judiciar a răspuns la drama în cauză nu a fost adecvat pentru a lămuri circumstanţele decisive ale morţii nou-născutului.

În concluzie, Curtea consideră că statul nu a reuşit să înde-linească obligaţiile ce-i revin în temeiul art. 2 din Convenţie.

(Sursa: www.echr.coe.int)

Revista de Jurisprudenţă Europeană nr. 1/2015 » Litteris e-Publishing16

Interzicerea torturii

InTERzICEREA TORTuRII

Cauza Muršić c. Croaţiei, hotărârea din 12.03.2015

Concluzie: Neîncălcarea art. 3

(cuvinte cheie: interzicerea torturii, tratamente inumane sau degradante, închisori)

Tratamente inumane sau degradante. Pre supusa supraaglomerare a închi so-rilor

Art. 3

Situaţia de fapt: în cererea sa la Curtea Europeană, reclamantul s-a plâns, în esenţă, despre lipsa de spatiu personal în închisoare, unde a efectuat o pedeapsă de un an şi cinci luni. În timpul încarcerării sale a fost pus în patru celule diferite, cu suprafeţe între trei şi şapte me-tri pătraţi. Pe perioade scurte de timp non-consecutive ocazionale, inclusiv o perioada de 27 de zile consecutive, spaţiul său personal a fost de sub 3 mp.

În drept, articolul 3 din Convenţie:

În conformitate cu principiile stabilite în cauza Ananiev şi alţii împotriva Rusiei, atunci când examinează o presu-pusă încălcare a articolului 3 din cauza lipsei de spaţiu personal în închisoare, Curtea a trebuit să ia în conside-rare dacă fiecare deţinut a avut un loc individual de dor-mit şi cel puţin 3 mp de spaţiu personal şi dacă suprafaţa totală a celulei era de natură să permită deţinuţilor să circule liber printre elementele de mobilier.

Absenţa unuia dintre elementele de mai sus creează în sine o prezumţie puternică că, condiţiile de detenţie au constituit un tratament degradant, cu încălcarea arti-

colului 3. Cu toate acestea, această prezumţie puternică ar putea, în anumite circumstanţe, să fie răsturnată de efectul cumulativ al condiţiilor de detenţie, de exemplu, în cazul unor restricţii minore scurte şi ocazionale cu pri-vire la spaţiului personal necesar, însoţite de suficientă libertate de mişcare.

În speţă, Curtea a fost conştientă că mărimea celulelor în care reclamantul a fost plasat nu a fost întotdeauna adecvată, şi că pentru perioade scurte de timp non-con-secutive ocazionale (inclusiv o perioada de douăzeci şi şapte de zile consecutive) a avut mai puţin de 3mp de spaţiu personal. Cu toate acestea, acest lucru a fost înso-ţit de suficientă libertate de mişcare şi izolare într-o uni-tate corespunzătoare. Astfel, având în vedere principiile enunţate în Ananiev şi alţii împotriva Rusiei, condiţiile de detenţie ale reclamantului, deşi nu întotdeauna adecva-te, nu au atins pragul de gravitate necesar pentru a ca-racteriza tratamentul ca inuman sau degradant în sensul articolului 3 al Convenţiei.

(Sursa: www.echr.coe.int)

17

Dreptul la libertate şi la siguranţă

Revista de Jurisprudenţă Europeană nr. 1/2015 » Litteris e-Publishing

DREPTuL LA LIBERTATE şI LA SIGuRAnţă

Cauza Sâncrăian c. României, hotărârea din 14 ianuarie 2014

Concluzie: art. 5 § 1, art. 5 § 4 şi art. 5 § 5 din Convenţie Satisfacţie echitabilă: 8.000 EUR (daune morale), 4.000 EUR (cheltuieli de judecată)

(cuvinte cheie: dreptul la libertate şi siguranţă, pedeapsă cu închisoarea, detenţie nelegală)

Detenţie nelegală

Art. 5 § 1, § 4, § 5

Invocând art. 5 § 1, art. 5 § 4 şi art. 5 § 5 din Convenţie, reclamanta a denunţat caracterul ilegal al detenţiei survenite după pronunţarea hotărârii judecătoreşti, prin care Tribunalul a decis redeschiderea procedurii penale împotriva sa, şi până la data punerii sale în libertate, de durata excesivă a procedurii având drept scop redeschide-rea procesului penal privind punerea sa în libertate şi de faptul că nu a avut dreptul la reparaţii pentru presupusele încălcări ale drepturilor sale garantate de art. 5 § 1 şi 4 din Convenţie. Curtea a considerat că o cerere întemeiată pe aplicabilitatea directă a Convenţiei în dreptul românesc nu ar fi avut gradul de certitudine juridică necesară pentru a constitui o cale de atac efectivă care să fie epuizată de reclamantă, că deficienţele de drept intern cu privire la efi-cacitatea controlului jurisdicţional al detenţiei unei persoane după redeschiderea procedurii, la momentul săvârşirii faptelor, nu se pot concilia cu exigenţele impuse de Convenţie.

I. Circumstanţele cauzei

Prin hotărârea definitivă din 14 noiembrie 2006, Judecătoria Cluj-Napoca a condamnat-o, în lipsă, pe re-clamantă la trei ani şi jumătate de închisoare cu executa-re, pentru înşelăciune.

La 9 iulie 2008, reclamanta a fost arestată în Italia şi, la 1 septembrie 2008, a fost extrădată în România, unde a fost plasată în detenţie în temeiul hotărârii definitive din 14 noiembrie 2006.

La 25 septembrie 2008, reclamanta a solicitat instan-ţei, în temeiul art. 5221 C. proc. pen., redeschiderea pro-cedurii care a condus la condamnarea sa. Reclamanta a depus la dosar mai multe decizii ale instanţelor interne care admiseseră astfel de cereri şi care stabiliseră pu-nerea în libertate a părţilor interesate. De asemenea, a făcut trimitere la concluziile Curţii în hotărârile Sejdovic împotriva Italiei [(MC), nr. 56581/00, CEDO 2006 II] şi Stoichkov împotriva Bulgariei (nr. 9808/02, hotărârea din 24 martie 2005).

Prin hotărârea din 13 noiembrie 2008, Judecătoria Cluj-Napoca a respins cererea reclamantei.

Reclamanta a declarat apel împotriva acestei decizii. Pe parcursul mai multor termene de judecată, aceasta a cerut examinarea cu celeritate a cauzei, întrucât era pusă în discuţie libertatea persoanei.

Prin hotărârea din 23 noiembrie 2009, Tribunalul Cluj a anulat hotărârea judecătoriei din 13 noiembrie 2008. Luând notă de faptul că dreptul la apărare al reclamantei a fost încălcat în cursul procedurii în lipsă, a dispus redes-chiderea procedurii şi o nouă administrare a probelor.

Cauza a fost ulterior reînscrisă pe rolul Judecătoriei Cluj-Napoca.

În cursul şedinţei de judecată din 4 februarie 2010 în faţa judecătoriei, avocatul reclamantei a obiectat faţă de amânarea cauzei ca urmare a citării necorespunzătoare a uneia din părţile vătămate. De asemenea, a susţinut că, potrivit principiului prezumţiei de nevinovăţie, recla-manta trebuia judecată în stare de libertate. Parchetul s-a opus cererii avocatului, răspunzând că nu există nicio dispoziţie legală pe care să fie întemeiată această cerere. Instanţa a amânat cauza pentru 25 martie 2010 şi a pre-cizat că nu poate fi luată nicio măsură înainte de citarea corespunzătoare a tuturor părţilor.

În aceeaşi zi, reclamanta a depus o cerere pentru de van sarea datei următorului termen de judecată. Re-clamanta a subliniat că respectiva cerere de redeschide-re a procedurii a fost admisă şi, prin urmare, procedura ar trebui să urmeze regulile judecăţii în primă instanţă. Or, din acest motiv, în temeiul principiului prezumţiei de nevinovăţie, legalitatea hotărârii iniţiale de condamnare şi cea a mandatului de arestare emis pe baza acesteia pot fi puse la îndoială. Prin hotărârea din 8 februarie 2010, cererea a fost respinsă, având în vedere obiectul dosaru-lui şi aglomerarea rolului instanţei.

Prin hotărârea din 25 martie 2010, instanţa a consta-tat că parchetul nu a informat-o pe reclamantă cu privire la acuzaţiile aduse şi că piesele admise în cursul instruc-ţiei penale nu i-au fost prezentate. Drept urmare, a decis retrimiterea cauzei în faţa parchetului, pentru comple-tarea urmăririi penale. În dispozitivul aceleiaşi hotărâri, instanţa a anulat mandatul de arestare emis pe numele reclamantei în vederea executării hotărârii din 14 noiem-brie 2006 şi a dispus punerea sa în libertate.

Reclamanta a fost pusă în libertate în aceeaşi zi.

18



Procedura penală deschisă împotriva reclamantei se află pe rol în primă instanţă.

II. Cu privire la pretinsa încălcare a art. 5 § 1 din Convenţie

Reclamanta denunţă caracterul ilegal al detenţiei survenite după pronunţarea hotărârii din 23 noiembrie 2009, prin care Tribunalul Cluj a decis redeschiderea pro-cedurii penale împotriva sa, şi până la 25 martie 2010, data punerii sale în libertate. Aceasta invocă art. 5 § 1 din Convenţie.

Motivarea Curţii

Curtea reaminteşte că această cerinţă a legalităţii, prevăzută la art. 5 § 1 lit. a) („detenţie legală” dispusă „potrivit căilor legale”), nu este îndeplinită prin simpla respectare a dreptului intern relevant; trebuie ca dreptul intern să fie el însuşi conform cu Convenţia, inclusiv cu principiile generale enunţate sau sugerate de aceasta, în special cel referitor la preeminenţa dreptului, menţionat în mod expres în preambulul Convenţiei. În plus, le re-vine în primul rând autorităţilor naţionale, şi în special instanţelor, sarcina să interpreteze şi să aplice dreptul in-tern. Totuşi, din moment ce, în privinţa art. 5 § 1, neres-pectarea dreptului intern implică încălcarea Convenţiei, Curtea poate şi trebuie să exercite un anumit control pentru a verifica dacă dreptul intern a fost respectat. O perioadă de detenţie este, în principiu, legală dacă a avut loc în executarea unei hotărâri judecătoreşti [Douiyeb împotriva Ţărilor de Jos (MC), nr. 31464/96, pct. 44–45, 4 august 1999].

În această privinţă, Curtea ţine să sublinieze că, având în vedere importanţa libertăţii persoanei, este esenţial ca dreptul naţional aplicabil să întrunească criteriul de „legalitate” stabilit de Convenţie, care impune ca drep-tul, scris sau nescris, să fie suficient de precis pentru a permite cetăţeanului, înconjurându-se la nevoie de consilieri pregătiţi, să prevadă, într-un mod rezonabil în circumstanţele cauzei, consecinţele ce pot decurge din-tr-un act determinat (Baranowski împotriva Poloniei, nr. 28358/95, pct. 52, CEDO 2000-III, şi Laumont împotri-va Franţei, nr. 43626/98, pct. 45, CEDO 2001 XI).

De altfel, la originea expresiei „potrivit căilor legale” se află conceptul de procedură echitabilă şi corectă, ide-ea că orice măsură privativă de libertate ar trebui să fie emisă de o autoritate calificată, să fie efectuată de o ast-fel de autoritate şi să nu aibă un caracter arbitrar (a se vedea în special hotărârea Winterwerp împotriva Ţărilor de Jos, 24 octombrie 1979, pct. 45, seria A nr. 33).

În plus, Curtea a decis că obligaţia de a garanta acu-zatului dreptul de a fi prezent în sala de judecată – fie în cursul primei proceduri iniţiate împotriva sa, fie în cursul noului proces – reprezintă unul din elementele esenţia-le ale art. 6 (Stoichkov împotriva Bulgariei, nr. 9808/02, pct. 56, 24 martie 2005). Prin urmare, refuzul de a re-

deschide o procedură care a avut loc în lipsă, în absenţa oricărui indiciu că persoana acuzată a renunţat la dreptul de a se prezenta în instanţă, a fost considerată o „flagran-tă denegare de dreptate”, care corespunde conceptului de procedură „vădit contrară dispoziţiilor art. 6 sau prin-cipiilor consacrate de acesta” [Stoichkov, citată anterior, pct. 54–58, şi Sejdovic împotriva Italiei (MC), nr. 56581/00, pct. 84, CEDO 2006 II].

În speţă, Curtea constată că reclamanta a fost arestată la 9 iulie 2008 în Italia. La 1 septembrie 2008, a fost ex-trădată în România în vederea executării unei pedepse pronunţate în această ţară, unde a fost trimisă în deten-ţie până la 25 martie 2010.

Curtea consideră că detenţia reclamantei presupune două perioade, care trebuie examinate separat. În pri-ma perioadă, care se întinde până la data redeschiderii procedurii, şi anume 23 noiembrie 2009, reclamanta s-a aflat în detenţie în executarea unei hotărâri judecă-toreşti; detenţia sa intră aşadar sub incidenţa art. 5 § 1 lit. a) din Convenţie. Nu reiese că hotărârea de condam-nare era ilegală, lipsită de temei juridic sau arbitrară sau că detenţia nu urmărea unul din scopurile privării de li-bertate admise de art. 5 § 1 lit. a) înainte de data menţio-nată (mutatis mutandis, Stoichkov, citată anterior, pct. 52 şi 58). De altfel, reclamanta nu pare a contesta legalitatea acestei perioade de detenţie.

În schimb, părţile nu sunt de acord cu privire la exis-tenţa unui ordin de detenţie valabil care să justifice con-tinuarea detenţiei reclamantei după redeschiderea pro-cedurii penale, şi anume după 23 noiembrie 2009.

Curtea observă de la început că, la momentul fapte-lor, dispoziţiile legale care reglementau rejudecarea unui cauze după extrădare nu indicau dacă – şi, în cazul unui răspuns afirmativ, în ce condiţii – putea fi prelungită de-tenţia bazată pe o condamnare în lipsă, în cazul redeschi-derii procesului.

Această omisiune legislativă nu era atenuată de o ju-risprudenţă constată a instanţelor din România, unele instanţe refuzând să pună în libertate părţile în cauză, în timp ce altele au dat curs unor astfel de cereri de elibera-re (supra, pct. 31–33 şi 35). Doar prin modificarea adusă Codului de procedură penală, intrată în vigoare în noiem-brie 2010, după punerea în libertate a reclamantei, s-a soluţionat această omisiune şi s-au pus bazele pentru a nu mai exista o jurisprudenţă divergentă a instanţelor din România cu privire la privarea de libertate a persoanei, după redeschiderea procedurii (supra, pct. 30).

