Octombrie 2010 1

Problema Basarabiei în

context intern şi internaţional (1939-1940)

Prof. univ. dr. Gheorghe Buzatu – Iaşi Răspunzând invitaţiei amabilelor noastre

gazde, editorii revistei cultural-ştiinţifice „Lohanul”, ne face o mare plăcere să încredinţăm publicaţiei din Huşi, dimpreună cu cele mai bune gânduri şi urări de noi succese deosebite, paginile care urmează redactate în temeiul unor ample cercetări în arhivele române şi străine pe tema România în epoca celui de-al doilea război mondial (1939-1945). Cu menţiunea că unele informaţii au fost deja valorificate de noi în volume, socotim de datoria noastră să transmitem redacţiei revistei huşene cele mai bune gânduri şi urări de noi succese deosebite, garanţie a consacrării ştiinţifice care trebuie să urmeze.

Continuare în p. 53.

Carpaţii, „solniţa” Europei

Prof. Gabriel Gheorghe – Bucureşti

Intelectul uman a produs în imense perioade de timp numai erori. Nietzsche S-a spus de numeroase ori că Istoria trebuie

rescrisă periodic. De ce trebuie ca fiecare epocă să-şi scrie

Istoria? Pentru că, pe măsură ce ştiinţele pozitive

sporesc cunoaşterea lumii, apar mai bine conturate desfăşurările trecute şi, ca urmare, se obţin viziuni mai aproape de adevăr, de realitate.

Dar ce este de fapt adevărul? Este un mod specific uman de înţelegere

teoretică, tehnică şi practică a vieţii şi universului. Această înţelegere n-a fost totdeauna aceeaşi: atomii lui Democrit reprezentau o înţelegere a realităţii, cei contemporani o cu totul altă înţelegere a aceleiaşi realităţi. Nu realitatea s-a schimbat, ci înţelegerea noastră.

Continuare în p. 6.

Peşterile rupestre din Basarabia.

Spiritualitatea perenă românească de pe Valea Răutului şi cea a Nistrului

Prof. Vicu Merlan – Huşi Încă din Antichitate în spaţiul Daciei sunt pomenite săpate în

stâncă, de o parte şi de alta a râului Tyras (Nistru) şi a afluenţilor săi, atât în lucrările istoricului Herodot cât şi în cele ale geografului Strabon, lăcaşuri de cult, în care îşi duceau viaţa austeră numeroşi pustnici, ce formau o castă sacerdoţială renumită a geţilor.

Întruna din expediţiile organizate cu scopul de a carta peşterile din carstul şi pseudocarstul dintre Prut şi Nistru, am fost profund impresionat de existenţa unor mănăstiri rupestre în stâncile teraselor înalte a râurilor Răut şi Nistru din Basarabia şi a unor mici afluenţi ai acestora.

După ce am schimbat câteva microbuze (rutiere) am ajuns în cele din urmă pe ruinele fostului târg medieval Orheiul Vechi, care fuseseră amplasat pe terasa înaltă din dreapta Răutului (râu foarte asemănător cu Jijia), într-un meandru strâns al râului. Din spusele localnicilor Orhei ar însemna „loc protejat”.

Într-adevăr, atât la est, sud şi vest, peste râu, malul este abrupt, inaccesibil, doar pentru alpinişti, iar dinspre nord, nord-vest terasa are un urcuş semiabrupt, care se prelun-geşte ca o culme spre sud, sud-est, unde se văd ruin-ele fostului târg Orheiul Vechi. În partea stângă de o parte şi de alta a Răutului există satul Tribujăni iar pe partea dreapta a fostului târg (stânga pârâului) satul Butuceni.

Mergând pe jos, dinspre ruine spre Butuceni am rămas surprins de „cuiburile de vul-tur” săpate în stânca de pe partea stângă a Răutului, care sunt postate pe 2-3 aliniamente altitudine din zona median-superioară a terasei înalte.

Continuare în p. 3.

ISSN 1844-7686 www.lohanul.lx.ro e-mail: lohanul@gmail.com

Lohanul nr. 14 2

Cuprins

Geografie

Prof. Vicu Merlan Peşterile rupestre din Basarabia. Spiritualitatea perenă românească de pe Valea Răutului şi cea a Nistrului1, 3

Istorie

Prof. Gabriel Gheorghe Carpaţii, „solniţa” Europei.........1, 6

Ec. Aurel Cordaş Banii între Vechiul şi Noul Testament ............................................................10

Valeriu Popovici Ursu Adevărul despre unguri..................18

Prof. Mircea Strugariu Evoluţia domeniului Mănăstirii Voroneţ..............................................24

Ciubotaru Iulian-Marcel Sate şi prisăci dăruite în braniştea domnească de la Bohotin în secolul XV.......................................................36

Irina Agafiţei Naţionalismul rus în epoca romantismului european ................40

Prof. Gabriel Brînză Religie, putere şi politică ...............47

Prof. univ. dr. Gheorghe Buzatu Problema Basarabiei în context intern şi internaţional (1939-1940) .... 1, 53

Ion N. Oprea Teodor T. Burada despre biserica Sfinţii Apostoli din Huşi .................63 Interesantul nostru trecut...............64

Prof. Costin Clit Din trecutul cinematografului huşean ............................................................65

Prof. Costin Clit Plebiscitul din 2 – 5 martie 1941 organizat în judeţul Fălciu.............70

Prof. Ştefan Plugaru Restituiri monografice: comuna Stănileşti. Eroii satelor componente ............................................................72

Valeriu Neştian Acea parte ascunsă a istorie huşene... ............................................................83

Ion N. Oprea Documente istorice tecucene.........89

Grafică

Cristian Marcu Grafică........................................90, 92

Recenzii

Prof. Lina Codreanu De prin pagini de reviste… ...........90 Theodor Codreanu. Bibliografie ..92

Prof. Ion Băbâi De neamul vutcănenilor, din ce ţară au ieşit strămoşii lor...................... 94

Literatură

Elena Olariu Boala sufletului ...............................97

Poezie

Valentin Furtună Tablou de toamnă............................97 Mesaj .................................................97

Prof. Neculai Olariu Frământare adâncă.........................97 Bunicul...............................................97

Irina Andoroiu Iubire .................................................98 Aş vrea ...............................................98

Elena Olariu Focul..................................................98 Dimineaţă însângerată ...................98

Înv. Corneliu Lazăr O vară de neuitat.............................98 Ploaie de Sânt Ilie ...........................99

Neculai I. Onel Satul natal.........................................99 Toamna..............................................99 Rugă2.............................................. 100 Lunga noapte................................. 100 Fântâna .......................................... 100 Mesaj de dincolo........................... 100 La pescuit....................................... 100 Toamna........................................... 101

Alina Calancea E toamnă iar.................................. 101

Ioan Marcu Toamna........................................... 101

Carmen Angheluş Avva ................................................ 101 La o blondă oarecare................... 101 Despre intenţie.............................. 101

Dumitru Râpanu Epigrame........................................ 102

Corneliu Văleanu Rondel politic............................... 102 Rondelul bătrânilor..................... 102 Rondelul parlamentarului.......... 102 Rondelul parvenitului ................. 102

Puncte de vedere

Ion N. Oprea Răul din om în triumf… .............. 102

Gică Scarlat Scurtă istorie a războiului rece (1946 – 1962)............................................ 104

Tradiţii

Înv. Bahna Carmen Tradiţii, credinţe, legende........... 108

Oenologie

Prof. dr. ing. Avram D. Tudosie Voci celebre, vinuri celebre........ 110

Aniversări

Prof. dr. ing. Avram D. Tudosie Promoţii la aniversare.................111

Prof. dr. ing. Virgil Grecu Câteva gânduri la an aniversar..111

Paleontologie

Prof. Vicu Merlan Fosilele preistorice din sectorul mijlociu al Prutului (zona Huşilor) ..........................................................112

Biologie

Lucian Petrescu Mijloace de apărare pasivă în lumea animalelor. Homocromia ............114

Fizică şi astronomie

Prof. Veronica Brînză Timpul şi măsurarea lui...............116

Psihologie

Sebastian Bohler Manipularea mediatică (II) ........118

Angela Anghel De ce sunt oamenii indiferenţi? 120

Medicină naturistă

Prof. George Bianu Avantajele produselor naturale în raport cu medicamentele de sinteză ..........................................................120

Mara David Drojdia de bere - un remediu miraculos........................................122

Spiritualitate

Ana-Maria Dorde Cauţi femei superficiale, ispititoare şi cochete? Vei găsi infern!.............124

Prof. George Bianu Spiritul ştiinţific, între evidenţă şi negare.............................................126

Prof. George Bianu Stările de criză sunt, alături de încercările spirituale, nişte modalităţi necesare de trecere de la o etapă evolutivă la alta.............................126

Cristian Constantin Ţurcanu Criza inteligenţei, o realitate periculoasă.....................................129

Adrian Badea „Unităţile de măsură” ale lui Dumnezeu .......................................130

Andra Păun Spiritele elementare din perspectiva mitologiei universale....................131

Octombrie 2010 3

Continuare din p. 1.

eşterile-chilii au fost săpate în stâncă (calcar oolitic în alternanţă cu gresii dure, asemănătoare cu cele de la Bucium – Dealul Repedea Iaşi, Dolheşti – Dealul

Rusu, Ripiceni, din apropierea Prutului) de fenomenele mareice ale fostei Mări Sarmatice, cu ocazia transgresiunilor şi regresiunilor marine de acum peste 10 milioane de ani în urmă. Au fost modelate ulterior pentru a putea constitui lăcaşuri de cult sau locuit. Gresiile badeniene şi calcarul oolitic sarmaţian au suferit numeroase fenomene erozive climatice şi mareice.

Ajuns în apropierea râului Răut, am putut număra peste 15 peşteri, însă surpriza a fost şi mai mare atunci când am început să le cercetez, când numărul lor aproape că s-a dublat iar informaţiile privind încărcătura spiritual-istorică m-au copleşit. Am fost „aruncat” pe un alt tărâm spaţio-temporar, mai ales atunci când, fiind în interiorul chiliilor „cuib de vultur” m-am lăsat „sedus” de încărcătura spiritual-istorică a acelor mici caverne, meditând la rolul şi influenţa pe care o aveau la acea vreme casta sacerdoţială - getică din acest spaţiu al Daciei.

Arheologii basarabeni au descoperit numeroase urne funerare în concavităţile unor pereţi ai peşterilor, datând din vremea geţilor, când defunctul era incinerat şi cenuşa acestuia introdusă într-o urnă ce era depusă în nişe secrete din interiorul peşterilor, invocându-se şi un cult al strămoşilor. Practic aceste „locuri protejate” au o sorginte spirituală cel puţin din timpul geţilor (dacă nu chiar din neolitic), fiind şi astăzi medii propice monahale pentru călugării basarabeni.

Contemporani cu Deceneu, slujitori ai lui Zalmolxis, monahii geţi preferau izolarea (aşa cum fac călugării de astăzi) pentru o mai bună integrare în viaţa spirituală a comunităţii religioase.

De remarcat că întregul sistem al peşterilor rupestre de la Orheiul – Vechi – Butuceni este împărţit în:

a – chilii antice; b – chilii medievale; c – chilii contemporane. Din categoria celor antice fac parte marea majoritate a

peşterilor-chilii, deoarece o parte dintre acestea au fost reutilizate în epoca medievală şi cea contemporană. Prin analiza atentă şi cartarea fiecărui lăcaş carstic şi de cult am putut obţine statistic, cu o oarecare probabilitate (numărul putând fi mai mare deoarece factorii de mediu cutremurele şi chiar intervenţia omului au acţionat ireversibil asupra acestora ducând la dispariţia a cel puţin 1/3 sau chiar mai mult) o imagine de ansamblu asupra fenomenului religios din peşterile rupestre basarabene.

De exemplu, monahul Eufimie de la Mănăstirea Orheiul Vechi – Butuceni ne informa, că în trecut existau peste 70 de peşteri, în apropierea mănăstirii, însă astăzi mai sunt circa 40.

Din cele peste 90 peşteri cartate la Orheiul Vechi –

Butuceni – Ţîpova şi Saharna, doar 1/2 au fost locuite de casta sacerdoţială antică şi medievală, iar în 3 peşteri rupestre (Orhei, Ţîpova şi Saharna), există şi astăzi mănăstiri funcţionale cu câteva zeci de călugări şi preoţi.

În peşteri s-au găsit peste 175 de amenajări scobite în interiorul peşterilor sau laviţe din piatră, demonstrându-se existenţa a cel puţin 150 de călugări care au vieţuit concomitent sau de-a lungul timpului.

Defalcat pe locaţii am obţinut: – Orheiul Vechi (stânga râului Răut), cu faţada spre est,

are 20 de peşteri rupestre cu 52 de amenajări umane. În mănăstirea din piatră există un altar, naos şi pronaos care se prelungeşte spre nord cu o nouă încăpere în care sunt săpate de jur împrejur, în stânca de gresie 12 lăcaşuri ale călugărilor, care astăzi nu mai sunt locuite. În pronaos există un locaş al stareţului, în care monahul Eufimie vieţuieşte şi astăzi.

– Peştera lui Bosie are mai multe încăperi fiind legate între ele. Acest sistem carstic a fost prelucrat încă din antichitate (fiind vizibile modificările ulterioare) de către călugării geţi, fiind mărite şi îmbunătăţite ulterior cu ferestre şi uşi largi de către postelnicul Bosie în secolul al XVII-lea. Aliniamentul încăperilor de cult este poziţionat la 30-35 m faţă de albia râului Răut, fiind orientat cu faţada spre E-NE.

– Tribujăni, la sud de satul Tribujăni şi circa 2 km E de Mănăstirea Orheiului Vechi, sunt peste 10 peşteri, săpate în piatră prin anii 70-80 (secolul XX) cu ocazia exploatării pietrei sub forma de lespezi, fiind la peste 100 m altitudine, în malul abrupt din stânga râului Răut.

– Butuceni (N-NV satului). În masivul abrupt din N-NV satului Butuceni, la peste 170 m altitudine se găsesc 3 peşteri cu faţada spre S, fiind locuite din Antichitate de probabil 10 călugări geţi.

– Butuceni (V-NV) la circa 150-180 m altitudine faţă de albia râului Răut, pe două aliniamente, s-au descoperit cu faţada spre E, câteva peşteri rupestre cu urme de locuire antice (6 călugări).

– Butuceni (V-SV) „Peştera Mare”. Aici a fost descoperită cea mai mare peşteră din zonă (cu peste 60 m lungime şi h = circa 8 m) care este posibil să fi fost locuită încă din paleolitic, neolitic şi chiar mai târziu.

La 30-50 m spre V, dar la un nivel superior, pe două aliniamente au fost găsite 10 peşteri rupestre cu amenajări de tip chilii pentru circa 15 călugări. Unele dintre ele au ferestre şi şănţuiri specifice unor dispozitive de lemn (uşi) pentru timpurile friguroase, fiind orientate spre est, paralel cu peşterile rupestre de la Orheiul Vechi care sunt la circa 600-700 m pe malul stâng al Răutului (de menţionat că râul meandrează strâns în acest sector geologic, creând astfel de dăltuiri în masivul de roci dure).

Deşi nu se cunosc modificări majore, totuşi credem că şi aici ca şi la peşterile lui Bosie, în perioada medievală, acestea au suferit unele modificări în ceea ce priveşte dimensiunile şi confortul.

Pe ansamblu, despre sistemul peşterilor rupestre de la

Ieromonahul Eufimie

P

Chilii medievale - Orheiul Vechi G

eogr

afie

Lohanul nr. 14 4 Orheiul Vechi – Butuceni credem că a constituit în perioada getică, o puternică comunitate religioasă sacerdoţială despre care se ştia pe întregul cuprins al Daciei, deoarece însăşi părintele istoriei Herodot consemna în scrierile despre geţi, existenţa acesteia pe cursul mijlociu al Tyrasului.

După o zi de cartat şi analizat peşterile din acest sector al Răutului, cu îngăduinţa ieromonahului Eufimie am rămas peste noapte (începutul lui august 2010) în pronaosul bisericuţei din stâncă. Liniştea abisală a peşterii mănăstire a creat pentru mine un cadru feeric, impresionându-mă emoţional puternic (aducându-mi aminte de nopţile petrecute în copilărie – la Isaiia – când la lumina lămpii cu gaz, bunicul aşeza candela la icoana Maicii Domnului şi tămâia camera, după care mă învăţa tainele sufleteşti ale rugăciunii în inimă - fiind la acea vreme clopotarul satului). Obosit după periplul ştiinţific din cursul zilei, am adormit la lumina lumânărilor şi a candelelor.

Încurcătura spirituală a locurilor este atât de mare încât toţi cei care vin în contact cu acest colţ de Athos românesc se simt purificaţi, elevaţi şi chiar vindecaţi miraculos de unele boli incurabile.

Am întâlnit turişti şi pelerini din toată Basarabia şi chiar din unele colţuri îndepărtate ale Ucrainei şi Rusiei.

Din cele trei locuri cu peşteri rupestre cea mai mediatizată este Saharna (văzând numeroase afişe prin Chişinău) fiind cea mai „bogată” şi mai vizitată mănăstire, care a funcţionat şi în vremurile grele ale ateismului comunist.

Mănăstirile rupestre medievale de la Ţîpova şi Saharna au fost vizitate şi de Ştefan cel Mare, chiar legându-se sentimental de cea de la Ţîpova prin cununia religioasă cu prima soţie Maria Voichiţa.

A doua zi am plecat, la sugestia unei studente de la Facultatea de Geografie de la Chişinău, spre valea Nistrului, la circa 50-60 km spre Ţîpova şi Saharna. Mijloacele de transport sunt pe bucăţi, schimbând astfel patru „rutiere”, iar de la ultima oprire pe jos încă vreo 4 km. Efortul a meritat. Ajuns pe malul Nistrului la Ţîpova (pentru a doua oară -prima dată imediat după 1990 după „Podul de Flori” de la Prut, când am mers la Dubăsari, la un gen de „pod de flori” peste Nistru, la românii de dincolo de acest râu. La această manifestare era şi fostul preşe-dinte Snegur care a ţinut o alocuţiune fraternă, însă la puţin timp s-a declanşat un război sângeros între ruşi şi moldoveni).

Am rămas mut la frumuseţea locului, la grandoarea râului-fluviu. Are o asemănare izbitoare cu albia Dunării în zona apropiată Cazanelor (Clisura Dunării). Diferenţa fiind mărimea (cam 1/2) şi faptul că doar malul drept abrupt al Nistrului se aseamănă cu cel deschis al Dunării, malul stâng fiind mult mai domol, dar totuşi nelipsit de relief carstic, deoarece se pot vedea în Transnistria câteva peşteri cu gura de intrare mare.

După ce am vizitat mănăstirea nouă de pe terasa înaltă din marginea sudică a satului, am coborât treptele spre schitul din piatră unde Ştefan cel Mare şi-a legat viaţa de Maria Voichiţa.

Vindecările miraculoase de la Ţîpova atrag numeroşi

bolnavi şi turişti care se cazează în sat pe la cetăţeni sau la Mănăstirea Nouă.

Schitul este etajat: la partea superioară clopotniţa, la mijloc bisericuţa şi chiliile ce plecau din naos, comunicând între ele (9 + 3 chilii), iar la nivelul inferior magazie, pivniţă, prescurărie. La nivelul mijlociu al schitului se văd ruinele unei alte bisericuţi mai vechi cu hramul „Înălţarea Sfintei Cruci”.

Chiliile vechi antice şi cele medievale păstrează laviţe de tip pat din piatră, iar sub acestea, săpate mici ocniţe pentru provizii şi chiar sobe din lut cu gaură în stâncă pentru evacuarea fumului.

La Ţîpova complexul mănăstiresc rupestru este la fel de numeros şi bogat spiritual ca şi cel de la Orheiul Vechi – Butuceni, cu menţiunea că cel dintâi este vizitat integral, pe când cel din urmă doar 1/4 este integrat circuitului turistic, restul fiind vizitat de cercetători, alpinişti sau căutători spirituali evlavioşi.

Din cele 36 de peşteri rupestre descoperite aici 12 se găsesc pe nivelul superior (Schitul Vechi), 12 pe nivelul median şi 12 pe nivelul inferior. Toate sunt orientate spre E, având ca privelişte pitorescul Nistru. Faţă de râul-fluviu, peşterile rupestre sunt poziţionate la peste 200 m faţă de albia minoră a acestuia.

Schitul din stâncă a fost amenajat probabil prin secolul al XV-lea, pe vechile ruine antice, deoarece Ştefan cel Mare îl găseşte aici şi se cunună cu prima lui soţie Maria. Tot despre acest schit se leagă şi apariţia la 1666, în mod miraculos, a icoanei Maicii Domnului, în timpul Episcopului Damian, care i-a săpat o încăpere mare în etajul mijlociu al abruptului, denumită biserica Sfântul Nicolae (ANRM, fond 1135, inv. 2, dosar 66 – Dosarul parohiei Ştefan cel Mare, comuna Horodiştea, judeţul Orhei. Monografia 7.).

Denumirea satului din apropiere Ţîpova, se trage de la cetăţuia getică de pe promontoriul dintre râpa Blănăriţei şi Valea Satului, ce ar fi fost denumită Ţipava sau de la ţipătul pe care îl fac cascadele din apropiere.

Înainte de a pleca spre cazare mi-am permis o baie în Nistru, la confluenţa pârâului din nordul satului, de pe dreapta marelui râu. După încă o zi petrecută la cartarea şi „răsfoirea” filelor de istorie străveche basarabene, l-am rugat (pe la asfin-ţitul Soarelui) pe stareţul Mănăstirii de pe Deal (Mănăstirea Noua) arhimandritul Policarp, să-mi asigure cazare pentru acea noapte. Personalul mănăstirii este alcătuit din 6 călugări şi 9 fraţi. Mărinimia românului nu cunoaşte limite. Bogăţia suflete-ască şi altruismul lor nu au frontiere. Aceştia, nu numai că mi-au oferit cazare gratuită, dar m-au invitat şi la cină. Sincer proviziile mele le consumasem, pe apucate în chiliile antice, răgaz de a cugeta la înaintaşii mei ce s-au desăvârşit în rugă-ciune pe malul Nistrului getic. Un bol cu orez şi legume fierte, nelipsitul compot şi bucata de pâine neagră (aşa cum se găsea pe vremuri şi la noi, fără E-uri) m-au întărit pentru încă o zi.

A doua zi, după o scurtă discuţie cu monahul Eustafie, mulţumindu-i pentru ospitalitate, m-am îndreptat spre Valea

Biserica din piatră Orheiul Vechi

Peşteră rupestră pe malul drept al Nistrului

Geo

graf

ie

Octombrie 2010 5Satului, din par-tea de N, pe cursul pârâului Ţîpova. Şi aces-ta, ca şi Nistru şi-a croit albia, ferestruind pa-chetele de roci dure, în urma căruia a rămas umeri de terase, marmote, peş-teri, cascade etc., toate con-stituind un colţ de rai al acestor locuri.

Legenda locului pome-neşte de marele poet mitologic de origine tra-co-getică Orfeu. Considerat pă-rintele poeziei, Orfeu cânta atât de fermecător, încât reuşea prin intermediul lirei sale, să îmblânzească animalele sălbatice, vindeca pe cei bolnavi, înmuia orice inimă umană. În continuare, legenda spune că Orfeu s-a îndrăgostit de nimfa Euridice, dar nu a avut parte de fericirea ei, deoarece aceasta a fost muşcată de un şarpe veninos, şi moare. Înduioşat de această pierdere, Orfeu se retrage pe aceste locuri de la Nistru, (probabil în cetăţuia getică Ţipava, din care se trăgea). Tot legenda pomeneşte de faptul că femeile getice ale locului, erau atât de atrase de Orfeu încât, pentru că poetul nu le împărtăşea iubirea, l-au sfâşiat, aruncându-i capul şi lira în apele Nistrului. Trupul acestuia ar fi fost găsit de un păstor şi îngropat în peştera de lângă cascada mare, la poalele cetăţii geţilor. În acest context mitologic, m-am deplasat pe Valea Satului, bineînţeles abătându-mă pe văile mici secundare, pentru a carta toate cavernele existente. După ce am urmat poteca spre nord, nord-vest, am ajuns la o confluenţa dintre două pârâuri. Intuiţia m-a îndemnat să-mi urmez paşii, spre cel vestic, în amonte. Am urcat poteca de urcuş şi m-am deplasat până spre culmea superioară, după care am urmărit cursul pârâului, în aval spre confluenţa celor două pârâuri de unde plecasem. Pe traseu am identificat mai multe „praguri” pseudocarstice, cu cascade cu căderi de mărimi variabile, una remarcându-se prin mărime şi prin peşterile din imediata apropiere, ce dau indicii sigure despre existenţa peşterii lui Orfeu. Pe aceasta vale am descoperit 15 peşteri, unele locuite probabil din paleolitic. Pe cea de-a doua vale (spre nord) nu apar peşteri, iar drumul este mai accesibil. Înaintând spre amonte am ajuns, pe cursul mijlociu la o cascadă de peste 10 m înălţime, care are în partea dreaptă, o mică nişă de unde ţâşnesc la suprafaţă câteva izvoare foarte reci. Legenda spune ca sunt izvoare cu „apă vie”, care vindecă orice boală şi că aici ar fi fost îngropat trupul lui Orfeu. Făcând o introspecţie, după ce am vizitat cele două văi (vestică şi nordică), pare mai verosimilă ideea amplasării peşterii lui Orfeu, pe afluentul vestic unde locurile se apropie foarte mult de pitorescul descris de legendele locului. Mi se pare mai convingătoare valea vestică deoarece are un relief carstic bogat şi variat, propice unei asemenea „ascunzători”. Nu am ratat o baie răcoroasă sub tumultul zgomotos al cascadei (când temperatura aerului depăşea 35º C), escaladând apoi urcuşul greoi al versantului stâng, spre platoul cvasiplan dintre Nistru şi acest afluent. Luându-o pe scurtătură, am ajuns deasupra satului de la N de Ţîpova, Buciuşca, coborând apoi cu prudenţă povârnişul abrupt în sat (care este amplasat în albia majoră şi prima terasă inferioară a Nistrului), urmând în continuare drumul spre Saharna, spre nord, nord-vest. După ce am traversat satul Buciuşca şi apoi Saharna, pe o distanţă de peste 10 km, am

urmat indicatoarele spre Mănăstire. Urcând pieptiş stânca din dreapta (la cavernele care sunt vizibile din vale), am ajuns la „Stânca Maicii Domnului”, pe Grimidon. În acest loc a postit 40 de zile monahul Vartolomeu pentru a primi un mesaj de la Dumnezeu unde să construiască un schit. Maica Domnului s-a arătat prin viziune, indicându-i locul unde trebuie să fie construită Mănăstirea. Locul apariţiei miraculoase a Maicii Domnului este marcat printr-un mic paraclis, iar unde au apărut îngerii sunt amplasate cruci semeţe din lemn. Ca mărturie a prezenţei sale pe stânca Grimidon, Maica Domnului şi-a lăsat în piatră, amprenta tălpii piciorului stâng. După această viziune monahul Vartolomeu construieşte la 1778 o bisericuţă din lemn cu hramul „Sfântul Nicolae”. La 1813 se trece de la denumirea de Schit la cea de mănăstire. Alături de Schit s-a construit şi Biserica de vară „Sfânta Treime” în 1818. În 1863 s-a ridicat Biserica de iarna. În amonte se găseşte Mănăstirea din Scala, unde sunt şi chiliile antice, care au fost reamenajate în perioada medievală iar la stânga Izvorul Minunilor. Denumit şi „Izvorul lui Vavilă”, apa acestui izvor vindecă trupeşte şi sufleteşte pe toţi cei care se scaldă în el. Am văzut zeci de pelerini care se afundau în bazinul special amenajat. Vindecarea ţine în special de credinţa puternica a fiecărui pelerin. Chiliile antice din stâncă au fost lărgite, fiind prevăzute cu ferestre şi horn de evacuare a fumului de la vetrele de foc.

Pe masivul Grimidon au fost cel puţin câteva peşteri rupestre, însă în timpul regimul comunist ateu acestea au fost distruse prin exploatarea pietrei, prin tăiere de bucăţi tip bolţar folosit în construcţiile civile (astfel de distrugeri, dar minore, le-am întâlnit şi la Tribujăni şi Ţîpova).

La Mănăstirea din Scală (cum este denumit locul cu peşterile rupestre) sunt vizibile două aliniamente: unul superior cu mici caverne, locuite mai ales vara sau pentru „izolare” şi nivelul inferior compus din cel puţin trei peşteri rupestre, modificate ulterior de monahii precreştini şi creştini (epoca medievală şi modernă). În chilia din partea stângă, de găseşti un moment de răgaz şi singurătate, eşti teleportat instantaneu cu câteva milenii sau secole în urmă. Liniştea, ecoul spiritual adânc înrădăcinat în aceste stânci te catapultează într-o altă dimensiune spaţio-temporală, fapt care duce la transformări uluitoare de ordin afectiv şi empatic a fiinţei umane, simţind chiar fizic o anumită „purificare” mentală şi o armonie sufletească de nedescris.

După vizita efectuata în acest colţ de Athos românesc, de pe Valea Nistrului şi cea a Răutului, zile în şir mi-au rămas adânc întipărite în minte şi suflet aceste imagini imaculate ale momentelor de regăsire spirituală cu Sinele meu. Fiecare pelerin în cele câteva minute petrecute în interiorul acestor chilii preistorice este „curăţat” sufleteşte de toate temerile şi impurităţile mentale, plecând cu speranţa că nemurirea există prin rugăciunea sufletului şi prin credinţa vie în lumea de dincolo. Trăirile spirituale înălţătoare pe care le-am experimentat aici, mă cutremură chiar şi acum când aştern pe

Cascada lui Orfeu

Urma tălpii Maicii Domnului de pe stânca Grimidon G

eogr

afie

Lohanul nr. 14 6 hârtie aceste rânduri, fapt care m-au determinat să mă gândesc la o revenire cât mai grabnică în acele locuri.

Amintindu-mi acestea îmi vine în minte ideea profesorului lingvist bucureştean Gabriel Gheorghe, că românul a fost creştin din vremurile de demult, dovadă stând şi aceste peşteri rupestre precreştine, care funcţionează ca obiective religioase de peste două milenii şi jumătate sau mai mult.

De aici m-am îndreptat spre cascadele de pe cursul pârâului Saharna care însumează peste 20 de praguri, mai mari sau mai mici.

Spre seara m-am întors la Chişinău, la nişte buni prieteni pe care îi am încă de la Podul de Flori din 1990, iar a doua zi spre casa la Huşi.

Expediţia din Basarabia mi-a oferit atât un bogat material ştiinţific prin existenta celor peste 80 de peşteri, din care cel puţin 2/3 au fost locuite din paleolitic până în zilele noastre, fiind adevărate focare spirituale, cât şi o experienţă mistică pe care am trăit-o intrând în acele caverne misterioase, cugetând adânc la simbolistica şi rolul lor în susţinerea fenomenului religios, o peregrinare transsubstanţială a sufletului în

dimensiuni ce depăşesc limitele simţurilor umane obişnuite. Bibliografie selectivă: ANRM, fond 1135, inv. 2, dosar 66 - Dosarul parohiei

„Ştefan cel Mare” comuna Horodiştea judeţul Orhei, 1939. Topa Tudor, Mănăstirile Moldovei, 1990.

Ştefan Ciobanu, Basarabia, Chişinău, 1993. Vasile Ghimpu, Biserici şi mănăstiri medievale în

Basarabia, Editura Tyrageţia, Chişinău, 2000, p. 175-176. Eugen Bâzgu, Mănăstirile rupestre din bazinul fluviului

Nistru, în „Natura”, ian. 2002, p. 7. Ion Griţcu, Ludmila Iftodi, Mănăstirea Ţîpova,

Chişinău, 2005. Tatiana Fondoş, Mănăstirea Saharna, Chişinău, Editura

Universul, 2009. Vicu Merlan, Carst şi pseudocarst în Podişul Moldovei

între Carpaţi şi Nistru, în curs de apariţie. Vicu Merlan, Dacia esoterică. Simboluri, legende şi

tradiţii, manuscris.

Carpaţii, „solniţa” Europei Prof. Gabriel Gheorghe – Bucureşti Continuare din p. 1.

e parcursul timpului nu s-a trecut deodată de la înţelegerea din vremea lui Democrit la cea din vremea noastră, ci printr-o evoluţie lentă, treptată,

diversele perioade istorice având înţelegeri specifice, ceea ce înseamnă că omenirea se mişcă asimptotic la adevăr, la cunoaşterea realităţii înconjurătoare.

Asemănător s-a întâmplat cu fulgerul, tunetul, ploaia şi ninsoarea, cu nenumăratele aspecte din natura înconjurătoare pentru care înţelegerea şi explicaţiile au variat de-a lungul timpului.

Din aceste puţine consi-derente rezultă că adevărul poartă pecete istorică, că fiecare epocă are adevărurile ei…

Puţinătatea cunoaşterii este răspunzătoare de faptul că istoria scrisă în Evul Mediu şi chiar până în secolul al XIX-lea, deşi cu pretenţii de ştiinţă, n-a însemnat uneori mai mult decât povestiri ştiinţifico-fantastice.

Când celebrul Max Müller, la jumătatea secolului trecut, „descoperă” un leagăn primar la arienilor (agricultori şi păstori) pe cel mai înalt platou al Asiei, la peste 4 500 m altitudine, unde solul nu se dezgheaţă decât două săptămâni pe an, n-a suscitat nici o reacţie din partea savanţilor contemporani lui.

Să-l cităm chiar pe Max Müller: „…Il existait un petit clan d’Aryas établis probablement

sur le plus haut plateau de l’Asie Centrale (s.n.) et parlant un language qui n’était encore ni le sanscrit, ni le grec, ni l’allemand, mais qui contenait les germes de tous ces dialectes.

Ces Aryas étaient agriculteurs (s.n.) et étaient déjà parvenus á un certain degré de civilisation.” (3, p. 269)

„Exista un mic grup de arieni, stabiliţi probabil pe cel mai înalt platou al Asiei Centrale (s.n.) si vorbind o limbă care nu era încă sanscrita, nici greaca, nici germana, dar care conţinea în germeni toate aceste dialecte. Aceşti arieni erau agricultori (s.n.) şi ajunseseră deja la un oarecare grad de civilizaţie.”

Conaţionalul său Isaac Taylor califică, spre sfârşitul veacului, descoperirile de acest fel:

„Il n’y a pas de plus curieux exemple des aberrations de la science.” (2, p. 173).

„Nu există exemplu mai curios de aberaţii ale ştiinţei.”

Noi am găsit, din păcate, numeroase astfel de erori funda-mentale scrise şi răspândite chiar de unii savanţi iluştri, dar nu este aici locul de a le menţiona:

I. Taylor citează câteva astfel de nume: „Il est instructif de voir combien sont médiocres les

arguments qui suffirent á convaincre les plus grands érudits de la Allemagne et de l’Angleterre Pott, Lassen, Grimm, Schleicher, Mommsen et Max Müller que les Aryens étaient originaires de l’Asie, d’oů, par migrations successives, ils étaient venus s’établir en Occident… cette opinion, quoique peu fondée, fut universellement acceptée…” (2, p. 16).

„Este instructiv de văzut cât de mediocre sânt argumentele care fură deajuns să convingă pe cei mai mari erudiţi ai Germaniei şi ai Angliei Pott, Lassen, Grimm, Schleicher, Mommsen si Max Müller că arienii erau originari din Asia de unde, prin migraţii

succesive, veniră să se stabilească în Occident această părere, deşi puţin fondată, fu acceptată în mod universal.”

O eroare nu mai puţin importantă este inventarea de către istoriografia medievală a unor Goţi, care nu au putut să existe şi care nu reprezintă, fără doar şi poate, decât un alt nume pentru geţi.

Această dovadă va fi făcută în studiul introductiv al unei ediţii bilingve, latină – română, a Istoriei Geţilor, scrisă de

P

Isto

rie

Octombrie 2010 7

Iordanes, la 551 e.n., operă al cărei titlu original este: „De origine actibusque Getarum” (Despre originea şi faptele geţilor), în care numeroşi istorici au văzut o imaginară confuzie a lui Iordanes, get el însuşi, între aşa-zişii goţi şi geţi.

Dacă ar fi luat ca îndrumar Natura, savanţii pe care i-am amintit, şi mulţi alţii, s-ar fi scutit de a aduce lemne în pădure, bufniţe la Atena şi apă cu sacaua la Mare, adică să-şi irosească viaţa fără vreun folos.

Condiţiile de mediu, cele care asigurau conservarea vieţii oamenilor şi a animalelor care le susţin existenţa, erau cele dintâi de identificat. Dacă ar fi făcut acestea, aceşti savanţi iluştri n-ar mai fi trebuit să caute la mii de kilometri distanţă, în Asia centrală, ci le-ar fi fost deajuns drumul ideatic până în centrul Europei, în Spaţiul Carpatic, Canaanul Europei, cum a numit Tröster Ardealul.

În Istoria Transilvaniei, compendiu anonim, din Biblioteca Vaticanului, manuscris latinesc, circa 1530, filele 204-253 scrie: „Principatul este mai mult decât fericit şi mai mult decât oricare altul este fertil pentru orice… aici s-a trăit extraordinar de uşor.”

Asemănător raportează numeroşi alţi martori oculari, Paul Strassburg (1632), Evlia Celebi, Marsigli, Petrus şi Paulo Manutius (1596), Johann Filstich (1728) etc., etc. Să-l mai cităm, parţial, pe Erasmus H.S von Weismantel (1688-1749):

„Această ţară are pământul cel mai minunat şi cel mai mănos… cu puţină muncă şi osteneală el produce cele mai frumoase şi mai bune grâne, cât şi zarzavaturi şi bucate…”

Este curios cum istoriografia maghiară din secolul trecut a susţinut teza, care s-a prelungit până în contemporaneitate, că Ardealul, care, împreună cu zonele extracarpatice, constituia în mileniile precedente singurul spaţiu din Europa ce asigura integral condiţiile necesare zămislirii, conservării şi desăvârşirii vieţii umane, a fost nelocuit timp de 1000 de ani până au sosit ungurii din centrul Asiei ca să-l populeze.

Această istoriografie pentru somnambuli este ridiculizată de aspecte limpezi din geologie, fiziologie etc. imposibil de pus la îndoială şi de contestat.

În fig. 1 se prezintă ilustrativ concluziile cercetării efectuate sub auspiciile Universităţii Californiei din Los Angeles de către Marija Gimbutas, profesoară de arheologie la această Universitate (5).

Obiectul cercetării profesoarei M. Gimbutas au fost resturile arheologice din neolitic (6000 – 2700 î.e.n.). Urmele de vieţuire umană şi obiectele descoperite în săpăturile arheologice se găsesc, în toate ţările, în muzee şi în locuri special amenajate.

După cum se vede din fig. 1 (5, p. 54), în mileniul V î.e.n., Europa, cu excepţia spaţiului Carpatic şi a zonelor pericarpatice, era o imensă pată albă, realitate care se coroborează cu absenţa scheletelor din neolitic în ceea ce astăzi se numesc Franţa, Anglia, Germania etc.

Surprinsă, la sfârşitul cercetării sale, M. Gimbutas scrie (5, p. 55, ediţia română): Nu este clar ce a determinat impulsul iniţial pentru dezvoltarea culturală a vechii civilizaţii europene.

Întrebarea este legitimă. De ce în Carpaţi a apărut o societate umană organizată, s-a dezvoltat o civilizaţie primară grandioasă, iar în alte zone ale Europei nu s-a întâmplat nimic asemănător.

Numărul erudiţilor care au observat şi scris despre această diferenţă calitativă este foarte mare: Mommsen, Virchow, Clémence Royer, André Lefévre, André Piganiol, Pierre Lévęque etc. etc., dar fără să găsească şi explicaţia acestui fapt.

Fiziologia nu se născuse, pentru unii, sau nu ajunsese la desăvârşire, pentru alţii.

Noi am publicat (6, p. 49) bilingv, română – engleză, un articol intitulat „Sarea, criteriu pentru regândirea istoriei” în care, pe baza datelor oferite de fiziologie, am conchis că nu există sare, nu există viaţă de tip uman şi, evident, nici istorie şi istorici, lingvistică şi lingvişti etc.

„Le sel est absolument indispensable á la vie physiologique de l’homme…” (7, p. 5)

„Sarea este absolut indispensabilă vieţii fiziologice a omului.”

Fără să ştie de Na şi K, prin observaţii de toată ziua, ţăranii din străvechea antichitate ştiau că fără sare nu există viaţă.

Numai aşa se explică textul din Evanghelia după Matei 5/13: Voi sunteţi sarea pământului. Capra cu trei iezi aduce pentru ieduţii ei drob de sare la spinare, iar în basmul Sarea în bucate morala este: fără miere şi fără zahăr poate omul să trăiască, dar fără sare nu (!!)

Ceea ce ştiau ca ţărani, au uitat după ce s-au făcut domni şi au fost şcoliţi prin universităţi domniile lor istoricii şi lingviştii din diverse timpuri şi locuri.

Să cităm în context şi două referinţe americane: „Without salt, the body goes into convulsions,

paralysis, death.” (9, p .381). „Fără sare, corpul intră în convulsii, paralizie,

moarte.” „Over many generations, only those humans survived

who could carefully conserve enough sodium for good health. The rest perished.” (10, p. 136).

„După multe generaţii, numai acei oameni au supravieţuit care au putut să-si păstreze cu grijă destul sodiu pentru o bună sănătate. Ceilalţi au pierit.” (s.n.)

Cu mult înainte de articolul menţionat (6), noi scrisesem, în colaborare, partea de fiziologie a nutriţiei pentru o enciclopedie practică de artă culinară (11), ocazie cu care ne-am încredinţat de rolul covârşitor al celor 15 – 16 oligoelemente (oligo = oleacă, puţin) anorganice care, deşi se găsesc în cantităţi mici sau foarte mici în organismul uman, sunt indispensabile pentru realizarea funcţiilor vitale minimale ale organismului.

Între celelalte, sodiul (Na) şi potasiul (K) sunt implicaţi în

1 Fotografie de Sorin Petculescu, www.syp.ro/photo [G.F.]

Fig. 1 Vechea civilizaţie europeană ca parte a lumii străvechi în

perioada maximei sale expansiuni, mileniul V î.e.n.

Mina de sare „Unirea” din Slănic, judeţul Prahova1

Isto

rie

Lohanul nr. 14 8

metabolismul muşchiului inimii, în realizarea şi păstrarea tonusului, prin rolul lor în producerea excitaţiei neuromusculare, a tuturor muşchilor, inclusiv a celui cardiac, la păstrarea echilibrului acido-bazic, la realizarea presiunii osmotice intraorganice etc.

Concluzia: deşi ponderea Na şi K în organismul uman nu reprezintă mai mult de 0,5 – 0,6% din masa corpului (un corp de 70 kg conţine circa 245 g K (0,35%) şi 105 g Na (0,15%), fără ele viaţa de tip uman nu este posibilă.

În tabelul 2.7 din cartea amintită (11) noi am pus K şi Na pe două coloane alăturate astfel că se observă uşor că, la lapte şi produse lactate, cantităţile de K conţinute sunt de circa 2-3 ori mai mari decât cele de Na; la carne şi produse din carne, acelaşi raport variază în genere de la 1/2 la 1/4-1/5 în favoarea potasiului. Cam acelaşi raport se regăseşte şi la peşti şi alte vietăţi acvatice etc. Însă, la produsele cerealiere, legume şi fructe, disproporţia dintre Na şi K este foarte mare, Na putând reprezenta 1/10 faţă de conţinutul de K, dar ajungând în unele cazuri şi 1/100 sau chiar 1/200.

Concluzia: cantitatea de K de care organismul are nevoie se obţine din alimentele ingerate, în timp ce nevoile de Na ale organismului nu pot fi asigurate prin alimentaţie.

Fără o alternativă la această situaţie limită, mamiferele superioare, inclusiv omul, ar fi fost sortite dispariţiei. Alternativa au reprezentat-o depozitele de sare gemă. Cel mai bogat continent în resurse de sare este Europa, urmată de America de Nord. Cele mai dezavantajate continente sunt Asia, Africa si America de Sud.

România este spaţiul cel mai favorizat de pe glob, atât în ce priveşte cantitatea de sare, cât şi calitatea sării şi mai ales prezenţa unor masive de sare la suprafaţa solului.

Ca un corolar al fiziologiei umane, viaţa de tip uman nu a putut apărea decât într-un spaţiu cu surse de sodiu la îndemână. În Europa nu a existat decât un singur astfel de spaţiu, cel Carpatic, leagănul civilizaţiei europene.

Încă din Neolitic în curtea fiecărui ţăran exista un bolovan de sare pe care, când se-ntorceau de la câmp, vaca, oaia etc. îl lingeau, luându-şi raţia de sodiu pe care le-o cerea organismul. Când plecau în transhumanţă cu turmele de oi, la iernatic, ciobanii carpatici duceau cu ei, pe măgăruşi, cantităţi suficiente de sare pentru ei şi pentru oi, ca să le ajungă pînă-n primăvară, până la revenirea acasă, în Carpaţi, singura sursă de sare la suprafaţă în tot spaţiul transhumant pericarpatic.

Am reţine atenţia asupra unui fapt deosebit de important pentru istoria Europei care n-a fost încă menţionat: au existat sălaşe ale păstorilor valahi în spaţiul din Nordul Mării Negre, pînă-n Caucaz, în Peninsula Balcanică, până la Marea Egee şi Marea de Marmara, în Iliria şi Panonia, până la Marea

1 Fotografie de anyhiriscau, http://www.panoramio.com/photo/4503192 [G.F.]

Adriatică, de unde primăvara turmele reveneau în Carpaţi. În toate spaţiile circumcarpatice menţionate mai sus nu există sare la suprafaţă, de aceea, la fiecare plecare, în transhumanţă, toamna, păstorii luau cu ei sarea trebuincioasă până la revenirea în Carpaţi, în solniţa Europei.

Nu există, şi nu era posibilă, o transhumanţă inversă, din aceste zone adiacente spre Carpaţi, pentru că nimic nu putea veni din zone fără sare, unde, înainte de stabilirea unor drumuri ale sării, pentru aprovizionarea continuă cu sare, nici oamenii, nici animalele lor nu puteau dăinui.

Oaia a fost domesticită, în spaţiul carpatic, încă în Mezolitic, cu circa 10000 ani în urmă, de unde s-a răspândit prin astfel de pendulări periodice, la început, neapărat cu samarii doldora de sare cărată pe măgăruşi.

Necesarul minim de sare este stabilit astfel, în lucrările de specialitate: 1 g/zi la copii sub un an, 10 g/zi la cei între 1 şi 14 ani, 25 g/zi la adulţi, la muncă uşoară, şi 35 g/zi la muncă grea, în zona temperată.

Cifrele medii de consum de sare variază de la ţară la ţară. În practică rezultă o cantitate medie de circa 7,5 kg/an persoană.

Pentru animale sunt necesare: 10-30 g/zi de vacă care de lapte (în ultima vreme se preferă furaje sărate), 7-15 g/zi de oaie, 5-10 g/zi porc etc.

În industria alimentară se folosesc: 2-2,5% sare la unt şi margarină, 1,75-3,25% la brânzeturi, 1,5-2% la legume conservate, 3-20% la legume murate, 2-6% la mezeluri şi carne conservată, 10-30% pentru conservarea peştelui etc.

Din cifrele de mai sus (12) rezultă că pentru existenţa fizică (!) a oricărui grup uman sunt indispensabile mari cantităţi de sare..

De asemenea, trebuie reţinut că, până la apariţia frigiderelor, mari cantităţi de sare erau folosite pentru conservarea alimentelor.

Eminentul antropolog român Dr. Dardu Nicolăescu-Plopşor, într-un interviu (v. „Magazin” nr. 33 din 13 august 1983, p. 7) arată: Sarea a fost dintotdeauna folosită de om în alimentaţie. O dovadă indirectă a acestei supoziţii o constituie, după unii oameni de ştiinţă, faptul că aşezările omeneşti cele mai vechi se regăsesc, de regulă, pe văi şi numai în apropierea imediată a unor masive de sare.

Această menţiune a regretatului Dardu Nicolăescu-Plopşor, referitoare la aşezările umane din Carpaţi, coincide până la identitate cu relatările lui Herodot (sec. V î.e.n.) care, în Cartea IV § CLXXXI – CLXXXV, pomeneşte diverse populaţii vieţuind lângă un deal de sare şi un izvor de apă.

În interviul citat, Dardu Plopşor continuă: Asemenea constatări au îndemnat o serie de cercetători să avanseze ideea

2 Fotografie de Andreea, http://www.tourismguide.ro/galerie-foto-orasul-sovata-munte_de_sare_sovata.html

Cristale de sare, Salina Turda1

Muntele de sare, Sovata2

Isto

rie

Octombrie 2010 9

că, în procesul evoluţiei hominizilor spre om, consumul de sare ar fi jucat un rol important.

Într-adevăr, în aria Culturii Cucuteni (mileniul IV î.e.n.), între aşezările neolitice de la Tîrpeşti şi Tolici, în pădurea Toliciului, s-au descoperit câteva izvoare de apă sărată, cunoscute şi folosite încă în Precucuteni III. Descoperiri asemănătoare s-au făcut şi în alte zone ale Culturii Cucuteni, dar şi în Cultura Criş (circa 5000 î.e.n.). Pentru surse a se vedea Revista „Getica”, 1-2/1992, p. 56.

În acest context, nu trebuie să mire că cele mai vechi urme materiale (diafize de tibie şi de femur aparţinând unui hominid) de acum circa 1800000 – 2000000 ani au fost descoperite în spaţiul carpatic, pe malul Lacului Getic, pe teritoriul comunei Bugiuleşti, judeţul Vâlcea, în punctul numit Valea lui Grăunceanu, de către antropologii români Constantin şi Dardu Nicolăescu-Plopşor. Comunicate şi atestate la diverse congrese internaţionale, aceste descoperiri ar putea reprezenta prima staţiune australopitecină descoperită pe continentul european, cele mai vechi urme de vieţuire umană, din perioada de început a procesului de hominizare, în cea mai timpurie etapă din istoria omenirii, prepaleoliticul.

Viaţa umană nu a putut apărea decât într-o zonă cu sare la îndemână. spaţiul carpatic reprezintă un astfel de loc privilegiat natural. Între toate zonele lumii, spaţiul carpatic se bucură de cea mai mare densitate de resurse de sare: peste 300 masive de sare, de calitate deosebită, uşor de exploatat, unele fiind chiar la suprafaţa solului, sub forma unor munţi (dealuri) de sare. În afara acestor peste 300 masive de sare, situate pe ambele versante ale Carpaţilor, în spaţiul românesc se mai găsesc peste 3 000 de izvoare sărate (Dr. I. P. Voiteşti, 1920) şi numeroase lacuri sărate (Amara, Razelm, Lacul Sărat etc.).

Mama noastră ne-a spus că, în copilărie, după primul război mondial, în comuna Pietricica, judeţul Bacău, luau cu găleata apă sărată dintr-o slatină, cu care găteau mâncarea.

Începând din mileniul VI î.e.n. are loc o explozie demografică, iar apoi o înmulţire permanentă a populaţiei, astfel că oamenii au trebuit să se răspândească, să trăiască şi în zone lipsite de zăcăminte de sare.

Dependenţa de sare fiind fiziologică, naturală, a făcut ca această răspândire a populaţiei să fie condiţionată de asigurarea aprovizionării continui cu sare a populaţiilor care roiau din Spaţiul matcă. Aşa s-au dezvoltat străvechile drumuri ale sării care pleacă din Carpaţi, radial, în toate direcţiile: spre sud, spre vest, spre nord, spre est, ca o Roză a vânturilor. De-a lungul acestor drumuri au apărut noi şi noi aşezări omeneşti, din ce în ce mai depărtate de sursele de sare.

Un astfel de drum pornea de la salina Slănic, trecea prin Bucureşti, unde a şi rămas o arteră care poartă numele Drumul

1 Sursa: Ropedia.ro, http://www.ropedia.ro/typo3temp/pics/9a074d96c5.jpg [G.F.]

Sării, traversa Dunărea şi ajungea până la Bosfor. Transportul la distanţe din ce în ce mai mari nu era scutit

de dificultăţi şi de pericole, riscuri care trebuiau plătite. De aceea, sarea era scumpă, ajungând în unele momente, în anumite zone, monedă de schimb. Din această situaţie s-a născut expresia a fi (prea) sărat = a fi (prea) scump, referitor la un bun, o marfă. De asemenea, avem expresia dacă se varsă sare iese ceartă, justificată numai de raritatea şi preţul ridicat al sării în acele timpuri.

Fiind un produs de mare preţ, sarea făcea parte, în unele zone, dintre produsele care se aduceau ca daruri la altarele diverselor divinităţi.

Pe măsura îndepărtării oamenilor de sursele naturale de sare ia naştere un comerţ deosebit de prosper cu sare, ca aliment de strictă necesitate. Rolul sării în istorie a fost crucial: Veneţia s-a dezvoltat, la-nceput, datorită comerţului cu sare şi a purtat războaie ca să nu piardă monopolul comerţului cu sare, iar Londra şi Hamburgul s-au dezvoltat în legătură cu comerţul cu sare.

Dardu Plopşor susţinea că, la geţi, sarea era considerată ca având însuşiri mitico-magice, aşa-zisele fructiere dacice nefiind altceva decât recipiente rituale pentru sare.

Asupra însuşirilor mitice lucrurile sunt neîndoielnice. J. J. Ehrler (13. p. 46) scrie: Jurământul (românilor) se depune pe apă, pâine şi sare (s.n.), deoarece se ştie că românul – odată ce a jurat pe acestea – îndură mai degrabă tortura şi îşi dă viaţa decât să declare ceva sau să-şi trădeze complicii, aşa după cum s-a întâmplat în mai multe rânduri. Este vorba de un jurământ sacru!

În Căluş, un ritual preistoric atestat numai în România, o datină multimilenară în legătură cu o zeitate zoomorfă (Calul), în Cercul sacru se depun pentru a fi vrăjite de Căluş, numai produse – simboluri ale alimentaţiei – ale spaţiului românesc: drob de sare, seminţe, dar numai din plante care cresc în spaţiul carpatic din străvechime: grâu, mei, orz, ovăz, secară, niciodată porumb (Ion Ghinoiu, Căluşul, comunicare prezentată la „Getica”, la 19 iunie 1993).

Aspectul magic este foarte răspândit: sarea se foloseşte în diferite descântece şi în talismane, pentru vindecarea unor boli (14, p. 19, 84, 202, 245, 247, 376, 384, 388, 393).

Ca simboluri ale alimentaţiei, ale condiţiilor minimale de existenţă, la români, şi numai la români, oaspeţii dragi erau şi sunt primiţi cu pâine şi sare, în semn de prietenie şi de ospitalitate.

Două forţe ocârmuiesc lumea: Foamea şi Dragostea (Schiller). Foamea era condiţia de existenţă a insului, dragostea a speciei. Ca specia să subziste trebuie ca inşii care o compun să-şi asigure, în primul rând, existenţa individuală. De aceea, alimentaţia, simbolurile ei, reprezenta o constantă existenţială care-i jalonează insului şi, indirect, speciei, viaţa, de la naştere la mormânt. Nimic nu se făcea fără rost în momentele de început ale existenţei umanităţii ca şi pe tot parcursul evoluţiei sale, până de curând, la apariţia aşa-zisei societăţi de consum. În antecedentele sale omul a depins de natură şi a colaborat cu ea, într-un proces, el însuşi, natural. Viaţa nu era uşoară, iar omul era format şi pregătit pentru lupta zilnică a vieţii. De aici totul, în existenţa sa, decurgea şi se înfăptuia sub imperiul necesităţii, moaşa oricărui act conştient din lunga istorie a umanităţii.

Când, azi, constatăm că numeroase popoare europene, ne referim la cele care ne-au lăsat menţiuni în acest sens, îşi revendică originea carpatică (spanioli, francezi, englezi, danezi, scandinavi), iar pentru altele, dacă nu găsim arătări ale lor, directe, ne vorbesc documentele de diverse feluri, tot scenariul de desfăşurare al acestei evoluţii îşi are temeiul în condiţiile mai uşoare, mai favorabile pentru viaţă oferite, în mod natural, de spaţiul carpatic, una din acestea fiind aceea că a reprezentat, milenii în şir, solniţa Europei.

Bibliografie 1 Zaborowski, M.S. – Les peuples Aryens d’Asie et

d’Europe, Paris, Octave Doin, 1908, 439 p. 2 Taylor, Isaac – L’origine des Aryens … (Traduction de

l’anglais), Paris, Vigot Frčres, 1895, 332 p.

Cascada de sare în mina Maria Tereza din Salina Turda1

Isto

rie

Lohanul nr. 14 103 Müller, Max – La science du langage, Paris, A. Durand

et Pedone Lauriel, 1867, 530 p. 4 Weismantel (von) Erasmus A.S. – Scurtă descriere a

ţinuturilor Moldovei, ap. Călători străini despre ţările române, vol. VIII, ESE, 1983

5 Gimbutas, Marija – Civilizaţie şi cultură. Ed. Meridiane, 1989, 296 p.

6 Revista „Getica” nr. 1-2/1992 7 Stocker, Jean – Le sel, Paris, PUF, 1949 8 Mollat, Michel (Edit.) – Le rôle du sel dans l’histoire,

Paris, PUF, 1968, 334 p. 9 Young, Gordon – Salt, the essence of life în „National

Geographic”, septembrie 1977, vol. 152, nr. 3 10 Adams, Ruth and Murray, Frank – Minerals, kill or

cure? N.Y. Larchmont Books, 1977, 370 p. 11 Gheorghe, Gabriel et al. – Arta culinară. Mică

enciclopedie practică, Ed. Ceres, 1982, 464 p. 12 Atudorei, C. et al. – Cercetarea exploatarea şi

valorificarea sării, Ed. Tehnică, 1971, 396 p. 13 Ehrler, J.J. – Banatul de la origini până acum – 1774,

Timişoara, Ed. Facla, 1982, 208 p. 14 Candrea, I.A. – Folclorul medical român comparat,

Ed. Casa Şcoalelor, 1944, 478 p.

Banii între Vechiul şi Noul Testament

Ec. Aurel Cordaş – Huşi Partea a II-a De la animale la monedă (banii – naturali)

e la schimbul direct de bunuri, schimbul în natură până la monedă s-a parcurs un drum lung şi dificil, deoarece produsele destinate schimbului nu aveau

aceeaşi valoare. Moneda este bucată de metal, aur, argint, cupru, fier, bilon etc. de regulă rotundă cu valoare bănească – lat. moneta, pecunia, nummus – a cărei greutate, conţinut, titlu şi valoare au fost garantate de autorităţi. Denumirea a fost extinsă asupra oricărui semn bănesc.

Astfel lumea întreagă datorează romanilor şi zeiţei Iuno Moneta (Prevenitoarea primejdiilor, de la verbul latinesc mo-neo, monere = a preveni, a vesti) cuvintele monedă şi monetărie.

Deoarece creşterea vitelor avea un rol extrem de important pentru romani şi pentru faptul că le oferea cele mai multe produse pentru schimb, aceştia au mai lăsat drept moştenire

omenirii şi termenul (pec-unia = bani) care nu este altceva decât o derivaţie a cuvântului care desemna vitele (pecus).

Banii au un rol deosebit în economie, fapt ce rezultă din funcţiile pe care le îndeplinesc, şi anume:

Funcţia de mijloc de schimb, cu alte cuvinte folosim banii pentru a obţine alte produse şi servicii.

Funcţia de mijloc de plată, banii ajută la plata salariilor,

1 Sursa: Macquarie University, Australia www.humanities.mq.edu.au/acans/caesar/Catalogue.htm [G.F.]

datoriilor faţă de terţi, sau alte obligaţii economice. Funcţia de măsură a valorii activităţii economice – banii

măsoară cheltuielile şi rezultatele prezente, trecute şi viitoare. Unitatea bănească proprie fiecărei ţări constituie etalonul monetar. Expresia acestei măsurări a valorii, rezultatul măsurării prin intermediul banilor este preţul.

Banii sunt o rezervă de valoare, mijloc de tezaurizare adică pot fi economisiţi şi folosiţi altă dată.

Peste tot în Orientul Antic implicit în Orientul Apropiat (teritoriile de azi ale Turciei, Ciprului, Siriei, Libanului, Israel, Iordania, Egipt) bunurile de larg consum, piei, blănuri, lâna, scoici, cerealele, fructe, animalele, metalele, lemnul, sclavii, vinul, mierea, sarea, ceaiul, ţesăturile, perlele, mirodeniile etc. serveau ca „bunuri de schimb.”

Faptul că sarea a fost „monedă” antică găsim reflectat în cuvântul „soldă” şi „soldat”.

Bogăţia era măsurată prin numărul vitelor aflate în proprietate (Iov 1:3) cât şi prin cantitatea de metale preţioase stăpânită. O dată cu trecerea de la moneda-marfă la moneda adevărată, banii de metal aveau imprimat un cap de taur, simbolul ancestral al avuţiei şi puterii.

Metalele ca bunuri de schimb (metalul bani) Etapa în drumul spre monedă, cea a adoptării unui

echivalent general unic, numitor comun, ca unitate de măsură a valorii activităţii economice, a fost precedată în cele mai multe cazuri de acceptare a metalului ca principala formă bănească. Acest fenomen a fost lent şi complicat.

Perioada metalului-bani, adică perioada metalelor ca bunuri de schimb îmbracă şi în Or. Apropiat mai multe forme în evoluţia echivalentului general pe care le prezentăm schematizat.

În prima etapă s-au folosit bucăţi de metal în vrac, care erau cântărite împreună. Mai târziu metalele au fost puse în forme anumite (inele, bijuterii, fire ş.a.) care erau cântărite cu prilejul tranzacţiilor. A treia etapă cunoaşte răspândirea lin-gourilor cu forme şi greutăţi bine definite. A patra etapă, lin-gourile au fost marcate pentru autentificarea greutăţii şi calităţii metalului. În ultima etapă se confecţionează globule, picături de metal preţios, de asemenea marcate.

Schimbul între două bunuri, care pot fi evaluate prin mijlocirea (intermedierea) unui al treilea, a însemnat o fază firească şi necesară pentru apariţia monedei. (V. M. Bârliba – Numismatică)

Deoarece argintul era, după cum spune Sfânta Scriptură, cel mai obişnuit metal preţios din Palestina, se presupune că a fost folosit cel mai des. Astfel aflăm din capitolul 2 Regi versetul 10:29 că „un car era adus din Egipt cu 600 sicli de argint, un cal cu 150 sicli de argint”. Recalculat, un car ar valora aproximativ 7,2 kg. argint, iar un cal 1,8 kg. argint (1 siclu cântăreşte 12 g).

Venitul marelui rege Solomon (c. 973 – c. 933 î.Hr.) a fost calculat în talanţi de argint (1 Regi 10:14), deoarece argintul era la fel de obişnuit în Ierusalim ca şi pietrele (1 Regi 10:27).

Ştim deja că la început aurul şi argintul folosit ca mijloc

Zeiţa Iuno Moneta pe un dinar roman,

46 î.Hr.1

D

Isto

rie

Octombrie 2010 11de schimb, cir-culau în forme şi mărimi diferite şi trebuiau cân-tărite de câte ori avea loc o tran-zacţie comer-cială (aur şi ar-gint nemonetar).

Argintul era folosit pen-tru a cumpăra bunuri imobile (terenuri, locu-inţe), cum a fost ogorul cumpărat de profetul Iere-mia cu 17 sicli de argint (Ier. 32:9), recalculat în unităţi de măsura greutăţii cu echivalentul lor modern 204 g argint.

Profetul, prorocul este per-soană considerată drept trimis al lui Dumnezeu şi capabilă să intu-iască apariţia, desfăşurarea, sau

deznodământul unor evenimente.

În accepţiune iudaică profetul era o personalitate menită să trezească conştiinţe adormite, certând pe cei bogaţi, inclusiv pe demnitarii Statului pentru abuzurile lor. Ei spuneau: „Semănaţi potrivit dreptăţii, dar culegeţi potrivit iubirii.”

Primul patriarh (tată + şef, conducător) al poporului evreu, Avraam (c. 2000 – c. 1825 î.Hr.) a cumpărat peştera Macpele cu 400 sicli de argint (Gen. 23:16), recalculat 4,8 kg argint.

Omri (c. 885 – c. 874 î.Hr.), cel de-al şaselea rege al Statului din N. (Israel) s-a remarcat prin construcţiile lăsate moştenire. În acest sens a cumpărat satul şi dealul Samariei de la Semer cu doi talanţi de argint, (1 Regi 16:24), recalculat aproximativ 72 kg. argint. Pe acest teren s-a construit capitala Samaria. Cetatea a avut o bună poziţie strategică rezistând până la căderea Statului Israel în anul 722 î.Hr.

Cel mai tânăr fiu al lui Isai, din seminţia lui Iuda, David (c. 1011 – c. 971 î. Hr.) a devenit al doilea rege al Statului Israel, el a cumpărat aria de treierat a lui Arauna cu 50 de sicli, recalculat, echivalent aproximativ în sistem metric 600 g argint (2 Sam. 24:24), ca să poată construi un altar şi să aducă jertfă pentru a opri molima. Biblia spune că pe aceste locuri regele Solomon ar fi construit acolo Primul Mare Templu (1 Cron. 22:1).

Aurul se găseşte în stare nativă, de obicei în aliaj cu argintul. Dacă se aliază: aur + zinc + cupru + nichel = aur alb; aur + cupru = aur roşu; aur cupru + 2 părţi argint = aur verde.

Prima utilizare a aurului a fost pentru podoabe sau alte obiecte utile omului. Ulterior prin secolul VII î.Hr., aurul a devenit monedă, căpătând astfel o a doua utilizare importantă. Funcţia nemonetară şi mai ales monetară a aurului este importantă încât pentru mulţi aurul se confundă cu banii.

Aurul fiind obţinut mai rar, este amintit de Sfânta Scriptură ca mijloc de plată al tributului, după argint. Astfel, Ezechias (c. 716 – c. 687 î.Hr.) unul din regii Statului din S.

1 Sursa: Wikipedia. http://en.wikipedia.org/wiki/File:Iuno_Petit_Palais_ADUT00168.jpg [G.F.]

(Iuda, Iudeea) a plătit în anul 701 î.Hr. tribut împăratului asirian Sanherib (c. 705 – c. 681 î.Hr.) 300 de talanţi de argint şi 30 de talanţi de aur (2 Regi 18:14), recalculat 10,8 tone argint şi aproximativ 1,10 tone aur.

În multe schimburi comerciale, obligaţii de plată, biruri etc. plata în bunuri putea fi şi un supliment sau înlocuitor pentru metale preţioase. Astfel Mesa, regele Moabului (ţinut situat la E. de Marea Moartă) a oferit oi şi lână (2 Regi 3:4) pentru stingerea unor obligaţii pecuniare. Regele asirian Sanherib a primit pietre preţioase de la şeful Statului Iuda, în afară de aur şi argint, iar tributul regelui israelian Iehu (c. 841 – c. 814 î.Hr.) pentru împăratul Asiriei, Salmansar (859 – 824 î.Hr.) a inclus bucăţi de antimoniu, plumb, vase de aur şi fructe rare. (J. D. Douglas şi com. – op. cit.)

În afară de cântărire, calitatea metalului-bani era verificată şi prin marcarea locului de origine. Aurul de Ofir (1 Regi 10:11, 3 Regi 9:10) era foarte apreciat.

Aurul şi argintul era păstrat sub formă de bijuterii, brăţări sau alte obiecte de folosinţă zilnică, care puteau topite şi folosite ca metale-bani. Astfel evreii plecând din Egipt pe calea Exodului, purtau bijuterii ca „verigi, cercei, inele, brăţări” din aur (Ieşirea 22:35).

Unităţi de măsură pentru greutăţi în Israelul Antic În Palestina, în Epoca Patriarhilor şi chiar şi mai înainte se

practica schimbul în natură, produsele fiind echivalate prin cântărire. Epoca Patriarhilor este considerată perioada circa 2000 – 1750 î.Hr., perioadă în care au trăit Avraam, Isac şi Iacov, consideraţi cei trei patriarhi ai iudaismului. Acest sistem de autoritate familială în care conduce bărbatul senior se numeşte patriarhat.

Talantul a fost folosit de multe popoare din Asia Mică (sau Anatolia o peninsulă care formează partea de V. a Asiei, aflată între M. Neagră la N., Marea Mediterană la S. şi Marea Egee la V. iar Munţii Taurus delimitează hotarul dinspre E.). Înainte de a fi denumire a semnelor monetare mari talantul a fost unitate de măsurare a greutăţii în Grecia antică, diferind de la o cetate la alta, preluată, de asemeni, cu valori diferite într-o serie de ţări din jurul Mării Mediterane. Astfel, 1 talant avea: în Grecia aproximativ 24–26 kg.; în Egipt circa 30,3 kg.; în Biblie se indică: 34,5 kg. (36 kg.) ca măsură de greutate; 49,077 kg. pentru talantul de aur; 43,620 kg. pentru talantul de argint. Denumirea de talant s-a extins şi asupra monedelor din diferite metale. (G. M. Gruder – Cartea aurului)

Pe malul estic al Mediteranei aflăm din Biblie că 1 talant = 3000 sicli = 12000 drahme = 36 kg.

Talantul era folosit pentru a cântări aur (2 Sam. 12:30), argint (1 Regi 2o:39), fier şi bronz (Ieşirea 38:29). Se cunoaşte din Vechiul Testament şi anume Cartea Regilor că veniturile anuale ala marelui rege Solomon, din negoţ, din dările vasalilor, din impozite se ridicau la 666 talanţi de aur, echivalent aproximativ în sistem metric 20 tone aur. Tot din datele din Cartea Regilor s-a putut trage concluzia că în regatele Iuda şi Asiria era folosit în acea vreme talantul „uşor” de 30 Kg. Scrieri babiloniene arată ca se folosea şi talantul „greu” sau dublu de circa 60 kg.

Mina era o greutate folosită pentru a cântări aurul (1 Regi 10:17), argintul (Ezra 2:69) şi alte lucruri de valoare.

1 talant = 60 mine = 3000 sicli = 36 g 1 mină = 50 sicli = 600 g= Siclul era greutatea de bază şi era comună tuturor

sistemelor metrologice semite. Valoarea siclului varia în funcţie de regiune şi de timp.

Siclul regal, stabilit după „greutatea regelui” (2 Sam. 14:26), cântăreşte aproximativ 13 g.

Siclul obişnuit era folosit adesea pentru a cântări obiecte de metal

(1 Sam. 17:5); armura lui Goliat cântărea 5000 de sicli recalculat 60 kg.), alimente (2 Regi 7:1), cât şi aurul şi argintul, indicând în felul acesta folosirea lui şi ca mijloc de plată. Media siclului ca mijloc de plată = 12 g.

Siclul templului („siclul sfântului locaş”) era echivalent cu o bega = jumătate de siclu = 20 ghera (Ieşirea 38:26, Ezec.

Zeiţa Iuno, statuetă din argint expusă la Musée du Petit Palais, Paris, sec. I-II1

Isto

rie

Lohanul nr. 14 1245:12). Se crede că acest siclu ar fi cântărit în medie 10 g fiind apoi devalorizat.

Unităţi pentru măsurarea greutăţii existente în Biblie Date aproximative însoţite de echivalenţii lor moderni în

sistem metric ghera = 1:20 din siclu = 0,6 g (0,5 g) reba = un sfert de siclu = 3 g beca = jumătate de siclu = 6 g (5 g) siclul = 2 beca = 12 g (10 g) mina = 50 sicli = 600 g (500 g) talantul = 60 mine = 36 k (30 kg) Unităţi pentru măsurarea greutăţilor în Babilon În temple şi sanctuare au fost atestate arheologic intense

activităţi de schimb. Astfel templele erau forţa economică principală. Se efectuau operaţiuni bancare, notariale, fiscale şi de „cameră de comerţ.”

Pe la anul 3000 î.Hr. babilonienii foloseau deja templele pentru a-şi ţine în siguranţă valorile. În anul 1800 î.Hr., regele Hammurabi a emis un cod de legi pentru a se asigura că oamenii efectuează operaţii de schimb, comerţ în mod corect. Babilonul era un centru comercial, aşadar multe legi se refereau la modul cum se fac afacerile.

Babilonienii au inventat unităţi de măsură originale pentru măsurarea greutăţii. Cea mai mică unitate de măsură pentru greutate a devenit bobul de orz (şeum). Un şeum are aproximativ 46,75 mg.

180 de boabe = 1 şekel = 8,4 g 60 şekeli = 1 mină = 0,5 kg 1 talant = 60 mine = 30 kg Mai târziu datorită dezvoltării continue a sistemului

monetar, şeumul nu se mai foloseşte, fiind înlocuit cu părţi din şekel. În vechea Asirie pentru un măgar se plăteau 17 şekeli, recalculat 142,8 g argint, iar pentru o sclavă 6 şekeli = 50,4 g argint.

Măsuri egiptene de greutate În Egiptul Antic, negoţul era în întregime al statului, iar

grânele, animalele ş.a. erau utilizate ca monedă, hambarele locale funcţionând ca nişte bănci. În timp, schimbul de mărfuri era uşurat prin obiceiul luat de a evalua, de măsură numită chît. Cel ce vindea o casă se înţelegea cu cumpărătorul asupra valorii ei în chît, primind animale sau grâu, sau alte produse de aceeaşi valoare. Dar chît nu mai este de folos, cu timpul, deoarece nu mai uşura tranzacţiile. Lipsa unei monede adevărate făceau dificile înţelegerile comerciale.

După anul 2000 î.Hr., evaluarea produselor începe să fie făcută pe seama unei bucăţi etalon, standard, numitor comun numită deben. Debenul era o bucată de cupru de 90 g (după unii de 51 g). Se mai folosea pentru cântărire talantul, mina care avea 571 g, quitasul de aur care cântărea 9 g Astfel apare echivalentul siclului în termenii greutăţilor egiptene.

8 sicli = 1 deben = 10 quitas Din antichitate ne-a rămas inscripţionat pe un papirus

informaţia că, spre exemplu, un teren se plătea cu un deben de argint, recalculat 90 g argint şi un quitas de aur. Pentru doi boi se plătea doi debeni de argint.

Introducerea monedelor ca mijloc de circulaţie în comerţ (banii-monedă) Ştim deja, că din metalul-bani au evoluat banii-monedă.

La un moment dat, funcţia esenţială a metalului-bani a fost ceea de echivalent general unic sau etalon, intermediar, numitor comun prin care se măsoară valoarea celorlalte mărfuri. Treptat s-a trecut de la circulaţia banilor bucăţi de metal (metalul-bani) în diferite forme, la circulaţia banilor sub formă de monedă (banii-monedă), care îndeplineau şi funcţia de mijloc de circulaţie, uşurând schimbul.

Deoarece bucăţile de metal preţios, folosite ca bani erau de greutate şi puritate diferită şi la fiecare act de schimb trebuiau verificate, pentru simplificarea operaţiilor de schimb, s-a recurs la baterea de monedă de o anumită greutate, formă,

puritate. După istoricul Herodot, baterea primelor monede a avut loc în sec. VII î.Hr. în Lidia, stat aflat în Asia Mică, răspândindu-se apoi în Europa. Tot aici, în Lidia, pe vremea lui Cresus, s-a bătut prima monedă de aur din lumea elenistică. Era în anul 550 î.Hr. şi în cinstea regelui ţării ea a primit numele de creseidă.

În timp pentru a se evita suprapunerea denumirii monetare cu denumirea unităţilor de măsură a greutăţii, s-a legiferat separarea măsurii de greutate de măsura valorii monedei.

Baterea unei monede de metal preţios, instrument impor-tant de schimb, a creat condiţii excelente pentru dezvoltarea comerţului, pentru faptul că putea fi uşor negociabilă cu alte monede similare de pe piaţa schimburilor, în felul acesta, au luat un mare avânt cumpărările, vânzările şi alte operaţii comerciale mai complexe.

Monede evreieşti Din Sfânta Scriptură aflăm denumirea şi valorile

monetare. Valoarea de schimb a monedelor depindea de natura şi greutatea metalelor din care erau confecţionate. Raportul de schimb, obişnuit, dintre aur şi argint era de 1:13, iar cel din argint şi aramă era de 1:60. Acesta este bimetalismul antic, care se defineşte ca bază a unor sisteme monetare în cadrul căreia două metale, aurul şi argintul, servesc ca echivalent general. Astfel un siclu de aur echivala cu 13 sicli de argint, iar un siclu de argint cu 60 sicli de aramă.

În Palestina trecerea la sistemul monetar s-a făcut treptat, încheindu-se astfel în Epoca profeţilor (sec. VIII – VI î.Hr.). Ştim deja că profeţii erau reprezentanţii ideii de mesianism (mântuire, salvare) ale oamenilor, apărători ai intereselor popo-rului, propovăduitorii unei învăţături având la bază înalte princi-pii morale, iar căutarea lui Dumnezeu înseamnă în gândirea lor a căuta Binele, Dreptatea şi Omenia, adică Echitatea Socială.

Mare parte a perioadei dinainte de era creştină pe teritoriile biblice ale regatelor Iuda (Iudeea) şi Israel circula moneda invadatorilor şi cuceritorilor stă-ini, daricul şi şekelul din Persia ce au fost bătute local în capitala statului Iudeea, Samaria, la aces-tea se adaugă staterii şi tetra-drahmele lui Alexandru Macedon (336 – 323 î. Hr.).

Noul imperiu

1 Sursa: Wikimedia Commons, http://commons.wikimedia.org/wiki/File:Silver_croeseid_protomes_CdM.jpg [G.F.] 2 Wikimedia Commons, http://commons.wikimedia.org/wiki/File:Tetradrachme.wmt.jpg [G.F.]

Creseidă de argint emisă de regele

Cresus al Lidiei1

Tetradrahmă Alexandru Macedon2

Isto

rie

Octombrie 2010 13„construit” de şeful statului Macedonean după 10 ani de lupte, de aproape 20.000 km, se întinde de la Marea Adriatică şi fluviul Dunărea în V, până în Egipt inclusiv spre S, Munţii Caucaz fiind limita de N, iar fluviul Indus marginea către Extremul Orient.

După moartea lui Alexandru cel Mare, imperiul este disputat între generalii săi (diadohi), formându-se trei mari state elenistice: Regatul Seleucid în Orientul Apropiat şi Mijlociu (Siria-Palestina, 198 - 63 î.Hr.), Regatul Lagid (Ptolemeii Egiptului, 320 – 198 î.Hr.) şi Regatul Macedonean (dinastia Antigonizilor), hegemon în Peninsula Balcanică. Întreaga perioadă cumulată de la Alexandru cel Mare şi până la cucerirea regatelor de către romani este cunoscută în istorie drept Epoca Elenistică (332 – 63 î.Hr.).

Intervalul de timp dintre anii 63 î.Hr. – 324 d.Hr. se cunoaşte ca Perioada romană. De subliniat că în anul 70 d.Hr. romanii au distrus oraşul Ierusalim. Mai târziu teritoriul Palestinei a fost ocupat de bizantini (324 – 640), arabi (640 – 1099), cruciaţi (1099 – 1250), mameluci (1250 – 1517), turco-otomani (1517 – 1918).

Regele seleucid Antioh al VII-lea Sidetes (c. 139 – 129 î.Hr.) i-a acordat permisiunea lui Simon Macabeul (145 – 135 î.Hr., unul din fraţii Macabei proclamat mare preot şi căpetenie a poporului iudeu, care a alungat armatele siriene) să bată monede proprii ca bani pentru ţara lui (1 Mac. 15:6). De atunci au fost emise monede evreieşti, în special din bronz. Încă de la primele monede evreieşti, s-a ţinut cont de restricţiile impuse de cea de a doua poruncă din Decalog: „să nu-ţi faci chip cioplit, nici vreo înfăţişare a lucrurilor care sunt în ceruri, sau jos pe pământ, sau apele mai de jos decât pământul...” în sensul că modelele s-au limitat strict la ornamentele florare sau natură moartă.

Au mai fost emise monede pe timpul regelui Iudeii, Irod cel Mare (40 î.Hr. – 4 d.Hr.). După moartea lui Iudeea a fost împărţită între fii săi: Irod Arhelau, etnarhul Iudeii (4 î.Hr. – 6 d.Hr.), Irod Antipa, tetrahul Galileii (4 î.Hr. – 39 d.Hr.). În toată această perioadă a anilor când Iudeea a fost regat clientelar Romei, monedele arată pe avers portretul împăraţilor Romei, iar pe revers portretul Irozilor, fapt ce a stârnit mânia iudeilor.

Se pare că primul domnitor evreu, pământean, care a emis

monedă a fost Alexandru Iannaeus (103 – 76 î.Hr.). Acestea erau monede mici de bronz cu diferite modele cum ar fi: ancoră, roată sau stele. Deşi unele monede purtau inscripţii în ebraică, majoritatea aveau titluri greceşti.

În vremea Noului Testament au circulat în Palestina monede provenite din 3 surse: monede imperiale romane, monede greceşti şi monede evreieşti locale emise probabil în Cezareea, cetate construită de Irod cel Mare pe ţărmul M. Mediterane la aproximativ 40 km S de Munţii Carmel şi la 100 km NV de Ierusalim. Cetatea fostă reşedinţă a regilor din familia Irod şi a procuratorilor romani, a fost situată pe un drum important de caravane dintre Tyr – Fenicia şi Egipt şi de aceea a

1 Ancient Numismatic Mythology, http://threegracesguy.com/AuthorsBiblicalTypes.aspx [G.F.]

fost un centru comercial pentru comerţul pe uscat şi pe mare. (J. D. Douglas – op. cit.)

În circulaţie erau un număr foarte mare de monede fapt ce a impus prezenţa zarafilor (schimbătorilor de bani) la Marele Templu, în special de sărbători când evreii trebuiau să plătească dările pentru visteria Templului. (Ioan 2:15; Mat. 2:15; Luca 19:45). Monedele erau confecţionate din aur, argint, cupru, bronz sau aramă. Cele mai amintite monede de argint menţionate în Vechiul Testament sunt tetradrahmele greceşti şi dinarii romani.

Istoria re-gatului israelit al Iudeei a fost nu-anţată de câteva revolte. Prima re-voltă a evreilor (66 – 70 d.Hr. a fost) înăbuşită de împăratul roman Vespasian (69 – 79) care a emis o monedă pentru a-şi celebra victoria obţinută. Pe spa-tele monedei care purta inscripţia „Iudaea Capta” apăreau doi evrei sub un palmier, simbolizând înfrângerea suferită.

În perioada dintre prima revoltă a evreilor şi răscoala acestora sub conducerea lui Iuda Maccabeul (166 – 161 î.Hr.) împotriva regelui seleucid Antioh al IV-lea Epiphanes (175 – 163 î.Hr.) a circulat „pruto” din cupru, monedă mică de schimb care avea pe o parte inscripţie evreiească, iar pe verso o pereche de coarne. Singura monedă evreiască menţionată în Noul Testament este „leptonul” de bronz (de la grecescul leptos = mic, fin).

Unităţi de măsură în Biblie (date aproximative) Moneda Aur g Argint g siclul 16,36 14,54 demi-siclu 8,18 7,24 drahma 4,09 3,68 didrahma 8,18 7,30 statirul 14,60 8,52 dinarul 4,50 mina 727 818,0 talantul 47,07 43,62 Monede persane Pentru dezvoltarea relaţiilor marfă-bani, după anul 517

î.Hr., regele Darius (522 – 486 î.Hr.) a introdus o unitate monetară comună pentru tot imperiul, care stătea la baza

2 Römische Portraitgalerie, http://www.hjkrenzer.de/roemer/Portraits/020vespasian.htm [G.F.]

Monedă emisă de Alexandru Iannaeus

având pe avers o ancoră şi pe revers roata Soarelui1

Titus Flavius Vespasianus2

Drahmă persană din argint, dinastia Sasani

Isto

rie

Lohanul nr. 14 14întregului sistem monetar persan, dareicul (daricul) de aur cu masa de 8,4 g – monedă etalon în lumea comerţului. Mai târziu apare siclul de argint cu masa de 5,6 gr (86,5 g).

Monede greceşti Istoria Europei începe cu Grecia Antică. Diferenţierea

economică şi socială favorizată de mărimea producţiei şi a schimbului de mărfuri s-a adâncit şi totodată la rândul ei a contribuit la dezvoltarea comerţului, dat fiind faptul că în lumea greacă circulau monede diverse.

Moneda greacă de bază era drahma de argint. 1 drahmă = 1:100 x 1 mină = 6 oboli 1 obol = 1:6 drahme = 1:48 uncia = 0,568 g (0,868 g) 100 drahme = 1 mină = 50 stateri 60 mine = 1 talant, care nu mai era o unitate de măsură

greutăţii, ci o unitate de calcul monetar. Banii de calcul sunt bani fictivi, utilizaţi ca numitor

comun în cazul circulaţiei paralele a mai multor feluri de bani. Drahma este menţionată în Luca 15:8. Drahma era

aproximativ echivalentă cu un denarius roman. Didrahma sau moneda de 2 drahme era folosită de evrei

pentru plata jumătăţii de siclu cerută ca taxă anuală pentru Templu. (Mat. 17: 24).

Moneda de 4 drahme, tetradrahma este prezentă în Matei 17:27, unde este moneda cu care Sfântul Apostol Petru avea să plătească birul la Templu pentru Domnul Iisus Hristos şi pentru sine.

Preţul unei oi era o drahmă, iar un bou costa 5 drahme. Pentru 8 drahme, cizmarul îţi oferea sandale de orice culoare. O bucată de friptură costa jumătate de obol.

Monede romane Călătorim cu cititorul, şi de această dată, prin istoria

Imperiului Roman (753 î.Hr. – 476 d.Hr.) pentru a afla factorii economici,

politici, sociali care şi-au pus amprenta asupra apariţiei şi evoluţiei monedei romane, raportat la factorul timp. În perioada Romei Antice se cunosc trei mari epoci.

Epoca regalităţii (753 – 509 î.Hr.), este perioada de trecere de la comuna primitivă la soc. sclavagistă. Pe plan economic, ocupaţiile principale ale locuitorilor erau păstoritul şi agricultura. Se ştie că cea mai veche formă de schimb a fost trocul (schimb de produse în natură fără intervenţia banilor). Mai târziu viaţa de toate zilele impune prezenţa unui alt produs ca să fie folosit ca valoare intermediară de schimb. La vremea respectivă vitele erau cele mai mari valori care puteau uşura schimbul.

Epoca republicană (509 – 27 î.Hr.), are şi ea mai multe etape de dezvoltare:

În etapa Republicii aristocratice (509 – 300 î.Hr.), are loc dezvoltarea agriculturii, dezvoltarea proprietăţii funciare, dezvoltarea meşteşugurilor, intensificarea schimburilor comerciale.

O altă etapă în dezvoltarea mijloacelor de schimb, după aceea a trocului, o constituie aceea a folosirii unor lingouri de aramă brută fără efigie şi marcă, cântărite în momentul finalizării schimbului, cu ajutorul unei balanţe, de aceea înstrăinarea produsului „vânzarea” acestuia, se numea „prin aramă şi balanţă” (per aes et libram). Unitatea de măsură era livra (libra) = 327 g. Sistemul s-a mai perfecţionat de la un anumit timp. Lingourile de bronz încep să fie garantate de către Stat în ceea ce priveşte puritatea metalului, apoi aveau reprezentate pe ele animale în relief sau numai capete de bou, oaie, rămăşiţă a vremurilor când vita era etalon de schimb. Cântărirea şi tăierea lingourilor erau operaţii care cereau mult timp. Aceasta precum şi alte condiţii socio-economice a impus pe la mijlocul secolului al IV-lea î.Hr. să apară o serie de monede oficiale.

Romanii au bătut la început monede de bronz cu etalonul (model, măsură, greutate, care serveşte ca unitate de măsură sub diferite forme şi în diferite scopuri) de o livră (as), având însă

De la stânga la dreapta (rândul de sus - avers, rândul de jos - revers): 1. hemilitron 440-430 î.Hr., 3 g, Siracuza, Sicilia 2. semiobol? (1/2 obol), 445-411 î.Hr. ?, .5 g, Salamis, Cipru 3. 1/24 stater, c. 450 î.Hr., 4 g, regele Stasandros, Paphos, Cipru 4. semiobol (1/2 obol), 510-480 î.Hr., 3 g, Therma, Macedonia 5. semiobol (1/2 obol), 411-350 î.Hr., 2 g, Thasos, Tracia 6. tetartemorion (1/4 obol), 430-400 î.Hr., 2 g, Kolophon, Ionia 7. tetartemorion? (1/4 obol), sec V î.Hr., 1 g, Ionia 8. hexas (1/6 litra sau 1/300 dintr-o drahmă), 485-478 î.Hr., 0,5 g, Siracuza, Sicilia. Rândul de jos: 1. tritartemorion (3/4 obol), 393-300 î.Hr., .5 g, Atena, Atica 2. 1/8? obol, Phocaea 3. hemitatemorion (1/8 obol), 466-415 î.Hr., 1 g. ______________________________ Sursa: Ancient Greek & Roman Coins, http://dougsmith.ancients.info/tiny.html [G.F.] Isto

rie

Octombrie 2010 15

multipli şi submultipli. Apariţia monedei duce la apariţia şi întărirea producţiei de

mărfuri şi implicit la dezvoltarea diferenţierilor sociale. Romanii au bătut cele mai vechi monede de bronz (aes grave), care înlocuiesc bucăţile de aramă sau de bronz a căror valoare era echivalentă cu greutatea lor.

Unităţi pentru măsurarea greutăţii în Imperiul Roman, exprimate în echivalenţi moderni siliqua = 1:144 uncia = 0,189 g obolus = 1:48 uncia = 0,568 g scripulum = 1:24 uncia = 1,137 g drachma = 1:8 uncia = 3,411 g sextula = 1:6 uncia = 4,548 g sicilicus = 1:4 uncia = 6, 822 g uncia = 27,288 g= libra = 12 unciae = 327,45 g Etapa Republicii democratice (300 – 133 î.Hr.) sau

perioada Marilor Cuceriri rămâne în istorie ca o contribuţie la dezvoltarea schimburilor de mărfuri şi generalizarea relaţiilor monetare.

Cu toate avantajele pe care le prezentau monezile de metale nepreţioase faţă de lingourile de acelaşi tip, sistemul de schimb nu a mai corespuns cerinţelor atunci când s-au intensificat relaţiile de schimb. Se impunea necesitatea baterii unor monede de metal preţios care să poată facilita volumul sporit al schimburilor dintre produsele agricultorilor cu cele ale meşteşugarilor.

Prăzile şi despăgubirile de război dau posibilitate Romei să confecţioneze începând din secolul al III-lea î.Hr., în mod regulat, monedă de argint al căror etalon era denarul (denarius). În ceea ce priveşte raportul de schimb dintre moneda de aramă şi moneda de argint, el era de 10 aşi de aramă pentru 1 denar de argint. Denarul avea ca subdiviziune sesterţul care echivala cu 25% din denar. Denarul de argint şi-a primit numele de la faptul că la început era echivalent cu 110 aşi de cupru. Începând cu anul 217 î.Hr. a valorat 16 aşi, iar greutatea unui as a fost stabilită la 28 g.

Astfel aflăm din capitolul XX al Evangheliei după Matei versetul 1-16, că 1 denarius ar fi fost plata unui muncitor zilier, iar 2 denarii a fost suma plătită de samariteanul milostiv han-giului (Luca 10: 35). Din singura carte a Noului Testament cu caracter profetic „,Apocalipsa Sfântului Ioan Teologul” aflăm că pentru 1 denarius se putea achiziţiona „un sfert de măsură de grâu”, sau „trei sferturi de măsuri de orz.” În Noul Testament (Noul Legământ), prin Evanghelie (Vestea Bună) se înţeleg învăţăturile şi faptele săvârşite de Domnul nostru Iisus Hristos pentru mântuirea oamenilor.

În secolul I î.Hr. se va bate moneda de aur. Aureus sau denarius aureus, a fost o monedă de aur introdusă de împăratul Iulius Cezar (100 – 44 î.Hr.) în cadrul reformei financiare din anul 49 î.Hr. stabilindu-se greutatea la 126,3 g, dar devalorizarea monedei (reducerea oficială a valorii monedei,

1 Wikimedia Commons, http://en.wikipedia.org/wiki/File:Argenteus-Constantius_I-antioch_RIC_033a.jpg [G.F.]

scăderea ratei de schimb, ieftinirea monedei) în timpul succesorilor săi a dus la scăderea greutăţii la 115 g în timpul împăratului Nero (54 d.Hr. – 68 d.Hr.). Numele lui Iulius Cezar fusese legat şi de sistemul bimetalist (bază a unor sisteme monetare în cadrul căreia două metale, aurul şi argintul, servesc ca echivalent general), astfel raportul dintre aur şi argint era de 1:12, astfel un gram de aur se putea schimba pe 12 grame de argint.

Etapa Războaielor Civile, sfârşitul Republicii (133 – 27 î.Hr.) Caracteristica dominantă a acestei etape istorice, o con-

stituie existenţa unei economii în plină criză. Criza economică este o stare de dereglare a economiei, expresie a nerespectării unor corelaţii necesare desfăşurării activităţii economice şi de ce nu, o formă extremă a contradicţiilor sociale. Criza econo-mică se manifestă prin: micşorarea producţiei şi a volumului schimburilor comerciale, înmulţirea falimentelor, concentrarea şi centralizarea capitalului, scăderea preţurilor în agricultură, să-răcirea producătorilor agricoli, dereglarea gravă a circulaţiei bă-neşti, manifestată prin lipsa de monedă, cheltuieli mai mari de-cât veniturile publice ş.a. Principala cauză a crizei economico-financiare, criză însoţită de criza comercială, agra-ră, bănească, mo-netară etc. o constituie răz-boaiele, indife-rent de scopul acestora.

Epoca

Imperială (27 î.Hr. – 476 d.Hr.) are două etape:

Etapa Prin-cipatului (27 – 284 d.Hr.) sau Imperiul Roman timpuriu. Princi-patul este rezul-tatul crizei vio-lente a sclava-gismului roman din sec. I d.Hr. Pe plan economic forţele de pro-ducţie încep să cunoască un nou avânt, ceea ce se reflectă în urba-nizarea vieţii în general, ca ur-mare a dezvoltă-rii meşteşugurilor şi comerţului. Pi-aţa se măreşte sub raport geo-grafic, fapt ce are ca rezultat învio-rarea producţiei de mărfuri.

Împăratul Octavianus Au-gustus (27 î.Hr. – 14 d.Hr.) creează precedentul în extinderea atri-buţiilor în do-meniul financiar prin controlul

2 Wikipedia Commons

Argentarus de 3,36 g din timpul lui Constantin I Antioh

(Constantius Chlorus)1

Aureus Vespasian, Titus şi Domiţian,

69-96 î.Hr.2

Isto

rie

Lohanul nr. 14 16visteriei (fis-cum), al admi-nistraţiei şi le-gislaţiei. Încă din timpul dom-niei lui Octavi-anus Augustus, Imperiul Roman a fost nevoit să

compenseze lipsa unei can-tităţi suficiente de aur pentru monedă, prin baterea de noi monede de ar-gint şi din bronz. Astfel în timpul lui se creează sistemul monetar impe-rial. Adică din ordinul lui se re-instaurează pu-ritatea dinarului, se bate, cu zgârcenie, mo-nedă de aur (au-rei).

Rata de schimb (valoa-rea de schimb a unei monede pe altă monedă) între monede este stabilită la nivel imperial prin decret. Suc-cesul sistemului monetar se dato-rează în primul rând creşterii economice, sti-mulată de pacea romană, la care se adaugă încre-derea deplină a populaţiei din provincie în monedă. De asemeni strân-gerea impozi-telor şi taxelor sub formă de monedă a condus la răspândirea pe

scară largă a monedei romane. Apare o relaţie implicită, moneda însăşi a contribuit la creşterea economică uşurând mult tranzacţiile.

1 aureus de aur valora 25 de dinari de argint. Deci rata de schimb era, 1 aureus: 25 dinari argint. Împăratul Octavianus revine la sistemul bimetalist, sistem legat de numele marelui Cezar. Astfel că:

1 aureus = 1:40 libre = 327,45: 40 = 8,18 g 1 dinar = 1:84 libre = 327,45: 84 = 3,89 g 1 libră = 327,45 g Pe timpul împăratului Tiberiu (14 – 37 d.Hr.) un miel

costa 3,6 dinari, recalculat aproximativ în sistem metric 16,2 g argint, pentru un purcel se plătea 5 dinari, recalculat 22,5 g argint, iar pentru un litru de vin bun se plătea până la 1,8 dinari, recalculat 8,1 g argint. Pentru o zi de muncă se plătea unui muncitor liber minim 0,40 dinari argint.

În anul 64 d.Hr. împăratul Nero (54 – 68 d.Hr.) sub presiunea datoriilor contractate în timpul războaielor, a reconstrucţiei Romei după incendiu şi a luxului imperial a făcut o devalorizare, depreciere a monedei. Deprecierea monetară a constat în reducerea greutăţii, implicit a valorii tuturor monedelor cu 20%. Efectuarea ieftinirii monedelor, proces în cursul căruia monedele îşi reduc, pierd din puterea lor de cumpărare a determinat creşterea preţurilor pe piaţă (inflaţia) şi deficite ale balanţelor de plăţi ale Imperiului Roman.

Devalorizări ale monedelor au mai fost comandate de o serie de împăraţi, pentru a-şi finanţa războaiele şi pentru a construi noi drumuri, forturi, sedii administrative. Fiecare depreciere deşi determină creşterea preţurilor, pe termen lung aduce profituri imense statului.

Devalorizările monetare repetate au agravat şi criza schimburilor comerciale. Monedele se aur şi argint îşi pierd tot mai mult valoarea atât prin reducerea greutăţii, cât şi prin redu-cerea cantităţii de metal preţios care intra în compoziţia lor. Astfel monedele aflate în circulaţie nu mai prezentau nici o garanţie a valorii marcate pe ele. În aceste condiţii schimburile nu mai aveau nici o stabilitate, încrederea publică era com-promisă, preţurile creşteau rapid, panica a generat o spirală inflaţionistă fără precedent. Toate acestea şi multe altele, duc la agravarea iremediabilă a crizei economice şi fiscale care au pus în pericol nu numai „pax romanica”, dar şi fundamentele politicii economice, ale civilizaţiei Statului Roman.

Apogeul crizei monetare se înregistrează în timpul vieţii împăratului Claudius al II-lea Goticul (268 – 270). Împăratul Aurelianus (270 – 275) şi-a dat seama de nivelul scăzut al monedei romane, implicit de lipsa de încredere în monedă a populaţiei şi a luat măsuri de reabilitare a acestei monede. Astfel se emit monede de aur (aurei), de argint (sesterţi), de bronz, monede din aliaj format din aramă + alamă = aurichalcum (dupondi) ş.a. Reforma lui Aurelianus restaurează o formă a sistemului monetar trimetalist (aur-argint-bronz). Astfel 1 libră de aur = 50 de aurei = 1000 de arginţi

Etapa Dominatului sau Imperiul Roman târziu (284 – 476 d.Hr.) La începutul Dominatului, viaţa urbană în declin cedează

locul întâi vieţii rurale, iar economia naturală (bunurile necesare vieţii se obţin în gospodăria proprie, fără a se apela la schimb) începe să ia locul economiei monetare, economiei de schimb (ec. de mărfuri).

Opusul economiei naturale, economia de schimb (economia monetară) reprezintă acea formă de organizare a producţiei ce are ca scop crearea de bunuri destinate schimbului prin vânzare-cumpărare, iar mijlocul de schimb îl constituie banii. Banii sunt o marfă specială care îndeplinesc funcţia de echivalent general şi instrument de schimb.

În cadrul noului sistem fiscal impozitul nu mai este plătit în monedă ca altădată, ci datorită noilor unităţi fiscale impuse de starea precară a economiei, a finanţelor imperiului, impozitul este plătit în natură.

Prin crearea unei noi monede de aur solidusul, cu o greutate şi un conţinut sporit de metal preţios se încearcă să se reducă haosul economic lăsat de epoca de rău augur a anarhiei militare, care alături de presiunea uriaşă a unor forţe diverse (crize economice, sociale, geo-politice, năvălirea popoarelor barbare), au contribuit astfel că în anul 395, imperiul să se divi-dă în Imperiul Roman de Răsărit şi Imperiul Roman de Apus.

În anul 476 are loc detronarea ultimului împărat Romulus Augustulus de către Odoacru căpetenia mercenarilor germanici. Are loc instaurarea dominaţiei germanice în Italia, implicit

1 Römische Portraitgalerie, http://www.hjkrenzer.de/roemer/Portraits/014nero.htm [G.F.] 2 Ibidem, http://www.hjkrenzer.de/roemer/Portraits/104claudiusiigothicus .htm [G.F.] 3 Ibidem, http://www.hjkrenzer.de/roemer/Portraits/106aurelianus.htm [G.F.]

Nero Claudius Caesar Drusus Germanicus1

Claudius al II-lea Goticul2

Lucius Domitius Aurelianus3

Isto

rie

Octombrie 2010 17prăbuşirea defi-nitivă a Imperi-ului Roman de Apus.

După anul 476 Imperiul Roman de Ră-sărit îşi continuă pentru încă 1000 de ani, în cadrul Impe-riului Bizantin, o soartă zbuciu-mată dar strălu-cită, până în anul 1453 o dată cu cuceri-rea Constanti-nopolului de către turcii oto-mani conduşi de Mahomed al II-lea.

Mic dicţionar de monedă antică Aes, as – monedă romană de aramă sau bronz. Greutatea s-a

redus treptat în sec. III – I î.Hr., de la libra romană (asul libral) până la 1:12 parte dintr-o libră (27,3 g = asul uncial) şi asul semiuncial (13,6 g).

După reforma din timpul lui Augustus (27 î.Hr. – 14 d.Hr.) a cântărit 11,37 g (10 scripula = 1:29 = libra = 2 semis = 4 quadrans; 16 aşi = 1 denar).

Aes grave – lingou rotund din bronz, care cântărea o libră (asul libral = 272,8 g), utilizat de romani ca mijloc de schimb (bani). El se diviza, potrivit sistemului duodecimal, în semis (1:2),triens (1:3), quadrans (1:4), sextans (1:6) şi uncia (1:12).

As signatum – lingou roman de bronz echivala aproximativ 3 libre (981 g).

Antoninianus – monedă romană de argint creată în timpul lui Antoninus Caracalla (211-217), dar a cărui titlu va scădea treptat; deşi valora 2 denari, ea avea greutatea de aproximativ 1,5 denari. Prin reforma monetară a lui Diocleţian (284 – 305) va fi înlocuit cu foliss-ul.

Argenteus – monedă romană de argint creată de Diocleţianus (3,4 g = 1:96 din libră) sau monedă apărută în vremea lui Constantin I cel Mare (c. 307 – 337) cunoscută sub numele de siliqua.

Aureus – monedă romană de aur apărută în vremea Republicii (509 – 17 î.Hr.), la început cântărea 6,8o g, iar în sec. I î.Hr. atinge 10,9 g şi care de la Octavianus Augustus (27 î.Hr. – 14 d.Hr.) are greutatea de 7,96 g.

În timpul lui Diocleţian (284 – 305), 1 aureus va cântări 5,46 g (1:60 libra), iar de la Constantin cel Mare, greutatea lui va scădea sub 6 g şi va fi înlocuită cu o nouă monedă de aur (solidus)

Denar (ius) – monedă romană apărută în timpul Republicii (4,5 g şi apoi 3,97 g), care de la Octavianus Augustus a cântărit 3,89 g. Îşi micşorează treptat greutatea (3,41 g sub Nero). De la Caracalla este înlocuită tot mai mult de antoninianus.

Drahma – monedă de argunt grecească, folosită şi în Epoca Elenistică (332 – 63 î.Hr.). Reprezintă 1:100 dintr-o mină = 6 oboli. Greutatea sa variază cu diferite sisteme antice şi cu o anumită perioadă = 1:8 uncia = 3,41 g, unde uncia = 27, 3 g.

Ca multipli se pot enumera didrahma (2 drahme = 2 x 3,41 g. = 6,82 g) şi tetradrahma (4 drahme = 16,64 g). Iar ca submultipli mai folosit este hemidrahma (50 % drahmă = 1,70 g).

Libra – măsură romană de greutate şi valoare (libra canonică = 327,45 g = 12 uncii); mai este atestată şi libra romană de calcul = 335,7 g. Există şi libra romană de argint = 335,7 g.

Litra – etalon de greutate şi monetar grecesc, precursor al librei romane = 50% mina attică = 50% libra = 12 uncii. Moneda de argint cântărea circa 0,86 g fiind asimilaţi obolului; se numeşte

1 Wikimedia Commons, http://commons.wikimedia.org/wiki/File:Solidus_Licinius_Jr_AF21_CdM_Paris.jpg [G.F.]

nomos când este de bronz. Mină – unitate de măsură a greutăţii şi de cont folosită în

lumea greacă. 1 mină = 50 stateri = 100 drahme. Era variabilă potrivit cu două sisteme (attic = 436,6 g, eginetic = 623,7 g). Conform calculelor metrologice în sec. V – II î.Hr. în lumea greacă se utiliza mina de 425 g.

Obol (os) – monedă şi unitate de măsura greutăţii de origine grecească, echivalentă cu 1:6 drahmă = 1:48 uncia = 0,868 g.

După Virgil Mihăilescu – Bârliba, „Numismatică”. Bibliografie selectivă *** Biblia sau Sfânta Scriptură, Ed. Institutul Biblic şi de

Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 2001. A. Belov – Cărţile de lut, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1962. J. J. Douglas şi colab. – Dicţionar biblic, Ed. Cartea creştină

Oradea, 2008. G. M. Gruder – Cartea aurului, Ed. Humanitas, Bucureşti,

2005. Nicolae Lascu – Cum trăiau romanii, Ed. Ştiinţifică,

Bucureşti, 1964. Horia circa Matei – O istorie a Romei Antice, Ed. Albatros,

1979. Horia circa Matei – Civilizaţiile Orientului Antic. Mic

dicţionar biografic – Ed. Albatros, 1990. P. Montet – Egiptul în vremea dinastiei Ramses, Ed.

Eminescu, Bucureşti, 1973. V. Mihăilescu - Bârliba – Numismatică, Ed. Universităţii „Al.

I. Cuza”, Iaşi, 2005. Dr. I. Mackai – The Complet illustrated guide to coins, coin

collesting, Ed. Hermes Hause, London, 2007. K. M. Kolobova – Cum trăiau vechii greci, Ed. Ştiinţifică,

Bucureşti, 1962.

Mercur, zeul comerţului, profitului, şi călătoriilor. Gravură de Polidoro Caldara da Caravaggio (1495 –

1543) expusă la Muzeul „Boijmans Van Beuningen” din Rotterdam. Sursa: black arts galery http://www.gormagon.org/category/art-design-photography/

Solidus de 19.96 g emis de Licinius Junior

la 319 î.Hr., expus la Departamentul de monezi, medalii şi antichităţi a

Bibliotecii Naţionale, Paris, Franţa1

Isto

rie

Lohanul nr. 14 18

Adevărul despre unguri Valeriu Popovici Ursu – Paris

Despre invazia ungurilor şi exterminarea lor în anul 955 la Lechfeld de către Otto I, împăratul germanilor

n revista „Magazin Istoric” din decembrie 2001, p. 5, academicianul Dan Berindei, în articolul cu titlul „Istoria românilor, tratat aştepta” citează următoarele:

„Românii ar trebui astăzi – scria Nicolae Bălcescu în 1845, dar cât de actuale sânt cuvintele sale! – să se întemeieze în patriotism şi curaj şi să câştige statornicie în caracter”. El sugera şi calea ce trebuia urmată: „Aceste rezultate, urma el, crede că s-ar dobândi când ei ar avea o bună istorie naţională şi când aceasta ar fi îndestul răspândită”. Iar tot în „Magazin Istoric” din iunie 2003, p. 89, sub titlul „Mai avem nevoie de Istorie”, prof. Marilena Bercea de la liceul de Metrologie Traian Vuia din Bucureşti, ne semnala: „Trebuie să-ţi iubeşti ţara pentru că natura a făcut-o fru-moasă şi Istoria a făcut-o mare”. Cuvintele aparţin istoricului francez Ernest Lavisse, istoricul celui mai utilizat manual de istorie din şcolile primare franceze la sfârşitul secolului XIX.

Datorită faptului că în ultimul timp, mai ales după anii 1990, când s-a destrămat URSS-ul, presa a devenit liberă, cenzura a fost desfiinţată, cine putea să-şi permită..., publica articole, broşuri sau cărţi după bunul său plac. Astfel, toate micile naţiuni din Europa Centrală şi din Balcani după această destindere, au găsit cu cale să-şi rescrie istoria. Ceea ce-i mai supărător pentru noi românii stabiliţi în străinătate este că apar aici în Franţa, cărţi de istorie traduse în franceză, a bulgarilor, ungurilor, ucrainenilor, chiar şi a românilor, în care se dena-turează adevărul istoric. Nu-i mai puţin adevărat că şi în ţară apar cărţi de istorie, a noastră a românilor, fie reeditate a vechilor autori, fie chiar noi, a noii elite, cărţi în care sunt perpetuate vechile teorii ale Şcolii Ardelene de acum două secole, fără ca să se reactualizeze istoria antică, în urma noilor descoperiri arheologice, nici să îndreptam erorile introduse în manualele şcolare şi alte cărţi de istorie din perioada comunistă, în care ni s-a vârât năvălirea slavilor şi marea influenţă în limba noastră a cuvintelor aduse de aceşti slavi! Pentru cei care nu au consultat DEX-ul, ultimul apărut în 2009, reminiscenţă a campaniei de deznaţionalizare comunistă, veţi fi stupefiaţi când veţi afla că noi românii, n-avem nici un singur cuvânt în limba noastră de origine română, (dacice cum ne-au numit romanii si alţi străini) toate sunt luate de la alţii, circa patru mii, de origine necunoscută, când noi românii suntem cea mai veche populaţie europeană!

Din aceste motive am considerat necesar să dezvăluim cititorului adevărul istoric, aşa cum preconizează şi domnul academician Dan Berindei, (dar nu cum, din păcate scrie şi

1 1. NNDB tracking the entire world, http://www.nndb.com/people/921/000092645/

dânsul în recenta Istorie a Românilor) în baza recentelor scrieri, cărţi, reviste, articole din ţară şi din străinătate, scrieri veridice, bazate pe documente vechi, bizantine, germane, turceşti şi chiar maghiare. După cum este intitulat articolul, în cele ce urmează, vă voi dezvălui adevărul despre apariţia ungurilor în Europa şi exterminarea lor în anul 955.

În anul 2005 a apărut în ţară în revista „Getica” nr. 4-5 articolul domnului Gabriel Gheorghe intitulat „Cum se scriu cărţile” în care la p. 3 - p. 201 este analizat textul din „Enciclopedia Britanica” din anul 1979 privind Transilvania. Textul în traducere este următorul: „Regiune istorică din Europa răsăriteană. După ce a făcut parte din Ungaria (secolele XI-XVI) a fost principat autonom în cadrul imperiului otoman (XVI – XVII) şi înapoiată Ungariei la finele secolului XVII; apoi s-a încorporat la România (1918), ap. Jesus Pardo, «Convorbiri cu Transilvania», p. 49.”

În continuare citez argumentele autorului articolului, (G. Gheorghe). la cele scrise în E.B.

„Este regretabil ca o enciclopedie, la modul general, văzută din exterior ca celebră, poate publica texte care nu corespund adevărului.

Transilvania este înconjurată de munţi care se află în Centrul Europei, totuşi Transilvania, adică miezul acestor Carpaţi, se găseşte în Răsăritul Europei (v. şi «Joaca de-a geografia», mai înainte).

Nu înţelegem unde a găsit E.B. că Transilvania ar fi făcut parte din Ungaria între secolele XI-XVI, pentru că nici un izvor istoric serios, independent nu arată aceasta.

Numai în Biblioteca Vaticanului se găsesc 10 hărţi, întocmite între secolele XIV şi XVI, în occidentul Europei, în care Transilvania apare separat, fără nici o legătură cu Ungaria (v. I. Dumitriu-Snagov, «Monumenta Romaniae Vaticana», p. 205, harta 109B, 207, h. 110 (Mapamondul Borgian) 211, h. 113 (Cronica de la Nurenberg) 215, h 115, 221, h. 117, 222, h. 118, 223, 224, h. 119, p. 239-241 (Mapamondul Chinez) 245-249, h. 128 (Logia lui Rafael Sanzio, în Palatul Vaticanului) + p. 269 în «Codex latinus Parisinus».

Dar şi în alte biblioteci europene se găsesc mai multe astfel de hărţi (v. Antonie Plămă-deală,«Romanitate, continuitate, unitate», Sibiu, 1988, p. 224, 225.)

Roesler, un adversar hotărât al românilor, afirma că «din sec. III până în sec. XIII românii (valahii, dacii, geţii) nu sunt amintiţi nicăieri la Nord de Dunăre.

Or, numai în treacăt, Theofilact Simocata îi aminteşte de numeroase ori pe geţii din Nordul Dunării în lupte cu oştile Imperiului Bizantin (sec. VI). De asemenea sunt menţionaţi în sec. V de Priscus, apoi în Cântecul Nibelungilor (sec. V), de Patriarhul Photios (sec. IX), de Simon Geza (sec. X – XI), de Klaproth, la 912, chiar în Transilvania, etc.

A se vedea şi «Rerum hungaricarum – Monumenta Arpadiana», editată de Stefanus Ladislaus Endlicher, Sangalli, 1849 unde apar menţiuni despre români, numiţi valahi, bessi, etc. între sec. V-XII, în Transilvania la paginile: 21, 22, 24, 25, 26, 27, 39, 40, 42, 46, 56, 61, 90, 94, 96, 97, 100, 101, 102, 118, 127, 150, 158, 179, 181, 239, 422, ş.a.

Privitor la unguri, chiar Roesler arăta că au sosit în Câmpia panonică (şi nu în Transilvania, n.n.) o mână de luptători care s-au ţinut departe de Transilvania, mai ales de frică: Ardealul nu-i atrăgea, fiind un ţinut muntos străbătut de văi adânci. Dar un sentiment încă şi mai puternic i-a ţinut departe de el, teama («Romäniche Studien» p. 82). În

Î

Otto I – statuie ecvestră în Magdeburg

(c. 1240)1

Isto

rie

Octombrie 2010 19continuare Roesler afirma:

Pe la 1070 (sec. XI), dominaţia maghiară se mai limita încă la Ungaria (ibidem, p. 83).

Abia sub domnia lui Ladislau cel Sfânt (1078-1095) Ardealul devine sub numele de provincia ultratransilvana sau Transilvania, parte componentă a regatului maghiar (ibidem pag. 83), o simplă declaraţie nebazată pe vreo dovadă, pe care Roesler o anulează imediat fără motivare: Până unde se-ntindeau hotarele ei de-atunci rămâne un fapt incert (ibidem, pag. 83).

Roesler care studiază, în scop politic, această chestiune, n-a putut găsi nici-o dovadă cât de mică pe care s-o invoce pentru apartenenţa Transilvaniei la Ungaria în sec. XI şi lasă totul într-o incertitudine abilă.”

O atestare că, încă înainte de invazia hunilor din sec. V, Panonia era locuită de geţi (blaki, masageţi) ne relevă P. L. Tonciulescu în cartea „România paradisul regăsit”, p. 145, cap. „Masageţii în Panonia, înaintea hunilor”: „Masageţii (geţii cei puternici, strămoşii şi ai ruşilor-slavilor, n.n.) sunt menţionaţi şi în «Cronica lui Thoma» (1200-1268), în legătură cu migrarea ungurilor în Panonia, noua patrie a acestora. În cap. XIV, «Despre năvălirea ungurilor», cronicarul ne povesteşte:

«Cam în acele timpuri, o parte oarecare a neamului masageţilor, plecaţi din ţara lor care se numeşte Mogeria, a venit în mulţime considerabilă, distrugând orice rezistenţă, devastând orice le stătea în cale, şi au ocupat toată Panonia, de pe ambele maluri ale Dunării. Căci, după ce unii locuitori au fost ucişi, iar alţii luaţi în captivitate, s-au aşezat în acea câmpie pentru că din cauza rarităţii oamenilor, era potrivită pentru creşterea animalelor, de la care însăşi mulţimea de oameni avea hrană peste măsură. Se spune că această ţară fusese în vechime păşunea romanilor. După aceea au luat regiunile din jur ca să le strice prin războaie neîncetate, să distrugă bisericile, să nimicească pe creştini. Căci erau şi unii păgâni foarte cruzi ce se numeau mai întâi huni, apoi au fost numiţi unguri: înaintea acestor timpuri, ducele Attila, un foarte persecutor al creştinilor, se spune că fusese plecat din regiunea amintită.1

Desigur, cronicarul se referă la Mogeria, scrisă în ungară ,,Mageria“, recte Atelcuzul (Atel-kuzu/Etelköz, „ţara dintre râuri” n.n.), ţinutul dintre Don şi Nipru, de unde cronicile ungureşti spun că au plecat ungurii înainte de a ocupa Panonia. Căci de Mogeria vorbeşte cronicarul şi în legătură cu plecarea Masageţilor. Din cele prezentate de cronicarul Thoma, rezultă că masageţii au fost vecini cu ungurii sau cu hunii o perioadă înainte de egressus/năvălirea acestora în Panonia, ceea ce confirmă semnalările lui Klaporth şi a altor cercetători. De asemenea, mai rezultă că masageţii existau şi în Panonia, chiar înainte de intrarea hunilor în această ţară (sec. IV e.n.) şi cu atât mai mult înainte de plecarea ungurilor din Atelcuz şi traversarea Munţilor Carpaţi, în anul 896, în drum spre Panonia, având în vedere că, în descrierea popoarelor din această ţară, sunt menţionaţi în ordine cronologică: locuitorii de baştină, masageţii, hunii şi apoi ungurii, ceea ce corespunde tuturor izvoarelor istorice.

Menţionarea masageţilor în secolul al XIII-lea (perioadă în care a trăit şi a scris Thoma, n.n.), permite presupunerea că ei existau ca populaţie în Panonia chiar în această perioadă, chiar dacă au figurat la alţi cronicari sub diferite alte nume.

În anul 2002 a apărut în editura Alcor-Edimpex din Bucureşti cartea „Rahonczi Codex” descifrare, transcriere şi traducere în română şi franceză, a reputatei savante Viorica Enăciuc, textul fiind redactat în sec. X-XII într-o limbă latină vulgară (daco-română), cu caractere moştenite de la daci, strămoşii românilor. Codex-ul, denumit după numele localităţii unde a fost păstrat până în 1907, după care a fost donat de

1 Thome, Arhidiaconi Spalatensis, «Historia Salonitanorvm pontificvm atque Spalatensivm, Capvt XIV, in Scriptores rervm Hvngaricarvm, Dalmaticarvm, Croaticarvm et Sclavonicarvm, veteres ac genvini», Biblio-polae Vindobonensis, Tom III, 1948, p. 532, 548-549.

proprietar, Arhivelor Academiei de Ştiinţe a Ungariei. Fiind scris într-o limba daco-română veche, el n-a putut fi descifrat până în prezent, cu toate încercările savanţilor maghiari, germani şi alţii. Dar iată cum, în „Cuvânt înainte” autoarea ne dezvăluie conţinutul Codexului, din care vă relatez o parte:

„Codexul Rohonczi, …este, în realitate o cronică detaliată despre societatea blakilor (românilor) din secolele XI-XIII… (p. X.)

Începutul de redactare şi copiere de codexuri se situează încă în vremea împăratului Teodosiu al II-lea (408-450). De la el ne-a rămas aşa numitul «Cod Teodosian» (vezi şi J. Ebersolt, «La miniature byzantine», Paris, 1926, p. 1-28). (p. X.)

Existenţa Codexului Rohonczi (şi descifrarea lui) demon-strează că în bisericile vechi româneşti, cultul ortodox se exercita în limba latină vulgară, până în secolele XII-XIII, când oficierea cultului a început să se ţină în slavonă sau greacă. (p. XII)

Alături de Vlad, în efortul de păstrare a credinţei şi teritoriului, se aflau mitropoliţii blaki…Codexul aminteşte în acest sens de mitropoliţii Sova Trasiu, Niles şi Timarion…Timarion este mitropolitul Daciei în secolele XI-XII, orator şi poet… (p. XIII)

Importanţa descifrării Codexului Rohonczi constă în primul rând, în identificarea unor repere esenţiale din istoria poporului român, în perioada de început a mileniului II respectiv, secolele XI-XII. De aici decurg, evident, o serie de aspecte concrete despre care Codexul ne informează, ca o adevărată cronică a societăţii blake (vlahe), (aş adăuga româneşti, n.n.), informaţii care iradiază pur şi simplu, de la prima confruntare cu miniaturile şi textul Codexului odată descifrat. Astfel avem informaţii despre:

– plasarea statului blak între Tisa şi Nistru, de la Dunăre şi Mare până la izvoarele Nistrului; ni se oferă repere geografice, în timp ce datele privind relieful natural (munţi, dealuri, şes, ape şi Marea Neagră) sunt completate – în miniaturi ca şi în textele descifrate – cu elemente privind arhitectura acelei perioade, vestimentaţia, organizarea socială, relaţiile diplomatice şi militare, obiceiurile religioase;

– coexistenţa cultului creştin, oficial, susţinut de mitropoliţi, cu rămăşiţe pre-creştine ale cultului Soarelui (a lui Saturn, al tuturor geţilor, devenit mai târziu a lui Zamolxis, n.n.), despre care ni se sugerează că se cere părăsit; despre colaborarea între conducătorul blak/vlah Vlad şi mitropolii, care nu au doar o funcţie confesională ci şi un sprijin politic şi militar, contribuind astfel – cu autoritatea bisericii –, la centralizarea puterii politice a lui Vlad;

– relaţiile statului blak cu vecinii în perioada ultimelor migraţii, precum aflăm şi despre alianţele lui Vlad cu Împăratul Bizanţului, cu goţii (geţii n.n.) şi cu îndepărtatul comitat al Flandrei sau cu ungurii, în organizarea rezistenţei împotriva năvălitorilor: pecenegi, cumani, uzi; aşa cum aflăm şi despre acceptul lui Vlad de a lăsa armatele cruciaţilor să treacă pe teritoriul ţării, în drumul lor către oraşul sfânt;…(p. XIV)

Am ţinut să vă reproduc aceste rânduri, cât mai ales descifrarea Codexului Rohonczi, pentru a vă convinge că în spaţiul eminescian, „de la Nistru până la Tisa…”, în sec. XI- XIII nu exista picior de ungur. De asemeni am dorit să vă aduc mărturia că în Panonia existau masageţi, de aceeaşi etnie ca a noastră a românilor, semnalaţi încă în sec. XIII, de un cronicar al timpului.

Este regretabil faptul că până în prezent nu s-a găsit decât un singur Codex, altele, cuprinzând alte perioade trebuie că au existat şi păstrate în mânăstirile româneşti din Transilvania. Dar, din nenorocire, în sec. al XVIII-lea, papalitatea, forţând nota privind trecerea populaţiei române ortodoxe la catolicism, şi la refuzul acesteia, s-a trecut la represalii armate ale trupelor austriece sub comanda generalilor Bükow şi Preiss, în anii 1731, 1761-62 şi 1785 incendiind mânăstirile şi bisericile ortodoxe, cu toate cărţile de cult şi probabil şi Codex-urile. Astfel a fost rasă cu tunurile pe lângă multe altele şi Mânăstirea Sâmbăta, ctitoria lui Constantin Brâncoveanu! (A.D. „Ist. Adev. Ist.”, vol II, p. 346; Horia Ursu, „Trajan” trad. en français par V. Popovici, Éd. Thélès, Paris, 2007, p. 2.)

De asemenea vreau să vă semnalez că mai există scriitori patrioţi (specie rară şi în curs de dispariţie) care, cu mijloace Is

tori

e

Lohanul nr. 14 20materiale reduse, luptă pentru a combate orice neadevăr care apare într-o publicaţie străină, şi nu orice publicaţie, o Enciclopedie, care ar trebui să fie întotdeauna o referinţă în privinţa seriozităţii şi adevărului istoric. Voi expune în continuare cum domnul Gheorghe combate cele afirmate în „Enciclopedia Britanica”, privind ungurii:

„La urma urmelor, care unguri să ocupe Ardealul? Vom cita pe scurt numai din «Romänische Studien» de R. Roesler (ediţia I, Viena 1871):

a. Ardealul a devenit un teritoriu colonial (? nota aut.) al maghiarilor. Totuşi pentru îndeplinirea acestei sarcini ei nu erau suficienţi; ei au fost nevoiţi să încrediţeze unei populaţii mai industrioase (harnice, îndemânatice, muncitoare, n.n.), spiritualmente mai închegată misiunea de a face locuibile şi de-a apăra aceste teritorii… (p. 84).

b. Armata bulgaro-pecenegă unită a pândit momentul când cea mai mare parte de unguri se afla într-o incursiune peste hotare, a căzut asupra mulţimii celor rămaşi acasă, a femeilor, copiilor, bătrânilor şi a restu-lui populaţiei şi a făcut o baie de sânge (am zice exterminare n.n.). Cu ce disperare şi turburare trebuie să fi primit vestea ei, războinicii unguri în drum spre casă. Oricâtă amărăciune ar fi simţit, ei n-au cutezat să se măsoare cu pecenegii şi au renunţat la pământurile lor (p. 161). Şi în continuare textul lui Roesler sună aşa:

Această renunţare a făcut ca pecenegii să câştige terenul, cu sute de mile spre occident. Adversarii lor s-au retras spre vest unde s-au stabilit cu căruţele lor cu coviltir în vestul Alutei, care mai târziu s-a numit «Mica Valahie».

Aici au decis să se răzbune pe înfăptuitorii acestui masacru, considerându-i mai slabi decât ei şi pe care i-au înfrânt înainte de mai multe ori.

Au năpădit încă o dată asupra bulgarilor. Cu o îndârjită furie s-au luptat dar nu i-au putut învinge pe duş-mani. Bizantinii, prezenţi şi ei ca şi pecenegii nu s-au investit la aceste lupte, au rămas ca simpli spectatori. Bulgarii au rămas învingători dar cu o pierdere de 20.000 de călăreţi. Aceste lupte între aceste popoare au avut loc în anii 895-896. (Din această relatare putem deduce că, bizantinii erau de aceeaşi etnie şi că vorbeau aceeaşi limbă ca şi pecenegii, dacă ar fi fost mongoli, s-ar fi aliat cu una din părţile beligeranţilor. n.n.)

c. Numărul lor trebuie să fi fost foarte redus la sosire: ar fi hazardat să încercăm o evaluare. Maghiarii erau, pe vremea când au apărut în teatrul european interior, nişte nomazi care-şi mulgeau caii (iepele, n.n.), iar căminurile lor erau corturile mişcătoare (demontabile, n.n.). Iar în continuare textul este următorul: Hrana lor se compunea din carne de vită jumătate crudă, pe care o mâncau fără s-o taie cu cuţit, sau peşti care se găseau din abundenţă în noua patrie; băutura lor era laptele de cai şi sângele vitelor tăiate, pe câmpul de luptă se vedeau sorbind sângele inamicilor căsăpiţi; a mânca inima duşmanilor era considerată ca un medicament. Din expediţiile lor războinice, aduceau acasă sclavi pe care-i vindeau altor vecini; când erau la Ateluzû aceştia erau mai mult greci.

Dar să urmărim mai departe (textul este din revista Getica, n.n.), istorisirile lui Roesler, după cronicile mânăstireşti, a unora din cele 45 de năvăliri ungureşti în Apusul Europei.

d. În 913 trecând prin Bavaria, cavalcada ungurilor ajunge în Suedia (Elveţia). Pe drumul de întoarcere, încărcaţi cu o pradă bogată, au fost întâmpinaţi, pe râul Inn, de o oaste germană, condusă de doi fraţi, Erhanger şi Berhtold, de contele Ulrich von Argengau şi de ducele bavarez Arnulf, care au obţinut o biruinţă deplină. Din întreaga armată ungară se spune că n-au scăpat mai mult de treizeci de oameni (p. 173).

e. În 955, ungurii au trimis soli la Otto I, spre al asigura de intenţiile lor paşnice. Abia îi concediase regele, încărcându-i cu daruri, că i se aduce vestea năvălirii ungurilor în Bavaria… Cumplit a fost asaltul cavaleriei grele germane asupra celei uşoare a ungurilor…În acest caz, când săgeata avea puţine şanse în faţa cuirasei, factorul hotărâtor îl reprezenta sabia tăioasă pe care cavalerii o împlântau cu o forţă irezistibilă în trupurile neprotejete ale ungurilor. Frontul lor odată despicat, puşi pe fugă, erau pierduţi, fiindcă linia lor de retragere era

barată de un râu. Mulţi s-au înecat în el. Cei care au reuşit să se salveze în prima zi, au căzut în zilele următoare, fiecare ceată fugară fiind hăituită, cu o sălbăticiune, şi nimicită. Urmărirea s-a întins până la Regensburg; puţini au avut norocul să scape. Nu a fost un dezastru militar, ci o luptă de exterminare. Cu această catastrofă a fost răzbunată şi a luat sfârşit o perioadă de 48 de ani de cumplită înjosire şi de îngrozitoare mizerie pentru Germania (p. 180).

Să mai reţinem că ungurii au pierdut trei conducători. Pe şeful expediţiei Bulesu, ortodox, botezat la Constantinopol, de teamă să nu-i scape prin cine ştie ce practici necunoscute, Otto I l-a spânzurat imediat.

Cele de mai sus nu sunt scrise de vreun adversar al ungurilor, ci de însuşi Robert Roesler, omul angajat de Imperiul Austro-Maghiar ca să răstălmăcească istoria românilor, să scrie la termenii ceruţi de interesul politic al imperiului dualist. De aceea cartea sa publicată la Viena la 1871, se intitulează «Romänische Studien» (Studii româneşti).”

Ce trebuie să reţinem din textul pe care l-am expus mai sus, a lui Roesler, care de fapt trebuia să susţină teza maghiară? Cum ne relatează dl. G. Gheorghe, în articolul din „Getica” p. 203, citez:

„1. Numărul ungurilor sosiţi în Panonia a fost foarte mic (p. 163), numai bărbaţi, femeile şi copii fiind masacraţi de pecenegi şi bulgari (p. 161).

2. În cursul expediţiilor de jaf făcute în Europa apuseană, au pierdut continuu luptători. Într-una din aceste expediţii, din întreaga armată ungară, se spune, n-au scăpat decât treizeci de luptători (p. 173).

În bătălia de la Lechfeld au fost practic lichidaţi, puţini având norocul să scape (p. 180).

Ni se pare că dacă au venit puţini şi au pierit mulţi ar fi de aşteptat ca populaţia ungară să se îndrepte spre stingere. Cu puţinii unguri care se găseau în Panonia, papa Silvestru al II-lea, unul din marii învăţaţi ai timpului, poate în acord cu Otto III, cu care a colaborat strâns ca şi cu Henric II după moartea lui Otto III, are ideea să înfiinţeze un stat apostolic ungar.”

Cum credeţi că la numai 45 de ani de la exterminarea ungurilor să fie consemnată: „creştinarea ungurilor sub Ştefan regele ungurilor şi crearea Statului apostolic (catolic) ungar”?

Chiar dacă am admite că ungurii n-au fost cu totul exterminaţi, acasă rămânând bătrânii şi copii rezultaţi din convieţuirea ungurilor cu româncele panoniene autohtone, ei nu mai rămăseseră o masă compactă, capabilă să constituie un popor, fără aportul masiv al autohtonilor. Şi cum s-a realizat aceasta?

Exemplul tipic, a fost cel realizat cu câteva secole mai târziu în Transilvania, unde a reuşit, dar în foarte mică măsură, din cauza densităţii mari a populaţiei româneşti, cât şi a vecinătăţii ardelenilor cu cele două principate române.

Dar să lăsăm pe dl. G. Gheorghe, care în revista „Getica”, nr. 1-2/1992, p. 84, p. 3, 43, 18 scrie:

„Apariţia şi existenţa Ungariei s-au datorat în exclusivitate convertirii la catolicism, în numele şi cu sprijinul căruia au măcelărit pe tradiţionalişti, cum rezultă din documentele ungureşti («Cronicon pictum Vindobonense», tradusă şi comentată de G. Popa-Liseanu în vol. XI din seria «Izvoarele Istoriei Românilor», Bucureşti I. E. Torouţiu, 1937, cap. LII, p. 251), au ucis mai mulţi conducători ardeleni, în numele religiei, (Cupan, Ghiula şi alţii), şi i-au deposedat de averi. De aceea mulţi aristocraţi ardeleni, pentru a-şi salva vieţile şi avutul, s-au convertit la catolicism şi s-au maghiarizat, fapte consemnate în istoria Ungariei.”

După cum ştim din istorie, papalitatea având sprijinul împăraţilor occidentului, a pornit ofensiva creştinării (de fapt catolicizării) întregii Europe şi nu numai atât. Otto I Cel Mare, în 962 fondează Sfântul Imperiu Roman german. Cu sprijinul lui, ofensiva papalităţii s-a răspândit spre centrul Europei, cât şi în Dalmaţia şi Balcani. Cea din Balcani, cu toate încercările nu a reuşit. Populaţia cât şi conducătorii ei s-au ţinut pe poziţie şi ortodoxia a rămas victorioasă, cu toate divergenţele locale.

În centrul Europei însă, după invaziile pecenegilor şi ale ungurilor, aceştia din urmă de origine ugro-finică (mongoloidă), Is

tori

e

Octombrie 2010 21cu adevărat barbare şi necivilizate, populaţia autohtonă deja creştinată, ortodoxă, formată în mare majoritate de români (vlahi), situaţia se găsea într-o destabilizare totală. Că românii erau majoritari ar reieşi şi din cartea lui Roesler (fără s-o afirme), amintind doar de sloveni, mahreni, slovaci, gepizi, avari, toţi fiind de origine getică (pag. 161), dar denumind locul de stabilire a ungurilor Mica Valahie, reiese că ţara era a valahilor! Dacă papalitatea a găsit terenul fragil în Panonia, după atâtea incursiuni barbare, culminând cu a ungurilor, după părerea noastră este că nu putea să aibă succes de catolicizare decât la populaţia rămasă în viaţă, adică a masei de români, daco-geţi panonieni, vlahi cum îi numeau străinii, la care s-a adăogat şi populaţia slavă, tot de origine getică, descendenţii masageţilor, cum o vom explica mai departe. Nu se puteau duce negocieri cu nişte barbari inculţi, aşa cum ni i-a înfăţişat Roesler în descrierea ungurilor, ci cu un, sau nişte con-ducători de talia ultimului conducător al ungurilor la Lechfeld, pe nume Bulesu, creştin român ortodox, botezat la Constantinopol, care vorbea latina şi care probabil, avea şi o funcţie sacerdotală!

Nu avem nicio atestare din acea vreme, dar suntem mai mult ca siguri, că germanii i-au propus lui Bulesu viaţa dacă se converteşte la catolicism, şi refuzând, l-au spânzurat!

Dar interesul principal de a atrage cât mai curând la catolicism populaţia din Panonia era şi interesul germanilor lui Otto I, de a-şi consolida graniţa dinspre est, atât de perturbată de năvălirile cruzilor barbari, având ca tampon un stat, un regat fidel papalităţii.

V-am citat mai înainte tactica papalităţii de a catoliciza şi a deznaţionaliza pe autohtonii români în Transilvania. În mod identic a procedat papalitatea şi în Panonia, înainte cu patru secole.

Pentru a-şi consolida teritoriul panonian, s-a procedat şi cu o colonizare cu germani din Bavaria, care vor deveni trupele de represiune în caz că populaţia se va opune la catolicizare. Dar pentru conducători, aveau nevoie de o elită, din cadrul autohtonilor, ca să convingă masele pentru scopul ce-l urmăreau, şi să le poată vorbi în limba lor, cu toate că la acea vreme, si germanii şi saxonii vorbeau aceeaşi limbă ca şi românii panonieni. Paul Lazăr Tonciulescu, în cartea sa „Ramania Paradisul regăsit” la p. 190 ne relatează:

„În relaţiile româno-ungare, trecutul nu poate fi eludat, deoarece trebuie să ţinem seama de masiva deznaţionalizare a românilor în timpul dominaţiei politice ungureşti în Panonia şi, mai târziu, în Transilvania, începând cu secolul al XI-lea1, ceea ce a mărit în mod cu totul artificial şi în cantităţi imense numărul „ungurilor”. Trebuie precizat că, prin această deznaţionalizare, şi-au pierdut originea românească foarte multe somităţi româneşti, cum au fost de exemplu: fiica ducelui român Menu Morout, devenită soţia regelui cazar Geicha (ambii de religie ortodoxă) şi soră a ducelui român Iula din Alba Iula (Alba Iulia de azi), numit în cronicile ungureşti avunculus „unchi dinspre mamă” al regelui Waic/Voicu, devenit la anul 1000 Ştefan cel Sfânt (nume preluat de la românescul Ştefan) căci Sarolta a fost mama acestui rege, care – deci – n-a fost ungur, ci român…(Menţionăm faptul că papa Paul al VI-lea a retras lui Ştefan apelaţiunea de Sfânt!).

Primul pas a fost făcut prin constrângerea forţată a conducătorilor români pononieni, să treacă la catolicism (toţi fiind ortodocşi). Această tactică probabil ca a fost puţin forţată, după cum am arătat-o şi în Transilvania, cu cuţitul la gâtlej, având sprijinul armatelor germane care au însoţit pe trimişii papali, şi ei înarmaţi până-n dinţi.

A doua parte, deznaţionalizarea, s-a efectuat prin maghiarizare, schimbarea numelui la botezul catolic, şi obligativitatea să vorbească într-o limbă pe care, după descrierea lui Roesler, la descinderea ungurilor în Panonia, şi a gradului lor de civilizaţie, trebuia să fi fost foarte săracă. Cu toate că în DEX, cum am mai afirmat mai sus, noi românii nu

1 P. L. Tonciulescu s-a inspirat din ce scriau manualele şcolare, dar adevărul este că în Transilvania ofensiva maghiară n-a început decât după sec. al XIV-lea.(n.n.).

avem niciun cuvânt de origine română, (s.n) ci atribuim sute de cuvinte de origine maghiară, iată că un autor maghiar, profesor, pe nume Ferenc Bakos în cartea sa „Istoria cuvintelor maghiare de origine română” apărută în 1982 la Budapesta, Ed. Academia, citează 2300 cuvinte de origine română (numărate din carte rezultă 2333, dar sunt mult mai multe), unele, sute chiar, pe care DEX-ul le atribuie de origine maghiară! Paradoxal, nu? (Din ,,Studii de Cultură şi Civilizaţie românească II” de G. Gheorghe, p. 95.)

După câteva secole, pentru întărirea şi extinderea catolicismului în centrul şi estul Europei, papalitatea a procedat la învestire de regi din marile case princiare din apus pe tronul Ungariei. Astfel cităm pe Ludovic I d’Anjou, rege al Ungariei (1342-1382) şi rege al Poloniei (1370-1382) şi Ludovic II rege şi al Boemiei (1516-1526), ucis de otomani în lupta de la Mohaci.

Dacă cineva se îndoieşte de originea româno-panoniană sau româno-ardeleană a actualului popor maghiar, să ne aducă proba a celor circa 10 milioane de unguri (ei se pretind 16 milioane în lume, incluzând şi minorităţi conlocuitoare declarate maghiari), cu o figură ugro-finică (mongoloidă), sau mai modern o probă ADN! Acest adevăr ne-a fost relatat de dl. G. Gheorghe, care a consultat multe documente la Budapesta şi-a colindat întreaga Ungarie să se convingă de existenţa unei figuri ugro-finice (mongoloide), dar n-a găsit nici-una!

În schimb, că încă în sec. XX, în gena unor unguri, le-a mai rămas din instinctele bestiale descrise de Roesler la năvălirea lor, ne-o atestă întâmplările ocazionate în septembrie 1940 când, prin pactul secret între Ribbentrop şi Molotov, românii au trebuit să cedeze ungurilor Nordul Ardealului. Dar las cuvântul prof. dr. Augustin Deac, care în cartea sa „Istoria adevărului istoric” vol. II, Ed. Tentant, Giurgiu, 2001, pg. 528-529 ne relatează:

„Extrema violenţă a atrocităţilor rasiale ungare şi secuieşti s-a manifestat prin omoruri în masă la Trăznea din judeţul Sălaj, unde în ziua de 9 septembrie 1940, trupele horthyste, îndată după intrarea lor în comună, au deschis focul cu puşti şi mitraliere, tunuri şi grenade împotriva românilor…Învăţătorul comunei, românul Lazăr Cosma şi soţia Aurelia, învăţătoare şi ea, scăpaţi de prăpăd, au fost urmăriţi şi împuşcaţi, în stil barbar de jandarmii horthyşti. Sadismul cu care a fost ucisă învăţătoarea, gravidă în luna a noua, s-a manifestat în toată cruzimea lui; după ce au înjunghiat-o cu baioneta prin gură, au spintecat-o de mai multe ori, i-au tăiat sânii, după care au împuşcat-o la marginea pădurii comunei. În acest măcel înfiorător au pierit peste 260 de români, printre care mulţi copii sub 12 ani.

Masacrul horthyst din comuna Ip, tot din jud. Sălaj, a fost şi el deosebit de sălbatic şi sângeros act de violenţă. În noaptea de 13 spre 14 septembrie 1940, unităţi militare horthyste…însoţite de membrii gărzilor «naţionale» ungare, compuse din maghiarii satului, au scos din case pe toţi românii, …i-au bătut până la sânge, şi i-au schingiuit, zdrobindu-le pur şi simplu oasele şi smulgându-le unghiile. Apoi, fără a ţine seama de sex şi vârstă, i-au împuşcat cu focuri de mitralieră. Femeile, în plus, mai înainte au fost batjocorite, iar copii spintecaţi…În acest odios masacru au căzut victime alţi 157 de români nevinovaţi, bărbaţi, femei, bătrâni şi copii.

Pe tot întinsul Ardealului de Nord cedat, au urmat apoi alte sute şi mii de tot felul de atrocităţi împotriva românilor băştinaşi. Şi mai departe, la pag 537 găsim scris:

Numai în primele săptămâni de la declanşarea ocupării teritoriului cedat, au fost ucişi 919 români, iar alţii 771 schingiuiţi, 3373 bătuţi, 13.359 arestaţi şi zeci şi zeci de mii expulzaţi cu forţa de pe pământul lor natal. (vezi şi cartea lui Petre Ţurlea, «Ip şi Trăznea – Atrocităţile maghiare şi acţiunea diplomatică românească, Studiu şi documente», Bucureşti, Ed. Enciclopedică, 1996, 594 p.)”

Paradoxal, dar constatăm cu durere că maghiarii, după un mileniu, cât şi secuii după o jumătate de mileniu de la maghiarizare, cu toate că sunt de aceeaşi etnie şi de acelaşi sânge cu noi românii, au devenit cei mai crunţi duşmani ai noştri! Şi toate acestea, datorită erorilor realităţilor istorice… şi Is

tori

e

Lohanul nr. 14 22a propagandei revanşarde!

Expunându-vă atrocităţile descrise mai înainte, vreau să vă arăt cât de scurtă este memoria poporului român, când aceste fapte bestiale, au mai fost şi altele în Basarabia şi Bucovina, sunt uitate fără ca măcar anual, la aniversarea tuturor masacrelor, o slujbă sau un moment de reculegere la faţa locului să fie celebrat!

După ce v-am expus cele de mai sus, ţin să vă informez şi de erorile introduse în toate cărţile de istorie maghiare şi chiar în manuale şcolare şi cărţile de istorie care au apărut în ţară, şi chiar traduse în străinătate de noi românii! Aici, iar dau cuvântul d-lui G. Gheorghe, care în rev. „Getica” nr. 5-6, p. 203, aduce dovezi scrise că: „până în sec. al XV-lea, ungurii nu sunt atestaţi în Transilvania.

La 1241 are loc marea năvălire tătară. Există câteva cronici maghiare privitoare la acest eveniment datorate lui Pauler Gyula, Ronay Jenö, «Hadtörténelmi Kronika», Szilagy, «Magyar Nemzet Története», 3 vol., Rogerius, «Carmen miserabile» etc.

Din aceste cronici aflăm că au intrat în Transilvania două armate tătăreşti. Prima, a lui Cadan, prin pasul Rodna, care înfrînge garnizoana germană a Rodnei, după care omoară la Bistriţa 6000 de creştini şi până la Oradea nu a întâlnit nicăieri o armată ungară care să opună cea mai mică rezistenţă.

A doua armată a lui Budzic, intră în Transilvania, prin sud, probabil prin pasul Bran, la 31 martie 1241, este întâmpi-nată la Braşov (Nosa) de voievodul Ardealului Posea (nume românesc), care cade în luptă cu aproape toată oastea sa.

Ajunge la Cohalm (Rupea de azi) unde, scriu cronicile, omoară 30.000 de creştini, după care, se întoarce şi porneşte prin Făgăraş, Sibiu, pe valea Mureşului - face peste tot ravagii - şi se-ntâlneşte cu armata lui Cadan la Cenad.

Nici armata lui Budzic care străbate Transilvania prin sudul acesteia nu dă nici o bătălie cu vreo armată ungară în secolul XIII.

Cum ai putea să stăpâneşti un teritoriu în care nu ai nici o formă de prezenţă?

În 1842, academicianul maghiar Jerney a publicat, cu un facsimil, decretul unui general tătar în care la 1242, poruncea saşilor să nu refuze moneda de la secui şi români, ex dictis Zycly et Blachy (ap. B. P. Haşdeu, «Istoria critică a românilor», 1984, pag. 545).

Le-ar fi poruncit şi ungurilor, căci împotriva lor veniseră, dacă ar fi fost în Ardeal.

Nici în Cronica lui Paulin de Veneţia nu-s menţionaţi ungurii în Ardeal: în 1242, trecătorile Carpaţilor au fost fortificate de români şi de secui (pentru a opri o nouă pătrundere a tătarilor în Ardeal, în caz că s-ar fi întors), ap. S. Papacostea, «Românii în secolul XIII», p. 110.

Există un număr foarte mare de dovezi că ungurii n-au existat în Ardeal în sec. XI-XV, dar nu le reproducem aici.

Să-l cităm totuşi şi pe Aenea Silvio Piccolomini (1405-1461) viitorul papă Pius II: «Regiunea Transilvania este aşezată dincolo de Dunăre. A fost locuită odată de Daci, popoare viteze şi vestite prin multele înfrângeri ale Romanilor.

În vremea noastră e locuită de saşi (Teutones), secui şi români…» (înainte de 1458, an când devine papă, ap.«Călători străini», I, p. 471).

După Piccolomini, nici în sec. XV nu existau unguri în Ardeal.

La 1463, ca Papă, Pius II Piccolomini îl numeşte ambasador în Ungaria pe episcopul Nicolaus Machinensis. Acesta scrie o «Historia Gotica» (încă în manuscris şi azi) în care arată că: vernaculo tamen sermone hoc est latino (totuşi aici, în vorbirea populară se folosesc de latină), ap. G. Bonfante, «Studii Romeni», p. 317.

Au fost confundate vreodată maghiara şi săseasca, germana cu latina?

Zeci de autori de-alungul secolelor au confundat româna cu latina.

Arătarea lui Machinensis, ambasadorul Vaticanului în Ungaria, dovedeşte că şi în sec. XV numărul românilor era preponderent în Ungaria.

La 1526, după bătălia de la Mohaci, statul apostolic ungar dispare, iar ulterior (1541) teritoriul lui este transformat

în paşalâc (provincie a imperiului otoman). Transilvania rămâne principat autonom, (cum era şi

înainte) însă sub suzeranitatea Imperiului Otoman, ca şi celelalte Ţări române.

La 1623, la Cluj, Gabriel Bethlen emite privilegiul în care se află scris: «Noi, Gabriel (din mila lui Dumnezeu etc. principe al Sfântului Imperiu Roman şi al Transilvaniei, stăpânitor al Părţilor Ungariei, comite al secuilor, principe de Oppel şi Ratibor etc.) încredinţăm pomenirii» etc.

După ce în ţara noastră am fost instituiţi din îndemnul şi voinţa atotputernicului Dumnezeu, precum şi prin voinţa şi votul unanim al locuitorilor Transilvaniei populate de cele trei naţionalităţi, nu dorim nimic mai mult decât să restabilim această ţară a noastră, pustiită, jefuită de diferite evenimente războinice, de năvălirile popoarelor străine…..pentru ca astfel întărindu-se zi cu zi să-şi recâştige vechea putere şi ornată cu însemnele de glorie ale războiului şi păcii, să se apropie de vechea Dacie (sau să atingă strălucirea acesteia), ap. Moshe Carmilly-Weinberger, «Istoria evreilor din Transilvania, 1623-1944», p. 53. (Prin cele trei naţionalităţi se înţeleg saşii, secuii şi românii, n.n.) După înfrângerea Imperiului Otoman, prin pacea de la Carlowitz (1699), Ungaria, din provincie a Imperiului Otoman, devine provincie a Imperiului Habsburgic, iar Transilvania revine ca Principat autonom în cadrul aceluiaşi imperiu habsburgic.

Înainte de 1867 (când Ungaria a anexat şi Transilvania, n.n.) Transilvania nu a aparţinut Ungariei, iar «ungurii» din Transilvania sunt obţinuţi prin maghiarizarea populaţiei transilvane, în principal a românilor (am adăuga aici şi pe secui, care şi ei sunt români maghiarizaţi), care oricât de departe vom căuta în istorie s-au găsit în majoritate absolută.”

Menţionăm mai departe că Transilvania ne-a revenit de drept în 1918. În articolul „Cum se scriu cărţile”, din revista „Getica”, nr. 5-6, autorul ne mai dă o mărturie a unui istoric ungur, Sandor Szilagy care, în cele două volume ale operei sale „Erdèlyorszag Története”, Pesta, 1859 şi 1866, conchide: „Transilvania şi Ungaria nu s-au confundat niciodată, ele au format totdeauna două ţări diferite… azi (1866) nimeni nu mai pune la îndoială caracterul separat al istoriei Transilvaniei.”

Am căutat ca, expunându-vă cele de mai sus, să luăm aminte toţi românii din ţară şi din străinătate că Transilvania, Ardealul, este pământ românesc, a fost şi va rămâne în vecii vecilor.

Poate că vă veţi pune întrebarea: cum se face că, din teritoriul de pe care Burebista a putut uni aproape toate forţele triburilor daco-româneşti, teritoriu care era de şapte ori mai întins decât a provinciei romane Dacia Traiană, întinzându-se de la izvoarele Dunării – Pădurea Neagră până la Nipru, iar din nord, de la Polonia de azi până-n munţii Balcani, astăzi am ajuns la o suprafaţă de numai 237.000 km2? Răspunsul este simplu. Noi românii, ca şi strămoşii noştri geto-daci, am fost un popor axat pe agricultură, păstorit, o cultură rurală, fără a ne prepara, cum alte societăţi urbane preparau dominaţia lumii prin jaf, sclavie, şi războaie ucigătoare. Prin firea noastră şi preceptele religioase a lui Zamolxe, a lui Deceneu pe timpul lui Burebista, n-am fost un popor războinic pentru a cuceri, ci ne-am pregătit numai pentru a ne apăra. Dar poporul n-a înţeles că lumea este făcută şi din grupuri care prin jaf şi războaie, pot duce o viată uşoară şi supune la sclavie, sau astăzi, economic, popoare întregi. Această societate, n-a acceptat nici la vremea lui Burebista unirea, el, care a intuit ce-l aşteaptă dacă nu se unesc cu toţii în faţa pericolului roman. Deznodământul îl cunoaşteţi cu toţii. Mai târziu, Decebal, mobilizând mai puţine grupări daco-getice decât predecesorul său, cât şi prin trădarea multor şefi cu care se aliase, l-au condus la dezastrul care ne-a costat aproape o jumătate de mileniu pentru a ne reface. Şi nici de-atunci n-am putut să ne unim cu toţii, fiecare provincie „trăgându-şi spuza pe turta ei” cum zice zicala românească.

Vina nu-i că „ţara noastră a fost aşezată în calea răutăţilor”, vina-i a noastră, a firii noastre, a românilor, iar când se naşte o personalitate care încearcă să polarizeze întreaga naţiune în jurul lui, fie că-l criticăm fie că-i facem de petrecanie, cu mâna noastră, fie cu a altora! Aşteptăm cu nerăbdare să se nască un nou Burebista, dar până atunci măcar, să ridicăm în ţară mai multe monumente a celor doi mari conducători, Is

tori

e

Octombrie 2010 23Burebista şi Decebal, şi nu cum a procedat primarul Devei care a ridicat un bust a lui Traian în oraşul lui! Îl sfătuiesc pe acest primar, când se va duce la Atena, să viziteze Stoa lui Attalos, unde este expus un bust a lui Traian, bust având faţa scrijelită de dalta unui daco-român, şi asta s-a întâmplat de mult, bustul fiind găsit la săpăturile efectuate de americani la Agora!

Şi acum, în altă ordine de idei, vrem să vă lămurim, cine de fapt au fost şi sunt germanii, reproducându-vă fragmente din textul din revista „Getica” nr. 1-2, 1992, pg. 91-93 scrise de dl. G. Gheorghe:

„4.2.3 Se ştie că pentru latini german însemna: din aceiaşi obârşie, de aceeaşi origine, din aceiaşi părinţi, fraţi buni, geamăn, asemenea, adevărat, veritabil.

Tacit spune că numele Germania ar fi nou şi dat de puţin timp…, născocit de alţii [Tacit (c. 55 – c 113 d.Hr.) Despre originea şi ţara germanilor, Bucureşti, Ed. Ştiinţifică, 1957, 67 pag.- pag. 22]

De unde rezultă că latinii îi considerau pe vecinii lor de la nord de aceeaşi obârşie, rude apropiate, altfel nu i-ar fi putut numi «germanus», pentru că ei înşişi nu şi-au spus niciodată «Ich bin german», ci «Ich bin deutsch».

Or, cum puteau stabili latinii o astfel de înrudire apropriată decât prin similitudine de limbă?

În acest context vom aduce şi propriile noastre argumente.

4.2.4 Să ne oprim asupra unei realităţi ilustrative: Francezii le spun vecinilor lor allemand, italienii le spun

tedesco, englezii le spun german, ruşii le spun nemeţchi, li se mai spune şi teutoni, prusieni etc., în timp ce ei înşişi nu şi-au spus niciodată decât deutsch…

4.2.7 După părerea noastră, până când nu se va stabili corect, pe bază de dovezi de necontestat, realităţile etnice, măcar lingvistic, ale numelor antice: geţi, goţi, gepizi, germani, avari, slavi, pecenegi, sciţi, cumani etc. etc., istoria şi lingvistica vor bâjbâi şi vor rătăci în continuare.

Noi sperăm că vom aduce în acest context contribuţii notabile, cu argumente de netăgăduit.

După cum se ştie, în cronici sunt frecvent afirmate identităţi de genul:

1 geţi = goţi 2 geţi = slavi 3 geţi = sciţi 4 geţi = gepizi 5 geţi = normanzi 6 geţi = avari

7 geţi = pecenegi 8 geţi = sarmaţi, 9 = cumani, etc. etc., dar şi alte identităţi de acelaşi fel.

4.2.8 În «Despre războaie», Procopius (490/507-565, istoric bizantin n.a.) scrie (III, 2,2: «Neamurile gotice erau şi sunt şi astăzi multe la număr…dar, dintre toate, cele mai mari şi mai vrednice de luat în seamă sunt goţii, vandalii, vizigoţii şi gepizii. Altădată li se spunea sarmaţi şi melanhleni, iar unii îi numeau neamuri getice. 3 Toţi aceştia se deosebesc între ei prin nume (!!), după cum am mai spus, dar încolo sunt în toate la fel. 4 Toţi sunt albi la trup şi cu părul blond, înalţi la statură, frumoşi la chip şi folosesc aceleaşi legi. 5 Toţi sunt de credinţa lui Arius şi au o singură limbă, numită gotica. Eu cred că la obârşie se trag toţi dintr-un singur neam, iar mai târziu s-au deosebit după numele şefilor care i-au condus. Acest neam locuia din vechime dincolo de fluviul Istru».

4.2.9 Nu trebuie omis că aceiaşi «germanici» nordici au devenit, ca normanzi, «romanic », în Franţa, «germanic », în Anglia şi, ca varegi, «slav », în Rusia (!) (a se vedea şi F. Donald Logan, «Vikingii în istorie», Bucureşti, ed. Bălcescu, 1990, 229 p. passim).

4.3 Istoricii scriu de neamuri germanice din antichitate, fără preocuparea de a lămuri care sunt elementele care determinau apartenenţa la acest grup, ne ştiindu-se nimic despre limba din antichitate a acestor « neamuri ».

4.3.1 Unii spun: Biblia lui Ulfila este scrisă într-o limba germanică (gotică, n.a. art.), ce nu se poate sus-ţine, afirmaţia fiind legată chiar de istoria limbii germane:

«Le germanique de l’Est ne nous est connu que par le seul gothique...

Le gothique a completèment cessé d’être utilisé (??) et aucune langue moderne n’en est issue…les Gots ont peu à peu abandonné leur langue maternelle» (??)(din cartea Ernest Tonnelat, «Histoire de la langue Allemande», Paris, Armand Colin, 1927, 204 p., p. 31).

«Mais le gothique n’est pas l’ancêtre de l’allemand», p. 32 din aceeaşi carte.

4.3.3 Nu se poate spune că Biblia lui Ulfila ar fi scrisă în limba gotică, deoarece o limbă literară gotică nu este cunoscută, alt monument în limba folosită de Ulfila la traducerea Bibliei ne existând. Dar, nici în limba populară, vorbită, a «goţilor» nu se poate pretinde că ar fi fost scrisă.

Mult mai târziu, Biblia era citită în locaşurile de cult în limbi neînţelese de popor, latina (cultă, n.n) în occident, slavona în răsăritul Europei. Texte în limba poporului nu aveau rost, deoarece poporul, fiind analfabet, nu avea acces la ele. Iar alfabetizarea, chiar dacă ar fi fost posibilă, nu avea sens la o speranţă de viată de circa 19 ani…

Fiind limpede că nu exista o limbă literară gotică, adică o limbă normată, cu un sistem de reguli şi convenţii determinat, Ulfila nu putea traduce Biblia în limba gotă, şi, de fapt, a tradus-o în «limba lui Ulfila», o limbă necunoscută până atunci şi nereperată după aceea.

Aşa se explică realitatea că textul Bibliei lui Ulfila dospeşte de cuvinte eline, latine, cuprinzând şi numeroase cuvinte româneşti (!!)… A se vedea şi lucrarea în manuscris a prof. Paul Găleşanu «Biblia lui Ulfila, primul monument lingvistic şi literar gotico-proto-român».”

V-am citat acest text, pentru ca cititorul să fie informat de toate erorile introduse în cărţile noastre de istorie despre goţi, germani şi toate aşa zise, năvăliri barbare, în marea majoritate incursiuni sau deplasări a unor triburi getice din nord-estul Europei, pe care cronicarii bizantini în special, i-au tratat de barbari, în special pentru că au atacat Imperiul Bizantin, asupritorul populaţiei româneşti din provinciile romane din Balcani şi Dalmaţia. Faptul că aceşti « barbari » au rămas pe teritoriul României de azi, unii peste un secol, şi nu ne-au lăsat nici-o urmă în limbă, probează faptul că ei erau din aceeaşi gintă, ca a noastră, şi vorbeau o limbă apropiată de a noastră. Dacă vă veţi întreba, dar cum rămâne cu influenţa slavă în limba noastră, vă asigur că n-avem nicio influenţă; nu există nicio năvălire a slavilor atestată în cronicile vremii, nici probe din descoperirile arheologice; influenţa în limba noastră este numai cea introdusă prin biserică, a limbajului liturgic slavon, din slujbele religioase, impuse de obedienţa noastră religioasă de Ohrida, sediul metropolitan şi episcopal.

Iubite cititor, vă rog din suflet, transmiteţi tuturor prietenilor, cunoştinţelor, şi dacă aveţi şi cunoştinţe unguri, secui, ceangăi, mesajul adevărului istoric, pentru a nu mai exista atâta ură între consangvini!

Notă: – Pentru a cunoaşte mai mult despre neamurile getice, cât

şi despre confuziile legate de goţi = geţi vă sfătuiesc să citiţi cartea „Getica” de Iordanes, şi în special „Studiu introductiv”, Fundaţia Gândirea, Bucureşti, 2001, cât şi cărţile „Studii de cultură şi civilizaţie românească”, vol. 1 şi 2 de Gabriel Gheorghe, apărute sub egida aceleiaşi fundaţii în 2001 şi 2005.

– Cea ce m-a determinat să scriu acest articol este ofensiva autorilor maghiari în cărţi de istorie, scrise, sau traduceri în franceză, intitulate „Les Hongrois” sau „Histoire de la Hongrie”, în care se mistifică adevărul istoric, pentru a-şi reclama drepturile lor „legitime” asupra Transilvaniei.

Este vorba de cărţile: – Paul Lentvai, „Les Hongrois – Mille ans d’histoire”,

traduit de l’allemand et du hongrois par Georges Kassai et Gilles Bellamy, Les Éditions Noir sur Blanc, 679 pg., 2006;

– Miklo Molnar – „Histoire de la Hongrie”, Éd. Perrin, 2007;

– cartea d-lui prof. dr. Lucian Boia, „La Roumanie, un pays à la frontière de l’Europe”, traduit en français par Laurent Rossion, Éd. Les Belles Lettres, Paris, 2007;

– Larousse, care la „Transylvanie” scrie că:… „La Transylvanie … a été intégré à la Hongrie au début du XIe siècle”, afirmaţie total falsă după cum v-am arătat în articol.

Transilvania nu a figurat ca aparţinând Ungariei decât 51 de ani, între 1867 şi 1918, perioadă în care maghiarii au dezlănţuit cea mai atroce politică de deznaţionalizare, arestări, ucideri, întemniţări şi de teroare a populaţiei româneşti. Is

tori

e

Lohanul nr. 14 24

Evoluţia domeniului Mănăstirii Voroneţ

Prof. Mircea Strugariu – Gura Humorului 1. Domeniului Mănăstirii Voroneţ în secolele XV - XVI

pariţia mănăstirii Voroneţ se înscrie într-un context mai larg de înfiinţare a numeroase ctitorii domneşti sau boiereşti şi de înzestrare a lor cu domenii mai

mari sau mai mici. După tradiţia istorică, sihastrul Daniil ar fi fost

întemeietorul mănăstirii, care la început a fost, se pare, un schit de lemn. Conform legendei redată de cronicarul Ion Neculce, Ştefan cel Mare, după bătălia de la Războieni din 1476, a mers la Voroneţ „unde trăiè un părinte sihastru, pre anume Daniil”1. Acesta îl sfătuieşte pe marele domnitor să nu închine ţara turcilor, că războiul este de partea lui. Drept mulţumire pentru izbândă, Ştefan cel Mare construieşte mănăstirea Voroneţ cu

hramul Sfântul Gheorghe. Însă, prima menţiune istorică despre Voroneţ apare într-un

document din 22 ianuarie 1472, prin care domnul Moldovei, Ştefan cel Mare, acorda o „carte domnească de milă” aşezării călugăreşti de aici, condusă de egumenul Misail. Cu acest prilej, domnul oferea în fiecare an două măji de peşte pentru îndestularea călugărilor, care venite de la Chilia, sau de la iezere, şi scutirea lor de plata vămilor interioare2. În locul vechiului schit, Ştefan cel Mare construieşte între 26 mai şi 14 septembrie 1488 biserica care există şi astăzi. Aceasta era înzestrată cu un clopot mare, având inscripţia „Ştefan Voievod, din mila lui Dumnezeu domn al ţării Moldovei a făcut acest clopot la anul 6996 (1488) luna mai 5”3. Domnul dăruia şi un clopot mai mic din bronz care purta aceeaşi inscripţie. De

1 Ion Neculce, Letopiseţul Ţării Moldovei de la Dabija – Vodă până la a doua domnie a lui Constantin Mavrocordat precedat de O samă de cuvinte, Ed. Albatros, Bucureşti, 1984, p. 6 2 Documenta Romaniae Historica, sec. XIV,XV, Seria A, Moldova, vol. III, Ed. Academiei, Bucureşti, 1988, p. 73 – 76 (în continuare D.R.H.,A) 3 Repertoriul monumentelor şi obiectelor de artă din timpul lui Ştefan cel Mare, Ed. Academiei, Bucureşti, 1958, p. 356

asemenea, ctitorul cumpăra de la boierul Şandru Gardu o moşie cu satul Ştilbicani (astăzi Stulpicani), care valora 160 de zloţi tătărăşti. Ulterior, la 31 august 1488, domnul dona această moşie Mănăstirii Voroneţ, ce se afla pe Topliţa cea rece, pe Suha cea mare şi cuprindea Rarăul, Ostra şi Negrileasa, cu toate izvoarele, cu poienile şi cu fâneţele4. Această branişte se întindea de pe culmile Rarăului şi Toderescului până la confluenţa Suhei bucovinene cu râul Moldova.

Domeniul Mănăstirii Voroneţ se va extinde în anii următori prin daniile efectuate de acelaşi domn, Ştefan cel Mare. Astfel, la 14 martie 1489, Muşa, fiica stolnicului Giurgiu, cu fraţii ei Ivanco şi Petru, a vândut domnului moldovean, de bună voie, dreapta lor moşie, formată din satul Vlădeni de pe Siret şi cu morile care sunt pe Siret, pentru 350 de zloţi tătărăşti. Această moşie era apoi donată Mănăstirii Voroneţ, condusă de egumenul chir popa Efrem, cu tot venitul obţinut de pe acest loc5. Peste un an, la 26 noiembrie, domnul cumpără cu 108 zloţi tătărăşti de la Sima păhărnicelul şi de la sora lui, Anuşca – jupâneasa comisului Şandru, un sat lângă Stăvceani, numit Glodeni. Acest sat a fost dat mănăstirii Humor, condusă de egumenul Ghenadie, şi în schimb mănăstirea de la Voroneţ primea din partea lui Ştefan siliştea numită Poiana de la Gura Homorului6. Aceasta se întindea de la confluenţa pârâului Voroneţ cu Moldova până la un izvor ce se găsea dincolo de

pădure, apoi de la capul Rediului şi peste Zăpodie până la fântâna lui Dimitrie. Hotarul cu Mănăstirea Humor se găsea pe pârâului Humor, în jos de locul unde ieşea pârâul din pădure, apoi în apropierea drumului cel mare şi peste Moldova la piatra lui Andonii. În acelaşi an, şcoala de copişti de la Voroneţ, condusă de călugărul Pahomie, scotea un Tetraevanghel, care astăzi se află la Moscova7.

La 20 ianuarie 1497, Ştefan cel Mare dona din nou ctitoriei lui de la Voroneţ, condusă de egumenul Macarie, o prisacă, cumpărată cu 70 de zloţi tătărăşti de la Dragoş Carâmbu şi situată în ţinutul Cârligătura, şi o bucată de pământ situată lângă prisacă, din hotarul satului Tomeşti, cumpărată cu 20 de zloţi tătărăşti de la Toma, fiul lui Mihnea8.

În continuare, mănăstirea este înzestrată tot prin bunăvoinţa

4 Documente privind istoria României, veacul XV, A, Moldova, Ed. Academiei, Bucureşti, 1954, vol. II (1476 – 1500), p. 98 (în continuare D.I.R., A) 5 Ibidem, p. 110 - 111 6 D.R.H.A, vol. III (1487 – 1504), p. 158 - 161 7 M. Păcurariu, Istoria bisericii ortodoxe române, Bucureşti, 1990, p. 420 8 D.R.H. ,A, vol. III, p. 367- 370

A

Tablou votiv la mănăstirea Voroneţ înfăţişându-l pe

Ştefan cel Mare cu familia, închinând Biserica Sfântul Gheorghe Mântuitorului Iisus Hristos [1]

Daniil Sihastrul, frescă la Voroneţ [2]

Ion Neculce Sculptură de Vasile Blendea,

1964 [3]

Isto

rie

Octombrie 2010 25aceluiaşi domn cu satul Milci-neşti din ţinutul

Cârligătura, cumpărat cu 230 de zloţi tătărăşti de la acelaşi Dragoş Carâm-bu. Prin acelaşi document din 20 noiembrie 1499, Ştefan cel Mare a dat şi întărit „sfintei” mănă-stiri de la Voro-neţ o falce de vie şi 3 fertale pe dealul Hârlăului, cumpărată cu 65 de zloţi tătărăşti de la Nastea, cneaghina visti-erului Iuga, la care se adăugau încă 2 fălci şi un fertal de vie lângă viile cumpărate1.

După moartea marelui Ştefan, urmaşul său – Bogdan al III-lea, măreşte domeniul mă-năstiresc al Vo-roneţului prin dania din 8 decembrie 1514.

Egumenul Teofan, care se afla la condu-cerea mănăstirii, primea din par-tea domnului spre administrare un iezer, ce se cheamă Leontie, cu toate gârlele ce curg din Nistru2. La 21 decembrie 1515, domeniul era întregit cu satul

Bucureşti (astăzi Capu Codrului), cumpărat cu 300 de zloţi tătărăşti de Bogdan al III-lea de la boierul Luca Ilişescul, nepotul lui Ivan Corlat3. Din document aflăm că la conducerea mănăstirii se afla egumenul Paisie şi hotarul satului Bucureşti începea de la obârşia pârâului Runcu, se continua peste pădure, drept spre Muncelu, trecea dincolo de râul Moldova, apoi peste Topliţa, în jos de moara lui Isachii până la gura pârâului Bălcoaia (astăzi se află pe teritoriul comunei Capu Câmpului). Prin acest uric se

1 Ibidem, p. 433 - 437 2 D.I.R.A, veacul XVI, vol. II (1501 – 1550), Ed. Academiei, Bucureşti, 1953, p. 100 - 102 3 V. Măzerean, Condica mănăstirii Voroneţul, publicată de Simion Florea Marian, Suceava, 1900, p. 29-31; Din tezaurul documentar sucevean, volum întocmit de V. Miron, Mihai-Ştefan Ceaşu, G. Irimescu, Sevastiţa Irimescu, Bucureşti, 1983, p. 55-56 (se va cita în continuare D.T.D.S); D.I.R., A, vecul XVI, vol.I (1501-1550), p.101

întărea mănăstirii Voroneţ braniştea care se întindea de la obârşia Bălcoaiei la Dealu Mare, de la obcină până la runcul Şuvoritei, de acolo la dealul de jos al Clăditei, de acolo pe Plotuniţa şi se continua pe Suha până la confluenţa cu Moldova, apoi pe Moldova în jos până la hotarul cu satul Bucureşti.

Moşia mănăstirii se va extinde şi prin dania lui Petru Rareş. Acesta a ţinut să nu fie mai prejos de fratele său Bogdan al III-lea şi dăruia mănăstirii conduse de egumenul Iosif satul Leontie de lângă iezerul Leontie, prin documentul din 27 aprilie 15464. La câteva luni, prin dania din 7 august 1546, cu o lună înainte de moarte, acelaşi domnitor dona şi satul Baliţa, pe Başeu, din ţinutul Dorohoiului, cu heleşteu şi mori5.

În anul 1547, mitropolitul Moldovei Grigore Roşca, vărul lui Petru Rareş, adăugă pridvorul bisericii şi sub oblăduirea lui sunt realizate frescele exterioare de la Voroneţ. Fiind al doilea ctitor al bisericii de la Voroneţ, mitropolitul Grigore cumpără la 21 martie 1551 cu mai multe sute de zloţi şi apoi donează părţi din satul Mălini, pe pârâul Mălini, cu loc de moară în Topliţa, precum şi două prisăci în ţinutul Cârligătura, în hotarul satului Milcineşti. La acestea se adăugau patru fălci de vie la Horodişte, cu cramă, pivniţă şi două livezi de pomi, precum şi 6 sălaşe de ţigani, formate din Danciul, Nichita, Radul, Gateş, alt Radu, Ion cu femeile şi copiii lor 6. Pe un loc dăruit de Petru Rareş lângă biserică, mitropolitul primea dreptul să construiască chilii „pentru sufletul său şi al părinţilor săi”, ca după moartea lui acestea să fie folosite şi de alţi călugări. Acest mare ctitor înzestrează biserica cu strane noi, policandru, cărţi, veşminte, cruce şi alte odoare bisericeşti. Şi în timpul mitropolitului Grigore Roşca aici ar fi existat călugări cărturari de slavonă şi română, mai ales că au fost găsite în 1871 şi 1882 celebrele scrieri Codicele Voroneţian şi Psaltirea Voroneţiană, care reprezentă pri-mele scrieri româneşti7.

În continu-are, de bună voie, monahul Teodosie Drăgoi, fost paharnic, şi cu sora lui, Eudochia, dona la 5 aprilie 1558 satul Drăgoieşti8. Fiul lui Alexan-dru Lăpuşneanu, Bogdan, miluia în 21 ianuarie 1571 mănăstirea de la Voroneţ cu satul Juleşti, cu tot venitul9. Din partea aceluiaşi monah Teodosie, mănăstirea a primit şi satele Lucăceşti şi Boteşti, donaţia fiind confirmată de Petru Vodă Şchiopul la 16 iulie 157510.

4 D.I.R., A, veacul XVI, vol. I, p. 481 5 Ibidem, p. 489 - 491 6 V. Măzerean, op. cit.., p.73 – 77; Catalogul documentelor moldoveneşti în Arhiva Istorică Centrală, Ed. Academiei, Bucureşti, vol. I (1387 – 1620), p. 127 – 129 (se va cita în continuare: C.D.M.) 7 M. Păcurariu, op. cit., p. 423 8 Teodor Balan, Documente bucovinene, vol. I, Bucureşti, 1933, p. 65 9 V. Măzărean, op. cit.., p. 78 10 Ibidem, p. 39 – 41.

Bogdan al III-lea

Frescă (distrusă) din Biserica „Sfântul Nicolae Domnesc” din Iaşi [4]

Petru Rareş, bust în incinta mănăstirii

Moldoviţa, judeţul Suceava [5]

Petre Şchiopul şi fiul său [6]

Isto

rie

Lohanul nr. 14 26Mitropolit

ul Sucevei şi Agathon, epis-cop de Roman, mărturiseau la 25 august 1583 că Gheorghe, episcop de Rădăuţi, fiul ma-relui logofăt Ion Movilă, şi frate cu viitorii domni Ieremia şi Simi-on Movilă, a răscumpărat sa-tul Verbia pe Jijia cu mori şi iaz, de la Mănăstirea Vo-roneţ, pe care le dăruieşte Mănăs-tirii Suceviţa1. Acelaşi episcop de Rădăuţi, Gheorghe Mo-vilă, împreună cu fratele său vornicul Ieremia, viitorul domn al Moldovei, îl de-

termină pe domnitorul Petru Şchiopul să întărească la 14 decembrie 1585 Mănăstirii Voroneţ satul Suhlinţi, din ţinutul Soroca. Ambii depuneau mărturie că actele de donaţie şi vechile privilegii au ars într-o cliserniţă2.

În timpul egumenului Aftanasii, ieromonahul Efrem Ivăncuţă dăruia la 1 mai 1588 o suprafaţă de 6 fălci de vie la Cotnari3. Ieremia Movilă, într-o carte domnească din 8 ianuarie 1599, trimisă marelui vătav de la Cârligătura, anunţa că a dăruit Voroneţului satul Micşineşti. Domnitorul renunţa la dările satului către domnie, în schimb hotăra că gloaba şi deşugubina trebuiau date de sătenii din Micşineşti către mănăstire4.

Ultima donaţie efectuată la sfârşitul secolului al XVII-lea a fost cea a marelui vornic din Ţara de Sus, Grigorcea. Acesta dăruia la 17 decembrie 1599, înainte să moară, prin ispisocul de la Ieremia Movilă, satul Trăisteni cu heleşteu şi mori, satele Hnilovoda (numit şi Ghizdie) şi Târnauca, toate din ţinutul Soroca5. În schimb, el avea să fie înmormântat, aşa cum cerea, în pronaosul bisericii Voroneţ.

Din prezentarea acestor donaţii efectuate către Mănăstirea Voroneţ, se constată că aceasta avea în stăpânire 14 sate, situate pe valea râurilor Moldova, Suha Bucovineană, Siret, pe Başeu sau dincolo de Prut. Alături de sate, în proprietatea mănăstirii se aflau numeroase mori, iazuri, vii, păşuni, sălaşe de ţigani şi nu în ultimul rând o branişte întinsă.

Braniştea mănăstirii de la Voroneţ oferea venituri ca urmare a creşterii animalelor, din vânat şi pescuit, precum şi hrană pentru călugări. Ca întindere era mult mai mică faţă de braniştea Mănăstirii Putna, dar mai mare faţă de cele ale mănăstirilor Humor şi Suceviţa. Astfel, în 1515, Mănăstirea Voroneţ avea o branişte de circa 121,7 km², iar în 1630 ajungea la 703,1 km², pe când Mănăstirea Putna dispunea de o branişte de 786,6 km² (în 1490) şi de 1406,2 km² în anul 1647. Mănăstirea Moldoviţa dispunea de o branişte în suprafaţă de 470 km² (1534), cea din Humor – 264 km² (1600), în timp ce

1 C.D.M., vol. I, p. 182 2 V. Măzerean, op. cit., p. 51 3 C.D.M., vol. I, p. 203 4 V. Măzerean, op. cit. p. 77 5 D.I.R. A, veacul XVI, vol. IV, Ed. Academiei, Bucureşti, 1952, p. 274 - 275

Mănăstirea Suceviţa avea o branişte de 166,4 km² (în anul 1583) şi încă 133,3 km² pe Muntele Giumalău (în anul 1600)6.