În mod evident, o astfel de divergenţă de jurispruden-ţă nu era de natură a permite cuiva să prevadă, în mod rezonabil în circumstanţele cauzei, consecinţele care pot decurge dintr-un act determinat. În aceste condiţii, Curtea concluzionează că legislaţia română relevantă nu îndeplineşte criteriul „previzibilităţii” unei „legi” în sensul art. 5 § 1 din Convenţie (mutatis mutandis, Baranowski

19



citată anterior, pct. 55, şi Toniolo împotriva Saint-Marin şi Italiei, nr. 44853/10, pct. 48–51, 26 iunie 2012).

În fapt, în ciuda punerii în discuţie a condamnării recla-mantei, „vădit contrară dispoziţiilor art. 6 din Convenţie” (supra, pct. 66), reclamanta a rămas în detenţie după redeschiderea procedurii. Această situaţie a fost posibil să se prelungească în absenţa unui temei juridic care să permită instanţelor să se pronunţe cu privire la menţi-nerea sau suspendarea ţinerii în detenţie în funcţie de circumstanţele cauzei. Prin urmare, în prezenta cauză, Curtea constată că punerea în libertate a reclamantei nu a fost în niciun fel motivată de instanţă.

În lumina acestor elemente, Curtea consideră, de ase-menea, că reclamanta nu a avut la dispoziţie nicio cale de atac efectivă pentru a denunţa detenţia şi pentru a convinge instanţa să se pronunţe în această privinţă. În lipsa unui temei juridic şi a unei jurisprudenţe constante a instanţelor, nu i se poate reproşa reclamantei că nu a făcut uz de căile de atac ordinare indicate de Guvern (su-pra, pct. 47).

O astfel de concluzie poate fi trasă şi în ceea ce priveşte posibilitatea reclamantei de a-şi întemeia cererea direct pe art. 5 § 1 din Convenţie (supra, pct. 48). În această privinţă, Curtea evidenţiază că, într-adevăr, Convenţia este direct aplicabilă în România şi prevalează asupra dispoziţiilor de drept naţional care sunt contrare acesteia (Parohia greco-catolică Sfântul Vasile Polonă împotriva României, nr. 65965/01, pct. 103, 7 aprilie 2009). De altfel, Curtea a reţinut deja faptul că un sistem bazat pe supremaţia Convenţiei şi a jurisprudenţei aferente asupra legislaţiilor naţionale este cel mai în măsură să asigure buna funcţionare a mecanismului de protecţie creat de Convenţie şi de protocoalele sale adiţionale [Dumitru Popescu împotriva României (nr. 2), nr. 71525/01, pct. 103, 26 aprilie 2007]. Cu toate acestea, Curtea observă că, în prezenta cauză, Guvernul nu a oferit niciun exemplu în care o persoană s-ar fi servit cu succes de dispoziţiile art. 5 § 1 din Convenţie în faţa unei autorităţi naţionale pentru a obţine punerea în libertate. Această absenţă a jurisprudenţei indică lipsa de certitudine, în practică, a acestui recurs teoretic (a se vedea, în acelaşi sens, Parohia greco-catolică Sfântul Vasile Polonă, citată anterior, pct. 104). Prin urmare, Curtea consideră că o cerere întemeiată pe aplicabilitatea directă a Convenţiei în dreptul românesc nu ar fi avut gradul de certitudine juridică necesară pentru a constitui o cale de atac efectivă care să fie epuizată de reclamantă.

În fine, în ceea ce priveşte contestarea executării, în-temeiată pe art. 461 C. proc. pen. (supra, pct. 49), Curtea observă că Guvernul face trimitere la o singură decizie internă întemeiată pe acest articol. Cu toate acestea, trebuie remarcat faptul că această decizie vizează o si-tuaţie excepţională, dat fiind faptul că decizia iniţială de condamnare fusese anulată în momentul redeschiderii procedurii (supra, pct. 34). Contestaţia viza aşadar o pro-blemă de pură executare a unei pedepse anulate. Or, în

prezenta cauză, instanţa nu s-a pronunţat asupra validi-tăţii deciziei de condamnare în momentul redeschiderii procedurii. În aceste condiţii, este puţin credibil că sim-pla redeschiderea a procedurii ar fi suficientă pentru a fi considerată „un incident în executarea” unei decizii de condamnare. Prin urmare, contestarea executării nu ar mai putea reprezenta o cale de atac eficace care trebuie să fie epuizată de reclamantă.

În fine, Curtea observă că reclamanta a denunţat de-tenţia, în mai multe etape şi în van, în faţa instanţelor interne (supra, pct. 8, 10, 13 şi 14). Cu toate acestea, abia în momentul în care instanţa a decis trimiterea dosarului către parchet în vederea completării anchetei a hotărât şi punerea în libertate a reclamantei. Curtea remarcă, de altfel, lipsa totală a motivării în privinţa acestui aspect (supra, pct. 15 in fine).

Având în vedere consideraţiile precedente şi faptul că numai o interpretare strictă este compatibilă cu sco-pul şi cu obiectul art. 5 § 1 din Convenţie [Medvedyev şi alţii împotriva Franţei (MC), nr. 3394/03, pct. 78, CEDO 2010], Curtea apreciază că este necesar să fie respinsă excepţia întemeiată pe neepuizarea căilor de atac invo-cată de Guvern şi să se concluzioneze că detenţia recla-mantei între 23 noiembrie 2009 şi 25 martie 2010 nu poate fi interpretată ca fiind o detenţie legală în sensul art. 5 § 1 lit. a) din Convenţie, dată fiind lipsa unui temei juridic care să aibă calităţile necesare pentru a răspunde principiului general al securităţii juridice.

Prin urmare, a fost încălcat art. 5 § 1 lit. a) din Convenţie.

III. Cu privire la pretinsa încălcare a art. 5 § 4 din Convenţie

Reclamanta, se plânge, de asemenea, de durata exce-sivă a procedurii având drept scop redeschiderea proce-sului penal privind punerea sa în libertate. Aceasta invo-că art. 5 § 4 din Convenţie.

Motivarea Curţii

Curtea reaminteşte că, în ipoteza unei pedepse cu închisoarea cu o durată determinată, pronunţată de o instanţă naţională, după condamnare, pentru sancţio-narea unei infracţiuni, controlul vizat de art. 5 § 4 este inclus în hotărâre (hotărârile De Wilde, Ooms şi Versyp împotriva Belgiei, 18 iunie 1971, pct. 76, seria A nr. 12). Totuşi, situaţia nu este aceeaşi în cazul detenţiei ulteri-oare, în măsura în care apar la scurt timp noi întrebări privind legalitatea (hotărârile Weeks împotriva Regatului Unit, 2 martie 1987, pct. 56, seria A nr. 114, şi Thynne, Wilson şi Gunnell împotriva Regatului Unit, 25 octom-brie 1990, pct. 68, seria A nr. 190 A, şi Hussain împotriva Regatului Unit, 21 februarie 1996, pct. 54, Culegere de hotărâri şi decizii 1996 I).

20



Curtea reaminteşte că, din perspectiva art. 5 § 1 din Convenţie, a concluzionat deja că, la momentul fapte-lor, reclamanta nu a avut la dispoziţie nicio cale de atac efectivă pentru a denunţa detenţia şi pentru a convin-ge instanţa să se pronunţe în această privinţă. În speţă, Curtea consideră că, fără o motivaţie adecvată din partea decizia instanţei, decizia sa de punere în libertate pare a fi mai degrabă o consecinţă a măsurii procedurale de retrimitere a cauzei către parchet decât un răspuns la ce-rerea de eliberare a reclamantei (a se vedea, a contrario, Baranowski, citată anterior, pct. 75).

Prin urmare, Curtea consideră că deficienţele de drept intern cu privire la eficacitatea controlului jurisdicţional al detenţiei unei persoane după redeschiderea procedu-rii în temeiul art. 5221 C. proc. pen., la momentul fapte-lor, nu se pot concilia cu exigenţele impuse de art. 5 § 4 din Convenţie. Având în vedere cele menţionate anterior, Curtea concluzionează că s-a produs, de asemenea, o în-călcare a acestei dispoziţii în speţă.

Această concluzie nu obligă Curtea să mai examine-ze argumentul reclamantei potrivit căruia instanţele din România nu au examinat cu promptitudine legalitatea detenţiei sale.

IV. Cu privire la pretinsa încălcare a art. 5 § 5 din Convenţie

Reclamanta consideră că nu a avut dreptul la reparaţii pentru presupusele încălcări ale drepturilor sale garanta-te de art. 5 § 1 şi 4 din Convenţie. În acest sens, invocă art. 5 § 5.

Motivarea Curţii

Curtea reaminteşte că art. 5 § 5 este respectat atunci când se pot solicita reparaţii pentru o privare de libertate care a avut loc în condiţii contrare alineatelor 1, 2, 3 sau 4 (Wassink împotriva Ţărilor de Jos, 27 septembrie 1990, pct. 38, seria A nr. 185-A, şi Houtman şi Meeus împotriva Belgiei, nr. 22945/07, pct. 43, 17 martie 2009). Dreptul la reparaţii prevăzut la alineatul 5 presupune aşadar că o încălcare a unuia dintre celelalte alineate a fost stabilită de o autoritate naţională sau de instituţiile Convenţiei. În această privinţă, exercitarea efectivă a dreptului la re-paraţii, garantat de această ultimă dispoziţie, trebuie să fie asigurată cu un grad suficient de certitudine [Ciulla împotriva Italiei, 22 februarie 1989, pct. 44, seria A nr. 148, Sakýk şi alţii împotriva Turciei, 26 noiembrie 1997, pct. 60, Culegere 1997 VII, şi N.C. împotriva Italiei (MC), nr. 24952/94, pct. 49, CEDO 2002 X].

Revenind la prezenta speţă, Curtea subliniază că, având în vedere constatarea încălcării art. 5 § 1 şi art. 5 § 4, şi art. 5 § 5 din această dispoziţie este deopotrivă apli-cabil. Prin urmare, trebuie să stabilească dacă persoana interesată a dispus, la nivel intern, de un drept executo-riu la reparaţia prejudiciului înainte de prezenta hotărâre

sau dacă va dispune de un astfel de drept după adopta-rea hotărârii.

În acest sens, reaminteşte că, pentru a concluziona o încălcare a art. 5 § 5, trebuie să se stabilească faptul că o constatare a încălcării oricăruia dintre celelalte alineate ale art. 5 nu putea, înainte de hotărârea în cauză a Curţii, şi nici nu poate, după pronunţarea acestei hotărâri, da naştere la o cerere de plată a unor compensaţii în faţa instanţelor naţionale [Brogan şi alţii împotriva Regatului Unit, 29 noiembrie 1988, pct. 66-67, seria A nr. 145–B, şi Stanev împotriva Bulgariei (MC), nr. 36760/06, pct. 184, CEDO 2012].

În lumina acestei jurisprudenţe, Curtea consideră că trebuie să stabilească mai întâi dacă încălcarea art. 5 § 1 şi art. 5 § 4, constatată în speţă, ar putea da naştere, după pronunţarea prezentei hotărâri, unui drept la a ob-ţine reparaţii în faţa instanţelor interne.

În această privinţă, Curtea observă că. potrivit art. 504 C. proc. pen., orice reparaţie este condiţionată de consta-tarea nelegalităţii detenţiei prin ordonanţă a parchetului sau prin decizie a unei instanţe (supra, pct. 36). Or, din dosar reiese că autorităţile române nu au considerat nici un moment această măsură ca fiind ilegală sau contrară în alt mod art. 5 din Convenţie. Teza Guvernului constă aşadar în a afirma că detenţia reclamantei s-a produs în conformitate cu dreptul intern. Prin urmare, Curtea con-cluzionează că reclamanta nu putea solicita nicio des-păgubire în temeiul dispoziţiei sus-menţionate pentru încălcarea art. 5 § 1, în lipsa unei recunoaşteri a nelega-lităţii detenţiei de către autorităţile naţionale (Degeratu împotriva României, nr. 35104/02, pct. 59, 6 iulie 2010).

În plus, întrucât nu era disponibilă în dreptul româ-nesc nicio cale de atac legală care să permită controlul legalităţii detenţiei, reclamanta nu putea invoca respon-sabilitatea statului pentru a obţine o reparaţie pentru încălcarea art. 5 § 4.

În continuare se pune întrebarea dacă pronunţarea prezentei hotărâri care ar concluziona o încălcare a art. 5 § 1 şi art. 5 § 4 va permite reclamantei să solicite despă-gubiri în temeiul dreptului românesc. Curtea observă că din legislaţia relevantă nu reiese că ar exista o astfel de cale de atac; de altfel, Guvernul nu a prezentat argumen-te care să probeze contrariul.

Nu s-a demonstrat aşadar că reclamanta putea să se prevaleze, înainte de hotărârea Curţii, de un drept la re-paraţii, sau că se va putea prevala de un astfel de drept după pronunţarea hotărârii, pentru încălcarea art. 5 § 1 şi art. 5 § 4.

În consecinţă, a fost încălcat art. 5 § 5 din Convenţie.

(Sursa: www.csm1909.ro)

Revista de Jurisprudenţă Europeană nr. 1/2015 » Litteris e-Publishing 21

Proces echitabil

PROCES ECHITABIL

Cauza Avram c. României, hotărârea din 16 septembrie 2014

Concluzie: încălcarea art. 6 § 1

(cuvinte cheie: proces echitabil, bunuri naţionalizate, securitatea raporturilor juridice)

Bunuri naţionalizate sau confiscate de stat în timpul regimului comunist. Prin-cipiul securităţii raporturilor juridice

Art. 6 § 1

Invocând art. 6 § 1 din Convenţie, reclamanta denunţă o atingere adusă principiului securităţii raporturilor juridi-ce, pe motiv că, instanţa a revenit asupra propriilor concluzii validând în mod explicit transferul imobilului în litigiu în patrimoniul statului, ca şi legalitatea vânzării, decizie care dobândise anterior autoritate de lucru judecat. Curtea consideră că respectiva instanţă, revenind în chestiunea privind transferul bunului în litigiu şi a vânzării apartamen-telor care fusese deja tranşată şi care făcuse obiectul unei decizii definitive şi în absenţa unor fapte noi, a încălcat principiul securităţii raporturilor juridice.


În 1975, în temeiul legislaţiei privind prescripţia, sta-tul şi-a înscris în cartea funciară dreptul de proprietate asupra unui imobil situat în Arad care aparţinuse episco-piei catolice de Oradea (denumită în continuare „epi-scopia”). În 1980, imobilul a fost împărţit în mai multe apartamente.

În 1997, în temeiul Legii nr. 112/95 pentru reglemen-tarea situaţiei juridice a unor imobile cu destinaţia de locuinţe, trecute în proprietatea statului, statul i-a vân-dut reclamantei un apartament pe care aceasta îl ocupa în calitate de locatară. Acest apartament provenea din diviziunea unui alt apartament mai mare, situat în ace-laşi imobil menţionat anterior. În acelaşi an, alte aparta-mente situate în imobil au fost vândute locatarilor. Câţiva cumpărători şi-au înscris apartamentele pe numele lor în cartea funciară.