2. Domeniul mănăstirii Voroneţ în secolele XVII – XVIII În secolele XVII – XVIII, Mănăstirea Voroneţ nu a

cunoscut a creşterea semnificativă în ceea ce priveşte domeniul bisericesc. În schimb, mănăstirea de la Voroneţ a primit aşa numitele „cărţi de milă”, prin care beneficia de imunităţi7. Astfel, domnitorul Ieremia Movilă dădea pentru hramul Sfântul mucenic Gheorghe al mănăstirii Voroneţ, prin documentul din 27 martie 1598, o bute de secară, o bute de orz, un poloboc de vin, un poloboc de stridie, ceară, 3 zloţi pentru tămâie şi 6 taleri de cheltuială8. Peste patru ani, acelaşi domn dăruia pentru praznicul bisericii o bute de secară, 1 poloboc de vin, 3 galbeni pentru tămâie, ceară9. De asemenea, domnitorul împuternicea în 18 septembrie 1604 mănăstirea să-şi adune vecinii fugiţi în ţară pe moşiile boiereşti. Boierii care se împotriveau acestei porunci trebuiau să plătească domniei o sută de taleri de argint10. Peste un an, domnitorul Ieremia Movilă întărea un vad de moară şi un heleşteu pe apa Başeului, în satul Baliţa, şi hotăra ca vătaful Griga şi întreg satul Tătărăşeni să strice iazul care l-au făcut pe acelaşi râu11.

Prin ispisocul din 22 martie 1608, Constantin Movilă oferea scutire de vamă pentru două măji de peşte12, iar la 5 iunie 1609 hotăra ca satul Suhlinţi să slujească numai sfintei mănăstiri de la Voroneţ13 şi întărea mănăstirii mai mulţi robi ţigani14. În continuare, domnitorul Ştefan Tomşa al II-lea dăruia mănăstirii pentru hramul bisericii la Sfântul Gheorghe un colod de secară, un colod de orz, un poloboc cu vin, 3 zloţi pentru tămâie, 6 taleri pentru cheltuiala praznicului. Pentru ceară şi miere, domnul le-a iertat deset-ina pentru toţi stupii din bra-niştea mănăs-tirii15. Ştefan Tomşa al II-lea poruncea, la 12 martie 1612, vătafilor din ţinutul Sucevei să ajute mănăs-tirea la găsirea şi readucerea vecinilor fugiţi prin satele boiereşti, pen-tru că egume-nul nu poate „să-i strângă din cauza vata-

6 P. Blaj, I. Iosep, Contribuţii la cunoaşterea braniştilor din Bucovina, în „Suceava. Anuarul Muzeului Bucovinei”, XVII-XVIII-XIX, 1990-1991-1992, Suceava, p.101 7 R. Rosetti, Pământul, sătenii şi stăpânii în Moldova, Bucureşti, 1907, p. 230 8 V. Măzerean, op. cit., p. 78 9 Ibidem, p. 79 10 D.T.D.S., p. 83 11 C.D.M, vol. I, p. 291 12 D.I.R., A, Moldova, veacul XVII, vol. II (1606 -1610), Ed. Academiei, 1953, p.148 13 V. Măzerean, op. cit., p. 54 14 C.D.M., vol. I, p. 316, document datat 23 iunie 1608. 15 D.T.D.S., p. 92-93

Ieremia Movilă

Văl funerar aflat la Mănăstirea Suceviţa

Miron Barnovschi

Tablou votiv în biserica sa din Iaşi [7]

Isto

rie

Octombrie 2010 27

manilor boiereşti”1. Următorul domn al Moldovei, Alexandru Movilă, cerea

prin documentul din 6 ianuarie 1616 vătafilor, şugubinarilor, olăcarilor şi globnicilor din ţinutul Sucevei, să nu pătrundă în satele mănăstirii „să le judece, să nu le globească, nici bucatele să nu le tragă pentru alţi oameni”2. Apoi, mănăstirea s-a bucurat şi de scutirea vamă pentru două măji de peşte din partea domnitorului Miron Barnovschi, la care se adăuga scutirea de a plăti brudina3. Acest domnitor dădea în 12 ianuarie 1628 un aşezământ pentru vecinii mănăstirii Voroneţ, poruncind pârcălabilor să fie aducă vecinii fugiţi „de unde ar fi cu tot ce ar avea”4. În primăvara anului următor, mănăstirea este prădată de tâlhari care au furat „cădelniţe de argintu şi chivote şi cupe”. O parte dintre ei sunt prinşi, alţii reuşesc să scape în zona Bistriţei. Sunt amintiţi tâlharii Ion din Urmeneş, Gheorghe din Pătrăuţi şi Istratie din Rotompăneşti5.

La acest început de secol XVII, mănăstirea îşi măreşte suprafaţa domeniului cu încă două fălci de vie la Cotnari, sub dealul Cătălina, prin dania diacului Toader, fiul popii Gavril din Suceava, în timp ce o serie de domnitori întăresc daniile efectuate în secolele precedente6. Radu Mihnea întărea Voroneţului satul Suhlinţi şi acorda mănăstirii privilegiul să cheme ruşi, leşi, ungureni, munteni, sârbi, să întemeieze o slobozie, iar oamenii să fie scutiţi timp de trei ani să nu dea dăjdii, desetina pe stupi, nici goştina pe oi sau porci7. Ştefan al II-lea Tomşa întărea la 14 ianuarie 1622 mănăstirii Voroneţ satele Tărnăuca şi Trăisteni, ce sunt pe Cobâlta (Cobolta), din ţinutul Soroca, dăruite de fostul mare vornic Grigorcea. În document se menţiona că aceste au fost „asuprite şi împresurate de Trifan, fost clucer”, ucis când s-a aliat cu ceilalţi boieri pribegi, în timpul lui Constantin Movilă8. Domnitorul Moise Movilă întărea braniştea mănăstirii Voroneţ prin documentul din 26 octombrie 1630, care se întindea de la Topliţa Rece, la Ascuţita, la Măgura Sărată, Măgura Caprei, Diecelul, Pietrele Arse, Prislopul Toderescului, Izvorul Chirilului, până la

1 D. I. R., A, veacul XVII, vol. III, Ed. Academiei, Bucureşti, 1954, p. 71 - 72 2 D.I.R., A, veac XVII, vol. IV (1616 – 1620), p. 1 3 V. Măzerean, op. cit., p. 80 4 D.R.H., A, veacul XVII, vol. XIX (1626 – 1628), Ed. Academiei, Bucureşti, 1969, p. 392 – 393 5 E. Hurmuzachi, Documente privitoare la Istoria Românilor, vol. XV, partea II, Acte şi scrisori din arhivele oraşelor ardelene (Bistriţa, Braşov, Sibiu), 1601 -1825, Bucureşti, 1913, p. 968 -969 (se va cita în continuare: D.P.I.R) 6 C.D.M. vol. I, p. 404 7 V. Măzerean, op. cit., p.52 8 D.T.D.S, p. 111

Bistriţa, apoi pe Bistriţa în jos până la Izvorul Rău, obcina toată până în vârful Şarului, Cotrăgaşul în sus, Plaiul Colbului, din Ostrişoara până în Dealul Măceşului, apoi până în vadul Negrilesii, în vadul Ciumârnii, obcina până la Clădita, Şuvărăta Mare după Rotundul până în gura pârâului Bălcoaia9. Acelaşi domn întărea la 13 ianuarie 1631 stăpânirea mănăstirii asupra satului Suhlinţi, „ca să fie dreaptă moşie, danie şi miluire”10.

Miron vodă Barnovschi confirma şi el mănăstirii ţiganii ei, poruncind slugilor hătmăneşti „să nu-i ciuboţească, să nu-i globească”11. În posesia călugărilor de la mănăstire se aflau Buzarna, cu femeia şi copiii lui, Isac cu femeia şi copiii, Nichifor cu familia lui, Ager cu femeie şi cu copii, la care se adăugau cu familiile lor Lupul, Burde, Ciocârlan, şi Marica, Nupce, Ana şi Parasca cu copiii lor. Şi domnitorul Gheorghe Ghica întărea mănăstirii mai multe familii de robi ţigani, înscrişi în documentul din 12 mai 165812. Aceştia erau iertaţi de diferite taxe şi alături de capii familiilor menţionate cu trei decenii în urmă, mai existau în posesia călugărilor şi Vasile cu femeia lui, Andrei cu femeie şi copii, Ilie cu femeie şi copii, la care se adăugau Grigorce, Ionaşcu Crăciunaş, Pavel Ilie, Grigor, Ionaşcu Hornace, Mihail, Arsenii, Miron, Ion şi Vasile Candriman, cu femeile şi copiii lor.

Partenie, egumen de Voroneţ, a purtat corespondenţă cu bistriţenii cu diferite prilejuri. Astfel, în 1635 îl ruga pe Simon, marele Birău din Bistriţa, să-l ajute pe omul lui să schimbe grâu cu pânză, având nevoie de 200 coţi de pânză pentru cămăşile călugărilor13. Peste 10 ani, acelaşi egumen şi cu tot soborul mănăstirii scria bistriţenilor pentru a recomanda pe un călugăr şi un poslujnic, trimişi cu afaceri în zonă14.

În prima jumătate a secolului al XVII-lea se constată şi o serie de schimburi de terenuri sau vinderea lor. Prin documentul din 24 septembrie 1634 se adeverea domnitorului Vasile Lupu, că Mănăstirea Voroneţ a schimbat seliştea Milcineşti, din ţinutul Cârligătura, cu seliştea Muşinţi, de lângă târgul Siret, al vornicului Ionaşco Jora, şi au primit în plus sumă de bani15. La 7 septembrie 1640, mănăstirea Voroneţ vindea lui Lupul Stroescul satul şi săliştea Subraneţ, din ţinutul Cernăuţi, pentru o pereche de odăjdii din damasc, câţiva stupi şi 100 de galbeni16. Prin zapisul domnitorului Ştefan Petriceicu, din 8 ianuarie 1665, acesta se învoia cu mănăstirea Voroneţ pentru

9 V. Măzerean, op. cit., p. 17-18. 10 Ibidem, p. 53 11 C.D.M, vol. II (1621 – 1652), p. 90, document din 5 mai 1627. 12 Ibidem, p. 96 -97 13 D.P.I.R., vol. XV, partea II, p. 1015 - 1016 14 Ibidem, p. 1128 15 D.R.H., A, vol. XX (1634), p. 293 16 T. Balan, Documente bucovinene, vol. I (1507 – 1653), Cernăuţi, p. 225.

Biserica „Sfântul Gheorghe”, Mănăstirea Voroneţ

Satul Voroneţ [8]

Isto

rie

Lohanul nr. 14 28nişte heleştee de pe Başeu, iar călugării aveau dreptul la morile cu tot venitul lor1.

În a doua jumătate a seco-lului al XVII-lea, călugării de la mănăstirea Voro-neţ au adresat jalbă către domnie prin care reclamau că nişte oameni din Câmpulung şedeau pe teritoriul mănăs-tirii. Aceşti oameni erau nevoiţi să părăsească locul sau rămâneau dacă deveneau vecinii mănăstirii2. De asemenea, mănăs-tirea s-a aflat în conflict cu Gavril, Simeon Măscăraş şi cu Nicoară Cojocel, vecini din Stulpicani, pentru nişte lazuri3. Prin cartea domnească a domnitorului Eus-tatie Dabija, din 20 aprilie 1665, către boierul Nacul, fost stolnic, acesta era trimis să meargă în zona Stulpicani să redea mănăstirii Voroneţ lazurile cu fân cu tot, iar câmpulungenii e-rau nevoiţi să-şi ia banii de la vecinii fugiţi din Stul-picani4. A doua zi, acelaşi domn ordona căpitanului de călăraşi de la Verejeani să obli-ge, „să-i lege de

grumaz”, pe oamenii ce trăiesc alături de ei să dea zeciuiala cuvenită mănăstirii5.

La sfârşitul secolului al XVII-lea mănăstirea a beneficiat de scutire de unele dări. Astfel, Constantin Cantemir „a dat şi miluit” ca toţi poslujnicii mănăstirii să nu dea nici zlotul, nici galbenul, nici talerul, în schimb erau nevoiţi să dea goştina sau desetina pe oi, porci şi stupi6. Fiul său, Antioh Cantemir, a dat şi el un hrisov domnesc la 20 octombrie 1699, prin care erau iertaţi 12 poslujnici să dea sulgiul, ilişul, zlotul, talerul, iar în schimb erau nevoiţi să dea desetina şi goştina pentru stupi, oi şi porci7.

La începutul secolului următor, domnii Constantin Duca şi

1 C.D. M., vol. III, 1653 – 1675, p. 246 2 V. Măzerean, op. cit., p. 7, document din 10 aprilie 1631. 3 Ibidem, p. 7 4 Ibidem, p. 8 5 D.T.D.S., p. 181 6 V. Măzerean, op. cit., p. 80 7 Ibidem, p. 80 -81

Mihail Racoviţă dă-deau scutire la 25 martie 1701, res-pectiv la 20 ianuarie 1704, pentru 12 poslujnici, cu ace-leaşi obligaţii8. Pri-mul, la 30 iulie 1701, întărea şi hotarele braniştii mănăstirii Voroneţ care se întindea la fel ca în documentul din 1630. În anul 1713, Nicolae vodă Mavrocordat s-a milostivit să ierte 8 poslujnici pentru mănăstire. La fel a procedat şi Mihail Racoviţă în 1716, care a dat şi întărit mănăstirii 8 posluj-nici, aceştia fiind obligaţi doar să dea desetina şi goştina. Domnitorul întărea şi braniştea mănăs-tirii, călugării având stăpânire pe munţi, pe pâraie cu peşti9. De asemenea, la 11 mai 1719, acelaşi domn dădea carte egumenului mănăs-tirii să ia zeciuiala de pe toate moşiile mănăstirii, din „pâine, fâneţe, grădini, prisăci cu stupi şi din toate câte s-ar afla pe acele moşii”10, apoi întărea stăpânirea mănăstirii Voroneţ asupra satului Stul-picani şi dreptul la zeciuială11. Peste cinci ani, Mihail Racoviţă micşora numărul posluj-nicilor la 4, ultimul scutit fiind Toader Burlui12. Domni-torii interziceau pârcălabilor de ţinut, vornicilor din Câmpulung, şugu-binarilor, globni-cilor să nu se amestece în problemele mănăstirii, ci doar egumenul avea dreptul să-i judece pe poslujnici.

La 9 iulie 1728, Petru Cârnul din Dorna, împreună cu Vasile Pătâlica şi Todaşco Ştefanel, recunoşteau că Mănăstirea Voroneţ este stăpâna moşiei Bărnariu, din gura Plotunului în sus, şi se obligau ca împreună cu toţi sătenii vor da pentru

8 Ibidem, p. 81 9 Ibidem, p. 26 10 D.T.D.S., p. 223 11 Ibidem, p. 228 12 V. Măzerean, op. cit., p. 81 -83

Constantin Cantemir [9]

Nicolae Mavrocordat [10]

Mihai Racoviţă [11]

Grigore al II-lea (Alexandru) Ghica [12]

Isto

rie

Octombrie 2010 29folosirea moşiei venitul cuvenit acesteia1.

Egumenul Ioanichii primea carte domnească de la Grigore al II-lea Ghica, la 10 ianuarie 1729, pentru 8 poslujnici, iar Constantin Mavrocordat dădea sfintei mănăstiri să ia din vama mare câte două ocale untdelemn şi 8 dramuri tămâie pe lună pentru luminarea icoanelor2.

În prima jumătate a secolului al XVII-lea, mănăstirea s-a aflat în conflict, atât cu mănăstirile vecine cât şi cu răzeşi, pentru stabilirea hotarelor sau pentru încălcarea lor. Astfel, acelaşi domn al Moldovei, Grigore al II-lea Ghica, îl însărcina pe boierul Şerban Cantacuzino să rezolve jalba egumenului Teofan, care era nemulţumit de câmpulungenii care coseau şi păşunau pe braniştea mănăstirii, pescuiau şi vânau fără a da venitul după obicei. La fel, egumenul era nemulţumit de locuitorii din Drăgoieşti, care sunt vecini ai mănăstirii şi nu dau şi ei venitul cuvenit Voroneţului3.

Constantin Mavrocordat acorda egumenului Teofan, la 12 ianuarie 1734, o carte domnească prin care Mănăstirea Voroneţ avea dreptul să stăpânească braniştea din zona munţilor şi nimeni nu avea voie să intre pe moşia mănăstirii.

Cel mai lung conflict a fost cu Mănăstirea Suceviţa pentru delimitarea hotarelor dintre cele două domenii. La 16 mai 1739, stolnicul Şerban Cantacuzino a cercetat toată pricina hotarului şi a hotărât ca Topliţa Rece, Ascuţita şi Măgura Sărată, Valea Sacă să intre în posesia Mănăstirii Moldoviţa în cazul când această mănăstire prezenta un document de la Petru Rareş, ctitorul acesteia. Călugării de la Moldoviţa au adus toate ispisoacele, fără documentul cerut care să ateste dania realizată de Petru Rareş4. Peste patru ani, în ianuarie 1743, ispravnicul ţinutului Sucevei, armaşul Constantin Cantacuzino, pârcălabul Toader Bădeliţă, şetrariul Solomon şi Ştefan Gherghel, au fost trimişi să hotărască soarta unor teritorii care erau disputate în zona Câmpulungului de către egumenul de la Moldoviţa cu cei de la Voroneţ şi Humor. Situaţia nu a fost rezolvată şi la 8 iulie 1743 erau trimişi din nou vornicul Toader Bădeliţă, şetrariul Solomon şi Ştefan Gherghel să hotărască hotarul dintre domeniile mănăstirilor5. De asemenea, egumenul şi tot soborul de la Mănăstirea Voroneţ au adresat o jalbă următorului domn,

Ioan Mavro-cordat, în care menţionau că pe moşia Valea Sacă şi muntele Toderescul au intrat călugării de la Moldoviţa.

În această perioadă au fost date cărţi dom-neşti prin care mănăstirea a pri-mit ţigani în urma împărţelii cu egumenul Calistru, de la Mănăstirea Pro-bota. După învo-ială, Probota rămânea cu Gri-gore Puiul şi femeia lui şi cu feciorii lor, iar Voroneţul o pri-mea pe Paras-chiva cu toată

1 D.T.D.S., p. 232 2 V. Măzerean, op. cit., p. 83 3 Ibidem, p. 19 4 Ibidem, p. 21 5 Ibidem, p. 22

partea ei din copii6. Egumenul Nicanor al Mănăstirii Neamţ menţiona într-o scrisoare că această mănăstire este datoare cu 2 ţigănci şi se învoia să dea pentru această datorie alte 2 ţigănci. Ioniţă Pisosţchi primea de la mănăstirea Voroneţ două copile, Lupa şi Măriuţa, fetele unui ţigan lăutar, iar mănăstirea o primea pe Nastasia. Vărul lui, Ion Brăescul, menţiona că pentru Nastasia, fata ţiganului Tanasă, a dat o fată pe nume Elena. Un alt egumen de la mănăstirea Probota, Aftanasii, în urma unei împărţeli cu mănăstirea Voroneţ, primea pe Toader cu toată seminţia lui, iar cei de la Voroneţ pe ţiganca Nastasia cu toţi copiii ei şi un sălaş de ţigani7. Într-o mărturie dată de sătenii din Drăgoieşti, de Constantin Brădăţan, Toader Păntelei, de la vornicul Grigoraş şi de la alţi săteni din Capu Codrului, sunt menţionaţi ţiganii robi ai Mănăstirii Voroneţ: Toader, Ioniţă, Macovei, Eutimii, Gavril, Darie, toţi feciorii lui Chirilă, precum şi pe Miron, Gavril, Ursul, Ilie, Ioniţă, Eutimii, feciorii lui Toader Alexii8.

De un real folos pentru analiza gospodăriei mănăstirii Voroneţ o reprezintă „Catastihul de sămile tuturor mănăstirilor de ţară din leat 7250 până la leat 7251”9. Din „Sama mănăstirii Voroneţ” se constată că aceasta deţinea 22 de moşii, din care 7 erau locuite, iar pentru 10 din ele nu este precizat acest fapt. Sunt menţionate, printre altele, moşiile de la Balinţi, Vlădeni, Drăgoieşti, Lucăceşti, Boteşti, Bucureşti, Ştulbicani, Holda, Crucea, Cojoci, Molid, Negrileasa, Săhăstria, braniştile de pe apa Bistriţei. Averea era constituită din 31 bovine, 7 cabaline, 8 oi, 16 stupi şi 18 râmâtori10. În cămara mânăstirii se aflau şi 100 merţe de cereale, precum şi 50 de stoguri de fân11. Aceste stoguri erau mai puţine decât ale celorlalte mănăstiri, însă ele valorau 50 de lei, ceea ce echivala cu aproape jumătate din veniturile mănăstirii12. Din declaraţiile egumenului Calistru venitul era de 108 lei şi 3 potronici, obţinuţi din vânzarea a patru boi şi a unei vaci, precum şi a unei iepe. Au fost obţinuţi 3 lei de pe moşia Balinţi, 8 lei de pe moşia din Holda, 2 lei de la Crucea, 3 lei de la Cojoci. Venitul braniştei se ridica la 34 lei şi 4 potronici, la care se adăugau 16 lei obţinuţi de la 4 mori13. Procentul veniturilor obţinute din vânzarea animalelor era de 52%, iar o vacă se vindea cu 7 – 8 lei, o oaie cu un leu şi 6 potronici, un ţap cu 1 leu şi 6 potronici, un porc cu 2 lei, în timp ce un bou mare ajungea să coste 10 – 14 lei.

După unele constatări se pare că egumenul nu a declarat toată averea, nici toate veniturile, exagerând unele cheltuieli14. Faţă de alte mănăstiri care înregistrează minusuri la bilanţul general, mănăstirea Voroneţ este o excepţie. Astfel, cheltuielile sunt mai mici decât veniturile, totalizând 93 de lei şi 8 potronici, rezultând un profit de 14 lei şi 4 potronici. Au fost cheltuiţi bani pentru cumpărarea a două potcape, în valoare de 3 lei şi 2 potronici, şi a două perechi de ciubote pentru călugări, a unor sumane în valoare de 4 lei pentru ţiganii robi, a unei catrinţe de 7 potronici pentru bucătăreasă, 2 lei au fost cheltuiţi pentru potcovitul cailor. Egumenul a mai cheltuit 1 leu şi 9 potronici pentru „tocmitul porţii mănăstireşti”, 4 lei şi 2 potronici pentru prefacerea unei mori, 5 lei şi 4 potronici pentru

6 Ibidem, p. 97-98 7 Ibidem, p. 97- 100 8 Ibidem, p. 100-101 9 Publicat de I. Bogdan în „Buletinul Comisiei Istorice a României”, vol. I, Bucureşti, 1915 (se va cita în continuare B.C.I.R.) 10 Ibidem, p. 232 - 235 11 Ibidem, p. 233 12 N. Corivan, I. Grămadă, Despre gospodăria feudală din Moldova în prima jumătate a sec. al XVIII-lea, Extras din “Studii şi materiale de istorie medie”, vol. V, Ed. Academiei, Bucureşti, 1962, p. 265 13 I. Bogdan, op. cit., în B.C.I.R., p. 234 - 235; 1 leu = 12 potronici sau 120 de bani 14 V. Mihordea, Relaţiile agrare din sec. al XVIII în Moldova, Ed. Academiei, Bucureşti, 1968, p. 66

Constantin Mavrocordat [13]

Isto

rie

Lohanul nr. 14 30cumpărarea de oale, străchini şi o căldare, 1 leu a fost cheltuit la iarmarocul Sucevei, 2 lei şi 6 potronici pentru bucate la pomenirea ctitorilor şi 2 lei şi 9 potronici pentru procurarea de fier folosit la mori1.

În rândul cheltuielilor se înscriu şi dările către domnie. Mănăstirea era nevoită să dea 3 lei şi 4 potronici pentru goştina oilor, în timp ce pentru desetina pe stupi şi „râmători” erau daţi 3 lei şi 9 potronici, acestea fiind cele mai mici impozite plătite din rândul mănăstirilor din Moldova2. Goştina pentru o oaie era de 1,1 ¼ potronici sau 1 ½ potronici, ceea ce reprezenta a zecea parte până la a opta parte din preţul ei. Desetina pe stup era de 1 3/10 sau 1 32/100 potronici, iar pe un râmător se percepea 1 ¾ potronici, pentru ca vădrăritul era de 0,36, 0,44 sau 0,48 potronici de vadră3. Alături de aceste cheltuieli se mai adăugau şi altele considerate ca fiind exagerate. Cele două călătorii ale egumenului mănăstirii Voroneţ la Iaşi au costat 12 lei, în timp ce un călugăr trimis cu peşte la mitropolie a primit 6 potronici pentru cheltuială. Pentru îmbrăcămintea egumenului au fost cheltuiţi 15 lei, mai mult decât s-a cheltuit pentru toţi călugării şi argaţii mănăstirii. În ceea ce priveşte importanţa rentei în bani din totalul veniturilor, istoricul N. Corivan constata că, pentru prima jumătate a secolului al XVIII-lea, aceasta era cel mult 47% din totalul veniturilor4.

În continuare, situaţia conflictuală cu cele două mănăstiri nu a fost rezolvată. De aceea, egumenul de la Voroneţ a adresat o jalbă în care arăta că hotarul a fost încălcat de către călugării de la mănăstirile Moldoviţa şi Humor. La 5 mai 1750, ispravnicul ţinutului Suceava, Vasile Balş, era trimis la moşia Bucureşti, care se învecina cu moşia Mănăstirii Moldoviţa, şi la o poiană, ce se învecina cu locul Mănăstirii Humor, să cerceteze şi să îndrepte hotarul acestor moşii, apoi să pună stâlpi din piatră5.

Domnitorul Constantin Racoviţă confirma hotarul la 31 iulie 1751 în favoarea călugărilor de la Voroneţ, conduşi de ieromonahul Nectarie, hotărând că egumenul Ioanichii şi ceilalţi călugări de la Moldoviţa au încălcat proprietatea Mănăstirii Voroneţ6. În urma unei noi judecăţi dintre egumenii Nectarie şi Ioanichii, Mănăstirea Voroneţ obţinea la 2 august 1751 confirmarea asupra unui loc de din Topliţa Rece până la Prislopul Toderescului, din hotarul Stulpicanilor7. Acelaşi domnitor confirma egumenului Ghedeon stăpânirea moşiilor Tărnovca, Voloca, Suhlinţi, Cobolta şi dreptul de a strânge a zecea parte din venitul lor.8.

La 12 ianuarie 1754, Matei Ghica, domnul Moldovei, dădea o carte lui Calistru, egumenul de la Mănăstirea Voroneţ, prin care întărea acesteia stăpânirea asupra moşiilor sale cu toţi oamenii. Oamenii de pe moşie erau obligaţi să lucreze 12 zile pe an sau să dea 2 lei de casă şi dijma locului9. Cele 12 zile de clacă erau împărţite în 6 zile care trebuiau efectuate vara şi 6 zile iarna. Acelaşi domnitor, la 3 noiembrie 1755 împuternicea pe boierii Constantin Cantacuzino, V. Balş, Vasile Başotă din ţinutul Sucevei şi ispravnicului Ianacache să judece jalba egumenului Ghedeon de la Voroneţ. Acesta se plângea că oamenii din Drăgoieşti au luat peste 8 merţe de porumb din coşerele mănăstirii, că Simeon Cozan ţinea de mai bine de 10 ani o bucată de pământ din braniştea mănăstirii, că Şandru Ungureanul şi-a făcut casă pe ţarina mănăstirii10. Peste două

1I. Bogdan, op. cit., în B.C.I.R., p. 232-235 2 N. Corivan, N. Grămadă, op. cit., în loc. cit., p. 268 3 I. Bogdan, op. cit., în B.C.I.R., p. 219 4 N. Corivan, Contribuţii la obligaţiile ţăranilor din Moldova în prima jumătate a sec. al XVIII-lea, în „Studii şi cercetări ştiinţifice”, VIII (1957), Fasc. 1, Ed. Academiei, Iaşi, 1957 5 V. Măzerean, op. cit., p. 31 6 Ibidem, p. 22 - 23 7 Ibidem, p. 15 8 Ibidem, p. 53 - 54 9 D.T.D.S., p. 294 10 V. Măzerean, op. cit., p. 42

săptămâni, comisia de judecată dădea carte de judecată egumenului Ghedeon în care se arăta că oamenii din Drăgoieşti trebuiau „să facă zaplazul împrejurul mănăstirii”, că Şandru Ungureanul trebuia să-şi mute casa în sălişte, iar Simeon Cozan trebuia să fie judecat de paharnicul Dinu, deoarece era câmpulungean11.

Peste doi ani, Matei vodă Ghica a dat la 11 ianuarie 1756 o carte domnească egumenului Ghedeon, prin care confirma hotarele moşiei mănăstirii de la Voroneţ, ţinând cont de toate documentele prezentate. Călugării de la Mănăstirea Moldoviţa erau obligaţi să nu încalce hotarul stabilit şi să dea ce au luat înainte, iar documentele primite de Mănăstirea Moldoviţa de la domnitorul Racoviţă să fie luate şi date domniei12. Peste câteva luni, la 1 iulie 1756, domnul Constantin Racoviţă, în urma unei noi jalbe a egumenului Macarie de la Voroneţ, hotăra ca nimeni nu avea voie să calce braniştea, „nici caturguri să taie, nici dihănii să prindă, nici văile să păscuiască, ci întâi să se întocmească cu părinţii călugări, să plătiască obiceiul mănăstirii”13. În aceeaşi zi, acelaşi egumen, primea confirmare asupra moşiilor Drăgoieşti şi Stulpicani, la care se adăuga moşia Vlădeni, din zona Botoşanilor, cu tot venitul. Toţi oamenii de pe moşii erau obligaţi să lucreze 12 zile pe an mănăstirii, din care 6 zile vara şi 6 zile iarna, sau după orânduiala egumenului. Cei care nu lucrau erau obligaţi să dea 2 lei şi dijma din toate semănăturile.

În timpul aceluiaşi domnitor, Constantin Racoviţă, mănăstirea a intrat în conflict cu oamenii din Capu Codrului (Bucureşti) pentru două poieni. În schimbul unei datorii de 56 de lei, mănăstirea a dat cele două poieni lui Ivan Armanul, însă poienile au fost folosite de oamenii cu dobitoacele lor din Capu Codrului. Ispravnicii Dinu Cantacuzino şi Dumitru Lascarache trebuiau să cerceteze şi plângerea egumenului Macarie faţă de Simeon Cozan, câmpulungean care şedea pe moşia mănăstirii la Crucea şi refuza să dea venitul moşiei14. Egumenul Ghedeon, în urma unei jalbe adresate domniei, obţinea dreptul ca oamenii de pe moşia Vlădeni „să împlinească lucrul de boieresc de când nu au lucrat”, sau să dea un leu pe an şi „zeciuiala moşiei din toate”15. O altă judecată a avut mănăstirea cu logofătul Dumitru Sturza pentru moşia Tăistreni, cu Lupu Balş pentru moşia Tărnovca, apoi cu Ursache din satul Coreşniţa de la Nistru16.

Domnul C. Racoviţă confirma – la 29 iunie 1756 –

11 Ibidem, p. 43 12 Ibidem, p. 24 - 25 13 Ibidem, p. 25 - 26 14 Ibidem, p. 44 - 45 15 Ibidem, p. 47 16 Ibidem, p. 58 - 63

Mănăstirea Voroneţ - peretele sudic

Isto

rie

Octombrie 2010 31stăpânirea Mănăstirii Voroneţ asupra moşiei Hlinovode1 (care se numea la mijlocul secolului al XVII-lea Ghizdita) şi apoi scutea mănăstirea de 100 oi de goştină, 10 vite de văcărit, 300 vedre vin de vedrit şi 4 poslujnici de toate dările2. Peste două săptămâni, a fost din nou redeschisă problema stabilirii hotarului dintre mănăstirile Voroneţ şi Moldoviţa. Au fost trimişi pe moşia Vama: fostul mare medelnicer Vasile Başotă, vornicul de poartă Ştefan Popescu şi medelnicerul Constantin Lână, care în prezenţa egumenilor şi călugărilor de la cele două mănăstiri şi a oamenilor bătrâni şi tineri din Câmpulung, Vama şi Ştiulbicani (Stulpicani) au cercetat toate ispisoacele date de-a lungul timpului. Egumenul Mănăstirii Voroneţ, Macarie, nu a putut să arate semnele de hotar, în schimb s-au găsit 20 de bătrâni din Vama şi Câmpulung şi un preot care au arătat că Topliţa Rece este drept la gura Suhii Mari şi lângă gura Văii Săci. Din cercetările de la faţa locului şi din documentele prezentate de Mănăstirea Moldoviţa s-a constatat că aceasta are dreptul asupra moşiei Vama, că Prislopul Toderescului de lângă Rarău, peste care s-au întins călugării de la Voroneţ, să rămână în stăpânirea Mănăstirii Moldoviţa. Călugării de la această mănăstire au prezentat pentru acest teritoriu o danie a lui Grigore Udre, mare vătaf de Suceava, şi un ispisoc de întărire pe muntele Toderescul de la Vasile Lupu din 30 martie 16423.

La 17 iulie 1756, aceeaşi reprezentanţi ai domniei au fost şi la Berchişeşti, unde în prezenţa egumenului Ma-carie au fost puşi stâlpi de hotar între moşia Berchişeşti, care aparţinea Mol-doviţei, moşia Bucureşti a Mă-năstirii Voroneţ şi moşia Todi-reşti a Mănăstirii Slatina. Hotarul dintre cele două mănăstiri, Voro-neţ şi Moldo-viţa, a fost stabilit pe pârâul Muncelul, gura Bălcoaiei, în malul unde a fost moara lui Vlaşin4.

În vara aceluiaşi an, următorul domn, Scarlat Ghica, miluia şi el mănăstirea de la Voroneţ şi scutea 100 stupi de desetină, 100 oi de goştină, 200 vedre de vin de vădrărit şi 4 poslujnici de toate dările şi „angeriile”5. În acelaşi timp, scutirea de văcărit nu mai apare6. Domnitorul, într-o carte dată egumenului Macarie la 14 ianuarie 1758, hotăra ca după obiceiul pământului moldoveanul ce va lua ţigancă să rămână şi el ţigan, iar „moldoveanca ce va merge după ţigan, ţigancă să rămâie”7. Peste doi ani, Ioan Toader Callimachi scutea la fel mănăstirea ca şi predecesorul, şi, în plus, aceasta beneficia de scutirea a 10 vite de văcărit şi cuniţă8. În continuare domnitorul confirma egumenului Macarie dreptul de stăpânire şi apărare a braniştei, din preajma mănăstirii, „atât câmpul cât şi pădurea”. Oamenii de pe moşia

1 Ibidem, p. 60 - 61 2 Ibidem, p. 84 ; documentat datat la 17 ianuarie 1757 3 D.T.D.S., p. 312-313 4 Ibidem, p. 314 5 V. Măzerean, op. cit., p. 84 6 Ibidem, p. 83-85 7 Ibidem, p. 101 - 102 8 Ibidem, p. 85

mănăstirii, cât şi cei străini sau „împregiuraşi”, nu aveau voie să păşuneze vitele, să cosească, să pescuiască până când nu se învoiau cu egumenul, apoi să vândă şi vin. Mănăstirea avea dreptul să-şi ia a zecea parte din „pâine, din fânaţ, din stupi, şi din tot locul cu tot venitul pe obiceiu”9.

La 15 ianuarie 1763, Grigore vodă Callimachi poruncea lui Vasile Balş, fost mare medelnicer, ispravnicul ţinutului Suceava, să rezolve plângerea egumenului Antonie de la Voroneţ împotriva câmpulungenilor care au fost prinşi luând fân din poiana mănăstirii şi să-i judece pe cei care au furat.. Egumenul era nemulţumit că şetrarul Ilie, vornic de Câmpulung, în loc să-i facă dreptate, acesta a trimis să-i ridice pe oamenii mănăstirii ca să-i judece10.

La 17 iunie 1765, Grigore al III-lea Ghica a dat carte lui Macarie, egumenul Mănăstirii Voroneţ, să ia dijma obişnuită şi bani de pe moşiile din ţinuturile Suceava şi Botoşani. Dijma din fân era stabilită la 10 parale pe stog sau o para pentru un stânjen, iar sătenilor li se interzicea să vândă băutură11. Prin cartea domnească dată la 26 ianuarie 1766, se confirma lui Ursul, feciorul lui Toader Alexa, că femeia lui Vasilca este slobodă dar supusă la slujba Mănăstirii Voroneţ. De asemenea, toţi copiii lor mai mari de 7 ani erau şi ei supuşi la toată slujba mănăstirii12.

În ziua de 10 iulie 1767, domnul Grigore Callimachi poruncea lui Ioniţă Piliposchi, fost al doilea medelnicer, şi lui Alexandru Haciul, vornic de poartă, să rezolve jeluirea egumenului şi a soborului de preoţi de la Mănăstirea Voroneţ, deoarece „răzeşii împregiuraşi” au luat din moşia Ghizdita din ţinutul Soroca13. Peste un an, la 24 iunie 1768, egumenul Macarie se plângea domniei că paharnicul Ioniţă Başotă împresurase părţi din aceeaşi moşie Ghizdita şi se menţiona că această pricină data de 4 ani. În cele din urmă, egumenul era împuternicit să strângă venitul moşiei de pe acel loc până se va hotărî această pricină.14

Situaţia se va schimba deoarece în acel an se declanşa un nou război ruso-turc, ce va avea consecinţe dramatice asupra viitorului mănăstirii şi a Moldovei.

3. Mănăstirea Voroneţ în timpul administraţiei austriece În timpul războiului ruso-turc din anii 1768 – 1774,

Moldova este ocupată de trupele ruseşti, pentru ca în 1777 domnul Grigore al III-lea Ghica să fie decapitat de turci. Trupele ruseşti de ocupaţie au desfăşurat acţiuni de jaf, acţiuni represive asupra populaţiei, au adunat mari cantităţi de grâu, furaje, vite şi oi, mijloace de transport, precum şi milioane de lei, sub forma impozitelor15.

Averea Mănăstirii Voroneţ se măreşte în vremuri destul de grele prin dania lui Ghenadie Ieromonahul de la Mănăstirea Slatiana, care a dat la 8 septembrie 1770 nişte vii ce sunt la Străoani. În schimb, acesta cerea să fie pomenit moşul său, Macarie de la Mănăstirea Neamţ şi să fie îngrijită biserica din satul Străoani16.

În urma jalbei adresate divanului Moldovei de către Macarie, egumenul Mănăstirii Voroneţ, aceasta obţinea la 10 ianuarie 1771 dreptul ca fiecare locuitor de pe moşiile mănăstirii să lucreze 12 zile pe an, iar dacă nu avea egumenul treabă cu ei să ia câte 2 lei pe an. De asemenea, nu aveau voie să-şi deschidă crâşme decât cei învoiţi cu egumenul, fâneţele puteau să fie date în folosinţă locuitorilor de pe moşii, egumenul avea dreptul de a lua dijmă după obicei din toate, morile să treacă sub stăpânirea mănăstirii, bejenarii să nu fie

9 Ibidem, p. 26-27 10 D.T.D.S., p. 351. 11 Ibidem, p. 363 12 V. Măzerean, op. cit. 102-103 13 D.T.D.S., p. 379 14 Ibidem, p. 390-391 15 M. Iacobescu, Din istoria Bucovinei, vol. I (1774 – 1862), Ed. Academiei, Bucureşti, 1993, p. 53-55 16 V. Măzerean, op. cit., p. 71 -72

Scarlat Ghica

Isto

rie

Lohanul nr. 14 32volnici a sta pe locuri de ţarină, ci numai în sălişte1.

La cererea egumenului Macarie de la Voroneţ împotriva stolnicului Vasile Balş, care stăpânea moşiei Stupca şi împresurase moşia Drăgoieşti, mitropolitul Gavril al Moldovei dă carte de blestem la 3 aprilie 1772 asupra locuitorilor care cunosc hotarele acestor moşii şi nu vor să mărturisească adevărul2. Mănăstirea îşi menţine în continuare domeniul, iar între anii 1772 – 1775 sunt menţionaţi 37 de oameni în Stulpicani, 10 în Bucşoaia, 70 de oameni cu 1232 stânjeni la Capu Codrului şi 60 gospodării la Drăgoieşti3.

La 13 iunie 1774, boierii divanului Cnejiei Moldovei din Departamentul

Obştesc porun-cesc ispravni-cilor din ţinutul Suceava ca cei 60 de scutelnici ai Mănăstirii Voroneţ din satul Capu Co-drului să fie scutiţi de toate dările. La 29 iulie 1774, în urma jeluirii lui Venedict, egu-menul Mănăs-tirii Moldoviţa, pentru împre-surarea moşiei Berchişeşti de către mănăstirile Voroneţ şi Sla-tina, mitropolitul Moldovei Gavril scria egumenilor Methodie de la Solca şi lui Ma-carie de la mă-năstirea Sfântul Ilie să meargă la Berchişeşti şi în prezenţa egume-nilor de la cele trei mănăstiri să stabilească ho-tarul cu Capu Codrului şi

Todereşti4. Acest lucru se realiza la 20 au-gust 1774, când Methodie şi Ma-carie au mers la moşia Berchi-şeşti, pe Mol-dova, şi „au ales şi stâlpit tot hotarul” moşiei care aparţinea Mănăstirii Mol-doviţa5.

Situaţia se schimbă datorită ocupării nordului Moldovei, care se va numi Bucovina, de către trupele austriece şi stabilirea unui „cordon” între cele două teritorii româneşti. Mănăstirile

1 Ibidem, p. 92-94 2 D.T.D.S., p. 407 3 Ibidem, p. 411 4 Ibidem, p. 420 5 Ibidem, p. 420

deţineau mai bine de jumătate din arealul Bucovinei şi aveau numeroase moşii dincolo de noua graniţă dintre Moldova şi Imperiul Habsburgic, astfel încât administrarea lor devine mai greu de realizat. La fel aveau probleme şi stăpânii moşiilor care deţineau posesiuni în imperiu.

Astfel, domeniul Mănăstirii Voroneţ s-a modificat la 10 martie 1775, când Maria, soţia lui Gh. Canano jitnicier, şi cu fiii ei, Ioniţă şi Şerban Canano, datorită faptului că nu putea să mai administreze terenurile din Bucovina, face schimb de moşii cu Macarie, egumenul Mănăstirii Voroneţ. În schimbul a trei munţi: Pietrişul, Muncelul din Straja şi Mestecănişul, toţi din ocolul Câmpulungului Moldovenesc, Maria Canano primea moşia Vlădeni din ţinutul Botoşani.6

La 23 aprilie 1775, arhimandritul Vartolomei Măzărean menţiona că sfânta biserică de la Voroneţ dispunea de 22 de vase (potire de argint, cădelniţă, cruci ferecate, chivot de lemn zugrăvit), 6 veşminte, 6 stihare, 2 epitrahire, 6 perechi naracviţe, 3 poiasuri, 5 cărţi slavoneşti tipărite (cu un apostol dăruit de arhimandritul V. Mazerean), dvere, acoperământuri, pocrovete şi grobnice, toate în număr de 22, precum şi 54 cărţi scrise cu mâna (Apostol, Psaltire, Evanghelii, Penticostar etc.) şi 19 cărţi moldoveneşti (o Evanghelie, un Apostol, două Liturghii mari, două Octoihuri, două Analigion, Triod postnic, un Penticostar, un Ceaslov mare, o Psaltire mare, trei Molitvenice, un Molitvenic scris de mână şi două psaltiri mici7.

Grigore al III-lea Ghica confirma la 14 iunie 1775 egumenului Macarie dreptul asupra moşiei Drăgoieşti pentru a lua dijmă din toate după obicei, iar oamenii de pe moşie să lucreze în zilele convenite cu egumenul sau să dea bani8. La 12 august 1775, Mănăstirea Voroneţ obţine recunoaşterea dreptului asupra terenului disputat cu Mănăstirea Moldoviţa în zona localităţilor Capu Codrului (Bucureşti) şi Berchişeşti. În disputa aceasta au fost aduşi ca martori: Pantelie Catargiu, Vasile Pescariu, Grigore Catargiu, Alexandru Catargiu, Dimitrie Coştiug, Dimitrie Şandru, Eutimii Matiaş, care mărturisesc că terenul aparţine mănăstirii conduse de egumenul Macarie9.

Problemele dintre mănăstirile Voroneţ şi Moldoviţa nu sunt rezolvate, deşi a fost din nou reconfirmată stăpânirea mănăstirii Voroneţ asupra terenului în litigiu. În cele din urmă, la 18 august 1776 se formează o nouă comisie compusă din Methodie, dichiu de Suceava, Ilie Cârste – fost mare şetrar şi von Schvelm, căpitan al Regimentului de garnizoană nr. 2 infanterie. Aceştia raportau generalului maior Spleny că Mănăstirea Moldoviţa este stăpâna deplină asupra moşiei Berchişeşti după ispisoacele lui Ştefan cel Mare şi propun să se anuleze hotărnicia făcută de egumenul Anania Savastian.10. La fel au existat conflicte între Mănăstirea Voroneţ şi cea din Humor pentru stabilirea hotarelor Balinţi şi Vorniceni. Domnitorul Constantin Moruzi, la jalba aceluiaşi egumen Macarie, poruncea la 16 iulie 1778 lui Toader Silion şi lui Sandu Ilie să facă cercetare la faţa locului, să vadă dacă egumenul de Humor a scos pietrele de hotar şi dacă sunt scoase să le pună la loc11. Acelaşi domnitor este receptiv la 2 octombrie 1778 la jalba egumenului şi a călugărilor de la Voroneţ, în care se arăta că le lipseşte pâine, că aceasta trebuie adusă de pe alte moşii ale ei, şi poruncea că Mănăstirea Voroneţ are voie să aducă în fiecare an câte 50 mierţe de grâu, de „păpuşoi”, de mălai şi de secară, fără a plăti câte 10 parale vamă pentru boii şi caii de la care12.

În timpul egumeniei lui Macarie, de la 24 iunie 1775 la 24 octombrie 1780, de pe moşiile Capu Codrului, Drăgoieşti, Ştulbicani, Slătioara, Gemenea, Frasin, poiana Molidului, poiana Ostrii, Bistriţa, Crucea, Holda, Balinţii de la Pitrăseni,

6 Ibidem, p. 421-422 7 V. Măzărean, op. cit., p. 2 - 6 8 Ibidem, p. 44 9 Ibidem, p. 31 - 34 10 D.T.D.S., p. 425 11 Ibidem, p. 429 12 Ibidem, p. 431

Grigore al III-lea Ghica [14]

Constantin Moruzi [15]

Isto

rie

Octombrie 2010 33Ghizdita şi Suflinţi, ţinutul Soroca, de pe braniştea şi munţii mănăstirii (Mestecănişul, Muncelul, Botăşul), din dijma fânului, din boieresc, arendă, vânzarea animalelor şi a vinului în cârciumi, Mănăstirea Voroneţ a avut un venit de 5477,5 lei.1. Egumenul Macarie a vândut la 4 noiembrie 1779 preotului Mihail venitul pe un an al moşiei Balinţi, care se învecinează spre Bacău cu Tătărăşenii, pentru 60 de lei2, iar la 23 aprilie 1780 vindea lui Toader Pisoschi, negustor din Botoşani, venitul moşiei Balinţi din ţinutul Dorohoi pe timp de 3 ani, cu câte 90 de lei pe an. Cumpărătorul avea dreptul „să ia dijma din fân şi din pâine”3.

O altă sursă de venit a fost arendarea către Marco, evreu din Suceava, şi lui Solomon din Gura Humorului a moşiei Ştiulbicani cu cătunele din jur, afară de Bucşoaia, pe timp de un an, cu 40 de lei împărăteşti şi să vândă 2 vase cu vin ale mănăstirii cu câte 45 parale împărăteşti vadra4.

După statisticele austriece, se constată în 1782 că venitul Mănăstirii Voroneţ era de 2742 florini şi 43,5 creiţari, pentru ca peste un an venitul scăzuse la 1810 florini şi 15 creiţari şi în natură la 2211 florini şi 22 creiţari5. Aceste venituri erau mult mai mici faţă de cele ale Mănăstirii Putna, care se cifrau la 6792 florini şi 361 creiţari, în timp ce Mănăstirea Humor avea venituri socotite la 1716 florini şi 191,2 creiţari6.

Cheltuielile Mănăstirii Vo-roneţ erau mult mai mari decât veniturile şi se cifrau la 2772 florini şi 435 creiţari în 1782 şi la 1886 florini şi 43 creiţari în 1783, fiind printre cele mai mici faţă de celelalte mă-năstiri, cu ex-cepţia Mănăstirii Humor – care avea cheltuieli în valoare de 1036 florini şi 22,5 creiţari în 1782 şi de 901 florini şi 21 creiţari în anul 1783.

În această perioadă se înfii-nţează de către

guvernatorul Enzenberg o Comisie Imperială Aulică pentru delimitarea proprietăţilor, fiind formată din ofiţeri ca: Metzger, Pitzelli, Harsani, precum şi grefierul J. F. Erggelet, tălmaciul Petru Aron, asesorul Alexandru Ilschi şi Ioan Calmuţchi. În faţa comisiei, între 1781 – 1782, s-au prezentat cu toate hrisoavele şi actele de danie şi de proprietate, egumenii şi împuterniciţii acestora, pentru inventarierea, delimitarea şi hotărnicirea moşiilor. Astfel, pe rând s-au prezentat trimişii mănăstirilor: Horodnic, Pătrăuţi, Ilişeşti, Voroneţ, reprezentanţii schiturilor Luca, Babin, Crisceatic şi Berejniţa, Broscăuţi, episcopia Rădăuţi, mănăstirilor Humor, Sfântul Ilie, Putna, Suceviţa, Dragomirna, Solca, Moldoviţa, apoi a schiturilor Sfântul

1 Ibidem, p. 423; un pol de leu = 20 parale = 0,5 lei 2 Ibidem, p. 437 3 Ibidem, p. 437 - 438 4 Ibidem, p. 459 5 I. Onciul, Fondul religionariu greco-ortodox al Bucovinei, substratul, formarea, dezvoltarea, administrarea şi starea lui de faţă, în „Candela”, nr.3/ 1890, Cernăuţi, p. 132 6 Ibidem, p. 132

Onufrie, Horecea, Voloca şi cel din Zamostea. La 28 decembrie 1781, egumenul Macarie se prezintă în

faţa comisiei imperiale de delimitare a proprietăţilor din Bucovina şi menţionează că Mănăstirea Voroneţ deţine satul Stulpicani; siliştea de dincolo de Cordon cu două sate Holda şi Crucea; satul Bucureşti; satul Drăgoieşti; siliştea Lucăceşti – din care jumătate se află dincolo de Cordon; 3 munţi (Mestecănişul, Petrişul şi Muncelul de la Strajă) obţinuţi prin schimb; siliştea Poiana în Gura Humorului; siliştea Balinţi, pe apa Başeului, din ţinutul Dorohoi; Ghizdita sau Hnilovode; Suhlinţi; siliştele Boteşti şi Căcăceni; 4 pogoane de vie la Crucea de Sus din ţinutul Putna. Egumenul declară că mănăstirea posedă cărţi, veşminte, odoare bisericeşti şi se află în litigiu cu Mănăstirea Moldoviţa pentru o bucată din Stulpicani (între Topliţa Rece şi pârâul Suha) şi o bucată de pământ dintre Berchişeşti şi Bucureşti. De asemenea, se afla în conflict cu soţia stolnicului Vasile Balş pentru 200 fălci din Drăgoieşti către Stupca, cu câmpulungenii care păşteau animalele pe moşia mănăstirii şi nu plăteau pentru acest fapt7.

Situaţia devine tot mai grea şi la 9 martie 1782 sosesc la Voroneţ comisarii imperiali care constată starea deplorabilă în care se găsea mănăstirea. Prin orice mijloace egumenul şi ieromonahul au încercat să înşele vigilenţa comisarilor. Egumenul Macarie a ascuns 104 oi, a dat răspunsuri care se contraziceau unele cu altele. La 17 martie 1782, sunt convocaţi

toţi cei 9 călugări, precum şi egumenul, şi sunt întrebaţi de averea mănăstirii. Comisia a încercat să-i facă să dea seamă despre veniturile, averea şi cheltuielile mănăstirii pe egumenul Macarie, ieromonahul Nifoc (Nihon) şi monahul Teodosie. Aceştia sunt puşi să jure, însă refuză, apoi se constată lipsa oilor. Egumenul Macarie este înlocuit şi trimis să se ducă la Moldoviţa8. Acesta reuşeşte să fugă peste obcină la Mănăstirea Slatina cu numeroase odoare din aur şi argint9.

Arhimandritul Venedict, împreună cu Iasaf, egumenul Mănăstirii Putna, Ghedeon, egumenul Mănăstirii Dragomirna, Antonie, egumenul Mănăstirii Humor, Dosoftei, egumen al Mănăstirii Sfântul Ilie, Inochentie, egumenul Mănăstirii Voroneţ, întruniţi la 13 noiembrie 1782 în sobor hotărăsc alegerea a 2 delegaţi care să fie trimişi la împărat pentru a cere „aşezări cu privileghii pentru mănăstiri după rânduiala canoanelor bisericii noastre şi după obiceiul pământului”10. Situaţia nu se schimbă, însăşi administraţia austriacă trece la

7 D.T.D.S., p. 447 – 448; „Candela. Foaie bisericească - literară”, nr. 12/ 1889, anul VII, decembrie, p. 806-809 8 I. Onciul, op. cit., în „Candela”, anul IX, nr. 2/ februarie 1890, p. 79 9 Ibidem, p. 80 10 D.T.D.S., p. 461

Chilia lui Daniil Sihastrul [16]

Mănăstirea Voroneţ. În fundal „Judecata de apoi”

Isto

rie

Lohanul nr. 14 34organizarea provinciei. La 19 iunie 1783 se creează oficial Fondul Religionar Greco-Oriental al Bucovinei. Acesta avea toate sursele de venit ale bisericilor, mănăstirilor şi schiturilor din episcopia Rădăuţi, precum şi proprietăţile acestora din toată Moldova.

La şedinţa Consistoriului din 6 martie 1784 au luat parte egumenii Inochentie de la Voroneţ, cel care l-a înlocuit pe Macarie, Iosafat de la Putna, Antonie de la Humor şi Antioh de la Suceviţa. Inochentie a protestat cu vehemenţă contra secularizării, fiind susţinut şi de ceilalţi egumeni. În cele din urmă şedinţa a fost suspendată până în ziua de 8 martie 1784. În această zi, egumenii au boicotat noua şedinţa a Consistoriului, Generalul Enzenberg nu a găsit pe nimeni cu care să discute. A doua zi, comandantul militar al Bucovinei a fost întâmpinat de 6 egumeni, printre care şi Ioachint de la Voroneţ, care au înaintat un protest în care cerea să părăsească Bucovina, să nu fie opriţi a lua odoarele, veşmintele sfintelor mănăstiri, precum şi animalele mănăstirilor (cai, boi, oi)1.

Situaţia se agravează. Drept represalii pentru această atitudine antihabsburgică, egumenii Inochentie de la Voroneţ şi Antonie de la Humor au fost expulzaţi peste graniţă, ca pedeapsă pentru purtarea necuviincioasă din şedinţa Consistoriului din 6 martie 1784, cei doi fiind înlocuiţi cu alţi egumeni mai potoliţi. În cele din urmă au fost desfiinţate 22 aşezăminte monahale, printre care şi cel de la Voroneţ, doar 3 mănăstiri (Putna, Dragomirna şi Suceviţa) au rămas însă cu o activitate considerabil redusă, fiecare din ele nu trebuia să aibă mai mult de 25 de călugări2.

În 20 aprilie 1785 Mănăstirea Voroneţ se desfiinţează, 5 călugări se duc la Schitul Mare din Galiţia iar al şaselea se pune la dispoziţia Consistoriului3. În afară de moşii, la mănăstire s-a găsit puţină avere, numai vite şi produse, deşi aceasta dispunea de întinse proprietăţi.

La Voroneţ se constituie o biserică parohială, iar în apropiere se înfiinţează o fabrică de porţelan, care a funcţionat pentru puţin timp. Averea mănăstirii trece în proprietatea statului austriac, apoi morile din Moldova sunt vândute – în 27 septembrie 1804 – alături de cele ale celorlalte mănăstiri bucovinene prin mijlocirea lui Teodor Mustaţă. Banii câştigaţi de pe aceste moşii au fost depuşi la Direcţiunea de finanţe din Lemberg, care conducea afacerile Fondului religios.

După desăvârşirea secularizării, parohia Voroneţ a fost dotată cu circa 20-40 iugăre4.

_____________________________

Surse imagini [G.F.]

1. © Sfânta Mănăstire Putna, http://stefancelmare.ro/Tablouri-votive-s6-ss22-c4.htm

2. Fotografie de Gabriel Todica. Sursa: Vikipedia 3. Muzeul Vasile Blendea,

http://www.muzee-dambovitene.ro/ro/vasile_blendea_sculptura.php

4.Wikipedia, http://ro.wikipedia.org/wiki/Fi%C8%99ier:Bogdan_III.jpg

5. Fotografie de Gabriel Todică. Sursa: Wikipedia, http://ro.wikipedia.org/wiki/Fi%C8%99ier:Petru_Rares.JPG

6. După Nicolae Iorga, Domni români după portrete şi fresce contemporane, Sibiu, 1930. Sursa: Wikipedia, http://upload.wikimedia.org/wikipedia/commons/8/83/065_-_Petru_Schiopul_si_fiul_sau.jpg

7. Ibidem. Sursa: Istoria Moldovei, http://www.istoria.md/articol/85/Miron_Barnovschi_Movil%C4%83,_domn_al_Moldovei

1 I. Nistor, Istoria Bucovinei, Ed. Humanitas, Bucureşti, 1991, p. 37 - 39 2 M. Iacobescu, op. cit., p. 195-196 3 I. Onciul, op. cit., în loc cit., nr. 4/ 1890 (aprilie 1890), p. 199 - 200 4 Aurel Morariu, Bucovina 1774 – 1914, Cernăuţi, 1914, p. 67

8. Fotografie de Mihai-Ian Nedelcu. Sursa: Portalul comunelor - Pagini comunale, http://www.comune.ro/files/voronet.jpg

9. Timbru de Simion Zamşa, 1999. Sursa: Poşta Moldovei, http://www.posta.md/en/filatelia/1999-10-16/484.html

10. Biblioteca "V. A. Urechia" Galaţi, http://www.bvau.ro/manifestari/2007/0823/domnitori/pages/08%20Mavrocordat%20G%20III%20523.html

11, 12, Sovereings Kingdoms & royal land, marks of Europe and the Americas, http://homepage.mac.com/crowns/r/avframe.html

13. După un album de Louis-Philippe. Gravură de Georg Friedrich Schmidt. Sursa: Château de Versailles - Banque d'images, http://www.banqueimages.crcv.fr/fullscreenimage.aspx?rank=1&numero=INV.GRAV.LP+69.8.1#

14. Wikipedia, http://ro.wikipedia.org/wiki/Fi%C8%99ier:Grigore_III_Ghica,_Prince_of_Moldavia_and_Wallachia.jpg

15. Wikipedia, http://ro.wikipedia.org/wiki/Fi%C8%99ier:Constantin_Moruzi.jpg

16. Blogul lui Vasile Călin Drăgan, http://calindragan.wordpress.com/2009/12/18/18-decembrie-viata-sfantului-daniil-sihastrul/

_____________________________

Glosar [G.F.] angara, angherie - 1. dare în bani sau în natură peste cele

legiuite; biruri şi angarale; 2. muncă fără plată sau transport în folosul statului. [gr. mod. ANGARIA, de unde şi forma moldovenească angàrie].

bejenar - fugar, emigrant: un bejenar vrea să intre argat la mine Alexandri. [slav. BEJENŬ, fugar].

branişte - pădure cu tufiş des; branişte numai de o tufă nu se face niciodată PANN [slav. BRANITI, a opri (deci pădure oprită de tăiat)].

catrinţă - şorţ de lână ce poartă ţărăncile în loc de rochie, fotă dublă, în ştergar şi'n catrinţă merge o sprintenă română ALEXANDRI. [ung. KATRINCA].

caturg, catur - arbore tânăr. ciuboti - (în Moldova medievală) taxă percepută de

slujitorii domneşti de la împricinaţi pentru uzura încălţămintei, în legătură cu deplasarea lor până la aceştia acasă. [ucr. ŢOBOTY].

coşer - mold. pătul de uscat sau de conservat fructe, porumb.

cuniţă - soi de văcărit scornit de Grigore Ghica, domnul Moldovei (1748). [slav. KONIŢA, iapă].

desetină - mold. zeciuiala stupilor sau a mascurilor (porc castrat şi pus la îngrăşat), ceea ce în Muntenia se numea dijmărit. [bulg. DESETINA].

deşugubină - 1. în vechiul drept românesc: crimă sau păcat mortal (omor, tâlhărie, adulter) ce trăgea după sine pierderea sufletului; 2. amendă plătită de un sat pentru o astfel de faptă petrecută pe teritoriul său. [slav. DEŞEGUBINA].

diac - 1. odinioară, scriitor de cancelarie, logofăt: dieci de vistierie; 2. azi, cântăreţ la biserică: la uşa bisericii unde cântă diecii FOLCLOR. [slav. DIAKU, diacon, de unde logofăt, ecleziaştii fiind unicii reprezentanţi ai culturii în vremurile trecute.].

dichiu - economul unei mănăstiri: peste câţiva ani pot s'ajung dichiu la vr'un mitoc CREANGĂ. [greacă].

dveră - uşa iconostasului: popa blagoslovi prin din mijlocul dverei. [slav. DVERĬ].

epitrahil - patrafir, veşmânt preoţesc atârnat de gât [slav. PATRAHILŬ (lit. de gât, de unde şi forma bisericească epitrahil)].

falce - măsură veche de suprafaţă de 2880 stânjeni pătraţi, aproximativ 1,5 ha (pentru Moldova 1 st.p.=14,32 m2). [lat. FALCEM, coasă; lit. cantitate cosită]. Is

tori

e

Octombrie 2010 35gloabă - 1. amendă: tata a dat gloabă pentru mine

Creangă. 2. cal prost, mârţoagă: mânând în pas alene gloabele lor de căluşei ODOBESCU. [slav. globa, amendă; sensul 2 provine de acolo că amenzile în vechime se plăteau în bani sau cu vite, cai; de la cal de amendă la cal prost nu-i decât un pas].

globnic - perceptor, strângător de amenzi. goştină - dare pe oi şi pe porci din partea negustorilor

străini scoasă pentru întâia oară de Mihnea Vodă (1576 – 1593). [cf. pol. GOŞTINA, ospeţie, oarecum dare pentru adăpostirea vitelor străine].

grobnic - cavou, criptă. grumaz - partea posterioară a gâtului. iliş - dare extraordinară. [ung. ÉLÉŞ, proviziune]. ipisoc - hrisov, document vechi. [rus. SPISOK]. ispravnic - 1. dregător care avea în răspunderea sa

îndeplinirea poruncilor domneşti. 2. conducător al unui judeţ sau ţinut, prefect. [slav. ISPARVNǏCŬ].

iugăr - unitate de măsură pentru suprafeţe agrare folosită în Transilvania egală cu 0,5775 de hectare. [lat. JUGERUM].

jitnicer - dregător care avea grijă de magaziile cu grâne ale curţii domneşti (jitniţă, magazie pentru păstrarea cerealelor; grânar; hambar).

medelnicer - 1. cel ce turna (la sărbători sau solemnităţile domneşti) apă pentru spălatul mâinilor; 2. rang de boierie: ce întâmplare te aduce la mine arhon medelnicere? FILIMON. [slav. MEDENIŢA, lighean].

merţă - măsură de capacitate de 10 baniţe (o baniţă ~ 10 ÷ 20 l, în funcţie de perioadă). [sloven MĬERIŢA, din slav. MĬERA, măsură].

naracliţă, naracviţă - mânecar bisericesc ornat. păpuşoi, - ştiuleţi sau boabe de porumb. pocrovete, procovăţ - pânză folosită pentru acoperirea

unor obiecte de cult în religia creştină. [slav. POKROVĬCI]. poias - brâu cu care se încingeau preoţii ortodocşi peste

stihar, în timpul oficierii serviciului religios: un poias de argint. poslujnic - 1. servitor boieresc sau mănăstiresc scutit de

dări; 2. servitor în genere: poslujnici împărăteşti. [bulg. POSLUŞNIC, slugă la o mănăstire].

potcap - acoperământ de cap, în formă de cilindru, ce poartă preoţii şi călugării.

potronic - monedă veche polonă în valoare de 10 bani. [pol. POLTORA, monedă de un crăiţar şi jumătate].

sămile selişte, silişte - vatra satului, loc unde a fost cândva un sat:

drumul să'l lăsăm în siliştea înaltă. [slav. SELĬŞTE, locuinţă]. stâlpi, a stâlpi - a fixa hotarele unei proprietăţi prin

baterea unor stâlpi. stog - claie de grâu sau fân. sulgiu - dare pe laptele vacilor: sulgiul pe vaci, goştina pe

oi, desetina pe stupi. şetrar, şătrar - 1. od. înalt demnitar care purta grijă de

şatrele sau corturile în timp de război, iar în campanie mai era şi inspectorul artileriei şi cartier-maistru; 2. mai târziu, rang de boiernaş: la ziua mea am să te fac şătrar Filimon; 3. inspector de ţigani.

stihare - veşmânt lung şi larg pe care îl poartă preoţii în timpul serviciului religios. [ngr. STIHÁRION, veşmânt de cântat stihurile].

şugubină - 1. v. deşugubină; 2. amendă pentru o crimă: pentru această vină a lor le-au luat Pătraşcu Vodă trei şugubini BĂLCESCU. [v. deşugubină; Silaba iniţială a căzut prin confuziune cu prep. de].

taler - veche monedă austriacă de argint. vadră - măsură de capacitate pentru lichide în valoare de

10 ocale (15 sau 13 litri). vataman - sătean fruntaş, ajutor de primar într-un sat.

[rut. VATAMANŬ, căpitan]. vădrărit - dare pe vedrele de vin. vătaf - 1. cioban care păzeşte stâna: cu nouă ciobani şi cu

vătaful zece FOLCLOR; 2. mai mare peste: unde nu este pisică, şoarecii vătaf ridică PANN; 3. îngrijitor de curte domnească sau de moşie boierească: împăratul avea un vătaf de curte FOLCLOR. 4. inspector de ţigani (vătaful) veni cu gâbaciul îndată şi-i goni pe toţi la cort PANN; conducătorul celor ce pregătesc festivităţile unei nunţi ţărăneşti; 6. sensuri arhaice: a) căpitan peste 500 de oşteni (numit mai apoi ceauş): vătaf de aprozi, de vânători BĂLCESCU; b) subprefect de plai (în opoziţie cu zapciu): vătaşii plaiurilor şi zapcii plăşilor. [turc. vattas, cioban; variantele vătaf, vătah, vătav, vătaş, vătaj sunt deduse din pl. vătaşi; termen primitiv, pastoral, sinonim cu baciu, apoi, generalizat pentru căpetenie în genere (şi în special militară)].

zaplaz - uluci: aceiaşi pomi crengi întind peste zaplaz EMINESCU. [rut. ZAPLAZ].

zlot - florin de aur: zlot unguresc, zlot venetic; 2. monedă veche de argin în valoare de 30 de parale: adă-mi vin de un zlot PANN. [pol. ZLOTY (din zloto, aur].

S-au folosit:

– „Dicţionar universal al limbei române” de Lazăr Şaineanu; – „Dicţionarul explicativ al limbii române”; – Dex olnline (http://dexonline.ro); – Alte surse.

Mănăstirea Voroneţ

Adam lucrând pământul Judecata de Apoi Isto

rie

Lohanul nr. 14 36

Sate şi prisăci dăruite în braniştea domnească de la Bohotin

în secolul XV Ciubotaru Iulian-Marcel – Paris Student, specializarea istorie, Faculté de Lettres, Langue et Sciences humaines, Universitatea din Angers, Franţa.

n capitol interesant din istoria stăpânirii funciare în Moldova medievală îl reprezintă fără îndoială şi situaţia satelor şi prisăcilor care făceau parte din

braniştea domnească. Aşa cum este bine cunoscut în istoriografie, domeniile proprii ale domnilor, folosite în principal pentru vânătoare, reprezentau braniştele domneşti. Acestea aparţineau exclusiv domnului şi puteau fi utilizate de el după bunul său plac. Totodată prin branişte domnească se înţelege „un loc cu pădure rară, acoperit cu vegetaţie ierboasă“1. Această sumară definiţie este valabilă doar în cazul Moldovei. În Ţara Românească braniştea reprezenta în general o baltă2. Excepţia de la această regulă apare în documente doar o singură dată, în timpul lui Radu cel Mare, făcând referire la un teren din sud-vestul Piteştiului3. Dicţionarul explicativ al limbii române ne oferă informaţia potrivit căreia „braniştea este o moşie domnească, folosită ca păşune şi fâneaţă”4. De reţinut că în ambele ţări române braniştea domnească nu era singurul domeniu privat al domnului. Heleşteiele, iazurile, lacurile, iezerele, morile sau chiar unele oraşe, făceau parte din domeniul domnesc.

Fiind domeniu strict personal al domnului, în care boierii nu se puteau implica administrativ sau din alte puncte de vedere, de anumite părţi din braniştea domnească beneficiau persoanele sau instituţiile care erau în raporturi cordiale cu domnul. Numai după procedura legală de dăruire sau întărire a unei părţi din branişte, beneficiarul putea folosi terenul cu cele existente pe el în diverse scopuri. Originea

1 C. Bazgan, O. Bazgan, Judeţul Iaşi-istorie şi retrologie agrară. vol. I, Pomicultură şi creşterea animalelor, Editura Terra Nostra, Iaşi, 2005, p. 192. Pentru multiplele semnificaţii ale acestui cuvânt vezi Ovid Sachelarie şi Nicolae Stoicescu (coordonatori ), Instituţii feudale din Ţările Române. Dicţionar, Editura Academiei Republicii Socialiste România, Bucureşti, 1988, p. 56. 2 Ion Donat, Domeniul domnesc în Ţara Românescă (secolele XIV-XVI), ediţie îngrijită de Gheorghe Lazăr, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 1996, p. 7. 3 Ibidem, p. 38. 4 Ion Coteanu, Luiza Seche, Mircea Seche, Dicţionarul explicativ al limbii române, ediţia a II-a, Editura Univers Enciclopedic, Bucureşti, 1998, p. 110.

termenului branişte pare să fie în limba slavonă, fiind un derivat al verbului „a opri”, însemnând opritură adică rezervă5. Potrivit dicţionarului citat originea termenului este în limba bulgară, fiind în strânsă legătură cu branište6.

Braniştea domnească de la Bohotin, despre care voi vorbi în continuare, este singura de acest fel amintită în documentele secolului XV. Ea era situată în sud-estul actualului judeţ Iaşi iar din documentele vremii deducem că din ea făceau parte localităţile situate pe râurile Bohotin şi Cozia7, precum şi pe pârâurile Covasna, Tătarca şi Comarna, afluenţi ai Jijiei. Pentru a ne forma o imagine mai completă despre braniştea de la Bohotin este necesar de adăugat că aceasta se întindea de la Ungheni până în dreptul localităţii Grozeşti de azi8.

Din punct de vedere geografic această zonă este situată la răspântia dintre câmpie şi podiş de altitudine joasă. Înainte de a fi transformată în branişte domnească, această zonă este amintită sporadic, mai ales în ceea ce priveşte prisăcile şi mănăstirea de la Bohotin. Oricum centrul zonei împădurite şi deluroase de la confluenţa Jijiei cu Prutul, care va deveni branişte domnească, este Bohotinul, cu mănăstirea omonimă.

Acest fapt este întărit, aşa cum vom vedea, de raportarea geografică a prisăcilor sau localităţilor aflate pe râurile pomenite mai sus la apelativul Bohotin.

Braniştea domnească de la Bohotin apare sub acestă

5 Radu Rosetti, Cronica Bohotinului, extras din Analele Academiei Române, seria II-tom XXVIII. Memoriile secţiunii istorice, Bucureşti, Institutul de Arte Grafice „Carol Göbl”, 1905, pp. 4-5. Autorul este primul şi totodată singurul în istoriografia noastră care încearcă o tratare monografică a braniştii de la Bohotin, chiar dacă accentul său cade asupra secolelor XVIII-XIX. În ceea ce priveşte perioada care mă interesează, informaţiile pe care lucrarea le oferă sunt puţine şi de cele mai multe ori incomplete. Tot Radu Rosetti este cel care se întreabă dacă nu cumva braniştea de la Bohotin s-ar fi întins şi peste Prut. Deşi nu dă un răspuns la această întrebare, pe motiv că nu cunoaşte geografic zona, problema ridicată este interesantă şi merită atenţia cuvenită pe viitor. 6 Ion Coteanu, Luiza Seche, Mircea Seche, op. cit. , p. 110. 7 R. Rosetti, op. cit. , p. 5. 8 Ibidem.

U

Harta zonei comunei Răducăneni din prezent [a]

Isto

rie

Octombrie 2010 37

denumire pentru prima dată în ianuarie 1453, când Alexandru Voievod întăreşte mănăstirii Moldoviţa, printre altele, o prisacă pe Tătarca, situată „în braniştea noastră, la Bohotin“1. De la această dată braniştea este constant amintită în documente. Referitor la aceste numiri voi aminti de ele la locul potrivit.

Primul stăpânitor atestat documentar din acestă zonă nu este o persoană de rang înalt, aşa cum am fi înclinaţi să credem, ci o mănăstire. Nu intâmplător, aceasta este cea mai cunoscută mănăstire din Moldova, atât în epocă cât şi mai târziu. Este vorba despre principala ctitorie a lui Alexandru cel Bun, Bistriţa.

De altfel, în timpul domniei acestuia (1400-1432), este atestată şi mănăstirea Bohotin, situată probabil în apropierea satului existent astăzi cu acelaşi nume. La 6 ianuarie 1411 Alexandru cel Bun a decis în ceea ce priveşte autoritatea mănăstirii Bistriţa ca „mănăstirea de la Bohotin va asculta de această mănăstire“2. Tot acum satele Miticăuţi şi Braşăuţi sunt dăruite alături de alte bunuri necropolei domnului. Referitor la mănăstirea Bohotin, care mai apoi va face parte din braniştea cu acelaşi nume, unii istorici au considerat-o ca fiind una dintre cele mai vechi construcţii bisericeşti din Moldova3. Nu putem

1 Documenta Romaniae Historica (în continuare se va cita DRH), A, Moldova, vol. I, (1384-1448), întocmit de Constantin Cihodaru, Ioan Caproşu şi Leon Şimanschi, Bucureşti, Editura Academiei Republicii Socialiste România, 1975, p. 30, nr. 24. 2 Ibidem, p. 42, nr. 29. 3 N. Grigoraş, I. Caproşu, Biserici şi mănăstiri vechi din Moldova până la mijlocul secolului al XV-lea, ediţia a doua, revăzută, Editura Meridiane, Bucureşti, 1971, p. 64.

şti cum arăta acest aşezământ religios4. Nu ştim cine erau ctitorii ei. Cel mai probabil biserica mănăstirii era construită din lemn, ceea ce a făcut ca în scurt timp să-şi piardă din însemnătate, din moment ce mai bine de patru decenii nu mai apare în actele emise de cancelaria domnească. Oricum, din faptul că această mănăstire este subordonată alteia, înţelegem că nu era un aşezământ de prim rang. Acest fapt rezultă şi din statutul mănăstirilor „domneşti”, care nu puteau fi vândute sau cumpărate, spre deosebire de mănăstirile mici, care a-veau mai puţine imunităţi5, cum este cazul şi ce-lei de la Boho-tin6.

Următoarea atestare a mănăstii Boho-tin, totodată şi ultima7, se face în timpul lui Ştefan cel Mare. Acest fapt este do-vedit de exis-tenţa documen-tului din 15 septembrie 1462. Marele domn întăreşte aceleiaşi mă-năstiri, Bistriţa, toate satele, mănăstirile, morile, prisă-cile, iezerele,

4 Atunci când unii autori au făcut trimiteri la ruinele acestei mănăstiri (vezi N. Stoicescu, Repertoriul bibliografic al localităţilor şi monumentelor medievale din Moldova, Direcţia patrimoniului cultural naţional. Biblioteca monumentelor istorice din România, Bucureşti, 1974, p. 148), bazându-se pe textul lui George Ioan Lahovary, din Marele dicţionar geografic al României, alcătuit şi prelucrat după dicţionarele parţiale pe judeţe, vol. I, Bucureşti, 1898, p. 507, au făcut o confuzie, pentru că din lectura atentă a textului reiese clar că nu este vorba despre vechea mănăstire, ci despre o biserică aflată în incinta celei noi din Bohotin, a cărei construcţie nu a mai fost finalizată şi care datează de circa şaptezeci de ani. 5 Tit Simendrea, Mănăstiri vândute şi dăruite în secolul al XV-lea în Moldova, în Biserica Ortodoxă Română, anul LXVII, nr. 1-2, ianuarie-februarie, 1949, pp. 65-66. 6 Flavius Solomon, Politică şi confesiune la început de Ev Mediu moldovenesc, Editura Universităţii „Al. I. Cuza”, Iaşi, 2004, p. 155. 7 Cu privire la momentul dispariţiei acestei mănăstiri a fost emisă ipoteza potrivit căreia aceasta a dispărut în secolul XIX, odată cu secularizarea averilor mănăstireşti (vezi Marcu-Marian Petcu, ieromonah, Mănăstiri şi schituri din Moldova, astăzi dispărute, carte tipărită cu binecuvântarea Înalt Prea Sfinţitului Pimen, Arhiepiscop al Sucevei şi Rădăuţilor; cu o prefaţă realizată de Ioan Moldoveanu, Bucureşti, Editura Bibliotecii Naţionale a României, 2010, p. 54-55); acelaşi autor însă militează tot în aceeaşi lucrare pentru anul 1830 drept an al desfiinţării mănăstirii în cauză (p. 440); pentru localizarea acestei mănăstiri vezi harta corespunzătoare judeţului Iaşi, din Atlasul istoric al mănăstirilor şi schiturilor ortodoxe din România. Secolele XI-XXI, apărut cu binecuvântarea Înalt Prea Sfinţitului Pimen, Arhiepiscop al Sucevei şi Rădăuţilor, Biblioreca Naţională a României, Bucureşti, 2010.

Mănăstirea Moldoviţa [b]

Panorama Mănăstirii Neamţ de Gheorghe Şiller (c. 1850) [c]

Alexandru cel Bun, frescă de la

mănăstirea Suceviţa [d]

Isto

rie

Lohanul nr. 14 38gârlele, robii ţigani, tătari sau bulgari pe care aceasta îi deţinea. Referitor la mănăstirea care mă interesează este specificat limpede: „întărim mănăstirea noastră de la Piatra lui Crăciun, unde este hramul preasfintei născătoarei de Dumnezeu şi pururea fecioară Maria… (cu) mănăstirea de la Bohotin, şi cu moara, şi prisaca Cozia, de la Bohotin“1. La sfârşitul secolului XV şi începutul celui următor, localitatea Bohotin apare des în actele oficiale, fără însă a aminti şi despre mănăstirea cu acelaşi nume.

Aceleiaşi mănăstiri Bistriţa, Alexandru cel Bun, îi dăruieşte la 6 februarie 1431, venitul vămii de la Tazlău şi patru prisăci. Una dintre ele este „la Bohotin, pe Cozia, şi alta este la obârşia Tarnaucăi, şi a treia pe Itchil şi a patra la gura Botnei“2. Această prisacă este fără îndoială aceeaşi cu cea pe care Ştefan cel Mare o va dărui mai târziu şi pe care am amintit-o mai sus. Documentul din februarie 1431 mai prevede şi alte privilegii acordate tot Bistriţei. În actul emis în ultimul an de domnie al lui Alexandru cel Bun, prisaca despre care se vorbeşte este situată pe pârâul Cozia. Cel mai probabil satul cu acelaşi nume exista în această perioadă, deşi nu apare atestat decât 23 de ani mai târziu, la 1 ianuarie 14543. După opiniile unor istorici, prima atestare a satului Cozia ar data din anul 1421, când Alexandru cel Bun se întâlneşte cu Guillebert de Lannoy, ambasador al regelui Franţei Carol al VI-lea, însoţit de mai multe călăuze, primite de la marele duce Vitold al Lituaniei. În memoriile sale4, acesta relatează întâlnirea cu domnul moldovean la un sat al său numit Cozial („ung sien village nommé Cozial”5). Dacă admitem că cele două nume reprezintă o singură localitate, atunci braniştea exista încă din această perioadă, din moment ce satul este amintit ca fiind al domnului. Oricum, faptul că Alexandru cel Bun era la vânătoare în această zonă, nu face decât să întărească ideea de sinonimie dintre numele localităţilor amintite, ştiut fiind că vânătoarea se organiza în braniştea domnească6. În actul emis la 1 ianuarie

1 DRH, A, Moldova, vol. II, (1449-1486), volum întocmit de Leon Şimanschi în colaborare cu Georgeta Ignat şi Dumitru Agache, Bucureşti, Editura Academiei Republicii Socialiste România, 1976, p. 153, nr. 107. 2 Ibidem, vol. I, p. 150, nr. 101. 3 Ibidem, vol. II, p. 55, nr. 39. 4 Acestea au fost publicate pentru prima oară în limba română de către Bogdan Petriceicu Hasdeu în Arhiva istorică a României. Collecţiune critică de documente asupra trecutului românu începând dela timpii cei mai depărtaţi şi pone la annulu 1800, tom I, partea I, Bucuresci, Imprimeria Statului, 1865, pp. 129-130. Ulterior au fost reluate şi analizate şi de alţi istorici. Ultima lor editare s-a realizat o dată cu iniţierea colecţiei Călători străini despre Ţările Române, vol. I, îngrijit de Maria Holban, Bucureşti, 1968, pp. 49-52. 5 Călători străini, vol. I, p. 50. 6 Bogdan Petriceicu Hasdeu într-o notă din op. cit., p. 129, este primul în istoriografia noastră care se opreşte asupra identificării satului Cozial. Acest lucru este firesc din moment ce tot el este cel care, după cum am precizat deja, publică pentru prima dată memoriile lui Guillebert de Lannoy. Istoricul român crede că Bohotinul de azi este identic cu localitatea Cozial din memoriile călătorului francez, pentru că satul Bohotin este situat pe râul Cozia. Plecând de la această din urmă precizare eronată, Radu Rosetti în op. cit., p. 1, respinge ideea conform căreia denumirea Cozial ar desemna unul din satele Bohotin sau Cozia. Înteresantă este opinia lui Nicolae Iorga în ceea ce priveşte identificarea localităţii Cozial din memoriile călătorului francez. Făcând abstracţie de precizarea „ung sien village”, acesta crede că întâlnirea dintre domnul moldovean şi trimisul regelui Franţei ar fi avut loc la Suceava! Prin urmare, Iorga este de părere că Suceava egal Cozial (vezi N. Iorga, Istoria românilor prin călători, vol. I, ediţie îngrijită, studiu introductiv şi note de Adrian Anghelescu, Editura Eminescu, Bucureşti, 1981, pp. 87-88). Această opinie nu a fost luată în serios de istoricii care s-au ocupat mai apoi de această identificare. Tot în

1454 se prevede că Alexandru voievod dăruieşte mănăstirii Neamţ o prisacă „din braniştea noastră de la Bohotin, şi anume, de la drumul care merge către Noureţu, Covasna, cu toate obârşiile ei, iar prisaca să fie de la marginea Coziei către Dealul cel Mare şi să-şi aşeze oameni, cât vor putea să aşeze pe acea prisacă“7. Acum domnul interzice brăniştenilor să ia desetină de la oamenii care se vor aşeza acolo.

Unul din privilegiaţii care au beneficiat de o parte din braniştea domnească de la Bohotin a fost Duma Micaci. La 29 august 1455, într-un document emis la Suceava, Petru Aron dăruieşte acestuia un loc pustiu din amintita branişte „anume pe pârâul Coziia, lângă prisaca mănăstirii, ca să-şi întemeieze sat, la capătul piscului“. Cel mai probabil prisaca despre care vorbeşte uricul este cea aparţinând mănăstirii Bistriţa. Acest sat care urma să fie întemeiat, ar putea fi localizat în partea de jos a pârâului Cozia8.

În perioada la care mă refer nu existau încă satele Costuleni, de la gura Covasnei, Hiliţa, din comuna Costuleni de azi sau Răducăneni, deşi locul unde aveau să fie întemeiate făcea parte din braniştea domnească. Acelaşi lucru se poate spune şi despre Isaiia sau despre Osoi. Exista însă un sat localizat în apropierea Cos-tuleniului de azi, numit Noureşti sau Noureţu. Despre el am amintit ceva mai sus, când am făcut referire la documentul din 1 ianuarie1454. Treisprezece ani mai târziu, la 11 septembrie 1467, Noureşti este din nou amintit în documente. De această dată, Ştefan cel Mare întăreşte mănăs-tirii Humor un loc unde aceasta să-şi întemeieze o prisacă, loc situat mai sus de Noureşti, sub Bohotin, dăruit domnului de Iurie Şerbici, mama acestuia Fedca, şi sora sa Anuşca9. Este interesant cum un loc dăruit lui Iurie Şerbici probabil tot de Ştefan cel Mare sau de unul din înaintaşii lui, ajunge din nou în stăpânirea domnului, pentru ca acesta să-l dăruiască unei mănăstiri. În realitate, intervenţia domnului este mai mult formală, el fiind un intermediar între familia Şerbici sau Şerbescu şi mănăstirea

perioada interbelică, Constantin C. Giurescu se pronunţă în această problemă, militând pentru punerea unui semn de egalitate între cele două toponime, Cozial şi Cozia ( a se vedea articolul autorului Întâlnirea lui Guillebert de Lannoy cu Alexandru cel Bun, în Revista istorică română, IV, 1934, p. 286-287). Discuţii despre această întâlnire se află şi la Preot Anton Popescu, Restaurarea şi redeschiderea Bisericii Catedrale a Sfintei Episcopii, în Anuarul Eparhiei Huşilor pe anul 1935, Huşi, Atelierele Zanet Corlăteanu, p. 7; pe aceeaşi temă vezi comentariile Mariei Holban, în Călători străini, vol. I, p. 61. 7 DRH, A, vol. II, p. 55, nr. 39. 8 C. Bazgan, O. Bazgan, op. cit., p. 198. 9 DRH, A, vol. II, p. 216, nr. 148.

Petru Aron [e]

Isto

rie

Octombrie 2010 39Humor. Aici intervine dreptul de „dominium eminens” al domnului, adică acesta exercita o stăpânire suprapusă tuturor celorlalte stăpâniri particulare1. Totodată documentul citat consemnează: „deci noi, văzând bunăvoinţa şi dania lor pentru sufletul lor şi noi, de asemenea am dat acest loc de prisacă mai înainte spus, să fie acestei mănăstiri de la Homor, de la noi, uric, neclintit niciodată, în vecii vecilor“2. Nu cunoaştem perioada cât a stat în proprietatea lui Iurie Şerbescu această zonă din braniştea domnească. Ştim doar că stăpânirea lui asupra acesteia încetează la 11 septembrie 1467. Aşadar, un alt stăpânitor în secolul XV în branişte a fost Iurie Şerbescu, boier pe care Ştefan cel Mare în numea „cel credincios“3. El este pomenit şi în actul din 25 aprilie 1475, când Ştefan cel Mare întăreşte aceleiaşi mănăstiri Humor câteva sate, un munte şi prisaca Zlătăroaia, dăruită mănăstirii în cauză de Iurie Şerbescu şi mama sa. Despre Zlătăroaia aflăm că era situată „sub Bohotin“4. Iurie Şerbescu mai apare în documente la 14 octombrie 1489 când vinde domnului împreună cu Petru Grigorescu jumătate din satul Grigoreşti5, la 12 martie 1490, când cumpără şi primeşte întărire pentru satul Tominţi, pe Sireţel6, iar documentul din 17 august 1483 aminteşte de Iurie Şerbescu în contextul în care fii săi alături de alte rude vând logofătului Ioan Tăutu seliştea Leucăuţi cu tot cu prisaca Vrabia, alături de poienile acesteia din urmă7.