În 1998, episcopia a solicitat Judecătoriei Arad resti-tuirea imobilului. Invocând dispoziţiile art. 6 din Legea nr. 213/1998 privind proprietatea publică şi regimul juri-dic al acesteia, aceasta a susţinut că preluarea imobilului fusese nelegală pe motiv că legislaţia privind prescripţia nu constituia un titlu de proprietate valabil. Pe cale de consecinţă, episcopia a solicitat modificarea cărţii fun-ciare, prin radierea înscrierilor făcute în numele statului cu privire la apartamentele în litigiu. Invocând art. 9 din Legea nr. 112/1995, aceasta a solicitat, de asemenea, şi anularea vânzării apartamentelor şi radierea înscrierilor făcute în numele terţilor dobânditori, pretinzând că vân-zarea fusese nelegală.

Prin hotărârea din 7 decembrie 1998, instanţa a res-pins acţiunea motivând că transferul bunului în patrimo-niul statului respectase legislaţia în vigoare la momentul

faptelor şi că respectivele contracte de vânzare-cumpă-rare erau valabile. Recursul episcopiei a fost respins prin decizia definitivă a Curţii de Apel Timişoara din 17 de-cembrie 1999.

În 2003, autorităţile administrative au aprobat parţi-al cererea episcopiei de restituire în temeiul hotărârilor adoptate de Guvern în 2000 şi 2002 cu privire la bunu-rile care aparţinuseră cultelor religioase şi i-au restituit apartamentele care nu făcuseră obiectul unui contract de vânzare-cumpărare.

Episcopia a formulat o nouă acţiune împotriva auto-rităţilor administraţiei locale şi a terţilor dobânditori, inclusiv împotriva reclamantei, solicitând anularea con-tractelor. Aceasta a susţinut că preluarea imobilului fu-sese ilegală şi că vânzarea apartamentelor nu respectase dispoziţiile Legii nr. 112/1995.

Prin hotărârea din 15 mai 2003, Judecătoria Arad a respins acţiunea, reţinând existenţa autorităţii lucrului judecat prin hotărârea din 17 decembrie 1999. Apelul episcopiei a fost respins prin decizia din 3 noiembrie 2003 prin care Tribunalul Arad a confirmat autoritatea lucrului judecat.

Prin decizia din 16 decembrie 2004, Curtea de Apel Timişoara a admis recursul episcopiei. Curtea de apel a motivat că, în aplicarea hotărârilor de Guvern menţiona-te anterior şi după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, hotărârile judecătoreşti cu privire la imobilele naţionali-zate nu se mai bucurau de autoritatea lucrului judecat. Pe cale de consecinţă, aceasta a retrimis cauza la judecă-torie pentru o nouă judecată pe fond.


Proces echitabil

Prin hotărârea din 26 octombrie 2005, instanţa a ad-mis acţiunea episcopiei. S-a reţinut că, în raport cu art. 6 din Legea nr. 213/1998, transferul bunului în litigiu în pa-trimoniul statului fusese făcut cu nerespectarea dispozi-ţiilor legale, legislaţia privind prescripţia de la momentul faptelor neputând constitui un temei legal pentru acest transfer. Instanţa a anulat şi contractele de vânzare-cum-părare, observând că fuseseră încălcate dispoziţiile art. 9 din Legea nr. 112/1995 întrucât imobilul aparţinea unei organizaţii religioase şi nu unei persoane particulare.

În urma apelului reclamantei şi al altor cumpără-tori, această hotărâre a fost confirmată prin decizia Tribunalului Arad din 9 martie 2006 şi, ca urmare a recur-sului aceloraşi persoane, prin decizia definitivă a Curţii de Apel Timişoara, pronunţată la 25 octombrie 2006.

Apartamentele au fost reînscrise în cartea funciară pe numele statului. Cererea episcopiei de restituire a an-samblului imobilului este pendinte în faţa autorităţilor interne.


Reclamanta denunţă o atingere adusă principiului securităţii raporturilor juridice, pe motiv că, prin inter-mediul deciziei definitive din 25 octombrie 2006, Curtea de Apel Timişoara a anulat contratul de vânzare-cum-părare a apartamentului său şi astfel – în opinia sa – a repus în discuţie autoritatea lucrului judecat cu privire la decizia definitivă pe care chiar aceasta o pronunţase la 17 decembrie 1999. Reclamanta invocă art. 6 § 1 din Convenţie.

Motivarea Curţii

Curtea reaminteşte că dreptul la un proces echitabil, garantat de art. 6 § 1 din Convenţie, trebuie interpretat în lumina Preambulului Convenţiei, care enunţă supre-maţia dreptului ca element al patrimoniului comun al statelor contractante. Unul din elementele fundamen-tale ale supremaţiei dreptului este principiul securităţii raporturilor juridice care urmăreşte, între altele, ca o so-luţie definitivă pronunţată de instanţe într-un litigiu să nu mai fie rejudecată [Brumărescu împotriva României (MC), 28342/95, pct. 61, CEDO 1999–VII, şi Kehaya şi alţii împotriva Bulgariei, nr. 47797/99 şi 68698/01, pct. 61, 12 ianuarie 2006]. În temeiul acestui principiu, nicio par-te sau autoritate a statului nu este îndreptăţită să ceară revizuirea unei hotărâri definitive şi executorii cu scopul de a obţine o reexaminare a cauzei şi o nouă decizie la problema sa decât atunci când motive substanţiale şi im-perative impun acest lucru (Riabyhkh împotriva Rusiei, nr. 52854/99, pct. 52 şi 56, CEDO 2003–IX).

Astfel, Curtea a concluzionat în mai multe rânduri în-călcarea art. 6 ca urmare a anulării printr-o cale de atac extraordinară, fără motive substanţiale şi imperative, a

unor hotărâri definitive (a se vedea, printre altele, hotă-rârile Brumărescu şi Riabyhkh, citate anterior). De aseme-nea, în mai multe cauze a considerat că, fie şi în absenţa anulării unei hotărâri, contestarea unei soluţii adoptate într-un litigiu printr-o hotărâre judecătorească definitivă în cadrul unei alte proceduri judiciare poate aduce atin-gere art. 6, în măsura în care poate să facă iluzoriu drep-tul de a apela la instanţă şi să încalce principiul securităţii juridice (Kehaya şi alţii, citată anterior, pct. 67-70; Gök şi alţii împotriva Turciei, nr. 71867/01, 71869/01, 73319/01 şi 74858/01, pct. 57 62, 27 iulie 2006, şi Esertas împotri-va Lituaniei, nr. 50208/06, pct. 23–32, 31 mai 2012).

În speţă, Curtea reţine că, la 17 decembrie 1999, la finalizarea primei acţiuni în revendicare a imobilului, Curtea de Apel Timişoara a respins argumentele potri-vit cărora episcopia se întemeia pe Legile nr. 112/1995 şi Legea nr. 213/1998 pentru a invoca nulitatea preluării de către stat a bunului în litigiu şi a vânzării apartamentelor locatarilor. Reţine că, în cauză, curtea de apel a pronun-ţat valabilitatea titlului de proprietate a statului şi a vân-zării apartamentelor.

Curtea constată că, o dată cu a doua acţiune, intro-dusă după intrarea în vigoare a hotărârile de Guvern re-feritoare la bunurile aparţinând cultelor religioase şi a Legii nr. 10/2001, aceeaşi curte de apel a revenit asupra concluziilor sale, în decizia sa definitivă din 25 octombrie 2006, considerând de această dată că transferul bunu-lui şi vânzarea apartamentelor era nelegală, încălcând Legea nr. 112/1995 şi Legea nr. 213/1998.

Curtea reaminteşte că, potrivit jurisprudenţei sale constante, nu are competenţa de a se substitui instan-ţelor interne. În special, nu îi revine sarcina de a se pro-nunţa cu privire la erorile de fapt sau de drept care se pretinde că au fost comise de o instanţă internă, sau de a substitui propria sa motivare celei formulate de instan-ţele interne, decât dacă şi în măsura în care acestea ar fi putut aduce atingere drepturilor şi libertăţilor garan-tate de Convenţie [García Ruiz împotriva Spaniei (MC), nr. 30544/96, pct. 28–29, CEDO 1999–I].

De asemenea, Curtea observă că, în toate sistemele juridice, autoritatea de lucru judecat a unei hotărâri ju-decătoreşti definitive implică limitări ad personam şi ad rem (Esertas, citată anterior, pct. 22).

În aceste condiţii, acceptând că în cauza prezentă nu exista o identitate a părţilor în cele două proceduri in-terne, Curtea constată că aceste procese priveau acelaşi imobil şi aveau legătură cu aceeaşi neclaritate juridică, şi anume caracterul legal sau nu al preluării şi vânzării bunului de către stat, determinantă pentru soluţiona-rea lor (a se vedea, mutatis mutandis, Siegle împotriva României, nr. 23456/04, pct. 36, 16 aprilie 2013)

În plus, Curtea reţine că instanţele interne au exami-nat această chestiune în raport cu aceleaşi dispoziţii le-


Proces echitabil

gislative, şi anume, art. 9 din Legea nr. 112/1995 şi art. 6 din Legea nr. 213/1998, adoptând o interpretare diame-tral opusă (pct. 8 şi 14).

Potrivit Guvernului, modificarea normativă adusă de cele două hotărâri ale Guvernului şi de Legea nr. 10/2001 justifica reexaminarea legalităţii preluării imobilului de către stat şi a vânzării apartamentelor.

În această privinţă, Curtea nu subestimează nici com-plexitatea procesului de adoptare a măsurilor repara-toare pentru privările de proprietate suferite înainte de 1989, nici impactul economic şi social. Totuşi, acest lucru nu ar putea exonera statul de obligaţiile sale cu privire la drepturile garantate de Convenţie.

În special, Curtea subliniază că faptul că noile dispoziţii ce au fost introduse pentru a îmbunătăţi protecţia drep-turilor foştilor proprietari nu se pot face în detrimentul principiilor fundamentale care susţin Convenţia, precum principiul securităţii raporturilor juridice (a se vedea mutatis mutandis, Străin şi alţii împotriva României, nr. 57001/00, pct. 53, CEDO 2005 VII) În acest context, lipsa de coerenţă în plan legislativ şi repunerea în discuţie a unor soluţii definitive din litigii pronunţate de instanţe pot să ducă la o incertitudine permanentă şi să diminu-eze încrederea publicului în sistemul judiciar, care repre-zintă una din componentele fundamentale ale statului de drept [a se vedea mutatis mutandis, Păduraru împo-triva României, nr. 63252/00, pct. 98 şi 99, CEDO 2005 XII (extrase)].

Curtea consideră că prezenta cauză nu se referă la ştergerea unei decizii judecătoreşti irevocabile şi care a dobândit autoritatea de lucru judecat (a se compara cu Brumărescu, citată anterior, pct. 62). Cu toate acestea, noua apreciere a faptelor, realizată de curtea de apel şi care a condus la pronunţarea unei decizii radical opuse, poate fi considerată în mod rezonabil că a adus atingere principiului securităţii juridice, în special datorită faptului că reclamanta aştepta în mod legitim ca această instanţă să tranşeze urmarea aceluiaşi litigiu în sensul respectării autorităţii lucrului judecat din decizia sa anterioară (a se vedea mutatis mutandis, Siegle, citată anterior, pct. 38, şi Amurăriţei împotriva României, nr. 4351/02, pct. 37, 23 septembrie 2008).

Pe cale de consecinţă, Curtea consideră că respectiva curte de apel, revenind în chestiunea privind transfe-rul bunului în litigiu şi a vânzării apartamentelor – care fusese deja tranşată şi care făcuse obiectul unei decizii definitive – şi în absenţa un fapte noi, a încălcat princi-piul securităţii raporturilor juridice.

Aceste elemente sunt suficiente Curţii pentru a res-pinge excepţia privind lipsa calităţii de victimă şi pentru a concluziona încălcarea art. 6 § 1 din Convenţie.


PROCES ECHITABIL

Cauza Hietsch c. României, hotărârea din 23 septembrie 2014

Concluzie: Încălcare art. 6 § 1 din Convenţie. Fără acordarea unei satisfacţii echitabile

(cuvinte cheie: proces echitabil, acces la instanţă, căi de atac, taxă judiciară de timbru)

Încălcare a dreptului de acces la o in-stan ţă ca urmare a anulării recur su lui, întrucât nu ar fi fost achitată taxa ju-diciară de timbru deşi s-a făcut do va da plăţii respective

Art. 6 § 1

Invocând art. 6 § 1 din Convenţie, reclamanta se plânge de o încălcare a dreptului de acces la o instanţă ca urmare a anulării recursului, întrucât nu ar fi fost achitată taxa judiciară de timbru deşi aceasta a făcut dovada plăţii respec-tive. Curtea concluzionează că, prin anularea recursului reclamantei şi prin respingerea contestaţiei sale în anulare, Tribunalul Suceava a privat reclamanta de dreptul acesteia de acces la o instanţă.


În 2005, reclamanta a solicitat Judecătoriei Suceava anularea vânzării mai multor terenuri care avusese loc în 1999 şi în 2000 între fratele său şi terţi. Reclamanta a

susţinut că respectiva vânzare aducea atingere drepturi-lor sale succesorale.

Printr-o hotărâre din 14 septembrie 2006, instanţa a respins acţiunea, motivând că, în conformitate cu legisla-


Proces echitabil

ţia în vigoare la data semnării contractelor, vânzarea era valabilă.

Reclamanta a formulat recurs. La 3 ianuarie 2007, aceasta a primit o citaţie pentru a se înfăţişa înaintea Tribunalului Suceava la 30 ianuarie 2007 şi a fost invita-tă să achite taxa judiciară de timbru anterior respectivei date sub sancţiunea anulării recursului său.

La 19 ianuarie 2007, reclamanta a achitat taxa judicia-ră de timbru. Printr-o scrisoare recomandată din 24 ianu-arie 2007, avocatul acesteia a informat tribunalul. Acesta a solicitat de asemenea o amânare a înfăţişării clientei sale pe motiv că, la 30 ianuarie 2007, trebuia să susţină alte cauze în faţa altor instanţe.

La 30 ianuarie 2007, în absenţa reclamantei, tribuna-lul a anulat recursul declarat de aceasta pe motiv că nu achitase taxa judiciară de timbru în termenul prevăzut de lege.

Reclamanta a formulat contestaţie în anulare arătând că anularea recursului său era consecinţa unei greşeli materiale a tribunalului. Aceasta a depus la dosar proba transmiterii prin scrisoare recomandată a chitanţei care atesta că achitase taxa judiciară de timbru.