Pârâul Tătarca cu prisăcile existente pe cursul său, a făcut, după cum am enunţat anterior, parte din braniştea de la Bohotin. Dacă astăzi pe acest pârâu sunt situate localităţile Goruni şi Osoi, una la izvorul şi alta la gura de vărsare a acestuia, în secolul XV aceste sate nu existau. Sunt menţionate două prisăci pe locurile amintite. Despre prima vorbeşte deja citatul act din ianuarie 1453, când mănăstirea Moldoviţa devine proprietara ei, numai după ce însă „pan Coste Orîş, de bunăvoia sa....a dat prisaca sa, care este în braniştea noastră de la Bohotin, la izvor pe Tătarca, şi a dat-o mănăstirii noastre de la Moldoviţa“8. Coste Orîş este potrivit documentelor, primul stăpânitor în braniştea de la Bohotin. Despre acesta ştim că a făcut parte din sfatul domnesc al lui Alexandru voievod, Petru voievod şi Ştefan cel Mare. Să nu uităm că precedenţii stăpânitori (mănăs-tirile Bistriţa şi Neamţ) deţineau terenuri şi prisăci într-o zonă care nu era amintită ca fiind branişte domnească, ci simplu, Bohotin. În ceea ce priveşte cea de-a doua prisacă de pe Tătar-ca, aceasta este amintită încă din 23 februarie 1438. Acum, Ilie voievod dăruieşte mănăstirii Neamţ pe lângă satul Seucăuţi, de la gura Cracăului şi „o prisacă la gura Tatarcăi şi moara de la gura Jejiei“9. Aşadar, când în 1454 Alexandru voievod întăreşte aceleiaşi mănăstiri prisaca de la Covasna, se pare că domnul avea un precedent în ceea ce priveşte daniile către mănăstirea Neamţ din această zonă, în persoana lui Ilie voievod, înaintaşul său.

Referitor la prisaca de la gura Tătarcei, cel mai probabil aceeaşi cu cea din 1438, ea este amintită la 30 septembrie 1503, dată la care Ştefan cel Mare întăreşte mănăstirii Neamţ anumite sate, dar şi „o prisacă în braniştea noastră de la Bohotin, la gura Tătarcei“10.

Alexandru voievod zis şi Alexandru al II-lea întăreşte pe 26 ianuarie 1453 mănăstirii Probota vechiul obroc anual; tot acum dăruieşte aceleiaşi mănăstiri „o prisacă în braniştea

1 Ioan Ciută, Apicultura în Moldova feudal. Străveche îndeletnicire românească, Editura Diacon Coresi, 1994, p. 52. 2 DRH, A, vol. II, p. 216, nr. 148. 3 Ibidem, p. 215. 4 Ibidem, p. 304, nr. 201. 5 Ibidem, vol. III (1487-1504), întocmit de Constantin Cihodaru, Ioan Caproşu şi Nicolae Ciocan, Bucureşti, Editura Academiei Republicii Socialiste România, 1980, p. 104, nr. 54. 6 Ibidem, p. 128, nr. 69. 7 Ibidem,vol. II, p. 383, nr. 251. 8Ibidem, p. 30, nr. 24. 9 Ibidem, vol. I, p. 255, nr. 180. 10 Ibidem, vol. III, p. 522, nr. 293.

noastră, la Bohotin, anume a lui Bozea“11. Pe locul acesteia va fi mai târziu un sat cu numele de Buzeni, care între timp va dispărea12. Observăm astfel, că până la el, Alexandru voievod este domnul din a cărui cancelarie s-au emis cele mai multe acte privitoare la zona care ne interesează. În ordine cronologică el întăreşte Moldoviţei prisaca lui Coste Orîş, apoi dăruieşte Probotei prisaca lui Bozea, pentru ca în ultimul act emis privitor la braniştea domnească să dăruiască mănăstirii Neamţ prisaca Covasna, toate acestea într-un decurs de un an de zile (ianuarie 1453-1 ianuarie 1454).

Prisaca Comarna, situată pe valea pârâului cu acelaşi nume este atestată pentru prima dată la 16 martie 149013, când Ştefan cel Mare dăruieşte mănăstirii Putna satul Clicicăuţi şi prisaca Comarna. Referitor la această danie din urmă, actul precizează următoarele: „a venit, înaintea noastră şi a boierilor noştri, rugătorul nostru, chir popa Anastasie, egumen al sfintei mănăstiri Moldoviţa (unde este hramul Bunăvestirea preacuratei Născătoarei de Dumnezeu), şi cu toţi fraţii întru Hristos, care locuiesc în această mănăstire şi s-au înţeles cu domnia noastră de bunăvoia lor şi au dat domniei noastre uricul mănăstirii Moldoviţa pentru o prisacă, anume Comarna, la Bohotin. Iar domnia noastră am dat sfintei mănăstiri a noastre Moldoviţa pentru această prisacă Comarna 5 fălci de vie în dealul Hârlăului şi de la Toader din Hârlău, de la Ioan Despot din Bosancea, de la Dumitru Rău din Hârlău, şi de Ion fiul lui Răcilă de la Miletin, pentru 260 de zloţi tătărăşti; şi le-am plătit

totul cu bani gata“14. Acest act precizează nu doar prima atestare a prisăcii Comarna, ci schimbarea stăpânitorului asupra ei. Astfel stăpânirea mănăstirii Moldoviţa este înlocuită cu cea a mănăstirii Putna. Când a intrat Moldoviţa în posesia prisăcii Comarna nu se cunoaşte. Ştim doar că domeniul mănăstiresc nu-şi putea înlocui stăpânitorul cu un altul decât prin carte domnească, în acest caz nepăstrată.

Următoarea apariţie documentară a prisăcii Comarna este de la 2 februarie 150315. Acum Ştefan cel Mare întăreşte Putnei toate moşiile şi bunurile sale, printre care şi prisaca „de la Comarna“16. Existenţa prisăcilor dovedeşte că zona era plină de păduri, o parte din ele existente şi azi17. Referitor la prisaca Comarna, se observă că nu este menţionat satul cu acelaşi nume existent astăzi18. Acelaşi lucru se poate spune şi despre

11 Ibidem, vol. II, p. 34, nr. 26. 12 C. Bazgan, O. Bazgan, op. cit. , p. 197. 13 DRH, A, vol. III, p. 146, nr. 75. 14 Ibidem. 15 Ibidem, p. 509, nr. 285. 16 Ibidem. 17 C. Bazgan, O. Bazgan, op. cit. , p. 193. 18 Opinia lui Mihai Costăchescu, exprimată în Documente moldoveneşti de la Ştefăniţă voievod ( 1517-1527), Iaşi, 1943, p. 260, potrivit căreia satul exista încă din secolul al XIV-lea nu

Mănăstirea Probota [f ]

Isto

rie

Lohanul nr. 14 40actualele satele de pe Tătarca, Covasna şi Bohotin, aşa cum am arătat mai sus. Există, prin urmare în secolul XV, în toată braniştea domnească a Bohotinului amintite doar două sate, menţionate în acelaşi act din 1 ianuarie 1454: Cozia şi Noureşti. În secolele următoare se vor face noi menţiuni cu privire la localităţile şi oamenii din braniştea domnească. Vor fi amintite noi sate, care la rândul lor vor dispărea, noi stăpânitori îşi vor exercita influenţa asupra acestei zone, însă toate acestea aparţin unei lumi noi, supusă continuu schimbărilor, când epoca lui Alexandru cel Bun şi Ştefan cel Mare era apusă demult.

Toate acestea arată că zona care purta denumirea de braniştea de la Bohotin era una dintre cele mai importante din punct de vedere al practicării apiculturii în Moldova secolului al XV-lea 1. De altfel, apicultura ocupa cu aproximaţie locul trei în veniturile percepute pe fisc asupra produselor 2. Aşa cum observa Ioan Ciută, în lucrarea dedicată acestei meserii, folosind o frumoasă comparaţie, albinăritul a imprimat oamenilor un spirit gospodăresc, „al iubirii şi dragostei faţă de natură şi muncă, de ură şi împotrivire faţă de duşmani şi risipitori, întocmai manifestărilor neostenitelor albine"3.

Revenind la importanţa braniştii de la Bohotin, aceasta se deduce din numărul mare de documente care s-au păstrat referitoare la această zonă, documente la care am făcut trimiteri pe parcursul întregului text. Au existat în Moldova secolului al XV-lea şi alte branişti, în actele de cancelarie fiind întâlnite cu precădere cele mănăstireşti, însă despre nici una nu vorbesc atât de multe izvoare cum este cazul celei de la Bohotin.

Cu privire la stăpânitorii din braniştea domnească, în încheierea acestui demers se poate concluziona următorul fapt: principalii privilegiaţi care au primit drept de stăpânire în aceasă zonă sunt mănăstirile, nu mai puţin de şase asemenea lăcaşuri ecleziastice primind favoruri din partea domniei, unele dintre ele chiar de mai multe ori, acest lucru întâmplându-se doar în decurs de o sută de ani. Se întăreşte astfel ideea potrivit căreia mănăstirile au fost „unul dintre cei mai mari stăpânitori funciari ai timpului şi deţinătoare de bunuri materiale de sortiment variat“4. Cu toate acestea nu lipsesc stăpânitorii laici, boierii Coste Orîş, Iurie Şerbici, Duma Micaci fiind clare exemple în acest sens.

___________________________

Surse imagini [G.F]

a. Modificată de G.F. după harta din site-ul Parohiei Romano-catolice, Răducăneni.

http://www.parohia-raducaneni.go.ro/images/HARTA222-.JPG b. CiMec - Centrul de memorie culturală, http://www.cimec.ro/Monumente/Lpm/UNESCO/Pictmur/pict

mro.htm c. http://commons.wikimedia.org/wiki/File:G._Siller_-

_Manastirea_Neamt.jpeg d. Istoria - Moldova, http://www.istoria.md/articol/36/Alexandru_cel_Bun e. Autor Simion Zamşa, iulie 1995. Sursa: Poşta Moldova, http://www.posta.md/en/filatelia/1995-07-02/676.html f. Romania explorer, http://manastiribucovina.romaniaexplorer.com/page_manastirea

_probota.html

se poate susţine documentar. 1 Ioan Ciută numeşte această zonă ca fiind „centrul gravitaţional al apiculturii în Moldova Evului Mediu”, în op. cit., p. 44. În opinia autorului aceasta este prima şi cea mai importantă zonă apicolă din Moldova, urmată de teritoriul central dintre Prut şi Nistru, apoi de subcarpaţii Moldovei situaţi între Valea Moldovei şi ValeaTrotuşului. Acest lucru se poate observa parcurgând harta zonării apicole în Moldova medievală de la sfârşitul lucrării citate. 2 Ioan Ciută, op. cit. , p. 8. 3 Ibidem, p. 5. 4 Sava Igor, Domeniul mănăstiresc în Ţara Moldovei în a doua jumătate a secolului al XIV-lea- secolul al XVI-lea, teză de doctorat în ştiinţe istorice, Chişinău, 2009, p. 3.

Naţionalismul rus în epoca romantismului european

Irina Agafiţei - Fălticeni

poca romantică a însemnat pe plan european o redefinire a coordonatelor în care se înscrie evoluţia naţionalismului şi a rolului statului naţional. Se

impun pentru început o serie de precizări cu, caracter metodologic referitoare la definirea conceptelor de „naţionalism” şi „romantism”. Ulterior se vor avea în vedere raportarea acestor concepte la spaţiul geografic şi istoric pe care îl reprezintă Rusia.

În conformitate cu Ernest Gellner, naţionalismul simbolizează un principiu politic, ce statuează că unitatea politică şi cea naţională ar trebui să fie congruente. Naţionalismul, ca sentiment sau ca mişcare, poate fi cel mai bine definit în temenii acestui principiu. Sentimentul naţionalist este mânia stârnită de violarea principiului, sau satisfacţia datorată aplicării sale.5

După Encyclopedia of Nationalism, naţionalismul poate fi definit în două moduri. Într-o primă accepţiune, naţionalismul este aspiraţia mai mult sau mai puţin voluntară, bazată sau nu pe fapte obiective, a unui popor la a se constitui (sau de a se res-tabili) ca naţiune, în general într-un context perceput ca ostil identităţii sale colective. Astfel se prezintă ca o mişcare de construcţie istorică. În a doua definiţie, naţionalismul este doctrina politică care afirmă că statul trebuie să aibă în vedere mai presus de toate interesul naţional, sau chiar să fie bazat exclusiv pe acesta.6

Romantismul apare în ultimii ani ai secolului al XVIII-lea şi se manifestă din plin în prima jumătate a secolului al XIX-lea, ca o reacţie la adresa clasi-cismului. Ca mişcare estetică şi literară, viziunea ro-mantică poate fi sintetizată sub termenul libertate. Această miş-care s-a impus mai întâi în Eu-ropa, apărând în Germania şi extinzându-se ulterior până în America. Din punct de vedere istoric, este considerat a fi suportul cultu-ral al dezvoltă-rii noilor ideo-logii naţionale, prin apelul constant la tre-cut şi la valorile specifice

5 Ernest Gellner, Naţiuni şi naţionalism, Editura Antet, Bucureşti,1997, p.9. 6 Encyclopedia of nationalism, vol. II, Academic Press, 2001, p.356-358.

E

Nicolae I Romanov [1]

Isto

rie

Octombrie 2010 41poporului.1

Din punct de vedere cronologic, perioada romantismului european se identifică în Rusia cu perioada domniei lui Nicolae I (1825-1855). Pentru a putea înţelege felul în care a reuşit ţarul să se „exprime” din punct de vedere ideologic, se impun scurte precizări referitoare la contextul social şi politic al acelei epoci.

Lui Nicolae i s-a reproşat frecvent de către istorici că nu a ştiut să modernizeze Rusia, ba mai mult că a fost reacţionar şi lipsit de imaginaţie. Să nu uităm însă că domnia sa a început în tumultul Revoltei decembriştilor şi s-a încheiat în timpul dezastrului din Războiului Crimeei. Acesta nu a fost crescut să devină ţar, ci în cel mai bun caz un ofiţer devotat şi eficient. Cu toate acestea a reuşit să conducă Rusia, timp de 30 de ani.2 Nicolae nu s-a sfiit să declare următoarele: „Consider că întreaga viaţă umană înseamnă doar armată, pentru că fiecare este un soldat.”3

Ideologia lui Nicolae este una extrem de interesantă, opusă la prima vedere atât liberalismului cât şi naţionalismului de factură vestică, a avut drept scop tocmai o readucere a valorilor ruseşti în prim plan. Prin proclamarea principiilor sale, acesta a încercat să reînvie sentimentul de încredere care al poporului rus în instituţia ţarului după victoriile din 1812-1815.

Rusia reuşise acolo regimuri mai avansate şi mai liberale dăduseră greş. Aceste succese s-au bazat pe unitatea dintre tron, altar şi popor. Atunci când Europa s-a aflat pe marginea pră-pastiei datorită ateismului şi formelor de gu-vernare repu-blicane, Rusia care a păstrat drumul cel drept, a fost cea care a salvat continentul de la decădere.4

Ideologia alternativă a ţarului a fost

formulată de contele S. Uvarov care, încredinţându-i-se conducerea Ministerului Învăţământului în 1833, a emis circulare funcţionarilor, în care declara: „Este obligaţia noastră a tuturor să luăm măsuri pentru ca educaţia poporului să se facă, după cum este intenţia Supremă a Augustului nostru Monarh, în spiritul unităţii Ortodoxiei, Autocraţiei şi Naţionalităţii (Narodnost).”5

Este important să avem în vedere felul în care elementele „triadei ruseşti” au contribuit la propagarea naţionalismului rus în rândul elitelor, dar poate pentru prima dată, şi în rândul norodului. În timp ce Biserica Ortodoxă şi ţarul au fost două constante ale societăţii ruseşti, epoca romantică are meritul de a

1 Ibidem, p.438-439. 2 Russell Sherman, Rusia 1815-1881, Editura All, Bucureşti, 2001, p.42. 3 Nicholas V.Riasanovsky, O istorie a Rusiei, Editura Institutul European, Iaşi, 2001,p.337. 4 Geoffrey Hosking, Rusia popor şi imperiu 1552-1917, Editura Polirom, Iaşi, 2001, p. 111. 5 Ibidem., p.111-112.

aduce în prim plan cel de-al treilea element constituant, şi anume: naţionalitatea sau spiritul naţional. Asemănător conceptul de Volkstum în cazul germanilor, acesta făcea referire la rolul statului în definirea naţionalităţii ruse.

Triada ortodoxie – autocraţie – naţionalitate avea însă carenţele ei. Biserica era sărăcită, înapoiată din punct de vedere intelectual şi dependentă de stat în aşa măsură, încât era incapabilă să joace vreun rol politic independent. Al treilea pion, naţionalitatea crea dificultăţi şi mai mari. Spiritul naţional, aşa cum era înţeles de propaganda oficială dădea de înţeles că ruşii sunt poporul cel mai numeros al imperiului, devotat altarului şi tronului pentru care era gata de orice sacrificiu. Ruşii nu erau divizaţi în funcţie de interesele clasei sociale, ba mai mult aceasta solidaritate a fost cea care i-a ajutat să izbândească acolo unde alţii au dat greş, lucru demonstrat în 1812. Dacă este să considerăm această ipoteză ca fiind una validă, cum se explică faptul că ruşii susţineau statul, dar funcţionărimea era formată în special din germani?6

Problema percepţiei bisericii ortodoxe şi a spiritului naţional este însă mult mai complexă, şi în analiza acestor elemente trebuie avute în vedere mai multe aspecte: legitimi-tatea conferită de Biserică instituţiei imperiale cât şi doctrinei pan-ortodoxe, precum şi forţa morală exercitată în rândul claselor inferioare; în ceea ce priveşte naţionalitatea, doctrina rusă nu diferă cu mult de cele ce şi-au exercitat influenţa asupra spaţiului vestic, dar capătă ori-ginalitate rapor-tată la structura etno-lingvistică a imperiului.

Deşi nu a fost contem-poran cu redefi-nirea spiritului naţional rusesc din epoca ro-mantică, Vladi-mir Soloviov a reuşit ca nimeni altul să defi-nească impor-tanţa Bisericii Ortodoxe ruse. Ideile sale vin să completeze pe alocuri doctrina gândită de predecesorii acestuia.

Caracterul eminamente religios al poporului rus este cel care a rezervat Rusiei o măreaţă misiune religioasă. Ortodoxia, în opoziţie cu comunităţile occidentale constituie fondul adevărat al esenţei naţionale ruseşti. Însăşi raţiunea de a exista a Bisericii este aceea de a forma şi educa spiritul poporului rus.7

Rolul civilizator şi unificator al ortodoxiei ruseşti nu trebuie însă, după părerea lui Soloviov să fie unul absolut. Evlavia contemplativă a ruşilor nu ar trebui să fie un motiv de sciziune între aceştia şi alţii credincioşi, căci rolul unei Biserici este de a uni prin credinţă, iar nu de a diviza datorită slăbiciu-nilor minţii omeneşti. Rusia poate prin forţa ortodoxismului să cucerească lumea, dar pentru asta nu trebuie să nege forţa cato-licismului, ci să-i opună acestei doctrine credinţa adevărată.8

Realizările perioadei romantice în ceea ce priveşte biserica ortodoxă, Soloviov le consideră prea puţin faste. Ideea conform

6 Geoffrey Hosking, op.cit., p. 112. 7 Vladimir Soloviov, Rusia şi Biserica Universală, Editura Institul European, Iaşi, 1994, p.53. 8 Ibidem, p. 54-57.

Vladimir Sergheievici Soloviov [3]

Contele Serghei Semionovici Uvarov [2]

Isto

rie

Lohanul nr. 14 42căreia Rusia e mare şi are o misiune subli-mă de în-deplinit pe pă-mânt, nu sunt susţinute de nicio măsură concretă. Clerul nu a fost ajutat să iasă din sta-rea mizerabilă în care se gă-sea, iar singurii care mai păs-trează ortodo-xismul pur, ţă-ranii, de abia îşi mai duc zilele. Critica societă-ţii romantice nu se opreşte aici. Popoarele isto-rice au trăit nu numai pentru ele, ci pentru întreaga ome-

nire, dobândind prin opere nemuritoare dreptul de a-şi afirma naţionalitatea. E caracterul distinctiv al unei rase importante; iar patriotismul ce nu înţelege acest preţ e un patriotism de doi bani.1

Despre rolul ortodoxiei, aflăm şi din scrisorile marchizul de Custine. Cea la care vom face referire în cele ce urmează este datată 8 iulie 1839, şi surprinde discuţia marchizului cu un prinţ rus. Pentru o parte a elite ruse, triumful ortodoxiei bizantine este sinonim cu politica rusească. Actele de cruzime, cum ar fi cel împotriva Poloniei, este un act de laudă în ochii adevăraţilor credincioşi, căci Sfântul Duh este cel care luminează mintea suveranului, iar Dumnezeu îl binecuvântează pentru că i-a îndeplinit ţelurile.2

Trebuie să avem însă în vedere mediul din care provenea autorul scrisorilor, şi am putea spune în apărarea instituţiei criticate de el că, era normal pentru un catolic francez să aibă acest punct de vedere despre tot ceea ce simboliza ortodoxia rusă.

Critica asupra Bisericii ruse nu se opreşte aici. Biserica Ortodoxă rusă a renunţat de bună voie la libertatea sa şi astfel a devenit sclava împăratului. În Rusia, respectul faţă de autoritate se face cu ajutorul Bise-ricii, dar pentru a civiliza în adânc inimile oamenilor, trebuie să-i înveţi mai mult decât supunerea oarbă.3

Cel de-al doilea element al triadei îl constituie autocraţia. În Rusia, sistemul autocratic a respectat întru totul „regulile de funcţionare”. Politica şi întregul proces decizional erau concentrate exclusiv în mâinile ţarului. Acesta pretindea supunerea totală şi benevolă a întregii populaţii. Misiunea lui era aceea de a-şi proteja poporul şi ţara şi de a fi garantul ordinii. Ţarul era supusul lui

1 Vladimir Soloviov, op.cit., p. 49-52. 2 Marchizul de Custine, Scrisori din Rusia (Rusia în 1839), Editura Humanitas, Bucureşti, 1993, p.36-37. 3Ibidem., p.194-195.

Dumnezeu, în faţă căruia dădea seamă, fiind răspunzător de bunăstarea fizică şi psihică a poporului.4

Ţarul nu era niciodată răspunzător de greutăţile poporului, toate relele provenind de la sfetnicii acestuia. Atât timp cât Biserica îi acorda acestuia încrederea sa (şi evident că o făcea întotdeauna), ţarul era trimis de divinitate pentru a guverna asupra poporului rus. Nicolae I a ştiut ca nimeni altul să facă din aceste credinţe politică de stat. Chiar dacă ţarul nu reforma ţara, elita se conforma căci altfel risca să-şi piardă poziţiile, iar ţăranii continuau să-şi venereze conducătorul.

Ţarul trebuia să protejeze poporul rus de el însuşi, în caz că se lăsa contaminat de anumite idei venite din afară, cum ar fi libertatea şi democraţia. Era de datoria lui să asigure forţa Rusiei, pentru ca nu cumva imperiul să cedeze în faţa unor ameninţări străine dăunătoare pentru toţi „copii” lui.5

Despre felul în care a ştiut Nicolae să-şi îndeplinească menirea, istoricul sovietic N. M. Drujin nota următoarele: „Gândirea politică a lui Nicolae I miza pe idealul unei monarhii autocratice şi se arăta paternalist, preocupat de bunăstarea umililor săi supuşi. Armata şi datoria faţă de stat urmau să fie armele unei autorităţi atotputernice.”6

Se pare că nu toţi credeau în bunele intenţii ale ţarului. Marchizul de Custine conchide că: „pentru ruşi dragostea de ţară nu este decât un mijloc de a-şi flata stăpânul”. Tot acesta ne mai spune că „faima pe care o dobândesc în ochii străinilor valorează pentru prinţii ruşi mai mult decât orice altceva, mai mult decât realitatea puteri”. 1

De numele lui Nicolae se leagă două manifeste celebre, ambele apărute în momente de răscruce pentru poporul rus. Primul, după un moment de glorie pentru ţarism-înăbuşirea revoltei poloneze şi al doilea într-un moment de cumpănă pentru autocraţie-anul 1848. Ambele denotă concepţia ţarului despre rolul Rusiei şi menirea ei naţională.

Primul emis la Sankt Petersburg pe 26 februarie 1832, relevă rolul pe care ţarul înţelege să-l joace în viaţa supuşilor săi, întărind astfel principiul conform căruia autocraţia este un pilon de bază al naţionalismului rus. Astfel Nicolae spune ur-mătoarele: „Considerăm că este sfânta noastră datorie să ve-ghem cu o grijă paternală asupra supuşilor noştri credincioşi, şi să folosim orice mijloace ce se găsesc în puterea noastră

4 Russell Sherman, op.cit., p.9. 5 Russell Sherman, op.cit., p.51. 6 Paul Dukes, Istoria Rusiei 882-1996, Editura All, Bucureşti, 2010, p.133.

Astolphe Louis Léonor de Custine [4]

Nicolai Mihailovici Karamzin [5] Aleksandr Sergheevici Puşkin [6]

Isto

rie

Octombrie 2010 43pentru a preveni catastrofe similare (n.n. revolta polo-neză). Dorinţa noastră este de a asigura tuturor locui-torilor Poloniei fericirea individuală şi a ţării în ge-neral, securitatea persoa-nelor şi a proprietăţii şi li-bertatea conştiinţei. Naţiu-nea poloneză trebuie să rămână unită cu naţiunea rusă.”2

Anul 1848 a repre-zentat pentru autocraţia rusă un moment delicat. Datorită desfăşurării eveni-mentelor, potrivnică statu-lui rus, ţarul însuşi a scris faimosul manifest de la 14/26 martie 1848. Ţarul se plângea că rebeliunea şi fărădelegea au cuprins Prusia şi Austria şi ameninţau „sfânta noastră Rusie”. El a chemat poporul să se ridice pentru „credinţă, ţar şi patrie”, asigurându-i că Dumnezeu este de partea lor.3

Naţionalitatea, cel de-al treilea pion al triadei, însemna în esenţă promovarea culturii şi instituţiilor ruse drept valori care trebuiau preţuite şi păstrate, stimularea sentimentului patriotic şi conservarea identităţii Rusiei, separat de restul Europei. Acest spirit a fost preluat de susţinătorii extremi ai naţionalităţii ca justificare pentru rusificarea tuturor pământurilor şi popoarelor aflate la periferia imperiului.4

Când vorbim despre naţionalismul rusesc, trebuie să avem în vedere diferenţele majore dintre acesta şi cel occidental. În timp ce primul se bazează pe autoritarism, etnicitate şi cultură, cel vestic pune accentul pe democraţie, „societate civilă”, şi

1 Marchizul de Custine, op.cit., p. 55, p.64. 2 Josef Hordynacki, History of the Late Polish Revolution and the Events of the Campaign, Boston, 1833, p. 424-428 * 3 Paul Dukes, op.cit., p.140. 4 Russell Sherman, op.cit., p.51.

naţionalism politic. După Susana Rabow-Edling naţionalismul rusesc nu va reuşi să se individualizeze prin cultură, ci mai regresa, devenind amorf. Accentul se pune pe popor ca pe o colectivitate şi nu pe individ ca parte componentă a unui popor. Poporul rus nu concepe unitatea ca pe un act de libertate, ci este constrâns de tradiţie.5

Romantismul a acordat ruşilor şansa de a deveni un popor unit nu doar de cuceririle războinice şi de rolul asumat de moştenitor al Bizanţului, ci mai ales datorită culturii şi spiritualităţii care îi diferenţiază de Occidentul ateu şi aflat în derivă. Prezentul nu contează, important e trecutul glorios şi viitorul pe care doar unitatea poporului rus îl poate aduce.6

Când vorbim despre începuturile naţionalismului rusesc, majoritatea specialiştilor tind să-l plaseze în perioada romantică.

Evident, un prim argument ar fi „Doctrina Naţionalităţilor” promovată de ţarul Nicolae I, dar argumentaţia nu se opreşte aici. Ideile romantice s-au pliat pe un fond autohton care avea o predispoziţie pentru a le accepta: trecutul glorios nu era o idee total nouă, ţinând cont că până şi rusul de rând avea o înclinaţie spre un cult al strămoşilor. Se produce acum însă un transfer de identitate de la individual spre colectiv, familia proprie tinde să lase locul familiei colective formate din întregul popor.7

Hosking susţine de asemenea că primii reprezentanţi ai naţionalismului romantic în Rusia au fost de fapt decembriştii. Aceştia însă, spre deosebire de puterea centrală ar fi dorit un naţionalism de factură vestică bazat pe civicitate şi nu pe egocentrismul

5 Susanna Rabow-Edling, Liberalism and Constitutionalism in early 19th century Russia - The case of the decembrists, Uppsala University Press, 2006, p. 1-3. 6 Ibidem, p. 4-6. 7 Geoffrey Hosking, Russian Nationalism past and presesnt, Basingstoke, 1998, p. 67.

Fiodor Ivanovici Tiutcev [7] Vasili Andreievici Jukovski [8]

Lermontov Nicolai Vasilievici Gogol [9]

Isto

rie

Lohanul nr. 14 44

cultural.1 În lucrarea Susanei Edling putem găsi un citat din Hans

Lemberg, care propune următoarea teorie: naţionalismul decembriştilor este de fapt naţionalismul pe care poporul rus şi l-ar fi însuşit. Atunci când decembriştii au fost învinşi, la nivel ideologic s-a produs o ruptură. Ţarul a fost nevoit să vină cu o nouă ideologie care să guverneze o societate în schimbare; incapabil să facă acest lucru iniţial a recurs la cenzură şi intimidare.2

Romantismul şi filozofia idealistă au pătruns în Rusia pe diferite căi. De exemplu, numeroşi profesori, unul dintre ei fiind Mihail Pavlov, care a predat fizica la Universitatea din Moscova, au prezentat noile idei germane în prelegerile lor în primele decenii ale secolului. Inte-lectualii ruşi au continuat să citească enorm, fiind puternic influenţaţi de Schiller şi de alţi iluştri romantici vestici. Deşi unii ruşi au dat dovadă de originalitate în reacţia lor la influenţa romantică, nu există niciun motiv de a disocia istoria intelectualităţii ruse de cea europeană. 3

Viaţa academică rusă a produs în epoca romantică savanţi de excepţie. În domeniul istorie, influenţa romantică se regăseşte în opera lui Nikolai Karamzin, „Istorie a statului rus”. Publicată în 12 volume, cartea încearcă să explice că autocraţia şi statul puternic au creat Rusia mare şi că aceasta trebuie să rămână neînvinsă.4

Dacă scrierile lui Karamzin au marcat victoria stilului nou asupra celui vechi, scrierile lui Puşkin reprezintă apogeul limbii şi literaturii ruse moderne. Puşkin poate fi însă considerat exponentul vechii lumi, din punct de vedere al crezului său artistic, lumea ce apare în operele sale este lumea unei Rusii

1 Geoffrey Hosking, Russian Nationalism..., p. 124-131. 2 Susana Edling, op.cit., p. 12-14, apud Hans Lemberg, Die nationale Gedankenwelt der Decambristen, Cologne - Graz, 1963. 3 Nicholas V. Riasanovsky, op. cit., p. 375. 4 Ibidem, p. 368.

aristocratice, obsedată de gloria imperială.5

Totuşi, romantismul nu a produs o personalitate literară de importanţă majoră în Rusia, cu excepţia poetului Feodor Tiutcev (1803-1873), care şi-a petrecut cea mai mare parte din viaţă în Germania şi avut puţină înfluenţă în ţara sa natală. Un alt poet romantic au-tentic a fost Vasili Jukovski (1783-1852), care a reflectat în poezia sa anumite atitudini şi trăsături romantice specifice: sensibilitatea şi subiectivita-tea sentimentelor, atracţia faţă de trecut şi idealizarea acestuia, înclinaţia spre misterios şi bizar.6

Fără a minimaliza rolul celor doi poeţi menţionaţi anterior, epoca romantică în Rusia a produs trei nume de calibru mondial în literatură: Puşkin, anterior menţionat, Lermontov şi Gogol. Deşi din punct de vedere al criticii literare, operele acestora nu se încadrează în canoanele romantismului, societatea în care au trăit, atât de hulita lume creată de Nicolae I, şi-a pus

amprenta asupra creaţiilor lor. Dacă Puşkin este considerat de unii un precursor la

realismului, deşi a trăit în plină epocă romantică, Mihail Lermontov a devenit geniul romantic la literaturii ruse. Viaţa lui a fost un protest permanent împotriva mediului său social. „Suflete moarte” a lui Gogol şochează prin realismul său, prin felul în care autorul înţelege să descrie viaţă iobagilor ruşi.

Cel ce a şocat cel mai mult prin afirmaţiile sale a fost Piotr Ceaadaev, care în „Scrisoare filosofică”, publicată în „Telescop” în 1836, susţinea că Rusia nu avea nici trecut, nici prezent, nici viitor. Ea nu aparţinuse niciodată Vestului sau

Estului şi că nu contribuise cu nimic la cultura universală. Rusiei îi lipsea principiul social dinamic al catolicismului, care constituia baza întregii civilizaţii vestice, şi prin urmare Rusia

5 Helene Carrere d΄Encausse, Blestemul ruşilor - Eseu despre asasinatul politic, Editura Polirom, Iaşi, 2000, p. 134. 6 Nicholas V.Riasanonsky, op. cit., p. 370.

Ivan Vasilievici Kireevski [12] Constantin Sergheievici Aksakov [13]

Piotr Iakovlevici Ceaadaev [10] Aleksei Homiakov [11]

Isto

rie

Octombrie 2010 45reprezenta „un vid în ordinea interioară a lucrurilor”.1

Ceaadaev nu era însă singurul contestatar al naţionalităţii oficiale. Din 1825 şi până spre 1850, discuţia rămâne centrată pe explicaţia istorică a destinului rus şi îi opune pe slafovili occidentaliştilor. Romantismul, care domina atunci gândirea europeană, alimentează reflecţia rusă şi gândirea slavofilă. Căutarea istoriei, a rădăcinilor culturale, a identităţii naţionale, idealizarea întregului trecut găsesc un ecou extraordinar în Rusia. Slavofilii, deşi educaţi în Occident, împodobesc trecutul rus şi specificul său cu toate virtuţile.2

Materialismului” occidental, ei îi opun o viziune religioasă a destinului rus, a tragediilor şi capacităţilor sale salvatoare: una dintre dimensiunile acestei reflecţii fiind mesianismul. Ostili iobăgiei, ei caută o soluţie care să întoarcă spatele căii occidentale şi o află în formula anticei obşti ţărăneşti ruse, Mir. În faţa lor, occidentaliştii aruncă, în bloc, tot ceea ce provine din ţară; dar, ca şi adversarii lor, sunt pătrunşi de religiozitate şi naţionalism. Pentru occidentalişti, Vestul este în ochii lor un model de reuşită, dar la urma urmelor în slujba destinului rus.3

Slavofilii erau un grup de intelectuali romantici care au for-mulat o ideologie centrată pe credinţa lor în natura superioară şi în misiunea supremă a ortodoxiei şi a Rusiei. Membrii de frunte ai grupului îi includeau pe Aleksei Homiakov, specialist în istorie universală şi medicină; Ivan Kireevski, considerat ideologul curentului; Piotr Kireevski, culegător de folclor; Constantin Aksakov, specialist în istorie şi limba rusă.4

Printre ideile de bază ale slavofililor care nu au enunţate anterior, amintim: fără sobornicie (traiul în comun) omul este condamnat la o sărăcie spirituală. Individualismul absolut reprezintă principalul motiv al crizei Occidentului. Spre deosebire de acesta, Rusia era tânără şi neîmpovărată de idei false: era lipsită de experienţă, dar iluminată de lumina puternică a credinţei creştine. Idealul politic al slavofililor era întoarcerea la ceea ce considerau ei că fusese monarhia orga-nică, cu adevărat rusă, dinainte de Petru cel Mare. Ca un părinte care se îngrijeşte de poporul său, monarhul n-ar trebui să fie obligat de nicio garanţie juridică, dar ar trebui să păstreze contactul cu poporul prin intermediul unui stat.5

Slavofilii au reprezentat un punct de cotitură major în căutarea unei identităţi naţionale ruse. Ei au fost primii gânditori care au tras concluzii sistematice din prăpastia uriaşă ce se căscase între elita imperială şi oamenii de rând.6 Putem considera că, naţionalismul rus promovat la nivel local de slavofili are anumite elemente comune cu naţiona-lismul vestic. Dar atât timp cât mai bine de jumătate din populaţia ţării se afla în stare de dependenţă, ideile acestora erau doar simple idei bune de aşternut pe hârtie sau eventual discutat în saloane.

Adversarii slavofililor erau numiţi „occidentali”, dar este greşit să considerăm că aceştia idealizau Occidentul. Elementul definitoriu care îi diferenţiază este nostalgia faţă de trecutul Europei apusene care ar fi putut fi şi trecutul Rusiei. Principalii reprezentanţi ai curentului au fost Visarion Belinski, Mihail Bakunin sau

1 Ibidem, p. 376. 2 Helene Carrere d΄Encausse, op.cit., p.133. 3 Ibidem, pg. 133-134. 4 Nicholas V.Riasakovsky, op. cit., p. 376-377. 5 Geoffrey Hosking, op.cit, p.196. 6 Ibidem, p.197.

Alexandr Herzen. Fiecare dintre aceştia avea păreri diferite în ceea ce priveşte destinul Rusiei.7

Visarion Belinski a fost dominat multă vreme de ideea că salvarea Rusiei va veni din sprijinirea regimului: „Rusia nu îşi va obţine libertatea şi structura civilă prin propriile puteri, ci de la ţarii ei, ca multe altele”. Mihail Bakunin, adept al filozofiei germane, a fost poate cel mai radical gânditor al perioadei. Încă dinainte de a se ralia curentului anarhist, acesta considera că: „Imperiul, prin însăşi existenţa lui, este sortit să fie lipitoarea şi călăul poporului. Singura hotărâre valabilă din punctul de vedere al poporului este distrugerea imperiului”. Bakunin considera de asemenea că nu poate să existe o naţiona-litate rusă, singura cale trebuie să fie constituirea unei naţiona-lităţi slave. Alexandr Herzen credea că Rusia, tocmai pentru că era tânără şi nedezvoltată, avea capacitatea de a face o sinteză între experienţa proprie şi ideile exportate din Occident şi de a

crea noi forme naţionale, care vor face Europa să renască.8 Riasanovsky consideră că, Nicolae I nu a trasat o nouă

direcţie dezvoltării ţării sale. El s-a agăţat cu o hotărâre disperată de vechiul regim şi de vechile modalităţi. Creatorul doctrinei „Naţionalitatea oficială”, contele Uvarov, a afirmat cândva că el ar muri cu sentimentul datoriei îndeplinite dacă ar reuşi să „ţină Rusia pe loc vreo cincizeci de ani faţă de ceea ce

7 Ibidem, p. 197-198. 8 Geoffrey Hosking, op. cit., p. 197-203.

Vissarion Grigorievici Belinski [14]

Mihail Alexandrovici Bakunin [15] Aleksandr Ivanovici Herzen [13]

Isto

rie

Lohanul nr. 14 46se pregăteşte pentru ea prin teorii”.1

Perioada naţionalismului romantic a fost înţeleasă de cei de se aflau la putere în Rusia acelei epoci, ca momentul propice pentru a consolida regimul autocratic deja existent. A fost poporul rus influenţat de ideile romantismului? Un verdict este greu de dat, mai ales daca avem în vedere structura etno-lingvistică a ţării din acel moment. Dar şi mai mult a contat poate faptul că, Rusia nu a putut să meargă pe calea creierii unei culturi de masă, ci a devenit şi mai profund elitară. În rândul elitelor putem vorbi despre un sentiment al apartenenţei naţionale, dar dacă este să ne referim la marea masă a populaţiei ruse putem afirma cu, convingere că acesta nu a reuşit să depăşească stadiul de medievalitate, din punct de vedere cultural şi ideologic.

Bibliografie I. Instrumente de lucru Encyclopedia of nationalism, vol. II, Academic Press,

2001. II. Lucrări generale Carrere d΄Encausse, Helene – Blestemul ruşilor - Eseu

despre asasinatul politic, Editura Polirom, Iaşi, 2000. Dukes, Paul – Istoria Rusiei 882-1996, Editura All,

Bucureşti, 2010. Gellner, Ernest – Naţiuni şi naţionalism, Editura Antet,

Bucureşti,1997. Hordynacki, Josef – History of the Late Polish Revolution

and the Events of the Campaign, Boston, 1833. Hosking, Geoffrey – Rusia popor şi imperiu 1552-1917,

Editura Polirom, Iaşi, 2001. Marchizul de Custine – Scrisori din Rusia (Rusia în

1839), Editura Humanitas, Bucureşti, 1993. Riasanovsky, Nicholas V. – O istorie a Rusiei, Editura

Institutul European, Iaşi, 2001. Sherman,Russell – Rusia 1815-1881, Editura All,

Bucureşti, 2001. Soloviov, Vladimir – Rusia şi Biserica Universală,

Editura Institul European, Iaşi, 1994. III. Lucrări speciale Hosking, Geoffrey – Russian Nationalism past and

presesnt, Basingstoke, 1998. Rabow-Edling, Susanna – Liberalism and Constitutio-

nalism in early 19th century Russia - The case of the decembrists, Uppsala University Press, 2006.

____________________________ Surse imagini [G.F]

1. Portret de Franz Krüger. Sursa: Academic dictionaries and encyclopedias, http://de.academic.ru/dic.nsf/dewiki/1021973 2. Pictură de Orest Adamovich Kiprensky. Sursa: Wikipedia, http://upload.wikimedia.org/wikipedia/commons/2/27/Uvarov_t

he_elder.jpg 3. Portret de Ilia Iefimovici Repin expus la Muzeul Isaak

Izrailevich Brodsky, St. Petersburg. Sursa: Wikipedia http://commons.wikimedia.org/wiki/File:Vladimir_Soloviov_by

_Repin.jpg 4. Découvrir Saint Gratien, http://www.ville-

saintgratien.fr/content/heading5205924/content5206136.html 5. Portret de Vasili Andreievici, Muzeul Tretiakov, Moscova. Sursa: Wikipedia, http://upload.wikimedia.org/wikipedia/commons/thumb/6/6d/Tr

opinin_karamzin.JPG/250px-Tropinin_karamzin.JPG

1 Nicholas V. Riasanovsky, op. cit., p. 354-355.

6. Biroul Relaţii Interetnice al Republicii Moldova, http://www.bri.gov.md/imagini/foto/full/87189_puskin1.jpg 7. Fundamentalnaia Electronnaia Biblioteka - Rucckaia

literaturnaia i folklor, http://feb-web.ru/feb/irl/il0/il7/il7-6952.htm 8. Portret de Vasili A. Zhukovsky, 1815, Muzeul Tretiakov,

Moscova. Sursa: Wikipedia, http://en.wikipedia.org/wiki/File:Zhukovsky_1815.jpg 9. University of Virginia. College and Graduate School of Arts

& Sciences, http://faculty.virginia.edu/dostoevsky/texts/gogolbio.html 10. Photobucket, http://i265.photobucket.com/albums/ii226/meon8/Chaadayev_P

etr_Yakovlevich.jpg 11. Război întru Cuvânt, http://www.razbointrucuvant.ro/2008/07/09/a-tacea-cand-

credinta-este-atacata-este-o-crima/ 12. Wikipedia, http://en.wikipedia.org/wiki/File:Kireevsky.jpg 13. И. С. Аксаков. Письма к родным. 1844—1849. Москва:

Наука, 1988. Sursa: Wikipedia, http://en.wikipedia.org/wiki/File:KonstantinAksakov.jpg 14. Portret de K. Gorbunov (1843). Sursa: Wikipedia, http://upload.wikimedia.org/wikipedia/commons/3/36/Vissarion

_Belinsky_by_K_Gorbunov_1843.jpg 15. fotografie de Gaspard-Félix Tournachon. Sursa: Wikipedia, http://upload.wikimedia.org/wikipedia/commons/6/6c/Bakunin_

Nadar.jpg 16. Portret de Nicolai Nicolaevschi. Sursa: Wikipedia, http://en.wikipedia.org/wiki/File:Herzen_ge.jpg x) Fotografie de David Crawshaw. Sursa: Wikipedia, http://upload.wikimedia.org/wikipedia/commons/e/ec/St_Basils

_Cathedral-500px.jpg

Biserica „Sfântul Vasile” din Moscova [x]

Is

tori

e

Octombrie 2010 47

Religie, putere şi politică Prof. Gabriel Brînză – Huşi

roblema pe care ne propunem să o discutăm aici ridică greutăţi evidente. Dacă am privi multiplele sale aspecte din unghiul unei discipline particulare, ar fi o pierdere

de timp, deoarece cele două fenomene – „religie” şi „putere” („politică”) – de care ne vom ocupa fac obiectul de activitate al unor ştiinţe diverse, fiecare cu o metodologie şi un punct de vedere propriu. De aceea, articolul de faţă va încerca doar să creioneze faţetele acestei probleme, insistând pe relaţia interdependentă existentă între religie şi putere (politică). Vom analiza influenţa religiei asupra puterii, a puterii asupra religiei şi, nu în ultimul rând, aspectul de putere religioasă.

Pornind de la individ, trebuie surprins aspectul de „putere” si modalităţile lui de manifestare. Culianu opina că puterea individuală reprezintă o încălcare a regulilor, a normelor sociale1. Factorii dezinhibatori sunt diverşi: alcoolul, drogul, spiritul de grup etc. Totodată, individul îşi manifestă puterea ascunsă şi datorită rădăcinilor genetice păstrate de dinaintea desprinderii din maimuţă2. Astfel, puterea are atât origine bio-logică cât şi psihică. Însă, de ce ne atrage puterea? Pentru că ea ne oferă un „sentiment de libertate faţă de norme”3. Putem afirma că fiecare individ experimentează puterea, adică transce-derea normelor. Totuşi, deasupra indivizilor obişnuiţi se află „specialiştii puterii” persoane întâlnite în diferite societăţi. Ne putem gândi aici la şaman, la taoist, la yoghin sau la ascetul creştin. Toţi aceştia mor cultural şi renasc apoi cu dreptul de a încălca normele sau de a fixa altele4.

Puterea interioară a fiecărui individ este potenţată sau în-

1 Ioan Petru Culianu, Religia şi creşterea puterii, în Ioan Petru Culianu, Gianpaolo Romanato, Mario G. Lombardo, Religie şi putere, Editura Polirom, Iaşi, 2005, p. 166 2 Ibidem, p. 170 3 Ibidem, p. 183 4 Ibidem, p. 186

cătuşată tocmai de religie. Sfinţii părinţi ai bisericii creştine considerau puterea ca pe un fruct al păcatului originar. Această idee cunoaşte punctul culminant la Sf. Augustin, cel care privea lumea ca pe două cetăţi aflate în conflict până la eshatologia fi-nală, moment care le va judeca cetăţenii răsplătindu-i pe unii şi condamnându-i pe alţii. Astfel stau lucrurile în Imperiul Roman. Cetăţeanul roman a traversat în numai 150 de ani stări diferite, influenţa aspectului religios fiind definitorie. Astfel, în timpul lui Octavianus Augustus cetăţeanul era fericit şi mândru că putea să-şi servească patria. Orăşean sau ţă-ran, romanul avea un senti-ment de respect faţă de forţele naturii, credea în vrăjitorie şi ma-gie, în prezenţa forţelor oculte pe pământ. Fie că era sau nu convins de ne-murirea sufle-tului său ori mă-car de cea a anumitor suflete alese, romanul, chiar dacă era discipol al lui Lucretius, avea o filozofie pozi-tivă în toate pri-vinţele şi un spi-rit deschis. Un secol mai târziu, lucrurile sunt radical schim-bate. Romanul obişnuit a pier-dut mult din în-crederea sa în autorităţi. Dacă e soldat, e adept al lui Mithra, care e un zeu în-vingător, un zeu care îi promite curajul şi forţa necesare pentru a rezista răz-boaielor duse de Traian, spre exemplu. Dar poate fi în ace-laşi timp adept al lui Isis, al Cybelei sau al altor zei orien-tali. Peste 50 de ani, starea de spirit a cetăţea-nului roman se schimbă din nou. Creştinismul a câştigat mulţi adepţi iar persecuţiile sunt violente. Credinţa anterioară în fatalitatea inegalităţilor sociale este zdruncinată. Ideile lui Cristos aduc speranţa unei vieţi mai bune, dacă nu în prezent măcar după moarte5.

5 Ibidem, pp. 220-221

P

Mithra ucigând taurul sacru [a]

Isis [b]

Cybela de la Balcic, Bulgaria [c]

Isto

rie

Lohanul nr. 14 48Evoluţia individului sub influenţa religiei continuă şi în

viitor, ajungând, spre exemplu, în perioada Renaşterii în postura unui creştin hermeneutic care acordă o mare atenţie astrelor şi magiei. Spre deosebire de omul renascentist, adeptul lui Calvin dispreţuieşte astrele, magia sau erosul şi pune accent pe bunăstare ca un semn al virtuţilor şi mântuirii sale. Reacţie la calvinism, romantismul afişează dispreţ pentru bani, punând accent pe sentimente şi iubire. Apariţia capitalismului, privit ca o „religie economică a lumii contemporane”, face necesară următoarea ecuaţie: putere = avere (banul este putere iar puterea are valoare comercială şi generează astfel bani).

Dacă puterea individului este profund influenţată de religie, ce legătură se poate stabili între puterea politică şi religie? Relaţia religie – putere politică poate fi privită şi ca o relaţie între sacru şi profan. Deţinătorul puterii politice, suveranul, a fost de multe ori considerat rudă sau omolog al zeilor, sau chiar reprezentant al lor pe pământ. Există mai multe ipostaze ale puterii politice izvorâte din religie: regele-zeu în Egipt, regele de drept divin în occidentul medieval sau regele-taumaturg în societăţile arhaice1.

Relaţia sacru (religie) – putere politică este uşor de observat în societăţile tribale africane. Acolo, caracterul sacru al puterii politice reiese din demersurile de re–creare a ordinii, demersuri ce apar de obicei imediat după moartea căpeteniei (regelui). În aceste societăţi tradiţionale, fiecare schimbare de domnie provoacă o adevărată revenire la începuturi, sub aspect

ritualic bineînţeles. Urcarea la tron a noului rege constituie ocazia de a repeta simbolic demersul creator al regalităţii, actele de fondare ce au edificat-o şi legitimat-o. Aşadar, regele care accede la putere trebuie să realizeze un act sacru, un act care să-l legitimeze pentru poziţia de conducător. Amintim în acest sens studiile realizate de Balandier asupra populaţiei vechiului regat Kongo2.

Tot pentru a sublinia puterea sacrului, a necesităţii păstră-rii ordinii sociale apare şi practicarea „actelor pe dos” şi a ritu-alurilor de inversare sau de rebeliune dramatizată. Studiile rea-lizate de Claude-Helene Perrot în Africa scot în evidenţă acest lucru. Spre exemplu, moartea regelui populaţiei agni din Coasta de Fildeş pune în evidenţă un ritual de inversare socială ce are loc în perioadele de interregn, atunci când raporturile dintre oamenii liberi şi sclavi sunt răsturnate. Sclavii care preiau ritua-lic atributele regale sunt plini de excese, impunând astfel soluţia revenirii la vechea ordine socială, la vechiul univers organizat. Acest lucru demonstrează că nu există alternativă la ordinea socială stabilită decât anarhia şi haosul. Contestarea de tip ritu-alic se înscrie astfel în domeniul strategiilor de revigorare sacră a puterii. De aceea, putem afirma că religia poate fi şi un in-

1 Georges Balandier, Antropologie politică, Editura Amarcord, Timişoara, 1998, p. 119 2 Ibidem, pp. 134-135

strument al puterii, o garanţie a legitimităţii sale3. Contribuind la menţinerea stabilităţii, sacrul şi politicul sunt în in-terdependenţă şi chiar se contopesc uneori, totul cu scopul menţinerii controlului asupra maselor.

Exemplele istorice ale acestor afirmaţii sunt numeroase. La romani, împăratul era atât imperator (comandant al armatei) cât şi mare preot, atribute care-i permiteau subordonarea totală a supuşilor. Să amintim şi exemplul geto-dac, acolo unde Burebista întemeia un stat cu sprijinul Marelui Preot Deceneu, acelaşi Deceneu care va deveni mai târziu chiar şef al unei părţi din acest stat.

Elocventă este şi situaţia polisului grec, acolo unde cultul religios era privit ca având funcţia de susţinere a statului. Şi cum politica greacă era uneori subjugată războiului, religia devenea o explicaţie a victoriei sau a înfrângerii. Zeii îşi fac simţită prezenţa atunci când asigură grecilor victoria lui Temistocle la Salamina în 480. Dăruind victoria sau determinând înfrângerea, zeii minimalizează uneori efortul grecilor. Flota persană de la Salamina a fost înfrântă mai ales datorită lui Boreas, zeu înrudit cu Atena. Nici Poseidon nu a fost uitat, grecii aducându-i mai târziu mai multe jertfe4. De aceea putem afirma că la greci existau trei „dogme ale credinţei”: zeii există, zeii se preocupă de treburile oamenilor iar raportul zei-oameni este unul de schimb, marcat de serviciu şi contraserviciu.5

Nu numai antichitatea sau societăţile tradiţionale (arhaice)

oferă imagini ale întrepătrunderii religie-putere politică (sacru-profan). Un alt exemplu este oferit de epoca medievală, atunci când din vechiul regat al longobarzilor se năştea, cu sprijinul lui Carol cel Mare, un nou stat: Statul Papal. Amestec de lumesc şi divin, acest stat a devenit treptat extrem de influent în lumea occidentală. Tendinţele hegemoniste ale papei l-au adus în conflict cu suveranii europeni, conflictul Biserică-stat cunoscând punctul culminant în sec. XI. Disputa dintre papa Grigore VII şi împăratul romano-german Henric IV se sfârşea cu „jurământul de la Canossa” (1077), moment ce marchează preponderenţa Bisericii catolice întrupată în Statul Papal asupra monarhilor din occidentul european.

Aflate o perioadă pe poziţii diferite, Biserica şi statul (puterea politică) vor cunoaşte şi momente de subordonare inversă. Astfel, nu de puţine ori, regimurile politice au fost consacrate de Biserică tocmai pentru a le spori autoritatea. Încoronarea ca împărat a lui Carol cel Mare de către papa Leon III în anul 800 semnifica tocmai trăinicia regimului şi caracterul divin al acestuia. O situaţie similară se întâlneşte şi în cazul lui Napoleon Bonaparte, acesta fiind proclamat împărat în 1804 cu

3 Ibidem, p.137 4 Alexander Rubel, Cetatea înspăimântată, Editura Universităţii „Alexandru Ioan Cuza”, Iaşi, 2006, p. 42 5 Ibidem, p. 43

Boreas [d] Atena [e] Poseidon, Oceanus and Tethys [f]

Isto

rie

Octombrie 2010 49

binecuvântarea papei Pius VII. Să nu uităm că legitimitatea regimului nazist în mediul diplomaţiei europene a fost oferită de concordatul cu Vaticanul din 1933.1

Influenţa religiei asupra politicului este evidentă atunci când privim religia ca pe un liant sau ca pe un element divizant. Element delimitativ, religia îl făcea pe Platon să numească „lume barbară” (barbaricum) pe toţi cei care nu împărtăşeau politeismul grec. În evul mediu, italianul Petrarca, reflectând o idee larg răspândită în epocă, îi considera duşmani atât pe turcii musulmani cât şi pe creştinii ortodocşi.2 Ajungând în zilele noastre, observăm o diversitate în unitate chiar în cadrul Uniunii Europene. Creştină în totalitatea ei, UE poate fi privită şi pe trei paliere: protestant (Germania, Marea Britanie, Olanda, ţările scandinave), catolic (Italia, Spania, Portugalia, Franţa) şi ortodox (România, Bulgaria, Grecia). Totuşi, în diversitatea ei,

1 Constantin Buchet, Religie şi putere în relaţiile internaţionale contemporane, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1998, p. 35 2 Ibidem, p. 11

UE ştie să fie compactă atunci când se discută despre integrarea Turciei, ţară musulmană privită cu mare reticenţă de către europeni.3 Nu numai creştinismul cunoaşte orientări diferite. Religia islamică este la rândul ei dezbinată între sunniţi (tradiţionalişti moderaţi şi concilianţi cu centrul în Arabia Saudită) şi şiiţi (revoluţionari predispuşi la violenţă cu centrul în Iran).4 Uneori religia poate depăşi graniţele politicului într-un mod surprinzător. Astfel, Rusia şi Grecia, prin vizita lui Elţîn la Atena din 1994, semnau un pact de prietenie şi colaborare în vederea stabilirii de legături bazate pe credinţa ortodoxă. Cauzată de apariţia Fostei Republici Iugoslave a Macedoniei, poziţia comună a celor două ţări transcede situaţia de stat al UE în cazul Greciei.5

Antagonismele religioase pot genera însă şi riscuri la adresa securităţii globale. Religia poate fi atât un detonator cât

şi un contributor la securitatea globală. Mai rău este atunci când religia este folosită pentru a-i stigmatiza pe oponenţii po-litici şi a-i considera ca fiind imorali. Mergând pe această idee susţinută de Max Ginger, nu putem să nu amintim retorica Războiului Rece. Cele două ta-bere au dat conotaţii religioase luptei lor, privită fie ca pe o „cruciadă împotriva comunis-mului” fie ca o pe o luptă împotriva „misticismului impe-rialist”.6 Perioada de după Războiul Rece a dat naştere unei noi retorici. Lupta lumii occi-dentale cu terorismul islamic este văzută ca pe o modalitate de apărare a democraţiei, a dreptu-rilor omului sau a valorilor O.N.U.

Privit ca un exemplu negativ de conflict religios, fosta Iugoslavie este un „creuzet

3 Ibidem, p. 10 4 Ibidem, p. 27 5 Ibidem, p. 26 6 Ibidem, p. 32

Carol cel Mare [g] Papa Grigore al VII-lea VII

(Hildebrand) [h] Henric al IV-lea al Franţei [i]

Papa Leon al III-lea [j] Papa Pius al VII-lea [k]

Isto

rie

Lohanul nr. 14 50religios” care a făcut inevita-bilă apariţia acestor frămân-tări. Explodat după 1991, cazul Iugos-lavia ilustrează intoleranţa reli-gioasă supra-pusă peste as-pecte politice. Catolici, orto-docşi sau mu-sulmani, toţi sunt răspun-zători pentru ce s-a întâmplat în Bosnia, Croaţia sau Kossovo.

Geopolitica pe baze reli-gioase continuă să fie dinamică

în Europa de Est, balcanică şi în Orientul Mijlociu, unde multiculturalismul şi diversitatea religioasă conduc la antagonismul de ordin politic. Problema Epirului de Nord a determinat un litigiu teritorial şi religios între Albania şi Grecia. La fel, disputa azero-armeană are la origine un conflict ancestral între azerii musulmani şi armenii creştini din regiunea Nagorno-Karabah. Amestecul Irakului de partea azerilor a complicat şi mai mult situaţia. Fisuri religioase au apărut şi în lumea islamică, factorul politic fiind determinant. Amintim disputa dintre Turcia şi Iran finalizată cu expulzarea unui consul iranian şi etichetarea acestuia drept „persona non grata”. Aceste diferende au încercat a fi speculate de Israel. Încercarea acestui stat de a se erija în hegemon al zonei a stârnit însă un lucru contrar: o solidaritate panislamistă.1

Discuţiile despre conflic-tele cu caracter religios se în-dreaptă spre o altă problemă:

fundamentalismul religios fo-losit la justi-ficarea unor acţiuni politice sau militare. Problema nu este a societăţii

contemporane, ea fiind întâl-nită şi în epoca medievală. Ce-le opt cruciade dintre 1096-1270 sunt atât manifestări ale spiritului creş-tin al epocii cât şi expresii ale expansiunii po-litice europene. Organizate la îndemnul papei si susţinute prin efortul monar-hilor europeni,

1 Ibidem, pp. 36-37

cruciadele simbolizează folosirea religiei de către politică cu scopul explicării cât mai credibil în epocă a unor acţiuni crude şi barbare. Recăpătarea „locurilor sfinte” din Palestina şi Siria nu avea doar simbolistica creştină a reunificării spaţiului Bisericii lui Cristos ci reprezenta şi o modalitate de obţinere a unor noi venituri pentru statele europene. Caracterul pecuniar al cruciadelor apare evident dacă privim organizarea regatelor creştine din Orientul Mijlociu şi imensele sume de bani retrase de acolo de către europeni.

Peste câteva secole, apariţia reformei religioase a născut un nou actor religios pe scena europeană: Spania. Apărătoare a creştinismului catolic, Spania a uzat de poziţia sa de putere militară pentru a interveni înpotriva celor desprinşi de sub autoritatea papei. Conflictul cu calvinii din Ţările de Jos, conflict soldat cu apariţia unui nou stat (Olanda în 1609), a fost justificat tocmai prin necesitatea apărării unităţii bisericii. Mai mult, atacurile împotriva Angliei protestante, desfăşurate sub aceeaşi explicaţie religioasă, aveau şi o latură politică ce urmărea hegemonia la Atlantic. Scufundarea „Invincibilei Armada” în 1588 asigura reginei Elisabeta I libertatea religioasă a Angliei.

Astăzi fundamentalismul religios este privit îndeosebi ca pe un inamic al păcii globale. Atacurile teroriste de la World Trade Center (1994) şi Twin Towers (2001) sunt manifestări ale Djihadului islamic. Răz-boiul sfânt isla-mic îşi pierde însă din valoare chiar şi în ochii unor musul-mani, recur-gerea la argu-mentul forţei nefiind apreci-ată de toţi adepţii lui Allah.

Totodată, fundamentalismul este consi-derat şi ca legalitate şi le-gitimitate etni-că, mai ales în regiunile fost coloniale. După decolonizare, graniţele politice nu s-au suprapus întotdeauna peste spaţiile geoculturale şi etnico-religioase, cazul lumii africane fiind relevant. În Nigeria, de exemplu, 30% din populaţie este creştină, 50% este musulmană iar restul este reprezentată de numeroase triburi. În fostele colonii latine putem chiar vorbi de o decolonizare religioasă. Astfel, clerul autohton din America de Sud urmăreşte să se elibereze de centralismul Vaticanului sau al bisericilor protestante europene. De altfel, în America de Sud putem vorbi de o „teologie a eliberării”, un amestec de creştinism şi marxism. Această teorie are o aderenţă mare la mase, fiind exploatată spre exemplu de sandiniştii nicaraguani sau de zapatiştii din Mexic.2

Într-o lume a conflictelor, există o ţară care afişează în politica externă un caracter mesianic: S.U.A. Rolul de „jandarm al lumii contemporane” pe care-l atribuie unii S.U.A., poate fi justificat tocmai prin această ipostază de salvatori pe care americanii şi-o asumă. Consderând că libertatea este un dar de la Dumnezeu şi că democraţia este vehiculul libertăţii, unii americani consideră firească încercarea S.U.A. de a exporta democraţia în lume, tocmai sub umbrela răspândirii voinţei

2 Ibidem, p. 35

Petrarca [l]

Elisabeta I a Angliei [m]

Miting al mişcării sandiniste FSLN [n]

Isto

rie

Octombrie 2010 51

divine de libertate.1 Preşedintele George W. Bush a afirmat în mod repetat că e datoria S.U.A. de „a salva lumea de forţele răului”. În 2003, după invadarea Irakului, Bush s-a justificat printr-un citat din profetul Isaia: „Voi, cei ce sunteţi captivi, ieşiţi afară, iar voi cei care vă aflaţi în întuneric, fiţi liberi”. Poate era doar o figură de stil, dar cu siguranţă era elocventă. Preşedintele făcea aluzie la roadele acţiunii militare americane, pe când profetul Isaia vorbea despre darul divin al mântuirii eterne. Mai mult, după capturarea lui Saddam Hussein, acelaşi preşedinte american afirma ca S.U.A. redă libertatea poporului irakian pentru a îndeplini voinţa lui Dumnezeu. Când a fost întrebat de un reporter dacă tatăl său era de acord cu războiul din Irak, Bush jr. a replicat că singurul tată de care el ascultă este cel din cer.2

Apetenţa religioasă a preşedintelui George W. Bush nu este însă una ieşită din comun. Să ne amintim că mai toţi preşe-dinţii americani au făcut referire la Dumnezeu în discursul lor inaugural.3 Mai mult, recursul la religie este şi o modalitate de a justifica intervenţiile militare americane în diferite zone ale globului. Identificarea reţelei islamice Al Qaeda cu răul absolut a fost făcută pentru a legitima amestecul american în Afganistan şi Irak. De altfel, diplomaţia americană consideră folosirea religiei în relaţiile internaţionale ca fiind absolut necesară şi oportună. Cel mai cunoscut caz de reconciliere cu ajutorul religiei este acordul de pace dintre Egipt şi Israel de la Camp

1 Madeleine Albright, Puternicul şi atotputernicul, Institutul European, Iaşi, 2009, p. 38 2 Ibidem, p. 136 3 Ibidem, p. 34

David (1978), când preşedintele american Carter a speculat profundele convingeri religioase ale preşedintelui egiptean Sadat şi ale premierului evreu Begin.4

Utilizarea aspectului religios atât în rezolvarea unor crize ldiplomatice cât şi în înţelegerea unora din relaţiile internaţio-nale este cu atât mai necesară cu cât actualele tendinţe religioa-se la nivel mondial pot părea surprinzătoare. Expansiunea religioasa cu valenţe geopolitice a fost puternic contestată de gânditorul francez Roger Garaudy. Punând problema unui nou război al religiilor, francezul critică ingerinţa religiosului în domeniul politic, prezentând de pildă proze-litismul catolic. Diferiţi analişti, cum ar fi profesorul japo-nez Yto, dur atacator al creş-tinării Asiei sau istoricul Paul Kennedy, critic al islamizării occi-dentului, au abo-rdat aceeaşi temă. Mai grave sunt însă atacurile interne, catolici-zarea răsăritului european ortodox fiind considerată inadmisibilă. Pre-zenţa în Rusia a unor mişcări catolice precum „Opus Dei” sau „Comunione e Liberazione”, re-prezintă o sfidare a autorităţii Bise-ricii Ortodoxe şi pun în impas dia-logul ecumenic.5

Privind spre viitor, raporturile putere politică – religie par complicate. Ma-rile puteri mon-diale, văzute ca apărători ai siste-mului internaţio-nal, încearcă să coaguleze un nou echilibru de forţe în această peri-oada post-Război Rece. Puterea crescută a unor state care-şi înte-meiază politica externă pe un discurs religios (Iran, India, Rusia) nu face altceva decât să complice scena internaţională. Tuturor acestor state li se adaugă Vaticanul, catolicismul papal încercând de multă vreme să închege o axă religioasă şi de putere la nivel global. Actualmente, Vaticanul este doar un centru de putere secund din cauza tendinţelor de independenţă ale bisericilor naţionale. Ierarhii catolici sud-americani precum cardinalul brazilian Leonardo Boff şi cel

4 Ibidem, p. 72 5 Constantin Buchet, op. cit. , p. 13

Activişti zapatişti [o]

Preşedintele George Bush şi papa Ioan Paul al II-lea,

la Vatican, 28 mai 2002 [p]

Roger Garaudy [q]

Paul Kennedy [r]

Isto

rie

Lohanul nr. 14 52peruan Gustavo Guttierez au contestat hegemonia politică a Vaticanului. Replică la reacţiile sud-americane, Vaticanul – prin vocea papei Ioan Paul al II-lea – a anunţat o „nouă evanghelizare” în America Latină.

Trecând registrul analitic pe alt spaţiu geopolitic şi geocultural, viitorul pare iarăşi impredictibil. China, un adevărat bloc confucianist, tinde să integreze „tinerii tigri” asiatici într-o structură de putere regională bazată tocmai pe confucianism. De asemenea, relaţiile sino-japoneze reflectă constituirea unei noi ordini regionale în zona Asia-Pacific. Un alt posibil viitor grup

de putere este reprezentat de cele zece ţări musulmane nea-rabe (Iran, Pakis-tan, Tadjikistan, Uzbekistan, Af-ganistan, Turcia, Azerbaidjan, Ka-zahstan, Turk-menistan şi Kîrghistan) care au relaţii excel-ente între ele. Problema polilor de putere i-a pre-ocupat şi pe ruşi, aceştia urmărind constituirea unui bloc euroasiatic care să compa-tibilizeze obiec-tivele de putere panslaviste şi islamice în vede-rea contracarării agresiunii occi-dentului repre-zentat de NATO.1

Nu în ulti-mul rând, senti-mentele antioc-cidentale şi mai ales antiameri-cane ale unei părţi ale lumii arabe trebuiesc gestionate cu grijă. Intervenţia americană în Irak a solidarizat lu-mea islamică, aceasta făcând – mai ales prin vo-cea Iranului – apel la Djihad. Susţinerea pe care Saddam Hussein a primit-o de la o parte a lumii arabe şi de la opinia publică din Golful Persic a determinat une-le guverne arabe aflate iniţial în

coaliţia anti-irakiană să-şi modereze şi să-şi tempereze poziţiile iniţiale proamericane.

Rămâne aşadar, ca rezolvarea tuturor acestor probleme potenţiale să reprezinte adevărata provocare a următoarelor decenii. Soluţia nu o poate avea însă doar un stat sau un grup de state, ci întreaga comunitate internaţională.

1 Ibidem, p. 40

Surse imagini [G.F.] a) Basorelief în marmură din sec. I - II d.H., expus la Muzeul

Louvre din Paris. Sursa: Wikipedia, http://commons.wikimedia.org/wiki/File:MithraReliefvert.jpg b) Muzeul Brooklyn, S.U.A. http://www.brooklynmuseum.org/opencollection/objects/4018 c) Discover Ancient Bulgaria, http://www.ancient-bulgaria.com/2008/05/21/news-from-the-

temple-of-cybele-balchik-municipality/ d) The Nautical Archaeology Program at Texas A&M University

and the Centre for Maritime Archaeology and Conservation. http://nautarch.tamu.edu/pwss/homepage/boreas.jpg e) Copie după bustul lui Kresilas (430-420 î.H.) Sursa: Women in Greek Myths, http://www.paleothea.com/Majors.html f) Mozaic roman din anticul oraş Zeugma, restaurat la Muzeul

Gaziantep din Turcia. Sursa: NOVA Science programming on air and online, http://www.pbs.org/wgbh/nova/zeugma/mosa_02.html#fea_top g) Medievalist.net. http://www.medievalists.net/tag/carolingians/ h) All Posters. http://cache2.allpostersimages.com/LRG/17/1745/TKL3D00Z.jpg i) Pictură de Pourbus expusă în Muzeul Louvre, Paris. Sursa: Union County College, Cranford, New Jersey, http://faculty.ucc.edu/egh-damerow/louis_xiv.htm j) Gravură din Guaman Poma, Nueva corónica y buen gobierno

(1615) -- Pope Leo III (p. 39). Sursa: Det Kongelige Bibliotek, http://www.kb.dk/permalink/2006/poma/39/en/image/?open=id263

8442 k) Monument de Bertel Thorvaldsen, (1823-31). Sursa: St Peter's Basilica.Org, http://saintpetersbasilica.org/Monuments/PiusVII/PiusVII.htm l) Arezzo: Historical Background.. http://www.villacilnia.com/arezzo1.htm m) Figură în ceară realizată după un portret de Ermine, expusă la

Muzeul Madame Tussaud's, Londra.. Sursa: Tudor History Web, http://www.tudorhistory.org/elizabeth/gallery.html n) Latin American Studies -- Nicaraguan Sandinistas, http://www.latinamericanstudies.org/sandinistas.htm o) Latin American Studies - Guerrillas in Mexico, http://www.latinamericanstudies.org/mexico-rev.htm p) TravelNotes.org - The online guide to travel, http://www.september11news.com/May28_BushPopeJohnPaul2Va

ticanChat2.jpg q) Radio Islam.org. http://radioislam.org/islam/fotos/amgarau.htm r) Knowledge Bank - University Libraries and Office of the Chief

information officer https://kb.osu.edu/dspace/handle/1811/29986?mode=full s) World-Wide Asian-Eurasian Human Rights Forum, http://word.world-citizenship.org/wp-archive/2555 t) http://catolicos-

delvaticanoii.blogspot.com/2008_09_01_archive.html u) http://sakina.wikidot.com/the-black-stone

Kaaba, sau

„Piatra Neagră”, sanctuarul sacru

islamic din Mecca, Arabia Saudită [u]

Leonardo Boff [s]

Gustavo Guttierez [t]

Isto

rie

Octombrie 2010 53 Problema Basarabiei în context

intern şi internaţional (1939-1940) Prof. univ. dr. Gheorghe Buzatu – Iaşi Continuare din p. 1

n opinia lui N. Iorga, maestrul istoriografiei naţionale, 1918 a reprezentat anul decisiv al trecutului nostru în ansamblu, el ilustrând – prin realizarea României Mari

– cea mai de seamă faptă din toată evoluţia noastră1. De fel întâmplător, aşadar, 1 Decembrie 1918 rămâne înscris în clipele astrale ale istoriei românilor, deopotrivă cu celelalte date memorabile, precum 24 Ianuarie 1859, 9 Mai 1877 sau 22 Iunie 1941...

Deşi, de la tribuna Senatului României, strălucitul istoric a proclamat, chiar în cursul evenimentelor, mai precis la 29 decembrie 1919, că actul Marii Uniri fusese împlinit „pentru vecie”2, faptele ulterioare nu l-au confirmat. Dimpotrivă. După numai 22 de ani, în contextul extinderii celui de-al doilea război mondial în Europa şi ca rezultat al odiosului Pact Hitler-Stalin din 23 august 1939, care a înlesnit decisiv izbucnirea ostilită-ţilor la 1 septembrie 1939, România Mare, aflată în deplină izolare internaţională şi ca rezultat al unor condiţii interne inextricabile, s-a prăbuşit dramatic, fiind silită să admită fără

1 Vezi „Neamul Românesc”, Iaşi, 2 decembrie 1918, p. 1. 2 Gh. Buzatu, ed., Discursuri şi dezbateri parlamentare. 1864-

luptă importante cedări teritoriale în cazul provinciilor sale istorice (Basarabia, Bucovina de Nord, Ţinutul Herţa, Transil-vania de Nord şi Cadrilaterul), iar aceasta sub presiunea impe-rialismelor vecine şi rapace mari şi mici – URSS, Ungaria şi Bulgaria, încurajate şi susţinute de Germania şi Italia3. În atare condiţii, departe de-a marca o nouă treaptă pe linia consolidării statului român, anul 1940 a devenit sinonim cu prăbuşirea României Mari, o catastrofă naţională ale cărei consecinţe extrem de grave şi de durată le suportăm, acum şi, probabil, încă multe decenii în viitor. Mai ales că nu mai târziu decât la 22 iunie 1941, urmare nemijlocită a dramei din 1940, România s-a implicat în desfăşurarea conflagraţiei mondiale din 1939-1945, şi nu oricum, ci alături de Germania lui A. Hitler şi de aliaţii săi din Axa Berlin-Roma-Tokio, împotriva URSS şi a celorlalte Naţiuni Unite, în speţă Marea Britanie, SUA ş.a. Se impune să reţinem în context că, la numai două zile după izbucnirea războiului germano-sovietic, ministrul român la Moscova, Grigore Gafencu, fiind admonestat de liderul sovietic V. M. Molotov pe tema prezenţei României în tabăra celui de-al III-lea Reich, a replicat cu demnitate, subliniind că întreaga responsabilitate cădea în seama Kremlinului, vinovat pentru acţiunile agresive din şi după 26-27 iunie 1940: “[…] Lovitura cea dintâi, care a zdruncinat temelia […] României, chezăşie de siguranţă şi de pace, acoperire firească şi atât de folositoare a unui hotar întins şi însemnat al Rusiei, a fost dată, din nenorocire, de guvernul sovietic. Cele ce se întâmplă azi sunt urmările acestei nenorociri care a dus la un război între două popoare care niciodată în istoria lor nu au luptat unul împotriva altuia”4.

În condiţiile precizate, s-a impus la nivel naţional, pentru motive asupra cărora nu mai este necesar să insistăm, personalitatea politică şi militară remarcabilă a Ion Antonescu.

Desigur, n-a fost ori nu putea fi ignorat rostul lui Ion Antonescu, cel puţin pentru această întreită motivaţie: contribuţia sa pe planul faptelor la apropierea şi triumful României Mari în 1918; aportul său nemijlocit la consolidarea şi consacrarea pe plan intern şi extern după 1918 a statului naţional unitar, iar, la sfârşit, dar nu în cele din urmă, intervenţia sa decisivă pentru pregătirea, declanşarea şi conducerea războiului din 1941-1944, purtat exclusiv pentru România Mare şi distrugerea comunismului moscovit de tip asiatic. Să reţinem că în consecinţă, nu întâmplător, Mareşalul

2004, ediţia a II-a, Bucureşti, Editura Mica Valahie, 2006, p. 207. 3 Cf. Armata Română de la Ultimatum la Dictat în anul 1940. Documente, I-III, Bucureşti, Editura Europa Nova, 2000. 4 Grigore Gafencu, Misiune la Moscova, 1940-1941, ediţie Ion Calafeteanu şi colaboratori, Bucureşti, 1955, p. 231 (raport din 1 august 1941, prezentat de Grigore Gafencu lui Mihai Antonescu, ministrul de Externe al României, p. 228-233). A se confrunta cu însemnările din 24 iunie 1946 ale aceluiaşi Grigore Gafencu (Jurnal iunie 1940 – iulie 1942, I, ediţie Ion Ardeleanu, V. Arimia, Bucureşti, 1994, p. 150-153).

Î

23 august 1939. Moscova – Ministrul de Externe

sovietic V. M. Molotov semnează pactul germano-sovietic de neagresiune. În spatele său este Joachim von Ribbentrop şi Iosif Stalin. [a]

Isto

rie

Lohanul nr. 14 54

Antonescu a fost recunoscut drept ultimul Domn al tuturor românilor1.

Acestea fiind precizate, nu pierdem din vedere mai ales: 1. Participarea lui Ion Antonescu (ca şef al Secţiei

Operaţii a MCG după 1916) la adoptarea şi aplicarea marilor decizii militar-politice, iar, apoi, nu mai puţin, impunerea ca exeget – apreciat de N. Iorga sau de D. Onciul – al trecutului naţional prin prisma luptei românilor pentru Marea Unire din 1918, preocupările sale în acest sens fiind încununate de micro-sinteza Românii. Origina, trecutul, sacrificiile şi drepturile lor (Bucureşti, 1919), pe care, în condiţii oarecum analoge, el s-a pregătit s-o reediteze în 1941, renunţând definitiv în 19442.

2. Legătura intrinsecă indiscutabilă între faptele din 1916-1919 şi cele din 1940-1944, în cursul cărora i-a revenit lui Ion Antonescu un rol determinant pe scena politică, în urma prăbuşirii României Mari în 1940, el asumându-şi, în calitatea-i de şef al guvernului şi de Conducător al Statului Român, organizarea, conducerea şi, deopotrivă, riscul purtării Războiului Sfânt împotriva URSS, de partea Germaniei şi a aliaţilor acesteia, în scopul exclusiv al reîntregirii hotarelor şi al distrugerii comunismului. Să reţinem în context că, la foarte scurt timp după preluarea puterii, generalul Antonescu, tocmai revenit la Bucureşti în 25 noiembrie 1940 după prima lui

1 Cf. Gh. Buzatu, în Sub semnul lui Clio – Profesorului Univ. Dr. Ion Şt. Baicu la împlinirea vârstei de 70 de ani, Ploieşti, Editura Ploieşti – Mileniul III, 2004, p. 253-271. 2 Cf. Gh. Buzatu, Horia Dumitrescu, Nicolae Iorga şi Ion Antonescu: Istoria războaielor României din 1914-1919 şi 1941-1944, în vol. Nicolae Iorga (1871-1940). Studii şi documente, III, coordonatori C. Buşe şi C. Găucan, Bucureşti, Editura Universităţii, 2007, p. 73 şi urm.

întrevedere cu A. Hitler, a declarat categoric presei, anticipând oarecum sensul deciziei istorice ce se profila deja: „România va merge la biruinţă. România va avea drepturile ei”3.

Pentru ca, la 22 iunie 1941, pornind Războiul din Est, Antonescu să stabilească – în celebra Proclamaţie către Ţară sau în inspiratul Ordin de zi către Armata Română – obiectivul fundamental şi permanent al campaniei: redobândirea „drepturilor României de totdeauna, ale României pentru care luptasem altădată [1916-1919]”, „dezrobirea fraţilor noştri, a Basarabiei şi Bucovinei”, distrugerea „celui mai mare duşman al lumii: bolşevismul”4. Acestui obiectiv, Armata Română avea să-i răspundă ani de-a rândul prin fapte de arme nepieritoare şi prin sacrificii imense, peste toate bulversările intervenite în desfăşurarea conflagraţiei planetare din 1939-19455.

„„OO ssttaaşş ii ,, VVăă oorrddoonn TTrree ccee ţţii PPrruuttuull !! ZZddrroobbii ţţii vvrrăăjjmmaaşşuull ddii nn RRăăssăărrii tt şş ii MMii aazz ăănnooaappttee .. DDee zz rroobbii ţţii ddii nn jjuugguull rrooşşuu bbooll şşee vvii cc ppee ffrraaţţii ii

nnooşşttrrii ccoottrrooppii ţţii .. RRee îî mmppll ii nnii ţţii îî nn ttrruuppuull ţţăărrii ii ggll ii aa ss ttrrăăbbuunnăă aa BBaassaarraabbiilloorr

şş ii CCooddrrii ii vvooii ee vvooddaall ii aaii BBuuccoovvii nnee ii ,, ooggooaarree ll ee şş ii ppll aaii uurrii ll ee vvooaassttrree ……””

Ion Antonescu, 22 iunie 1941: Extras din Ordinul de zi către Armata Română

În 1940, dovedind o profundă cunoaştere a realităţilor româneşti, pătrunzând perfect semnificaţia evenimentelor petrecute ca rezultat al presiunii unor factori interni sau al intervenţiei imperialismelor mari şi mici, vecine ori nu ale României, şi, în plus, intuindu-le consecinţele, Ion Antonescu s-a pronunţat hotărât din prima clipă împotriva admiterii de către

3 Ibidem, p. 77. 4 Ion Antonescu, Un ABC al anticomunismului românesc, II, Bucureşti, Editura Majadahonda, 1999, pp. 25-27, 28-29 (doc. nr. 1, 3). 5 Academia Română, Istoria Românilor, IX, 1940-1947, coor-donator acad. Dinu C. Giurescu, Bucureşti, Editura Enciclo-pedică, 2008, p. XLIV-XLV.

Antonescu

Mareşal al României Conducătorul Statului [b]

10 iunie1941. Întâlnire Ion Antonescu şi Adolf Hitler la

München, în prezenţa ministrului de Externe al Reich-ului, von Ribbentrop.

În al doilea rând von Ribbentrop împreună cu feldmareşalul von Keitel. [c]

Isto

rie

Octombrie 2010 55

guvernul Gh. Tătărescu a notelor ultimative V. M. Molotov. Acestea, după cum este bine stabilit de-acum, au avut rolul la 26-27 iunie 1940 de detonator al unei reacţii în lanţ ce s-a consumat fulgerător şi a condus la prăbuşirea hotarelor istorice – în prima ordine Basarabia, Bucovina de Nord şi Ţinutul Herţa, apoi Ardealul de Nord şi, la sfârşit, deşi cine-l putea intui pe atunci, Cadrilaterul şi ostroavele din Delta Dunării. Cu mijloacele ce-i mai stăteau la dispoziţie şi în funcţie de poziţia ocupată pe eşichierul politico-militar (fost sub-şef al MStM şi titular al Ministerului Apărării Naţionale, general de divizie cu demisia aprobată la 6 iunie 1940 din cadrele active ale Armatei şi repartizat ca ofiţer de rezervă la dispoziţia MStM-ului)1, Antonescu a obţinut să fie primit în audienţă de Regele Carol al II-lea2. În continuare, acesta avea să reţină în Jurnalul său pentru ziua de luni, 1 iulie 1940: „... După-masă, la ora 5, generalul Antonescu, care a cerut cu insistenţă să mă vază. După declaraţii de devotament şi asigurarea că nu are nici o legătură cu legionarii, îmi spune că ţara este pe pragul dezastrului, că Armata este complet demoralizată şi dezorganizată şi că trebuie rapid făcut ceva spre a pune lucrurile în mână. Cam în alte cuvinte, doreşte să se facă un guvern cu el şi cu bătrânii”3.

Din documentele cunoscute şi potrivit mărturiilor proprii ale lui Antonescu, relatarea suveranului este veridică, cel puţin în privinţa momentului şi mobilului audienţei, după cum şi a reproşurilor exprimate de General; mai puţin reală ar fi fost pretenţia oaspetelui de a i se încredinţa conducerea noului guvern, „cu el [cu Antonescu] şi cu bătrânii”, în locul celui în

1 Gh. Buzatu, Hitler, Stalin, Antonescu, Ploieşti, Editura Ploieşti – Mileniul III, 2005, p. 354. 2 Pentru detalii, vezi Larry L. Watts, O Cassandră a României: Ion Antonescu şi lupta pentru reformă. 1918-1941, Bucureşti, Editura Fundaţiei Culturale Române, 1993, p. 253-261. 3 Regele Carol al II-lea, Însemnări zilnice. 1937-1951, vol. III, 1939-1940, ediţie N. Rauş, Bucureşti, Editura Scripta, 1998, p. 229.

exerciţiu al lui Gh. Tătărescu4. De asemenea, Suveranul nu scrie nimic că, la despărţire, Generalul i-a încredinţat un memoriu (datat 29 iunie 1940), în fond un vehement pro-test contra dării fără luptă a provinciilor noastre istorice din nord-est, dar şi o aver-tizare extrem de lucidă, cu elemente de respingere a dictaturii car-liste, faţă de posibilele re-percusiuni ale abandonului în folosul Kremli-nului5, clar formulate:

„... Consiliul de Coroană v-a hotărât să ce-daţi. Deciziunea a dezlănţuit haosul. Conse-cinţa lui – anarhia şi ana-rhizarea sunt numai la în-ceputul lor [...]. Acum trebuie să ne întrebăm. Ce facem?[...]. Abandonăm totul şi ne ră-fuim între noi ori încercăm chiar şi imposibilul? Aceasta trebuie să facem; opera va fi grea, dar nu imposibilă: Trebuie să o încercăm. Încercarea însă nu o pot face tot acei care sunt vinovaţi de a fi pregătit şi dezlănţuit catastrofa. Ei ar spori-o. Trebuie schimbate imediat şi sistemul, şi oamenii ...”6 Aşadar, Regele primise – după cum a specificat în final semnatarul – „ultimul meu [al lui I. Antonescu] strigăt de alarmă”7, dar atacul lui Antonescu la adresa regimului carlist şi a oamenilor săi nu echivala, în acel stadiu al situaţiei, aşa cum bănuia Regele în paginile Jurnalului, cu autopropunerea petentului de-a i se încredinţa frânele puterii la Bucureşti ... Cert lucru este că, cu sau fără ştiinţa lui Antonescu, protestul prezentat Regelui avea să fie multiplicat şi difuzat, sub titlul Majestate!, în mai toate judeţele

4 Ibidem. De reţinut că, pe marginea întrevederii, Antonescu în persoană a redactat în zilele următoare două file de Consideraţii (Consiliul Naţional pentru Studiul Arhivelor Securităţii, Bucureşti, fond 40 010, “Tribunalul Poporului”, 1946, vol. 48, f. 6-7) (În continuare, se va cita Arhiva CNSAS, vol.). 5 Ion Antonescu, Un ABC al anticomunismului românesc, I, Iaşi, Editura Moldova, 1992, p. 62-64 (doc. nr. 19). 6 Ibidem, p. 63-64. 7 Ibidem, p. 64.

Harta Statelor Peninsulei Balcanice, provenind din colecţia preşedintelui Consiliului Comisarilor Poporului şi ministrului de Externe al URSS, V. M. Molotov (vezi iniţialele acestuia în colţul din dreapta sus), pe care, la 26-27 iunie 1940, în întrevederea cu Gh. Davidescu, ministrul român la Moscova, liderul sovietic a trasat linia care despărţea de România Basarabia şi Bucovina de Nord, delimitând astfel aria pretenţiilor teritoriale avansate de Kremlin sub ameninţarea recurgerii la forţa armelor prin celebrele note ultimative.

(Copie de pe originalul descoperit în Arhivele Britanice din Londra:Great Britain, Public Record Office, Foreign Office – 371/59149).

Carol al II-lea [G.F.]

Gh. Tătărescu [G.F.]

Isto

rie

Lohanul nr. 14 56ţării, motiv pen-tru care auto-rităţile au fost imediat alertate, cu ordinul pre-cis de-a bloca răspândirea do-cumentului şi de-a face inves-tigaţii pentru „dovedirea au-torilor şi prin-derea colpo-rtorilor”1. Şi,

surprinzător, organele Poliţiei aveau să afle mai mult, aume că, pentru seara de 6 iulie 1940, la locuinţa lui Antonescu din Bucureşti, urma să se întru-nească un aşa-

zis „Comitet de 10”, în scopul executării, în termen de cel mult 48 de ore, a unei „lovituri de forţă împotriva M. S. Regelui”. A rămas în chip ciudat neobservat faptul că Antonescu nici nu se afla măcar în Bucureşti, ci la Predeal, dar în schimb se ştia precis cum că Generalul urma să beneficieze de susţinerile Berlinului şi Romei2. Reacţia Regelui a fost – cum altfel? – pe măsură: deşi acaparat de problemele cedării provinciilor istorice pierdute şi ale retragerii, ale tranziţiei de la cabinetul Gh. Tătărescu la acela al lui I. Gigurtu, el nu s-a sfiit să decidă ca, în dimineaţa de 9 iulie 1940, Antonescu să fie ridicat „din Înalt Ordin” de la reşedinţa sa din Predeal şi trimis, pe traseul Sinaia – Târgovişte – Găeşti – R. Vâlcea, la Mănăstirea Bistriţa3. De acolo, în ziua următoare, el a şi-a înştiinţat soţia, Maria Antonescu, asupra celor petrecute4, cu recomandarea fermă de-a rămâne „calmă” şi „demnă”, convinsă de „nevinovăţia mea”5. În vreme ce, Jurnalului său, Regele i-a încredinţat reacţiile noului premier I. Gigurtu, care în două rânduri, la 9 şi 10 iulie 1940, s-a declarat fie „nenorocit”, fie „supărat” de internarea lui Antonescu, mai cu seamă pentru motivul că putea avea un „efect prost” la Berlin6.

Aşa cum am subliniat deja, investigaţiile noastre în arhiva completă a „procesului” din mai 1946 ori în fondurile Cabinetului Militar sau al Ministerului de Interne (Cabinetul Ministrului) ne-au condus7 la depistarea unor documente relevante datând din perioada 9 iulie – 27 august 1940, când Antonescu s-a aflat la Mănăstirea Bistriţa, în regim de „domiciliu obligatoriu”. Astfel, am identificat şi comunicat, ca aparţinând perioadei respective8, Consideraţiile9 şi Istoricul

1 Vezi Gh. Buzatu, Hitler, Stalin, Antonescu, p. 407-409. 2 Ibidem, p. 391-392. 3 Ion Antonescu, Istoricul arestării mele, în Arhiva CNSAS, vol. 48, f. 64-66. 4 Ibidem, f. 6. 5 Ibidem. Vezi şi Alesandru Duţu, Însemnările din detenţie ale Generalului I. Antonescu, în „Cotidianul”, Bucureşti, 20 mai 1998. 6 Regele Carol al II-lea, Însemnări zilnice, III, p. 241-242. 7 Vezi Gh. Buzatu, România şi Războiul din Est (1941-1944). Noi contribuţii, în „Zargidava. Revistă de istorie”, VII/2008, Bacău, p. 124-126. 8 Gh. Buzatu, Stela Cheptea, Marusia Cîrstea, eds., Pace şi război (1940-1944). Jurnalul Mareşalului Ion Antonescu, I, 1940-1941, Iaşi, Casa Editorială “Demiurg”, 2008, p. 12-13. 9 Arhiva CNSAS, vol. 46, f. 6-7.

arestării mele10, ambele menţionate, dar şi Reflecţii din închisoare asupra „Capitalului” lui Karl Marx11, Spicuiri din Arnota12, gânduri disparate Pentru „Memorii”13, iar, în chip cu totul special, Reflecţii din închisoare: De ce am ajuns la Bistriţa14, definitivate, după cum desprindem chiar din original, în ultimele zile de „domiciliu obligatoriu” prin părţile Vâlcei.

Aceste Reflecţii din închisoare, publicate cu adnotări în anexă15, reprezintă mai mult ca sigur textul fundamental pe care-l aducem în dezbatere în comunicarea noastră. Departe de problemele „lumii dezlănţuite”, dar nu sustras pe deplin acestora nici „între zidurile” Bistriţei, cum singur s-a exprimat, Ion Antonescu a aflat răgazul şi pretextul de-a stărui – „pentru edificarea tuturor celor de azi şi mai ales a acelora de mâine” – asupra ultimelor evenimente care marcaseră debutul prăbuşirii României Mari, drept rezultat al notelor ultimative din 26-27 iunie 1940 ale Moscovei. Întocmai cum avea să procedeze şi în alte condiţii mult mai dificile, în primul rând în cazul propriei prăbuşiri la 23 august 194416, Antonescu, probând un ascuţit spirit de observaţie şi o egală obiectivitate, dublate de un evident talent al naratorului, realizează în Reflecţii o sinteză a condiţiilor din vara anului 1940, al întrevederii sale cu Regele Carol al II-lea17, pentru ca, în context, să propună – după un examen „frază cu frază şi idee cu idee” – o interpretare magistrală a Protestului ce i-a înmânat Suveranului la 1 iulie 1940. Nu poate fi, desigur, în intenţia noastră analiza în detaliu a tuturor aspectelor tratate în Reflecţii, dat fiind că, pentru tema stabilită a intervenţiei noastre, considerăm suficient a reţine elementul esenţial punctat de Antonescu în stilul său caracteristic şi bine cunoscut. Şi anume că, în ciuda evenimentelor catastrofale survenite, faptul copleşitor ce mai trebuia luat în seamă consta în aceea că „mai ales graniţele României Mari m-au ţinut şi mă vor ţine în picioare”.

10 Ibidem, f. 27-28. 11 Ibidem, f. 88-92. 12 Ibidem, f. 54-57. 13 Ibidem, f. 86-87. 14 Ibidem, ff. 30-53, 58-87; Arhivele Naţionale ale României, Bucureşti, fond Ministerul Afacerilor Interne/Cabinetul Ministrului, dosar 30/1944, ff. 66-84. 15 Cf. de asemenea volumul editat de Arhivele Militare Naţionale, filiala Piteşti, consacrat istoriei Marelui Stat Major Român – Piteşti, 2008. 16 Gh. Buzatu, ed., Trecutul la judecata istoriei: Mareşalul Antonescu – Pro şi contra, Bucureşti, Editura Mica Valahie, 2006, p. 315-319. 17 Datată, în original, la ... 4 iulie 1940 (?!).

Ion Gigurtu, februarie 1940 [d]

Mănăstirea Bistriţa, comuna Costeşti din judeţul Vâlcea [G.F.]

Isto

rie

Octombrie 2010 57Anexă

ROMÂNIA MINISTERUL AFACERILOR INTERNE CABINETUL MINISTRULUI Nr. 3 991 Bucureşti, 4 noiembrie [1944] PREŞEDINŢIA CONSILIULUI DE MINIŞTRI - Secretariatul General - Am onoare a vă înainta corespondenţa specială, în

alăturata notă inventar, care a fost găsită la fostul Mareşal I. Antonescu.

Domnul Ministru al Afacerilor Interne vă roagă a o supune Comisiunii care va cerceta activitatea foştilor demnitari din regimul fostului Mareşal I. Antonescu.

D.O. DIRECTOR DE CABINET, Lt. Colonel, I. Plesnilă --- NOTĂ INVENTAR – Reflecţii din închisoare: De ce am ajuns la Bistriţa,

cuprinzând 21 file, scrise de Gl. Antonescu. – Reflecţii din închisoare asupra Capitalului, scrise de Gl.

Antonescu – 5 file. – Spicuiri din Arnota de preotul Cristescu, scrise de Gl.

Antonescu – 4 file. – O expunere a Generalului Antonescu relativ la audienţa

la Majestatea Sa Regele, din 4 [1] iulie 1940 – 2 file. – Câteva rânduri scrise de Gl. Antonescu, ce urmau să fie

adresate lui David Popescu relativ la atitudinea Regelui faţă de legionari şi G-ralul Antonescu.

– O scrisoare adresată de Gl. Antonescu soţiei sale, la 10 iulie 1940.

– În copie, cererea de demisie semnată de [A.] Bideanu şi adresată Primului Ministru în 1940.

Scrisori adresate Generalului Antonescu de către: – Soţia sa, la 6 august 1940. – Elena P. David, Costeşti-Argeş, la 4 iunie 1940. – Colonel M. (indescifrabil), la 6 iulie 1940. – G-ral D. Zissu, la 7 iulie 1940. – G-ral Petre I. Georgescu, la 8 iulie 194o. – Amiral Dan Zaharia, la 9 iulie 1940. – Lt. Col. C. Rădulescu, la 21 iulie 1940. – V. Maresch, la 27 iulie 1940 (Moşia Pechea-Covurlui). – Sabina Cantacuzino, Predeal, la 5 august 1940. – O cartă poştală ilustrată semnată de Nadia I. G. Duca,

din 21 august 1940. – Veteranul Tuţu, Rucăr, jud. Muscel – 1940. – Diferite însemnări – 30 file. Reflecţii din închisoare:De ce am ajuns la Bistriţa? La 6 august curent, dl. Ministru de Interne, Generalul

David Popescu, mi-a comunicat, printr-un trimis special, că „circulă” în cercurile legionare un memoriu care se zice că a fost înmânat de mine Regelui, cu ocazia audienţei pe care M. S. mi-a acordat-o la începutul lunii iulie şi, cum legionarii afirmă că aceasta ar fi din cauza internării mele la Bistriţa, mă roagă să-i comunic dacă:

– memoriul circulă cu ştiinţa şi autorizaţia mea; – dacă, într-adevăr, cred că din această cauză am fost

internat.

***

Oricât de curioasă am găsit intervenţia, am dictat totuşi

imediat răspunsul – anexa 11, – afirmând categoric că: – memoriul circulă fără autorizarea mea; ceea ce este

perfect adevărat; – iar, în privinţa arestării, am arătat că nici memoriul şi

nici un alt act public al meu nu a putut, după părerea mea, deter-mina şi cu atât mai puţin nu poate justifica detenţiunea mea.

De aceea o consider arbitrară şi nelegală. În consecinţă, am protestat în contra privaţiunii mele de

libertate şi în acelaşi timp am cerut anchetă.

*** Reflectând ulterior, între ziduri, la această chestiune şi

fiind sigur că nu se va face anchetă am ajuns la concluzia că este necesar, pentru edificarea tuturor celor de azi şi mai ales a acelora de mâine, să analizez problema în adâncime pentru ca nici un echivoc să nu fie cu putinţă, în ceea ce priveşte viaţa mea publică, nici în această privinţă.

– O fac fiindcă, oricum ar fi, circulă sau nu circulă acest „memoriu”, cu sau fără ştiinţa mea, din iniţiativa mea sau a altora, buni sau rău-voitori mie sau „cercurilor legionare”, nu este explicabil ca din această singură cauză şi pentru această singură greşeală publică2, să fie atât de aspru lovit şi dezonorat un om care a dat Statului şi graniţelor lui de astăzi şi o muncă şi o conduită exemplară timp de 40 de ani, neîntrerupţi şi nepătaţi de serviciu.

– Mă îndreptăţeşte să fac această categorică afirmare şi faptul că sunt oameni politici care poartă, scris şi verbal, din casă în casă şi din ureche în ureche, protestările justificate şi memoriile pe care le prezintă sau le trimit Regelui şi totuşi nu sunt supăraţi de nimeni, deşi gestul lor este cunoscut şi deşi el se încadrează perfect în numeroasele legi, cu caracter restrictiv, care au fost făcute, dintr-adins, şi în această privinţă.

– Astfel stând lucrurile, şi aşa stau, mă întreb, şi ca mine se întreabă desigur mulţi, „De ce această diferenţă de tratament între mine şi alţii şi de ce atâta ură evidentă şi necontenită prigoană contra mea”?

Întrebarea este foarte naturală. Se cere un răspuns şi îl voi da fiindcă este la mintea cea mai elementară a omului care şi judecă că învinuirea ce mi se aduce astăzi nu este decât încercarea de a se justifica ca legal un act care, în realitate, a depăşit orice limită a arbitrariului de care se fac zilnic culpabili acei care ar simula, rând pe rând, şi deţin, fără nici un control, toate puterile în Statul de azi, cât şi ilegalităţile şi nedreptăţile comise în contra mea şi a altora, în ultimii zece ani.

***

– Este desigur inelegant şi lipsit total de o elementară etică

răspândirea, neautorizată, a unui act încredinţat Regelui într-o audienţă confidenţială.

Ineleganţă şi necuviinţă; nimic însă mai mult. Nici o lege, după câte ştiu, nu pune, nici la noi nici aiurea,

vreo restricţiune în această privinţă. – De aceea, pentru o mai desăvârşită lămurire a chestiunii,

întreb: „dacă eventual memoriul care circulă, din orice iniţiativă şi din a oricărui vină, ar conţine laude la adresa regimului aş fi ajuns unde sunt? Aş fi fost lovit cum sunt”?

Cine poate afirma, după atâtea şi atâtea exemple, vechi şi

1 Nu s-a găsit [Gh. B.]. 2 Alţii fac atâtea şi atâtea acte dăunătoare colectivităţii româneşti şi nu se atinge nimeni de ei. Din contră, fiind onoraţi cu atenţia şi încrederea Regelui, sunt la adăpost de orice neplăcere, fiindcă cine încearcă să-i arate cu degetul şi să-i aducă în faţa judecăţii este socotit tulburătorul ordinii publice şi este lovit ca atare, uneori chiar omorât [nota lui I. A.]. Is

tori

e

Lohanul nr. 14 58proaspete în mintea tuturor, că şi în acest caz, lipsit şi el de etică, însă plin de lichelism, mi s-ar fi răspuns tot cu Bistriţa, pentru nedelicata indiscreţiune? Nimeni.

– Concluzia care se desprinde din această strânsă logică este, deocamdată, şi trebuie să fie, că nu faptul că s-a dat curs public unui act predat, de un simplu particular, Regelui a determinat aspra mea pedepsire, ci conţinutul actului, sau alte atitudini, luate ulterior de mine, în legătură cu el.

– Este ceea ce îmi propun să examinez, pentru a justifica concluziile la care intenţionez să ajung şi prin care voi dovedi că numeroase atitudini luate anterior de mine, faţă de acei ce au guvernat şi guvernează şi nu memoriul au determinat prigoana şi năpasta care s-au abătut de multă vreme asupra mea.

– În consecinţă să vedem, în primul rând, ce conţine memoriul.

Este, desigur, prima acţiune logică care se impune fiindcă dacă în el sunt afirmaţiuni neexacte, acuzări neîntemeiate sau chiar întemeiate, însă făcute într-o formă neadmisibilă în rapor-turile dintre noi şi Suveran, atunci nu poate fi nici o îndoială că exemplul de severitate excesivă, dat cu mine, se impunea ca o măsură de ordine în Stat.

***

– Pun, deci, intenţionat de astă

dată, aşa-zisul memoriu la dispoziţia cititorilor şi a Istoriei – anexa Nr. 21.

Să-1 dărăcim împreună frază cu frază şi idee cu idee pentru ca să vedem ce am spus în el Regelui?

– În primul rând, constatăm că printr-un semnal categoric de alarmă, am ţinut de a mea datorie să-i atrag atenţia că „Ţara se prăbuşeşte”.

Afirmaţia a fost determinată de modul ruşinos şi de procedarea dezastruoasă în care s-a făcut părăsirea Bucovinei şi a Basarabiei.

– Ce era şi ce este neadevărat şi fără cuviinţă spus în această afirmare?

A fost dureros, mai ales pentru mine, să dau Capului Statului un astfel de semnal.

Dar unde a fost şi unde este, în această cumplită şi lapidară concretizare a unei situaţii, inexactitatea?

Cine poate să-mi aducă această acuzare, mai ales astăzi, după ce s-a întâmplat ceea ce s-a întâmplat şi cu celelalte hotare?

Deci, nici neadevăr, nici necuviinţă şi nici nimic neîngăduit de lege nu se poate găsi în acest prim avertisment dat de mine, în scris şi verbal, Regelui.

***

Am mai adus şi trebuia să aduc la cunoştinţa Regelui că: – „În Basarabia şi în Bucovina se petrec scene

sfâşietoare”; că: – „Mari şi mici unităţi părăsite de şefi şi surprinse de

inamic, fără ordine, se lasă dezarmate la prima ameninţare”; că: – „Funcţionarii, familiile lor şi ale ofiţerilor, au fost lăsate

pradă celei mai groaznice urgii” şi, în sfârşit, că: – „Materiale imense şi depozite militare, îngrămădite

acolo din incurie şi lăsate, până în ultima clipă, din ordin, au rămas în mâna inamicului”.

Ce a fost şi ce este inexact ca fond şi nerespectuos ca formă în aceste afirmări?

Este pur şi simplu un adevăr care supără, dar care cu

1 Nu s-a găsit [în fondul respectiv, Gh. B.].

nimic şi de nimeni nu a putut şi nu va putea fi dezminţit. – Dacă însă a spune Regelui adevărul este eventual socotit

drept crimă, întreb care este legea care interzice unui fost sfetnic al Tronului şi unui ostaş, la ale cărui servicii s-a făcut de nenumărate ori apel în momente grele, să se ducă în faţa Regelui şi să-l informeze onest?

Dacă informaţiile ar fi fost inexacte, puteam fi, pe drept cuvânt, lovit ca alarmist.

Or, din nefericire pentru noi toţi, lucrurile s-au petrecut aidoma.

Grozăviile şi pierderile au fost cu mult mai mari decât le întrezăream, în primele clipe ale dezastrului, când, împins de o elementară datorie, am luat hotărârea (dureroasă pentru mine după maltratările la care am fost supus), să mă prezint Regelui, să-i vorbesc deschis şi să-i las în scris tot ce conştiinţa îmi impunea să-i supun.

***

– Cunoscând această întreită realitate – tragedia populaţiei

şi a familiilor funcţionarilor; demoralizarea şi dezorganizarea armatei; şi imensele pierderi de materiale – am mai comunicat Regelui că, din cauza greşelilor acumulate şi a carenţei în care s-a găsit conducerea supremă a Statului şi a armatei, „Poporul şi armata au fost dezarmaţi fără lupte. Demoralizarea lor este fără limită; lipsa lor de încredere în conducători este totală. Ura lor în contra vinovaţilor, a tuturor vinovaţilor, de ieri şi de astăzi, creşte” şi i-am adăugat că ceea ce i-am spus atunci „nu era decât schiţat din fugă, numai un capitol al tragediei şi al calvarului unui neam, care era numai la începutul lui”.

Au trecut de la arestarea mea din „Înalt ordin”, cinci săptămâni.

În acest scurt interval de timp ne-a venit umilinţă după umilinţă, lovitură după lovitură, tragedie după tragedie.

Ni s-a impus2, cu tonul şi în felul pe care nu le vom uita niciodată, să aruncăm, şi încă prin înţelegere, în gheara, atâtea veacuri simţite, a tiraniei şi în umilinţa jugului unor inamici care nu cruţă alte nenumărate suflete de fraţi buni de ai noştri şi alte scumpe şi întinse plaiuri strămoşeşti.

Multe din ele sunt încă neuscate de sângele neamului nostru şi mulţi, din acei de care ni se cere să ne despărţim,

au luptat şi au sângerat pentru întregire; au crezut şi au jurat în trăinicia unirii, şi au contribuit cu banii lor pentru a fi apăraţi.

– Prevăzând care vor fi consecinţele primului gest de slăbiciune şi de laşitate pe care l-am făcut, am avertizat, foarte cuviincios, pe Rege şi în această privinţă.

Avertismentul a putut fi neplăcut fiindcă adevărul supără. Dar, care este crima pe care am făcut-o? Când şi unde buna prevedere, curajul de a spune adevărul,

mai ales când se ştie că riscurile sunt mari, şi strigătul cinstit de alarmă au fost pedepsite?

Eu nu pot să cred şi nimeni nu poate să creadă, mai ales că evenimentele mi-au dat dreptate, că puteam să ajung între zi-durile de la Bistriţa pentru aceste fapte.

Înlătur, deci, dintre cauzele arestării mele şi această parte a memoriului meu şi să mergem mai departe.

2 Referire la pretenţiile avansate, după modelul notelor ultimative sovietice, de către Ungaria şi Bulgaria, susţinute de Berlin, Roma şi Moscova [Gh. B.].

Timbru aniversar - „Cetatea Tighina”,

1942 [G.F.]

Isto

rie

Octombrie 2010 59***

– După descrierea lapidară a situaţiei şi a consecinţelor ei,

aşa cum le vedeam, am găsit de a mea datorie să avertizez pe Rege şi pe toţi că „Ţara care simte; Ţara care vede; Ţara care presimte; Ţara toată este consternată şi în panică”.

Şi, ca să nu se creadă că încerc să intimidez cu fraze umflate şi goale, am adăugat că:

„Ţara este consternată şi în panică”, fiindcă a auzit, de repetate ori pe Primii ei Miniştrii declarând, la toate răspântiile, că „Suntem înarmaţi până în dinţi”, că „nu vom ceda nici o brazdă”; că „să avem încredere oarbă şi fără control în conducătorii Statului, în înţelepciunea, în priceperea şi în permanenta veghe a Regelui”.

Am mai adăugat, şi aceasta poate 1-a supărat [pe Carol al II-lea], că „Ţara a mai avut încredere fiindcă generalul pe care de curând îl onorase cu cea mai mare răsplată”, ridicându-l, în contra sentimentelor unanime, la cel mai înalt şi mai greu loc de conducere, a declarat la un banchet public, de faţă fiind şi el şi Guvernul şi generali străini şi mari şefi ai Armatei, că „este cel mai puternic Rege din Europa”.

Pedeapsa cerească nu a întârziat să ne arate şi de astă dată ce se alege întotdeauna de mişelescul lichelism.

– În ce mă priveşte, recunosc însă că este şi dureros şi îndrăzneţ să se reamintească Regelui că nu trebuie să îngăduiască să i se spună, fiindcă, oricât de orgolios ar fi cineva, a patrona minciuna însemnează a ţi-o însuşi şi a te face vinovat de ea în faţa acelora care trebuie să le dai la fiecare pas exemplul modestiei şi al corectitudinii.

De aceea am socotit şi socotesc că era necesar să reamin-tesc aceasta Regelui.

Mai mult chiar, era o datorie. Era necesar, fiind neclintite în memoria tuturor aceste rău

inspirate declaraţii, [care] au fost, după mine şi după alţii, cauza cea mai mare care a lărgit prăpastia dintre Rege şi Armată, care a mărit panica şi consternarea şi care a determinat ura şi setea de răzbunare când ne-a plesnit realitatea.

– De aceea, socotesc şi în această privinţă că faptul că am reamintit Regelui răul pe care oamenii, aleşi şi impuşi de el, îl fac şi lui şi nouă, cu nechibzuitele lor laude şi temeneli, nu poate fi calificat ca un act de duşmănie, nici chiar de ironie în contra cuiva şi, cu atât mai puţin, în contra Regelui.

Dacă, într-adevăr, astfel a fost tălmăcit, declar că nu a fost intenţiunea mea să o fac.

Nu este nici în firea mea să lovesc când cineva este destul de lovit şi nu era nici ceasul potrivit să o fac.

– În consecinţă, cred că numai dacă ceea ce i-am reamintit Regelui nu corespundea cu realitatea, numai atunci aş fi comis un act incorect şi tendenţios.

Cine însă poate să nege că Generalul [Constantin] Ilasievici nu a îndrăznit1 să facă aceste afirmaţiuni?

Cine nu le-a auzit de aici şi de peste hotare? Pe cine nu l-a uimit şi cine nu le-a comentat? Ele au fost cu atât mai uluitoare şi mai dezastruoase cu cât

şi noi şi străinii cunoşteam realitatea. – Trecând acum peste actul de odios lichelism, care a fost

răsplătit în loc să fie pedepsit, mulţi, foarte mulţi au rămas împietriţi.

– În primul rând, Armata şi toţi concentraţii din toată Ţara, care după aceea a stat desculţă, dezbrăcată şi nedotată cu armamentul esenţial în noroi şi în zăpadă, pe care se căzneau, din ordin şi sub bici, să le transforme în fortificaţii „de ne-trecut”; care se ştia nepriceput comandată şi care-şi da seama că este neinstruită şi nepregătită pentru lupta modernă.

– În al doilea rând, duşmanii şi aliaţii care, din momentul ce Regele însuşi şi Guvernul patronau astfel de sfruntate îndrăzneli, s-au întrebat: pe cine încercăm să înşelăm; pe noi, pe

1 „Îndrăznit”, fiindcă oricât ar fi de neştiutor de ceea ce se petrece în lume şi la noi, şi este totuşi, nu putea să nu-şi dea seama, chiar când le făcea, că afirmă ceea ce nu crede şi ceea ce nu simte [I. A.].

ei, sau pe toţi în bloc? – Minciuna nu a prins şi nu putea prinde. În schimb, o repet, a demoralizat şi mai mult şi a isprăvit

de dărâmat şi ultimele rămăşiţe de încredere pe care Armata şi poporul le mai aveau în şefi.

În primul rând, acei cu mai multă sau cu mai puţină pri-cepere, cu mai multă sau mai puţină conştiinţă, cu mai mult sau mai puţin obraz.

În al doilea rând, bătrânii care nu au uitat cât au îndurat şi cu cât sânge au plătit nepregătirile trecutului.

În al treilea rând, au fost tinerii care presimt cât vor avea de suferit şi cât de scump vor trebui să plătească nepregătirea prezentului.

În sfârşit, au fost mamele şi soţiile, elitele şi masele care din instinct de conservare au ridicat cu mirare, cu dojană şi cu ameninţare capul.

Aceştia toţi, poporul întreg, înmărmuriţi de neadevăr şi îngroziţi unde ne poate duce o astfel de biciuire a adevărului şi de mistificare a realităţii; mari şi mici, tineri şi bătrâni, ne întrebam „ce este: inconştienţă ori trădare”?

Istoria singură va dezlega acest mister. Neputând încă privi în toate cărţile jucate, nu ne este

îngăduit, fără să păcătuim, să punem degetul pe adevărata racilă.

– De aceea nu am mers mai departe în calificarea faptelor şi m-am mulţumit să amintesc Regelui numai afirmaţiile făcute.

Am făcut-o în speranţa şi în dorinţa de a-i atrage, cu bune intenţii, atenţia cât rău imens şi câtă demoralizare produce minciuna, mai ales când este aruncată de pe cele mai de sus trepte de conducere ale Statului.

***

– Cu aceeaşi speranţă şi cu aceeaşi bună intenţie de a

împiedeca ca gestul să se mai repete, am fost silit să aduc la cunoştinţa Regelui că: „Ţara a mai avut, mai ales, încredere, fiindcă personal a prevenit-o că a luat înzestrarea armatei în mână”, şi „în neuitata şi recenta declaraţie de la Chişinău, fiind desigur indusă în eroare, a asigurat-o că a încins-o cu un stăvilar de foc, de fier şi de beton peste care nimeni nu va putea trece”.

– Cine nu a fost consternat şi cine nu a fost indignat în contra acelora care a pus în gura Regelui o astfel de sfidare a adevărului şi 1-a făcut să arunce o astfel de provocare puternicului vecin?

Când l-am auzit, mi-am dat imediat seama că cuvântarea Regelui va avea efectul care a fost mărit, prin această supra-licitaţie de demoralizare internă şi de provocare externă.

Ştiu din istorie că sunt acte care slăbesc total şi compromit iremediabil Dinastia.

Acesta este cu siguranţă şi categoric unul dintre [actele] acelea.

– Este evident însă că nu puteam să nu-mi dau seama cât de supărătoare va fi pentru Rege această reamintire; cât de îndrăzneaţă va fi socotită ea şi câte riscuri luam, dat fiind omul.

Am riscat totuşi totul, din dorinţa de a-1 servi şi mai ales din datoria ce am de a-mi servi Ţara.

Şi, dacă în viitor, ca o consecinţă a îndrăznelii mele şi poate şi a altora, va reflecta mai mult şi mai profund înainte de a face declaraţii publice, mi-am ajuns scopul, şi suferinţele mele morale de astăzi îmi vor fi răsplătite.

De aceea am socotit că orice om cinstit ataşat principiului dinastic avea datoria să-i atragă atenţia asupra acestui necugetat gest. Am făcut-o.

***

– Din spicuirea, făcută până acum, a „memoriului” care

„circulă”, reiese, fără îndoială, că singurul lucru care explică, fără să justifice, măsura luată în contra mea este faptul că am reamintit Regelui contrastul pe care neamul şi istoria l-au înregistrat între mistificare şi adevăr.

Si am subliniat acest contrast, spunând Regelui că: „Realitatea s-a răzbunat fiindcă era alta, cu totul alta”. Is

tori

e

Lohanul nr. 14 60Cunosc relativitatea regulilor şi subtilităţilor juridice şi

morale care au regizat, rând pe rând, în diferite locuri ale pământului raporturile dintre indivizi şi cadrul colectivităţii în care trăiesc, în diferitele epoci ale vieţii spirituale şi politice ale oamenilor.

Dar niciodată în numeroasele mele studii şi meditaţii asupra istoriei nu am găsit că au rămas nesancţionate încercările îndrăzneţe de mistificare a adevărului, mai ales când ele sunt făcute de conducători.

Această lecţie, dată fără greş în trecut, m-a îndemnat şi m-a determinat să sfărâm fără cruţare în ţăndări ipocrizia cu care stăm, din interes şi din laşitate, în faţa Regelui şi să-i pun sub ochi şi greşelile lui.

Am făcut-o pentru că ştiu că, dacă D-nii Tătărescu şi Ilasievici nu au de pierdut pentru îndrăzneala lor decât consideraţia noastră a tuturor, de care dau dovadă că puţin le pasă, un Rege are un trecut de onorat, o Dinastie de apărat şi o ereditate de asigurat.

***

Am ţinut să mai atrag atenţia Regelui că, deşi poporul

cunoştea realitatea, nu a putut totuşi să dea la timp la o parte şi să-i pună la locul lor pe

îndrăzneţi, fiindcă „nici o replică nu a fost tolerată”.

Orice stri-găt public de alarmă a fost înăbuşit, adesea sângeros.

Am vrut prin aceasta să-l previn [pe Rege] de răspunderea gravă pe care şi-a luat-o de a alege singur conducătorii, mi-litari şi civili, ai neamului şi de a-i acoperi de răspunderi cu gesturi, restric-ţiuni şi atitudini de „Monarh absolut”.

***

Am făcut-o fiindcă în noaptea când am fost atraşi în

cursă1 – lovitura de stat – după ce se votase, articol cu articol din noua Constituţie, Regele ne-a cerut la sfârşit să dăm printr-un ultim vot aprobare de ansamblu.

Atunci, dl. [Alexandru] Vaida [Voievod], care alături de Rege şi de dl. [N.] Iorga este autorul pedepsei cu moartea, i-a spus textual: „Majestate, doresc să ştiu până când crede Majes-tatea Ta că va ţine Ţara sub un regim excepţional, fiindcă, dacă Majestatea are intenţia să prelungească multă vreme acest regim, eu nu aş putea să dau aprobarea mea definitivă la această Constituţie”.

La care Majestatea Sa a răspuns scurt şi răspicat: „Până la toamnă, adică până în octombrie 1938”.

Faţă de acest angajament solemn, pe care l-am crezut atunci că este şi regesc, Dl. Vaida a răspuns2:

1 La 9/10 februarie 1938 [Gh. B.]. 2 Pedeapsa cu moartea a cerut-o Regele. La auzul ei s-a zbârlit pielea pe dl. Iorga, care a ripostat spontan cam aşa: „Ferească

„În aceste condiţiuni, votez”, şi, când mi-a venit rândul să mă pronunţ, am răspuns: „Votez în aceleaşi condiţiuni ca şi dl. Vaida”.

Nu este aici locul să insist nici asupra cauzelor care au determinat şi a modului în care s-a dat lovitura de stat. O voi face în amănunt într-un capitol special al memoriilor mele3, cu toată corectitudinea cerută de importanţa istorică a unui astfel de act.

Cu acea ocazie voi arăta că, după ce a avut Constituţia în buzunar şi după ce i-a tras chiar fără să ne întrebe nişte retuşuri, care sunt capitale, Regele şi-a luat răspunderi şi drepturi pe care nici unul din noi, care am participat şi care suntem vinovaţi de ea, n-a gândit şi n-a dorit să i le dea, decât în mod excepţional şi pe o foarte limitată perioadă de timp.

Or, Majestatea Sa, secondat şi încurajat de dl. Tătărescu şi de alţi câţiva care regizează din umbră fiindcă au socoteli mari de dat, a permanentizat excepţionalul, transformându-l în regulă fără replică.

Având pe conştiinţă multe din suferinţele de azi ale neamului fiindcă ele derivă din lovitura de stat, mă consider îndreptăţit, ca unul ce am fost naiv, dar de bună credinţă, să-i vorbesc cum vorbesc şi să-i dau avertismentele pe care i le-am dat.

Este ceea ce trebuie să vadă în atitudinea de frondă pe care am luat-o în contra Lui şi a regimului de profitori şi de dărâmători ai neamului.

***

Dumnezeu, Majestate, mă îngrozesc să văd în Ţara Românească pluton de execuţie şi că Regele, un Hohenzollern, trimite lumea în faţa lui. Nu, pentru Dumnezeu nu. Insist şi implor pe Majestatea Ta să renunţe”. La care, dl. Vaida, care s-a arătat dintr-o dată pentru, a intervenit şi a spus că „numai unui popor care nu este civil îi este frică de pedeapsă cu moartea” şi, fără să-şi dea seama de ironie, a adăugat că şi în Ungaria există această pedeapsă. Noi toţi, unii tăcând, alţii având curajul să se pronunţe, ne-am raliat la părerea D-lui Iorga. În faţa acestei opoziţii Regele a tăcut şi ne-a lăsat impresia că a părăsit ideea. Spre surprinderea noastră, la 1 dimineaţa, când ne-am repus la lucru, după o gustare serioasă, Dl. Iorga scoate din buzunar o hârtiuţă şi-i spune Regelui: „Sire, m-am gândit în timpul pauzei pentru a concilia sentimentele noastre cu dorinţa Majestăţii Tale [şi] am redactat în felul următor articolul care să prevadă pedeapsa cu moartea: «Se aplică pedeapsa cu moartea acelora care... Aplicarea pedepsei cu moartea să fie însă hotărâtă de la caz la caz de Consiliul de Miniştri»”. Regelui, convenindu-i şi această formulă, ne-a cerut pe rând asentimentul. Când a venit rândul meu, am răspuns: „Aprob şi votez aplicarea pedepsei cu moartea numai în aceste condiţiuni”. Când în aprilie 1938 a apărut Decretul dat de Generalul [Gh.] Argeşanu, care fusese numit Preşedintele Consiliului ad-interim în locul Patriarhului [Miron Cristea], care plecase dintr-adins în Polonia şi prin care pedeapsa cu moartea se introducea cu anticipaţie şi în bloc pentru un an de zile, am rămas încremenit. Citind Constituţia, am constatat că expresiunea „de la caz la caz”, care constituia frâna, fusese eliminată. În concluziune, pedeapsa cu moartea a fost cerută de Rege; a fost susţinută de dl. Vaida; a fost regizată protestând de dl. Iorga; a fost trişată de D-nii Urdăreanu, Micescu, Rusescu şi Măzăreanu, iar noi toţi care am votat-o suntem gogomanii care purtăm şi vom purta răspunderea istorică [I. A.]. 3 Este una din multiplele ocazii în care I. Antonescu insista, precum a făcut-o chiar la Bistriţa în 1940 (vezi supra nota 25), asupra intenţiei de a-şi redacta, în temeiul documentelor adunate cu grija, Memoriile absolut necesare pentru ştiinţa şi judecata urmaşilor [Gh. B.].

Alexandru Vaida Voievod [G.F.]

Isto

rie

Octombrie 2010 61– Tot acest penibil proces de conştiinţă, în care mă zbat,

pentru că, vroind să servesc, am deservit neamul prin Constituţia din 1938, m-a îndreptăţit să-i ofer, în scris, prin acelaşi memoriu „concursul” pentru a „încerca să salvez ce mai este cu putinţă de salvat din Coroană, din ordine şi din graniţă”.

L-am avertizat însă că „opera aceasta va fi foarte grea”, că ea nu va putea fi încercată tot cu acei care sunt vinovaţi de catastrofă şi că trebuie schimbate imediat şi sistemul şi oamenii, şi i-am cerut „ca la acţiune cinstită să se răspundă cu acţiune cinstită”. Aluzia nu putea da naştere la două interpretări. Am făcut-o fiindcă vroiam, într-o încercare supremă să mă spăl de păcate, servind aşa cum am servit de atâtea ori în trecut, adică cu patimă, cu neţărmurit devotament, cu nemărginită şi dezinte-resată dragoste şi neprecupeţită onestitate1.

Corect însă şi în această ocazie trebuia, întrebuinţând o formulă convenabilă, să-l fac să înţeleagă că situaţia Sa era compromisă.

Această prevenire care este şi o prevestire pare că 1-a înfuriat.

Sunt informat, că arăta enervat la data memoriului şi enervat ni le spune: „Mă acuză că tot ce am făcut eu a fost rău şi se oferă să vie el să îndrepte totul”.

Dacă informaţia mea este corectă, găsesc că tălmăcirea cuvintelor mele este şi ea cerută.

Cum a făcut multe şi mari greşeli: Cea mai mare este reprimarea odioasă şi neîngăduită de Constituţie care a patronat-o în contra tineretului naţionalist2.

– În sfârşit, pentru a isprăvi cu depănatul firului, mai am de subliniat că în memoriu am mai afirmat că: „Consiliul de Coroană l-a hotărât să cedeze”; că deciziunea „a dezlănţuit haosul şi că, consecinţa lui, anarhia şi anarhizarea, sunt numai la începutul lor”.

Consiliul de Coroană a determinat într-adevăr deciziunea care s-a luat de a se părăsi în condiţiunile cunoscute imense bogăţii şi vaste teritorii româneşti, dar nu 1-a putut acoperi de răspunderi.

Nu 1-a putut acoperi şi nu-1 va putea acoperi, fiindcă membrii Consiliului de Coroană, cu care crede că şi-a luat acoperiri constituţionale şi istorice pentru multe din faptele sale, sunt aleşi şi numiţi de El iar nu de popor; sunt toţi vinovaţi, unii mai mult – alţii mai puţin, de tot ce s-a petrecut în ultimul timp în Ţară, şi mai ales fiindcă sunt traşi la răboj de naţie pentru socoteli vechi şi proaspete ce au de dat.

În ceea ce priveşte „anarhia şi anarhizarea”, pe care I le-am prevestit, nu mă consider că am greşit, fiindcă poporul nu va putea să uite pe acei care îi ştie şi-i arată cu degetul ca vinovaţi atât de toate pierderile şi suferinţele lui morale şi civice, cât şi de toate incorectitudinile şi crimele care s-au comis.

Cu cât constrângerile pentru a se evita inevitabilul vor fi mai mari, cu atât izbucnirea va fi mai violentă şi pustiirile ei vor fi mai mari.

– Deschideţi istoria la oricare din paginile ei şi veţi găsi ceea ce afirmă ea.

De aceea, numai ca o încercare supremă de a evita violenţa, în totul distrugătoare, i-am oferit „colaborarea”, cu gândul cinstit de a mă ţine de angajamentele care mi le-aş fi luat faţă de El.

Mi-a răspuns cu lupta. Nu o primesc, nu pentru că-mi este frică de mine, ci

pentru că sunt convins că aş face în aceste momente jocul inamicilor, ipso facto aş deveni, deopotrivă, dacă nu chiar mai mult, părtaş la răspundere cu acei pe care-i acuz că au dărâmat graniţele şi au compromis liniştea noastră şi viitorul copiilor noştri.

***

Reînfăşuraţi acuma, după aceste lungi dar corecte

lămuriri, firul pe care l-am desfăşurat de la începutul acestei

1 I. Antonescu dezminte, astfel, bănuiala Regelui că ar fi pretins şefia unui nou guvern [Gh. B.]. 2 Referire la legionari [Gh. B.].

analize; dezbrăcaţi-vă de orice patimă; pătrundeţi în cugetul vostru şi spuneţi; „Ce este tendenţios şi ce este incorect ca fond şi ca formă în acest memoriu?”

– Ce greşeală am făcut că am îndrăznit să mă duc în faţa Regelui şi să-i spun ceea ce fiecare din noi I-aţi spune dacă aţi fi lăsaţi să ajungeţi până la El?

– Ce crimă a comis un om care, în faţa prăbuşirii neamului său, se alarmează, în disperare aleargă şi imploră să i se dea putinţă să încerce să oprească prăpădul şi după aceea să reclă-dească de la bază?

– Cum poate fi tălmăcit gestul că mâna de ajutor, pe care cinstit am întins-o, a fost pusă drept răsplată cu brutalitate între baionete şi închisă departe într-un loc uitat de lume?

Sunt atâtea şi atâtea întrebări, la care vor răspunde alţii.

*** Într-un moment de sinceritate, Dl. Ministru de Interne,

spălându-se pe mâini de răspundere, a spus nepotului meu3, Dl. Mihai Antonescu, că arestarea mea a fost decisă la Palat, că i s-a cerut la 12 noaptea să o execute şi că, întrebând pentru ce, i s-a răspuns: „pentru motive foarte grave”.

Pretext vast în care poţi băga totul sau nimic. Au trecut şapte săptămâni de la arestarea mea4, am protes-

tat în contra ei în scris, am cerut în zadar anchetă şi totuşi nici unul din „motivele grave” nu au fost până acum date la iveală. Nici nu va putea fi, pentru faptul că pur şi simplu nu există.

Există însă un alt motiv, pe care dl. Prim-ministru, în simplicitatea în care se zbate, a găsit de cuviinţă, când a fost strâns cu uşa, în lipsă de argu-mente, să-1 spună plescăind din fălci şi pufnind pe nas şi D-lui [Wilhelm] Fabricius, Mi-nistrul Germa-niei la Bucu-reşti, şi D-lui Mihai Anto-nescu că: „Ce mai încolo şi încolo le este frică de el”.

Dl. Mi-nistru de Inter-ne, avertizat de răspunderea care şi-a luat-o cu executarea arestării mele, şi-a găsit refu-giul, în aceiaşi indiscreţie. D-Sa a spus lui Mihai Antones-cu: „Îi este frică de dânsul”.

„Le” şi „Îi” este Regele cu compania, iar „el” şi „dânsul” sunt eu.

***

„Frică” de mine? O ştiam de mult. Dar de ce? M-am între-

bat şi mă întreb. Eu nu am în spate decât o linie dreaptă pe care m-am

3 Precizare surprinzătoare, aproximativă [Gh. B.]. 4 Precizarea ne îngăduie să stabilim data redactării Reflecţiilor: deci, în raport cu ziua arestării lui Antonescu, la 9 iulie 1940, 20 august 1940.

Wilhelm Fabricius şi Horia Sima în Bucureşti, octombrie 1940 [e]

Isto

rie

Lohanul nr. 14 62

aşezat de la începutul carierei şi după care nici o furtună, nici o ameninţare, nici o lovire şi nici o umilire nu m-au putut clinti.

Nici chiar Bistriţa. – Această „linie” inspiră frică nu pentru că stau eu pe ea ci

pentru că o cunosc, o apreciază, o stimează şi sunt gata, la cea dintâi ocazie, să o urmeze mulţi.

O cunosc şi o stimează Armata. O cunosc şi o stimează tineretul care caută în ea un sprijin şi găseşte un imbold. O stimează şi o apreciază tot ce este conştiinţă cinstită şi mândră românească pentru că vede nu prin mine ci prin ea îndreptarea şi scăparea.

***

Din această cauză, s-au mobilizat în contra mea intriga şi

calomnia. Cu surâs ocrotitor sau cerşetor, cu laude şi temenele, am

fost necontenit de din dos atacat, cu această armă, din ce în ce mai violent, din ce în ce mai concentrat, din ce în ce mai coordonat, sub toţi cei patru Regi sub care am servit.

Studiile mele strălucite; activitatea desfăşurată de mine la şcoli, la trupă, în război; serviciile care mi s-au cerut să le fac şi pe care le-am dus la bun sfârşit peste graniţe la Petrograd, la Varşovia, la Constantinopol, la Belgrad, la Congresul de Pace [din 1919-1920], la Comisia de Reparaţii la Geneva, la Paris şi la Londra, opera înfăptuită de mine la Divizie, la Şcoala de Război, la Statul Major şi la Ministerul de Război, operă care a smuls admiraţia şi acelora care din invidie mă duşmănesc; ţinuta mea morală şi mai ales graniţele României Mari m-au ţinut şi mă vor ţine în picioare.

***

S-a încercat prin insinuări şi s-a reuşit prin perseverenţă să

se întindă, printre cei care nu au servit direct sub mine, acuzarea că sunt rău la suflet şi că lovesc cu patimă şi din această cauză toţi fug de mine.

Au fugit atâta încât dacă ar putea să se manifeste toţi acei ce sunt de bună credinţă şi români adevăraţi, în armată şi în ţară, ar alerga cu inima deschisă şi cu sufletul curat în ajutorul meu, nu pentru a mă scoate de la Bistriţa ci pentru a-mi da mâna de ajutor cinstită pentru ca împreună să reclădim, să curăţăm atmosfera şi creăm condiţiile de muncă, de unire şi de moralitate care singure vor putea da putinţa generaţiei noastre să recâştige ceea ce am pierdut.

***

Regele Ferdinand, cunoscând adevărul, îmi spunea, cu

ironia care-l caracteriza, nu ca să mă ofenseze, ci pentru că-i plăcea dârzenia mea românească: „Câine roşu”.

Reamintind aceasta Regelui, în 19381, când am fost numit

1 Eroare – la 1 decembrie 1933, prin Înaltul Decret nr. 3

Şef de Stat Major, Majestatea Sa mi-a spus: „Să mă ierţi dar aşa-ţi spun şi eu”.

Întrebându-l: „De ce, Majestate?”, nu am primit nici un răspuns.

Cu toate acestea, nu merit porecla şi nu cred că ea vine de la subalternii mei fiindcă nu cred să fi existat şef care să fi desfăşurat o atât de variată, de intensă, de grea şi de îndelungată activitate, la şcoli, la trupă, la servicii, în război şi în timp de pace pe înalte trepte de conducere (Secretar General, Ministru de Război, şef de Stat Major, Ministru de Război), care să fi pedepsit mai puţin (pot cita pe degete pedepsele ce am dat); care să se fi purtat mai delicat, mai părintesc şi mai respectuos cu subalternii săi atât în faţa frontului cât şi între patru ochi sau în societate.

Din această cauză nu a fost depusă nici o reclamaţie, de nici un fel, în contra mea.

Anexe2 Anexa I – Declaraţia dată, la cererea D-lui Ministru de

Interne, D-lui Mihalcea. Anexa II – Actul lăsat Regelui la sfârşitul audienţei în care

am fost primit în ziua de [1] iulie [1940].

__________________________ Surse imagini [G.F.]

a) National Archives & Records Administration, nara.gov http://www.archives.gov/research/ww2/photos/images/ww2-79.jpg b) Mareşalul Ion Antonescu - blog, http://maresalulionantonescu.wordpress.com/category/foto/ c) Arhivele Federale Germane - Deutsches Bundesarchiv, http://www.bild.bundesarchiv.de/archives/barchpic/search/_128

6994600/?search%5Bform%5D%5BSIGNATUR%5D=Bild+183-B03212

d) Revista Life, 1 febr. 1940; fotografie de Margaret Bourke-White./Time & Life Pictures/Getty Images,

http://www.life.com/image/50869822 e) Arhivele poloneze - Zbiory NAC on-line, http://www.audiovis.nac.gov.pl/obraz/54744/ f) World War 2 Photos. http://www.ww2incolor.com/Romanian+Forces/Chi__in__u+Li

berated.html

Parada trupelor militare eomâne după eliberarea

Chişinăului, septembrie 1941. Soldaţii defilează pe străzi acoperite cu flori. [f ]

057/1933, I. Antonescu a fost numit şef al MStM cu delegaţie şi comandant al Diviziei 3 Infanterie (Gh. Buzatu, Hitler, Stalin, Antonescu, p. 354). 2 Nu se publică - Gh. B.

Isto

rie

Octombrie 2010 63

Teodor T. Burada despre biserica Sfinţii Apostoli din Huşi

Ion N. Oprea – Iaşi

n anul 2007 când am scris volu-

mul „Dorohoi – Capitala Ţării de Sus – în presa vremii 1874-2006” am vorbit şi despre Revista de limbă, literatură şi artă populară „Tudor Pamfile” întemeiată începând cu luna februarie 1923 la Dorohoi de: P.S Iacob Antonovici, Tiberiu Crudu, di-rectorul Şcolii nor-male din Botoşani, C. Capră, D. Capră, Fundaţia Culturală „Principele Carol”, pr. econom D. Furtună, I. Giosanu, Mina I. Grădinaru, preot N. V. Hodoroabă, C. Lavronschi, Al. Al. Leontaru, Elena T. Pamfile, pr. econom P. Gh. Savin, C.Şoltuz, Grigore Şoltuz, St. St. Tuţescu, G. Tutoveanu, D. Urzică ş.a. (p. 278-279).

Consemnam că în revista „Tudor Pamfile” din martie 1923, preotul D. Furtună, directorul Gimnaziului din Dorohoi şi coordonatorul revistei scria următoarele la încetarea din viaţă a profesorului T. T. Burada:

„Mângâiat de inima mângâietoare a Iaşului întreg, T. T. Burada, sârguinciosul şi neobositul nostru etnograf şi folclorist, membru corespondent al Academiei Române, ne-a părăsit în seara zilei de 19 februarie 1923. Minunatul bătrân cu paşi mărunţi s-a stins în vârstă de 84 de ani (născut la 3 octombrie 1839. Norocos ca pregătire, vârstă şi sporul ce a adus în viaţă, Burada lasă în urmă multe şi numeroase lucrări de preţ, unele cu totul rare astăzi; ar trebui retipărite, ca şi nenumăratele sale însemnări şi studii (în vremea din urmă, mai mult istorice) din «Arhiva ieşeană».

Apoi viaţa ce a dus are un înţeles de mare preţ pentru îndrumarea neamului nostru. A văzut Unirea cea dintâi (când urma la Iaşi, Academia Mihăileană), a văzut şi Unirea cea mare, la care ajutase prin scrierile sale şi prin cântecul viorii sale fermecate, ca şi prin colindarea tuturor ţinuturilor (Peninsula Balcanică, Serbia, Bosnia, Dalmaţia, Craina, Istria, Moravia, Vitinia ş.a., unde se găsea răsfirat vreun suflet de român. Nu se poate scrie astăzi nimic pe tărâmul folclorului şi a istoriei muzicii sau teatrului la români fără a primi lămuririle cele dintâi de la Burada.

A fost cel dintâi elev moldovean înscris la Conservatorul de muzică din Paris, de unde şi-a luat atestatul în 1863, iar în 1865 licenţa în drept. Viaţa şi scrisul său de la 1866 până azi, mai ales în bătrânul Iaşi, trebuie cercetare îndeaproape, căci

lucrările lui Burada sunt cel mai curat izvor de patriotism şi credinţă.” (p. 289-290).

Pe linia îndemnului făcut de părintele D. Furtună, iată ce scria Teodor T. Burada, în revista pentru istorie, arheologie şi folclor de sub direcţia lui Gregoriu G. Tocilescu, profesor universitar şi decan al Muzeului de antichităţi Bucureşti în 1883 despre Biserica „Sf. Apostoli Petru şi Pavel” din Huşi, a lui Ştefan cel Mare (p. 191-192):

„În Huşi se află în curtea Episcopiei biserica sfinţilor Apostoli Petru şi Pavel, zidită de Ştefan cel Mare. Inscripţiunea slavonă ce stă deasupra uşii cum intri din pridvor în biserică, ne arată pe cel ce a zidit-o.

Inscripţia se traduce astfel: «Blagocestivul şi de Hristos iubitorul Ion Ştefan voievod

cu mila Iui D-zeu Domn ţerei Moldoviî, fiul lui Bogdan voievod, a început şi a zidit această biserică în numele sfinţi-lor, s lăvirilor, ş i tot lăudaţilor corifeilor apostoli Petru şi Pavel ce este în Huso, pe Drăslaveţ, ş i s 'a săvârşit în an. 700/3 era Domniei lui an. 38 curgător, luna Noem. 30.»

Petra are 73 cent. în lungime şi 54 centim. în lăţime, şi e bine conservată.

Din acestă inscripţiune vedem: I. Că biserica s 'a zidit, în Huso (Huşi) pe părăul

Drăslavet, care şi până astăzi se numeşte tot astfel, la an 7003 adecă la 1494 după Hristos.—Simion Dascălul, (I.) vorbind despre acestă biserică ne spune că: «La anul 7003, Ştefan Vodă a zidit sfânta Episcopie, în târg în Huşi, hramul Sfinţilor Apostoli Petru si Pavel, ş i curţi domneşti carele sunt surpate. Numai beciurile stau până astăzi.» Deci data din inscripţiune cu cea a cronicarului coincide.

II. «Că s 'a săvârşit în al 38-lea an curgător al Domniei lui Ştefan, era al Domniei lui anul 38 curgător, luna Noem. 30».

Observăm aci, ca şi la inscripţiunea de la Vaslui,(2) că nu s 'a ţinut seamă de anul civil care începea la Septembrie, pentru că 7003 noiembrie, corespunde anului 1494 noiembrie, când era anul al 37-lea de domnie al lui Ştefan, iar nu al 38-lea cum se zice în inscripţiune.

În adevăr, Ştefan s 'a urcat pe tron în anul 1457, cum se spune atât chronicarul Ureche (care arată luna Aprilie) cât şi inscripţiunile ce am copiat la Muntele Athos (3) şi in-scripţiunea de la Mănăstirea Răsboeni, comentată de pre sfinţia sa Episcopul Melchisedek.

Dacă lapicidul a pus anul al 38-lea de domnie este că numai o singură lună, luna Decembre, mai trebuia pentru ca Ştefan să înceapă a număra al 38-lea an de la urcarea sa pe tron; căci 7003 Ianuarie – corespunde anului de la Christos

Î

Pisania în slavonă a bisericii „Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel” din Huşi D

in fi

le d

e ar

hive

Lohanul nr. 14 641495, din care dacă se scad 38 ani, rămâne anul 1457, când a început să domnească.

Cu toate acestea, corespondenţa între Ştefan cel Mare şi Patriarhul din Ohrida relativ la aşezarea unui Mitropolit în Moldova în locul răposatului Mitropolit Kir Visarion (4) poartă data de 6964 (1456) luna Aprilie indiction 4.

Să presupunem că Ştefan cel Mare care se considera ca Domn al ţării, de şi scaunul era ocupat de uzurpatorul Petru Aron, să fi trimes acea scrisoare Patriarhului încă de pe când se afla în Muntenia, – nu ne pare probabil; mai curând am fi plecaţi a ad-mite o eroare în reproducerea datei corespondenţii, de vreme ce chiar dacă cronicarul ar putea indica o dată falsă, confirmarea ei prin inscripţiune nu mai îngăduie nici o îndoială.

Biserica lui Ştefan Vodă din Huşi a fost rău zdruncinată de cutremurul întâmplat la an 1692 când au căzut turnurile şi a crăpat de jur împrejur. Pe la an 1756 Matei Ghica vodă a răsipit'o până în temelie şi o au făcut de iznovă. (5)

Teodor T. Burada (1) Letopis. Kogălnicenu, Iaşi, 1852. tom. I pag. 135. (2) Revist. pentru ist., arch., filol., I pag. 418–420. (3) Idem I pag. 389–408. (4) Magazin istoric pentru Dacia. Laurian şi Bălcescu.

Bucureşti 1845. tom. l pag. 277. (5) Cronica Huşilor de Ep. Melchisedek, Bucuresci 1869.

pag. 152 şi 235.

***

Cele menţionate mai sus devin o completare fericită la ceea ce am scris despre acest subiect în volumul „Huşul în presa vremii – de la Melchisedec până în zilele noastre 1869-2006, Edict production, Iaşi, 2007.

Interesantul nostru trecut Ion N. Oprea –Iaşi

u ştiu dacă la Huşi mai există Muzeul Episcopal. Nici cel instituţional înfiinţat de învăţătorul Gheorghe Melinte. Dar despre importanţa lor îşi dă seama oricine dacă ar şti şi ceea ce scrie preotul

econom V. Ursăcescu, referentul secţiei administrative de la Episcopia Huşilor la 1928 în revista Sfântului Sinod „Biserica Ortodoxă Română nr.1 (562) din ianuarie într-un articol intitulat „Obiecte din muzeul Episcopiei Huşilor”,

Se referea la două obiecte – un potir şi o nebederniţă1 – găsite de P.S. Iacov Antonovici, înfiinţătorul muzeului în 1927, şi expuse la vedere, pentru că neluate în seamă pe atunci, venea să spună chestiuni necunoscute.

Dispoziţia ierarhului spunea alcătuitorul articolului era de folos şi ar fi fost bine dacă şi în celelalte eparhii ale României, alături de lucrul prezentului, s-ar fi pus în vedere şi ceea ce face să nu se uite trecutul, ştiut fiind că trecutul bisericii, ca orice vestigiu a fost şi rămâne strâns unite cu trecutul neamului nostru. În consecinţă, credea Antonovici, ca şi ucenicul său Ursăcescu, nu trebuie, în nici un caz, să neglijăm trecutul. Interesantul nostru trecut!

Potirul expus nu prezenta din punct de vedere al artei orfevrăriei mare importanţă, dar era interesant, din punct de vedere istoric, datorită inscripţiei slavone, gravată frumos în partea superioară a sa. Era datat cuprinsul inscripţiei: „Acest potir l-a făcut Lupu Coci, mare vornic, cu doamna lui Tudosia şi l-a dat bisericii de lângă târgul Vaslui ( care) este mitoc al mânăstirii Zugravului din Sfântu Munte, unde este hramu Sfântului marelui mucenic Gheorghe la anul 7139 (1631).”

Potirul era de la Mânăstirea Dâmboviţa, judeţul Vaslui, de care atârnase pe vremuri şi Mânăstirea Lipovăţul, căruia a

1 nabedérniţă, – ţesătură brodată cu fir pe care este reprezentată scena Învierii, purtată la brâu de arhierei sau de unii preoţi la ceremonii. [Var.: nebedérnică s.f.] - Din sl. nabedrĭnica.

aparţinut cândva acest potir găsit de P.S. Iacov. Nebederniţa, găsită tot de episcop, între lucrurile bisericeşti,

socotite fără valoare la Episcopie, era un obiect de artă, cusăturile ei fiind făcute cu mătase şi fir de aur, cu multă iscusinţă.

Inscripţia ei spunea: „Această nebederniţă a făcut-o Dumnealui Lupu hatman şi pârcălab Sucevei, fiul lui Coci, cu soţia lui Tudosia şi au dat-o în Episcopia din târgul Huşi la anul 7138 (1630).”

Urma comentariul: „Din cuprinsul inscripţiilor celor două obiecte, se vede că numele şi prenumele acestui voievod, înainte de a se sui pe tron, a fost Lupul Coci, iar numele de Vasile şi l-a adăugat la cel de botez la data luării Domniei, ca un titlu de podoabă, aducător aminte a grecescului „Împărat”. Că, în adevăr, domnia lui a fost ca a unui împărat! El a fost un mare sprijinitor al creştinismului răsăritean, impunându-şi chiar

voinţa în chestiunile bisericeşti. Ca şi împărţii de altă dată din Constantinopol, datorită voinţei sale, sinodul arhieresc de la Ierusalim, a ales ca Patriarh pe Arhimandritul Paisie, egumenul Mânăstirii Galata din Iaşi, care a fost hirotonit Arhiereu în strălucita ctitorie „Trei Ierarhi” din Iaşi, Mitropolit fiind, atunci la 25 martie 1645, Vaarlam.

Rezultă că acest voievod, înainte de a fi Domn, a trecut prin mai multe dregătorii ale ţării şi a fost şi un bun creştin. El a zidit şi alte biserici, cum ar fi biserica Sfântul Gheorghe din Lipovăţ în 1631, căreia i-a dăruit Potirul şi unde a fost un lăcaş de călugări până la secularizare.

În privinţa numelui de botez Lupu, acesta, cât şi cel de Ursu, fuseseră nume obişnuite în trecutul nostru, dar rămase astăzi doar nume de familie.

Prenumele Coci ne arată obârşia de „Arbănaşi”, adică de albanezi al voievodului. Dacă satul Cociu din judeţul Tutova a fost proprietatea Voievodului în timpul bisericii lui, nu se poate şti, lipsind documentele scrise, dar

cele de limbă ar putea să o facă – îşi dădea cu părerea părintele V. Ursăchescu.

Cele două obiecte, neluând în seamă până atunci, veneau şi spuneau chestiuni total necunoscute. Dar astăzi? Unde or fi ele? Dar muzeul? Dar muzeele din Huşi, cum se mai simt? Întrebări nevinovate de necunoscător…

N

Preotul Vasile C. Ursăcescu [G.F.]

Din

file

de

arhi

ve

Octombrie 2010 65

Din trecutul cinematografului huşean

Prof. Costin Clit – Huşi

Louis Lumière şi fratele său Auguste Lumière au brevetat

la 13 februarie 1895 „cinematograful Lumière”, prima proiecţie publică comercială având loc la 28 decembrie 1895 la Paris (subsolul lui „Grand café”).1

Când au avut loc primele proiecţii cinematografice la Huşi? Potrivit unor opinii la Huşi primele proiecţii cinematografice ar fi avut loc la începutul anilor ’30.2

Recent am publicat adresa primită de conducerea Gimnaziului „Anastasie Panu” din Huşi, înregis-trată la 29 noiembrie 1913, potrivit căreia în localitatea Huşi funcţiona un cinematograf pe strada Ştefan cel Mare. Începuturile sale pot fi căutate înainte de 1913. Localul cinemato-grafului huşean aparţinea în 1913 unui I. V. Florescu care solicită participarea elevilor Gimnaziului „Anastasie Panu” la proiecţia cinematografică preconi-zată la vremea respectivă.3 Este de remarcat existenţa unui cinematograf în Huşi chiar încă de la începuturile cinematografiei în plan mondial. Probabil este cel mai vechi cinematograf din actualul judeţul Vaslui. Încă odată huşenii au dovedit că nu erau străini de valorile civilizaţiei şi sunt în pas cu inovaţiile din diferite domenii. Informaţiile acumulate au fost folosite într-o recentă lucrare.4

Prin studiul de faţă, bazat pe cercetările efectuate în arhive, încercăm surprinderea evoluţiei Cinematografului din Huşi, de-a lungul timpului, fără a avea pretenţia epuizării resurselor arhivistice şi a celor editoriale.

Cinematograful Societăţii „Mărăşti” din Huşi Constantin Holban, directorul Liceului „Cuza Vodă” din

Huşi, solicita Ministerului, la 16 octombrie 1918, aprobarea pentru închirierea sălii de gimnastică a Liceului către Societatea „Mărăşti”„a cărui sediu se află în oraşul nostru” şi „a contribuit la sporirea fondului de reparaţii a localului liceului nostru cu suma de 5414 lei, printr-o serbare dată în acest scop, societatea având un cinematograf al ei”.5

1 Cornel Cristian, Bujor T. Râpeanu, Dicţionar cinematografic, Editura Meridiane, Bucureşti, 1974, p. 273; Cristina Corciovescu, Bujor T. Râpeanu, Dicţionar de cinema, Edititura Univers Enciclopedic, Bucureşti, 1997, p. 269; 2 Istoria Huşilor, volum îngrijit şi coordonat de Theodor Codreanu, Galaţi, 1995, p. 233 3 Costin Clit, Începuturile Cinematografului la Huşi, în „Prutul”, Revistă de cultură, Huşi, Anul II, nr. 6 (15), iunie 2002, p. 9 4 Vicu Merlan, Contribuţii monografice asupra Depresiunii Huşilor, Editura Lumen, p. 354 5 Costin Clit, Începuturile învăţământului liceal huşean – documente inedite – în Alma Mater Hussiensis liceul „Cuza Vodă” din Huşi, la cea de a XC-a aniversare, Editura „Ştefan

Cinematograful „Renaşterea” Zanet Corlăteanu, domiciliat în strada Ştefan cel Mare, nr.

52, proprietarul Tipografiei şi Legătoriei de cărţi Zanet Corlăteanu (Atelierele Corlăteanu, Atelierele Zanet Corlăteanu, Editura Corlăteanu ) cu sediul pe strada Ştefan cel Mare, nr. 52 (Casele Idriceanu), atestată documentar la 19156, declară apel la 11 mai 1925, împotriva procesului verbal cu nr. 1665, din 30 noiembrie 1924, încheiat de V. Posticescu, controlorul şef de pe lângă Administraţia Financiară a judeţului Fălciu. Documentul respectiv atestă existenţa Cinematografului „Renaşterea” care funcţiona în Sala Teatrului Comunal din Huşi. O reprezentaţie cinematografică datează din 11 februarie 1924. La 18 noiembrie 1924 rulează filmul Povestea Neamului Românesc, vizionat de 454 de persoane, costul biletului de intrare ridicându-se la şase lei (un total de 2724 lei). Controlorul şef consideră că nu au fost date biletele de intrare şi a stabilit plata taxei în cuantum de 908 lei şi o amendă de 1816 lei7. Se pare că vizionarea filmului amintit s-a realizat de 160 de elevi ai Seminarului Teologic din

Huşi prin preotul Mihail Bejenariu, 90 de elevi ai Şcolii Profesionale, 77 de eleve ale Şcolii de Fete nr. 3 (director L. Dragomirescu) şi 27 de eleve ale Liceului de Fete „Elena Doamna”8. Preţul oferit elevilor s-a ridicat la şase lei, însă nu existau bilete de vânzare cu preţul respectiv, de aici şi intervenţia controlorului şef.9 Zanet Corlăteanu este reprezentat în instanţă de avocatul Isidor Melichson prin procura din 5 noiembrie 1925.10 Un termen de judecată datează din 30 septembrie 1926, iar tribunalul respinge apelul său ca nefondat la 22 octombrie 1929.11 Antetul întreprinderii ne indică denumirea: „Zanet Corlăteanu, Huşi. Tipografie: Legătorie de Cărţi: Teatrul – Cinema „Renaşterea”.

Însemnările preotului catolic de la biserica Sfânta Maria din Corni – Huşi din „Ziarul parohiei” ne arată Sala Teatrului denumită „Renaşterea”, proprietatea tipografului Zanet Corlăteanu, până la 1 ianuarie 1926. Acesta nota următoarele: „Serbarea Pomului de Crăciun. În această sacră zi a avut (loc) o serbare, după programul aci alăturat, în folosul

Orfelinatului nostru de băieţi, în sala Teatrului „Renaşterea”, oferită gratuit de D-l Zanet Corlăteanu din Huşi. Serbarea a reuşit cât se poate de bine, având în vedere că tinerii, care formau trupa de artişti, au jucat pentru întâia oară pe scenă. Publicul a rămas pe deplin mulţumit. Ceea ce a fost de regretat era faptul că sala era prea mică pentru mulţimea cea mare ce tăbărâse la casa de bilete. Biletele fuseseră vândute toate mai înainte, astfel că cea mai mare parte s-a întors acasă; iar alţii care au dorit absolut să asiste, au rămas în picioare nemaifiind loc pe scaune. E întâia serbare ce se dă în oraş într-un stil mai mare şi chiar după părerea mai multor persoane cu vază, ortodocşi pentru a mulţumi şi pe alţii ce n-au putut interveni.

Vom vedea, căci salonul de la 1 Ianuarie trece sub altă stăpânire. Profitul material nu a fost atât de mare: s-au tipărit 150 bilete, Stal I în preţul de 20 lei unul; 250 bilete Stal II cu 10 lei. S-a obţinut prin D-l Morandini de la Bucureşti reducerea de taxele la Administraţia financiară, rămânând a se plăti numai

Lupaşcu”, Iaşi, 2008, p. 40 6 Direcţia Arhivelor Naţionale Istorice Centrale, Fond Ministerul Cultelor şi Instrucţiei Publice, dosar 4235 / 1915, f. 45. 7 Direcţia Judeţeană a Arhivelor Naţionale (D.J.A.N.V.), Fond Tribunalul Judeţului Fălciu, dosar 44 / 1925, f. 1, respectiv 3 8 Ibidem, f. 7-8 9 Ibidem, f. 12 10 Ibidem, f. 25 11 Ibidem, f. 91, respectiv 95

Fraţii Lumière [G.F.]

Din

file

de

arhi

ve

Lohanul nr. 14 66

10 % din încasarea biletelor; astfel că profitul material va rămâne vreo 4000 de lei, căci s-a mai plătit pentru motor şi lumină, precum şi alte cheltuieli cu hainele şi altele. Profitul însă moral a fost însemnat şi va sluji să ridice prestigiul nostru. În special corurile au plăcut mult, precum şi piesa principală «Naşterea Domnului» care a fost foarte bine interpretată. Dea Domnul ca acesta să fie începutul altor serbări religioase, culturale, morale, ce intenţionăm a le da pe viitor şi să deschidă ochii acelora, care nu înţeleg încă trebuinţa cea mare a unui salon parohial al nostru propriu, aproape de parohia în centru(l) populaţiei catolice.”

De la 1 ianuarie 1926, probabil, Cinematograful „Francez” va prelua sediul Cinematografului „Renaşterea”.

Cinematograful „Francez” Primele informaţii pe care le deţinem despre

Cinematograful „Francez” din Huşi sunt din 1924, fiind oferite de ziarul „Expresul Huşului”. Organ reacţionar – independent. Cu cele din urmă ştiri din întreaga ţară şi străinătate. Huşi: 26 iulie 1924 (1 nr.). 48 x 32. Nr. 2 lei. Tipografia „Leţcae”, George Jorică.1 (redăm şi cota ziarului de la Biblioteca Academiei Române din Bucureşti: P. III. 41872), cu următorul conţinut: Din Franţa. Condamnarea unui Nevinovat (este filmul care rulează la Cinema Francez din Huşi); De ce nu se dă …prins, Terente?; De unde ni se trage moartea… Păcatul coanei Eva… Coana Eva merită un vot de blam… …Adam convoacă bărbaţii; La garçonne (Băetana); Biblia, urmare; Shylock (Negustorul din Veneţia) – de W. Shakespeare; Biblia deschide sufletul spectatorului pentru prosperarea aspiraţiilor; Sub formă de versuri; Indiscreţii amoroase( Lelia cătră Ghiţă, Ghiţă către Lelia...); Declaraţia beţivului; Dialog – Dumnezeu şi bolnavul. Remarcă şi două anunţuri interesante pentru istoria oraşului, a căror conţinut îl redăm: „Se închiriază noua sală a Cinematografului „Francez” pentru nunţi, botezuri, etc. A se adresa direcţiunii; Doctor C. Singer, Str. Ştefan cel Mare (lângă pompierie). Boli interne, Venerice (lumeşti), specialist în boli de ochi, nas, gât, şi urechi.” Dar iată cum se realiza publicitatea în favoarea vizionării filmelor la Cinematograful „Francez”: „Ghiţă către Lelia …/ Eu dudue nu oftez / Căci mă duc des la „Frances”/ La„Frances” e bine , zău, / Cântă muzica mereu / Joacă filme numai tari / - Nu cu furturi, cu tâlhari ! - / Astăzi joacă „Biblia” / -Vino ţi tu, Lelia! -/ Cere’ţi voie doar de acasă / -O, iubita mea frumoasă – / Ş-apoi vino tu la mine / Ai s’o duci aşa de bine:- / Ai să vezi în patru seri / Că iubirea nu-i de eri / Ci e tocmai de l’Adam / -Ah ! pe braţu-mi să te am!... / ” În realitate articolele din ziarul respectiv nu sunt decât o prezentare a filmelor proiectate la Cinematograf.2

Cinematograful „Francez” funcţiona în sala Teatrului comunal, proprietatea comunei Huşi, procesul verbal din 19 octombrie 1940 consemnând perioada de chirie la 13 ani, asumată de Sami şi Roza Copilovici, deci de prin 1926.3

Sala Teatrului din Huşi a fost construită la 1852 pe teren public. Ca material de construcţie s-a folosit cărămida, la 15 octombrie 1943 clădirea, învelită cu tablă, era compusă din şapte încăperi, dintre care două antreuri, o garderobă, o cameră

1 Publicaţiile periodice româneşti (ziare, gazete, reviste), tom. III, Catalog alfabetic: 1919 – 1924, Descriere bibliografică de Ileana Stanca Desa, Dulciu Morărescu, Ioan Patriche, Adriana Raliade şi Iliana Sulică, Postfaţă de Gabriel Ştrrempel, Editura Academiei Române, Bucureşti, 1987.p. 330, nr. 1105 2 „Ediţie specială. Expresul Huşului”. Organ reacţionar – independent, cu cele din urmă ştiri din întreaga ţară şi străinătate, nr. 1, din 26 iulie 1924 3 D.J.A.N.V., Fond Primăria Oraşului Huşi, dosar 61/1935, f. 79

pentru casa de bilete, o sală mare pentru desfăşurarea spectacolelor şi două camere pentru artişti. În 1943 imobilul era amplasat pe strada Ghica Vodă, nr. 12, şi se învecina cu străzile Ştefan Stoianovici şi Căpitan Bărgăoanu (Est), strada Lt. Aviator D. Mitache (Vest), strada Ghica Vodă (Nord), proprietatea Lorenzo Collavini şi Gimnaziul Comercial de Băieţi (Sud).4

La 1882 colonelul N. Iamandi donează teren lângă Sala Teatrului „pentru grădină publică”(parcul de astăzi).5După instaurarea regimului comunist i se atribuie denumirea de Parcul şi Sala „Rodina”. Oficial, avem de a face şi astăzi cu parcul „Rodina”.

Cinematograful „Francez” este proprietatea lui Samuel şi Roza Copilovici, care deţin autorizaţia de funcţionare cu nr. 00513 din 31 august 1933, eliberată de Casa Şcoalelor şi a Culturii Poporului din Ministerul Instrucţiei, Cultelor şi Artelor. Primul termen pentru executarea unor lucrări la localul Teatrului Comunal data din 10 februarie 1932.6

Licitaţia închirierii sălii Teatrului Comunal, pentru perioada 1 ianuarie 1936 – 31 decembrie 1940, fixată pentru 19 decembrie 1935, atrage în cursă doritori precum, Sami Copilovici (oferă 40000 lei), Societatea „Fraterna”, prin reprezentantul Moise Apfelbaum (36500 lei), Roza Copilovici (39000 lei), Copel Wechsler (20000 lei),7 cărora li se adaugă în 1936 tipograful Zanet Corlăteanu şi preşedintele Societăţii funcţionarilor şi pensionarilor publici din oraşul Huşi şi judeţul Fălciu.8 Sala va fi adjudecată de Sami şi Roza Copilovici „pentru baluri, nunţi, turnee artistice şi orice alt spectacol cu caracter moral şi educativ”.9 Neprezentarea celor doi pentru semnarea contractului determină cererea de evacuare a sălii din 6 februarie 1936, confiscarea garanţiei provizorii depuse la licitaţie şi o nouă licitaţie.10 Încheierea contractului de primarul Panait Bogdan, Sami şi Roza Copilovici se realizează la 18 februarie 1936.11

La 5 iunie 1936 lucrările ce trebuiau a fi finalizate din 1932 provoacă dispute. Nu s-au executat: deschiderea unei ieşiri în faţă prin transformarea unei ferestre în uşă, montarea ventilatoarelor în locurile special destinate, amenajarea unei latrine şi planul locurilor din sală.12 Este încheiat un proces verbal la 31 august 1936 de către Subcomisiunea teatrală, formată din primarul C. Zota (preşedinte), Victor Hamangiu, şeful poliţiei, Gh. Teodoru, medicul primar şi Ilie Diaconescu, şeful Serviciului Tehnic. Cinematograful „Francez”, singurul din localitate, îndeplinea la 31 august toate condiţiile cerute de articolele 12-45 din „reg. de funcţionare a cinematografelor”, fiind necesară urmărirea îndeplinirii obligaţiilor mai sus menţionate. Constatările Subcomisiei teatrale sunt transmise la 4 septembrie 1936 Ministerului de Interne.13

Inginerul C. Zota, primarul oraşului Huşi, se adresa la 20 octombrie 1936 către Samy (Samuel) şi Roza Copilovici: „Avem onoare a vă aduce la cunoştinţă că, Comisia de Control şi Cenzură a Filmelor din Serviciul Cinematografelor pendinte de Ministerul Internelor, cu adresa N. 5092 din 6 /X/ 1936/, ne face cunoscut că actele de naţionalitate şi moralitate ale D(umnea)voas(tră) fiind foarte vechi, urmează ca în termen de cel mult zile de la data prezentei să trimiteţi numitei Comisiuni atât actul de naţionalitate cât şi actul de moralitate al D(umnea)voas(tră), necesare pentru autorizarea funcţionării cinematografului”.14

4 Primăria Municipiului Huşi, Cazierul imobilului Teatrul Comunal proprietatea oraşului Huşi, f. 1 5 D.J.A.N.V., Fond Primăria Oraşului Huşi, dosar 6 / 1922, f. 504v 6 D.J.A.N.V., Fond Primăria Oraşului Huşi, dosar 38/1936, f. 9 7 D.J.A.N.V., Fond Primăria Oraşului Huşi, dosar 61/1935, f. 1, 18-21 8 Ibidem, f. 28-28v 9 Ibidem, f. 36-37 10 Ibidem, f. 40 11 Ibidem, f. 41 12 D.J.A.N.V., Fond Primăria Oraşului Huşi, dosar 38/1936, f. 1-4 13 Ibidem, f. 6 – 8 14 Ibidem, f. 31 D

in fi

le d

e ar

hive

Octombrie 2010 67Concesionarea de primărie a introducerii şi furnizării

curentului electric Întreprinderii Deak determină încetarea alimentării cu energie electrică a sălii teatrului de vechea sursă, adică Întreprinderea Vaşuta, încetând timp de cinci luni folosirea acesteia, aşa cum reiese din suplica lui Sami şi Roza Copilovici către primar din septembrie 1937.1 Problema iluminatului nu era rezolvată în noiembrie 1937.2 Procesul verbal din 21 ianuarie 1938 demonstrează executarea instalaţiei electrice de concesionarii sălii „în locul şi contul primăriei, cheltuind lei 11755”.3

Hotărârea de reziliere a contractului de închiriere a sălii Teatrului Comunal survine la 21 ianuarie 1938, deşi Comisia interimară informa Oficiul Naţional de Turism, Direcţia Cinematografică la 18 februarie 1938, despre nerealizarea rezilierii.4 Prin primarul M. Sfat s-a decis închiderea cinematografului la 17 martie 1938.5 Procesul verbal din 21 martie 1938 semnat de Gh. Macovei, comisar ajutor de la Poliţia Huşi evidenţiază executarea delegaţie şefului Poliţiei, cu nr. 6208/1938, pusă pe ordinul nr. 2057 din 15 martie 1938, a Oficiului Naţional de Turism, Biroul Cinematografelor, „prin care se cere ca Sala cinematografului cu emblema „FRANCEZ” din Huşi să fie închisă”. Gh. Macovei, însoţit de Alexandru Gălătuş, găsesc la sala cinematografului pe Samy şi Roza Copilovici, B. Sereţeanu, operator cinema, căruia i s-a permis locuirea cu familia în camerele din dos ale scenei.6

La 18 martie 1938 este dată decizia de reziliere a contractului de închiriere pentru Teatrul Comunal,7 datorată, conform primarului Mircea Sfat, neachitării chiriei începând cu 15 februarie – 24 martie 1938, schimbării destinaţiei localului, acordarea de locuinţă operatorului de cinematograf în camerele actorilor din sală.8 Roza şi Sami Copilovici consideră la 31 martie 1938 că „această măsură executată deja prin Poliţia Huşi, loveşte aspru în soarta noastră, iar pe de altă parte lipseşte publicul Huşean de singura distracţie intelectuală şi artistică”.9

Subcomisiunea teatrală din Huşi, formată la 9 aprilie 1938 din dr. Gh. Teodoru, medic primar, Victor Hamangiu, C. Spiridon, Sami Copilovici, plutonierul V. Stănică, şeful secţiei de pompieri, vizitează cinematograful şi alcătuieşte un chestionar, potrivit căruia sala Teatrului este o construcţie veche cu plafon din lemnărie, tencuit, cu sala propriuzisă (lungimea de 22,50 m), iar sala cu scena şi scaunele din spate cu o lungime de 31,50 m, lăţime uniformă de 9,50 m, la scenă camera din spate şi la intrare 5,20 m, cubajul general atingând 1550,875 metri cubi. Sala, fără lojă, are o capacitate de 270 de locuri, iar opt rânduri de scaune se deschid automat. Se adaugă două closete în curte, urmând instalarea unui ventilator începând cu 11 aprilie 1938. Se solicită permisiunea de funcţionare condiţionată a cinematografului pe o perioadă de patru luni.10 Cinematograful funcţiona la 9 aprilie 1938,11 se insistă pentru închidere în august 1938,12 amânată prin procesul verbal din 30 august pentru 2 septembrie 1938.13 Subcomisiunea teatrală, formată din Gh. Leon, primarul oraşului, dr. Gh. Theodoru, plutonierul major V. Stănică, comandantul secţiei de pompieri şi Corneliu Cehalescu, comisar ajutor în Poliţia Huşi, constată, la 2 septembrie 1938, neinstalarea telefonului, de care nu este nevoie – Prefectura se afla la 60 m, Poliţia la 70 m şi în faţa

1 D.J.A.N.V., Fond Primăria Oraşului Huşi, dosar 61/1935, f. 49 2 Ibidem, f. 58-58v 3 Ibidem, f. 60 4D.J.A.N.V., Fond Primăria Oraşului Huşi, dosar 38/1936, f. 57-58v 5 Ibidem, f. 59v 6 Ibidem, f. 61 7 D.J.A.N.V., Fond Primăria Oraşului Huşi, dosar 61/1935, f. 65 8 Ibidem, f. 68 9 Ibidem, f. 69 10D.J.A.N.V., Fond Primăria Oraşului Huşi, dosar 38/1936, f. 67-68 11 Ibidem, 78 12 Ibidem, f. 85 13 Ibidem, f. 88

Sălii, la 25 m, se afla un telefon particular – , dar şi faptul că nu s-au construit două sobe de teracotă în locul celor de tip Godin.14

Pentru funcţionarea cinematografului se cere la 20 iunie 1938 actul de cetăţenie română, certificatul de moralitate eliberat de poliţia locală, planul imobilului şi avizul comisiunii centrale a teatrelor sau a subcomisiunii teatrale judeţene.15

Plata restanţei chiriei datorate se află în impas la 5 mai 1939, când Roza şi Sami Copilovici arată primarului motivele acestei întârzieri: noul sistem de fiscalitate din 1 aprilie 1939, modificarea legii spectacolelor publice (rularea filmelor în două sau trei zile săptămânal), folosirea gratuită a sălii fără achitarea energiei electrice consumate, pentru diverse operaţii, ca recrutări, dezinfectări, serbări şcolare, deşi rularea filmelor planificată era plătită. Scăderea numărului spectatorilor la vizionarea filmelor (10-20 spectatori la un film) se datora stagnării afacerilor din august 1938 „datorită neliniştei generale produsă de cauze şi ameninţări externe”, modificării taxelor pe spectacolele publice, pauperizarea accelerată a oraşului Huşi şi lipsa de confort a sălii.16 Sami şi Roza Copilovici, până la 5 mai 1939, au adus unele îmbunătăţiri sălii teatrului: construirea cabinei din beton (35000 lei), execuţia instalaţiei electrice (13000 lei) şi instalarea ventilatorului (12000 lei).17 Primarul Gh. Andriescu aprobă la 3 iunie 1939 reducerea a 6000 lei „asupra arenzii întârziate”.18

Atacul german din 1 septembrie 1939 asupra Poloniei anunţă începutul celui de Al Doilea Război Mondial.

Întârzierea plăţilor la 19 octombrie 1939 se datora concentrărilor „făcute pentru apărarea Ţării” care „au determinat pe lângă o reducere a numărului spectatorilor şi o stare de îngrijorare care a dus fatal la aceiaşi scădere pentru populaţia ce a rămas”. Se desfăşurau săptămânal două spectacole cinematografice în zilele de Sâmbătă şi Duminică.19

Asocierea legionarilor la putere de generalul Ion Antonescu şi transformarea României în stat naţional legionar la 14 septembrie 1940, anunţau vremuri sumbre pentru actul cultural, dar nu numai.

Procesul verbal din 24 octombrie 1940, semnat de primarul Constantin Onu şi Alexandru Daulja, secretarul primăriei, ne indică cercetarea situaţiei plăţii chiriei sălii Teatrului începând cu luna mai a anului 1940 (3125 lei în mai, 10125 lei trimestrul iunie – august), anularea încheierii cu nr. 53 din decizia Consiliului Comunal cu nr. 24 din 3 iunie 1939, luarea măsurilor pentru aplicarea sechestrului asupra averii mobile şi imobile a soţilor Sami şi Roza Copilovici, cuantumurile resturilor de chirie (6000 pe anul 1939 şi 13250 pe anul 1940).20

Devizul pentru reparaţiile interioare necesare la sala teatrului s-a prezentat la 30 octombrie 1940.21

Constatarea stării de degradare a imobilelor din Huşi datorită cutremurului din 10 noiembrie 1940 este realizată la 27 noiembrie 1940 de ing. N. Ribalschi, şeful Serviciului Tehnic Judeţean, subinginerul S. Vasieovschi, şeful Secţiei de Drumuri din Huşi şi subinginerul I. Diaconescu, şeful Serviciului Tehnic al Primăriei, numiţi de prefectul judeţului Fălciu. Sala Teatrului Comunal, proprietatea Eforiei Sanitare, „se poate folosi fără pericol pentru spectatori, după executarea reparaţiunilor urgente”.22 Sala Teatrului în urma cutremurului ajunge „în imposibilitate de a mai funcţiona”, fiind cauzate „stricăciuni grave în exterior, cât şi în interior”, pentru care primăria a cheltuit 32000 lei. La 19 noiembrie 1940 primăria anulează unilateral contractul de închiriere.23

Sami şi Roza Copilovici se adresau primarului oraşului

14 Ibidem, f. 91-92 15 Ibidem, f. 77 16 D.J.A.N.V., Fond Primăria Oraşului Huşi, dosar 61/1935, f. 71 17 Ibidem, f. 71v 18 Ibidem, f. 74 19 Ibidem, f. 79 20 Ibidem, f. 83-84 21 Ibidem, f. 80-94v 22 Ibidem, f. 95 23 Ibidem, f. 112-114 D

in fi

le d

e ar

hive

Lohanul nr. 14 68Huşi în calitate de foşti chiriaşi, probabil la 31 ianuarie 1941, data înregistrării documentului, amintind procesul verbal de sechestru cu nr. 560 din 13 noiembrie 1940 pentru suma ce se ridica la 2955 lei, cuantumul chiriei.1 Au fost sechestrate cu acest prilej un aparat de proiecţie marca „Erneman 2”, un amplificator, accesoriile pentru audiţie sonoră „de la cinematograful nostru sonor”, marca „Societatea de telefoane din Timişoara”, 112 scaune mecanice oferite lui Constantin Petrescu, care a luat în custodie Sala Teatrului din Huşi. Cei doi invocă revizia realizată prin care s-a constatat obligaţia plăţii a 1842 de lei până la 1 ianuarie 1942, solicitând restituirea garanţiei în valoare de 10000 lei şi ridicarea sechestrului amintit.2 Reparaţiile asumate de Sami şi Roza Copilovici au fost executate de Constantin Petrescu,3 care „a început a viza bilete de intrare la cinematograful Modern de la data de 5 decembrie 1940”.4 Observăm trecerea de la Cinematograful Francez la cel cu denumirea de Modern.