Prin hotărârea definitivă din 15 martie 2007, Tribunalul Suceava a respins contestaţia în anulare motivând că do-vada plăţii lipsise de la dosarul instanţei care examinase recursul. Prin urmare, s-a pronunţat că anularea reflecta „realitatea obiectivă pe care o percepuseră magistraţii în ziua şedinţei” şi că, în consecinţă, nu era vorba despre o greşeală.


Reclamanta se plânge de o încălcare a dreptului său de acces la o instanţă ca urmare a anulării recursului său. Reclamanta invocă în această privinţă art. 6 § 1 din Convenţie.

Motivarea Curţii

Curtea reaminteşte că nu îi revine sarcina de a se sub-stitui instanţelor interne şi că le revine în primul rând au-torităţilor naţionale, în special instanţelor, obligaţia de a interpreta legislaţia internă (a se vedea Brualla Gómez de la Torre împotriva Spaniei, 19 decembrie 1997, pct. 31, Culegere de hotărâri şi decizii 1997 VIII şi Edificaciones March Gallego S.A. împotriva Spaniei, 19 februarie 1998, pct. 33, Culegere 1998-I). Rolul acesteia se limitează la verificarea compatibilităţii cu Convenţia a efectelor unei asemenea interpretări. Curtea reaminteşte de asemenea

că acest lucru este valabil mai ales în ceea ce priveşte interpretarea de către instanţe a normelor de natură procedurală, precum termenele care reglementează de-punerea documentelor sau introducerea căilor de atac (a se vedea Tejedor García împotriva Spaniei, 16 decem-brie 1997, pct. 31, Culegere 1997-VIII). În cele din urmă, Curtea reafirmă că reglementarea privind termenele care trebuie respectate pentru a formula un recurs are ca scop să asigure o bună administrare a justiţiei şi res-pectarea, în special, a principiului securităţii juridice şi că persoanele în cauză trebuie să se aştepte ca aceste norme să fie aplicate. Cu toate acestea, reglementarea în cauză sau aplicarea acesteia nu trebuie să împiedice justiţiabilul să se prevaleze de o cale de atac disponibi-lă (a se vedea Aepi S.A. împotriva Greciei, nr. 48679/99, pct. 23, 11 aprilie 2002).

În prezenta cauză, Curtea constată că reclamanta a achitat efectiv taxa judiciară de timbru prevăzută pentru examinarea recursului său şi că a transmis tribunalului, prin scrisoare recomandată, dovada acestei plăţi, în for-ma şi termenele prevăzute de Codul de procedură civilă. Scrisoarea nu a fost depusă la dosar nu din motive impu-tabile reclamantei, ci din cauza unor disfuncţionalităţi la nivelul grefei sau al serviciilor poştale.

Având în vedere dovada necontestată a acestei plăţi şi a transmiterii sale prin scrisoare recomandată se impu-ne să se constate că anularea recursului este viciată de o eroare evidentă (a se vedea, mutatis mutandis, Şega îm-potriva României, nr. 29022/04, pct. 37, 13 martie 2012).

Curtea consideră că nu i se poate imputa reclamantei că nu s-a asigurat că scrisoarea sa a parvenit instanţei înainte de 30 ianuarie 2007 întrucât codul de procedură civilă nu prevede o astfel de obligaţie, ci impune numai transmiterea actelor de procedură prin scrisoare reco-mandată, ceea ce reclamanta a făcut în termenul pre-văzut de lege. În consecinţă, Curtea consideră că prin respingerea contestaţiei reclamantei pe motiv că dovada plăţii nu se afla la dosar, tribunalul a dat dovadă de un formalism extrem de rigid care a adus atingere dreptului reclamantei de acces la o instanţă.

Aceste elemente sunt suficiente Curţii pentru a con-cluziona că, prin anularea recursului reclamantei şi prin respingerea contestaţiei sale în anulare, Tribunalul Suceava a privat reclamanta de dreptul acesteia de acces la o instanţă.

În consecinţă, a fost încălcat art. 6 § 1 din Convenţie.



Proces echitabil

PROCES ECHITABIL

Cauza Oţet c. României, hotărârea din 25 martie 2014

Concluzie: Încălcare art. 6 § 1 din Convenţie. Satisfacţie echitabilă: 3.000 euro (daune morale)

(cuvinte cheie: proces echitabil, evaziune fiscală, acţiunea civilă în procesul penal, termen)

Evaziune fiscală. Repararea unui pre-ju diciu material deşi acţiunea civi lă aferentă nu a fost introdusă în terme-nul legal

Art. 6 § 1

Invocând art. 6 § 1 din Convenţie, reclamantul s-a plâns că instanţele interne nu au respectat principiile procesu-lui echitabil, referitor la declanşarea şi exercitarea acţiunii civile în beneficiul statului. Curtea a reţinut că instanţa naţională a omis să examineze argumentele reclamantului referitoare la imposibilitatea manifestării opoziţiei sale faţă de cererea de constituire ca parte civilă în afara termenului.


Prin rechizitoriul din 29 martie 2002, reclamantul a fost trimis în judecată sub învinuirea de evaziune fiscală (art. 13 din Legea nr. 87/1994 pentru combaterea evazi-unii fiscale) şi fals intelectual (art. 289 din Codul penal).

Prin sentinţa din 15 octombrie 2002, Judecătoria Reşiţa („judecătoria”) a pronunţat achitarea reclaman-tului pentru cele două învinuiri. În urma analizării rezul-tatelor unei expertize contabile, instanţa a concluzionat că faptele de care fusese acuzat reclamantul nu existau. Instanţa a luat act de faptul că Ministerul Finanţelor nu a formulat nicio cerere de constituire ca parte civilă.

Parchetul de pe lângă judecătorie a declarat apel la Tribunalul Caraş-Severin („tribunalul”).

La 9 aprilie 2003, grefa tribunalului a primit o cerere de constituire ca parte civilă din partea Direcţiei Generale a Finanţelor Publice Caraş-Severin, care dorea să recupe-reze suma de 561 668 508 lei româneşti (ROL), echivalen-tul a 15 000 euro (EUR). Suma reprezenta TVA, impozit pe venit, precum şi „majorări aferente” în cuantum de 333 518 611 ROL, echivalentul a 8 900 EUR. Cererea a fost depusă la dosar la 10 aprilie 2003.

Reclamantul, asistat de avocatul său ales, a fost pre-zent la şedinţa tribunalului din 14 aprilie 2003. Avocatul său a solicitat instanţei respingerea apelului parchetu-lui pentru motivele prezentate în concluziile sale scrise. În ultimul rând, reclamantul s-a declarat nevinovat şi a solicitat, de asemenea, instanţei respingerea apelului parchetului.

Prin hotărârea pronunţată la aceeaşi dată, tribunalul a admis apelul parchetului şi l-a condamnat pe reclamant la 2 ani de închisoare cu executare pentru evaziune fis-cală şi fals intelectual. Instanţa a exclus din examinare expertiza contabilă analizată de judecătorie şi a hotărât

că existau probe, respectiv documente, care atestau ac-tivitatea infracţională a reclamantului. Pe de altă parte, tribunalul a constatat că Ministerul Finanţelor s-a con-stituit parte civilă şi l-a obligat pe reclamant să plătească ministerului suma de 228.149.893 ROL, echivalentul a 6.075 EUR. Partea din hotărâre referitoare la prejudiciul material era redactată astfel:

„[…] despăgubirile civile reprezint[ă] prejudiciul cau-zat efectiv, cu majorările aferente calculate cu începere de la data săvârşirii infracţiuni (ultima faptă ilicită) până la plata integrală a sumei datorate.”

Reclamantul a formulat recurs în faţa Curţii de Apel Timişoara („curtea de apel”). Acesta denunţa lipsa pro-belor care să demonstreze vinovăţia sa şi faptul că tribu-nalul a exclus din analiza sa expertiza contabilă efectuată în prezenta cauză. Referitor la acţiunea civilă, acesta se plânge de lipsa de legalitate a obligării sale la repararea prejudiciului material în lipsa, potrivit opiniei sale, a unei cereri de constituire ca parte civilă depuse de Ministerul Finanţelor în termenul prevăzut de Codul de procedură penală („C. proc. pen.”). Acesta a adăugat că, prin Decizia nr. 80 din 20 mai 1999, Curtea Constituţională declara-se neconstituţionale dispoziţiile respective din cod care prevedeau că acţiunea civilă se porneşte şi se exercită şi din oficiu, când persoana vătămată este o unitate de interes public (infra, pct. 17).

La 12 septembrie 2003, reclamantul a depus la dosar concluzii scrise. Acesta susţinea în special că tribunalul nu a pus în discuţia părţilor problema referitoare la con-stituirea ca parte civilă, care ar fi fost făcută după expi-rarea termenului, şi că nu i s-a dat posibilitatea de a-şi exprima opoziţia.

Prin hotărârea din 18 septembrie 2003, curtea de apel a respins acţiunea reclamantului ca nefondată şi a men-ţinut verdictul de vinovăţie pentru cele două infracţiuni


Proces echitabil

sus-menţionate. Instanţa a considerat că existenţa pre-judiciului material era dovedită de rezultatele experti-zei contabile şi că primele două paragrafe de la art. 17 C. proc. pen. fuseseră declarate neconstituţionale ulteri-or săvârşirii faptelor de către reclamant.

În recurs, reclamantul a fost reprezentat de un avocat ales.

La 6 ianuarie 2004, reclamantul a fost somat de Ministerul Finanţelor să plătească o sumă totală de 287.817.455 ROL, echivalentul a 7.100 EUR, reprezen-tând prejudiciul recunoscut ca stabilit prin hotărârea din 14 aprilie 2003 a Tribunalului Caraş-Severin, precum şi majorările de impozit aferente. Reclamantul afirmă că a trebuit să lichideze două dintre societăţile sale şi să vân-dă bunuri personale ca să achite suma respectivă.


Reclamantul se plânge că a fost obligat la repararea unui prejudiciu material deşi, în opinia sa, acţiunea civilă aferentă nu a fost introdusă în termenele legale. Acesta invocă lipsa caracterului echitabil al procesului îndreptat împotriva sa, contrar garanţiilor prevăzute la art. 6 § 1 din Convenţie.

Motivarea Curţii

Curtea reaminteşte că garanţiile referitoare la un pro-ces echitabil implică în principiu dreptul, pentru părţile la proces, de a lua cunoştinţă de orice înscris sau observaţie prezentată instanţei şi să o dezbată [a se vedea, printre multe altele, Lobo Machado împotriva Portugaliei, 20 fe-bruarie 1996, pct. 31, Culegere de hotărâri şi decizii 1996 I, Göç împotriva Turciei (MC), nr. 36590/97, pct. 55, CEDO 2002 V, şi Wyssenbach împotriva Elveţiei, nr. 50478/06, pct. 35, 22 octombrie 2013]. Mai mult, Curtea reamin-teşte că s-a pronunţat că efectul real al observaţiilor este de mică importanţă şi că părţile unui litigiu trebuiau să aibă posibilitatea de a preciza dacă apreciau că un docu-ment necesita observaţii din partea lor. Curtea consideră că această idee este valabilă în special în cazul încrederii justiţiabililor în funcţionarea justiţiei: aceasta se bazează, printre altele, pe asigurarea că s-au putut exprima cu pri-vire la orice înscris din dosar (Nideröst-Huber împotriva Elveţiei, 18 februarie 1997, pct. 24, Culegere 1997 I, şi Schaller-Bossert împotriva Elveţiei, nr. 41718/05, pct. 43, 28 octombrie 2010).

Revenind la faptele prezentei cauze, Curtea subliniază în primul rând că soluţia procedurii se analizează ca o de-cizie privind temeinicia unei „acuzaţii în materie penală” îndreptată împotriva reclamantului.

Curtea reţine că, în judecata în primă instanţă, Judecătoria Reşiţa a luat act de faptul că Ministerul Finanţelor nu a făcut nicio cerere de constituire ca par-te civilă (supra, pct. 7). Cererea de constituire ca parte civilă a fost făcută de Ministerul Finanţelor pentru pri-ma dată în apel, în faţa Tribunalului Caraş-Severin, pes-te termenele prevăzute de legislaţia internă (supra, pct. 17). Tribunalul Caraş-Severin a fost nevoit aşadar, pentru prima dată în decursul procedurii, să examineze pe fond chestiunea obligării reclamantului la plata majo-rărilor impozitului.

În plus, Curtea observă că părţile sunt de acord că una dintre practicile instanţelor interne permitea consti-tuirea ca parte civilă după citirea actului de sesizare cu condiţia ca inculpatul să nu se opună (supra, pct. 18, 31 şi 32). Curtea observă însă că poziţiile părţilor diferă cu privire la chestiunea dacă reclamantul a putut, în mod rezonabil, să ia cunoştinţă de eventualitatea obligării la plata majorărilor impozitului şi să se exprime cu privire la constituirea Ministerului Finanţelor ca parte civilă în afara termenului. În această privinţă, Curtea constată că reclamantul susţine că cererea de constituire ca parte ci-vilă nu a făcut niciodată obiectul dezbaterilor între părţi, în vreme ce Guvernul consideră că cererea fusese depu-să la dosar dar că avocatul reclamantului nu o văzuse.

Plecând de la documentele depuse la dosar, Curtea observă că Tribunalul Caraş-Severin nu l-a informat pe reclamant despre cererea de constituire ca parte civilă a ministerului şi despre eventualitatea obligării la pla-ta majorărilor impozitului, precum şi că reclamantul nu fusese ascultat în această privinţă şi nu consimţise ex-pres la o astfel de cerere (a se vedea, mutatis mutan-dis, Constantinescu împotriva României, nr. 28871/95, pct. 58-59, CEDO 2000 VIII, şi Găitănaru împotriva României, nr. 26082/05, pct. 32-33, 26 iunie 2012). Pe de altă parte, Curtea observă că Guvernul nu susţine con-trariul, ci consideră că reclamantul consimţise implicit la constituirea Ministerului Finanţelor ca parte civilă prin faptul că nu se opusese în mod explicit (supra, pct. 32).

Curtea consideră că acest ultim argument al Guvernului bazat pe un consimţământ implicit al reclamantului nu poate fi reţinut deoarece renunţarea la exercitarea unui drept garantat de Convenţie trebuie stabilită în mod neechivoc (a se vedea, printre alte exemple, Neumeister împotriva Austriei, 27 iunie 1968, p. 16, pct. 36, seria A nr. 8, Albert şi Le Compte împotriva Belgiei, 10 februarie 1983, pct. 35, seria A nr. 58, precum şi Colozza împotriva Italiei, 12 februarie 1985, pct. 28, seria A nr. 89). Aceasta subliniază că Tribunalul Caraş-Severin a fost primul care a examinat pe fond chestiunea constituirii ca parte civi-lă şi că decizia acestuia a modificat considerabil situaţia reclamantului (a se vedea, mutatis mutandis, Gacon


Proces echitabil

împotriva Franţei, nr. 1092/04, pct. 34, 22 mai 2008, şi Ben Naceur împotriva Franţei, nr. 63879/00, pct. 35-39, 3 octombrie 2006) şi că, mai mult decât atât, procedu-ra avea o miză importantă pentru reclamant (Vermeulen împotriva Belgiei, 20 februarie 1996, pct. 33, Culegere 1996-I, J.J. împotriva Ţărilor de Jos, 27 martie 1998, pct. 43, Culegere 1998-II, precum şi Reinhardt şi Slimane-Kaïd împotriva Franţei, 31 martie 1998, pct. 105 in fine, Culegere 1998 II).

Pe de altă parte, Curtea observă că, în calitate de in-stanţă de ultim grad de jurisdicţie, Curtea de Apel Timi-şoara nu a examinat argumentele reclamantului referi-toare, în special, la imposibilitatea de a-şi exprima opo-ziţia faţă de constituirea Ministerului Finanţelor ca parte civilă în afara termenului (supra, pct. 13 şi 14). În ceastă privinţă, Curtea aminteşte că art. 6 din Convenţie implică în special, în sarcina „instanţei”, obligaţia de a efectua o examinare efectivă a motivelor, argumentelor şi probe-lor propuse de părţi, cu excepţia cazului în care se apre-ciază relevanţa acestora [Perez împotriva Franţei (MC),

nr. 47287/99, pct. 80, CEDO 2004–I, şi Boldea împotriva României, nr. 19997/02, pct. 33, 15 februarie 2007]. Deşi este adevărat că obligaţia motivării deciziilor lor, impusă instanţelor de art. 6 § 1 din Convenţie, nu poate fi în-ţeleasă ca impunând formularea unui răspuns detaliat la fiecare argument (Perez, citată anterior, pct. 81, Van de Hurk împotriva Ţărilor de Jos, 19 aprilie 1994, pct. 61, seria A nr. 288, precum şi Ruiz Torija împotriva Spaniei, 9 decembrie 1994, pct. 29, seria A nr. 303 A), se impu-ne constatarea că, în speţă, Curtea de Apel Timişoara, pronunţându-se prin hotărâre definitivă şi irevocabilă, a omis să examineze argumentele reclamantului referitoa-re la imposibilitatea manifestării opoziţiei sale faţă de ce-rerea de constituire ca parte civilă în afara termenului, în condiţiile în care aceste argumente ar fi putut fi decisive pentru soluţia procedurii.

În concluzie, a fost încălcat art. 6 § 1 din Convenţie.


PROCES ECHITABIL

Cauza Potcoavă c. României, hotărârea din 17 decembrie 2014

Concluzie: încalcarea art. 6 § 1, 3. Satisfacţie echitabilă: 2.400 EUR (daune morale), 400 EUR (cheltuieli de judecată)

(cuvinte cheie: drept la apărare, arestare, proces echitabil)

Dreptul la apărare. Lipsa unui avocat în timpul interogatoriului din arestul poliţiei

Art. 6 § 1, 3

Invocând art. 6 § 1 şi art. 6 § 3 lit. c) din Convenţie, reclamantul s-a plâns de lipsa echităţii procedurii penale împotriva sa şi de încălcarea dreptului său la apărare. Curtea constată că reclamantului i-a fost încălcat iremediabil dreptul său la apărare.


În seara de 4 iulie 2002, în jurul orei 11 p.m., recla-mantul a fost reţinut de doi agenţi de poliţie. Aceştia îl căutau pe făptuitorul mai multor violuri comise în zona respectivă în lunile precedente. Întrucât reclamantul co-respundea descrierii oferite de victime, acesta a fost per-cheziţionat corporal şi arestat.

Potrivit reclamantului, a fost bătut atât pe drumul spre secţia de poliţie, cât şi pe durata nopţii respective şi for-ţat să mărturisească infracţiuni pe care nu le comisese. Plângerea sa penală în acest sens, formulată la 14 august 2002, a fost în cele din urmă respinsă ca neîntemeiată la 30 ianuarie 2007 de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

La 5 iulie 2002, reclamantul a dat trei declaraţii scrise de mână la secţia de poliţie. Acesta nu a fost asistat de un apărător.

În prima declaraţie, a negat comiterea infracţiunilor. În a doua şi a treia declaraţie, a mărturisit că a comis trei violuri la 8 noiembrie 2001 şi în februarie şi aprilie 2002, precum şi două tentative de viol în mai şi iunie 2002, şi a declarat că plănuia să săvârşească fapte similare la 4 iulie 2002. A oferit detalii ale modului în care a abordat, a imobilizat şi a abuzat victimele pentru fiecare caz în parte.

În aceeaşi zi a fost dus la Parchetul de pe lângă Tribunalul Mureş unde, în prezenţa unui avocat, şi-a re-


Proces echitabil

petat mărturisirea. Conform reclamantului, agenţii de poliţie care l-au însoţit la parchet îl ameninţaseră cu vio-lenţe dacă şi-ar fi schimbat declaraţiile în faţa procuroru-lui. Un agent de poliţie a fost prezent în timpul interoga-toriului reclamantului din biroul procurorului.

Reclamantul a fost examinat de o comisie formată din medici psihiatrii şi de medicină legală. Aceştia au con-cluzionat că la data comiterii infracţiunilor de care recla-mantul era acuzat, acesta era conştient că faptele sale erau greşite. Aceştia au ajuns la concluzia că reclamantul prezenta tulburări de personalitate care au determinat un comportament antisocial şi că era incapabil să-şi con-troleze impulsurile instinctuale. La 5 august 2002, comi-sia a înaintat raportul parchetului.

La 18 decembrie 2002, procurorul a emis rechizito-riul de trimitere în judecată în faţa Judecătoriei Târgu Mureş. Reclamantul a fost reprezentat în faţa instanţei de un avocat. Acesta a retractat declaraţiile anterioare şi a reiterat că fusese bătut şi ameninţat de poliţie în tim-pul cercetării preliminare. La 11 august 2003, instanţa l-a condamnat pe reclamant.

Totuşi, în decizia definitivă din 17 octombrie 2003, Curtea de Apel Târgu Mureş a casat hotărârea de con-damnare a reclamantului şi a retrimis cauza la parchet pentru completarea cercetării. Instanţa a constatat că dreptul la apărare fusese încălcat întrucât reclamantul nu fusese asistat de un apărător în timpul interogatori-ilor preliminare, iar procurorul nu solicitase examinarea probelor materiale de către un expert.

Ca urmare a instrucţiunilor conţinute în decizia defini-tivă, procurorul a procedat la reaudierea reclamantului, în prezenţa apărătorului acestuia, precum şi a martorilor şi a victimelor. Reclamantul a negat comiterea violurilor. Procurorul a dispus efectuarea unei expertize cu privire la probele materiale şi a analizat dacă ar fi fost posibil ca reclamantul să-şi fi părăsit locul de muncă şi să comită violurile în perioada de timp relevantă.

La 16 martie 2004, parchetul l-a trimis din nou în jude-cată pe reclamant.

La 9 octombrie 2006, Judecătoria Târgu Mureş l-a achitat pe reclamant motivând că probele de la dosar nu erau suficiente pentru a permite să se concluzioneze dincolo de orice îndoială că reclamantul comisese infrac-ţiunile de care era acuzat. Instanţa a constatat că probele materiale strânse erau neconcludente şi că reclamantul prezentase un alibi pentru perioada de timp în care avu-seseră loc două dintre violuri. Instanţa nu a examinat primele declaraţii ale reclamantului prin care acesta se incriminase.

Prin hotărârea definitivă din 27 septembrie 2007, Tribunalul Mureş a casat sentinţa şi l-a declarat vinovat

pe reclamant pentru săvârşirea a trei violuri şi a unei ten-tative de viol, condamnându-l la pedeapsa cu închisoa-rea de un an, şase luni şi douăzeci şi şase de zile. Instanţa a motivat că mărturisirea reclamantului era în concor-danţă cu probele de la dosar, în special de declaraţiile victimelor, raportul de expertiză medicală şi declaraţiile martorilor care asistaseră la reconstituirea evenimente-lor în cadrul primului set de acte de cercetare. Instanţa a remarcat că declaraţiile fuseseră scrise de mână de către reclamant şi includeau descrierea detaliată a modului său de operare; aceasta a argumentat, de asemenea, că de cele mai multe ori primele declaraţii dintr-un dosar reflectau adevărul întrucât persoana nu avea timp să reflecteze şi să-şi pregătească apărarea. Instanţa a mai observat că reclamantul îşi repetase mărturisirea în faţa procurorului în prezenţa unui avocat şi că în acea perioa-dă nu menţionase niciun abuz din partea organelor de cercetare. Aceasta o observat că reclamantul refuzase prelevarea de probe biologice şi că la testarea cu apara-tul poligraf pe care o susţinuse fusese indicat un „com-portament simulat”. În cele din urmă, instanţa a observat că niciun viol similar nu mai fusese raportat în zonă după arestarea reclamantului.


Reclamantul s-a plâns în temeiul art. 6 din Convenţie de lipsa echităţii procedurii penale împotriva sa şi de în-călcarea dreptului său la apărare. În special, s-a plâns că nu-i fusese permis accesul la un avocat în timpul intero-gatoriului poliţiei, că nu avusese timp să-şi pregătească apărarea fiind interogat imediat după arestarea sa şi că fusese supus unei examinări medico-legale întrucât chiar el şi familia sa solicitaseră acest lucru.

Motivarea Curţii

a) Principii generale

Curtea face trimitere la principiile stabilite în Salduz împotriva Turciei [(MC), nr. 36391/02, pct. 50-55, 27 no-iembrie 2008], în special la concluziile privind dreptul la apărare căruia îi este adusă atingere în mod grav când declaraţiile de incriminare făcute în timpul înterogatoriu-lui poliţiei şi fără a avea acces la un avocat sunt folosite pentru condamnare.

Se reaminteşte că admisibilitatea probelor reprezin-tă o chestiune de reglementat de către legislaţia naţi-onală şi singura preocupare a instanţelor naţionale şi a Curţii este să examineze dacă procedurile s-au desfăşu-rat echitabil [a se vedea Al-Khawaja şi Tahery împotriva Regatului Unit (MC), nr. 26766/05 şi 22228/06, pct. 118, CEDO 2011].


Proces echitabil

b) Aplicarea acestor principii în prezenta cauză

În cauza aflată în examinare, reclamantul a mărturi-sit în arestul poliţiei, când nu era asistat de un avocat, şi a repetat mărturisirea sa la parchet, în prezenţa unui avocat desemnat din oficiu. Ulterior, acesta şi-a schimbat declaraţiile în faţa instanţei.

Reclamantul a fost condamnat pe baza probelor de la dosar, inclusiv pe baza primelor sale declaraţii, dar aces-tea nu au fost luate în considerare de Curtea de Apel Târgu Mureş în decizia definitivă din 17 octombrie 2003 (a se vedea pct. 8 şi 9 anterior).

În plus, la retrimiterea cauzei, tribunalul a constatat că probele din dosar nu erau suficiente pentru a conduce la condamnarea reclamantului (a se vedea pct. 12 in fine). În motivarea tribunalului nu se făcea trimitere la prime-le declaraţii. Totuşi, tribunalul s-a bazat pe acele probe, concluzionând în sensul vinovăţiei reclamantului (a se ve-dea supra pct. 13). Nu s-a susţinut că restul probelor nu ar fi fost suficiente pentru condamnarea reclamantului.

Astfel, în prezenta cauză, reclamantului i s-a adus atin-gere fără tăgadă prin restricţionările accesului său la un

avocat prin aceea că declaraţia sa dată poliţiei a fost fo-losită la condamnarea sa. Nici asistenţa asigurată ulterior de un avocat şi nici natura în contradictoriu a proceduri-lor nu au putut să remedieze deficienţele care au apă-rut pe durata reţinerii sale de către poliţie (a se vedea Salduz, citată anterior, pct. 58).

În concluzie, deşi reclamantul a avut ocazia să contes-te probele împotriva sa, lipsa unui avocat în timpul inte-rogatoriului din arestul poliţiei a adus atingere iremedi-abil dreptului său la apărare în măsura în care probele obţinute în acest mod, deşi declarate nelegale prin de-cizia definitivă a instanţei, au fost folosite în continuare în etapele ulterioare ale procedurii pentru condamnarea reclamantului.

A fost încălcat art. 6 § 1 şi art. 6 § 3 lit. c) din Convenţie şi nu este necesar pentru Curte să examineze restul ca-petelor de cerere.


30

Respectarea vieţii private şi de familie


RESPECTAREA VIEţII PRIVATE şI DE FAMILIE

Cauza Naidin c. României, hotărârea din 21 octombrie 2014

Concluzie: Neîncălcare art. 8 coroborat cu art. 14 din Convenţie

(cuvinte cheie: viaţă privată, funcţie publică, regim comunist, poliţie politică, subprefect,

discriminare)

Respingerea cererii de reintegrare în funcţia publică din cauza colaborării cu poliţia politică a regimului comunist

Art. 8, art. 14

Invocând art. 8 coroborat cu art. 14 din Convenţie, reclamantul denunţă respingerea cererii sale de reintegrare în funcţia publică şi, în special, în corpul de rezervă al subprefecţilor, din cauza colaborării cu poliţia politică a regimu-lui comunist, ca fiind o atingere adusă vieţii sale private. Acesta se consideră victima unei discriminări nejustificate în ceea ce priveşte perspectivele de angajare în sectorul public, în raport cu alte persoane care au exercitat funcţii similare cu ale sale.

I. Circumstanţele cauzeiÎn perioada 1990-1991, reclamantul a ocupat funcţia

de subprefect al judeţului Călăraşi. Ulterior, acesta a fost ales şi reales deputat în Parlament, unde şi-a desfăşurat activitatea pe parcursul a trei mandate, până în 2004.

În anul 2000, atunci când a candidat pentru a treia oară la Camera Deputaţilor, Consiliul Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii („CNSAS”) a procedat din oficiu la verificarea trecutului reclamantului, în temeiul Legii nr. 187/1999 privind accesul la propriul dosar şi de-conspirarea securităţii ca poliţie politică.

În urma cercetărilor şi după două audieri ale reclaman-tului, CNSAS a concluzionat că acesta din urmă colabora-se cu poliţia politică (Securitatea) în perioada 1971-1974. Decizia CNSAS se baza pe o declaraţie din 1971, semnată de reclamant, în vârstă de 17 ani la acea vreme, prin care se angaja să colaboreze cu Securitatea. În timpul liceului şi al serviciului militar, acesta a furnizat informaţii privind unii colegi consideraţi suspecţi deoarece ascultau posturi de radio străine, aveau rude în străinătate sau nu mâncau carne. Decizia CNSAS a fost publicată în Monitorul Oficial.