Bunurile confiscate sunt enumerate de Sami şi Roza Copilovici şi în reclamaţia din 2 februarie 1941.5La 5 februarie 1941 se impune sechestrul pe aparatele de proiecţie ale evreilor Sami şi Roza Copilovici pentru asigurarea sumei de 43.400 lei, datorată primăriei oraşului Huşi, care reprezenta chiria pentru sală din 1939 (6000 lei) şi cea de până la 13 noiembrie 1940 (5400 lei), la care se adaugă costul reparaţiilor (32000 lei). Aparatele de proiecţie revin în custodia Mariei C. Petrescu, soţia lui Constantin Petrescu, concentrat la data respectivă.6 Declaraţia din 28 martie 1941 atestă acceptul primăriei de reducere a sumei de plată de la 43000 lei la 13000 lei, dar şi renunţarea celor doi la orice pretenţie.7

Samy Copilovici s-a stabilit la Bucureşti prin 1946 – 1947, a avut un singur fiu Carol, decedat în Israel.

Filme rulate la Cinematograful „Francez” Iubirea lor, Vânzătoarea de pâine sau o eroare judiciară,

Căpitanul Bload, Dama cu camelii, Denunţătorul, Dora Nelson, Toată lumea cântă râde şi iubeşte, Gangsteri fără voie (Flacăra vieţii), Regele detectivilor (august 1936),8 Regele detectivilor, La Bataille, Calea Laptelui, Furtuna, Dansul fecioarelor, Un îngeraş de fată, Un prinţ şarmant, Egoista, Duşmanul invizibil (1 – 30 septembrie 1936),9În Viena, Dragoste la microfon, Cruciadele, Pasiunea mea, Gondolierul de pe Broadway, Contele de Monte Cristo, Caranga, Mâţă în sac (1 – 31 octombrie 1936),10 Nocturna, Dăruieşte-ne noaptea, Copilul străzii, Locuinţa de paiantă, Secretul contesei Lubiuşca, Kănijsmark, Rendez – vous la Viena, Bucle de aur, Războiul viitor (film însoţit de colonelul Georgescu pentru propaganda „Apărării pasive”) (1 noiembrie – 30 noiembrie 1936),11 Echipajul, Logodnicul mamei mele, Dragostea e muzică, Baceara, Focul dragostei, Am fost Jack Martiner, Ultimile zile ale oraşului Pompei, Metropolitan (1 – 31 decembrie 1936).12

În cinematograf rulau şi filme propagandistice pentru informarea şi pregătirea populaţiei, cum ar fi cele privitoare la apărarea pasivă. Comisiunea Apărării Pasive din cadrul Primăriei oraşului Huşi aduce cunoştinţă în 6 februarie 1936 prin nr. 23, ordinul Ministerului de Interne cu nr. 4060/1936, prin care „a organizat pentru întreg teritoriul Românesc, propagandă prin filmul apărării pasive, care va rula în fiecare oraş, precum instruirea populaţiei civile prin conferinţe şi demonstraţii”, cerându-se „să obligaţi pe antreprenorul sălii teatrului comunal, prin contract, ca de câte ori va fi nevoie de

1 Ibidem, f. 101, respective 104 2 Ibidem, f. 101 3 Ibidem, f. 106 4 Ibidem, f. 108 5 Ibidem, f. 112 6 Ibidem, f. 109-110 7 Ibidem, f. 119, respectiv 120 8 D.J.A.N.V., Fond Primăria Oraşului Huşi, dosar 38/1936, f. 15 9 Ibidem, f. 52 10 Ibidem, f. 51 11 Ibidem, f. 50 12 Ibidem, f. 49

sală pentru apărarea pasivă, să fie pusă la dispoziţie în mod gratuit cu tot materialul necesar”.13

În sala Teatrului Comunal se desfăşoară şi turneul organizat de I. Georgian şi I. Constantinescu de la Teatrul Mic din Bucureşti.14

Cinematograful „Modern” Începuturile Cinematografului „Modern” le putem plasa la

1940 şi nu este decât o continuare a Cinematografului „Francez” în noile condiţii politice.

Elena Chicoş deţine calitatea de antreprenor al Cinematografului Modern din Huşi la 1943.15 Elena Chicoş, antreprenorul Cinematografului Modern din Huşi, proprietatea primăriei, oferă informaţii la 12 iulie 1943 despre smulgerea tablei de pe acoperiş de vântul puternic. Cere o dispoziţie din partea primăriei pentru desemnarea sa ca responsabil al lucrărilor de reparaţie, în cazul în care primăria doreşte acest lucru.16

Decretul cu nr. 303, pentru naţionalizarea industriei cinematografice şi reglementarea comerţului cu produse cinematografice, din 2 noiembrie 1948, cuprinde un tabel anexă cu cinematografele ce urmau a fi desfiinţate17, în care apare şi cinematograful Modern din Huşi.18

Cinematograful „Rodina” C. Ciocan este atestat ca responsabil al Cinematografului

în iunie 195519şi 1958.20 E. Andronache apare în funcţia de casier în iunie 1955.21 C. Ciocan, responsabilul Cinematografului Rodina prezintă la 1 iunie 1955 directorului Şcolii Medii de Fete din Huşi rularea filmului Directorul nostru în perioada 6-12 iunie 1955.22

La 14 august 1959 prin adresa Sfatului Popular al Raionului Huşi trimisă Sfatului Popular al Regiunii Iaşi, construcţia localului cinematografului este apreciată că ar fi fost executată anterior anului 1916 de fosta primărie şi a servit organizării nunţilor şi balurilor. Localul era închiriat diverşilor proprietari de aparate de proiecţie cinematografică. Capacitatea localului era de 316 locuri.23

În 1961 se apreciază construirea cinematografului din Huşi „acum 30 – 40 ani”, deci pe la 1921- 1931. Clădirea este destinată organizării de petreceri, seri dansante sau nunţi. Proprietarul particular al sălii a dotat-o cu un aparat de filmat. Publicul huşean este beneficiarul spectacolelor cinematografice. Din 1940 clădirea cinematografului trece în proprietatea statului, localul suferă unele modificări, este completat cu o cabină de proiecţie mai corespunzătoare în timpul regimului „de democraţie populară”.24

Potrivit adresei Sfatului Popular al Raionului Huşi din 14 august 1959, în cele 32 comune rurale ale raionului trăiau 110000 locuitori, iar în oraşul Huşi aproximativ 20000 locuitori. În localul Cinematografului se desfăşoară diverse spectacole, conferinţe, reprezentaţii teatrale. Se solicită fonduri Sfatului Popular al Regiunii Iaşi pentru construirea unui nou local cu o capacitate de 600 – 800 locuri.25

Prin adresa cu nr 37213/4629 din 1959 a Secţiunii Învăţământ, se face cunoscută includerea în planul de investiţii din 1960 a construirii unei săli de cinematograf în Huşi.26

13 D.J.A.N.V., Fond Primăria Oraşului Huşi, dosar 61/1935, f. 39 14 Ibidem, f. 46 15 D.J.A.N.V., Fond Primăria Oraşului Huşi, dosar 34/1943, f. 287 16 D.J.A.N.V., Fond Primăria Oraşului Huşi, dosar 34/1943, f. 287 17 „Monitorul oficial”, nr. 256, din 8 noiembrie 1948, p. 8805 - 8810 18 Ibidem, p. 8808 19 D.J.A.N.V., Fond L.M.K. Huşi, dosar 280/1954-1956, f. 242 20 D.J.A.N.V., Fond L.C.V.H, dosar 30/1958, f. 34 21 D.J.A.N.V., Fond L.M.K. Huşi, dosar 280/1954-1956, f. 242 22 D.J.A.N.V., Fond L.M.K. Huşi, dosar 280/1954-1956, f. 242 23 D.J.A.N.V., Fond Primăria Oraşului Huşi, dosar 94/1959, f. 173 24 D.J.A.N.V., Fond Primăria Oraşului Huşi, dosar 143/1961, f. 21 25 D.J.A.N.V., Fond Primăria Oraşului Huşi, dosar 94/1959, f. 173 26D.J.A.N.V., Fond Primăria Oraşului Huşi, dosar 94/1959, f. 174, respectiv 176 D

in fi

le d

e ar

hive

Octombrie 2010 69

Planul de lucrări capitale al primăriei din 1960 include construirea unui nou local de cinematograf în locul celui considerat necorespunzător, cu spaţiu insuficient. Obiectivul propus în 1960 nu a fost realizat, planul din 1961 nu îl mai include pe lista de priorităţi.1

Conducerea Cinematografului „Modern” este asigurată de C. Ciocan, urmat de Mircea Huţanu, originar din satul Epureni, judeţul Vaslui şi Eliza Pavlov (până în 1982 / 1983).

Cinematograful „Dacia” Cinematograful „Dacia”, dat în folosinţă în 1983, cu două

săli moderne de proiecţie, sala A (300 de locuri) şi sala B (180 de locuri),2 cu un hol elegant şi posibilitatea organizării evenimentelor culturale, era o mare realizare la vremea respectivă.

După înfiinţarea Cinematografului „Dacia” de Valeru Dumitru Râpanu, născut la 23 septembrie 1948 în oraşul Huşi, absolvent al Liceului „Cuza Vodă” din Huşi, clasele I-VII (1956 – 1961/1962) unde a avut ca învăţătoarea pe Dumitriu, al cărei fiu a ajuns comandantul Garnizoanei din Huşi, apoi a cursurilor liceale, a funcţionat ca operator proiecţie în perioada 1965 – 1994, apoi la Casa Armatei (1994-2004), instituţie unde a deţinut şi calitatea de gestionar, de aici a fost şi pensionat în 2004. Prima experienţă a proiecţiilor cinematografice o are la Şcoala generală din Corni – Huşi la 1 decembrie 1965, unde a rulat filmul Neamul Şoimăreştilor. Director al şcolii era Antohi, iar director adjunct profesorul de matematică Ion Băbâi. La şcoala respectivă avem un program zilnic permanent de proiecţii cinematografice, desfăşurate ocazional şi la alte şcoli din oraş. Îi urmează la conducere Rodica Râpanu, soţia sa, până la desfiinţarea Cinematografului.3

În 1989 la Cinematograful „Dacia” îşi desfăşurau activitatea 14 oameni, iar în 1999 colectivul a rămas redus la patru persoane.4

Cinematograful „Dacia” a fost sub coordonarea Filialei Judeţene de Exploatare a Filmului Vaslui până în 1998, care a închiriat holul pentru amplasarea unui bar şi a meselor de biliard, timp în care sala B a fost distrusă. În 1999 coordonatorul cinematografului este Filiala Interudeţeană de Exploatare a Filmului Bacău, sub care s-au adus unele îmbunătăţiri.

Rodica Râpanu, şefa unităţii, se plângea în februarie 1999, de problemele financiare, barul existent în holul instituţiei, contrabanda comercianţilor cu ţigări din faţa unităţii. În ianuarie 1999 situaţia cinematografului era: 818 spectatori, 47 spectacole rulate, 120 programate, publicitate, producţii cinematografice bune. Sala B arăta destul de rău, „ca după o năvălire barbară”, sala A fiind închiriată de Sergiu Găină, care organizează

1D.J.A.N.V., Fond Primăria Oraşului Huşi, dosar 143/1961, f. 21 2 Istoria Huşilor, Volum coordonat şi îngrijit de Theodor Codreanu, Editura Porto-Franco, Galaţi, 1995, p. 233 3 Informaţii de la Valeru Dumitru Râpanu 4 Ana Jităriţa, Singurul cinematograf din Huşi, pe cale de dispariţie, în „Ziarul de Iaşi”, din 11 februarie 1999

program de discotecă şi aduce unele îmbunătăţiri în sală şi culise. S-a ajuns ca numărul spectatorilor să varieze între patru şi nouă la un spectacol cinematografic. Impozitul pe clădire a fost stabilit de edilii oraşului de atunci la „fabuloasa sumă” de 34 milioane, în timp ce un bilet întreg costa 6000 lei, iar cu reducere 4000 lei.

Presa semnala în 2006 posibilitatea vânzării cinematografelor „datorită faptului că nu sunt considerate de stat ca fiind investiţii profitabile. Multe sunt, de altfel închise. Ministerul Culturii şi Cultelor a elaborat recent un proiect de hotărâre de guvern care vizează transformarea Regiei Autonome de Distribuţie şi Exploatare a Filmelor «România Film» într-o societate pe acţiuni şi vânzarea activelor neperformante.” Sunt vizate spre licitaţie cinematografele „Independenţa“ şi „Modern“, transformat în discotecă, rămas în paragină, din Vaslui, „Victoria“ şi „Bârladul“ din Bârlad şi „Dacia“ din Huşi. La 9 februarie 2006 „sala cel mai des vizitată de spectatori este „Dacia” din Huşi. Aceasta se întâmplă deoarece Sergiu Găină, directorul Casei de Cultură, a oferit celor care vin la film o paletă mai largă de servicii.”5

Cu prilejul celei de-a doua ediţie a „Zilelor Huşilor” din toamna anului 2009, primarul Ioan Ciupilan anunţa preluarea Cinematografului (a localului), cu speranţa alocării în bugetul anului 2010 a sumelor „necesare pentru reparaţii şi amenajarea unei săli de spectacole închise, astfel încât la anul să nu ne mai gândim la vreme şi să putem organiza, fără grijă, un Festival Trandafir de la Moldova de o amploare mult mai mare”.6

Ansamblul „Trandafir de la Moldova”

5 Bogdan Rusu, Cinematografele, în vizorul guvernului, în „Obiectiv – Ediţia de Vaslui”, din 9 februarie 2006, p. 16 6 Mihaela Zărnescu, Distracţie pe cinste la „Zilele Huşilor”, în „Monitorul de Vaslui”, din 5 octombrie 2009, Ediţia On-line

Fostul cinematograf „Rodina”, actualul Cerc Militar [G.F.] Cinematograful „Dacia” [G.F.]

Din

file

de

arhi

ve

Lohanul nr. 14 70

Plebiscitul din 2 – 5 martie 1941

organizat în judeţul Fălciu

Prof. Costin Clit – Huşi

nsărcinat de Carol al II-lea (1930 – 1940) în funcţia de prim ministru, generalul Ion Antonescu cere regelui, pe care îl dispreţuia, să abdice şi să părăsească ţara. Odată

cu urcarea pe tron la 6 septembrie 1940, regele Mihai I (1940 – 1947) emite decretul prin care generalul Ion Antonescu primeşte puteri depline în calitate de Conducător al statului. Refuzat de P.N.L şi P.N.Ţ., Ion Antonescu decide formarea unui guvern în colaborare cu Garda de Fier, asupra componenţei căruia s-a căzut de acord la 15 septembrie 1940. Relaţiile dintre Ion Antonescu şi Gardă se tensionează, culminând cu eliminarea Gărzii de la putere în urma rebeliunii legionare din 21-23 ianuarie 1941. Ion Antonescu formează la 27 ianuarie 1941 un cabinet alcătuit în principal din militari şi trece „la aşezarea bazelor tipului său de autoritarism”, adoptând o serie de măsuri mai ales îndreptate împotriva legionarilor. Ion Antonescu, pentru justificarea măsurilor şi legitimarea regimului în condiţiile în care se bucura de o reala simpatie şi apreciere, datorită înlăturării legionarilor de la putere, organizează plebiscitul naţional din 2 – 5 martie 1941, măsurile sale fiind aprobate de 99,9 la sută dinte participanţi.1

Prin Decretul lege, publicat în „Monitorul oficial”, nr. 48, din 26 februarie 1941, referitor la organizarea plebiscitului, se acordă dreptul de participare tuturor cetăţenilor români, civili şi militari de sex masculin, care au împlinit 21 de ani, iar „evreii sunt excluşi”.2

Iuliu Maniu, liderul P.N.Ţ., aduce o serie de critici generalului Ion Antonescu la 27 februarie 1941, pronunţându-se pentru abţinerea de la votare a partidului său prin invocarea motivelor de ordin formal şi „altele care privesc însuşi fondul problemei”. Iuliu Maniu se abţine de la participarea „la un plebiscit organizat într-un regim complet lipsit de libertatea necesară manifestării opiniilor şi sentimentelor adevărate ale ţării. Sub stare de asediu şi cenzură, fără putinţa unei discuţii libere în contradictoriu şi fără putinţa pentru ţară de a se informa asupra situaţiei reale, asupra importanţei şi consecinţelor actelor de guvernământ şi liniei de conducere politică a statului, cu interdicţia oricărei manifestări de atitudine politică, supusă unor drastice sancţiuni penale, anunţate în acelaşi timp cu decretul plebiscitului însuşi, votul cetăţenilor este lipsit de libertate şi sinceritate. El rămâne astfel viciat, ca şi votările de sub regimul regelui Carol II.” Iuliu Maniu critică ritmul rapid al întocmirii listelor electorale, lipsa controlului, caracterul improvizaţiei, desfăşurarea plebiscitului în condiţiile prezenţei a numeroase efective militare străine din ţară. Plebiscitul este văzut ca unul de „ratificare, aceasta fiind o metodă de sondare a opiniei publice, complet necunoscută legilor noastre de până astăzi.” Unele reproşuri ale liderului P.N.Ţ. vizau perioada legionară de guvernare.3 De altfel Iuliu

1 Keith Hitchins, România 1866 – 1947, Ediţia a II-a, Editura Humanitas, Bucureşti, 1998, pg. 445-463 2 Direcţia Judeţeană a Arhivelor Naţionale Vaslui(D.J.A.N.V.), Fond Tribunalul Judeţului Fălciu (F.T.J.F.), dosar 96 / 1941, f. 3 3 Iuliu Maniu – Ion Antonescu Opinii şi confruntări politice 1940 – 1944, Cuvânt înainte, îngrijire de ediţie, note şi comentarii de Ion Calafeteanu, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1994, pg. 36-39, nr. 6

Maniu va critica şi cel de-al doilea plebiscit, organizat la 9 noiembrie 1941.

Generalul Ion Antonescu răspunde punctual liderului ţărănist la 22 iunie 1941, ziua atacului asupra U.R.S.S. Printre problemele de politică internă şi externă, Ion Antonescu abordează şi chestiunea plebiscitului din 3 – 5 martie 1941 prin care a fost confirmat regimul său. Ion Antonescu a „făcut apel la conştiinţa fiecărui român, să-şi dea aprobarea sau dezaprobarea asupra lor, tocmai pentru că ele (actele de guvernământ n.a.) înglobau nevoile generale, postulatele naţionale, ordinea şi siguranţa statului. Nimeni n-a influenţat această conştiinţă, orice propagandă fiind interzisă sub cele mai aspre sancţiuni şi nu cred ca sub regimul parlamentar să se fi făcut vreo consultare populară mai liberă, mai conştientă şi mai disciplinată ca cea de la 2 martie.” Generalul Ion Antonescu remarcă organizarea tehnică realizată „în condiţiuni care să asigure obiectivitatea cea mai desăvârşită, comisiile fiind alcătuite numai din magistraţi şi profesori, indicaţi prin funcţiunile lor şi un reprezentant al cetăţenilor, ales de preferinţă dintre ofiţeri”. „Nu am aşteptat o aprobare sau dezaprobare a partidelor politice, legal inexistente şi nici n-am chemat la vot pe partizanii D-voastră. M-am adresat cu inimă frăţească tuturor românilor şi sunt foarte mulţumit pentru consacrarea morală a actelor mele de guvernământ dată prin cele trei milioane de voturi, între care se găsesc fără voia D-voastră şi unii aderenţi ai Partidului Naţional Ţărănesc. Căci altfel ar trebui să constat că absenţa partidului, hotărâtă de D-voastră şi ratificată de Comitetul Central, nu s-a făcut deloc simţită la consultarea plebiscitului din 2 martie a.c.”4

Comisia plebiscitară a judeţului Fălciu numără printre membrii săi pe V. G. Racoviţă, directorul Liceului „Cuza Vodă” din Huşi şi subprefectul Aurel N. Mocanu.

Comisia plebiscitară din oraşul Huşi, formată din Constantin Spiridonescu, preşedinte, Vasile Racoviţă, Aurel N. Mocanu, l-a contactat pe căpitanul G. Constantinescu, comandantul trupei de pază. Biroul de votare era format din Constantin Spiridonescu, Ioan Dimitriu, grefier, secretar, Vasile Racoviţă şi Aurel N. Mocanu. Exprimarea voturilor începe la ora 800 în Sala Teatrului din Huşi, alegătorii îndeplinind condiţiile decretului lege cu nr. 51, publicat în „Monitorul oficial” , nr. 48, din 26 februarie 1941. Procesul votării s-a desfăşurat „în cea mai perfectă ordine şi linişte”, iar la ora 1830, cei din comisie s-au „transportat la Cazarma Reg(imentului) 10 Vânători din oraşul Huşi, unde am găsit prezentă trupă, cu ofiţerii de rezervă şi subofiţerii de rezervă în număr de 2354 alegători cu drept de vot, care au votat toţi cu menţiunea „Da”, deci în total au votat un număr de 4906”. Numărul votanţilor după listă era evaluat la 1355 şi în ziua respectivă la Sala Teatrului şi-au exprimat votul 2552 de alegători.5 Procesul de votare la Huşi este continuat şi în 3 martie 1941 între orele 800 – 1800, timp în care se mai prezintă 275 alegători din Huşi, alte localităţi şi ofiţeri de trupă aflaţi în Garnizoana Huşi, al căror număr se ridică la 180 (un total de 455 de alegători, care se pronunţă prin „Da”). Numărul total al celor care şi-au exprimat opţiunea în zilele de 2 – 3 martie 1941 este de 5361 alegători.6

Procesul verbal încheiat la 3 martie 1941 ne indică la Arsura comisia plebiscitară alcătuită din judecătorul Virgil Pavelescu şi grefierul Ilie Velicu, care invită pe Neculai Stratulat, primarul comunei şi căpitanul C. Mucica. La 3 martie 1941 se constituie biroul electoral format din Virgil Pavelescu, preşedinte, Ilie Velicu, secretar, Neculai Stratulat şi Ioan Tofan, delegaţi.7

În localitatea Avereşti întâlnim Comisia plebiscitară nr. 6,

4 Iuliu Maniu – Ion Antonescu Opinii şi confruntări politice 1940 – 1944, pg 47-48 5 D.J.A.N.V., F.T.J.F., dosar 96 /1941, f. 8 6 Ibidem, f. 11 7 Ibidem, f. 28

Î

Din

file

de

arhi

ve

Octombrie 2010 71conform procesului verbal întocmit la 2 martie 1941, formată din judecătorul Virgil Iordăchescu, preşedinte, Ilie Velicu, grefier. Biroul de votare este constituit din Virgil Iordăchescu, preşedinte, Ilie Velicu, secretar, Ioan D. Pivniceru şi Ifrim Ciobacă, delegaţi. Comisia a invitat înaintea începerii plebiscitului primarul comunei, Ioan D. Pivniceru şi pe căpitanul C. Mucica, comandantul trupelor de pază.1

Judecătorul Virgil Pavelescu şi grefierul Ilie Velicu sunt transportaţi din Arsura la Duda în 3 martie 1941 pentru formarea comisiei plebiscitare, care invită pe primarul Hristachi Filip şi căpitanul C. Mucica. Biroul electoral este format din Virgil Pavelescu, preşedinte, Ilie Velicu, secretar, Hristachi Filip şi Dumitru Stoian, delegaţi.2

Procesul verbal din 4 martie 1941 atestă comisia plebiscitară din comuna Dodeşti, formată din judecătorul Petre Dumitriu, Iordache Grapă, sprijiniţi de primar şi sublocotenetul în rezervă A. Gheorghiu pentru asigurarea ordinii, biroul de votare cuprinzând pe Iordache Grapă, preşedinte, Ştefan Profir, secretar, Neculai T. Popa şi Ioan Ionaşcu, delegaţi.3

În comuna Epureni plebiscitul se desfăşoară în 4 martie 1941, procesul verbal din 5 martie 1941 ne arată pe judecătorul Virgil Pavelescu şi grefierul Ilie Velicu ca membri ai comisiei plebiscitare. De buna desfăşurare a plebiscitului s-au ocupat primarul Neculai Manoilescu şi căpitanul C. Mucica. Biroul de votare este format din Virgil Pavelescu, preşedinte, Ilie Velicu, secretar, Neculai Manoilescu şi Sandu Mardare, delegaţi.4

În comuna Găgeşti şi-au desfăşurat activitatea specifică judecătorul Petre Dumitriu, Iordache Grapă (comisia plebiscitară), primarul comunei şi sublocotenetul în rezervă A. Gheorghiu pentru asigurarea ordinii specifice. Biroul de votare care şi-a desfăşurat activitatea în 2 martie 1941, este format din Iordache Grapă, preşedinte, Ştefan Profir, secretar, Gheorghe Butnaru, delegat.5

Judecătorul Ionel Rarincea şi grefierul Constantin Ciocan alcătuiesc comisia plebiscitară din comuna Lunca Banului. Sunt invitaţi primarul Irimia Corcodel şi locotenentul Stefârţă Profire, în vederea asigurării condiţiilor necesare bunei desfăşurări a plebiscitului. Din biroul electoral fac parte Ionel Rarincea, preşedinte, Constantin Ciocan, secretar, Irimia Corcodel şi Gheorghe Răilescu, delegaţi.6

În comuna Jigălia documentele cercetate atestă pe judecătorul Petre Dumitriu, Iordache Grapa (comisia plebiscitară), primarul comunei, sublocotenetul în rezervă A. Gheorghiu, pentru asigurarea condiţiilor propice desfăşurării plebiscitului, Iordache Grapă, preşedinte, Ştefan Profir, secretar, D. Samoil şi Neculai Prouroc, delegaţi (biroul electoral).7

Procesul verbal încheiat la 5 martie 1941 ne prezintă în comuna Pogăneşti pe judecătorul Ionel Rarincea şi grefierul Constantin Ciocan, membrii comisiei plebiscitare, ajutaţi de primarul Ilie Ignat şi locotenentul Stefârţă Profire şi biroul de votare alcătuit din Ionel Rarincea, preşedinte, Constantin Ciocan, secretar, Ilie Ignat şi Alecu Stratulat, delegaţi.8

Comisia plebiscitară din comuna Stănileşti, formată la 3 martie 1941, se compune din Judecătorul Ionel Rarincea şi grefierul Constantin Ciocan, sprijiniţi de primarul Ioan Pândaru şi locotenentul Stefârţă Profire, comandantul trupei de pază. Biroul electoral este format din Ionel Rarincea, preşedinte, Constantin Ciocan, secretar, primarul Ioan Pândaru şi Gheorghe Antoche, delegaţi (vezi procesul verbal din 4 martie 1941).9

1 Ibidem, f. 27 2 Ibidem, f. 29 3 Ibidem, f. 64 4 Ibidem, f. 30 5 Ibidem, f. 45 6 Ibidem, f. 34 7 Ibidem, f. 53 8 Ibidem, f. 36 9 Ibidem, f. 35

În comuna Vetrişoaia, conform procesului verbal din 2 martie 1941 s-au remarcat judecătorul Ionel Rarincea şi grefierul Constantin Ciocan, membrii comisiei plebiscitare, primarul Neculai Roman şi locotenentul Stefârţă Profire, care s-au ocupat de buna desfăşurare a plebiscitului, din biroul electoral au făcut parte Ionel Rarincea, preşedinte, Constantin Ciocan, secretar, Neculai Roman şi G. Popescu, delegaţi.10

Anexă11 Tabloul de rezultatele voturilor pe secţii la alegerile

plebiscitare efectuate în zilele de 2 – 5 martie 1941

Nr. Secţia de votare

Nr. alegători înscrişi

Tabel votanţi Da Nu

1 2 3 4 5 6 7 8 9 10 11 12 13 14 15 16 17 18 19 20 21 22 23 24 25 26 27 28 29 30 31 32 33 34 35 36 37 38 39 40 41 42 43 44 45 46

Huşi Cozia Răducăneni Bohotin Moşna Grozeşti Scoposeni Gorban Drânceni Dolheşti Buneşti Cozmeşti Ghermăneşti Boţeşti Stroeşti Tătărăni Creţeşti Averşti Arsura Duda Epureni Albeşti Crasna Târzii Olteneşti Hurdugi Urlaţi Şchiopeni Cârligaţi Vetrişoaia Lunca Banului Stănileşti Pogăneşti Şişcani Grumezoaia Hoceni Deleni Fălciu Berezeni Rânceni Vutcani Roşieşti Băseşti Găgeşti Jigălia Dodeşti

1355 270 948 442 571 451 248 328 462 683 447 818 504 607 319 528 625 514 609 392 455 797 103 318 541 351 235 534 729 656 559 629 240 238 354 440 460

1165 585 402

1067 864 504 196 253 514

24310

5361 219 787 429 460 330 201 399 963 491 319 588 394 475 235 377 569 366 461 290 344 586 167 223 454 272 173 389 486 676 371 630 317 185 261 339 311

1368 531 321 786 729 390 159 221 398

24801

5361 219 787 428 459 330 201 399 963 491 319 588 394 475 235 377 569 366 461 290 344 586 167 223 454 272 173 389 486 676 371 630 317 185 261 339 311

1368 531 321 786 729 390 159 221 398

24799

- - - 1 1 - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2

10 Ibidem, f. 33 11 Ibidem, f. 66 D

in fi

le d

e ar

hive

Lohanul nr. 14 72

Restituiri monografice: comuna Stănileşti.

Eroii satelor componente Prof. Ştefan Plugaru – Huşi

ocuitorii satelor noastre au participat în cursul timpului la marile lupte duse pentru apărarea Neamului împotriva invadatorilor veniţi de aiurea, cât şi la luptele duse între diferiţi pretendenţi la

domnia Ţării Moldovei. Boierii care au stăpânit aceste sate, ca dregători domneşti

şi mari proprietari de pământuri, erau obligaţi dă răspundă, fără întârziere, la chemarea domnului. Dreptul de proprietate era strâns legat de această îndatorire. În caz contrar, erau acuzaţi de hiclenie contra domniei, îşi pierdeau funcţiile deţinute în Sfatul Domnesc, proprietăţile şi chiar viaţa, cum s-a întâmplat cu Ştefan serdarul, proprietarul moşiei Volosenilor. Fiecare boier mergea la luptă cu ceata lui, fiind dator – conform dreptului moldovenesc – să dea în vreme de război o lance şi doi arcaşi, adică un călăreţ şi doi pedestraşi. Caii folosiţi în lupte erau renumiţi prin iuţeala lor şi capacitatea de a suporta oboseala. În şesul mănos al Prutului erau crescuţi sute, chiar mii de asemenea cai care aduceau venituri însemnate deţinătorilor. „Caii lor sunt pieptoşi şi robuşti şi se disting, nu atât prin iuţeală, cât prin putere şi răbdare. Se obişnuieşte să li se despice nările, ca să nu obosească din cauza respiraţiei neîndestulătoare, încât calul cel mai slab suportă câte trei zile oboseala războiului chiar în căldurile verii” nota un călător străin prin Moldova. Pe aceştia îi răpeau, de obicei, tătarii, notează Dimitrie Cantemir1. Puteau fi exportaţi numai caii care nu erau necesari pentru armată.

Ţăranii alcătuiau gloata, care forma de cele mai multe ori elementul principal al oştirii domneşti. Armele lor, proprii, erau arcurile, suliţele, coasele şi ghioagele. Scuturile erau în cele mai multe cazuri din lemn. De asemenea, trebuiau să îşi procure hrana, alcătuită mai ales din pâine şi brânză.

Toţi locuitorii capabili de muncă erau utilizaţi în vreme de război. Cei capabili să poarte armele erau utilizaţi în timpul luptelor, iar ceilalţi erau folosiţi la întărirea cetăţilor, tăierea pădurilor, astuparea drumurilor, transportul proviziilor ş.a. Munca tuturor era astfel obligatorie în caz de război.

Moldovenii au devenit celebri în întreaga Europă prin calităţile lor militare, despre care au tot vorbit cronicarii şi călătorii străini aflaţi în trecere pe meleagurile noastre, dar pe care Dimitrie Cantemir nu le relevă, dimpotrivă, fostul domn al Moldovei aprecia că: ,,…La primul atac se arată totdeauna foarte aprigi, la al doilea mai moi, respinşi şi de această dată, rareori îndrăznesc să atace şi a treia oară… Cu învinşii sunt când blânzi, când cruzi, după cum îi îndeamnă firea lor nestatornică (…) Nu cunosc nici un fel de măsură. Când le merge bine se îngâmfă; când le merge rău se descurajează. La

1 Dimitrie Cantemir – Descrierea Moldovei, Editura Academiei, Bucureşti, 1973, p. 57.

prima vedere nimic nu li se pare greu; dacă se iveşte cea mai mică greutate, se tulbură, nu ştiu ce să facă şi, în sfârşit, dacă văd că încercările lor sunt zadarnice, sunt cuprinşi de căinţă, târzie însă, de ce-au făcut…”2. Să reprezinte aceste rânduri, în totală opoziţie cu aprecierile elogioase ale călătorilor străini trecuţi prin Moldova, măsura frustrării lui Cantemir pentru înfrângerea de la Stănileşti? Ca să câştigi o luptă îţi trebuie comandanţi competenţi şi strategi iluştrii, ceea ce se pare că al nostru Cantemir nu a fost, din moment ce oastea ţării a fost condusă de un alt cărturar, hatmanul Ion Neculce.

În epocile modernă şi contemporană, asemeni fiecărei localităţi din România, şi locuitorii comunei noastre şi-a adus contribuţia de sânge la realizarea marilor idealuri naţionale ale poporului român. Mărturie stau în acest sens lungile liste cu numele celor căzuţi pe câmpurile de luptă ale celor două războaie mondiale. Dragostea pentru pământul strămoşesc, credinţa în Dumnezeu şi jertfa lui Iisus Hristos, încrederea că jertfa de sine astăzi va aduce un mâine mai bun urmaşilor, i-au făcut pe bărbaţii satelor să nu şovăie şi să îşi aducă prinosul de sânge la jertfa neamului. Biserica a avut, o lungă perioadă de timp, o poziţie însemnată în perpetuarea cultului eroului, deşi, iniţial, poziţia sa a fost rezervată, chiar contrară, faţă de eroismul războinicului în luptă, fiind acceptaţi doar martirii ca

modele ale sacrificiului de sine. Iniţial, martiriul era rezervat doar celor care luptau împotriva necredincioşilor, păgânilor, fiind consideraţi războinicii lui Dumnezeu. Luptele duse de români împotriva turcilor şi tătarilor au fost, în fapt, lupte împotriva necredincioşilor (păgâni), cei căzuţi, devenind, potrivit dogmei creştine, martiri. Impunerea cultului laic al vitejiei militare avea să se facă mai târziu, în epoca modernă a istoriei românilor3.

Avem puţine informaţii privind participarea stănileştenilor la Războiul de Independenţă (1877 – 1878) din Bulgaria. În cursul anului 1876, prin decretul principelui Carol I, din data de 26 noiembrie, în fostele judeţe Fălciu şi Tutova lua fiinţă Regimentul 12 Dorobanţi, cu două batalioane, unul la Bârlad, celălalt, la Huşi. În componenţa Batalionului 2 Fălciu se aflau companiile Huşi, Podoleni, Mijlocul şi Crasna4.

După proclamarea independenţei de stat a României, la 9 mai 1877, fapt ce consacra neatârnarea ţării faţă de Imperiul Otoman, la 6 iulie s-a decretat

mobilizarea. Flăcăii şi bărbaţii valizi din satele comunelor – pe atunci – Stănileşti şi Pogăneşti au fost alocaţi companiilor Mijlocul şi Podoleni, Batalionul 2 Huşi, Regimentul 12 Dorobanţi, plecând pe front sub comanda locotenent-colonelului Racoviţă5. Unii dintre cei încorporaţi au fost repartizaţi, pentru completarea efectivelor, altor unităţi militare (Regimentul al 7-lea de linie, Regimentul 6 Bucureşti, Regimentul 4 Bucureşti)6.

Încadrat în Corpul II de Armată, regimentul avea să staţioneze pentru puţin timp în preajma capitalei ţării, Bucureşti, după care avea să se deplaseze spre linia Dunării, pe itinerarul Talpa, Balacin, Şerbăneşti, Greci, Balş, Craiova, Radovan.

2 Ibidem, p. 311. 3 Miron Laza, Istoricul ideii de ,,cult al eroilor” la români, în Anuarul Muzeului Judeţean “Ştefan cel Mare “ Vaslui, XXV-XXVII, vol. II, Editura Fundaţiei Academice Axis, 2007, Iaşi, p. 152. 4 Ioan Mancaş, Nicolae Ionescu, Vasluienii în războiul de independenţă din anii 1877-1878, Editura Sfera, Bârlad, 2007, p. 47. 5 Constantin Partene, Istoria târgului Drânceni şi a comunei, Editura Noua, Piatra – Neamţ, 2002, p. 111. 6 Ioan Mancaş, Nicolae Ionescu, op. cit., p. 66.

L

Monumentul Eroilor satului Pogăneşti

Din

file

de

arhi

ve

Octombrie 2010 73La 21 mai 1877, unitatea militară staţiona la Băileşti, după

această dată ocupă poziţii de luptă în zonele Caracal şi Celei. Trecerea Dunării spre câmpurile de luptă din Bulgaria s-a făcut pe la Turnu Măgurele, până la 15 august acelaşi an. Regimentul rămâne în rezervă la Calişovăţ, unde desfăşoară activităţi de recunoaştere a teritoriului şi hărţuire a trupelor otomane. Aruncate în focul dur al luptelor, efectivele unităţii se vor distinge în luptele de la Opanez şi Bucov, unde, pe lângă militari turci, vor captura şi 94 lăzi cu muniţie1.

Alocat Brigăzii I, conduse de colonelul Mihai Cristodulo Cerchez, în cadrul Diviziei a IV-a, Regimentul va stopa şi distruge trupele inamice în zona Vidin – Vitbold, până la 15 ianuarie 1878, după care participă la luptele de la Belogradcik2.

Dintr-un total de 58 de bărbaţi plecaţi pe front au rămas să-şi doarmă somnul de veci pe câmpurile Bulgariei cinci dintre ei3. Nu avem un tablou complet al eroilor jertfiţi pe câmpurile de luptă bulgare pentru independenţa neamului. Unul dintre ei este soldatul Croitoru Gheorghe (încadrat în Regimentul al 7-lea de linie) din comuna Stănileşti, Fălciu, născut la 1852, mort în anul 1877, luna august, ziua 28, în luptele la Griviţa. Memoria colectivă a păstrat câteva nume ale celor care au luptat şi s-au întors acasă, la vatră, din Războiul Independenţei, cum este cazul lui Gavril şi Panainte Chiriţoiu din Stănileşti, Zaharia Neculiţă şi Ion V. Pintilii4 din Pogăneşti. În memoria eroilor satului Stănileşti a fost ridicat o cruce memorială, încadrată astăzi în categoria monumentelor de patrimoniu naţional, având numărul 449 VS-IV-m-A-06920, fiind situată către marginea sudică a satului, pe partea dreaptă a drumului naţional.

Mărturiile sunt consistente în privinţa Războiului pentru Întregirea Neamului. Intrarea în război a fost marcată de tragerea clopotelor din biserici, printr-o bătaie „în dungă”, asemeni celor din timpul năvălirilor turco-tătare. Au plecat atunci, din satele comunei, toată floarea bărbătească, în frunte cu învăţătorii. Din primăvara anului 1917 în Stănileşti şi Pogăneşti staţionau efectivele Regimentului 7 Călăraşi, aflat în refacere. Pentru aprovizionarea cu muniţie şi efecte de război din Rusia, de la Huşi a fost construită o cale ferată, cu ecartament îngust, ce pornea din Dobrina, urma traseul Corni, Gura Văii, Pogăneşti, până în Bucovăţ, de unde trecea în Basarabia.

Un centru de concentrare a recruţilor, înaintea contraofensivei de la Mărăşeşti din vara anului 1917, a fost stabilit la Lunca Banului, unde soldaţii adunaţi din judeţul Fălciu au fost echipaţi.

Pe front, soldaţii satelor noastre au luptat cu vitejie şi eroism, la întoarcerea acasă purtând în piept decoraţii şi distincţii. Este cazul soldatului Toader Tofan din Pogăneşti, decorat cu „Virtutea Militară”.

Fişă de erou5: sergentul Vasile Luca Fiu al Mariei şi al lui Irimia Luca, Vasile Luca s-a născut

la 3 august 1889 în satul Pogăneşti, comuna Stănileşti, judeţul Fălciu.

Absolvent a 4 clase primare, a fost recrutat la 1 noiembrie 1910, prin Ordinul de zi nr. 395 din 2 noiembrie acelaşi an, fiind repartizat la Marină.

1 Constantin Partene, op. cit., p. 111. 2 Ibidem, p. 112. 3 Nicolae T. Mocanu, Monografia comunei rurale Stănileşti, Bucureşti, 1905, p. 43. 4 Informator Toader Batcu (Pogăneşti), 81 de ani, 2007. 5 ,,Eroul este un personaj ce întruchipează cele mai alese virtuţi ale semenilor săi: el este cel ce-şi dă viaţa pentru cei mulţi, devine un exponent al colectivităţii, al neamului; el are o voinţă aşa de puternică încât nici o tulburare nu i-o poate clinti în faţa primejdiilor de orice fel; el rămâne acelaşi, hotărât, dârz, ferm; el este curajos şi viteaz, drept, generos, cumpătat, altruist şi dezinteresat de recompense; el întruchipează gândul milioanelor de gânduri şi braţul milioanelor de braţe”(Miron Laza, Istoricul ideii de ,,cult al eroilor” la români, în Anuarul Muzeului Judeţean „Ştefan cel Mare“ Vaslui, XXV-XXVII, vol. II, Editura Fundaţiei Academice Axis, 2007, Iaşi, p. 151).

În Divizia de Dunăre a fost încorporat prin Ordinul de zi nr. 569 din 16 ianuarie 1911. Începând cu 1 mai 1911, îl aflăm la Depozitele Generale ale Marinei, cu gradul de soldat.

Prin Ordinul de zi cu nr. 36 din 1 septembrie 1912 a fost înaintat la gradul de caporal.

A participat la campania din 1913, fiind demobilizat prin Înaltul Decret nr. 4609 din 23. 06. 1913. Pentru faptele sale de arme săvârşite în această campanie a fot decorat cu medalia ,,Avântul Ţării” (Înaltul Decret nr. 6247 din 7.11.1913). Prin Înaltul Decret nr. 5510 din 31.08 1913 a fost mobilizat, în

acelaşi an fiind înaintat la gradul de sergent (Ordinul de zi nr. 33 din 16. 10 1913).

Prin Ordinul de zi nr. 779, la 1 noiembrie 1914, a fost trecut în completare şi concentrat cu caracter permanent. La 15 august 1916, a fost mobilizat la monitorul ,,Catargiu”, participând la acţiunile întreprinse de această navă în cursul anului 1916. În jurnalul de bord la monitorului sunt înscrise faptele de arme ale echipajului, sergentul Luca fiind un model de curaj şi spirit de dăruire, însufleţind marinarii din subordine care au acţionat cu bărbăţie şi eroism în confruntarea cu

MORT PENTRV ROMANIA

1916 - 1919 ÎN AMINTIREA

Eroului soldat Codreau Vasile din Reg. 52 Inf. dispărut în timpul războiului pentru întregirea Neamului Românesc

PATRIA RECVNOSCATOARE

Diplomă a unui erou pogăneştean căzut în Primul Război Mondial

Din

file

de

arhi

ve

Lohanul nr. 14 74inamicul. În primele zile ale războiului, monitorul ,,Lascăr Catargiu” s-a impus prin tirurile indirecte de artilerie asupra tranşeelor şi a bateriilor germane de pe dealul Cusuiului.

Tot acestei eficacităţii a tragerilor de artilerie de pe monitorul ,,Catargiu” a putut fi salvată, în ziua de 24 august 1916, vedeta fluvială nr. 5, în timpul unei misiuni de cercetare pe Dunăre. Sergentul Vasile Luca a fost prezent şi la luptele duse pentru sprijinirea flancului drept al trupelor române din Dobrogea. La sfârşitul lunii decembrie 1916, inamicul instalase la Isaccea numeroase guri de foc de mare calibru, executând un tir nimicitor asupra trupelor române şi ruse, plus asupra celorlalte mijloace de navigaţie româneşti care se deplasau pe Dunăre. Monitorul ,,Lascăr Catargiu” a primit ordin să execute o recunoaştere pentru a se determina locul dispunerii şi puterea artileriei germane de la Isaccea. La această acţiune au mai luat parte două canoniere şi un remorcher. Monitorul a început escorta convoiului care se deplasa în amonte de Isaccea. La ora 22.45 monitorul a fost descoperit de proiectoarele inamice şi asaltat de tirurile unei baterii de 100-120 mm, dintr-o poziţie de pe înălţimile de la Isaccea. Un obuz inamic a lovit nava, explozia ucigând doi marinari şi rănindu-i pe alţii, între care şi pe sergentul Luca Vasile. O schijă a imobilizat cârma navei la tribord, împingând-o spre mal. Eşuarea monitorului a fost cu greu evitată, manevrându-se din maşini.

Grav rănit, sergentul Vasile Luca a murit la 5 ianuarie 1917, la Isaccea, la bordul ,,Spitalului Plutitor”. Decesul i-a fost confirmat prin Extractul nr. 21 al Spitalului Plutitor, cu Ordinul

de zi nr. 1007. A fost înmormântat în Cimitirul Eroilor din Chilia Veche, mormântul fiind înconjurat cu lanţ de ancore.1

Consiliul popular al com. Stănileşti Judeţul Vaslui Biroul Executiv Nr. 381 din 22 februarie 1979

Către Muzeul Marinei Române Constanţa,2 La adresa dumneavoastră nr. 68/1979 vă comunicăm: Din investigaţiile făcute privind pe Luca Vasile au reieşit

următoarele: A fost necăsătorit, părinţii săi sunt decedaţi. Are în viaţă fraţii, Luca Zaharia, de 68 ani, pensionar,

Luca Niţa, de 76 ani, pensionară şi Bejan Safta, de 86 ani, pensionară.

A mai fost camarad cu Bejan Nicu, decedat, Pintilie Neculai, decedat, şi Pintilie Eracle, decedat.

Datele ne-au fost furnizate de fratele său, Luca Zaharia, din comuna Stănileşti.

Preşedinte, Secretar, Ştefan Pruteanu M. Dragomir

Eroii satului Stănileşti din Primul Război Mondial (1916-1918) „Din cei plecaţi pe

front, nu s-au mai întors la casele lor, lăsându-şi oasele pe câmpurile de luptă”3 Neculai Enachi Croitoru -

soldat Neculai P. Pîndariu - soldat Ion Iancu Silitră - caporal Hristachi Ţabîră - soldat Ion Tabără- soldat Vasile I. M Chiriţoiu - soldat Alecu Todose - soldat Gheorghe Bădărău - soldat Zaharia Rîciu - soldat Thoder S. Pîndariu - soldat Neculai Rîciu - soldat Constantin Ionescu - soldat Ghiţă Ilie Rîpanu - soldat Neculai Severin - soldat Gheorghi I. Gavril Lazăr -

soldat Ştefan Gh. Prutenu - soldat Savin Ciobanu - soldat Thoder Nucariu - soldat Neculai Hanganu - soldat Enachi Cazacu - soldat Thoder Bugiac - soldat Ion Şt. Oncea - soldat Vasile Antohi - soldat Dumitru Horeicu - soldat Neculai V. Coşniţă - soldat Ion N. Bejan - soldat Ghiorghi Dodie - soldat Neculai Agavriloi - soldat

Ion Constantin Prodan - soldat Ghiorghi C. Prodan - soldat Dumitru C. Prodan - soldat Ghiorghi Nucariu - soldat Iancu T. Batcu - soldat Pavăl Batcu - soldat Ştefan V. Pruteanu - soldat Ştefan Toderaşc - soldat Simion Vicol - soldat Ghiorghi N. Silitră - soldat Neculai I. A. Chiriţoiu - soldat Toader Niţă Bejan - soldat Toader Ift. Muntenu - soldat Gheorghi Michalachi - soldat Mihalachi V. I. A. Chiriţoiu -

soldat Ion N. Rîciu - soldat Vasile V. M. Chiriţoiu - soldat Ghiorghi Frunză - soldat Dumitru V. Chiriţoiu - soldat Ion P. Chiriţoiu - sergent Neculai P. Chiriţoiu - soldat Neculai Corozel - soldat Ion Iancu - soldat Vasile Maleşu - soldat Niţă Gh. Pară - soldat Petrachi Paladi - soldat Ion I. Bejan - sergent Ion N. Maleşu - sergent Neculai N. Maleşu - soldat Ion Grigore Aprodu - soldat Vasile Rusu Codreanu - soldat Ghiorghi Cerchez - soldat Neculai Darabană - soldat Dumitru Coşug - soldat

Vasile N. Bejan - soldat Neculai Dima - soldat Invalizi: Ghiorghi Antohi - soldat Vasile S. Mătran - soldat Ilie Aprodu - soldat

,,Acei carii au fostu în răsboiu şi s-au întors sănătoşi la casele lor“ (veteranii de război - n.n.):

Vasile Aramă (învăţător) -

căpitan4 Ghiorgi Munten -

sublocotenent Nicu Bejan - sergent Ion Z. Prodan - sergent Iancu Z. Prodan - sergent Neculai Z. Prodan - soldat Michai Popa - soldat Neculai M. Arteni - soldat Ghiorghi Racoviţă - soldat Gavril Tiron - soldat Ion Tiron - soldat Dumitru Bucos - soldat Neculai Oncea - soldat Iordachi Savin - soldat Alecu David - soldat Toder David - soldat Ion Bădărău - soldat Neculai Muntenu - soldat Ion I. Armănuţă - soldat

Todor Michalachi - soldat Const. If. Muntenu - soldat Costică Muntenu - soldat Ion V. Ojdea - sergent Năstase Muntenu - soldat Neculai If. Muntenu- soldat Ion Gheuca- soldat Costachi N. Chiriţoiu - soldat Ilie Chiriţoiu - sergent Thoder I. A. Chiriţoiu - soldat Vasile I. Z. Chiriţoiu - soldat Toader Garia - soldat Ghiorghi V. M Chiriţoiu -

soldat Enachi Bădărău - soldat Petrachi Rîciu - sergent Vasile V. S. Chiriţoiu - soldat Pavel V. S. Chiriţoiu Ştefănachi Batcu - soldat Ion I. Batcu - soldat Thoder Frunze - soldat Ion Iordach. Prodan - soldat Cost. Iordach. Prodan - soldat Neculai Iordach. Prodan -

soldat Ghiorghi Ţabîră - soldat Dănilă Bejan - sergent Vasilachi Bejan - plutonier Ghiorghi Cosma - soldat Zaharia N. Bejan– soldat Ştefan A. Oncea - soldat Lazăr Croitoru - soldat Ghiorghi Arhip - sergent Ghiorghi Zaharia - caporal Eraclie Oncea - caporal

________________________________ 1. Marian Moşneagu, Eroii Marinei Române, Editura ALPHA MDN, Buzău, 2009, p. 63-64. 2. Ibidem. 3. Conform Sinodicului bisericii din Stănileşti. 4. Rănit în cursul luptelor purtate pe front, învăţătorul Vasile Munteanu avea să fie operat în Şcoala din Stănileşti, transformată în spital militar, chiar în clasa (salonul) în care îşi desfăşurase activitatea. Locul acestuia şi al celuilalt învăţător, Gheorghe Munteanu, fusese luat la catedră de învăţătorii refugiaţi suplinitori Mihordea şi Buladra (Costin Clit, O monografie în manuscris a Şcolii din satul Stănileşti, în Revista Cercetări istorice, nr. 5, p. 16. D

in fi

le d

e ar

hive

Octombrie 2010 75Andreiu S. Chiriţoi - soldat Ghiorghi Ojdea - soldat Vasile Iord. Antohi - soldat Th. Antohi - soldat Neculai I. Pară - soldat Cost. Vîrlan - soldat Iancu Antohi - soldat Ion N. Ojdea - soldat Ştefan Horeicu - soldat Iordachi Poleiu - soldat Dumitru Corozel - soldat Nică Zaharia - soldat Costachi Zaharia - soldat Costachi Tărtăcuţă - soldat Ghiorghi Şfedu - soldat Ghiorghi Corozel - soldat Vasile Antoniu - soldat Gavril Sandu - soldat Neculai Batcu - soldat Dumitru Bejan - caporal Niţă Coşniţă - soldat Michai Silitră - soldat Pavăl Oncea - soldat Pavăl Pintilie - soldat Andrei Sandu - soldat Andrei Bejan - soldat Neculai Coşug - soldat Ştefan Coşug - soldat Thoder Bejan - soldat Ion Bejan Flore - soldat

Ion N. Rîciu Costachi N. Horeicu Vasile Rotariu Neculai Bejan Flore Costachi Rotariu Ion Vârlan Ion Gh. Bejan Ghiţă Bejan Nică Pîndariu - plutonier Vasile Dicusară - sergent Ghiorghi Drobat - soldat Dumitru Paiu Grigori Hanganu - soldat Neculai Harnagia Marin Sandu Ion Panaite Chiriţoiu - sergent Michalachi Ioniţă - soldat Zaharia Graur Neculai Graur Andreiu Antohi Mitică Antohi Andreiu Coşniţă Adam Prodan - sergent Costachi Mătran - soldat Neculai Mătran Ichim Coşugu Marin Niţă Bejan Ion Afix. (?) Silitră Andreiu Nucariu Gheorghi Pară

Vasile Miron Simion Batcu Ion Nicuţă Vasile Nicuţă Niţă A. Bejan - sergent Ghiorghi Ciobanu - sergent Vasile And. Dicusară - sergent Dumitru Dicusară - soldat Ghiorghi Nicuţă Simion Lefter Gheorghi Ţurcanu - soldat Dumitru Stălinescu Gavril Stălinescu Sava Stălinescu Ion Stălinescu Neculai Zaharia Costachi Albiştenu Ion Corozelu Thoder Ţurcanu Iordan Paserică Grigori Cerchezu Alexandru Cioban Iordachi Chiriţoiu Toma Pană Grigori Bejan Anton Balan Ştefan Coşug Anton Dărăbană*

Pogăneşti Balan Neculai Bahnaru Ivan Codreanu Vasile Ciobanu Costache Dascălu P. Ştefan Codreanu P. Ştefan Doba Gh. Ion Pricop Marin Mitropolitu Petru Pascal D. Gheorghe Pascal AndreiCostache Proca Iancu Ştefan Radu Borş Costache Stratulat Marin Tofan I. Mihalache Tofan Dumitru Tofan Scarlat Ioan Balan Mitache Iancu Costache Săratu Anton Darabană Costică Enache Iordache Chiriţoi Voloseni Enache Oanea Gheorghe Joian

__________________________________ * Arhiva Bisericii Parohiale Stănileşti (în continuare vom cita A.B.P.S.), Sinodicul Bisericii, filele 2-4. Numele au fost transcrise aşa cum

le-am întâlnit în document.

Monumentul Eroilor din satul Stălineşti

Monumentul Eroilor celui de Al Doilea Război

Mondial din satul Bogdana – Voloseni

După război, în anul 1923, pentru cinstirea celor căzuţi pe câmpurile de onoare ale patriei, la iniţiativa învăţătorului din satul Pogăneşti, Scarlat Sofrone şi cu susţinerea financiară a locuitorilor în acest sat avea să fie ridicată o troiţă din lemn, decorată cu motive geometrice şi religioase. Aflat, iniţial, în centrul localităţii, monumentul avea să fie mutat după Al Doilea Război Mondial, la iniţiativa autorităţilor comuniste, în cimitirul satului, aflat pe Dealul Morii1. În luna iunie a anului 2008 a fost finalizat şi sfinţit în curtea bisericii din sat un monument din piatră ridicat prin eforturile fostului vice-primar al comunei Stăni-leşti, Radu Ioan, şi spriji-nul financiar al unor oameni cu suflet, originari din sat.

Monumentul eroilor din satul Stănileşti a fost ridicat în anul 1939. Este alcătuit dintr-un obelisc din piatră în vârful căruia se află un vultur cu aripile desfă-cute. Pe plăcile din marmură (în număr de 4,

1 Informator Cebuc Maria (Pogăneşti), 81 de ani, 2007.

Monumentul Eroilor

din Bogdana – Voloseni Închinată eroilor morţi pentru pacea lumii

1941 – 1945

Din

file

de

arhi

ve

Lohanul nr. 14 76

parţial sparte) se întâlnesc numele celor căzuţi la datorie pentru apărarea pământului şi a neamului românesc.

Monumentul eroilor satului din Voloseni a fost construit în anul 1947, la cişmea, fosta fântână a lui Dumitrache Balan, fiind ridicat pe cheltuiala Primăriei Stănileşti, din partea sătenilor fiind delegat Gheorghe Joian.

După defecţiunea rusă din vara anului 1917, armatele ţariste s-au retras peste Prut urmând în zona noastră itinerarul: Hurdugi – Hoceni – Grumezoaia – Şchiopeni – Cârligaţi (Pădurenii de astăzi) – Voloseni. În acest din urmă sat menţionat ruşii au campat, furând din gospodării tot ce le cădea sub mână, de la obiecte de îmbrăcăminte, mobilier, grâne, până la păsări şi animale de muncă (boi, cai) pe care le-au trecut apoi râul Prut în Basarabia. Jafului rus nu a avut cine să se opună, bărbaţii valizi ai satului fiind mobilizaţi pe front1.

Al Doilea Război Mondial (1941-1945) În 1941, Ziua Eroilor a fost sărbătorită la 28 mai. La

monumentele eroilor din satele Stănileşti şi Pogăneşti au venit toţi locuitorii, cu mic, cu mare, îmbrăcaţi în sărbătoare, să asiste la Te-Deum-ul oficiat de preoţi în memoria eroilor satului şi ai neamului. Ofiţerii trupelor încartiruite în aceste sate au rostit frumoase discursuri, arătând datoria armatei faţă de eroii care s-au jertfit pe altarul Patriei şi păcatele care au dus la ciuntirea graniţelor ţării în anul 1940. Intrarea României în război pentru eliberarea Basarabiei era iminentă, mai ales că în perioada anilor 1940 – 1941, pe întreaga linie a Prutului au fost derulate lucrări pentru apărarea naţională. Au fost utilizate terenuri situate în comunele Vetrişoaia, Stănileşti, Drânceni, Grozeşti, Gorban, Răducăneni şi Epureni. Ulterior, statul a oferit ţăranilor despăgubiri pentru teritoriile afectate de aceste lucrări2. La

1 Mare parte din bărbaţii mobilizaţi au fost încorporaţi în Regimentul 7 cavalerie Iaşi, conform lui Mihai Radu, Amintiri de neuitat (manuscris), fila 34. 2 Adrian Butnaru, Epureni. Timpuri şi oameni, Editura Pim, Iaşi, 2010, p. 228.

Stănileşti au fost afectate 13 ha şi 50 arii, cu o despăgubire de 27.625 lei3.

La 19 iunie sosea telegrafic ordinul de evacuare al sătenilor de pe valea Prutului către zone din interior. Asiguraţi că se vor întoarce în câteva zile, sătenii (bătrâni, femei, copii) şi-au adunat parte din bunuri, le-au încărcat în căruţe şi cu lacrimi în ochi, pe o ploaie torenţială, au plecat spre satele din jurul oraşului Huşi (Pâhneşti, Gugeşti, Pădureni, Leoşti), de unde aveau să se întoarcă abia peste două luni. „Crescuseră atât de înalte bălăriile în curţile oamenilor că noi, copiii, nu ne vedeam din ele”4.

La 22 iunie 1941, şeful statului, generalul Ion Antonescu, intra în cartea neamului prin celebrul său ordin: „Ostaşi, vă ordon, treceţi Prutul”! Armata română se angaja, alături de cea germană, în lupta pentru eliberarea Basarabiei şi Bucovinei de Nord, răpite samavolnic din trupul ţării prin ultimatumul sovietic din 26 iunie 1940.

În zona comunelor Stănileşti şi Pogăneşti – de atunci – au staţionat unităţi ale Diviziei 1 Grăniceri, care a fost introdusă în luptă la dreapta Diviziei 11 Infanterie, acţionând pe direcţia Pogăneşti sat – Cimişlia, în stânga

Prutului. Această unitate făcea parte din Grupul de armate „General Antonescu”, înfiinţat la 21 iunie 1941, constituit din armatele 3 şi 4 română, plus armata a 11-a germană.

În zilele de 10 – 12 iulie 1944 efectivele militare ale Diviziei au dus lupte de apărare, în flancul drept al Corpului 3 Armată (comandant general de divizie Vasile Atanasiu), care forţase râul Prut la est de Albiţa, între Nemţeni şi Râşeşti5.

Când s-a declanşat războiul, regimentul 25 Infanterie, format în majoritate din călăreţi cu schimbul, se afla pe Dealul Volosenilor, comuna Stănileşti, de unde au fost trase primele lovituri de tun peste Prut, asupra fortificaţiilor sovietice. Prima lovitură de tun împotriva fortificaţiilor sovietice din stânga râului a fost trasă de către Aurel Macovei, soldat în Armata Română, originar din satul Pogăneşti (Basarabia)6.

Bătălia pentru eliberarea pământului românesc din stânga Prutului a fost crâncenă. Terenul, eliberat palmă cu palmă, a fost udat din belşug cu sângele ostaşilor armatei române.

În luptele de la Cioara şi Ţiganca, declanşate în zorii zilei de 22 iunie 1941, au participat soldaţi originari din Stănileşti şi Pogăneşti. Unii dintre ei au rămas să îşi doarmă somnul de veci pe câmpul de luptă, osemintele lor aflându-se şi astăzi în Cimitirul de Onoare al Soldaţilor Români de la Ţiganca. În acest cimitir din Republica Moldova, aflat în vecinătatea malului stâng al râului Prut, la sud de comuna Stănileşti, au fost înhumaţi peste 1.000 de militari români căzuţi în luptele pentru eliberarea Basarabiei. Astfel, în Cimitirul Românesc de Onoare de la Ţiganca (Republica Moldova) îşi dorm somnul de veci soldatul Bostan Gheorghe, din Regimentul 24 Infanterie, născut la 06. 08. 1919, în Stănileşti, judeţul Fălciu, mort la data de

3 Ibidem. 4 Informaţie de la Maranda Radu (Pogăneşti), 74 de ani, 2007. 5 Asociaţia “ProMoTin”, 26 de zile. Acţiunile Corpului 5 armată în cadrul Armatei 4 române în capul de pod de la Ţiganca (22 iunie – 18 iulie 1941), Ed. Contrast, Bucureşti, 2006, p. 85. 6 Informaţie de la Andrei Ionescu (Pogăneşti - Basarabia) 77 de ani, 2007.

Acţiunile trupelor române şi germane pentru eliberarea Basarabiei,

a părţii de nord a Bucovinei şi a ţinutului Herţa, 22 iunie - 26 iulie 1941

Din

file

de

arhi

ve

Octombrie 2010 77

09.07. 1941, fruntaşul Costea Ap. Moisă din Regimentul 12 Infanterie, originar tot din Stănileşti1, ambii făcând parte din contingentul anului 1941, soldaţii Groapa Gheorghe (Stănileşti) şi Vasile Moisă (Pogăneşti).

În urma cercetărilor arhivistice, s-a stabilit că nu mai puţin de 50 de eroi înhumaţi acolo provin din teritoriul cuprins în actualul judeţ Vaslui.

Numeroşi au fost soldaţii români căzuţi în luptele purtate în perioada aprilie – august 1944, pentru apărarea unor localităţi din fostele judeţe Cetatea Albă şi Tighina. Între ei, caporalul Bejan Nicolae, născut în 1941 la Stănileşti, judeţul Fălciu, fiul lui Marin şi Anica. A activat în Regimentul 35 Infanterie şi a murit în data de 31.05.1944, în localitatea Răscăeţi – Cetatea Albă, fiind înmormântat în aceeaşi localitate.

După îndepărtarea frontului către Răsărit, în vara anului 1941, sătenii, în majoritate femei, bătrâni şi copii, au revenit la casele lor, parte dintre ele avariate de bombardamentul răzleţ al artileriei sovietice. Podurile umblătoare au pornit, din nou, spre stânga Prutului, reînnodând legăturile cu satele din Basarabia eliberată, rupte vremelnic de stăpânirea sovietică.

Veştile despre cei aflaţi în război veneau fie sub forma unor telegrame oficiale, prin care familia era înştiinţată despre dispariţia celui drag în cursul luptelor, sau căderea în prizo-nieratul sovietic, fie sub formă de scrisori sau cărţi poştale, prin care cei plecaţi descriau iadul luptelor şi îşi exprimau dorul faţă

1 După www.once.ro. Oficiul pentru Cultul Eroilor, 3 septembrie 2008.

de cei rămaşi acasă. Din când în când, câte unul dintre militari sosea acasă în permisie, fiind asaltat de localnici cu zeci de întrebări privitoare la soarta consătenilor săi aflaţi pe front.

Întoarcerea frontului a fost anunţată în vara anului 1944 de prezenţa tot mai numeroasă a avioanelor sovietice pe cerul satelor, venite să îşi arunce încărcătura aducătoare de moarte în oraşul Huşi, şi de bubuitul tot mai apropiat al tunurilor.

Din stânga Prutului au prins a trece râul pe bărci – pontoane tot mai multe unităţi militare româneşti şi germane. Printre ei s-au refugiat şi români basarabeni, plecaţi în bejenie, cunoscând comportamentul abuziv al trupelor Armatei Roşii. Primari, funcţionari, jandarmi, învăţători au trecut râul pentru a scăpa de execuţia sau deportarea ce îi aştepta odată cu revenirea sovieticilor.

Pentru a nu fi prinşi în sângeroasa încleştare care se prefigura, tinerii de la premilitară au fost trimişi în Oltenia, de unde se vor întoarce în lunile septembrie – octombrie 1944, unii dintre ei plecând direct pe frontul de vest2, angajându-se în lupta împotriva armatelor germano-ungare. Cei rămaşi s-au închinat la icoane, implorând în rugăciunile lor ajutorul lui Dumnezeu. Nu voiau să plece, lăsându-şi agoniseala de-o viaţă la voia întâmplării.

Unii dintre locuitori au căutat să se refugieze din calea luptelor, pornind cu căruţele spre Fălciu şi Galaţi, alţii către Huşi. În satul Blăgeşti au aflat vestea că trupele ruse au ocupat deja Fălciul. În această situaţie au decis să se întoarcă în satele de origine. Drumul de întoarcere a fost mai greu decât plecarea. Maşini, tehnică militară, coloane de soldaţi români şi germani se scurgeau pe şosea, grăbindu-se să scape din faţa morţii sau a prizonieratului.

Rapida înaintare sovietică nu a făcut posibilă rezistenţa armatelor româno-germane pe linia Prutului. Armatele germane, în retragere, au fost bombardate de pe malul stâng al Prutului, din zona satului Cioara, cu tiruri de rachete „Katiuşa” de către Armata Roşie. Pierderile umane în rândul armatei germane au fost însemnate. Potrivit martorilor, bălţile Prutului erau înţesate cu cadavre sângerânde, dezmembrate, surprinse de moarte în poziţii contorsionate. Vaietele muribunzilor erau auzite din sat de locuitorii ascunşi în beciuri sau în adăposturi – tranşee săpate prin grădini. Părea că Apocalipsa începuse3. De asemenea, pierderile materiale ale armatei germane au fost foarte mari, constând în avioane, tancuri, autocamioane, armament şi muniţie.

Referitor la aceste mărturii ale trecerii războiului pe aceste locuri, Ziarul de Iaşi publica la 01.08.1998, sub semnătura zia-ristului Găbrian Bejenaru, un material în care se arăta că la Stănileşti, în timp ce se săpa pentru construcţia unui rezervor de colectare a apei, au ieşit la suprafaţă un avion german, tip Messerschmidt 109, datând din cel de al doilea război mondial, cartuşe şi proiectile neexplodate, în punctul numit de săteni „La izvoare”. În timp ce săpau acest bazin, ajunşi la adâncimea de circa 50 de centimetri, lucrătorii au observat o elice de avion. Pe 28 iulie au scos-o la suprafaţă, după care au continuat săpăturile. La un moment dat, au mai observat şi alte elemente care i-au făcut să creadă că este vorba de un aparat de zbor. Responsabilii acestei lucrări au anunţat Inspectoratul Judeţean de Protecţie Civilă (IJPC) Iaşi, IJPC Vaslui şi Prefectura Vaslui. Pe 29 iulie au fost demarate lucrările de recuperare a pieselor care, cândva, compuneau un avion. În prezenţa autorităţilor, cu ajutorul unei macarale au fost scoase la suprafaţă toate piesele existente: motor, elice, două tunuri, o mitralieră, circa 170 de proiectile de calibrul 20, circa 140 cartuşe de mitralieră de diferite calibre şi alte fiare contorsionate, acoperite de rugină, care s-au aflat în acest loc din august 1944, potrivit estimărilor unui specialist al IJPC Vaslui. În urma impactului cu solul a intrat in pământ aproximativ 1,5 – 2 metri.

Potrivit mărturiilor furnizate de unii dintre bătrânii satului Stănileşti, în 1944, odată cu ruperea frontului Iaşi – Chişinău, mare parte din trupele germane surprinse la trecerea Prutului au fost prinse în Lunca Prutului, respectiv cinci divizii germane,

2 Informator Ioan Borş ( Pogăneşti), 2004. 3 Informaţie de la Constantin Bordeianu (Pogăneşti), 78 de ani, 2007.

Grup de orfani de război în pelerinaj la Cimitirul Soldaţilor

Români – Ţiganca, 1943 [G.F.]

Amintire - Astăzi sunt premilitar / Poate mâine am să mor /

Această amintire / Va rămâne în viitor. Data 15 Mai, anul 1941,

Munteanu Neculai, comuna Stănileşti

Din

file

de

arhi

ve

Lohanul nr. 14 78

adică aproximativ 25.000 de nemţi. ,,Ruşii stăteau pe şosea cu mitralierele şi cu tancurile, iar nemţii în baltă, că era inundata lunca Prutului pe vremurile acelea. Cum veneau la mal, ruşii trăgeau cu mitralierele. Nemţii mai trimiteau si ei câte un avion să bombardeze zona ca să-i ajute pe cei din balta Prutului să iasă din încercuire, dar fără sorţi de izbândă, pentru că ruşii erau foarte numeroşi. Noi am predat armele, cum se întâmpla în război, iar atunci nemţii au rămas descoperiţi. Dacă a fost un act just sau drept, istoria ne va judeca, dar cert este că a mai rămas o urmă a acestui război – acest avion. Eu am găsit un martor ocular, un cetăţean în vârstă, care a participat la evenimente. Ştia exact când a căzut avionul – ,,era ziua în amiaza mare. Pilotul a sărit cu paraşuta, iar după ce a ajuns jos, a fost capturat de ruşi. Fiind foarte ameţit de fumul degajat de avion după ce a fost lovit, pilotul a fost luat prizonier de către ruşi care nu l-au omorât, dar l-au bătut”.

Elementele din avion care nu au intrat în pământ în urma impactului cu solul au fost luate de oameni şi folosite drept troci pentru animale. Practic, în pământ nu au rămas decât motorul şi carlinga pilotului, restul fiind luate de oamenii din sat. Resturile rămase din avion au fost luate de către specialişti de la Muzeul Aviaţiei din Bucureşti (comandor inginer Gheorghe Grasu), pentru a fi reconstituita aeronava.

După îndepărtarea frontului către oraşul Huşi, din ordinul trupelor sovietice locuitorii au fost obligaţi să înhumeze cadavrele soldaţilor germani ucişi. Iată mărturia unui bătrân al satului Pogăneşti, un adolescent de 17 ani pe atunci, participant la evenimente: „Nemţii erau răspândiţi peste tot în baltă (Balta Grosul, n.n.). Intram cu boii, îi prindeam cu tânjaua de picioare, iar după ce îi scoteam din apă, îi depuneam pe taluz. S-au săpat apoi două gropi comune, în care germanii, peste 300 de soldaţi şi ofiţeri, au fost îngropaţi unii peste alţii”1. Locul nu a fost marcat, iar dintre participanţii la înhumarea colectivă mulţi au răposat, aşa că astăzi nu se poate stabili cu exactitate poziţia gropilor comune.

Armamentul şi muniţia adunate din bălţi şi din sate au fost predate trupelor sovietice, care le-au încărcat în care trase de boi şi le-au trimis către o destinaţie necunoscută de localnici. Cu toate acestea, la mulţi ani după trecerea frontului au mai fost descoperite arme îngropate în pământ, căşti, cartuşe, grenade şi obuze neexplodate, un pericol, în special, pentru copii. Au fost şi cazuri când se „pescuia” în Prut cu grenade. Efectele celor căzuţi (îmbrăcăminte, încălţăminte) au fost însuşite de către săteni.

După trecerea frontului, satele oferă o imagine dezolantă (conform mărturiilor locuitorilor care se mai află în viaţă). Bombardamentele sovietice au afectat locuinţele sătenilor, bălţile erau pline de trupurile soldaţilor germani morţi, trupele sovietice s-au dedat la jafuri, silnicii şi violuri în rândul popu-laţiei locale. Fără respect faţă de Dumnezeu şi lege, soldaţii ruşi

1 Informatori: Borş Ioan, 2004 şi Bordeianu Constantin.

au dat frâu privirilor animalice. Femeile stăteau ascunse în lăzi, prin poduri în timpul zilei, ieşind doar noaptea, cele tinere se îmbrăcau în haine lălâi, mânjindu-se cu funingine pe faţă pentru a nu li se putea determina vârsta şi a fi batjocorite de ruşi2.

Deşi aveau ordine clare ca trupele să nu se atingă de bunurile cetăţenilor români, ţărani sau proprietari de pămân-turi, să respecte libertatea acestora, iar administraţia să fie lăsată să funcţioneze, soldaţii şi ofiţerii trupelor sovietice s-au dedat la tot felul de atrocităţi.

Pe lângă jafurile şi silniciile comise, ,,vitejii” soldaţi sovietici i-au umilit pe locuitori. Covata de pâine a unei localnice din Pogăneşti, în care aceasta tocmai frământase, a fost luată, aluatul aruncat, rusnacul cu trăsături asiatice şi fără de frică de Dumnezeu spălând în vas copitele

calului său. La protestul femeii, a scos pistolul şi doar plânsetele şi ţipetele înspăimântate ale copiilor femeii l-au potolit. Aceasta a fost chemată la Comandamentul sovietic din sat şi pedepsită să spele rufele soldaţilor pentru faptul că îndrăznise să ridice vocea la „bravul soldat al Armatei Roşii”3.

Militarii ruşi, în perioada cât au rămas în comunele Stănileşti şi Pogăneşti, au fost încartiruiţi prin gospodăriile ţăranilor, unde s-au instalat ca la ei acasă. Umblau în grupe de câte 2-3 din casă în casă, sub pretextul căutării de soldaţi germani, ocazii în care furau tot ce le cădea în mână, în special ceasuri, o adevărată obsesie pentru ei. Ceasurile se purtau câte două-trei, chiar şi câte mai multe la mână, unii având şi ceasuri legate de picioare4.

Noaptea, ruşii se dezlănţuiau: umblau pe la casele oamenilor după băutură, pe care o cărau în cantonamentele lor cu găleţile din care îşi adăpau caii. După ce se îmbătau, trăgeau cu armamentul în văzduh şi căutau „hazaici” (femei) şi „nemeţchi” (nemţi)5. Există o mărturie conform căreia un rusnac a pătruns într-un beci, a tras cu arma în butoiul cu vin şi a băut prin gaura făcută până a intrat în comă alcoolică, decedând a doua zi6. În goana lor după femei, pentru a le afla ascunzişurile, sovieticii nu s-au sfiit să maltrateze copii7. Este şi cazul tatălui nostru, Plugaru Alexandru, care a fost lovit violent de către un soldat sovietic ce intrase în curtea casei, aflat în căutare de femei, nemulţumit de faptul că acesta ridica din umeri la întrebările lui, puse în limba rusă. Lovitura a dus la fisurarea timpanului, tata având probleme de auz la urechea dreaptă toată viaţa. Salvarea a venit tot din partea sovieticilor: un ofiţer a observat incidentul şi l-a scos din bătătură pe rusnac cu lovituri de cravaşă, umplându-l de sânge8.

Războiul, în trecerea lui pe aceste locuri, a lăsat în urmă poveşti impresionante care se pot constitui, oricând, în subiectul unor romane. Exemplificăm: o tânără din satul Bogdana-Voloseni a ascuns de urgia luptelor un soldat german într-un bordei aflat în câmp, unde vreme de două luni a venit să îi aducă acestuia hrană. Drumurile ei au fost observate de un consătean care a urmărit-o şi l-a descoperit pe soldat. ,,Coada de topor” s-a grăbit apoi să anunţe Comandamentul sovietic. Ridicat de soldaţii ruşi, bătut până a fost umplut de sânge, soldatul german a fost dus la cotul râpii din sat unde a fost

2 Informatori: Maranda Radu, născută în 1935, Pena Borş, Paulina Bordeianu, 71 de ani. 3 Informator Maranda Radu, 72 de ani, 2007. 4 Informator Ioan Borş, 79 de ani, 2004. 5 La fel. 6 Informator Plugaru Alexandru, originar din satul Bogdana-Voloseni, 53 ani, 1991. 7 La fel. 8 La fel.

Tineri din Stănileşti la instrucţie premilitară, 1943

Din

file

de

arhi

ve

Octombrie 2010 79împuşcat în ceafă şi aruncat sub mal. Cadavrul a zăcut acolo până noaptea când a fost luat de câţiva săteni curajoşi şi îngro-pat într-un loc astăzi uitat1.

Cu imaginile de atunci încă proaspete în memorie, bătrânii satelor de astăzi, tinerii şi copii de altădată, ni-i prezintă pe ,,bravii eliberatori” sovietici: soldaţi de toate vârstele, de la bătrâni cu mustaţă albă, la tineri cărora abia le mijiseră tuleiele mustăţii, erau îmbrăcaţi diferit, de la rubaşcă de doc sovietică, cu fel de fel de peltiţe şi însemne de armă, până la vestoane capturate de la soldaţii români şi germani morţi. Îmbrăcămintea soldaţilor sovietici era extrem de murdară. În picioare purtau fie cizme scurte şi largi germane, bocanci sau cizme româneşti, cizme cu pânză ruseşti sau bocanci italieneşti. Atunci au văzut pentru prima oară ţăranii din satele comunei căciuli cu urechi, ei fiind obişnuiţi cu cele din piele de miel.

Armamentul, la rândul său, era variat, de la puşti şi pistoale mitraliere cu tambur, celebrele Balalaice, automate germane Daimler, Z.B-uri româneşti, automate italiene. Unităţile erau însoţite de căruţe, încărcate cu cai şi mărfuri, confiscate de prin satele pe unde trecuseră în Basarabia. Caii osteniţi de drum au fost lăsaţi în gospodăriile ţăranilor, fiind luaţi cu forţa alţii, odihniţi. Căruţele au fost schimbate şi ele, bieţii săteni crucindu-se la vederea uriaşelor harabale ce le poposiseră prin curţi.

Convenţia de armistiţiu semnată de statul român la Moscova, în data de 12/13 septembrie 1944, prevedea uriaşe obligaţii pentru România, constând în livrarea către URSS de produse alimentare, cereale, zarzavaturi şi animale vii (articolul 10), materii prime şi mijloace de transport (art. 11), restituirea de bunuri preluate de pe teritoriul sovietic (art. 12), repatrierea refugiaţilor din Basarabia şi Bucovina de Nord aflaţi în număr mare pe teritoriul României, în special în judeţele de graniţă cu U.R.S.S.

Satul Pogăneşti a fost direct implicat în acţiunea de livrare a animalelor. Astfel, în localitate a fost organizat un centru de iernat al animalelor ce urmau a fi trimise în U.R.S.S. (un alt centru funcţiona la Dric, Huşi). În aceste centre, animalele trebuiau să beneficieze de hrană şi îngrijire corespunzătoare pentru ca ele să poată primi viza „bun de expediat”, dar numai în cazul în care erau sănătoase şi în putere. Pentru întreţinerea acestora s-au folosit, în absenţa furajelor, porumbul, într-o vreme în care acesta se găsea în cantităţi foarte mici, abia ajungând pentru hrana populaţiei, până la noua recoltă. Nu întâmplător, în martie 1945, primarul comunei Pogăneşti se plângea de imposibilitatea colectării animalelor şi

porumbului, plus inexistenţa unui ajutor din partea primarilor şi jandarmilor din comunele judeţu-lui Fălciu2.

Animalele erau transportate, în absenţa mij-loacelor de tran-sport, pe jos, în lungi coloane care treceau Prutul pe la Fălciu – Leova, ulterior pe la Albiţa – Leuşeni.

Unii dintre cei plecaţi în lungul război ce a îndoliat ţara şi neamul au rămas să-şi doarmă somnul de veci pe

1 Relatare Plugaru Alexandru, 1991. 2 Costin Clit, Unele aspecte privind oraşul Huşi în anii 1944 – 1946, în revista Est, nr. 1/2000, p. 20.

câmpurile de luptă; alţii, cu ajutorul lui Dumnezeu, s-au întors acasă, în satul lor. Ei sunt cei care au datoria morală să ne povestească despre faptele de arme personale şi ale celor căzuţi în lupte pentru nea-târnarea neamului.

Este cazul învăţătorului Pândaru I. Necu-lai, născut în anul 1916. Mobilizat în anul 1940, este trimis în vara lui 1941 ca subloco-tenent pe frontul din Est, făcând parte din Bata-lionul 3 Vânători de Munte, Divi-zia 15, Corpul 3 de Armată. Parti-cipă la luptele pentru cucerirea oraşului Odesa şi a peninsulei Cri-meea. În luptele de pe dealul Kapela, în explo-zia unui obuz este rănit grav la braţul stâng şi la picioare. Mare mutilat de război, se reîntoarce în Stănileşti, unde din 1 septembrie 1942 îşi reia postul la catedră.

Drăghici I.

Ion (Jănică), născut în anul 1927, în Stăni-leşti. A efectuat pregătirea premi-litară în sat, instruit de ser-gentul (în rezervă) şi totodată cântăreţ al bisericii, C. Prodan. Încorporat în Regimentul 9 Artilerie din Craiova, a participat la luptele din Ungaria de unde s-a întors cu gradul de fruntaş.

Consemnăm, în rândurile ce urmează, mărturia consistentă a unui alt veteran, bătrânul Toader I. Batcu din Pogăneşti, combatant al celui de a-l doilea război mondial, alături de alţi camarazi din satele Stănileşti şi Pogăneşti:

„Am plecat în armată în anul 1943. Premilitara o făcusem în sat, împreună cu ceilalţi flăcăi, sub comanda tehnicianului de la noi, Vulpe. Am făcut perioada de instrucţie şase luni şi mi-au dau gradul de fruntaş, apoi m-au trimis la şcoala de gradaţi, pentru şase luni, unde am obţinut gradul de caporal. În 1944, pe 23 august, când s-au întors armele împotriva Germaniei lui Hitler, am fost trimis pe front în Apus, în Ungaria, Slovacia, Cehia, Austria şi Germania.

Am plecat pe front cu gradul de caporal. Am trecut Tisa în Ungaria şi am cucerit oraşul Debreţin (Debrecen, n.n.). Aici

Sublocotenent (r) Neculai Pândaru,

mare invalid de război

Medalii ale militarilor germani căzuţi în luptele de pe teritoriul

comunei Stănileşti în vara anului 1944

Din

file

de

arhi

ve

Lohanul nr. 14 80

am căzut rănit şi am fost trimis în ţară, la spitalul de la Oradea. Am stat în spital o lună de zile, după care a venit o comisie, m-a consultat şi m-a găsit bun de luptă pe front. Am fost trimis a doua oară pe front, am găsit unitatea în oraşul (.....), am mers înainte şi am trecut Dunărea la Budapesta şi, de aici înainte, am trecut în Slovacia. Am ajuns în munţii Tatra în oraşul Zvolen, care a fost cucerit de regimentul nostru. Aici este un cimitir mare, unde sunt înmormântaţi români, ruşi, nemţi. Aici am găsit mormântul lui Andrei Chiriţă Ştefanache, de la noi din sat. După aceea, am coborât munţii Tatra, am ajuns în oraşul Banca, apoi în oraşul Mişcolţ, după care am cucerit capitala Praga şi aici mi s-a dat gradul de sergent. S-au dat lupte grele în oraşul Pistinc, după care am cucerit oraşul Novomesto. Aici l-am găsit rănit pe consăteanul meu, Constantin Proca, cât şi pe Neculai Coşniţă şi Drăghici Mitică din Stănileşti.

După aceasta, am cucerit oraşul Jurus şi am ajuns la graniţa Austriei, cucerind capitala Viena. La 1 mai 1945 patrulam pe străzile Vienei, după aceea am înaintat spre graniţele Germaniei. Am mers 200 de km până la un râu. Aici am fost opriţi de armata rusească (sovietică, n.n.).1 Am rămas în refacere şi aici m-a prins sfârşitul războiului, la 9 mai 1945.

Au fost lăsate la vatră toate contigentele concentrate şi au fost trimise în ţară. Au rămas numai două contingente de activi, cele ale anilor '44 şi '45. Au rămas trupe de ocupaţie până în luna septembrie. Apoi am primit ordin să plecăm în ţară. Între timp, a venit o comisie de ruşi, care ne-a dezarmat, ne-a luat armele şi raniţele, ne-a fost lăsat doar sacul de merinde. Am rămas cu mâinile în buzunare. Trenurile erau ocupate de ruşi şi

noi, toate unităţile de români, am venit pe jos din Germania. Până la Oradea am rupt două perechi de bocanci – o pereche mi-au dat-o slovacii şi una ungurii. Între 5 – 12 decembrie 1945 am ajuns în ţară, după asta am primit o lună de zile concediu, după care m-au trimis o lună de zile la instrucţie şi m-au angajat ca sergent instructor pentru instruirea contingentului 1946 în trei serii. După un an de concentrare m-au lăsat la vatră şi abia apoi m-am căsătorit.

Tot războiul, din Ungaria, Slovacia, Cehia şi din Austria, până în Germania, l-am făcut împreună cu sergentul Ioniţă Gheorghe, din Pogăneşti, şi cu căpitanul Grigoraş Anton, din Huşi.”

Ştefan Borş, născut la 13 septembrie 1922, patru clase

primare, a efectuat premilitara în satul Pogăneşti, alături de alţi flăcăi, sub instruirea lui Gheorghe Horeică, cântăreţ al bisericii. Încorporat în cadrul Regimentului 25 Artilerie, Divizia 15, după trei luni de instrucţie la Chişinău, pleacă la 5 aprilie 1943 pe front, în luptele de la Oceakov, Beicuşul Mic şi Mare. Cade prizonier la 26 august 1944, la Chilia Nouă, într-un moment în care armata română încetase luptele împotriva trupelor sovietice, trecând alături de Coaliţia Naţiunilor Unite (U.R.S.S., S.U.A., Anglia).

Fără a ţine cont de acest lucru, Comandamentul sovietic trimite cei 1080 de prizonieri români (ofiţeri, subofiţeri, soldaţi) în marş forţat de 6 zile până la Odesa, de unde, îmbarcaţi în două trenuri de marfă, ajung la Constantinovsk, în lagărul nr. 5, unde sunt puşi să muncească într-o fabrică producătoare de vagonete pentru mină. Se îmbolnăveşte de reumatism (avea deja probleme cu ochii) şi după spitalizare este pus să lucreze în grădina lagărului. Rezistă cu greu condiţiilor din lagăr, unde munca era grea şi mâncarea proastă, constând din câteva sute de grame de pâine pe zi, arpacaş, mălai de mei şi, câteodată, peşte din Nipru. În momentul eliberării, din cei 1080 de prizonieri mai trăiau doar 400.

La 29 septembrie 1945 se întoarce în ţară, după 13 luni de prizonierat, fiind aduşi cu un tren de marfă prin Kiev până la Iaşi. Drumul până acasă îl face pe jos, aproape desculţ şi dezbrăcat, bucuros că a scăpat din iadul detenţiei sovietice.2

În decursul celor 4 ani de război neîndurător, atât în Est, pentru eliberarea Basarabiei, Bucovinei de Nord şi a ţinutului Herţa de sub stăpânirea U.R.S.S. cât şi în vest, după 23 august 1944, pentru eliberarea teritoriului naţional şi a statelor vecine de sub ocupaţia trupelor hitleriste germane şi hortyste maghiare, fii satelor ce alcătuiesc comuna noastră au dat jertfa lor de sânge, după cum urmează:

Eroii satelor componente (1941 – 1945)

Stănileşti3 Apostu Marin Aprodu Ioan Bădărău Gheorghe Bedreag I. Bejan Al. Bejan Ştefan Batcu Pavel Bugeag Toader Cazacu Enache Cazacu Gheorghe Cerchezu Gh. Chetraru N.

Chiriţoi Al. Chiriţoi Anton Chiriţoi M. Chiriţoi Mitică Chiriţoiu Gh. Chiriţoiu I. Chiriţoiu V. Ciobotaru S. Codreanu V. Corozel N. Coşniţă V. Coşug Neculai Cumpănă Gh.