Reclamantul a contestat în faţa Curţii de Apel Bucureşti interpretarea de către CNSAS a actelor din trecutul aces-tuia, susţinând că acestea au fost nevinovate şi nu au avut consecinţe şi că nu puteau fi înţelese decât în con-textul istoric al epocii. CNSAS a răspuns că informaţiile furnizate erau, la acea vreme, de natură să aducă atin-gere drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale persoa-nelor vizate şi că legea nu făcea distincţie între diverse grade de colaborare.

Prin hotărârea definitivă din 20 august 2001, curtea de apel a respins contestaţia. Aceasta a hotărât că, în sensul Legii nr. 187/1999, reclamantul colaborase într-adevăr cu poliţia politică, având în vedere că furnizase informa-ţii care puteau aduce atingere unor drepturi şi libertăţi fundamentale, fără să fie necesar să se ţină seama de repercusiunile reale pe care le-ar fi putut avea aceste in-formaţii asupra persoanelor în cauză.

În 2003, Guvernul, susţinut de o majoritate parlamen-tară, din care făcea parte reclamantul, şi-a angajat răs-

punderea politică pentru un proiect de lege privind lupta împotriva corupţiei şi transparenţa în exercitarea func-ţiei publice. În expunerea de motive se menţiona faptul că obiectivul acestei modificări legislative era crearea unei culturi a serviciului public, care să ofere servicii de calitate şi să fie în slujba intereselor legitime ale cetăţe-nilor. Printre numeroasele modificări aduse dreptului in tern, proiectul de lege a adăugat la art. 50 din Legea nr. 188/1999 privind Statutul funcţionarilor publici un nou alineat, care le interzice accesul la funcţia publică a per-soanelor care au desfăşurat activitate de poliţie politică.

Având în vedere că moţiunea de cenzură depusă de opoziţie nu a obţinut numărul necesar de voturi, textul a fost adoptat şi a devenit Legea nr. 161/2003.

În 2004, la finalul mandatului său, reclamantul şi-a exprimat dorinţa de a ocupa din nou o funcţie publică şi a solicitat Agenţiei Naţionale a Funcţionarilor Publici (ANFP) înscrierea sa pe lista membrilor corpului de re-zervă al subprefecţilor. Acesta a invocat dispoziţiile Legii privind instituţia prefectului, care le permitea foştilor subprefecţi să fie înscrişi pe lista membrilor corpului de rezervă al prefecţilor.

La 1 octombrie 2004, ANFP l-a informat pe reclamant cu privire la respingerea cererii acestuia, invocând dis-poziţiile art. 50 din Legea nr. 188/1999 privind Statutul funcţionarilor publici, astfel cum a fost modificată în 2003, care le interzicea colaboratorilor Securităţii acce-sul la funcţia publică.

Reclamantul a formulat o acţiune în contencios admi-nistrativ, pentru a contesta răspunsul Agenţiei, şi a invocat în faţa Curţii de Apel Bucureşti o excepţie de neconstituţi-onalitate a art. 50 din Legea nr. 188/1999. Întemeindu-se pe dispoziţiile Constituţiei şi ale Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, acesta a susţinut o discriminare ne-justificată în ceea ce priveşte accesul la funcţia publică. Acesta a criticat caracterul general al acestei interdicţii şi faptul că nu se ţinea seama de circumstanţele specifice fiecărui caz în parte.

Prin decizia din 24 ianuarie 2006, Curtea Consti tu-ţională a confirmat constituţionalitatea textului criticat.

31



Aceasta a constatat că interdicţia în cauză era expresia voinţei legiuitorului, care beneficia de o amplă marjă de apreciere în materie. Curtea Constituţională a apreciat că diferenţa de tratament în ceea ce priveşte accesul la funcţia publică avea o justificare obiectivă şi raţională, în speţă, cerinţa privind loialitatea tuturor funcţionarilor faţă de regimul democratic. În plus, citând jurispruden-ţa Curţii Europene, Curtea Constituţională a reamintit că accesul la funcţia publică nu era un drept garantat nici de legislaţia internă, nici de Convenţie.

Prin hotărârea curţii de apel din 11 aprilie 2006, con-firmată în recurs, prin hotărârea definitivă din 23 martie 2007 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, contestaţia pri-vind refuzul de înscriere pe lista membrilor corpului de rezervă al subprefecţilor a fost respinsă.

II. Cu privire la pretinsa încălcare a art. 8 coroborat cu art. 14 din Convenţie

Reclamantul denunţă respingerea cererii sale de rein-tegrare în funcţia publică şi, în special, în corpul de re-zervă al subprefecţilor, din cauza colaborării cu poliţia politică a regimului comunist, ca fiind o atingere adusă „vieţii sale private”. Acesta se consideră victima unei dis-criminări nejustificate în ceea ce priveşte perspectivele de angajare în sectorul public, în raport cu alte persoane care au exercitat funcţii similare cu ale sale. Acesta invo-că art. 8 coroborat cu art. 14 din Convenţie.

Motivarea CurţiiCurtea reaminteşte că o de diferenţă de tratament

este discriminatorie dacă „îi lipseşte justificarea obiectivă şi rezonabilă”, adică dacă nu urmăreşte un „scop legitim” sau dacă nu există un „raport rezonabil de proporţionali-tate între mijloacele folosite şi scopul urmărit” (Sidabras şi Džiautas, citată anterior, pct. 51).

În speţă, Curtea observă că art. 50 din Legea nr. 188/1999 privind Statutul funcţionarilor publici intro-du ce o distincţie între persoanele care doresc să se inte-greze sau reintegreze în serviciul public, întemeiată pe trecutul acestora. La fel ca în cazul restricţiilor instituite în numeroase ţări post-comuniste, persoanele care au colaborat cu Securitatea nu pot fi integrate sau reintegrate în funcţia publică (pentru dispoziţiile anumitor sisteme juridice naţionale referitoare la restricţiile privind accesul la un loc de muncă pentru motive politice, a se vedea Sidabras şi Džiautas, citată anterior, pct. 30 şi urm.).

Curtea ia act de decizia Curţii Constituţionale din 24 ianuarie 2006, conform căreia interdicţia privind accesul la funcţia publică al foştilor colaboratori cu poliţia politi-că este justificată de loialitatea care se doreşte din par-tea tuturor funcţionarilor faţă de regimul democratic.

În această privinţă, Curtea reaminteşte că, din princi-piu, statele au interes legitim de a reglementa condiţiile de angajare în serviciul public. Un stat democratic are dreptul de a impune ca funcţionarii acestuia să fie loiali principiilor constituţionale care stau la baza sa (Vogt îm-potriva Germaniei, 26 septembrie 1995, pct. 59, seria A nr. 323, şi Sidabras şi Džiautas, citată anterior, pct. 52).

În speţă, Curtea trebuie să ţină seama în special de situaţia României sub regimul comunist şi de faptul că, pentru a evita repetarea experienţei trecute, statul tre-buie să se întemeieze pe o democraţie care se poate apăra prin ea însăşi [Vogt, citată anterior, pct. 59; Sida-bras şi Džiautas, citată anterior, pct. 54; Bester împotriva Germaniei (dec.), nr. 42358/98, 22 noiembrie 2001, şi Knauth împotriva Germaniei (dec.), nr. 41111/98, 22 no-iem brie 2001].

Având în vedere considerentele precedente, Curtea admite că diferenţa de tratament aplicată reclamantului, şi anume eliminarea oricărei posibilităţi a acestuia de a fi angajat în funcţia publică, viza scopuri legitime, în speţă, protejarea securităţii naţionale, a siguranţei publice şi a drepturilor şi libertăţilor altora [a se vedea, mutatis mu-tandis, Rekvényi împotriva Ungariei (MC), nr. 25390/94, pct. 41, CEDO 1999-III, şi Sidabras şi Džiautas, citată an-terior, pct. 55].

Rămâne să se stabilească dacă măsura în litigiu era proporţională.

Reclamantul denunţă caracterul absolut al interdicţi-ei şi neluarea în considerare a naturii nesemnificative, în opinia acestuia, a acţiunilor sale.

În ceea ce priveşte primul argument al reclamantului, Curtea observă că perspectivele profesionale ale recla-mantului nu au fost eliminate decât în ceea ce priveşte funcţia publică. Funcţionarii publici, în special cei care ocu-pă posturi cu un grad înalt de răspundere, de natura celor în care doreşte să se reintegreze reclamantul, exercită o parte din suveranitatea statului. Interdicţia aplicată recla-mantului nu este aşadar disproporţionată în raport cu sco-pul legitim al statului de a asigura loialitatea persoanelor responsabile pentru protejarea interesului general.

Curtea subliniază, de asemenea, că nu există nicio re-stricţie impusă de stat în ceea ce priveşte perspectivele reclamantului de angajare în sectorul privat, chiar şi în cadrul unor întreprinderi care pot prezenta o anumită importanţă pentru interesele statului în domeniul eco-nomic, politic sau în materie de securitate. De aseme-nea, reclamantului nu i se interzice să ocupe un post în alt domeniu al sectorului public, care nu implică exerci-tarea puterii publice.

În cele din urmă, în ceea ce priveşte pretinsa nelua-re în considerare a naturii şi a consecinţelor actelor re-clamantului, Curtea constată că aceste aspecte au făcut obiectul unei examinări contradictorii în faţa Curţii de Apel Bucureşti, care s-a pronunţat la 20 august 2001. În privinţa elementelor factuale, care se înscriu în mod evident în marja de apreciere de care dispun autorităţile naţionale, Curtea nu poate contesta concluziile la care au ajuns aceste instanţe.

Aceste elemente îi sunt suficiente Curţii pentru a sta-bili că nu a fost încălcat art. 8 coroborat cu art. 14 din Convenţie.


32



Cauza Mateescu c. României, hotărârea din 14 ianuarie 2014

Concluzie: Încălcarea art. 8 din Convenţie. Satisfacţie echitabilă: 1 EUR (daune morale), 2.000 EUR (cheltuieli de judecată)

(cuvinte cheie: viaţă privată, profesii, avocat, medic)

Incompatibilitate. Practicarea simulta-nă a profesiilor de avocat şi medic

Art. 8

În temeiul art. 8 din Convenţie, reclamantul s-a plâns de decizia autorităţilor naţionale de a nu-i permite să prac-tice simultan profesiile de avocat şi de medic. Curtea a considerat că textul care reglementa practicarea profesiei de avocat nu era suficient de previzibil şi, prin urmare, ingerinţa nu era prevăzută de lege.


Reclamantul este medic, având o experienţă consi-derabilă; a profesat ca medic generalist timp de peste optsprezece ani. În această calitate, deţine în prezent un cabinet particular, cu doi angajaţi. De asemenea, este profesor la Facultatea de Medicină din Bucureşti şi este autor al mai multor lucrări de medicină generală.

În 2006, reclamantul a absolvit facultatea de drept; un an mai târziu, a solicitat înregistrarea ca avocat, după ce a luat examenul anual de admitere, organizat de Baroul Bucureşti. La 18 decembrie 2007, Baroul Bucureşti a emis o decizie de validare a rezultatelor examenului şi l-a declarat pe reclamant admis în barou.

La 14 februarie 2008, Baroul Bucureşti a decis, de asemenea, să îl înscrie pe reclamant ca avocat stagiar începând din 15 februarie 2008. Având în vedere că efec-tuarea unui stagiu de doi ani era o condiţie obligatorie pentru obţinerea licenţei pentru exercitarea profesiei de avocat, reclamantul a semnat un contract de colaborare cu firma de avocatură B.P. La 15 februarie 2008, baroul a aprobat stagiul reclamantului în cadrul firmei.

La 13 martie 2008, reclamantul a depus o cerere la Decanul Baroului Bucureşti pentru a i se permite să efectueze stagiul de doi ani în conformitate cu art. 17 din Legea nr. 51/1995 pentru organizarea şi exercitarea profesiei de avocat, fără să menţioneze faptul că, în ace-laşi timp, avea propriul cabinet medical privat. Acesta a considerat că „profesia medicală nu este incompatibilă cu demnitatea profesiei de avocat sau cu regulile de con-duită impuse avocaţilor, în sensul art. 30 din Statutul pro-fesiei de avocat”.

La 20 martie 2008, Baroul Bucureşti a respins cererea reclamantului în temeiul art. 14 lit. b) şi al art. 53 alin. (2) lit. e) din Legea nr. 51/1995, În decizia sa, Baroul a declarat: „cererea reclamantului de a exercita simultan profesiile de avocat şi de medic este respinsă şi, în conse-

cinţă, reclamantul trebuie să opteze pentru una din cele două profesii.”

La 21 aprilie 2008, reclamantul a contestat decizia re-spectivă în faţa Uniunii Naţionale a Barourilor. Acesta a contestat motivul pentru respingerea cererii sale, care, citând art. 14 lit. b), face referire la incompatibilitatea cu exercitarea profesiei de avocat a oricărei persoane care exercită deja o „ocupaţi[e] care lezează demnitatea şi independenţa profesiei de avocat sau bunele moravuri”. Acesta a susţinut că CV-ul său profesional, care includea un doctorat în medicină, o carieră de profesor universi-tar şi calitatea de autor al mai multor cărţi de medicină, nu putea, în niciun caz, să lezeze demnitatea profesiei de avocat. În acelaşi timp, acesta a subliniat faptul că nu era nici angajat, nici comerciant, astfel cum se interzice în legislaţia care reglementează activităţile exercitate de avocaţi.

La 18 iunie 2008, Uniunea Naţională a Barourilor a confirmat decizia Baroului Bucureşti, de această dată în temeiul art. 15 din Legea nr. 51/1995, care enumeră „exhaustiv” profesiile care sunt compatibile cu profesia de avocat (a se vedea „Dreptul intern relevant” de mai jos). Având în vedere că practicarea medicinei nu este specificată în rândul acestor profesii, cererea reclaman-tului a fost respinsă.

Această decizie a fost contestată în faţa Curţii de Apel Bucureşti.

În răspunsul la declaraţia reclamantului, pârâta a ar-gumentat, în primul rând, că interpretarea coroborată a art. 14 şi 15 din lege a condus la concluzia că nicio altă profesie nu putea fi exercitată în paralel cu cea de avocat, cu excepţia celor enumerate în mod restrictiv la art. 15; în plus, practicarea a două profesii liberale în acelaşi timp nu este permisă de lege şi nici nu este de dorit, având în vedere că fiecare profesie liberală necesită o dedicare totală din partea persoanei care o exercită.

RESPECTAREA VIEţII PRIVATE şI DE FAMILIE

33



La 20 ianuarie 2009, instanţa a admis pretenţiile recla-mantului, susţinând că art. 14 lit. b) nu era aplicabil, în măsura în care „profesia de medic nu aduce atingere in-dependenţei profesiei de avocat”. În continuare, instan-ţa a susţinut că orice restricţie privind exercitarea unei profesii trebuie să fie prevăzută de lege în mod expres şi fără echivoc, ceea ce nu este valabil în cazul de faţă. În plus, Constituţia României protejează dreptul la muncă, care nu poate fi supus niciunei limitări, cu câteva excep-ţii enumerate în mod expres la art. 53, precum motivele de securitate naţională, protejarea ordinii, a sănătăţii şi a moralei publice sau protejarea drepturilor şi libertăţilor individuale, niciuna dintre aceste situaţii nefiind aplicabi-lă în cazul reclamantului.

În plus, interdicţia de a practica profesia de avocat, si-multan cu exercitarea profesiei de medic, nu este inclusă în textul art. 14 lit. b) din Legea nr. 51/1995, care face referire doar la profesiile care lezează demnitatea şi in-dependenţa profesiei de avocat sau sunt contra bunelor moravuri.

În continuare, instanţa a hotărât că art. 15 din Lege nu conţine o listă exhaustivă a profesiilor compatibi-le cu profesia de avocat, în ciuda interpretării de către Uniunea Naţională a Barourilor a dispoziţiei în cauză în sensul că, dacă, în textul acesteia, profesia de medic nu este inclusă în rândul profesiilor compatibile înseamnă că, prin deducţie inversă, aceasta nu este compatibilă cu profesia de avocat. Profesiile incompatibile sunt enu-merate exhaustiv la art. 14 şi profesia de medic nu este inclusă în acestea.

Afirmaţia conform căreia exercitarea unei profesii li-berale necesită o dedicare totală şi, implicit, mult timp din partea persoanei care o practică nu putea fi luată în considerare pentru aprecierea legalităţii deciziilor adop-tate de barourile locale şi naţionale; faptul că o persoană nu poate să dedice suficient timp pentru cazurile clien-ţilor nu are nicio legătură cu independenţa profesiei de avocat. Astfel, instanţa a confirmat dreptul reclamantului de a exercita ambele profesii simultan, anulând deciziile barourilor.

Uniunea Naţională a Barourilor a formulat apel îm-potriva acestei hotărâri în faţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie. Aceasta a susţinut că, deşi art. 14 din lege enu-meră profesiile care sunt incompatibile cu profesia de avocat în mod generic, oferind exemple, art. 15 regle-mentează, în mod strict şi restrictiv, excepţiile care sunt permise, în rândul cărora nu este menţionată profesia de medic. În acelaşi timp, exercitarea simultană a ambelor profesii încalcă principiul independenţei avocaţilor. Prin dorinţa de a exercita ambele profesii, reclamantul nu a făcut decât să îşi demonstreze mercantilismul extrem, deoarece „acesta minimiza importanţa acestor profesii, tratându-le pur şi simplu ca pe o sursă de venit”.

La 24 iunie 2009, Înalta Curte a admis apelul şi a res-pins cererea reclamantului, hotărând că interpretarea coroborată a art. 14 şi 15 conducea la concluzia că lis-ta de situaţii compatibile este exhaustivă şi, astfel, art. 15 face referire la singurele profesii care, prin lege, sunt compatibile cu profesia de avocat; Înalta Curte a subli-niat că, deşi dispoziţiile art. 30 din Statutul profesiei de avocat, invocat de reclamant în apărarea sa, enumeră şi alte situaţii de incompatibilitate şi compatibilitate, aces-tea au un rang inferior unei legi şi, prin urmare, nu pot să contrazică dispoziţiile legii în cauză.

II. Cu privire la pretinsa încălcare a art. 8 din Convenţie

Invocând art. 6 § 1 din Convenţie şi art. 1 din Protocolul nr. 1, reclamantul s-a plâns că decizia autorităţilor naţi-onale de a nu-i permite să practice simultan profesiile de avocat şi de medic era incorectă şi încălca principiile dreptului internaţional care garantează dreptul la muncă al persoanelor.

Curtea reaminteşte că, fiind responsabilă cu încadra-rea juridică a faptelor cauzei, nu se consideră legată de încadrarea pe care le-o atribuie părţile. O cerere se ca-racterizează prin faptele invocate şi nu doar prin motive-le legale sau argumentele susţinute (a se vedea Powell şi Rayner împotriva Regatului Unit, 21 februarie 1990, pct. 29, seria A nr. 172). Prin urmare, în prezenta cauză, Curtea consideră că se impune examinarea capetelor de cerere ale reclamantului în temeiul art. 8 din Convenţie.

Motivarea Curţii

Curtea reiterează, în primul rând, că obiectul art. 8 este, în principal, acela de a proteja persoanele particu-lare împotriva ingerinţei arbitrare a autorităţilor publice, obligând statul să se abţină de la asemenea ingerinţe. Într-un astfel de context, trebuie să se ţină seama de echilibrul just care trebuie păstrat între interesul general şi interesele persoanei în cauză. Marja de apreciere a sta-tului este mai amplă în cazul în care se impune păstrarea unui echilibru just între interese private şi publice concu-rente sau între diverse drepturi prevăzute de Convenţie [a se vedea, între multe alte hotărâri, Evans împotriva Regatului Unit (MC), nr. 6339/05, pct. 77, CEDO 2007 I].

În prezenta cauză, reclamantul a pretins că intenţiona să îşi folosească experienţa profesională considerabilă pe care a acumulat-o în calitate de medic şi în alt dome-niu, şi anume furnizarea de consiliere juridică în cazuri de malpraxis medical. În acest scop, a absolvit facultatea de drept în 2006; un an mai târziu, a luat examenul de admitere organizat pentru viitorii avocaţi; ulterior, a fost admis în barou şi contractul său de colaborare a fost ac-ceptat (a se vedea supra, pct. 8 şi 9); cu toate acestea, având în vedere faptul că nu a renunţat la practicarea medicinei, Baroul a refuzat să îi permită exercitarea pro-fesiei de avocat, considerând că cele două profesii sunt

34



incompatibile. Acest punct de vedere a fost confirmat de Uniunea Naţională a Barourilor, anulată de Curtea de Apel Bucureşti şi confirmată din nou de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

Având în vedere elementele menţionate anterior, Curtea consideră că decizia autorităţilor de a condiţiona exercitarea de către reclamant a profesiei de avocat de cariera medicală a acestuia, deşi fusese deja acceptat în barou după ce luase examenul de admitere, constituie o ingerinţă în exercitarea dreptului acestuia la respectarea vieţii sale private.

O astfel de ingerinţă încalcă art. 8 din Convenţie dacă nu poate fi justificată, în temeiul art. 8 § 2, ca fiind „pre-văzută de lege”, urmărind unul sau mai multe din scopu-rile legitime enumerate în dispoziţia respectivă şi ca fiind „necesară într-o societate democratică” pentru îndepli-nirea scopului sau scopurilor respective.

Expresia „prevăzută de lege” impune, în primul rând, ca măsura contestată să fie întemeiată pe dreptul intern. În al doilea rând, aceasta face referire la calitatea legii în cauză, impunând ca aceasta să fie formulată cu suficientă precizie, astfel încât să fie accesibilă persoanei în cauză, care trebuie, în plus, să fie capabilă să prevadă, într-o măsură care să fie rezonabilă în circumstanţele respecti-ve, consecinţele pe care le poate avea o anumită acţiune [a se vedea, între alte hotărâri, The Sunday Times împo-triva Regatului Unit (nr. 1), 26 aprilie 1979, pct. 49, seria A nr. 30, şi Michaud împotriva Franţei, nr. 12323/11, pct. 94-96 CEDO 2012]. Gradul de precizie care se impune le-gislaţiei interne – care nu poate, în niciun caz, să prevadă orice situaţie – depinde în mare măsură de conţinutul instrumentului în cauză, domeniul pe care este destinată să îl reglementeze, precum şi numărul şi statutul persoa-nelor cărora li se adresează (a se vedea Vogt împotriva Germaniei, 26 septembrie 1995, pct. 48, seria A nr. 323).

În prezenta cauză, Curtea subliniază că măsura con-testată era întemeiată pe art. 14 şi 15 din legea pentru organizarea şi exercitarea profesiei de avocat. Prin urma-re, ingerinţa era bazată pe dreptul intern. Curtea nu are niciun motiv să se îndoiască de faptul că textele în cauză erau accesibile. Prin urmare, rămâne să se stabilească dacă aplicarea dispoziţiilor în cauză era previzibilă.

Curtea subliniază, în primul rând, că niciun text nu face referire în mod expres la profesia de medic.

În vreme ce art. 15 stabileşte cazurile de compatibili-tate cu o oarecare precizie, art. 14 defineşte cazurile de incompatibilitate în termeni mai generali, făcând referire la „ocupaţiile care lezează demnitatea şi independenţa profesiei de avocat sau bunele moravuri”. Acest articol nu face referire deloc la practicarea medicinei ca fiind inclusă în aceste ocupaţii şi nici nu oferă nicio preciza-re în acest sens; în plus, instanţa română nu a stabilit în mod rezonabil motivul pentru care demnitatea şi inde-pendenţa profesiei de avocat ar fi afectate de exercitarea profesiei de medic.

În continuare, Curtea observă că opiniile autorităţilor interne cu privire la care dintre texte era relevant şi la implicaţiile sale asupra cererii reclamantului erau diver-gente; în fapt, instanţele au aplicat aceleaşi texte juridice într-o manieră diferită, ajungând la concluzii total opuse.

Curtea consideră că, în astfel de circumstanţe, este puţin probabil ca reclamantul să fi putut să prevadă în mod rezonabil că – în ciuda faptului că a fost acceptat în barou, a fost înscris ca avocat stagiar şi că legea care re-glementează profesia de avocat nu menţionează în mod explicit faptul că practicarea medicinei este incompati-bilă cu profesia de avocat şi ghidându-se după principiul conform căruia este permis tot ceea ce nu este interzis – în cele din urmă, nu i se va permite să exercite simultan profesiile de medic şi de avocat.

În consecinţă, textul dispoziţiilor legale care reglemen-tează practicarea profesiei de avocat nu este suficient de previzibil pentru a-i permite reclamantului – deşi, având în vedere că aspira la profesia de avocat, acesta era in-format şi cunoştea foarte bine legea – să îşi dea seama că exercitarea simultană a unei alte profesii, neenume-rată în rândul celor excluse de lege, implica refuzarea dreptului acestuia de a exercita profesia de avocat (a se vedea, de exemplu, N.F. împotriva Italiei, nr. 37119/97, pct. 31, CEDO 2001 IX; Sorvisto împotriva Finlandei, nr. 19348/04, pct. 119, 13 ianuarie 2009; şi Ternovszky îm-potriva Ungariei, nr. 67545/09, pct. 26, 14 decembrie 2010).

În această situaţie, Curtea concluzionează că nu a fost îndeplinită condiţia de previzibilitate şi că, în consecinţă, ingerinţa nu era prevăzută de lege.

Prin urmare, a fost încălcat art. 8 din Convenţie.



Protecţia proprietăţii

PROTECţIA PROPRIETăţII

Cauza Bucias c. României, hotărârea din 1 octombrie 2014

Concluzie: Încălcarea art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie. Cu opinie separată Satisfacţie echitabilă: 70.000 EUR (prejudiciu material), 3.300 EUR (daune morale)

(cuvinte cheie: proprietate, imobil, vânzare la licitaţie, contract de împrumut, ipotecă, bună-

credinţă, publicitate imobiliară)

Proprietate. Anularea vânzării la lici-ta ţie a unui bun imobil. Consecinţe cu privire la vânzarea ulterioară a aces-tuia către un terţ

Protocolul nr. 1 la Convenţie, art. 1

Invocând art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie, reclamanţii s-au plâns că, în ciuda anulării vânzării la licitaţie a bunului lor imobil, aceştia nu au putut obţine anularea vânzării sale ulterioare către un terţ, din cauza unei hotărâri arbitrare pronunţată de Curtea de Apel Oradea la 8 aprilie 2004. Curtea concluzionează că statul nu şi-a îndeplinit obligaţia de a recunoaşte reclamanţilor dreptul efectiv la respectarea bunurilor acestora, astfel cum este garantat de art. 1 din Protocolul nr. 1.


În 1994, tatăl reclamanţilor a încheiat un contract de împrumut cu H.M.C., oferind drept garanţie o ipotecă asupra proprietăţii sale imobiliare, o clădire şi terenul aferent, situate în Osorhei.

La 3 iunie 1994, ipoteca a fost înscrisă în cartea funciară.

Având în vedere că tatăl reclamanţilor nu a rambur-sat împrumutul la data stabilită, proprietatea imobiliară a fost vândută la licitaţie unei familii, T.T.T. şi T.T.S., la 31 mai 1996.

Dreptul de proprietate al ofertanţilor câştigători asu-pra proprietăţii imobiliare a fost înscris în cartea funciară.

La 1 iulie 1996, tatăl reclamanţilor a contestat vânza-rea în urma executării silite, solicitând anularea ordinului de vânzare a proprietăţii sale imobiliare. Procedura a fost înscrisă în cartea funciară la 5 ianuarie 1998.

Ulterior, la 30 decembrie 1998, în ciuda procedurii aflate pe rol privind anularea vânzării la licitaţie, cumpă-rătorii (T.T.T. şi T.T.S.) au vândut proprietatea imobiliară altei persoane, S.R.

La 26 aprilie 2000, Curtea de Apel Oradea a admis ac-ţiunea introdusă de tatăl reclamanţilor şi, în consecinţă, a anulat vânzarea forţată a bunului imobil, pe motiv că împrumutul fusese rambursat şi că preţul era mult mai mic decât valoarea reală a proprietăţii. Totuşi, acesta nu a putut intra în posesie, deoarece, între timp, imobilul fusese vândut lui S.R.

Invocând principiul quod nullum est nullum produ-cit effectum, acesta a introdus o acţiune la Judecătoria Oradea, solicitând anularea celor două contracte de vân-zare-cumpărare: cel prin care T.T.T. şi T.T.S. obţinuseră bu-nul imobil la licitaţie şi contractul ulterior, încheiat între T.T.T. şi T.T.S., pe de o parte, şi S.R., pe de altă parte.

În cursul procesului, tatăl reclamanţilor a decedat şi a fost înlocuit de reclamanţi, în calitate de moştenitori ai acestuia.

La 25 octombrie 2001, Judecătoria Oradea a respins acţiunea civilă, cu motivarea că ultimul cumpărător, S.R., obţinuse bunul imobil cu bună-credinţă.

Reclamanţii au formulat apel, susţinând că S.R. nu cumpărase bunul cu bună-credinţă. Aceştia au pretins că S.R. a avut cunoştinţă de procesul iniţiat de tatăl lor pentru anularea vânzării silite, deoarece aceasta fusese înscrisă în cartea funciară. Apelul a fost admis prin hotă-rârea Tribunalului Bihor din 22 mai 2003, cu motivarea că anularea vânzării în urma executării silite ar fi trebuit să aibă ca rezultat anularea tuturor actelor încheiate ulteri-or de persoane care aveau cunoştinţă de anulare.