Darabană Ştefan Dodiu N. Dode Gh. Dodie Iancu Dolteanu C. Gârdea M. Hanganu N. Horeică D. Iancu I. Iorgu I. Lazăr Gh. Lăscărache Gh. Maleş I.

Maleş V. Matran D. Matran N. Mocanu Al. Mocanu Şt. (prizonier) Moise P. Nanie N. Nanie Enache Oajdea Marin (prizonier) Palade N. Palade P. Pândaru I. Neculai Pândaru N.

Sergentul T. Armănuţă din Stănileşti alături de militari români şi germani – 20.V.1943

______________________________

1 Sovieticii nu au dorit prezenţa trupelor române în luptele pentru ocuparea Germaniei şi Berlinului, pentru a-şi aroga doar ei victoria şi a nega statutul de cobeligeranţă al României la Conferinţa de pace de la Paris ( 29 iulie – 15 octombrie 1946). 2 Relatare Ştefan Borş, 85 de ani, 2007. Între timp, martorul nostru a trecut la cele veşnice. 3 Conform tabelului aflat la biserica din Stănileşti şi pus la dispoziţia noastră de către preotul - paroh Arhire Dorin; vezi şi Vicu Merlan, Vicu Merlan, Contribuţii monografice asupra Depresiunii Huşi, Editura Lumen, Iaşi, 2008, p. 607. D

in fi

le d

e ar

hive

Octombrie 2010 81Pândaru Ştefan Pândaru Toader Pintilie I. Plugaru D. Prodan I. Prodan Stelian Pruteanu Gh. Pruteanu Ştefan Râciu V. Rogojan C. Sandu N. Silitră D. Silitră Iancu Tolovan M. Tudor Al. Ţabără H. Ţabără I. Zoran Pavel. Budu-Cantemir Andronache Alecu Andronache D. Andronache N. Aroşculesei Marin Bosie Gheorghe Buţă Gheorghe

Ciobanu Ştefan Ciobanu V. Dumitraşcu Pavel Iancu N. Iancu N. Oţet Iftene Oţet Nică Păduraru P. Părvana Toader Râpanu Paul Ungureanu I. Ungureanu P. Ungureanu Toader. Chersăcosu Bahrim V. Bârsă I. Boghiceanu C. Bucătaru C. Buzdugan P. Câşlaru I. Enache Dumitru Enache Toader Gavrilescu Gheorghe Macarie Toader Neculai Mihai

Oprea P. Panainte Rotaru Popescu C. I. Popescu N. Radu I. Rotaru Gheorghe Vasilache Gheorghe Vasiliu Vasile Pogăneşti* Ignat C. Gheorghe Borş N. Costică Bordeianu Neculai Chiriţoi Andrei Croitoru Miron Condurache C. Gheorghe Codreanu V. Ştefan Condurache Gh. Ion Grigore Gh. Neculai Grigore Gh. Marin Gugescu V. Ioan Levinte N. Gheorghe Neculiţă Z. Gheorghe Ignat I. Costică Pais Ion Para C. Dumitru Pascal Şt. Toader

Pascaş Gh. Costică Radu V. Ştefan Tofan Gh. Toader Tofan P. Ştefan Radu S. Ioan Tabacaru Irimia Codreanu T. Petru Codreanu I. Marin Codreanu T. Vasile Bordeianu C. Ioan Bordeianu C. Neculai Erascu V. Alexandru Arapu Neculai Alexa Ioan Erascu V. Dumitru Gugescu Scarlat Ignat D. Gheorghe Tofan Dumitru Luca M. Dumitru ______________ * Situaţie statistică întocmită de către Scarlat Costache şi Neculai Ilie, veterani de război.

Astăzi, numele eroilor sunt citite în timpul slujbelor religioase, aducându-li-se cuvenitul omagiu şi respect. Dumnezeu să-i

ierte şi să-i odihnească în pace! De pe urma acestor eroi ai neamului morţi pe câmpurile de luptă au rămas văduve şi copii orfani. Iată un tabel al acestora,

întocmit de către preoţii celor două parohii din Stănileşti din aceea vreme: Parohia Stănileşti I1

Nr.crt Numele şi prenumele orfanului

Numele şi prenumele părinţilor orfanilor

S ituaţia familiei Cine-i îngrijeşte? Condiţiile

îngrijirii Observaţiuni

1 Antohi Nicolae Sava şi Tinca orfan de tată Tinca Antohi mediocră 2 Antohi Ion Sava şi Tinca la fel Elev comerţ Huşi 3 Antohi Anica 4 Antohi Spiridon 5 Antohi Niculina 6 Bejan Maria Bejan Ion şi Safta Bejan Safta - mamă rea 7 Bejan Ileana 8 Bejan Ghena 9 Bejan Ion 10 Bejan Maricel Bejan Vasilachi şi Emilia orfan de tată Emilia Bejan -

mamă potrivită Elev Colegiul Militar

11 Bejan Paulina 12 Bejan Zânica 13 Coşug Maria Coşug Dionisie şi Tasia Tasia Coşug - mamă potrivită 14 Coşug Ioana 15 Coşug Ghena 16 Coşug Vasâlca 17 Coşug Felicia Suferindă T.B.C 18 Coşug Silvia 19 Decuseară Ion Decuseară Ion şi Tinca Tinca Decuseară rea Elev şcoala de

pescari 20 Decuseară Jănică 21 Decuseară Anica 22 Decuseară Gheorghe 23 Decuseară Aniţa 24 Graur Emil Graur Vasile şi Ivanca Ivanca Graur-

mamă bună 25 Graur Marin 26 Hanganu Maria Hanganu T. şi Ioana Ioana Hanganu-

mamă rea

27 Hanganu Temistocle 28 Hanganu Mihai 29 Luca Zamfira Luca Andr. şi Maria Maria Luca -mamă potrivită

1 Direcţia Judeţeană a Arhivelor Naţionale Vaslui (D.J.A.N.V.), fond Episcopia Huşilor, dosar 1/1947, filele 362-375. D

in fi

le d

e ar

hive

Lohanul nr. 14 8230 Luca Zavastiţa 31 Luca Niculina 32 Luca Aurel 33 Luca Vasile 34 Miron Anica Miron T. şi Ilinca Ilinca Miron -

mamă bună

35 Nani Balaşa Nani Iordache şi Maria Maria Nani - mamă bună 36 Oancea Gheorghe Oancea Vasile şi Tasia Tasia Oancea rea 37 Oancea Paraschiva 38 Oancea Nicolae 39 Oancea Ileana 40 Prodan Vasâlca Prodan Niţă şi Aneta Aneta Prodan rea 41 Pruteanu Dumitru Pruteanu Gh. şi Tasia Tasia Pruteanu -

mamă bună

42 Rotaru Nicolae Rotaru Vasile şi Rodica Rodica Rotaru bună 43 Rotaru Ioana Rotaru Gheorghe şi Ioana Rotaru Ioana bună

Parohia Stănileşti II1

Nr.crt

Numele şi prenumele orfanului din Parohia Stănileşti II

Numele şi prenumele îngrijitorului

Calitatea îngrijitorului

Felul îngrijirii după mijloace

1 Florea Polei Ileana Polei mamă mijlocie 2 Costică Polei Ileana Polei mamă mijlocie 3 Ştefan Polei 4 Neculai Polei 5 Irimia Chiriţoi Maria Gh. Chiriţioi mamă slabă 6 Costache Chiriţoi 7 Aurel M. Silitră Maria I. Silitră bunică mijlocie 8 Mihai Silitră Savastiţa Silitră mamă mijlocie 9 Safta Silitră 10 Neculai M. Chiriţoi Tasia M. Chiriţoi mamă mijlocie 11 Ilinca M. Chiriţoi 12 Ileana M. Chiriţoi 13 Irimia Prutianu Ioana I. Prutianu mamă slabă 14 Ioana I. Prutianu 15 Vasilca V. Munteanu Tudora V. Munteanu mijlocie 16 …. Bejan Ioana …. Bejan mamă măritată bună 17 Ioana N. Muntianu Tudora N. Muntianu mamă mijlocie 18 Toader I. Chiriţoi Chiţa I. Chiriţoi mamă măritată mijlocie 19 Vasilca I. Botoşnianu Vasilca N. Botoşnianu mamă rea 20 Mihai I. Botoşnian 21 Neculai Cozma Maria Cozma mamă mijlocie 22 Costică A. Cozma 23 Neculai Coşug Ileana V. Coşug mijlocie 24 Ileana Pană Zoiţa M. Pană mamă slabă 25 Ion Pană

În cursul Revoluţiei Române din decembrie

1989, un fiu al comunei noastre a dat suprema jertfă pentru alungarea de la conducerea ţării a tiraniei ceauşisto-comuniste. Este vorba de eroul martir Andrei – Eugen Radu, muncitor la o firmă de construcţii din Bucureşti, născut la 21.01.1969 în Stănileşti, mort în data 22 decembrie 1989 într-un spital din Bucureşti, după ce în noaptea de 21 decembrie, la Sala Dalles, fusese grav rănit prin împuşcare, având patru plăgi în zona abdominală. Vinovat a fost un trăgător neidentificat (probabil unul dintre celebrii ,,terorişti”) care a tras cu foc automat, dintr-o armă de calibru între 7 si 9 mm. Dumnezeu să-l odihnească în pace!

Decoraţie a veteranilor celui de Al Doilea Război Mondial , 1941 – 1945

Andrei - Eugen Radu, erou - martir al Revoluiţiei Române din 1989

__________________________

1 Ibidem, p. 370. Din

file

de

arhi

ve

Octombrie 2010 83

Acea parte ascunsă a istorie huşene... Valeriu Neştian – Iaşi

mediat după căderea la 24 august 1944 a oraşului Huşi, reşedinţa pe atunci a fostului judeţ Fălciu, sub stăpânirea trupelor sovietice, ofiţeri de informaţii

(NKVD/MVD), agenţi ai poliţiei politice secrete din Armata Roşie, au luat controlul „apărării prin orice mijloace a siguranţei regimului de ocupaţie”. Contracarându-se orice posibilitate de reacţie a populaţiei româneşti din zona împotriva dominaţiei străine. Principalul motiv invocat: „lichidarea fascismului, a spionilor, sabotorilor legionari ai războiului antihitlerist din spatele frontului. În acţiunea lor, sprijin l-au găsit în persoane cu vederi comuniste, cu deosebire din rândul alogenilor localnici.

În septembrie 1944 au revenit din refugiu organele specializate în activitate informativă, contrainformativă, de siguranţă şi ordine publică, respectiv Poliţia de Siguranţă din cadrul Poliţiei, Serviciul special de informaţii (menţinut până la 2 aprilie 1954). Ele au fost epurate treptat şi selectiv de elementele care au colaborat strâns cu. autorităţile antonesciene, fiind compensativ infiltrate şi controlate de acei ce s-au pus în solda bolşevicilor de la bun început (Naty Terdiman, Murguleţ, Bucur etc.) şi aceştia supervizaţi de consilieri („specialişti”) rusnaci.

Printr-un Ordin al Ministerului Afacerilor Interne din 20 iunie 1947 se înfiinţează Direcţiunea Generală a Siguranţei. Statului, desprinsă din Direcţiunea Generală a Poliţiei. În Huşi se organizează Serviciul de Siguranţă, cu sediul pe strada Crizantemelor, având şef un comunist notoriu, Ştefan Bucur, comilitonul „ilegalistului” D. Florescu, prefect.

La nivel naţional M.A.I. era condus, după „eliberare”, de generalul Aurel Aldea (unul din artizanii loviturii de stat din 23 august 1944), apoi, din 4 noiembrie 1944, de fruntaşul ţărănist Nicolae Penescu pentru ca de la 6 martie 1945 perioadă decisivă pentru instaurarea comunismului în ţara noastră şi densă în evenimente, începând cu marile procese, manifestaţii de stradă, şi culminând cu alegerile trucate din 19 noiembrie 1946 – ministerul să fie cârmuit de faimosul Teohari Georgescu.

Şeful Direcţiunii Generale a Siguranţei Statului fusese desemnat colonelul Nicolae I. Popescu, iar Inspectoratul Regional de Siguranţă Iaşi, faţă de care era direct subordonat Serviciul de Siguranţă huşean se afla sub conducerea ex-poliţistului Nicolae V. Pandelea, figură sinistră a terorii roşii din această parte a Moldovei.

Pe teritoriul rural, activitatea de siguranţă cădea în sarcina Jandarmeriei (până în 1949), care „acţiona prioritar împotriva organizaţiilor subversive ce urmăreau răsturnarea prin violenţă a regimului democrat” (sic)... Comandantul Legiunii de Jandarmi a judeţului Fălciu era căpitanul Mihail Ionescu, un militant fervent pentru victoria în alegeri a Blocului Partidelor Democratice dirijat de comunişti. Similare atribuţii aveau în acest răstimp Corpul Detectivilor şi Brigada Mobilă ce se ocupa cu arestarea şi transportul de ţinuţilor. Principala misiune fu direcţionată către Mişcarea Legionară (clandestină) şi partidele istorice (opoziţioniste).

Prin Decretul nr. 221, din 28 august 1945, al Preşedintelui Marii Adunări Naţionale a Republicii Populare Române (prof. dr. C. I. Parhon), a fost creată Direcţia Generală a Securităţii Poporului, în structura M.A.I.. Atribuţiile represive ale instituţiei sunt stipulate fără echivoc la articolul 2: „D.G.S.P. are ca îndatorire apăra rea cuceririlor democratice şi asigurarea securităţii R.P.R. contra duşmanilor din interior şi exterior”.

În funcţia de director a fost numit de căpeteniile Partidului Comunist, generalul Gheorghe Pintilie (Pantiuşa), nume real Pantelimon Bodnarenco, de origine ucraineană; subdirectori

generalii Alexandru Nicolschi (respectiv Boris Grunberg) şi Vladimir Mazuru (recte Mazurov), tustrei ofiţeri N.K.V.D.

Ca unităţi teritoriale, au luat fiinţă direcţii regionale. La Iaşi, Direcţia Regională de Securitate a fost condusă de N. V. Pandelea, făcut locotenent colonel, dar mazilit după vreo zece ani şi de adjunctul său, maiorul Aurel Ceia.

Organizarea Securităţii punea accentul, în aceasta perioadă pe funcţiile operative, de supraveghere informativa şi pe acţiuni nemijlocite împotriva „duşmanilor poporului”, care putea fi ridicaţi prin. intermediul Direcţiei Anchete / serviciilor / birourilor din teritoriu şi duşi la aresturile „organului”, în, urma informaţiilor furnizate de compartimentele cu atribuţii de investigaţii. Spre deosebire de fosta D.G.S.S., noua instituţie era militarizată, fapt ce sporea eficienţa de comandă, coordonare şi control al actului de poliţie politică.

În Huşi, Serviciul Judeţean de Securitate a avut iniţial drept comandant pe căpitanul Ştefan Bucur (transferat după câţiva ani la Craiova), cu sediul în clădirea fostei Jandarmerii, strada M. Kogălniceanu, nr. 3; ulterior în localul Miliţiei, de pe strada Ştefan cel Mare, vizavi de parcul din faţa Episcopiei, unde l-a apucat evenimentele din decembrie 1989. Birouri de Securitate se aflau în reşedinţele plaselor Fălciu, Drânceni, Creţeşti.

Fiecare unitate teritorială reprezenta o Securitate în miniatură, la nivelul său regăsindu-se două „subservicii” de bază: I), informaţii interne şi II), contrainformaţii. Securitatea din Huşi se afla într-o dublă relaţie de subordonare faţă de conducerea Regionalei Iaşi şi de cooperare cu Direcţia de profil din D.G.S.P. Bucureşti.

Acest cadru organizatoric a suferit modificări în septembrie 1950, când s-a reorganizat administraţia locală, înfiinţându-se regiunile şi raioanele. Huşul a devenit raion al regiunii Bârlad. Comandantul Regionalei de Securitate Bârlad a fost uns maiorul Viorel Gligor, consemnat ca torţionar în „Lexiconul negru” de Doina Jela.

În urma Decretului nr. 50/30 martie 1951, D.G.S.P. îşi schimbă denumirea în Direcţia Generală a Securităţii Statului, iar pe temeiul Decretului nr. 324/20 septembrie 1952 (la scurt timp după înlocuirea „împăciuitorului” Teohari Georgescu, alias Burah Tescovici, de la conducerea M.A.I cu generalul Alexandru Drăghici, plus a Anei Pauker şi Vasile Luca), se creează Ministerul Securităţii Statului, distinct de M.A.I. Gheorghiu-Dej se conforma prin aceasta „recomandării” venite de la Moscova.

Însă prin Decretul nr. 365, din 7 septembrie 1953, cele două ministere fuzionează, în condiţiile „ecoului” produs de conflictul dintre noua conducere, a lui N. S. Hruşciov, de la Kremlin (după moartea lui Stalin) şi L. P. Beria, şeful suprem al N.K.V.D., Direcţia Raională de Securitate Huşi trece în această perioadă în subordinea Direcţiei regionale de Securitate Iaşi, condusa de colonelul Dumitru Ionescu datorită desfiinţării regiunii Bârlad.

Căpitanul Gh. Căbăroiu ajunge comandant în urbea dintre vii şi grădini, iar locotenentul Vasile Leonte, locţiitor.

Prin Hotărârea Consiliului de Miniştri 1361/11 iulie 1956, M.A.I. a fost împărţit în două departamente: Departamentul Securităţii şi Departamentul Internelor. Teritoriul fu acoperit prin organizarea a 16 (în loc de 28) direcţii regionale, concomitent cu transformarea acestui organ represiv dintr-o armă a partidului într-un simplu instrument al dictatorului Gheorghiu-Dej.

Noua reorganizare a serviciului de securitate din 30 mai 1963 nu a dus pe plan local la modificări esenţiale, ba şefia Securităţii huşene se perindă maiorul Gh. Pinciuc, secondat de căpitanul Mircea Taş că ori de căpitanul Traian Drumaru, apoi maiorul Ion Toma ş.a.

La 23 ianuarie 1949, prin Decretul nr. 25, se înfiinţase după modelul sovietic, Miliţia, ce lua locul Poliţiei şi Jandarmeriei. La scurtă vreme, în 7 februarie 1949, erau create Trupele de Securitate. Încă de la înfiinţare, Miliţia a fost o unealtă fidela a regimului comunist, „ilegitim şi criminal”, între ea şi Securitate stabilindu-se relaţii de colaborare strânsă. Angajaţii Miliţiei „populare”, recrutaţi îndeosebi din rândul

I

Din

file

de

arhi

ve

Lohanul nr. 14 84claselor sociale defavorizate, cu o pregătire şcolară şi profesională mai mult decât modestă, dar îndoctrinaţi abil, asemenea cadrelor Securităţii, s-au considerat de ce le mai multe ori mai presus de cetăţenii obişnuiţi, comportându-se cel mai adesea arbitrar şi având sentimentul intangibilităţii. Astfel că Miliţia a secondat Securitatea în activităţile de poliţie politică, rămânând de-a lungul deceniilor un instrument important în exercitarea controlului asupra oamenilor, mai ales în mediul rural.

Comandanţi ai trupelor de Securitate au fost, un lung interval de timp generalii Eremia Popescu, Grigore Ghiţă. Raza de acţiune care viza regiunea noastră era acoperita de Batalionul 1 Tecuci (din Regimentul 6 Securitate Tecuci), între 1949 şi 1958, în continuare de Batalionul 16 Tecuci, conjunct cu Batalionul 75 Botoşani.

Nu trebuie omis faptul că Trupele de Grăniceri (şi din zona pruteană a Huşului) întreţineau raporturi „operative” şi „operaţionale” cu aparatul de reprimare securistic. De asemenea, unele unităţi militare din cadrul Ministerului Forţelor Armate...

"Desprinderea” de Moscova (1964) şi înlocuirea lui Drăghici în conducerea M.A.I (iulie 1965) cu adjunctul sau, Cornel Onescu, ulterior (1972 - 1978) cu Ion Stănescu, după aceea cu generalul Tudor Postelnicu, prilejuieşte emiterea Decretului 710/22 iulie 1967, „graţie” căruia activitatea Departamentului Securităţii trece în subordinea unui organ nou-înfiinţat, Consiliul Securităţii Statului, care, la 3 aprilie 1968, a căpătat statutul de organ independent. În februarie 1963 o data cu restructurare administrativă prin care cele 16 regiuni ale ţării au fost reorganizate în 39 de judeţe, direcţiile regionale deveniră inspectorate judeţene. Schimbările au pretins că sunt de natura să pună capăt politicii de teroare, înlocuind controlul restrictiv cu unul prescriptiv în munca de securitate...!

După patru ani, C.S.S. a fost reintegrat în structura Ministerului de Interne, noua denumire oficială (altminteri, antebelică) a M.A.I.

Trupa de Securitate Huşi formată în consecinţă, avu ca şef pe maiorul Gheorghe Manole, Au deţinut aceeaşi funcţie în răstimpuri, locotenent-colonelul Paraschiv Hotnog, Constantin Iftimoaia, pentru ca în preajma lui 1989 să ocupe acest grad în ierarhia poliţiei politice huşene, căpitanul Traian Rumbeţ. Instituţia locală se subordona Inspectoratului judeţean de Securitate Vaslui. Inspectori şefi în perioada respectivă: locotenent-colonel Alexandru Călinoiu (adjunct – maiorul Gh. Chiţescu), locotenent-colonelul Vasile Cojocaru, colonelul Danilă Savin.

Omniprezenţa postbelică a Securităţii, cu misiunea principală de a-i anihila pe „duşmanii poporului”, pe contrarevoluţionari” etc., a fost o trăsătură de bază a regimului totalitar din România, confirmată dea-ntregul şi pe meleagurile Huşului. Jocul de-a v-aţi ascunselea cu poliţia politică, dezinformarea, anonimizarea mecanismului, structurii şi sistemului de funcţionare a „braţului armat al partidului”, trebuie să se sfârşească odată şi-odată! Propria experienţa de ex-deţinut politic, surse documentare accesate, mai cu seamă la C.N.S.A.S., referitoare la istoricul şi organizarea acestei instituţii de tristă amintire, o serie de izvoare particulare, mărturii ce se substituie unor „probe” oficiale adesea eronate, falsificate, încearcă să smulgă cămaşa de forţă impusă le temutul „organ” de constrângere, pentru a contribui la completarea unor pete albe de cronică huşeană. Şi să invite la reflexia şi dialogul necesare pe această temă. În aceste condiţii speciale, a scrie împotriva curentului cvasigeneral de opinie publică – recunoaştem – e un lucru nepopular.

Şi totuşi, dincolo le obligaţia elementară faţă le noi înşine, există şi o datoria faţă de viitorime, Trecând represiunea, teroarea, persecuţiile sub tăcere, noi de fapt le semănăm şi apare riscul ca ele să răsară înzecit, însutit, în viitor. Iar generaţii tinere şi mature de-aici se expun pericolul posibil ca să creadă că infamele îndeletniciri de-odinioară ale „zmeilor” cu ochi albaştri, nu sunt pedepsite (nici moral) vreodată pe pământul naţional. Ba chiar ele pot aduce profit, bunăstare, onorabilitate... Şi, deci, comportarea care–ar rezulta din acestea e pe măsura

„evoluţiei” nesănătoase, în salubre, anormale nedemne, a ţinutului megieş cu vestitul codru al Tigheciului!

Suntem conştienţi că numeroşi oameni nu-s doar indiferenţi, ci de-o dreptul ostili ideii oricărei rememorări şi examinări a trecutului recent. Nu este vorba numai le cei pe care acel trecut îi dezavantajează astăzi. Refuzul distanţării de vremuri revolute „aşa cum au fost” (nu se zice curent, cu pură inocenţă şi scutire „în alb” de răspundere inclusiv morală, că „aşa erau vremurile!”?) îl împărtăşesc acum acei pe care interese concrete, cum nu se poate mai materiale, îi ţin ataşaţi de ele, puşi fiind la adăpost de orice responsabilitate etica, juridică, sufletească, măcar simbolic. Li se conservă discreţia.

Totodată, un anume segment al populaţiei româneşti, cum se exprima extrem de sugestiv „voievodul” rezistenţei armate anticomuniste din Carpaţi, Ion Gavrilă Ogoranu (în cartea-document „Brazii se frâng, dar nu se îndoiesc”), exceptând frica, are preocupări „care nu se ridica mai sus de blidul cu mâncare de dinaintea nasului”...

Criteriul de recrutare a cadrelor Securităţii era dosarul personal, respectiv „originea socială sănătoasă”, devotamentul în îndeplinirea însărcinărilor încredinţate de partid şi guvern. Pe locul secund erau plasate calificarea, pregătirea şi experienţa profesională, studiile. Dar începând cu deceniul 6, angajările puneau preţ pe aceste calităţi, cu o condiţie sine qua non – loialitatea faţă de regimul stângist. Aşadar, originea muncitorească-ţărănească precumpănea.

Din punct de vedere etnic, până la „românizarea” Securităţii de prin anii 1958-1960, preferinţa „angajatorului” mergea către minorităţi (evrei, ţigani) şi către persoane care au trecut în tabăra „patriotismului socialist şi a internaţionalismului proletar” de obârşie transpruteană! Se subînţelege că încadrarea se făcea în urma unor prelungi verificări. În anii '70-'80, ea presupunea absolvirea de studii militare şi de specialitate temeinice, pe lângă pregătire politico-ideologică „solidă”.

Salarizarea personalului Securităţii era direct proporţională cu abnegaţia în aplicarea măsurilor represive-informative-preventive cerute în documentele de partid, potrivit grilei proprii de sala rizare. De exemplu, la nivelul anilor ’50, sergentul major Gh. Vieru avea aproximativ 8.500 de lei lunar. Plutonierul Simion Dumitrică încasa 12.000 de lei sublocotenentul Italo Dematei (torţionarul nr. 1 al Securităţii huşene), 14.5000 lei; locotenentul Avram Iuclea (şeful Biroului de anchetă), 18.000 lei; locotenentul major Vasile Murgoci, 20.000; căpitanul Bucur, „starostele” securiştilor din „târgul trăsniţilor”, 23.000 lei.

La salariul de bază şi sporuri se adăugau solda de haine, recompensele, indemnizaţiile şi primele, înlesniri fabuloase şi priorităţi la repartizarea spaţiilor locative, la popotă, pensii grase ş.a.

Comparativ, leafa medie în industrie era pe atunci 3.300 de lei lunar, retribuţia unui învăţător cu grad superior şi 35 de ani vechime ajungea la 7.500 de lei lunar.

Majorările substanţiale realizate de-a lungul deceniilor ale renumeraţiilor celor ce lucrau în Securitate se menţii supradimensionate în comparaţie cu restul veniturilor populaţiei, până în 1989.

Activitatea desfăşurată de acest organ represiv avea un dublu scop: anihilarea oricăror tentative de a contesta regimul de dictatură („a proletariatului”), atât în privinţa legitimităţii sale, cât şi a norme lor ce care le impunea, şi obţinerea adeziunii (formale) a majorităţii populaţiei faţă de autorităţile totalitare comuniste. Principalul instrument de control asupra românimii l-a reprezentat reţeaua informativă (agentura), ce era şi cel mai important mijloc pentru culegerea şi verificarea informaţiilor care prezentau interes operativ, vizavi de atitudinea cetăţenilor faţă de partid şi guvern.

La Huşi, ca de altfel în toate localităţile ţării, această „armă de bază” a fost formată din mai multe surse, diferenţiate în funcţie de nivelul la care puteau acţiona şi de valoarea informaţiilor furnizabile:

a) Informatori necalificaţi, recrutaţi pe un timp determinat pe bază de „sentiment patriotic” (e vorba de patriotismul socialist, N.B.); D

in fi

le d

e ar

hive

Octombrie 2010 85b) informatori calificaţi, ce beneficiau de o instruire

concretă şi în de taliu din partea ofiţerului operativ; c) Colaboratori, persoane folosi te ocazional, îndeosebi

pentru verificarea unor informaţii; d) gazdele caselor de întâlnire care, în mod conştient şi

conspirat, puneau la dispoziţie anumite spaţii, încăperi şi locuinţe în vederea întâlnirilor „de taină” ale ofiţerilor cu delatorii;

e) Rezidenţi, indivizi ce avan sau de la „gradul” de informatori calificaţi cu rezultate şi calităţi deosebite, la rangul de colaboratori acoperiţi, cărora ofiţerul securist le încredinţa conducerea reţelei de turnători şi proveneau mai ales din rândul membrilor verificaţi ai P.M.R. – P.C.R. sau U.T.M. – U T.C.

Se mai realiza. şi „exploatarea în orb”, care desemna obţinerea de informaţii de la diferiţi indivizi fără ca aceştia să-şi dea seama, de la persoane cu funcţii de conducere, de la rude ale celor urmăriţi.

Se pot distinge şi la Huşi două metode fundamentale folosite pentru recrutarea informatorilor: prin constrângere (care se aplica frecvent persoanelor cu antecedente politice „negative”) sau şantaj şi prin convingere ori momeală.

Motivele racolării erau diverse: atitudine ostilă faţa de regim, comentarii „necorespunzătoare” la adresa conducerii de partid şi de stat, deţinerea sau redactarea unor publicaţii, scrieri cu conţinut „duşmănos”, tentativă de fugă din R.P.R, din R.S.R., misticism, prozelitism ori a apartenenţă la un cult religios „nelegal”, ascultarea şi colportarea ştirilor / comentariilor de la radio „Europa Libera”, de la alte posturi „imperialiste”, discuţii elogioase vizând ţările capitaliste şi sistemul economic social-cultural de-acolo, relaţii cu persoane din Vest, inclusiv ale evreilor huşeni, interpretare de cântece interzise etc.

O categorie aparte o constituia urmăriţii „din oficiu": ex-condamnaţii politici şi urmaşii / rudele apropiate ale acestora, foştii demni tari, oameni politici „burghezi”, mari proprietari, ofiţeri deblocaţi.

Deosebit sârg au depus, conform înscrisurilor din dosare consultate, de-a lungul a 45 de ani, o serie de ofiţeri operativi / de informaţii în recrutarea de elemente „capabile”, „de încredere”, precum: Vasile Murgoci, Dumitru Costin, Ion Viţelaru, Dumitru Panait, Ilie Păduraru, Vasile Chelaru, Ion Grigore, Vasile Comănescu, Cristian Gogan, Mihai Tudorachi, Ion Ancuţa, Eugen Bârlădeanu eiujdem farinae. Unii „lucrători din Securitate” aveau informatorii lor „preferaţi”. De exemplu, căpitanul Mihail Taşcă îi aprecia, dorea şi alegea pe „Grigore Pavelescu”, „Viorel Dragomir”, „V. Nistor”, „C. Macovei”, „Ionescu Gavril”, „Jean”. Maiorul Ion Toma, pe „Neculai Mateescu”, „Georgică”, „I. Stoica”. Căpitanul (în 1968) Gh. Manole pe „Donose N.”, „I. Stoica”, „I. Ciudin” ş.a.m.d.

Numele de cod ale „denunţătorilor” erau adesea „pitoreşti": „Cerna”, „Violeta”, „170”, „Bibescu”, „Enescu”, „Cobzaru"(!), „Scrutător”, „Bârlad”, „Nicu”, „Florea”, „Pascaru”, „Artur”. În spatele lor se ascundeau nume reale de cadre didactice, liceeni, funcţionari „onorabili”, pensionari, ingineri, medici, lucrători în justiţie, în întreprinderi industriale şi comerciale, ceferişti, preoţi şi dascăli, persoane de condiţii sociale modeste, semi-analfabeţi...

Informatori „activau” în fiecare instituţie administrativă, unitate productiva, birou, în hotel, spital, casa de cultură, arhivele statului (mai ales!), şcoală, parohie. Secretarul organizaţiei de partid din fiecare unitate era intervievat cu regularitate de ofiţerul de securitate care răspundea de instituţia respectivă, lucru ce este azi ocultat cu bună. ştiinţă!

Motivele acceptului la „codoşeală” – ce se cuvine individualizat, nuanţat! – cu plată şi fără plată, trebuie puse şi pe seama slăbiciunii omeneşti (lăsăm deoparte „băgăreţii”, fricoşii nativi): laşitate, animozităţi şi rivalităţi interpersonale, dorinţa de a se simţi parte dintr-un grup privilegiat, „asigurare pentru vremuri mai grele”!

Responsabilii de străzi, de blocuri de locuinţe, de cămine, internate, azile etc. trebuiau să fie „ochi şi urechi” la dispoziţia „organului” rău-famat, care îi controla, de regulă de două ori pe lună, prin gradatul (în civil) ce avea atare sarcină „de serviciu”.

Cifre care variază între 1 şi 10 din populaţia Huşului pare o estimare „rezonabilă” – bazată pe dovezi probatorii, nu pe de rost! – a puterii Securităţii locale. Fără minimalizări tendenţioase, fără umflare speculativă de procente în ceea ce priveşte numărul informatorilor!

Casele conspirative, împânzite în toată aşezarea urbană, aveau de asemenea denumiri „exotice": „Aurora”, „Viorica”, „Mariana”, „Apostol”, „Liliacul”, „Bujorul', „Albiţa”, „Piticul”, „Podgoria”, „Stafie”, „Radu Ana”, „Cabinet” ş.a.

Membrii partidului comunist care jucau rolul de informatori for mau un grup separat. Aceştia puteau fi folosiţi numai cu permisiunea organizaţiei de partid locale. Colaborarea lor trebuia cerută de şeful Securităţii raionale, judeţene sau orăşeneşti, după caz.

Agentura a fost utilizată şi pentru urmărirea propriilor demnitari şi activişti (politruci). Prim-secretarul pe raion / judeţ / oraş, deşi superviza acţiunile poliţiei politice, la rândul lui, era supravegheat. De această „vigilenţă revoluţionară” n-au scăpat – documentele vorbesc! – nici „primul” Manolache, nici „tovarăşii” Mărăcineanu, Gh. Mitrea, Ştefan Ovac, Constantin Bernacec, Ion Davin; nici nacealnicul colhozului „fruntaş” din Târzii, Mihalache; nici Mihai Ralea, cu al său anturaj, când poposea la Dobrina; nici politruci fanatici originari / domiciliaţi în Huşi

Totuşi în cadrul acestui efort, Securitatea a acordat o atenţie specială intelectualităţii şi tineretului studios, tratând cele două categorii prin structura lor liberală, în egală măsură cu suspiciune şi cu interes. Căci, mai cu seamă temperamentele entuziaste şi expansive nu puteau să nu exprime ce gândeau... Dar să nu escamotăm esenţialul, anume distincţi ce trebuie operată între simplele caracterizări, informaţiile benigne, nerevelante şi adevăratele „turnătorii” în care sunt oferite informaţii care puteau avea consecinţe negative, dramatice pentru cel în cauză.

Magistraţii Viţu Gâdei, Gh. Obreja, Mihai Bugeag, de pildă, erau urmăriţi datorită originii sociale „nesănătoase”, formaţiei intelectuale „vechi”, legăturilor pe care le întreţineau, în cercul de prieteni, cu persoane suspecte. Avocaţii Eugen Chernbach, Adam Mitache, Panaite Lupu, Dumitru Enciu sau Constantin Cozma se aflau în vizorul Securităţii pentru că erau consideraţi permeabili la influenţele ideologiei burgheze, având totodată mijloace de a propaga mai departe această ideologie.

Medicii Toma, Teodorescu, Voinescu, Teodoru, erau semnalaţi în hârţoagele Securităţii pentru urmărire, datorită prestigiului lor profesional în stare să înrâurească apolitic colaboratori, bolnavi, prieteni, cunoscuţi şi să nu se înscrie „pe linie”!

Urmărirea profesorilor huşeni îmbrăca o formă cvasigeneralizată, din pricini lesne de înţeles. Suspectaţi pentru cosmopolitism şi liberalism, ei erau monitorizaţi şi de colegii lor, şi de anumiţi elevi şi de părinţi. Acţiunea informativă bunăoară, privindu-l pe Ion Alexandru Angheluş se referea nu doar la posibilitatea redactorii unor texte poetice cu conţinut „tendenţios” ci şi la desfăşurarea activităţii cenaclului literar ce-l conducea la Casa de Cultura şi la Liceul „Cuza Vodă”. E drept, unele lucrări de creaţia au scăpat vigilentei Securităţii. Chiar dacă ascultarea telefonului unor cenaclişti, urmărirea şi interceptarea corespondenţei, politica de intimidare a tinerilor valoroşi îşi făcea simţită prezenţa.

De naţionalism au fost suspectaţi prestigioşi profesori huşeni, prin dosare „de evidenţă” sau „de verificare”, printre care distingem pe prof. pr. dr. Al. Bejenaru, Vasile Racoviţă, Ştefan Bujoreanu (urmărit de securişti care i-au fost elevi), Aurel Gâdei, Constanţa Ungureanu, Theodor Codreanu, Vasile Marola ş.a. Unii din ei erau „filaţi”, reţinuţi, ameninţaţi, cum a fost preotul Bejenaru, a cărei furie securistică împotrivă-i, în anii 1945 – 1947, friza patologicul.

Tot o formă de naţionalism nociv era cotat, la cumpăna veacului trecut, sionismul (în opoziţie cu „Comitetul Democratic Evreiesc”). Ca atare, intrară în vizorul poliţiei politice de factura stalinistă o serie de militanţi sionişti din „târgul” Huşului: dr. C. Singher, Bercu Leibovici, medicii Max Iosef şi Neier Apfelbaum, Samoil Braunstein, Ruhla Schor, D

in fi

le d

e ar

hive

Lohanul nr. 14 86rabinul Marcu Rosenberg ş.cl., care figurau în „evidenţa generală” a „organului”. Odată cu plecarea lor în Israel sau în Vest, la finele deceniului 5, aceştia au rămas în evidenţa cartotecii general-documentare, iar materialele ce-i privesc au fost clasate la Centrul de Informare şi Documentare.

Pentru regimul comunist, orice manifestare religioasa, indiferent cărei confesiuni aparţinea, indiferent de contextul istoric intern şi internaţional (cu excepţii), reprezenta un comportament „duşmănos” la adresa dictaturii proletare. Cu deosebire clericii ortodocşi şi catolici erau urmăriţi în funcţie de rangul spiritual şi rolul pe care aceştia îl aveau în Biserică, de la cel mai necunoscut preot şi până la episcop (Grigore Leu se bănuieşte că a fost otrăvit, în 1949). Supravegherea slujitorilor ortodocşi şi catolici mai avea în vedere dacă aplică legi şi directive date de partidul comunist, sprijină „victoria” în alegeri a „forţei conducătoare a poporului muncitor” cum hotărâse Sfântul Şi nod, susţin colectivizarea, campaniile agricole de sezon, „lupta pentru pace”, măsurile împotriva „duşmanilor poporului”, a imperialismului, a Vaticanului etc., contribuie efectiv la realizările socialismului „veşnic biruitor”, întreţin cultul personalităţii lui Ceauşescu, colaborează „patriotic” cu organele represiunii bezbojnice.

Urmăriţi îndeaproape fuseseră preoţii Anton I. Popescu, Arhidiade Teodorescu, Vasile Profir Tănăsacheche Alexandrescu, Constantin Grancea (arestaţi şi condamnaţi politic), Nechifor Barcaru, I. Gheorghiu, I. Luntraru, I. Chirilă, Ioan I. Cosma, Mina Dobzeu etc. Înainte de anul 1950, erau viu suspectate feţele bisericeşti ce nu activau în „Uniunea Democratică a Preoţilor”, mai târziu în A.R.L.U.S., în F.D.U.S. În urma Decretului de Stat nr. 410/28 octombrie 1959 (iscălit de I. Gh. Maurer, preşedintele Prezidiului Marii Adunări Naţionale), care restrânge drastic monahismul şi „impulsionează” acţiunile ateiste, se înăspreşte reprimarea libertăţilor religioase.

Călugăriţe, rasofore, fugărite de la celebra Mănăstire Vladimireşti, printre care Varvara Nasgros, Artima Portase, Măndiţă Portase, Juvenalia Simiz, sunt întemniţate la Penitenciarul Huşi (după 1963 devenit şcoală profesională specială).

Preoţii catolici au fost greu încercaţi de elanurile şi măsurile represive, directe sau disimulate ce decurg din ele şi veneau în contra dicţie cu drepturile omului, cu libertatea de conştiinţă. Cele două biserici catolice din Huşi, personalul ecleziastic, erau infiltrate cu informatori, pentru a se controla fenomenul de opoziţie la politica oficială anticreştină şi de „reeducare” ateista urmărit de regimul secerei şi ciocanului. I-au căzut victime preoţii Francisc Cojocea, Petru Andrei, Gh. Ciuraru, Francisc Simon, Ion Pârtac, Isidor Dâscă, călugăriţele Anunţiata Blaj, Hildegard Croitoru ş.a.

Exista un „serviciu / birou” specializat, în problema cultelor, subordonat Regionalei de Securitate, la cârma lui s-a aflat ani în şir în deceniul 5-6 al secolului anterior locotenentul Avram Nusem care „coopera” strâns cu Departamentul Cultelor al guvernului şi cu delatori din cadrul bisericilor şi al sectelor „ostile”.

Condamnarea ideologică a manifestărilor publice religioase (prin Ordinul strict secret nr. 27936, din 10 decembrie 1948, în vigoare până în 1989) genera însă fenomenul de evitare ori „conspirativitate” – căsătorii, botezuri, înmormântări religioase, participarea la slujbe, respectarea sărbătorilor creştine ş.a., motiv „serios” ca Securitatea să intre în acţiune. Blamul dat membrilor de partid, utemiştilor, uteciştilor, pionierilor, celor din unităţi militare sau instituţii oficiale, era o avertizare gravă. Nu credem a fi îndrituiţi pe acest aliniament al reprimării să ridicăm piatra acum, când milioane de oameni au acceptat atunci, ca cetăţeni liberi, această persecuţie, fără să fi trecut prin „furcile caudine” ale detenţiei, şantajelor, hărţuirilor sistematice!...

Cetăţenii străini în vizita oficială sau privată în zona Huşului erau riguros urmăriri – inclusiv cei de peste Prut –, ca şi conaţionalii noştri care aveau relaţii cu străini ori se deplasau peste hotare, atenţie mai mare „beneficiau” când mergeau în Vest, în interes de serviciu sau în călătorie particulară. Prin anii

'70, maiorul Constantin. Hriţcu, şeful Biroului Evidenţă de la Inspectoratul Judeţean de Securitate Vaslui, de exemplu, făcea exces de zel în această parşivă treaba, în care mobiliza intens şi pe subalternii săi huşeni. Căpitanul Dumitru Grigoraş, de la aceeaşi unitate teritorială a poliţiei politice se ocupa cu altceva: supraveghea cu osârdie pe câţiva muncitori deportaţi acolo pentru participare la revolta din Braşov din noiembrie 1987, ameninţându-i, intimidându-i, supunându-i la presiuni psihice pentru a-i sili să-şi aducă în Vaslui şi familiile.

Distincţia preferată de nostalgici comunişti între „Securitatea rea”, compusă în principal din anchetatori-torţionari, şi „Securitatea bună”, patriotică, care, pasămite, proteja interesul naţional, nu rezistă la o analiză aprofundată. Caraliii care desfăşurau aşa-zisă muncă „neutră” din punct de vedere politico-ideologic (supravegherea procesului de producţie, prevenirea fraudelor, sabotajelor, accidentelor, spionajului ş.a.) urmăreau şi „starea de spirit”, nemulţumirile, manifestările cu con ţinut protestatar, zvonurile, bancurile „calomnioase” etc. Aceste chestiuni erau prompt transmise ofiţerilor de la. informaţii interne, care le „valorificau” şi luau „măsurile operative de rigoare”...

Însuşi „Jurământul” rostit de toţi cei încadraţi în Securitate cuprindea formulări ca: „Jur să fiu luptător dârz, cinstit, curajos, disciplinat, să păstrez cu stricteţe secretul profesional şi de stat, să execut fără şovăire regulamentele militare şi ordinele şefilor”. „Jur să urăsc din adâncul fiinţei mele pe toţi duşmanii Patriei mele, R.S.R., şi ai poporului muncitor”. „Jur să fiu devotat, bun luptător în cadrul Securităţii Statului..."

Una din importantele atribuţii ale organelor de securitate era arestarea persoanelor despre care existau suspiciuni că. acţionează împotriva regimului „democrat-popular”, respectiv „socialist-revoluţionar”. Arestările se efectuau de către ofiţerii Serviciului operativ integrat Direcţiei de filaj şi investigaţii, până la 1 iulie 1956, iar după această dată subordonat Direcţiei de anchete. La Huşi, în perioada masivelor arestări (1948-1952) „Ordinul operaţional” era semnat fie de colonelul Gavril Birtaş, şeful Direcţiei I din D.G.S.S., fie de locotenent-colonelul Tudor Dincă, adjunctul (şi rivalul) colonelului Mişu Dulgheru (alias Dulberger), „asul” Direcţiei de Anchete din Securitatea Statului, fie de locotenentul major Petru Cristian, „aga” Secţiei I, transmis unui „grup de legătură” format la Regionala Iaşi, Bârlad, Vaslui (potrivit reorganizărilor administrativ-teritoriale), şi de-acolo, de obicei telefonic şi cifrat, era comunicat Huşului. Cu notificarea: „Secţia 7 se va conforma”. Asta era regula generală, de la care abaterile, abuzurile, excesele nu erau o rara avis.

În susmenţionata epoca de „glorie” a universalul concentraţional roşu ce pluteşte într-o nebuloasă. de date, cifre, contradicţii, imprecizii, omisiuni, se estimează că din 4-5 familii de români, una a avut un membru ţinut sub paza aparatului represiv ori o victimă a prigoanei comuniste. Ceea ce ar însemna că o persoană, având vârsta de peste 14 ani, din nouă a suferit detenţie (din „culpă” sau fără nici o vină) pe chestii politice, de conştiinţă. Din spectrul arestărilor, se mai evaluează, aproximativ 10% ocupa reprezentaţii partidelor „istorice”, ai social-democraţiei necomuniste, ai sionismului, masoneriei, Restul aparţinea unor categorii sociale „fără culoare de partid”, majoritate ţărani, intelectuali, tineri şi dreptei radicale (legionarii).

În oraşul cu multe biserici, în împrejurimile sale, la o populaţie de circa 17.000 de locuitori (în anul 1950), trecură dincolo de gratiile arestului Securităţii, în perioada 1948-1952, documentele vorbesc!, aproximativ 1.500 de concetăţeni / coreligionari.

Îndată după ce Krasnaia Armia puse mâna pe urbea noastră, tot ce se opunea sovietizării României primea infamanta etichetă de „fascist” (pentru uzul extern) sau de „legionar'' (pentru uz intern). Tot ce nu se supunea marxim-leninism-stalinismului, gândirii materialiste, cădea sub incidenţa „reacţiunii”, „duşmanilor poporului”, „contrarevoluţiei”. Tot ce rămânea al fiinţei naţionale neaplecate „sub vremi”, trebuia să suporte efectele răspicat negative ale stigmatului nazismului, antisemitismului, D

in fi

le d

e ar

hive

Octombrie 2010 87şovinismului, terorismului ş.a.m.d. – procedeu facil de „identificare” practicat de propaganda stângistă –, în timp ce internaţionalismul proletar, bunăoară, agresiv, sfidător, aduna laurii promovării social-politice. Paralel, se utilizau termeni generici de „exploatator”, „duşman de clasă”, „chiabur” ş.a, sinonimi pentru adversar al unei dictaturi inumane, al totalitarismului, al abolirii democraţiei funcţionale şi de apărător al libertăţii individuale şi naţionale.

Ulterior lui 23 august 1944, noile autorităţi „democratice” din arealul Huşi (prefecţi succesivi: preot Al. Ardeleanu, D. Florescu, Gh. Huţanu) „împrospătate” de „voluntari” din diviziile „Tudor Vladimirescu” şi „Horia, Cloşca, Crişan”, instruiţi şi îndoctrinaţi în U.R.S.S., au pornit o „vânătoare de fascişti”, de antisovietici, anticomunişti, antonescieni etc. Cam aceeaşi poliţişti şi jandarmi din guvernările anterioare, urmăreau populaţia, făceau percheziţii şi razii, patrulau pe străzi, arestau.

Pe baza convenţiei de armistiţiu, pană la 20 octombrie 1944, prin „pravilă” a Comisiei Aliate (sovietice) de Control, au fost arestaţi şi duşi în lagăre (între cei 1.357 de reţinuţi în toată tara) o duzină de „antonescieni, antisovietici, legionari” huşeni. În 27/28 decembrie 1944 erau internate în lagărul Caracal alte 1.200 de „elemente fasciste”, adică, în majoritate covârşitoare, duşmani ai ocupaţiei bolşevice şi ai sovietizării ţării. Un număr de cel puţin o sută erau din judeţul Fălciu.

La 21 ianuarie 1945, este publicată Legea pentru urmărirea şi pedepsirea criminalilor de război, urmată, după 6 martie 1945, de o alta similară, mai dură (i se adaugă prevederea de condamnare a „vinovaţilor de dezastrul ţării”), ambele semnate de regele Mihai I. În 11 martie 1945, se efectuează „arestări speciale”, de foşti poliţişti. Primele unde de şoc determină sute de huşeni să ia drumul temniţelor şi lagărelor. Vocile conştiinţei naţionale româneşti sunt amuţite. Îndrăzneţii plătesc cu libertatea, cu viaţa.

Arestări sporadice sunt operate şi în Huşi, în 1946, sub pretext de „violenţe” comise în campania electorala şi în desfăşurarea „alegerilor” din 19 noiembrie 1946. Sunt reţinuţi de către Poliţia de Siguranţă Huşi avocaţii Ion Vicol, Constantin Tabără, Emil Sofrone ş.a., în afara unor tineri bănuiţi de legături cu organizaţii subversive din ţară. În noaptea de 7/8 martie 1947 sunt arestaţi reprezentanţi ai partidelor istorice: Vasile Melinte, şeful P.N.Ţ. pe judeţ, Ioan A. Mitache, Gh. Olăreanu, Const. Al. Holban, Panaite Bogdan, I. Tiron, alte personalităţi politice şi intelectuale ale Huşului interbelic. De asemenea, spaţiul carceral se ocupă cu acei care au avut funcţii importante în intervalul septembrie 1940 – ianuarie 1941: avocaţii Victor Corbuţ, prefect; Constantin Onu, primarul oraşului; D. D. Condurache, comandantul legionar al judeţului, cu cei mai „periculoşi” foşti şefi de cuib. Isteria „antifascistă”, întreţinută de propaganda gauchistă, creează disfuncţionalităţi în societate şi drame mari, personale, familiale.

Curând sunt luaţi cu duba neagră (şofer plutonierul Pruteanu) anumiţi demnitari locali dinainte de 1944: colonel I. Lazăr, comandor I. Hâncu, colonel Gh. Nicolau, avocat Dumitru Poroşnicu, colonel Vasile Costăchescu, ex-prefecţi, colonel Gh. Andrian, preot M. Bejenaru, foşti primari (ultimul şi director al Liceului „Cuza Vodă”). Familii prestigioase, Lupu, Vântu, Şendrea, Botez, Melinte etc. sunt „consemnate” de către serviciul secret. Tinerii studioşi nonconformişti capătă „statutul” de „suspecţi”.

Modul în care erau operate arestările avea la bază instrucţiunile emise de conducerea Securităţii. Astfel, după culegerea materialului informativ, ce cuprindea date cvasicomplete despre „bandit” şi activitatea sa „criminală”, „infracţională”, trebuiau obţinute elemente de identificare, fotografii, semne particulare. Toate aceste informaţii secrete erau folosite pentru a se realiza o sinteză necesară startului operaţiunii propriu-zise de arestare.

După aceea, se stabileau echipele ce urmau să participe cu maximă rapiditate, mijloacele de locomoţie necesare, precum şi ora - de obicei nocturnă - când trebuia să aibă loc evenimentul poliţienesc. În perioada stalinistă, de pildă, echipele aflate sub patronajul locotenentului V. Murgoci, erau de obicei constituite din „gradaţii": Grigore Cocindău, Petre Cocindău, S. Marcus,

Gh. Vieru, Dumitru Costin, Gh. Marin, Itale Dematei, I. Viţelaru, Zissu Schaffer, Budacu, Avarvarei, Norică, Panciu, Gheorghiu, Prepeliţă, Arhiri eiujdem farinae.

Pe teren, echipa – dirijată de un „şef” – intra imediat în dispozitiv, se blocau intrările şi se supravegheau ferestrele clădirii vizate, toţi locatarii imobilului erau adunaţi într-o cameră, după care se trecea la identificare. Operaţiunea continua cu o expresă percheziţie corporală şi domiciliară, erau ridicate persoanele „încriminate”, eventualul material „compromiţător”. De mandat de arestare şi autorizaţie de percheziţie nu era „imperioasă nevoie”. Cabinetul de instrucţie de pe lângă Tribunalul Fălciu nu se complica cu atari aprobări formale, prisoselnice... Chit că locotenentul Constantin Ştefan, cu „răspundere” în problemă, solicita uneori, pentru a se păstra aparenţele, acest act juridic „inutil”.

O operaţie de amploare de acest gen (conform ordinului nr. 5, din 13 mai 1948) se desfăşură în noaptea de 14/15 mai 1948, începând cu ora 2, când în toata ţară fură capturaţi 12.000-15.000 „duşmani ai poporului”, în majoritatea lor zdrobitoare tineri (studenţi, elevi). În Huşi, la acea dată ori în, zilele următoare, au devenit „prizonieri politici": Titi Voluşniuc, Ştefan Râpă, fraţii Ghicu, Mircea Voloacă, Ghiţă Plop, Valeriu Sârbu, Todiraşcu, Fetie, Clementovski şi alţi tineri din „Frăţiile de Cruce"', „pepiniera” Mişcării Legionare care activa clandestin. Unul dintre arestaţi, Nicolae Cobălaş (basarabean de origine), care e prins într-o locuinţa de pe strada Ştefan cel Mare, nr. 9, era una din căpeteniile „Gărzii de Fier” ieşene. El a fost executat în 1954, în urma unui proces înscenat în Bucureşti, în lotul „reeducatorilor” piteşteni. La Vaslui, era încarcerat atunci un tânăr foarte capabil Constantin D. Iulian (a fost deţinut politic apoi 13 ani), împreună cu FDC-istii din „Grupul Vaslui” (A. Olaru, C. Dănilă, M. Târnoveanu, P. Sumănaru, M. Lapteş, I. Dimitriu, I. Gruia) ce avea legături nedesconspirate cu huşenii, toţi formând un curent puternic de rezistenţă anticomunistă. Altminteri, C. Iulian, ajuns profesor doctor, este actualmente preşedintele Federaţiei Asociaţiilor Foştilor Deţinuţi politici Anticomunişti din România”.

Arestaţii erau transferaţi după anchete preliminare la închisoarea Suceava, unde, de regulă, în acel timp avea loc procesele. Ulterior, locaţia s-a mutat în Galaţi, iar mai târziu la Iaşi. Bârladul era numai arest de tranzit.

În acelaşi interval au fost întemniţaţi studenţi huşeni ce activau pe ascuns la Iaşi într-o organizaţie de factură ţărănistă (manistă), printre care au dat de furcă organului represiv local: Eugen Otparlic, Victor Stan, Sergiu Profir, Constantin Acatrinei, George Idriceanu, Ioan Leon. Tineretul liberal opoziţionist nu a creat probleme deosebite în Huşi Securităţii, în pofida tradiţiei brătieniste a ţinutului. Social-democraţii, aproape in corpore, au dat fuga în tabăra comunistă, cu căţel şi purcel. Aşa că, în privinţa lor, poliţia politică putea fi „liniştită” cvasitotal.

Noaptea de 2/3 martie 1949 consemnează arestarea şi / sau evacuarea a 7.804 de moşieri şi a membrilor lor de familie, în urma Plenarei C.C. al P.M.R., care-a hotărât colectivizarea agriculturii. În judeţul Fălciu sunt afectaţi dramatic proprietari (mari şi mijlocii) din reşedinţa de judeţ, din localităţile Arsura, Avereşti, Epureni, Duda, Gugeşti, Vutcani, Fălciu, Drânceni, Stănileşti ş.a. În unele dintre ele se derulează revolte spontane, acţiuni de protest, „tulburări”, motiv „serios” ca organul terorist al statului „democrat-popular” să intervină ca atare. Şi a intervenit. În forţă şi cu brutalitate „umanist-socialistă”. Cu ajutorul Miliţiei (comandant era pe acea vreme în Huşi, locotenentul major S. Kendler), cu ajutorul Armatei Regulate. Pe bază de ordin sever de la împăratul roşu... Familiile Polihroniade, Vericeanu, Poroşnicu, Otparlic, Poghiceanu, Munteanu etc. avură de suferit consecinţele urii de clasă. Le urmară mii de ţărani închişi în perioada cooperativizării, până în 1962. În 5/6 mai 1950, „noaptea foştilor demnitari”, rămăşiţe ale ex-funcţionarilor importanţi ai statului „burghezo-moşieresc”, care scăpaseră de valul arestărilor anterioare (în Huşi, nu prea mulţi „norocoşi”) s-au trezit încătuşaţi. În noaptea următoare arestul Securităţii se umple cu 20 de elevi, aproape toţi minori, care constituiseră un grup clandestin anticomunist la D

in fi

le d

e ar

hive

Lohanul nr. 14 88liceul mixt, rebotezat „şcoală medie”. Peste un an, la 5 mai 1951 e „decroşat” nucleul rămas nedepistat de „organ”, compus din 14 elevi, ce i s-a dat denumirea „Gărzile albe”.

În noaptea de 18 spre 19 iulie 1952, orele 0,30, se declanşa operaţiunea de reţinere a elementelor legionare, însemnate cu „XX”, adică „periculoase şi fanatice” şi a foştilor poliţişti. Securitatea raionului Huşi primeşte de la regionala Bârlad lista nominala a celor ce urmau să fie ridicaţi pentru a fi închişi sau condamnaţi administrativ şi trimişi în „colonii de muncă” la Canalul Dunăre – Marea Neagră. Această „evidenţă a elementelor duşmănoase” ce cuprindea 417.916 nume de oameni în viaţă, încă liberi din toată ţara, teritorial viza: legionari care-au deţinut funcţii de conducere, foşti lideri locali ai partidelor istorice, persoane „ostile” pe linia cultelor şi a sectelor, ex-deputaţi, senatori, prefecţi, pretori, primari între anii 1918 şi 1945. La Huşi, operaţiunea a decurs fără „evenimente ieşite din comun” şi s-a soldat cu peste o sută de arestări. Ea a dus la reţinerea unor rude până la gradul al II-lea ale celor băgaţi în puşcărie.

Era planificat şi un al doilea val de arestări masive, dar el nu a mai avut loc: amploarea lor deja fusese în măsură să tensioneze populaţia până peste limitele suportabilului.

La 15 august 1952, măsurile de arestare, extinse mai ales la ţară, au afectat „chiaburi”, gospodari mai înstăriţi, „tăinuitori”, „provocatori”, „aţâţători”, „uneltitori la răzvrătire” împotriva colectivizării forţate. Cad victime, în raionul Huşi câteva sute de persoane, care sunt expediate la tribunalele militare şi apoi în lagăre de muncă (gulaguri).

Probabil moartea lui Stalin (martie 1953) şi procesul lui Beria au stopat pentru moment arestările în masă. Revoluţia din Ungaria (1956) a redeşteptat „vigilenţa revoluţionară” a gealaţilor de la Secu’. Deşi, la nivelul Huşului, reţineri „spectaculoase” de persoane „suspecte” nu se înregistrează. Însă la 14 iulie 1958, aproape din senin se stârnesc zvonuri şi alarme, iar vociferările, şoaptele spaimei, tropotele securiştilor şi zgomotele lugubre ale autodubelor anunţând violenţa roşie a revoluţiei, se năpustesc iarăşi în picaj asupra oraşului dintre vii şi grădini: era ultima undă de şoc poliţienească din istoria recentă a Huşului. Arestări „în trombă” nu se mai execută decât în „situaţii excepţionale”. Dar ele nu lipsiră, cel puţin până la Decretul de graţiere din vara lui 1964...

Totuşi, Securitatea din Huşi întocmeşte planuri de măsuri pentru prevenirea şi contracararea „activităţii duşmănoase” desfăşurate împotriva partidului şi statului „sub acoperire religioasă” (urmare a Decretului din 25 octombrie 1959 de înăsprire a campaniei contra misticismului), pentru însuşirea concluziilor reieşite din cuvântările lui Ceauşescu din 1967 şi 1968 referitoare la abuzurile Securităţii în primele două decenii de funcţionare, pentru prelucrarea „tezelor” din iulie 1971, pentru anihilarea influenţelor aşa-zisei secte „Meditaţia transcendentală” etc.

De asemenea, sunt elaborate programe de măsuri pentru supravegherea informativă a foştilor deţinuţi politici din Huşi şi împrejurimi şi a familiilor lor, pentru limitarea numărului huşenilor ce ascultă posturi de radio străine în limba română, „norme” privind competenţele, atribuţiile şi sistemul de avizare a persoanelor care sa deplasează în străinătate în interes de serviciu sau personal, ale celor susceptibili a cere azil politic în Occident, „directivă” cu privire la racolarea, retribuirea şi exploatarea informatorilor Securităţii teritoriale, inclusiv membri de partid ş.a.

Din acestea şi multe altele racile, poliţia politică se confunda cu tirania, cu nedreptatea, cu silnicia, cu persecuţia, cu asuprirea şi era negreşit legată de mister. Cu toate că nu era fără cusur! Supunerea oarba şi totală a multor concetăţeni la acest sistem terorist nu prezenta o garanţie, o soluţie şi, sub prisma permanenţelor spiritului naţional şi creştin, e net condamnatorie. Chiar dacă teama era molipsitoare, iar voinţa de supravieţuire „bună” scurtcircuita toate perspectivele libertăţii, ale drepturilor omului!

Apoi, Securitatea anilor 60-70-80, spre deosebire de „vechea” poliţie politică de tip sovietic, nu-i mai interesată precumpănitor în a pune stăpânire de trupuri, în a prinde

„adversarii” în lanţuri şi în cătuşe (procedee desuete, „puerile'). Închisoarea deveni un caz limită, o situaţie excepţională. Cum oare? Nu se mai recurge la metode punitive şi unelte directe (carcere, beciuri, bătaia la tălpi, tortura neîntreruptă), ci la deţinerea controlului sufletelor, al minţilor, al lăuntrului inşilor, ai facultăţii creatoare a cugetului intrat în panică. Frica, nenumită, ajunse entitate cvasigeneralizată şi autonomă. Majoritatea huşenilor, în dorinţa aparatului de Securitate, era sortită înainte de decembrie '89 a se închina – eventual prosternată şi tremurând – unei zeităţi (familiei dictatoare Ceauşescu, partidului unic, materialismului jegos, ţării socialiste pentru veşnicie). O teroare instituţionalizată, umilitoare, care nu-i mai ajungea supunerea, voia desfiinţarea celor mai mărunte rămăşiţe ale respectului de sine, mândriei, demnităţii.

E drept să recunoaştem, huşeni din cei terorizaţi astfel, au ajuns să se asemene cu uneltele opresive. Li s-au condiţionat reflexele, au fost aduşi la numitorul comun. Şi astăzi, „regretă” , contagios, autoritarismul sistemului politic totalitar! Poliţiei politice comuniste, trebuie să concedem, nu îi poţi acum dovedi neculpabilitatea: însăşi fiinţarea miilor de victime este incriminatorie!

Încă din august 1948 Securitatea din Huşi, care avea un număr variabil pe parcursul timpului, de aproximativ 30 de angajaţi „titulari”, dispunea pentru efectuarea anchetelor de un „birou” specializat, subordonat iniţial Direcţiei a V-a Cercetări Penale din D.G.S.S., mai târziu Direcţiei de Anchete a instituţiei centrale. Faimoşi „dirijori” ai acestora eu fost coloneii Mişu Dulgheru şi Francisc Butyka, iar la Regionala Iaşi, locotenentul major Lara Leferman, la Bârlad – colonelul I. Mihalcea, la Judeţeana Vaslui – locotenent-colonelul Vasile Cojocaru et comp.

Cadrele care-şi desfăşurau activitatea la „biroul de anchete” aveau în genere un grad de pregătire şi cunoştinţe generale reduse, dar se pretindea că lipsurile erau compensate de „puternicul lor entuziasm revoluţionar, de fondul sănătos şi de puterea de muncă pusă în slujba nobilelor idealuri ale socialismului şi comunismului, viitorul de aur al întregii omeniri”! Tehnicile de bază ale muncii de anchetă erau „clasice”, „consacrate” pentru un regim represiv: ameninţări, bătăi, schingiuiri, alte acte de violenţă fizică şi presiune psihică. Torţionari „de elită” huşeni, locotenentul Avram Iuclea, sublocotenentul Italo Dematei, sergentul major Gh. Vieru, au făcut prin anii '50 sinistră carieră. Totuşi, la Huşi nu s-a sărit calul, măsurile dure n-au depăşit o anume limită şi nu s-au înregistrat cazuri de moarte violentă în decursul anchetelor, urmare directă a lor sau din pricina tratamentului în locul de detenţie şi de cercetări. Interogatoriile, confruntările, declaraţiile verbale ori scrise reflectă îngustimea intelectuala, obtuzitatea ofiţerilor şi subofiţerilor anchetatori. La Securitatea huşeană tortura fizică consta în diverse forme de bătaie, cu bâte, răngi, vergele de metal, bastoane de cauciuc, aplicate şi persoanelor de sex feminin (de altfel, puţine) bănuite sau culpabilizate. Se adăugau şocurile electrice, lipsirea de hrană şi apă, refuzul îndărătnic de satisfacere a unor nevoi fiziologice elementare, obligarea de a sta ore în şir în picioare, nemişcat în poziţii chinuitoare.

Privitor la tortura psihică, menţionăm ancheta în tură (timp de 15-20 de ceasuri, de preferinţă nocturne), privarea de somn şi utilizarea unor droguri, încercările de intimidare, ameninţările, înjurăturile (Gh. Vieru, de exemplu, era „maestru” sub acest aspect), izolarea totală (la „neagra”), simularea execuţiei.

În situaţia în care ancheta nu „mergea” se apela la sprijin de „înaltă calificare” (!), de la Iaşi (L. Leferman, P. Cernichevici, Lică Kaufman) şi de la Bucureşti (locotenent Ion Cristea, maior Samuel Antoniu, locţiitorul lui Dulgheru).

Cu trecerea timpului, metodologia a „avansat” şi la Huşi. Au intrat în practica Securităţii anchete „moderne”, „ştiinţifice”, „rafinate”, „tehnicizate” etc., nu ca ne vremea lui Ilie Păduraru, Al. Pascal, D. Panait, Gh. Mititelu, Ion Angelescu, Weiss şi alţii de aceeaşi teapă.

Cenzura secretă a corespondenţei şi a coletelor poştale era Din

file

de

arhi

ve

Octombrie 2010 89realizată de Serviciul „F”, care avea ca atribuţii controlul amănunţit al trimiterilor poştale externe şi interne, cu concursul funcţionarilor „de încredere” ai Poştei a cărei conducere era complice. În localul al acesteia, la etaj, în vecinătatea biroului de cartare, asigurându-se conspirativitatea necesară, se instalau lucrătorii Securităţii din acest sector, la orele 6,10 dimineaţa la 5 după-amiaza. Ei organizau selectiv (scrisorile vizate deschise nu se citeau cuvânt cu cuvânt) operaţiile: degumare, control fizico-chimic, recondiţionarea şi predarea în circuitul poştal. Sesizarea problemelor rezultate din activitatea cenzurii se făcea prin referate, sinteze ş.a.

Tehnica operativa (T.O.), adică ansamblul de metode şi mijloace, aparatură destinate interceptării discuţiilor purtate de persoanele urmărite a fost utilizată în Huşi cu deosebire cu începere din anii '60. Serviciul „T”, la cârma căruia s-au succedat diferiţi ofiţeri-responsabili ce erau schimbaţi (?) sezonier, instala în mod secret aparatură în locuinţe private şi în clădiri (instituţii) oficiale, în „cooperare”, în complicitate, adesea, cu angajaţi „de nădejde”, „patrioţi”. (sic) de la Telefoane. În oraşul nostru, interceptările realizate, fără respectarea procedurilor legale, deveniseră practică curentă, intimitatea şi drepturile cetăţenilor fiind încălcate, până în anul 1990 (oare, până în 1990?!?) în mod flagrant. După studiul documentelor se întocmea un raport de către ofiţerul coordonator, în care se menţionau aspectele de interes operativ şi informaţiile de noutate.

Logistica (sistemul de evidenţă şi arhivă securistică locală) cuprinde, în principal, documente ce interesau poliţia politică: dosare de evidenţă pe obiectiv sau pe problemă pentru întreprinderile şi instituţiile zonei geografice de competenţă; dosare de verificare a persoanelor care prin preocupări ori prin antecedente politice reprezentau un pericol pentru regimul comunist; dosarul de urmărire informativă (DUI) privind acţiunile „ostile” întreprinse de anumite persoane; dosare de urmărire locală şi dosare de urmărire pe ţară pentru persoane dispărute din localitate; dosare de anchetă, înaintate justiţiei; dosare de reţea (personale) pentru informatorii din „agentură'. N.B. Aceste documente deveniră cu timpul mijloc eficient de manipulare, falsificare, obturare!

Simptomatic, între aceste documente nu figurează numele unor unităţi „productive” de la care vistavoii Securităţii huşene se aprovizionau (I.A.S., vinoteca Liceului Agricol, M.A.T.-urile, C.A.P.-uri „mănoase” ce alimentau şi pe activiştii de partid, pe mai-marii lor, sectoare zootehnice şi piscicole (Râşeşti, Pogăneşti, Avereşti), crame şi „rezervaţii” de vânătoare, unităţi comerciale şi de servicii (ca „21 Decembrie”)... Idem, nu erau înscrişi prin „listele negre” persoane care „se aveau bine”, cochetau, băteau în strună sau făceau jocul Securităţii din nu importă ce motive... Citind cu multă luare aminte textele „organului” îţi sare-n ochi realităţi şi personaje huşene grijuliu tăinuite...!

Documente istorice tecucene Ion N. Oprea – Iaşi

restigioasei instituţii ieşene, la întemeierea căreia a pus umărul logofătul şi poetul Costache Conache, spre informarea cercetătorilor

interesaţi de trecutul unor aşezări din sudul Moldovei, Iaşi, 13 iulie 2010”, aşa sună dedicaţia lui Ştefan Andronache care depune la Arhivele Naţionale ale României – Serviciul judeţean Iaşi cele trei volume ale sale (162 + 241 + 264 p.) din „Documente istorice tecucene”, 2001, cuprinzând secolele XVII – XIX, editate de Biblioteca Municipală „Ştefan Petică” Tecuci.

Satisfacţie dublă, deşi târzie, ca o instituţie scumpă a cojudeţului meu de existenţă administrativă, care are puterea şi cutezanţa, cu reuşită, să tipărească o carte, când suratele lor, altele cu mari pretenţii existenţiale, n-au bani să-şi achiziţioneze măcar cărţile, opere ale autorilor locali, spre folosul cititorilor proprii. Dar asta e altă problemă, de politică culturală…

După ce autorul – Ştefan Andronache – mulţumeşte domnilor dr. ing. Gheorghe Lazăr, primarul municipiului Tecuci, profesorului Ioan Corneschi, viceprimar, pentru sprijinul acordat în elaborarea lucrării – de un fel deosebit, zic eu – oferă cititorilor, cu generozitate, şi un substanţial „Cuvânt înainte”, adresat nouă cititorilor, făcându-ne părtaşi la aventura cutezanţelor sale, devenite o operă.

Avid după informaţii cu privire la satul natal – am spus, într-altă parte, sunt tecucean prin structura actuală administrativ-teritorială, Priponeşti – Tecuci – Galaţi, astăzi cărţile lui Ştefan Andronache m-au captivat din primul moment când le-am găsit expuse la vederea cercetătorilor de la instituţia ieşeană, primitoare a lor. După cum confirma şi domnia-sa, autorul, „cunoaşterea prin mijlocirea documentelor” a locurilor, însemnând istorie, ştiinţă dar şi multă cultură, interesul nostru e intens. Dacă istoricii Nicolaie Bălcescu, Mihail Kogălniceanu, B.P. Haşdeu sau

Nicolaie Iorga au ştiut şi au reuşit să şteargă colbul uitării de pe atâtea documente trecute ale vremii şi să ni le păstreze, corectându-le, completându-le şi actualizându-le, un Mihai Costăchescu, profesor al multora încă în viaţă, rămâne drept „cel mai mare editor de izvoare româneşti”. Puse la îndemnă-ne… pasiunea şi interesul nostru pentru istorie se completează cu ceea ce au scris Alexandru Papadopol Calimach şi alţi erudiţi ca Teodor Codrescu sau Gheorghe Ghibănescu – cu ale lor documente moldoveneşti, dar, pentru noi tecucenii, şi cu realizările profesorilor C. A. Stoide şi Constantin Solomon care, din 1938 şi până în 1942, au pus în circulaţie aproape 300 de acte privitoare la perioada 1575-1870, înmănunchiate în trei volume de „Documente tecucene”, utile specialiştilor, dar şi celor ce vor să se informeze pentru a zidi monografia localităţii natale. Răspuns la ceea ce cerea cândva Iorga: istoria oricărei localităţi este istoria ţării, iar când fiecare localitate îşi va avea monografia ei, istoria ţării va fi completă sau autentică, l-am tradus în cuvintele mele pe marele savant şi patriot – Nicolae Iorga.

Având ca imbold seria Colecţiei „Documenta Romaniae historica”, seria A Moldova, editată de Institutul de Istorie şi Arheologie „A.D. Xenopol” din Iaşi, autorul rămâne fidel punerii în valoare a altor şi altor lucrări inedite privind zona Tecuciului. După cum singur mărturiseşte, plecând de la inventare, precum „Documente moldoveneşti”, „Manuscrise” şi…”Achiziţii noi”, la zestrea Arhivelor Centrale, dar şi la fişele de „Documente istorice” de la Cabinetul de Manuscrise al Bibliotecii Academiei Române – ca repere de lucru – interesul cercetătorului s-a amplificat, reluând alte şi alte documente, peste 2500 la număr cele cercetate şi aprofundate, dintre care au rămas selecţionate şi redate nouă, în cartea de care ne ocupăm, doar o parte din ele. Suficiente să ne reţină atenţia prin conţinutul lor la lucrări de anvergură ştiinţifică şi practică. Îndestule ca să ne cheme la lectura lor: cărţi domneşti de danie, de întărire sau de slobozenie, zapise de vânzare sau de cumpărare, cărţi de judecată, mărturii de cercetare sau hotarnice etc. Utilitatea lor stă în înseşi legitimarea curgerii în timp a proprietăţii şi a deţinătorilor ei în localităţi ca Răchiteni sau Stănişeni, Brăhăşeşti, Ţepu, Buciumeni, Nicoreşti, Ţigăneşti, Matca, Drăgăneşti, Trohoneşti, Fântânele, Şerbăneşti ş.a.

Tot atât de interesant şi util activităţii de cercetare şi

„P

Din

file

de

arhi

ve

Lohanul nr. 14 90

punere în pagină de carte explicativă, este măsura luată de autor ca fiecare volum să aibă indicele de nume ale personalităţilor şi localităţilor, cuprinderea cârmuitorilor timpului (primari, ispravnici etc.), explicarea unor cuvinte şi expresii slave, folositoare şi viitorilor autori ai monografiilor aşezărilor noastre. Ele au meritul că îmbogăţesc şi completează munca înaintaşilor la care m-am referit: îndeosebi a profesorilor Stoide şi Solomon, ultimul un vrednic fiu al comunei Avrămeşti – Tutova.

Cât de importante sunt documentele oferite nouă, vrâncenilor şi tecucenilor, mai ales, de autorul citat, indicăm spre lectură doar pe cele din 23 mai 1758, prin care „Scarlat Ghica, domnul Moldovei, întăreşte mânăstirii sfântul proroc Samuil din Focşani stăpânirea asupra moşiei Târgului Tecuci” (vol. II, p. 105-108) şi pe cel din 30 august 1817 referitor la „Banul Petrache Negrea (care) dă mărturie hotarnica lui Vasile Costache, vel logofăt, pentru moşia sa din locul Târgului Tecuci ce fusese împresurată de cele ale mînăstirelor „Prorocul Samoil din Focşani şi Răchitoasa” (vol. III, p. 83-84).

Despre Priponeştii mei, ca şi în cărţile Stoide – Solomon, n-am găsit ceva consemnat nici în cărţile lui Ştefan Andronachi. M-am oprit, ca lector, la marginea satului, ca şi autorii, cercetătorii în cauză. La 8 februarie 1828, scrie Andronachi, „Isprăvnicia ţinutului Tecuci confirma faptul că preotul Ioan Onica din Gohor, vecin Priponeştilor (Gohor, satul lui Nicolae Stelian Beldie care pe la anul 1941 conducea „Curier ieşean”, publicaţie la care au colaborat şi Gheorghe Chiper – cu pseodonimul Gh. Serdaru-Dinograncea –, George Lesnea, Aurel Leon, Constantin Ciopraga, Traian Ghiorghiu, Petrea Andrei, Ştefan Bîrsănescu, Otilia Cazimir, Al. Piru, August Scriban, Nicolae Ţaţomir ş.a.) a avut partea sa de moşie din bătrânul Sterpu pe care neamurile lui i-au vândut-o şi nu i-au mai înapoiat-o la răscumpărare” (vol. III, p. 124-125); dar şi ca la 30 iunie 1850 despre „Pământul de baştină şi cumpărătură care i se cuvine (altuia) lui Ioniţă Chirvăsuţă din Gohor” (p. 204-205).

Care dintre vrâncenii sau tecucenii de astăzi vor să meargă pe urmele strămoşilor lor, să afle ce au însemnat aşezările sau oamenii timpurilor de mult intrate în eternitate, citească volumele lui Ştefan Adronache despre „Documente istorice tecucene”. Cele trei cărţi, oferite de el Arhivelor Statului – şi nouă – ca şi cărţile Stoide – Solomon, sunt o mare bogăţie spirituală de care autorul şi editorii pot fi mândri, iar noi, cititorii, nu ne vom mai putea lipsi de ele niciodată…

De prin pagini de reviste… Prof. Lina Codreanu – Huşi

eed Back”, revistă de experiment literar, Iaşi, nr. 8-9, august-septembrie 2010. Daniel Corbu în „Mândria de a fi român sau neostenita cavalcadă

a formelor fără fond” preia un titlu din publicistica eminesciană („Timpul”, 1878) şi nu ne surprinde când conchide că, după 123 de ani, „nimic nu s-a schimbat” în viaţa noastră politică, socială, economică ori culturală. Frazele eminesciene, care curg în cavalcadă, exprimă adevăruri atât de „aproape” de noi, atât de actuale, încât ne-ntrebăm dacă Emines-cu nu ne este „con-temporan”. Suita de interogaţii retorice a editorialistului ne adânceşte amărăciu-nea de a vedea şi noi zi de zi „formele fără fond”. Interesante sunt eseurile semnate de Delia Pop (un „posibil decalog al postmodernităţii”), Adrian Dinu Rachieru (Eminescu şi „cano-nul literar”), Violeta Tipa (despre opera ionesciană), Geo Vasile („estetica ba-rocului”). Asemenea, emoţionante par evo-cările despre estetici-anul Alexandru Husar

„F

Grafică de Cristian Marcu – Bucureşti

Din

file

de

arhi

vă

Rec

enzi

i

Octombrie 2010 91(1920-2009) şi, mai ales, despre „Don Cezarul” poeziei contem-porane, care, scrie Mircea Radu Iacoban, „a murit cu zile”. A nemurit, adăugăm noi şi completăm cu versurile acestuia din Arlechinul: de ce don Cezar/ n-ai rămas paiaţa/ pe care-atât de mult o speriam/ vorbindu-i noaptea despre moarte/ şi despre morţii care singuri dorm? (…)

A nu se trece cu vederea interviul luat de Claudiu Târziu lui Basarab Nicolescu. Savantul mărturiseşte că în epoca modernă nu se poate vorbi separat de ştiinţă ori de religie: „Pentru mine credinţa fără ştiinţă este ca un surd, iar ştiinţa fără credinţă este ca un orb. Pentru ca orbul să vadă şi surdul să audă, trebuie să dialogheze”. Sau „Unii îl confundă pe Dumnezeu cu un inginer care a făcut lumea cu mâinile sale. Creatorul e dincolo de ceea ce mintea umană îşi poate imagina despre Dumnezeu. Dumnezeu nu a făcut în detaliu lumea, ci i-a creat condiţiile să apară. Evoluţionismul şi creaţionismul pot să meargă foarte bine în paralel. Nu trebuie să interpretăm textele biblice în sens literal. Interpretarea literală îi amputează lui Dumnezeu transcendenţa”.

„Dunărea de Jos”, revistă lunară a Centrului Cultural „Dunărea de Jos”, Galaţi, nr. 102, august 2010. Multe afirmări de persoane feminine, nu neapărat prin poezie: Alina Beatrice Cheşca, Adina Fuică, Simona Frosin, Clara Mărgineanu,

Nicoleta Onofrei, Claudia Samoilă). Diverse cronici lite-rare poartă semnă-turile lui Nicolae Colceriu, Petre Rău, A.G. Secară. Pentru primele trei romane Suburbii municipale ale ieşeanului Emili-an Marcu (acum sunt deja cinci!), Ioan Toderiţă semnează cronica literară, din care extragem: Emili-an Marcu este ade-ptul principiilor naturaliste în abor-darea acestei con-fruntări . Înlocuieşte, răsturnând oglinzile în oglinzi, înainte de risipirea lor în lume, înlocuieşte legităţile

sociale cu cele biologice. Abandonează supranaturalul, ridicând natura la rang suprem. Viaţa morală fiind deseori o prelungire a vieţii biologice, în special la nivelul definirii binelui-aristocrat, răului-plebeu. Lăudabilă atitudinea de popularizare a valorilor spirituale gălăţene prin publicarea unor fişe de dicţionar despre scriitori, artişti plastici, etnologi ş.a., incluşi în dicţionarele de specialitate. Iconografia este dominată de figurile lui Gabriel Liiceanu, Mircea Cărtărescu, prezenţi, în iunie, la Zilele Editurii Humanitas la Galaţi.

„Pro Saeculum”, revistă de cultură, literatură şi artă, Focşani, nr. 5-6, 15 iulie – 1 septembrie 2010. Evenimentul aniversar „D.R. Popescu – 75” adună în prima parte a revistei interviuri, analize şi interpretări, amintiri şi medalioane literare şi urările cuvenite, care aduc în atenţie personalitatea prozatorului şi dramaturgului, eseistului şi publicistului Dumitru Radu Popescu. (Se cuvine a aminti că polivalentul scriitor a onorat urbea Huşilor prin prezenţa Domniei sale în martie 2004, prilejuită de lansarea cărţii Mirelei Marin despre opera scriitorului – Universul prozei contemporane. Utopia şi antiutopia valorii). Din interviul realizat de Mircea Dinutz putem urmări traiectoria formării artistului: „La început a fost… poezia!”; „Cornel Regman mi-a citit… poeziile şi… proza… Şi-a zis: «Prozatorul e mai bun decât poetul… Vei fi prozator! »”; [...] „Ei, poezia!... Am lăsat-o eu, m-a lăsat ea – asta e situaţia!/ Însă de teatru nu… m-am lăsat!” La finalul dialogului

descoperim atitudinea camilpetresciană şi responsabilitatea scriitorului D.R. Popescu, cel care face din arta scrierii o profesiune de credinţă: „Unde mă simt acum mai acasă?! Nu ştiu precis! Oricum, chiar dacă scriu un articol de două file, nu vreau să rămână în afara … Ideii!”

La categoria „Eseu”, despre „Mioriţa” scrie, cu metodă, Ion Lazu, despre Ion Barbu (fragmente) – Th. Codreanu, despre „Mara” lui Slavici – Ion Roşioru, despre poetul LIS (continuare) – Tudor Cicu, despre jurnalul lui Adrian Marino – Mircea Popa. Secţiunea „Vrancea literară”, constituită într-un fel de revistă-în-revistă, promovează un buchet de scriitori ai locului: Doina Popa, Adrian Botez, Mircea Dinutz, Ioan Dumitru Denciu, Ana-Maria Cornilă Norocea, Carmina Simona Stoian, Mihaela Croitoru, Alexandra Alstanei ş.a. Nişa publicistică e un model de fereastră ce dă dintr-o cetate spre alta, întrucât se află şi aici poezie, eseu, proză, articole de atitudine, comentarii critice, recenzii şi cronici literare. Apoi, o consistentă foiletare a revistelor făcută de Radu Costea oferă spicuiri informative pe o hartă spirituală foarte generoasă, care plimbă cititorul în varii centre de cultură, de la Satu Mare la Constanţa, de la Timişoara la Iaşi. Nu e uşoară nici truda de citi şi de a adnota pe seama noutăţilor edi-toriale, aşa cum pare că o face lesnicios şi discret Dinu Mirea în Breviar editorial. Cronicile / croniche-tele surprind esenţa cărţilor într-un limbaj critic elevat, cu o sprintenă orientare şi o profundă cunoaş-tere a valorilor lite-rare contemporane, proiectând discuţia asupra temelor, moti-velor literare, particu-larităţilor de stil, viziunii artistice a autorilor. Nu-i la îndemâna oricui să se exprime ritmic şi responsabil asupra a 6-8 cărţi dintr-o dată. De altfel, cred că toate aceste impresii de lectură pot constitui material consistent pentru un viitor volum de foiletoane literare.

„Realitatea în diaspora”, anul V, nr. 41-42, august-septembrie 2010, Galaţi. Publicaţia e un „supliment pentru cei 13 milioane de români din diaspora”. Grăitor! Nu întâmplător cunoscutul Andrei Pleşu semnează aici un pilule aforistice despre situaţiile contradictorii dintre formă şi fond din viaţa românilor. Iată câteva secvenţe din articolul România paradoxală: O altă reuşită paradoxală: avem medici foarte buni şi spitale foarte proaste… E inexplicabil cum poţi avea medici de calibru, când mai tuturor le lipseşte instrumentarul necesar pentru a-şi face meseria onorabil. Şi totuşi şi-o fac. Medicul te salvează, „sistemul” te omoară. Sau: Mai departe: ne lăudăm cu elevi eminenţi, foarte bine calificaţi la felurite olimpiade internaţionale, dar ştim cu toţii că învăţământul autohton e în criză, că profesorii s-au descalificat, că şcolile sunt delabrate şi salariile mici. Şi exemplele ar putea continua. De reţinut, paginile omagiale pentru poetul Adrian Păunescu (n. 20 iulie 1943, Copăceni, raionul Bălţi, Basarabia) şi un continuu flux al opiniilor către ideea de unitate a românilor de pretutindeni.

„Acolada”, revistă lunară de literatură şi artă, Satu Mare, nr. 9 (35), septembrie 2010. Publicaţia găzduieşte generos articole de pe tot arealul cultural românesc. Cronica literară e susţinută de Gheorghe Grigurcu care prinde sub privire critică cartea timişoreanului Adrian Dinu Rachieru Eminescu după R

ecen

zii

Lohanul nr. 14 92

Eminescu (2009), în care găseşte rezonabilă ideea că „Em-inescu trebuie să ne atragă precum un «scriitor viu»” şi discuţia asupra jurnalisticii lui Eminescu. Sonetele lui Constan-tin Cottescu beneficiază de o prezentare a venerabilului Barbu Cioculescu care întreabă amar şi retoric: „Dar se mai ştie astăzi ce este şi cum se alcătuieşte un sonet?” Poemele lui Liviu Georgescu, pe o întreagă pagină, se sfârşesc prin chemarea psalmistului din Început, în timp ce altă pagina cu poezii semnate de Octavian Doclin se încheie cu Sfârşit de poem. Tristeţi metafizice răzbat din tableta Priză baudelairiană a

elegantului om de cultură bârlădean C. D. Zeletin. Zigza-guri-le onorabilului profesor băcăuan Constantin Călin propun crochiuri scurte şi miezoase despre viaţă, oameni, atitudini, societate. Din Câmpina, doct şi alert, Constantin Trandafir supune analizei, deopotrivă, romanul şi autorul: Pupa russa, de Gheorghe Crăciun. Întrebări scurte, răs-punsuri ample – condiţia sine qua non a unui interviu iniţiat de revistă şi realizat de Lucia Negoiţă, pentru maramure-şeanul Ion Zubaşcu,

poet, cântăreţ, ziarist, profesor. Din Iaşi, infatigabila Magda Ursache ia atitudine în favoarea apatridului Paul Goma (născut în Basarabia, trăitor în Franţa) apreciindu-i proba de curaj şi demnitate în lupta cu forţele potrivnice (comuniste) de ieri şi de azi (Scriitorul de alături). Tot despre destinul „omului fără casă”, Paul Goma, aduce completări Gheorghe Grigurcu (Legendarul Goma). „O carte vie, incitantă” aparţine

doctorului vâlcean Virgil Ene şi constituie obiectul unei ample cronici (Eminescu redescoperit de un medic chirurg), semnate de huşeanul Theodor Codreanu. Autorii de „istorii literare recente” (N. Manolescu, Alex Ştefănescu) sunt în colimatorul lui Adrian Alui Gheorghe. Şi ca să ne fie bine, de pe ultima pagină zâmbeşte calm Ana Blandiana, propunându-ne nostalgic într-o tabletă (Pături şi popcorn) imagini din vremuri prea repede uitate, „dintr-o nevoie polemică şi deprimată de comparaţie” între ce-a fost (acoperitul cu pături în sălile de cinema) şi ce este (ronţăitul floricelelor de porumb, tot acolo!). Dar… ce-o să mai fie?!