La 8 aprilie 2004, Curtea de Apel Oradea a admis re-cursul cumpărătorilor, pe motiv că ultimul cumpărător, S.R., încheiase contractul de vânzare-cumpărare cu bu-nă-credinţă. Raţionamentul curţii de apel în ceea ce pri-veşte buna-credinţă a cumpărătorului a fost următorul:

„În speţă, astfel cum se poate observa chiar din act, autentificat în faţa notarului public, contractul de vân-zare-cumpărare a fost încheiat cu mult timp înainte de



semnarea sa în faţa notarului public, preţul fiind stabi-lit de părţi şi plătit integral la 9 octombrie 1996; la acea dată, nu exista niciun element din care se putea deduce faptul că respectivul cumpărător a acţionat cu intenţii frauduloase.”

Hotărârea conţinea o opinie separată a unuia din cei trei judecători, care susţinea că, deşi procesul iniţiat de tatăl reclamanţilor în scopul anulării vânzării prin execu-tare silită – şi, în consecinţă, a vânzării bunului său imo-bil lui T.T.T. şi T.T.S. – fusese înscris în cartea funciară la 5 ianuarie 1998, aceştia din urmă i-au vândut imobilul lui S.R. abia la 30 decembrie 1998. În plus, T.T.T. şi T.T.S. fuseseră părţi în acţiunea de anulare formulată de tatăl reclamanţilor.

Partea relevantă a opiniei separate se citeşte astfel:

„Pârâţii (T.T.T. şi T.T.S.) au ştiut încă din 1996 că imobilul pe care îl cumpăraseră la licitaţie publică făcea obiectul unui proces, având în vedere că erau părţi în procedură. Cumpărătorul S.R. ştia, de asemenea, de existenţa pro-cesului, deoarece, în contractul de vânzare-cumpărare semnat la 30 decembrie 1999, autentificat în faţa nota-rului public, se menţiona în mod expres faptul că imobi-lul făcea obiectul procesului nr. 6558/1996, aflat pe rolul Judecătoriei Oradea.

[...]

„Faptul că părţile au introdus în acordul de vânza-re-cumpărare menţiunea conform căreia preţul fusese achitat la 9 octombrie 1996 nu este relevant, în măsura în care transferul bunului de la vânzător la cumpărător a avut loc abia la 30 decembrie 1998, dată la care părţile semnaseră contractul în faţa notarului public, după în-scrierea procedurii în cartea funciară [...].

În plus, conform documentelor de la dosar, se pare că niciunul din pârâţi nu se afla în posesia imobilului. Aceştia iniţiaseră mai multe proceduri de evacuare împotriva re-clamanţilor, care refuzaseră să părăsească proprietatea.”

II. Cu privire la pretinsa încălcare a art. 1 din Proto-colul nr. 1 la Convenţie

Reclamanţii s-au plâns că, în ciuda anulării vânzării la licitaţie a bunului lor imobil, aceştia nu au putut obţine anularea vânzării sale ulterioare către un terţ, din cau-za unei hotărâri arbitrare pronunţate de Curtea de Apel Oradea la 8 aprilie 2004.

Motivarea Curţii

(a) Stabilirea existenţei unui bun

Curtea reţine că, prin hotărârea din 26 aprilie 2000, Curtea de Apel Oradea a admis acţiunea introdusă de ta-tăl reclamanţilor şi, în consecinţă, a anulat vânzarea în

urma executării silite la licitaţie a bunului imobil cu mo-tivarea că împrumutul fusese rambursat şi că preţul era mult mai mic decât valoarea reală a bunului. În temeiul efectului retroactiv al hotărârii de anulare, reclaman-ţii au devenit proprietarii bunului imobil. Aceştia aveau dreptul să li se înapoieze bunul, ca o consecinţă directă a anulării vânzării ulterioare, sau să primească o sumă echivalentă cu valoarea bunului lor.

Prin urmare, Curtea consideră că reclamanţii deţineau un bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 şi, în consecin-ţă, respinge excepţia de incompatibilitate ratione mate-riae ridicată de Guvern.

(b) Stabilirea existenţei unei ingerinţe

În ciuda faptului că, în temeiul efectului retroactiv al anulării, reclamanţii au devenit proprietarii bunului imo-bil, aceştia nu au avut posibilitatea de a obţine anularea ulterioară a vânzării bunului lor către un terţ.

Curtea consideră că respingerea de către Curtea de Apel Oradea, la 8 aprilie 2004, a acţiunii reclamanţilor de anulare a vânzării ulterioare a bunului lor către S.R. con-stituia o ingerinţă în exercitarea dreptului reclamanţilor la respectarea bunurilor acestora.

Pentru a fi compatibilă cu norma generală stabilită în prima teză a primului paragraf al art. 1, o astfel de inge-rinţă trebuie să păstreze un „echilibru just” între cerinţele interesului general al comunităţii şi cerinţele de protec-ţie a drepturilor fundamentale ale individului (a se vedea Sporrong şi Lönnroth împotriva Suediei, 23 septembrie 1982, pct. 69, seria A nr. 52). În plus, chestiunea păstrării unui echilibru just „devine relevantă numai după ce s-a stabilit că ingerinţa în cauză îndeplinea cerinţa de legali-tate şi nu a fost arbitrară” [a se vedea Iatridis împotriva Greciei (MC), nr. 31107/96, pct. 58, CEDO 1999 II].

(c) Cu privire la respectarea principiului legalităţii

Curtea reiterează că, conform art. 1 din Convenţie, fi-ecare parte contractantă „recunoaşte oricărei persoane aflate sub jurisdicţia sa drepturile şi libertăţile definite în … [Convenţie]”. Obligaţia de a asigura exercitarea efecti-vă a drepturilor definite în acest instrument poate avea ca rezultat obligaţii pozitive pentru stat (a se vedea X şi Y împotriva ţărilor de Jos, 26 martie 1985, pct. 22-23, seria A nr. 91).

În ceea ce priveşte dreptul garantat la art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie, Curtea reiterează faptul că, şi în cauzele care privesc un litigiu între persoane fizice şi societăţi, obligaţiile statului implică adoptarea măsurilor necesare pentru a proteja dreptul la proprietate. Statul are în special obligaţia de a pune la dispoziţie părţilor în litigiu proceduri judiciare care oferă garanţiile procedu-rale necesare şi, prin urmare, permit instanţelor interne să pronunţe hotărâri eficiente şi echitabile, în lumina



dreptului aplicabil. Cu toate acestea, Curtea reiterează faptul că are o competenţă limitată de a verifica inter-pretarea şi aplicarea corectă a dreptului intern şi că rolul său nu este de a se substitui instanţelor interne, ci mai degrabă acela de a se asigura că hotărârile instanţelor respective nu sunt arbitrare sau în mod vădit nerezona-bile în alt fel [a se vedea Anheuser-Busch Inc. împotriva Portugaliei (MC), nr. 73049/01, pct. 83, CEDO 2007 I]. Acest lucru înseamnă în special că statele au obligaţia de a pune la dispoziţie proceduri judiciare care oferă garan-ţiile necesare şi, prin urmare, permit instanţelor interne să soluţioneze în mod eficient şi echitabil orice litigii între persoane particulare.

În speţă, este clar că nu Curtea are dreptul să conteste hotărârile pronunţate de instanţele româneşti. În schimb, rolul Curţii este de a verifica dacă interpretarea şi aplica-rea de către acestea a dreptului intern au avut consecin-ţe compatibile cu principiile stabilite de Convenţie.

În această privinţă, Curtea subliniază că instanţa inter-nă de recurs a casat hotărârea pronunţată în apel şi a res-pins cererea reclamanţilor, pe motiv că cumpărătorul ac-ţionase cu bună-credinţă. Principalul argument invocat de doi din cei trei judecători care au alcătuit completul de judecată, pentru constatarea bunei-credinţe a cum-părătorului, a constat în faptul că, deoarece preţul bunu-lui imobil fusese stabilit de părţi şi achitat de cumpărător la 9 octombrie 1996, se putea considera că acordul de vânzare-cumpărare a fost încheiat în 1996. La acea vre-me, acţiunea de anulare iniţiată de tatăl reclamanţilor nu era înscrisă în cartea funciară.

Curtea nu poate fi de acord cu această concluzie, de-oarece, în temeiul dreptului român, contractele de vân-zare-cumpărare privind terenurile trebuie să fie autenti-ficate în faţa notarului public. Orice contract referitor la transferul dreptului de proprietate asupra terenului, care nu a fost autentificat în faţa notarului public, este nul de drept. Curtea subliniază că, în speţă, obiectul acordului de vânzare-cumpărare era o clădire şi terenul aferent acesteia. Prin urmare, aceasta consideră că un contract de vânzare-cumpărare valid a fost încheiat doar la 30 de-cembrie 1998, atunci când părţile au semnat acordul în faţa notarului public. La acea vreme, procedura era în-scrisă în cartea funciară şi S.R. nu putea pretinde că nu ştiuse acest lucru.

În ceea ce priveşte noţiunea de bună-credinţă, Curtea subliniază că, în temeiul art. 1898 alin. (1) C. civ., în vi-goare la momentul faptelor, buna-credinţă este credinţa cumpărătorului că vânzătorul îndeplinea toate cerinţele legale pentru a-i putea transfera titlul de proprietate.

În continuare, Curtea subliniază că soarta unui contact de vânzare-cumpărare, a cărui anulare este solicitată, de-pinde de buna-credinţă sau reaua-credinţă a părţilor la

încheierea acestuia. Dacă părţile au acţionat cu rea-cre-dinţă, în măsura în care erau conştiente că vânzătorul nu era proprietarul bunului, doctrina juridică şi jurispruden-ţa consideră, de regulă, că vânzarea a fost o operaţiune speculativă, a avut un scop nelegal şi, prin urmare, este nulă de drept (fraus omnia corrumpit). În speţă, ambele părţi au fost conştiente că acordul de vânzare-cumpăra-re iniţial putea fi anulat datorită faptului că proprieta-rul bunului imobil contestase în instanţă vânzarea prin executare silită. Totuşi, aceştia au încheiat contractul de vânzare-cumpărare în ciuda faptului că ştiau că statutul juridic al proprietăţii era incert. În plus, niciunul din ei nu a intrat niciodată în posesia bunului imobil; reclamanţii au locuit în continuare în casa lor, în ciuda diverselor pro-ceduri de evacuare iniţiate împotriva lor de cumpărătorii ulteriori.

Prin urmare, în lumina considerentelor anterioare, Curtea constată că hotărârea instanţei interne de recurs a fost motivată neconvingător.

Curtea consideră că nu este necesar să continue exa-minarea şi să stabilească dacă s-a păstrat un echilibru just între cerinţele interesului general şi cerinţele de protecţie a drepturilor fundamentale ale individului. Considerentele menţionate anterior sunt suficiente pen-tru a-i permite Curţii să concluzioneze că statul nu şi-a în-deplinit obligaţia de a recunoaşte reclamanţilor dreptul efectiv la respectarea bunurilor acestora, astfel cum este garantat de art. 1 din Protocolul nr. 1.

În consecinţă, a fost încălcat art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie.

Opinia separată a judecătorului Šikuta

Afirm cu regret că nu pot fi de acord cu constatarea Camerei a încălcării art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie.

Au lipsit câteva fapte importante şi relevante pentru a putea ajunge la o concluzie şi, prin urmare, din punctul meu de vedere, nu se putea pronunţa o decizie în cauză.

În 1994, tatăl reclamanţilor a încheiat un contract de împrumut cu H.M.C., oferind drept garanţie o ipotecă asupra proprietăţii sale imobiliare, o clădire şi terenul aferent, situate în Osorhei.

La 3 iunie 1994, ipoteca a fost înscrisă în cartea funciară.

Având în vedere că tatăl reclamanţilor nu a rambursat împrumutul la data stabilită, proprietatea sa imobiliară a fost vândută la licitaţie unei familii, T.T.T. şi T.T.S., la 31 mai 1996.

Dreptul de proprietate al ofertanţilor câştigători asu-pra bunului imobil a fost înscris în cartea funciară.



La 1 iulie 1996, tatăl reclamanţilor a contestat vânza-rea prin executare silită, solicitând anularea ordinului de vânzare a bunului său imobil. Procedura a fost înscrisă în cartea funciară la 5 ianuarie 1998.

Ulterior, la 30 decembrie 1998, în ciuda procedurii pendinte privind anularea vânzării la licitaţie, cumpără-torii (T.T.T. şi T.T.S.) au vândut proprietatea imobiliară unui terţ, S.R.

La 26 aprilie 2000, Curtea de Apel Oradea a admis ac-ţiunea introdusă de tatăl reclamanţilor şi, în consecinţă, a anulat vânzarea prin executare silită a bunului imobil, pe motiv că împrumutul fusese rambursat şi că preţul era mult mai mic decât valoarea reală a proprietăţii. Totuşi, acesta nu a putut reintra în posesia proprietăţii sale, de-oarece, între timp, aceasta fusese vândută lui S.R.

Invocând principiul quod nullum est, nullum produ-cit effectum, acesta a introdus o acţiune la Judecătoria Oradea, solicitând anularea celor două acorduri de vân-zare-cumpărare: contractul prin care T.T.T. şi T.T.S. obţi-

nuseră proprietatea imobiliară la licitaţie şi contractul ulterior, încheiat între T.T.T. şi T.T.S., pe de o parte, şi S.R., pe de altă parte.

În ceea ce priveşte faptele prezentei cauze, o serie de aspecte rămân neclare: în ce moment a fost înscris în cartea funciară dreptul de proprietate al ofertanţilor câştigători, ce motive au fost invocate de tatăl reclaman-ţilor pentru a contesta vânzarea prin executare silită, ce consecinţe juridice au rezultat din înscrierea proprietăţii în cartea funciară, de ce Curtea de Apel Oradea a anulat vânzarea prin executare silită la 26 aprilie 2000, cui i-a fost rambursat împrumutul şi la ce preţ, de ce preţul a fost mult mai mic decât valoarea proprietăţii, care era valoarea reală a proprietăţii.

În lumina considerentelor anterioare, sunt convins că încălcarea art. 1 din Protocolul nr. 1 a fost constatată de Curte prematur.

Litteris e-publishing Str. Teiul Doamnei nr. 6, bl. 22, ap. 10Cod 23581, Sector 2, BucureştiTel 021.242.01.61 Mobil: 0745.327.443

INFORMAŢII GENERALE:număr de exemplare pe an: 10 număr de pagini: 30-40/ exemplar Frecvenţa: lunară

Litterise-publishing

Revista de

Jurisprudență europeană

octombrie 2015 Revista de Jurisprudență europeană · Într-o hotărâre recentă[1],...

Documents

Transcript of octombrie 2015 Revista de Jurisprudență europeană · Într-o hotărâre recentă[1],...