Theodor Codreanu. Bibliografie Prof. Lina Codreanu – Huşi

Atitudini civice, social-politice (continuare din nr. 3(13)/2010)

1995

Doctrina antiromânismului, în „Monitorul de Bacău”, cotidian de informaţii, Bacău, anul I: (I), 21 octombrie 1995, p. 6 (Opinii. Polemici); (II), 23

octombrie 1995, p. 6 (Opinii. Polemici); (III), 24 octombrie 1995, p. 6 (Opinii. Polemici); (IV), 25 octombrie 1995, p. 6 (Opinii. Polemici); (V), 26 octombrie 1995, p. 6 (Opinii. Polemici); (VI), 27 octombrie 1995, p. 6 (Opinii. Polemici); (VII), 28 octombrie 1995, p. 6 (Opinii. Polemici); (VIII), 30 octombrie 1995, p. 6 (Opinii. Polemici). Text în serial, pe o pagină a ziarului realizată de Constantin Călin. Comentariu şi dezbatere privind destinul românilor în istorie şi traiectoria social-politică în contemporaneitatea de după decembrie 1989, în atenţie fiind românimea din Basarabia.

Dar ceea ce a eşuat în Ardeal e pe cale de a se desăvârşi în Basarabia. Rezistând asimilării şi continuând

1.

Grafică de Cristian Marcu – Bucureşti

Rec

enzi

i

Octombrie 2010 93să rămână majoritari timp de mai bine de un secol, românii basarabeni se găsesc astăzi într-un punct crucial al istoriei, foarte apropiat de modelul croat. În 1918, conştiinţa naţională a biruit, ca şi-n Transilvania, în conştiinţa unităţii politice cu ţara-mamă. În 1995, consecinţa directă a slavizării sovietice, conştiinţa unităţii de neam a slăbit incomparabil, ajungând minoritară la nivelul elitelor politice (II, 23 octombrie 1995). 2. Fenomenul Corneliu Coposu, în „Jurnalul de Vaslui”,

săptămânal de informaţii, atitudine şi publicitate,Vaslui, anul I, nr.101, 4-10 decembrie 1995, p. 1. Notă omagială la moartea marelui om politic din rezistenţă, care e considerat „un simbol al rezistenţei morale în cei aproape 18 ani de puşcărie comunistă”.

1996 1. Mitomania mitomaniei, în „Vremea”, ziar de luptă

naţională, politică şi socială, Bucureşti, anul V, 21 februarie 1996, pp. 1, 6. Episoade despre spiritul naţional al românismului într-o polemică de idei determinată de intenţiile profesorului Lucian Boia „de a demola toate rătăcirile (miturile, cum le numeşte), din istoriografia comunistă recent răposată”, afirmaţii prezente în volumele din 1995 – Miturile comunismului românesc ori Mituri istorice româneşti. Reluat şi augmentat, cu titlul Istorie şi mitomanie, în „Monitorul de Bacău”, Bacău, 13-18 mai 1996: (I), 13 mai 1996, p. 6A (Polemici); (II), 14 mai 1996, p. 6A (Polemici); (III), 15 mai 1996, p. 6A (Polemici); (IV), 16 mai 1996, p. 6A (Polemici); (V), 17 mai 1996, p. 6A (Polemici); (VI), 18 mai 1996, p. 6A (Polemici).

(…) Noii „istorici”, care se erijează în campioni ai „obiectivităţii” şi ai „demistificărilor”, consideră că istoriografia românească de până azi, cu mici excepţii, a fost mitomană, că s-a nutrit, altfel spus, cu mituri, iar nu cu realităţi istorice. De exemplu, dl. Boia, care – după cum a rezultat din emisiunea amintită1 – a predat pe vremea comunismului istoriografie în spirit marxist-leninist, susţine că trebuie să abandonăm „mitul” originii latine, a unităţii şi continuităţii românilor când e vorba de a ne raporta la Transilvania. Neputând fi siguri cum s-a născut şi de unde vine neamul românesc, este inutil a revendica Ardealul invocând istoria („Vremea”, p. 6).

Pentru dl. Lucian Boia et comp., miturile sunt simple fabulaţii fără acoperire în realitate. Se confundă mitul cu utopia. Se ştie, însă, că în vreme ce utopia este o construcţie raţionalistă, un proiect uman irealizabil, mitul este cu totul altceva, el implică o profundă adecvare la real într-un limbaj simbolic exemplar. După „laicul” Lucian Boia, mitul cristic al Învierii e o simplă „utopie”, o autoamăgire a creştinilor, iar nu un eveniment ontologic de primă importanţă. Aşa l-a învăţat mentorul său Marx. Mircea Eliade a arătat că miturile sunt esenţiale în istoria popoarelor. Ele sunt sângele vital în fiinţa indivizilor şi comunităţilor umane. Fără mituri umanitatea decade în animalitate. A crede că umanitatea trebuie desacralizată, demitizată spre a fi „mântuită” e treabă de belfer marxist („Monitorul de Bacău”, III, 15 mai 1996).

2. Culpabilizarea ortodoxiei, în „Totuşi iubirea”, Bucureşti:

anul VII, nr. 9 (286), 8-15 martie 1996, p. 9 (Convulsiile epocii); VII, nr. 10 (287), 15-22 martie 1996, pp. 1, 8; nr.11 (287), 22-29 martie1996; VII, nr. 12 (289), 29 martie-5 aprilie 1996, p. 4 (Dreptul la credinţă); VII, nr. 13 (290), 5-12 aprilie 1996, p. 10 (Scenariul şi regia); nr. 14 (291), 12-19 aprilie 1996; VII, nr. 15 (292), 21-28 aprilie 1996, p. 10 (Monitor); nr. 16 (293), 28 aprilie-3 mai 1996 (Monitor); VII, nr. 17 (294), 3-10 mai 1996, p. 1, 4 (Monitor); VII, nr. 18 (295), 10-17 mai 1996, p. 4 (Monitor); VII, nr. 19-20 (296-297), 24-31 mai 1996, p. 4 (Monitor). Serial despre ortoddoxismul românesc, având ca punct de plecare cartea lui Ioan Petru Culianu, Mircea Eliade (Ed. Nemira, Bucureşti, 1995).

1 Referinţă la emisiunea „Pro Patria”, TVR, 9 februarie 1996.

… nedorind să piardă avantajele pe care şi Mircea Eliade le-ar fi putut avea, Culianu îl „apără” pe maestru din punctul de vedere al adversarilor săi şi nu din cel al lui Eliade. De unde şi paradoxul şi straniul eşec al acestei cărţi. Căci autorul simte că se bate pentru o cauză care nu-i a lui Mircea Eliade, alunecă în confuzii de planuri, în contradicţii irezolvabile, reuşind să creeze derută din propria derută ideologică, în lectorul neavizat (nr. 9/1996).

3. Laudă poporului evreu, în „Vremea”, ziar de luptă

naţională, politică şi socială, Bucureşti, anul V, nr. 867, 13 martie 1996, pp. 1, 8. Cum în ianuarie 1996 a avut loc la Ierusalim cea de-a 10-a Adunare Globală a Congresului Mondial Evreiesc, sub genericul „Lumea evreilor la răscruce”, Th.C. sesizează un aspect considerat demn de reţinut, punctând că liderii evrei (în speţă, cel mai bogat şi cel mai mare lider al poporului evreu, Edgar M. Bronfman – vol. Jewish Communities of the World) au „conştiinţa de sine a iudaismului”.

… în vreme ce apostolii noii lumi globale nu mai obosesc predicându-ne dispariţia naţiunilor şi a oricăror sentimente de solidaritate naţională, în numele unui om, om în genere, fără patrie, fără părinţi, fără specific naţional etc., evreii îşi strâng rândurile şi proclamă ca vitală problema spiritualităţii şi identităţii iudaice, pe fondul modernizării şi întăririi statului Israel. (…)

Ceea ce am urmărit evocând conştiinţa de sine a iudaismului, prin doctrina şi programele liderilor evrei, a fost spre spulberarea mitului că omenirea se îndreaptă spre o globalizare fără naţiuni. În atare condiţii, cu cât vor fi anihilate mai multe naţionalisme, cu atât va fi mai bine pentru naţionalismele conducătoare, căci fiecare îşi va crea propriul sat global în satul global general.

4. Critica şi proletcultismul deghizat, în „Totuşi

iubirea”, Bucureşti, anul VII: (1), Ileana Vrancea e neschimbată. Aceeaşi ca în 1950!, nr. 21-22 (298-299), 8-22 iunie 1996, pp. 4, 23 (Monitor); (2), ”Naţionaliştii sunt duşmanii naţionali!”, nr. 22-25 (300-303), iulie 1996, p. 4 (Monitor); (3), septembrie, 1996; (4), Ce interes au unii să reînvie „obsedantul deceniu”?, nr. 31-33 (309-311), octombrie 1996, p. 17. Serial despre specificul naţional în raport cu valoarea estetică în literatură.

Pentru a ne convinge, propagandista neocominternistă preia grele mistificări, care „prind” la necunoscători. Se ştie că T. Maiorescu a proclamat, în literatură, primatul esteticului, corolar al celebrei sale definiţii – naţionalitatea în marginile adevărului. Maiorescu indica, astfel, calea corectă pentru ca literatura română să depăşească impasul formelor fără fond, imitative, şi să devină competitivă pe plan european. Ei bine, „maioresciana” noastră crede că toţi aceia care susţin specificul naţional sunt, prin definiţie, „duşmani” ai esteticului, nişte „primitivi”, „anacronici”, „antidemocraţi”, „xenofobi” şi, bineînţeles, „antisemiţi”. Rareori s-a produs o mai stranie confuzie de planuri. Cu asemenea instrumente, Ileana Vrancea crede că-l „apără” pe I. Negoiţescu, maiorescianul. Curios, fiindcă numele lui Negoiţescu nu mai este interzis după 1989. „Apărare” cu tâlc, amintind, surprinzător, de apărarea lui Th. Neculuţă din 1950. Atunci îl apăra pe Neculuţă de naţionalismul burghez. Deoarece acum cuvântul capitalist este „reabilitat”, a mai rămas din vechea sintagmă doar naţionalismul. Cu acesta se războieşte Ileana Vrancea (nr. 22-25/iulie 1996).

Se acreditează, astfel, ideea că între democraţie şi naţionalism ar exista o incompatibilitate funciară. Din această teză, rezultă sofistic necesitatea dispariţiei particularismelor naţionale, spre care s-ar îndrepta societatea viitorului, profeţie mincinoasă care a mai fost trâmbiţată de adepţii „revoluţiei mondiale” (nr. 31-33/octombrie 1996).

Rec

enzi

i

Lohanul nr. 14 945. „Trebuie cucerită puterea. În rest, ţara poate să

piară”, în „Jurnalul vasluian”, săptămânal de informaţii, atitudine şi publicitate, Vaslui, nr. 132, 12-18 iulie 1996, pp. 1, 2. Scurt comentariu despre vechii kominternişti, azi politologi care dau „indicaţii” despre democraţie, în mass-media.

Părintele ideolog al „social-democraţiei” de dreapta (lucru absurd), Silviu Brucan pronostichează că, la toamnă, victoria va fi a partidelor de centru-dreapta. Şi cine reprezintă centru-dreapta în viziunea politologului nostru? În primul rând, USD-ul dominat de Petre Roman, apoi CDR şi PDSR. Confuzia e totală, dar nu lipsită de tâlc. (…) Tâlcul e că roşul vizat de Silviu Brucan nu se referă la comunism, ci la naţionalism. Printr-un artificiu sofistic, naţionalismul a fost transferat de la dreapta (unde îi este locul peste tot în lume) la stânga spre a fi încărcat cu toate păcatele comunismului proaspăt defunct (p. 2).

6. „Niciodată, domnule!”, în „Jurnalul vasluian”,

săptămânal de informaţii, atitudine şi publicitate, Vaslui, nr. 133, 19-25 iulie 1996, pp. 1, 5. Autorul dezbate problema confruntării naţionalism versus internaţionalism postcomunist. Titlul conţine o replică celebră a omului politic francez Maurice Druon, la întrebarea despre dispariţia naţiunilor şi a statului

naţional din viitoarea Europă, conform proiectului european de la Maastricht.

Din fericire pentru fiinţa continentului european, doctrina morţii naţiunilor este pur demagogică, fiindcă numai o minoritate de profitori fără patrie şi fără Dumnezeu cred cu adevărat în ea şi o trâmbiţează protejaţi de imperiul nevăzut al banului. Ei şi-au creat mercenari ideologici printre intelectualii din multe ţări ale lumii între care numeroşi naivi din România. Aceştia nu-şi dau seama că tocmai statele care fac caz cel mai mult de ideologia dispariţiei naţiunilor sunt state şi naţiuni foarte puternice, adică întruchipează naţionalismul în cel mai înalt grad (pp. 1, 5).

7. Nouăzecism amestecat, în „Porto-Franco”, revistă de

cultură, Galaţi, anul VI, nr. 11 (32), noiembrie 1996, p. 7. Studiu analitic asupra orientărilor confuze în poezia şi proza românească aparţinând generaţiei „nouăzeciste”.

(Fragment din Theodor Codreanu, Biobibliografie, cap. Atitudini civice, probleme social-istorice, vol. în curs de apariţie).

De neamul vutcănenilor, din ce ţară au ieşit strămoşii lor

Prof. Ion Băbâi – Huşi Moto: …Fă iscusită zăbavă… (Miron Costin) şi …Citeşte cu încetinitorul… (Ioan N. Manolache)

oto-ul face referire la cartea „Gânduri despre Vutcani şi vutcăneni“, Editura „Pim“, Iaşi, 2007. Autorul, Ioan N. Manolache, este distinsul şi

celebrul profesor de literatură de la Liceul internat „Costache Negruzzi“ din Iaşi, eminent absolvent al Liceului „Cuza Vodă“ din Huşi, promoţia 1932 şi printre cei din eşalonul fruntaş al gimnaziului din Vutcani, şcoală înfiinţată în anul 1865 (clasele I-IV), care a devenit gimnaziu în anul 1925, în timpul domniei lui Alexandru Ioan Cuza.

Gândurile sunt rezultatul unui proces îndelung proces de meditare, observaţie, amintire şi cugetare. Iar „gândirea este o facultate superioară a creierului omenesc, ce reflectă activ realitatea obiectivă în reprezentări, noţiuni, judecăţi (Dicţionarul limbii române moderne, p. 338). Semantica acestei noţiuni include sensuri, reflecţii, meditare, minte, convingeri.

Citind cartea „cu încetinitorul“ am găsit trei centre de atenţie: omul, patria şi munca neostoită. Se ştie că problema fundamentală a filozofiei devine, odată cu Socrate (secolul V î.H.), „cunoaşterea de sine“ a omului şi, prin om, a lumii.

Omul din „patria“ Vutcani este prezentat în felurite chipuri: luptător pentru neatârnare în cele trei mari războaie (1877, 1914 – 1918, 1939 – 1945); iubitor al patriei (latină patres = părinţi) sale Vutcani, ca loc „unde au trăit şi trăiesc părinţii noştri şi părinţii părinţilor noştri“; truditori ai pământului, al spiritului şi credincios slujitor întru cele sfinte, fie contemplativ, doritor să intre în armonie cu lumea, fie activ, vrând ca lumea să intre în armonie cu el.

Cartea cu acest titlu a fost lansată luni 23 aprilie 2007, prin sponsorizarea făcută de doamna Silviana Bahrim, primarul comunei Vutcani, vutcăneancă, absolventă a Liceului „Dimitrie Cantemir“ din oraşul Huşi, promoţia 1985.

Din trei motive scriu aceste rânduri: sunt şi eu vutcănean, din neamul geţilor, fraţi buni cu dacii; Ioan N. Manolache mi-a fost profesor de limba română, la Iaşi; însumi am fost 35 de ani profesor de matematică la Liceul „Cuza Vodă“ din Huşi, pe care, în ’32 magistrul îl absolvea cu lauri.

Vorbeam de lansarea cărţii. Aşadar, se sună de intrare. În scurt timp sala devine neîncăpătoare: săteni, ziarişti, politicieni, invitaţi, fii ai satului însoţiţi de fii lor, doi profesori de la Universitatea „Alexandru Ioan Cuza“ din Iaşi, mă rog… toată „floarea“ vestitul-ui sat. În mijlocul acestui furnicar de oameni, cel pentru Şcoala a fost viaţa sa iar iubirea elevilor hrană a sufletului, era domnul pro-fesor Ioan N. Manolache. Eram toţi cei care am putut veni la chemarea: „Vut-cănei de pretu-tindeni (re)uniţi-vă la vatra copilăriei voas-tre!“ Am ţinut să-i fim alături la lansarea cărţii „ce cu trudă şi iubire“ a realizat. La mulţi ani cu sănătate! vă urez în numele „patriei“ natale, Vutcani.

Cartea este scrisă la vârsta senectuţii. De ce? Răspunsul ni-l dă însuşi autorul: „…mi-am trăit tinereţea şi deplina maturitate, adică între 30 şi 60 de ani, sub zodia unor «evenimente potrivnice gândului slobod şi fără valuri». (Miron

M

Rec

enzi

i

Octombrie 2010 95Costin). Am suportat dictatura regală şi pe cea antonesciană, participarea pe front în cel de Al Doilea Război Mondial, dictatura comunistă şi tranziţia post-comunistă.“

Pe un plan mai larg, domnul profesor este şi unul dintre eroii vutcăneni: este vorba de participarea vutcănenilor la cele trei războaie care au marcat însăşi existenţa statului român., Războiul de Independenţă de la 1877, Primul Război Mondial (1914 – 1918) şi cel de Al Doilea Război Mondial (1939 – 1945). La aceste războaie Vutcanii au contribuit dureros cu semnificativ tribut de eroi. La 1877 au pierit în luptă câteva zeci de eroi, alături de alte sute de eroi vasluieni. Eroii vutcăneni şi-au dat viaţa la asalturile de la Griviţa şi de la Plevna contribuind la obţinerea Independenţei. În cele două războaie mondiale, vutcănenii au dat tribut 252 de eroi. În satul Vutcani au supravieţuit totuşi eroi, având în prezent statutul de veterani de război, în număr de 54, cărora le aducem omagiul cuvenit.

Unul dintre ei este şi domnul profesor Ioan N. Manolache. A luptat pe Frontul de Răsărit, a supravieţuit războiului, a obţinut brevetul prin care Majestatea Sa Regele i-a conferit medalia „Bărbăţie şi credinţă“ pentru fapte de arme săvârşite în războiul contra Rusiei Sovietice în anul 1941.

Ultimul din cei 8 copii (6 fete şi 2 băieţi), s-a bucurat de un tratament preferenţial. Părinţii, Ileana şi Neculai (moş Culai Ciutanu) erau oameni cu stare, harnici, omenoşi şi cinstiţi.

Ţin minte, cum, odată, m-a trimis mama să aduc o strachină de brânză de oaie de la moş Culai. Să fi avut vreo 6 – 7 ani. Ajung la poartă. Mă uit bine. Nu era ca a noastră, veche, într-o rână, gata-gata să devină tangentă la coşcogeamitea Pământul. Nu. Era nouă. Avea stâlpi groşi, drepţi, era înaltă, vopsită, prevăzută cu clanţă şi încuietoare, cu zăvor şi piedică, balamale făcute la fierar. Strig: „Moş Culai!“ Câinii hara-hara pe mine. La un moment dat apare un omuleţ cu cap de Silen şi un picior sub formă de acoladă. Întreabă: „Care-i acolo?“ „Eu, zic, Ionel al lui Costache, m-a trimis mama după niscai brânză, că n-avem udătură la masă!“ Vine. Uşor, şchiopătând, îmi deschide poarta. Intru. O închide. Zice: „Hai cu mine!“ Până să ajung la găleata cu brânză mă iscodeşte de te miri ce: dacă-nvăţ bine, dacă o ascult pe mama, dacă sunt harnic şi câte şi mai câte. În sfârşit, umple strachina cu bunătăţi şi mă conduce până la poartă. Mie îmi lăsa gura apă. Înapoi, drumul mi s-a părut mai lung. De ce? Pentru că moş Culai, lăudându-şi brânza, tot lua cu cele trei degete mai mari, în buricele lor brânză şi mânca clătinând din cap a plăcere. Se mai oprea din mers, apoi buricele degetelor lucrau făcând farfuria mai uşoară. La poartă mă sfătuieşte să am grijă pe drum la pisici, să nu-mi mănânce brânza. Mă să fie, da’ bogat-îi moş Culai!

Am evocat acest episod spre a sugera originea şi rădăcinile puternicii sale trăsături şi personalităţi. Mai clar. Autorul cărţii îşi începe autobiografia cu o întrebare: „Cine sunt eu, Ioan N. Manolache?“ şi o încheie cu „Acesta sunt eu“. Oare unde am mai citit ceva asemănător? Cred că ştiu. Biblicul Moise, în timp ce păştea oile ajunge la „Muntele lui Dumnezeu“. Acolo vede „o pară de foc ţâşnind din mijlocul unui tufiş“ şi se aude chemat pe nume. El presimte că este confundat cu un aspect nou al divinităţii. Divinitatea îi spune lui Moise să se adreseze fiilor lui Izrael cu aceste cuvinte: „Eu sunt ceea ce sunt“, adică: „Eu sunt“ (Mircea Eliade, „Istoria religiilor“, vol. I, p. 181). De asemenea, îl pot asemăna cu Walt Witman, unul din cei mai de seamă lirici ai Americii. Witman, în primele sale poeme („Eu sunt eul“, „Cântec despre mine însumi“) exaltă eul în măsura în care această hipertrofiere îi oferă o relaţie nemijlocită cu universul, deschizând calea unui puternic sentiment de bucurie cosmică a vieţii, a efortului, a creaţiei (Dicţionarul Enciclopedic Român, vol. IV, p. 510).

Ce legături ai dumneata cu cei doi dascăli? Mă veţi întreba poate unii dintre voi. Am. În anul 1999 am vizitat Casa memorială „Walt Witman“, care se află pe strada cu acelaşi nume în Long Island, New York.

Pe domnul profesor Ioan N. Manolache îl cunosc din anul 1953. Ani, nu?!

Domnul profesor s-a născut pe data de 13 iulie 1914 (anul declanşării Primului Război Mondial, iar subsemnatul, pe 13 mai 1939 – anul declanşării celui de Al Doilea Război

Mondial), în satul de răzeşi, Vutcani. A trăit copilăria la Vutcani, adolescenţa la Huşi. În timpul studenţiei activează în Liga Apărării Naţional Creştine de sub conducerea ilustrului profesor de economie politică, A. C. Cuza.

Ca activist politic cuzist reuşeşte să facă din Vutcani o organizaţie fruntaşă pe judeţ. Această activitate politică i-a adus mai târziu mari şi continui neplăceri: chemări periodice la Securitate, permanentă supraveghere, stoparea oricărei avansări în profesie, îndepărtarea din serviciu timp de 12 luni etc. „Politiceşte am fost antisemit. Şi susţin şi astăzi că antisemitismul meu de atunci era justificat, ceea ce în prezent n-ar mai avea absolut nici o justificare. Dimpotrivă. Acum sunt chiar filosemit.“ („Gânduri…“, p. 134).

Şi-a satisfăcut stagiul militar la Bârlad. Nu avea nici o stimă pentru militari. Sfida şi le râdea în nas superiorilor. Pentru atitudine de frondă face şi carceră. I s-a respins înscrierea la gradele didactice II şi I. Abia după zece ani a primit aprobarea .

Am făcut „iscusită zăbavă“ şi am citit „cu încetinitorul“ cartea. Mărturisesc că, cititul „cu încetinitorul“ are cu siguranţă valenţele unei metode de a învăţa. Îndrăznesc să afirm că această metodă nu este cu nimic mai presus decât celebra „maieutica“ a marelui martir al naţiunii, filozoful Socrate. În maieutică se exercită un fel de inducţie, necompletă, cu mai mulţi interlocutori. Metoda „cu încetinitorul“ presupune un singur binom om-text. Omul prelucrează textul, poate reveni asupra lui, o dată, de două ori, până înţelege clar semnificaţia semnelor. Ori acest lucru este chiar un principiu în matematica constructivistă a lui Bishop, şi anume: „Nu te întreba dacă un enunţ este adevărat înainte de a înţelege semnificaţia lui“ (Solomon Marcus, „Şocul matematicii“, p. 334).

Invocând acest îndemn, „citeşte cu încetinitorul“, autorul îl ridică la rangul de metodă care te duce la adevăr. „Metoda socratică“ a fost numită dialectica, adică procedeul de a afla adevărul prin întrebare şi răspuns, adică o activitate de gândire comună a dascălului şi a discipolului. „Metoda Manolache“ este „Metoda Manolache“, adică procedeul de a afla adevărul prin citire cu atenţie, cu gândul la semnificat, adică o activitate de gândire comună dintre ego şi alter ego, între eu şi al doilea eu. Această metodă face trimitere la semantica învăţării, care este „călcâiul lui Ahile“ al învăţământului românesc.

O monografie… Nu. Nu-i nici o carte cu pretenţii literare cum sunt romanele, nuvelele, memoriile ori jurnalele (zilnice ori intime). Şi atunci, ce fel de carte este aceasta? (And then, what manner is this the book?).

La această întrebare retorică sunt tentat să răspund parafrazându-l pe filozof (fericitul Augustin), care, fiind întrebat ce este timpul a răspuns aşa: „Dacă nimeni nu încearcă să afle asta de la mine, ştiu; dacă însă ar vrea să explic noţiunea cuiva care mă întreabă, nu ştiu.“

Din capitolul despre „Fii satului“, cartea capătă un „caracter pedagogic, educativ“. Mă întreb, care cititor nu a lăcrimat la citirea unor biografii şi autobiografii precum ar fi: „Familia preotului Gheorghe Vasilache“, „Arhimandritul dr.

Familia preotului Gheorghe Vasilache din Vutcani [G.F.] R

ecen

zii

Lohanul nr. 14 96Vasile Vasilache“, „Ştefanache Constantin, Portase Listica şi Octavian Bondar“, „Popescu Maria“, „Ioan Gh. Nechita“, „Maria Spulber“, „Nechita I. Aurelia şi Nechita I. Silvia“. Eu, le-am citit de mai multe ori, şi, de fiecare dată am plâns. Pe toţi i-am cunoscut, începând cu preotul Gheorghe Vasilache, care preda religia la clasa I (1947), unde eram elev.

Care cititor vutcănean nu este mândru când rosteşte nume ca: profesorul Dumitru Bagdasar, profesorul doctor docent Gheorghe Alexa, profesor doctor universitar, membru corespondent al Academiei Române, Ghiţă Ivănescu, profesorul Gheorghe Neştian (moş Ghiţă), sau „celebrul profesor de literatură de la Liceul internat, profesorul Ioan Manolache“. În fruntea minunaţilor dascăli ai şcolii vutcănene stă învăţătorul Vasile Alexa (din Perieni – Tutova), primul director al Şcolii nr. 1.

Avându-l profesor la Iaşi, după cum spuneam, la una din ore ne-a vorbit despre cronicarul Miron Costin. Era prin ’55. tot să fie de atunci vreo 55 de ani. Parcă-l aud, acum şi întotdeauna. Domina clasa cu două arme: raţiunea şi sufletul. Nu învăţam de frică. Nu. Ci din plăcere. Era distant cu măsură şi apropiat tot aşa, cu măsură. Era echilibrul cosmic strecurat în făptura sa. Mai cred că l-a iubit pe Miron Costin pentru verticalitate, clarviziune, spirit de sacrificiu pentru Moldova, dragostea faţă de om. Aşa că m-am apucat să citesc un studiu introductiv privind viaţa şi opera lui Miron Costin. Cu ce scop? Răspund imediat:

„Prezumţie, supoziţie, părere întemeiată pe presupuneri, pe apartenenţe“ („Dicţionar de neologisme”, Florin Marcu, p. 251) şi anume că „dilema cronicarului Miron Costin în care se afla în momentul în care a început să scrie cronica sa despre originea moldovenilor (a românilor), mi se potrivea, în oarecare măsură, şi mie.“ („Gânduri despre Vutcani şi vutcăneni“, p. 10). Cert este faptul că, asemănare există. În primul rând, „Gânduri…“ este o cronică. O cronică a „patriei Vutcani“, sugerată chiar din titlul articolului, întruneşte caracteristicile unei cronici, şi anume: „scrise cu conţinut istoric a vechilor cronicari în care evenimentele sunt înregistrate în ordine cronologică“ (Dicţionarul Limbii Române Moderne, Editura Academiei, p. 454). Asemănarea dintre dificultăţile întâmpinate de către cei doi cronicari sunt la vedere. Le descriu pe scurt.

Miron Costin. S-a născut într-o epocă (1633) de dependenţă politică şi economică. În viaţa sa foarte agitată îşi formează o cultură umanistă legată de realităţile Moldovei. Participă din plin, ca bărbat de stat, ca militar şi ca diplomat în politica Moldovei. Duce o politică filopolonă. Forţat de împrejurări pleacă în exil în Polonia. În 1638 primeşte cetăţenia şi titlul de nobil polon. În 1652-53 Miron Costin se întoarce în Moldova. Salvarea ţării sale de sub jugul otoman o vede în apropierea de Polonia. Ocupă diferite funcţii în stat, ca: sluger, paharnic, pârcălab, mare vornic, mare logofăt. În 1683 turcii aliaţi cu moldovenii sunt înfrânţi de Sobieski la asaltul Vienei. Miron Costin este prins şi dus prizonier în Polonia. În 1685 noul domn al Moldovei, Constantin Cantemir, îl invită să se întoarcă în ţară. Se împotriveşte lui Constantin Cantemir privind încheierea unui tratat de alianţă cu Habsburgii (1690). Consecinţa: Miron Costin şi fraţii Velico sunt decapitaţi în anul 1691.

Ioan N. Manolache. 1914 este anul naşterii, dar şi anul izbucnirii Primului Război Mondial. În timpul studenţiei face politică cuzistă. Această activitate politică i-a produs mai târziu mari şi continui neplăceri: chemări periodice la Securitate, pus sub permanentă supraveghere, stoparea oricărei avansări în profesie, îndepărtarea din serviciu timp de 12 luni etc. Politiceşte a fost antisemit.

It is time for me to close. Mă gândesc, cum aş putea încheia această scriere, decât în spiritul celebrei fraze spusă de sofistul Protagoras: „Omul este măsura lucrurilor, a celor ce sunt, că sunt, a celor ce nu sunt, că nu sunt“, sau „Cum îmi apar mie lucrurile aşa sunt pentru mine, cum îţi apar ţie lucrurile, aşa sunt pentru tine.“

Dacă Miron Costin a fost continuatorul lui Grigore Ureche, Ioan N. Manolache, autorul cronicii „De neamul vutcănenilor“ este continuatorul istoricului Corneliu Istrate („Pagini din istoria unui sat de răzeşi, Vutcani, judeţul Vaslui), cercetător al Institutului de Istorie A. D. Xenopol din Iaşi. Înclin să cred, de asemenea, că proiectează scrieerea unui „letopiseţ al

patriei Vutcani“, încredinţând ge-neraţiilor urmă-toare onoarea de „a elabora a doua ediţie a prezentei cărţi“ („Gân-duri…“). Dacă Miron Costin a fost logofăt al Moldovei, atunci domnul profesor Ioan N. Mano-lache este logofăt al limbii române.

Marilor personalităţi ale patriei Vutcani, precum: învăţăto-rul Vasile Alexa, renumitul chirurg prof. Dumitru Bagdasar, arhi-mandritul dr. Va-sile Vasilache cu rangul monahal de „Mitrofor Ar-himandrit cu Cârjă şi Mantie“, vicar la Sfintei Arhiepiscopii Ortodoxe Ro-mâne din Ame-rica şi Canada, prof. dr. docent Gheorghe (Iorgu) Alexa, prof. univ. Ghiţă Ivănescu, membru cores-pondent al Aca-demiei Române, savant de talie europeană, li se alătură, iată, o personalitate a Iaşului, „celebrul profesor de literatură de la Liceul Internat, profesorul Ioan N. Manolache care nu doar a creat cursuri pentru elevi, dar a creat un univers, un cadru spiritual pentru aceşti oameni“. („Ziarul de Iaşi“, 26 iunie 2004).

Bibliografie Manolache I. N. – Gânduri despre Vutcani şi vutcăneni,

Editura Pim, 2007; Mircea Florian – Îndrumare în filozofie, Editura

Fundaţiei Socec; Liviu Onu – Miron Costin, Editura Ştiinţifică, Bucureşti,

1967.

Dumitru Bagdasar [G.F.]

Gheorghe Ivănescu [G.F.]

Rec

enzi

i

Octombrie 2010 97

Boala sufletului Elena Olariu – Răducăneni, judeţul Iaşi De-o vreme, lui Dumnezeu nu-i prea place detaşarea

copiilor Săi, aici, pe pământ şi, prin fapte – nu vorbe, încearcă să ne aducă cu picioarele pe pământ… Ne sunt bolnave sufletele iar spălarea rănilor numai cu suferinţă se spală… Ploile ce nu se mai termină, ruperile de nori ce lasă şi bogat şi sărac la acelaşi nivel de trai, ca pildă de învăţătură: nimeni nu este nemuritor, nimeni nu este mai bogat unul decât altul…, nimeni nu ia cu sine din ceea ce adună… Această boală a sufletului – setea de înavuţire, duce la pierderea credinţei, la înstrăinarea de aproapele, la ura de semeni – unuia părându-i-se că este mai bun decât celălalt.

Într-o vreme când Dumnezeu – fiind pe pământ, încerca să-i îndrepte pe oameni prin pilde şi exemplu personal, cei care au simţit cu inima şi-au dezbrăcat vechile haine încercând să ia înfăţişare nouă… Numai că trimiţând pe Fiul său, Iisus Hristos să ne fie pildă de învăţătură, L-am crezut ca fiind unul asemenea nouă şi că ni se cuvine totul, Nemunca fiind în primul rând. Ne-am umilit cerşind şi-am aşteptat să tot curgă lapte şi miere. De la alţii. Am luat pildele Mântuitorului ca fiind arma cu care să ne cerem drepturile „dă-mi!” Dar fără să oferim noi înşine din căldura sufletului, francheţea şi sensibilitatea iubirii, prin pilda bunei cuviinţe şi jertfa personală.

Pentru unii îmbrobodirea cu „alimente şi îmbrăcăminte” – la a doua mână, se consideră „facere de bine”; nu ştiu dacă nu cumva doar încurajăm nemunca celor ce, sprijinind gardurile şi ocupând băncile de la margine de drum, consideră că li se cuvine lor. Totul! Doar sunt săraci!.. Numai cu duhul nu: te blestemă, te înjură, te fură, te blagoslovesc într-o rromano adaptată şi de nu eşti atent te trezeşti fără sacoşă sau bruma de cumpărături făcută. Nu cred că Lui Dumnezeu îi place acest gen de „cârtiţe” ce ies la suprafaţă din prea multă apă, de ce nu, precum lăcustele care ziua în amiaza mare, fără nici o jenă, savurează frunza arţarului. Fiind multe, se ştiu în siguranţă. Atacă făţiş, te înlătură, cred că li se cuvine totul: „suntem săraci! Să ne dai! Nu aşa spune la Cartea Sfântă?!”

Aşa spun Sfintele Scripturi: să-i ajutăm pe cei aflaţi ta

ananghie – pe copii, pe orfani, pe văduve şi bătrâni. Nu spune să încurajăm nemunca. Şi cerşitul. Nu spune Scriptura că în timp ce unii stau cu burţile la soare, protejându-se, ceilalţi, spetiţi de muncă şi nesomn sunt obligaţi să-i întreţină…

Spune, într-adevăr, să nu ne umplem hambarele, pentru că nu se ştie când vom fi chemaţi; cu alte cuvinte, se cuvine să fim mai chibzuiţi dar nu laşi cu noi înşine şi, sub formă de mărinimie, de văzul lumii să oferim celor leneşi hrană pentru ziua de mâine…Cu mâini şi picioare, cu urechi şi ochi, cu gură şi nas, cu forţă fizică neconsumată, trebuie să muncim pentru câştigarea existenţei. Că altuia i-a plouat mai mult în grădină sau a plivit-o la vreme, nu înseamnă că tot acela trebuie să grijească şi de familia celui certat cu munca.

Boala sufletului vine de la nemuncă şi invidie. Dumnezeu, prin darul Duhului Sfânt, le dă oamenilor posibilitatea câştigării existenţei prin diferite forme: darul vorbirii, darul scrierii, a citirii în stele, darul muncii fizice – nu poţi pune orbul să prăşească, şi…darul înţelepciunii. Sau, darul înaintei vederi. Cum aceste daruri rămân nefolosite pentru că nu le exploatăm în interesul trecerii mai uşor prin viaţă, ne căinăm ta tot pasul: „n-am!”. „Dă-mi că n-am!”. „Sunt sărac. Dă-mi!”

Poate greşesc. Poate interpretez greşit pildele Mântuitorului. Poate jertfa făcută – după posibilităţi, în memoria rudelor noastre de suflet, sunt prilej de aducere aminte şi recunoştinţă – un fel de legătură Cer – Pământ, intraductibilă, cert este că jertfa trebuia dată celor care binecuvântă darul primit şi faptul că-ţi aminteşti de cei dragi sufletului. Desigur, trebuie „compensat” şi cerşetorul, cel care nu vede, nu poate merge, este al nimănui şi, graţie acestei „blânde cuminecături materiale sau alimentare”, îşi mai duce o vreme greutatea trupului şi a sufletului. Să dai însă celui ce-ţi forţează mâna, pentru că oricum îţi ia bucata dinainte, nu se cuvine a ţi se înduioşa sufletul. Şi nici a întinde mâna…

Se va spune că este discriminare. În ce sens?! De ce unii îşi formează o meserie din cerşit, când ceilalţi caută să se ridice – prin muncă, la un nivel mijlociu de trai. Cel puţin. De ce trebuie încurajată nemunca unora ca în spate apoi să-ţi râdă în nas. „Câtă naivitate!”…

Boala sufletului stă acolo unde judecata omului, pripită, caută să se afişeze invalid. Iar invalidul adevărat, din răsputeri luptă pentru condiţii optime de viaţă. Sunt lucruri pe care nici părintele Arsenie Boca nu le-a acceptat. Acceptând sărăcia personală, s-a îmbogăţit sufleteşte dar, nu a încurajat nemunca – această boală trupească care schimonoseşte sufletul…

Valentin Furtună – Huşi Tablou de toamnă Acum că frunzele se lasă rămân doar cuiburi goale unde au tremurat atâtea inimioare, flacără de lumânare. Plecând, tu ai uitat, în cel lăcaş şi alte patru cuiburi goale. Mesaj Poştaşul vine luni s-aducă şomajul, o coajă de pâine cât pentru un câine.

Te rog să înţelegi atâta pot să cumpăr: un loc în ceruri şi nimic pe pământ. Poştaşul vine luni. Prof. Neculai Olariu – Răducăneni, jud. Iaşi Frământare adâncă Din ţărmuri năluce coboară Şi urcă în ţărmuri năluce Lumini şi-ntuneric de seară, Năluce, năluce le duce. Din raze de purpur se-nalţă O rază în rază de soare; Coboară, coboară nălucă, Deasupra, pe sfânta-ncleştare.

Din licăr de lună tăcerea Se leagănă-n vânt şi urcare, Se leagănă-n gânduri ca gândul Şi-n licăr de lună dispare. Din jocul de fluturi şi raze O rază-i spre culme-n urcuş E viaţa în freamăt şi ropot Ca sania-n lung lunecuş. 2.06.1969 Bunicul În părui rar s-au aşternut troiene, Dar anii de pe umeri nu-s povară C-aceiaşi tinereţe-i între gene Şi bunătatea-i de odinioară. În pas domol, îmi spune-o snoavă Şi-mi dă poveţe-n graiul strămoşesc, Mă-ntoarce-n vremile de astă vară Şi pentru ele vorbele-i plesnesc.

Lite

ratu

ră

Poez

ie

Lohanul nr. 14 98În ochii lui scânteie mulţumirea Cărării presărate cu lumini, Iar eu citesc în sufletu-i mâhnirea În amintirea drumului cu spini. Cu toţi ca el pământul se mândreşte C-au apărat cu râvnă glia sfântă Ce astăzi pe-a lor frunte-ntineteşte Şi-n vârsta de cleştar cu zel s-avântă. 22.07.1968 Irina Andoroiu – Huşi Iubire I. Când ochii mei îşi pleacă pleoapa, Să te apleci să îi săruţi, Iar gura mea întredeschisă Şi ea aşteaptă s-o săruţi. II. Când mâna mea prin păr îşi trece Iar ochii mei lucesc ca stele, Tu să-mi răspunzi cu ochii tăi Care lucesc adânc, himeric. III. Când capul eu voi ridica, Tu îl vei apleca. Când gura mea ţi-o voi da, Tu să-mi răspunzi cu gura ta. IV. Când cu gura mea te caut, Tu s-o închizi cu gura ta. Când cu mâna mea pe-a ta o caut, Tu să m-atingi cu mâna ta. V. Ca două patimi fără saţ, Iubite, să ne-nlănţuim, Ca într-o patimă nebună, Cu dor, iubite, să iubim! Aş vrea Aş vrea să fiu o floare, La geamul tău să cresc În nopţile senine, Să-ţi spun cât te iubesc. Aş vrea să fiu o adiere Prin părul tău să bat, Să simţi mereu iubirea Unui suflet curat. Aş vrea să fiu o rază Din Soarele bălai, Să îţi alin dorul de casă, Pe care ştiu că-l ai. Aş vrea să fiu drapelul Pe care tu să juri, Că alte inimioare În veci n-o să mai furi. Aş vrea să fiu…, Dar nu pot fi! Şi totuşi vreau ca tu să ştii Că sunt cu tine zi de zi.

Nu sunt decât ceea ce sunt, Dar te iubesc nespus de mult! Elena Olariu – Răducăneni, judeţul Iaşi Focul Tăciunele de-aseară stins cu apa Celuilalt potop – plânsul, Încet, încet, îşi făcu loc spre Poarta închisă încă a inimii; Pe o firidă, în aşteptare, stătea timidă Scânteia priveghind cum altădată Cinci din cele zeci fecioare: — să nu te stingi lumină, să nu te stingi! Tu eşti opaiţul de mâine, frământat de

Gând şi ars pe zidul nelucios al vieţii… Focul – divină lumină al arderii de tot, Scapă de rugina tulburătoarelor puhoaie Drum spiralat făcând spre urcuşul de mâine… — cine nu se abate din drum, uşurându-şi Calea, lesne va ajunge obrazul să-şi spele În apa vieţii – al doilea Botez… Tăciunele, de-aseară stins de apa celuilalt Botez, încet, încet, se-aprinse vâlvătaie; Primejdia morţii trecu prin însăşi Moartea vieţii pământeşti şi din Cenuşă, mlădiţă nouă răsări: Ca un tribun de veghe printre semeni Să lumineze calea celui rătăcit. 23 iulie, 2010 Dimineaţă însângerată Noroiul de azi-noapte s-a strâns la uşă iarăşi: Furtuna, pe nepusă masă, venită Îşi coborî cu forţă aripile multe, negre,

Săgetând pământul… Învolburată apa, culege, cu ură parcă O biată tulpiniţă: cu frunza crudă încă, Poartă-n vârf, timid – nu-i veni sorocul, Un bobocel de trandafir: Vrea să bucure privirea-ne… Însângerată apa – jalea dinăuntru mai Tare arde, făr-de-ocolişuri – Cuprinde în calea-i şi pom şi case… Dimineaţă însângerată pentru biata floare; Căci visul de iubire pentru Maica Sfântă – Natura, i-l spulberase Pământul, lipsit de viaţă… Din floarea munţilor îmbrăcaţi cu brazi Un con, anemic, încearcă să-ncolţească – În umbra arşiţei de-amiază… Un nour, trist, alungă fluturii din floare: vara-i secetoasă; guliile, sparte de ciocănitoare, au început să-gălbenească; Floarea Soarelui până mai ieri măreaţă, sămânţa Seacă, ’nainte de vreme-şi coace – neostoita hrană pentru un pui de căprioară… Tremurând, ariciul, culcuş nu-şi mai află puhoit de apă, pământul i-a-nghiţit odrasla şi-n plânsu-i mut, jeleşte omenirea… „— Hai să-mbrăţişăm pământul cu iubire! După himere, veşnic nu mai alergaţi! Nu ucideţi apa cu substanţe grele – Peştii, hrana să ne-astâmpere şi delfinii Să ne bucure privirea-ne!… 23 iunie 2010 Înv. Corneliu Lazăr – Gura Bohotin, judeţul Iaşi O vară de neuitat Decoltată, despletită, Pe-o cărare şerpuită Ea se-ndreaptă la fântână Desculţă, c-o cofă-n mână. Soarele-i arde grumazul, Roşu ca macu-i obrazul, Ochi albaştri de cicoare, Poală prinsă-n cingătoare. Puf de păpădie-n plete, Gene lungi, priviri şirete, Umeri moi, rotunzi ca luna, Aşa gură, numai una. Buze coapte de caisă, Frunte albă de narcisă, Sprâncene-două arcade Desenate cumsecade. Mă zăreşte şi s-ascunde. După deget. Altfel unde? Po

ezie

Octombrie 2010 99Să fi fost aşa frumoasă Când torcea pe prisp-acasă? Ori eu eram un năuc Cocoţat la mine-n nuc...? Bunicul azvârle coasa: – Hai băiete! Eu pun masa, Tu dă fuga la fântână Acolo-n deal că-i apă bună! – Cum în deal? – În deal, vezi bine, (Face cu ochiul la mine). Ce şiret este bunicul... Tot învârte polonicul În strachina cu smântână Dar cu ochii la fântână. Scot ulciorul de sub claie (Picioarele mi se moaie) – Are apă! Este plin! – Varsă-l că doar n-o fi vin! Ştii bine că setea-mi trece Şi cu apă, dacă-i rece... Eu credeam c-ai şi plecat. Doamne, Doamne, ce păcat! Torn din ciutura umflată Apă-n cofă, pentru fată, Ea se uită în fântână, Eu mă tem, şi-o ţin de mână. (Două chipuri tremurânde În ale oglinzii unde) Nu ştiu ce vede-n fântână Că-mi şi lunecă din mână, Fuge să-şi ascundă sânii După cumpăna fântânii Cu nasturii de la bluză. Scap ulciorul. Ea s-amuză Râde când ridic un ciob; Las' să râdă dacă-s snob...! „Ce te faci acum, băiete, Că bătrânului i-e sete...!” – Iaca na! Să ducă dorul, El m-a pus să vărs ulciorul! Dar tot fata este bună. Mai târziu mă ia de mână (Socotind că ea-i de vină). Coborând cu cofa plină La bunicul însetat Altfel, ar fi fost păcat. S-au tors anii ca fuiorul Şi-amândoi le ducem dorul. Cum sălta cofa la gură Bucuros peste măsură Toastând ca un proroc: „– Cioburile-aduc noroc!” Ploaie de Sânt Ilie Nori de lână nespălată Pe sub alţii albi de vată Cu coarne ca de berbeci (Bănuiesc, fiind şi reci) Năvălesc dinspre pădure

Liniştea zilei s-o fure. Iaca se boncăluiesc În înaltul lor ceresc Scuipă foc din nări umflate (Miez de zi, ori pe-nserate?) Fâşâie salcâmu-n spini Colburi suie din grădini. O vrabie jucăuşă Se scutură de cenuşă. Firele de telefon Sună a diapazon. Tărănci pe cărări înguste Alergând, se-ncurcă-n fuste. Baciul, presimte stihia Şi-şi îndeasă pălăria. Chiar şi-un câine care muşcă Speriat, se vâră-n cuşcă Pâlpâie printre unghere Lumânări de Înviere „– Dă Doamne ploaie curată!” (Scârţâie un glas de fată), Bunicul stinge cuptorul Şi-apoi vâră-n prag toporul

Intră-n tindă, face cruce, S-aud pocnete-n uluce Boabe albe de mărgele Bat în geamuri şi-n zăbrele Cad pieziş prin vijelie Găurind frunza de vie. Şanţurile varsă spumă Pe prispă curge humă, Şarpele de foc din cer Muşcă dintr-un plop stingher Şi-l face pe loc schilod. Scârţâie o grindă-n pod. Abia acum se-nteţeşte Ploaia. Valea clocoteşte. Bunicul vorbeşte tare: – Mai aprinde-o lumânare! Şi se-ntoarce la icoană: – Dă Doamne ploaie cu mană, Doamne, rău să nu ne faci Că şi-aşa suntem săraci! Iarna ne culcăm covrig Dar nu ne plângem de frig. Primăvara la arat

Nu găseşti flăcău în sat, Avem palmele uscate Pentru niscaiva bucate..! Surioara mea cea mică Plânge-n poală la bunică Iar el de la geam grăieşte: – Grindina se potoleşte! A rămas o curcă-afară, – S-o ia naiba că e chioară Nu a nimerit poiata! Înc-un ropot şi-apoi gata Se golesc ulucele Domolind durducele. – Ce stai aşa speriat? Fii tare, doar eşti bărbat! (Îmi zice bunicul mie) N-a fost mare grozăvie! Dar i-o dau pe la obraz: De-acum, ştiu că eşti viteaz! Neculai I. Onel – Bârlad Satul natal Azi m-a prins un dor de ducă La sătuc şi la mămucă, Să văd codrul şi izvorul, Care să-mi aline dorul. Sat de oameni gospodari, Harnici şi vestiţi plugari, Îl admir în înserare Şi când luna încet răsare. Acolo sunt tradiţii, frumuseţi, Fete gingaşe şi băieţi. Acolo este casa şi pământul lor, Biserica, lăcaşul tuturor. Pădurea cea vestită, lăsată din străbuni, Îi apără de geruri ţi furtuni. De veacuri, pe cerul său licăresc stele Şi-a fost apărat de invazii şi rele. În mijloc de sat mă opresc tăcut Privesc a mea casă cu prispele de lut. Îmi voi aduce aminte de sat şi de părinţi Şi când voi fi printre stele şi sfinţi. Toamna E toamnă în pădure şi în vie Şi iarba s-a uscat pe deal şi în câmpie, Iar plopii înşiraţi din sat şi până-n zare Nu mai ţin umbră pe ogoare. În câmp porumbul e cules Şi vântul bate tot mai des. Stau abătut sub cerul plin de stele Tot cufundat în gândurile mele. Azi peste tot pământul e golaş, Nu mai pasc vite pe imaş. Livada e uscată şi pustie Şi vântul câte-o frunză mai adie. Copacii sunt umezi şi goi peste drum Nu mai au frunze, nici flori şi parfum. Po

ezie

Lohanul nr. 14 100Curând vor începe ploi sâcâietoare Care încet vor deveni albă ninsoare. Acum totul a îngălbenit Şi toamna, încet, încet a poposit. A început să sufle vântu-n noapte, Iar vara a rămas tot mai departe. Rugă 2 Întoarce, Doamne, timpul înapoi Să văd cum eram tânăr şi vioi. În bunătatea ta pe mama mi-o arată Frumoasă cum era ea altădată. Aş vrea să îmi aduc aminte de ploile de vară Ce răcoreau pământu-n prag de seară, De tata să-mi aduc aminte când venea acasă De la prăşit şi de la coasă. Vreau să-mi aduc aminte de nopţile senine, Când mă iubeam în taină cu fetele vecine, Şi cum îmi răsuna în noapte pasul meu pe drum Când mă-ntorceam pe vechiul drum de la cătun. Acuma, Doamne, tot ce-a fost frumos s-a dus Şi mă apropii de apus. De aceea rugă eu ridic spre stele, Să fiu iertat de lucrurile rele. Spre Tine eu privesc acum tăcut Şi-n linişte mă bucur de trecut. În taină într-o zi de mai Eu voi pleca la mama mea în rai. Lunga noapte Stau noaptea în căsuţa mea iubită Şi-aud cum lemnele trosnesc arzând sub plită. Ascult cum viforul vuieşte printre pomi Şi tu, iubito, în lunga noapte dormi. Privesc la lumânarea ce pâlpâie uşor Şi-ncetul mă cuprinde asprimea clipelor de dor În noaptea lungă şi geroasă Stau singur şi uitat într-un ungher de casă. În noaptea lungă mă gândesc la cei plecaţi: Părinţi, prieteni, rude şi la fraţi. În şoaptă parcă le răsuna cântul Împrăştiat apoi în zare, când porneşte vântul. Acum sunt trist şi-adorm cu tine-n gând Şi te zăresc mergând pe o alee suspinând. Se-aude iar în noapte cântul tău de dor Ce se opreşte înspre ziuă în pridvor

În lunga noapte, curând eu voi pleca, Dar şi acolo eu te voi visa. Bătrân şi singuratic în lumea mea pustie Voi fi călăuzit de-o stea pe veşnicie.

Fântâna La mine-n sat, în locul Fundătură, Se află un pârâu învolburat, Iar mai la răsărit, pe o ridicătură, Se află un stejar bătrân şi aplecat. Sub el se află o fântână Unde au poposit săteni şi mulţi străini. Văd frunzele ce cad din ramura bătrână Şi cum el geme după atâţia ani.

A fost bătută de viscole şi ger. Pe lângă ea cernut-au fulgii de zăpadă. A fost stropită de ploile din cer, Iar la ulucul ei s-au adăpat şi animalele de pradă. Pe lângă ea trecut-au mulţi ce astăzi nu mai sunt. Deasupra lor stau lespezi pe morminte, Au părăsit de mult acest pământ Şi le-nchinăm cuvinte sfinte. Privesc la ea şi de bunici mi-aduc aminte, Cum se opreau sub falnicul stejar, Se răcoreau şi îngânau cuvinte Despre un vestit tâlhar. Şi tot mă uit cu dragoste peste câmpia toată, Peste fântâna şi stejarul gol, Pădurea nu va fi uitată, Din toate eu voi face icoană şi simbol.

Mesaj de dincolo Eu te aştept în zilele de sărbători Să simt mireasmă proaspătă de flori. Pe lespezile reci tămâie să-mi aprinzi Cu mâini firave pământul să-l întinzi. Când pe mormânt tu lumânări îmi vei aprinde Lumina-n sicriu îmi va pătrunde. Cu tine-n vis voi adormi pe veci Chiar dacă nopţile sunt sumbre şi mai reci. De dincolo mesaj eu vă trimit Ca să ajungă dimineaţă-n răsărit. Şi vă aştept mereu de sărbători Voi să-mi aduceţi câte un buchet de flori. O, mamă, tu să nu fii tristă Acolo unde stai pe prispă. Mesaj eu îţi trimit de dincolo, din rai, Ca tu să ştii că mi-e dor de părul tău bălai. O, e atât de bine-n liniştea-nserării, Când eu visez apusurile verii. Dar mă-ntristez când umblu pe cărări străine Iar tu măicuţă nu eşti lângă mine. Eu nu voi şti de-i noapte ori e zi Şi glasul tău eu nu-l voi auzi, Fără iubire, fără şoapte Voi adormi în lunga noapte. La pescuit De seara pregătirile se fac Căci dimineaţă vom porni spre lac Şi începând din zori şi până-n seară Vom încerca să pescuim biban şi roşioară. În tainica şi în mirifica splendoare, Vrăjit de frumuseţe şi răcoare, Eu voi vâsli pe apa lină şi domoală În locuri unde peştii dau năvală. E paradis de alge, ierburi şi de fluturi, Iar broaştele orăcăiesc urcate sus pe nuferi. La răsărit au apărut luminile de soare, Iar umbra nopţii este tot mai trecătoare. Privesc la pluta ce tresaltă printre valuri Şi cum se sparge spuma lângă maluri. Eu mă gândesc cu nostalgie La ştiucă şi biban, daca-o să vie. În miez de zi şi mai spre seară Visez la crapul ce o să apară. Privesc cu ochii obosiţi de aşteptare Amiaza orelor dogoritoare. Când umbra nopţii încet se lasă, Mă pregătesc să plec acasă. Cu nostalgie părăsesc acele locuri sfinte Vâslind cu barca înainte. Po

ezie

Octombrie 2010 101Toamna Ogoru-i golaş Fără lanuri de grâu, Întregul imaş E pustiu. Prin munţi Şi hăuri nepătrunse, Prin codrii înalţi Sunt ceţuri necuprinse. Păsări, ca un ritual, Zboară tăcute Trecând peste deal Spre locuri de ele ştiute. Copaci, fără veşmânt, Par trişti-n grădină. Totul în jur e ruginit De ploi şi furtună. Aceasta e toamna târzie Cu vânturi, cu ploi şi noroi, Iar frunza e galbenă-n vie, Copacii sunt umezi şi goi. Alina Calancea – Huşi E toamnă iar Mă poartă paşii pe cărări pierdute Şi frunzele foşnesc neîncetat, E toamnă-n jur şi pretutindeni E toamnă iar! Plutesc în aer doar miresme De fructe, ce-atât le-am aşteptat, Mănânc un măr frumos şi roşu E toamnă iar ! Culeg de prin grădini legume Toţi oamenii cei harnici azi Şi pun şi la păstrat pe iarnă E toamnă iar! Şi glasuri mici şi subţirele S-au în jurul meu ţipând Sunt doar copii ce se mai joacă Că-i toamnă iar ! Şi aş vrea şi eu să mai întârzii, Să stau pe loc în ritmul vieţii, Să mai respir miresme-apuse De toamnă iar ! Ioan Marcu – Huşi Toamna Moto: Aşa cum am presupus Dintr-o viziune certă, Că-n tot anul înadins Toamna asta face „bis“

Mai exact, ea se repetă. ……………………… Iată a sosit ea toamna Doamna cea măiastră, În vie e coaptă poama Şi alţi factori dau alarma Lumea să se pregătească. Prin grădini şi pe ogoare Forfota e la-nălţime, Oamenii cu mic, cu mare Strâng tot ce sunt necesare Pentru iarna care vine. Vacanţa-i pe terminate (Gata joaca, hârjoneala) Toţi elevii îşi „dar coate“ Că acuşi începe şcoala.

Ai pădurii locatari Mistreţi, iepuri, căprioare, Jderi şi lupii temerari Şi-alte neamuri, mici sau mari Prin frunzar îşi fac cotloane. Iar copacii din pădure (De-or mai trece zilele) Suportând momente „dure“, Alternanţă ploi şi brume Îşi leapădă frunzele. Şi ciobanii cu-a lor turme Simţind timpul „deplasat“ Închid ţarcuri de la stâne Reluând aceleaşi urme Ei coboară către sat. Tinerii, flăcăi şi fete Pe la câte-o sindrofie Sau prin întâlniri discrete Îşi fac planuri îndrăzneţe Intuind căsătorie.

Şi-n zilele următoare Copleşiţi de voie bună Fac nuntă cu masă mare Invitaţii bat din palme Iar tinerii se cunună. Toamna e ca o solie Sau aşa ca o iscoadă, Dacă totul se cam ştie Despre iarna ce-o să vie Cu viscole şi zăpadă. septembrie 2010 Carmen Angheluş – Huşi Avva şi gândul ţi-e de aur moale şi păru-i de mătase te uiţi spre zarea aspră pe unde cutrieră lungi rase ...priveşti cu ochii de plecare nimic nu vrei să zici pustia iar te chiamă supusă blândă stea sub care-ai adormit cândva La o blondă oarecare te vreau atât de blondă şi supusă în inimă să-ţi faci hogeac cu-al meu suflet dalb să te petrec peste ăl prag şi tot ce sunt să-ţi fie drag... te vreau atât de diferită de tot ce eşti şi poţi să fii că mintea-mi rătăceşte iar rănită în astă lume fără sens te vreau să ieşi din tot ce-i strâmt vulgar, primar să fii mlădiţa aceea diferită ce nu înfloreşte niciodată nicăieri parfumu-i elixir de negăsit iar ea e specie perită Despre intenţie azi te iubesc ca în prima zi şi toate par de iarbă şi de vis azi gândul meu se pierde în paradis şi tot ce vreau încet s-a dus ascultă-mă să-ţi spun povestea mea povestea ta... povestea... trăirea-i de iubire şi de jad ascult-o şi pune-o-n sân la tine nu mă lăsa să ajung în iad...

Poez

ie

Lohanul nr. 14 102

Dumitru Râpanu – Huşi Epigrame

Unui individ care-mi confundă câinele cu oaia Mă cuprinde o văpaie Şi-l iau iute la refec: El pare, deşi nu-i oaie; Tu nu pari, dar eşti berbec. Nepoatei Zise, hâtru, o mătuşă: Timpul trece şi, apoi, Nu-i mai trebuie păpuşă… Mai degrabă păpuşoi. Dascăl Nu sunt dascăl sau poet Şi regret nespus că, şcoala, M-a respins în mod discret Fiindcă am băut cerneala. Profesie Acum, însă, sigur ştiu Că, dac-ar fi fost să fie, Cred că-aşi fi putut să fiu Dascăl de dirigenţie. Statui Dascălii au fost pe soclu Eternizaţi de scriitori Şi acum, pe post de cioclu, Guvernu-i face muritori.

Corneliu Văleanu – Iaşi Rondel politic Mai marii în politică se spurcă În fel şi chip, şocante declaraţii, Spun că-i spre binele acestei naţii, Dar sărăcia-n case se tot urcă. Din tot ce zic, sunt numai aberaţii, Şi neamul nostru-n spusa lor se-ncurcă, Mai marii în politică se spurcă În fel şi chip, şocante declaraţii. Cu cei de „jos” comunică în „turcă”, Prin legi, decrete,fără explicaţii, Ştiu pentru ei a-şi face situaţii Şi-a da poporului mereu de furcă. Mai marii în politică se spurcă. Rondelul bătrânilor Bătrânii-s trişti la bătrâneţe, Motive au atât de multe, Nu mai stă nimeni să-i asculte Nici când au lacrimi reci pe feţe. Merg des la doctori să-i consulte, De griji ar vrea să se dezveţe, Bătrânii-s la bătrâneţe, Motive au atât de multe. Nu-s înţeleşi când dau poveţe Sunt socotiţi din lumi oculte, Au parte de jigniri, insulte, Nu li se dau măcar bineţe... Bătrânii-s trişti la bătrâneţe.

Rondelul parlamentarului Îmbrăcat la patru ace, Poart-n mână-un diplomat, Ştim că este validat, Însă mintea nu-i prea coace. În regimul democrat Să pozeze mult îi place, Îmbrăcat la patru ace, Poartă-n mână-un diplomat În fotoliu chiar de zace, Vile are şi palat, Frauda s-a constat, Însă e lăsat în pace... Îmbrăcat la patru ace. Rondelul parvenitului Cu afaceri, moşteniri Este-un mare şarlatan, Face parte dintr-un clan De-i mereu prezent la ştiri. Trece-n lume barosan, Cu atavice porniri, Cu afaceri, moşteniri Este-un mare şarlatan. Ale sale nărăviri Au blazon de mitocan, În partid e-aerian, Însă vrea mereu măriri... Cu afaceri, moşteniri.

Răul din om în triumf… Ion N. Oprea – Iaşi

xistă atâta rău în lumea aceasta cât nu ne dăm seama. Rău făcut de om pentru om! Iată, nu întâmplător, am parcurs rândurile unei astfel de

cărţi: „O istorie a răului. De la tragedii provocate la crime odioase” de Michel Faucheux, traducere de Margareta Vavi Petrescu, Editura Lider. 288 p., în care cuvântul Răul este scris cu literă mare.

Cu majusculă pentru că Răul e risc, etică, morală, politică, economie, ştiinţă, religie – oriunde activează creatorul şi susţinătorul lui – OMUL.

Răul ca semnificaţie şi conduită umană creează şi multe confuzii pentru că ceea ce e rău pentru cineva la un moment dat, poate fi bine sau foarte bine pentru semenul nostru care profită de răul făcut ori transmis nouă. Dar cum şi binele de azi poate deveni răul de mâine, pentru unul sau pentru altul, dă loc meditaţiilor, mai ales în condiţiile actuale când globalizarea a devenit crezul multora,

iar neştiutorii, noi, majoritatea, culegem consecinţele răului sau binele care ni se pro-mite şi nu mai vine.

De răul concret te mai poţi feri, ca să nu ieşim dintr-un anumit optimism ade-sea de paradă şi con-venţional, dar ce te faci cu răul care acţi-onează asupra noastră în abstract, spiritual, metafizic?

Vedeţi şi nu asta contează când ne referim la Răul şi car-tea cu Răul lui Michel Faucheux. Cartea lui mi se pare pasional scrisă pentru noi, masele, pentru că lipsită de vulgarităţi, ea îmbină reflecţii

E

Poez

ie

Punc

te d

e ve

dere

Octombrie 2010 103religioase, filosofice, morale cu ceea ce noi spunem că, se cheamă realităţile vieţii. Cu povestirea manifestărilor Răului în istorie. De-a lungul timpurilor, cum spun eu adesea. Autorul, povestind episoadele ne face activi, ne determină să gândim, să ne mişcăm minţile şi sentimentele, ne face să concluzionăm noi înşine.

Răul, au mai spus-o şi alţii, îşi are originea în „păcatul originar”, pleacă de la izgonirea din Paradis a celor care au fost şi au rămas strămoşii umanităţii. Accesând la „pomul cunoaş-terii”. Adam şi Eva au intrat în succesiunea evenimentelor Zilei, le-au cunoscut, interpretat şi au creat ocazia rememorării lor. Dar cum rememorarea are limbaj divers, omul a asistat nu la mistificări, ficţiuni, ci şi la realităţi trăite.

De aceea, se vede, însuşi autorul se întreabă, fără a ne da prea multe explicaţii, „cum poţi să înţelegi crimele planificate birocratic, detaşat, ale genocidelor puse în operă de indivizi civilizaţi, degustători de artă? Întrebare subtilă dar de esenţă, pentru că vedeţi dumneavoastră, cititorule, Răul înnăscut vine nu numai de la Diavol şi slujbaşii lui, ci şi de la cei care lucrează în numele ştiinţei, al progresului, de la cei care în numele Domnului nostru, a Omului deci, te face să suferi. Că el, Răul vine asupra noastră tocmai când nu te aştepţi, nejustificat, enigmatic, fiind manifestarea nebuniei individului ori a colectivităţii. Este însăşi sinteza şi manifestarea a ceea ce se cheamă bestia umană, starea reliefată de acţiuni, precum au fost masacrele din noaptea Sfântului Bartolomeu, faptele mai mult decât condamnabile ale unora ca Hitler, Stalin, Mao, prezente din plin şi în zilele noastre. Nu au argumente „umaniste” de pildă ceea ce se întâmplă cu globalizarea, standardizarea mediatică în domeniul alimentaţiei, în medicina naturistă, în ceea ce se întâmplă la Roşia Montantă, în minerit în general, în industrie şi agricultura noastră, în special.

Rău, tot în mai rău. Consemnam recent într-o lucrare faptele ostaşilor americani care invadând Irakul, la 11 aprilie 2003, au jefuit şi distrus la Bagdad cu prioritate Muzeul Naţional unde se păstrau vestigiile civilizaţiei sumeriene, vechi de peste 4000 de ani. De ce? Pun această întrebare pentru că oricând învingătorii, pe cât posibil, au şters urmele civilizaţiei populaţiei autohtone, impunându-se prin barbarie. Să nu uităm că situaţia din Irakul anului 2003 are similitudine cu ceea ce s-a întâmplat în Dacia, când romanii au îndepărtat până şi urmele scrierii dacice. În România, când ruşii spulberându-ne vestigiile, ne-au reţinut nu numai tezaurul în 1917 – 1918, ci şi vestitul templu antic din Insula Şerpilor ale cărui vestigii au fost transportate tot la Moscova, unde au dispărut cu desăvârşire (a se vedea documentarul „Tradiţie spirituală dacică şi istoria furată a poporului român”, autor profesorul Dragoş Tudoran, în revista cultural-ştiinţifică „Lohanul” nr. 4 – noiembrie 2009, Huşi, judeţul Vaslui, pg. 2-4).

În fosta U.R.S.S., un fost general, inventatorul armei Kalaşnicov, care a produs şi atâta rău oamenilor, astăzi, la 90 de ani, nu numai că nu-l mustră conştiinţa că a risipit moartea, dar încă mai merge la uzină şi consideră munca sa ca cel mai bun medicament.

Astăzi, în zilele virusului gripei porcine şi a vaccinului invocat, circulă un pliant care ne atenţionează: „Virusul gripei respective este opera omului, a fost creat în laborator şi nu-i atât de periculos pe cât este vaccinul pe care oamenii interesaţi ni-l recomandă să-l folosim, deşi el se dovedeşte a fi mult mai periculos decât virusul.”

Rău peste rău… Există la Huşi o revistă cultural-ştiinţifică – se cheamă

„Lohanul” şi, am înţeles, lecturând-o, că printre alte teme, o are şi pe aceea a luptei împotriva răului provocat de civilizaţia timpurilor. Câteva titluri sunt edificatoare: „Sindromul retragerii sociale acute, unul dintre efectele unei societăţi bolnave”, autor Angela Anghel, din care se trage concluzia că în pofida progreselor materiale a societăţii occidentale contemporane este subminată securitatea personală, fericirea,

acţiunea şi capacitatea de a iubi a individului. „Modalităţi de influenţare de la distanţă a psihicului fiinţei umane”, semnat de Alex Ionescu Bucureşti, din care extragem – electroligarhia este ideea unor ignoranţi despre o posibilă civilizaţie controlată; „Drumul către Iad este pavat cu Aspartam” de prof. George Bianu, Bucureşti, care lasă să se înţeleagă că producătorii aspartamului, deşi au ştiut de la început care sunt pericolele acestei substanţe alimentare au favorizat nu numai producerea şi comercializarea lui, deşi pentru a-l manipula au lucrat în laboratoare şi în industrie cu mănuşi şi măşti de protecţie chimică, şorţ special şi purificatorul de aer; „Vaccinul pentru gripa porcină – periculos şi ineficient”, scrie dr. Alex Ionescu, meditând pentru împiedecarea vaccinării în masă a populaţiei în România, îndemnându-ne „să luăm exemplu de la CNIV, Centrul Naţional de Informare asupra Vaccinurilor, care a cerut administraţiei Obama şi tuturor guvernanţilor să aducă dovezi că vaccinul în cauză este o necesitate lipsită de riscuri pentru sănătatea omului. „Minciuni despre gripa porcină” se pronunţă direct şi argumentat Mike Adams.

„O jurnalistă (Jane Burgermeister) pune sub acuzare Organizaţia Mondială a Sănătăţii şi Organizaţia Naţiunilor Unite pentru bioterorism şi tentativă de genocid” îşi intitulează Emilia Kareva, Bucureşti, documentarul din care rezultă că există un program coordonat dar camuflat pentru producerea de arme biologice, vaccinul infestat cu virusul gripei aviare, combinat cu virusul gripei umane, fiind doar un exemplu din mulţimea Relelor Lumii (vezi „Lohanul” nr. 10/2009).

Cele de mai sus citate te face să te întorci iarăşi la cartea „O istorie a Răului…” scrisă de Michel Faucheux şi se înţelege pe deplin că oamenii n-au învăţat niciodată din Istoria Răului, dovadă că nu îl evită. Sălbăticia din om proliferează orbeşte, înnebuneşte…. Să ne aducem aminte de privatizările româneşti. De preţul pretins de Petre Roman cumpărătorilor – un leu întreprinderea. Cu utilaje, cu terenuri dar fără nici o garanţie că investitorii nu vor comercializa cu profit bunurile licitate. Aşa ne-am distrus industria, agricultura şi după ele cultura, tradiţionalismul…

Păstrez în mine strigătul de durere a unui român care scandalizat de distrugerile actuale de la calea ferată, în speţă Gara de la Fălticeni – Moldova, ajunsă în situaţia de a deveni o simplă amintire. În ziarul „Crai Nou” de la Suceava din 3 septembrie 2009, era descris cu lux de amănunte, dar şi cu durere, istoricul gării. „Oare cât plânset şi câtă jale au strâns dalele peronului, când oamenii se despărţeau de cei dragi, fluturându-şi batistele cu dorinţa de a se revedea cât mai grabnic?!”

Citind cele scrise atunci, un alt cetăţean, Ion Ilie Ungureanu, veteran de război din Rădăşeni avea să scrie în acelaşi ziar din 11 decembrie, subliniind încă o dată, cât de mare este Răul, pierderea nodului de cale ferată de la Fălticeni: „Acum totul s-a distrus şi încă se mai distruge. Cu siguranţă strângătorii de fier vechi se vor pune pe treabă şi va dispare şi calea ferată Dolhasca – Fălticeni. Măcar de s-ar îndura domnul Flutur (prefectul judeţului n.n.) să ne aducă şi nouă o mocăniţă care să circule pe acest traseu, ca un simbol al civilizaţiei din trecut. Ruşine conducătorilor de azi şi de ieri. Ne-au adus la sapă de lemn, ne-au terminat. Copiii noştri au emigrat în ţări străine, industria şi agricultura au fost distruse. Ce mai, praf şi pulbere s-a ales de tot ce am construit noi timp de 50 de ani.”

Dar, praf şi pulbere este astăzi zona industrială a Iaşilor, a Vasluiului, a Bârladului, a Huşilor, Ţara întreagă.

Aceasta este istoria Răului din România. Dar cui s-o spunem? Măcar citiţi cartea şi reflectaţi. Răul din om devine inconştienţă, escaladează patriotismul şi ne lasă total dezbrăcaţi. Optimismul din noi – praf şi pulbere şi el! Nu-i defetism. E o realitate udată şi de lacrimile românilor.

Pu

ncte

de

vede

re

Lohanul nr. 14 104 Scurtă istorie a războiului rece

(1946 – 1962) Gică Scarlat – Negreşti, judeţul Vaslui

urând Europa nu va mai fi alcătuită decât din două tabere duşmane: împărţirea nu se mai face după popoare şi teritorii, ci după culori şi opinii.1

„Războiul rece”. Originea acestui fenomen s-a datorat instaurării dictaturilor totalitare într-o serie de state din Europa, Asia, America. Aceasta a fost considerată de puterile occidentale ca o extindere a sferei de influenţă sovietică. De aici numeroasele contradicţii dintre anglo-americani şi sovietici în tratarea acestei probleme.2

La 5 martie 1946,3 orăşelul Fulton îi va rezerva o primire entuziastă. Acest orăşel, care îşi trage numele de la cel mai ilustru fiu al său, inventatorul navei cu aburi, nu are mai mult de 10000 de locuitori. Aveau să fie de patru ori mai mulţi în acea zi, veniţi în campusul universitar din toate colţurile ţării ca să asculte discursul retransmis din amfiteatru prin nenumărate difuzoare.

De la primele cuvinte se va şti că Churchill nu se va mulţumi cu banalităţi … se iveşte acum o ocazie clară şi minunată pentru cele două ţări ale noastre, va exclama el. A o respinge sau a nu profita de ea ne-ar face să ne expunem, timp îndelungat, reproşurilor posterităţii. Epoca de piatră ar putea să revină pe aripile strălucitoare ale ştiinţei. Luaţi seama, v-o spun: timpul s-ar putea să fie scurt.

De la Stettin la Triest, a continuat el, o „cortină de fier” a căzut asupra continentului. A prezentat în continuare regimurile pe care U.R.S.S. le impusese cu forţa în spatele acestei cortine şi tentativele ei de a-şi extinde legea dincolo de aceasta. Din ceea ce-am văzut la prietenii noştri, ruşii, în timpul războiului - a mai spus el - sunt convins că nu există nimic care să fie atât de admirat de către ei ca forţa şi că nimic nu respectă mai puţin decât slăbiciunea militară; concluzia: ar trebui ca popoarele de limbă engleză să se unească de urgenţă pentru a înlătura orice ambiţie sau aventură.

Guvernul britanic va grăbi să precizeze că nu dăduse nici un mandat fostului prim ministru să se exprime în modul acesta. Departamentul de stat american va face la fel. Dar preşedintele Truman se deranjase personal pentru a-l asculta pe Churchill. Cu trei săptămâni în urmă îl primise pentru o lungă convorbire la Casa Albă. Întreaga presă americană avea să afirme că reflectaseră împreună asupra conţinutului discursului.

Stalin nu se va lăsa stânjenit de subtilităţi de protocol. Un interviu acordat ziarului „Proreda” îi oferă ocazia, opt zile mai târziu, să răspundă pe acelaşi ton celui care înainte de a fi fost aliatul său contra lui Hitler, militase, în 1918 – 1919, pentru intervenţia în Rusia şi pentru înţelegerea cu Germania împotriva comunismului care se năştea.

Nu ştiu - a spus el după ce l-a acuzat, într-o ciudată ordine descrescătoare, de calomnie, lipsă de curtoazie şi de tact – dacă el şi prietenii vor mai reuşi să organizeze după cel de-al doilea război mondial o nouă campania armată contra Europei răsăritene; dar dacă vor face aşa ceva – ceea ce este puţin

1 Andrè Fontaine, Istoria războiului rece, Bucureşti, Editura Militară, 1992, Vol. II, p. 118. 2 Camil Mureşan, Vasile Cristian, Vasile Vesa, Eugen Vărgolici, Istoria Universală Modernă şi Contemporană, Manual pentru clasa a X-a, Bucureşti, Editura Didactică şi Pedagogică, 1994, p. 132. 3 Alexandru Vianu, Istoria SUA, Bucureşti, Editura Ştiinţifică, 1973, p. 400.

probabil, întrucât milioane de oameni veghează asupra păcii – se poate afirma cu încredere că vor fi zdrobiţi exact cum s-a întâmplat în urmă cu 26 de ani.

Până la moartea lui Stalin, şapte ani mai târziu, tonul polemicii nu va înceta să crească „Cortina de fier”, să se îngraşe, incidentele şi dramele să se înmulţească. Lumea va trece în mai multe rânduri la un pas de război. Încă din primăvara lui 1946, criza Iranului va furniza un prim exemplu al acestor înfruntări „ pe marginea prăpastiei” – în engleză brinkmanships, care vor puncta de atunci încolo marile capitole ale războiului rece şi pe care Truman, atâta timp cât va dispune de monopolul atomic, îl va conduce cu un extraordinar sânge rece.4 În anii care au urmat, S.U.A. au desfăşurat un program de organizare a apărării poziţiilor lor.5

Primele măsuri practice având în vedere aplicarea „reţinerii” au avut un caracter militar şi s-au efectuat sub conducerea lui Marshall, militar de profesie, numit în postul de secretar de stat. Odată cu revenirea lui în Departamentul de Stat, această instituţie a căpătat aspectul unui stat major militar. Autorul unei biografii a lui Marshall, când auzea spunându-se „domnule secretar”, căuta de obicei cu privirea un secretar de stat invizibil, până într-atât era obişnuit să i se spună „domnule general”. Odată, din obişnuinţă, el a numit Europa „teatrul de război european”. La 27 februarie 1947, liderii Congresului au fost invitaţi la Casa Albă unde Truman şi Marshall le-au vorbit despre catastrofa care ameninţă Grecia şi Turcia. Marshall i-a avertizat că dacă S.U.A. nu vor veni în ajutorul acestor ţări, dominaţia sovietică s-ar putea extinde asupra Europei, Orientului Mijlociu şi Asia. Liderii Congresului şi-au luat angajamentul să sprijine politica guvernului. La 12 martie 1947, Truman a declarat că S.U.A. vor ocupa locul Marii Britanii în partea de răsărit a Mării Mediterane şi vor aloca drept ajutor Greciei şi Turciei 400 de milioane de dolari pentru a împiedica extinderea comunismului în Orientul Apropiat. Primul obiectiv al acestei măsuri, denumită „doctrina Truman”, era crearea de baze americane în partea răsăriteană a bazinului Mării Mediterane pentru a instaura dominaţia americană în această zonă. La două luni după declaraţia lui Truman, Congresul a alocat aproape 500 de milioane de dolari pentru îndeplinirea programului său. Până în aprilie 1948, S.U.A. au cheltuit în Grecia şi în Turcia 337 de milioane de dolari, din care pentru scopuri militare s-au folosit în Grecia 59%, iar în Turcia 100% din fondurile alocate. Ansamblul misiunii militare americane in Grecia a atins cifra de 527 de oameni, iar cel in Turcia de 410 oameni. În legătură cu rezultatele obţinute în Grecia, o publicaţie guvernamentală americană spunea următoarele: Acordarea de ajutor militar Greciei a dus la întărirea considerabilă a forţelor ei armate şi în toamna anului 1949 s-a declarat că formaţiunile de partizani au fost nimicite.

Planul Marshall La 5 iunie 1947, Marshall a luat cuvântul la Asociaţia

foştilor studenţi ai Universităţii Harvard. El a vorbit în fraze generale despre pagubele pricinuite Europei de război, dar a subliniat că distrugerile vizibile sunt poate mai puţin serioase decât dezorganizarea întregii structuri a vieţii economice europene care a constituit nu numai a operaţiilor militare dar şi a dominaţiei distrugătoare şi arbitrare a naziştilor, a naţionalizărilor de după război şi a pierderilor de capital. Marshall considera că, în urma acestui fapt, în Europa ar putea să izbucnească tulburări, iar consecinţele care ar putea decurge de aici pentru economia S.U.A. trebuie să fie evidente pentru toată lumea. El a propus să se acorde ajutor ţărilor europene cu scopul de a reface economia în întreaga lume, în aşa fel încât să apară condiţiile politice şi sociale necesare existenţei instituţiilor libere. După cel de-al doilea război mondial refacerea s-a desfăşurat mai rapid în Europa decât după primul război mondial „cu toate că distrugerile pricinuite de operaţiile militare şi dezorganizarea determinată de ocupaţia inamică

4 Andrè Fontaine, op. cit., p. 27-28. 5 Camil Mureşan ş.a., op. cit, p. 132.

C

Punc

te d

e ve

dere

Octombrie 2010 105îndelungată erau mult mai mari”.1 El a constituit un mare succes.2

După încheierea celui de-al doilea război mondial, marile puteri şi U.R.S.S. au avut în discuţie problema germană, viitorul acesteia după război. Anglia, Franţa şi S.U.A. au ajuns la un acord comun; după multe încercări diplomatice s-a convenit împărţirea Germaniei în două, partea de Vest aparţinând celor trei mari puteri, iar Estul aparţinând U.R.S.S.-ului. Totuşi sovieticii ar fi fost de acord ca Germania să rămână întreagă, dar să-i plătească pagubele de război. Împărţirea Germaniei a stopat invazia comunistă în Vest; ruşii şi-ar fi impus ideologia pe tot cuprinsul Germaniei, singura soluţie viabilă atunci era într-adevăr împărţirea Germaniei. Dar iată pe scurt firul evenimentelor care au dus la această soluţie.

23 februarie – 1 iunie 1948. La Londra a avut loc, cu o întrerupere între 6 martie şi 20 aprilie, conferinţa reprezentanţilor S.U.A., Marii Britanii, Franţei, Belgiei, Olandei şi Luxemburgului referitoare la Germania occidentală. Pe ordinea de zi a reuniunii au figurat următoarele puncte:

1) asocierea ţărilor Beneluxului la politica privind Germania;

2) raporturile Germaniei în raportul de refacere europeană; 3) rolul Ruhrului; 4) măsuri de securitate împotriva

Germaniei; 5) problema reparaţiilor; 6) organizarea politică şi economică a Germaniei; 7) aranjamentele teritoriale provizorii. Participanţii la reuniune au convenit să recomande

guvernelor la crearea unei Autorităţi Internaţionale a Ruhrului convocarea pentru 1 Septembrie a unei Adunări Constituante în zonele de ocupaţie din Germania occidentală, stabilirea unei politici de export comune în aceste zone, înfiinţarea unui oficiu militar de securitate pentru a asigura demilitarizarea Germaniei. 8 aprilie 1949. La Washington s-au perfectat acordurile cu privire la Germania occidentală prin care Anglia, Franţa şi S.U.A. îşi pătrează autoritatea supremă în Germania occidentală, însă guvernul militar cedează prerogativele nemilitare unui control civil, denumit „Înalta Comisie aliată” ce urma să fie constituită din înalţi comisari, câte un reprezentant din partea fiecărui din cele trei părţi. Înalta Comisie aliată exercită controlul asupra demilitarizării asupra Ruhrului, reparaţiilor, decartelizării afacerilor străine, schimburilor şi comerţului exterior. 8 mai 1949. Consultaţiile între comandanţii şefi ai consiliului parlamentar din Baun se soldează cu un acord asupra Constituţiei provizorii, legea fundamentală a R.F.G. Consiliul parlamentar desemnează oraşul Baun drept capitală a Republicii Federale Germane. Constituţia a intrat în vigoare în 23 mai 1949.

23 mai – 20 iunie 1949. La Paris s-a desfăşurat a şasea şi ultima sesiune a Consiliului miniştrilor de externe ai Angliei, Franţei, S.U.A. şi U.R.S.S., fără a se fi realizat un acord asupra restabilirii unităţii economice şi politice a Germaniei; s-a convenit însă să fie continuate eforturile în această direcţie. La 7 septembrie 1949 s-a proclamat Republica Federală Germană.

7 – 12 octombrie 1949. Congresul poporului german întrunit la Berlin se constituie în Adunarea Provizorie a Poporului care proclama, la 7 octombrie, Republica Democrată Germană. La 11 octombrie, Wilhelm Prick, preşedinte al Partidului Socialist Unit din Germania, a fost ales preşedinte al RDG. La 16 octombrie 1949, U.R.S.S. stabileşte relaţii diplomatice cu RDG. La 10 octombrie 1949, guvernul U.R.S.S. proclamă dizolvarea administraţiei militare sovietice în R.D. Germană şi transmiterea guvernului R.D. Germane a conducerii afacerilor externe. 24 octombrie 1949. A fost publicată declaraţia M.A. Externe al R.D. Germane în care se arată că guvernul provizoriu al R.D. Germane recunoaşte pe deplin acordurile încheiate în comun cu aliaţii cu privire la Germania şi în primul rând acordurile de la Ialta şi Pastadon. Guvernul

1 N. N. Iakovlev, Istoria Contemporană a SUA. 1917 – 1960, Bucureşti, Editura Politică, 1963, p. 563, 564, 565. 2 Camil Mureşan ş.a., op. cit, p. 132.

este ferm să îndeplinească pentru cauza păcii şi prieteniei între popoare toate obligaţiile puse în sarcina poporului german prin aceste acorduri.

11 Noiembrie. Organele de stat ale R.D. Germane preiau funcţiile administrative militare sovietice.3

Nimeni n-ar fi îndrăznit totuşi să profetizeze că poziţiile celor două lagăre în Europa erau stabilizate pentru o lungă perioadă de timp, că vor trebui să se aştepte nouă ani ca ruşii să reia, în mod serios, eforturile pentru a arunca în aer avanpostul berlinez şi că atunci vor eşua din nou, de două ori.4

Reunificarea Germaniei La 12 septembrie 1990 la Moscova, a fost semnat Tratatul

asupra reglementării definitive privind Germania ca urmare a întâlnirii „2+4”. Tratatul a fost semnat de Hans Dietride Geuscher (R.F.G.), Luthor de Maizire (R.D.G.), Eduard Şevarnadze (U.R.S.S.), James Baker (S.U.A.), Douglas Hurd (Marea Britanie), Roland Dumas (Franţa). Articolul 4 al Tratatului stipulează că: Germania unită şi U.R.S.S. vor reglementa prin tratat condiţiile şi durata prezenţei forţelor armate sovietice pe teritoriul actual al R.D.G. şi al Berlinului, ca şi desfăşurarea retragerii acestor forţe armate, care va trebui încheiată la sfârşitul anului 1994, în raport cu executarea angajamentelor guvernelor Republicii Federale Germane şi Republicii Democrate Germane. În articolul 5 se prevede: „În timpul perioadei prezenţei forţelor armatei sovietice pe teritoriul actual al Republicii Democrate Germane şi al Berlinului, forţe ale armatelor S.U.A., Republicii Franceze şi Regatului Unit vor rămâne la cererea Germaniei staţionate la Berlin, printr-un acord în acest sens între guvernul Germaniei Unite şi guvernele statelor respective.

La 21 septembrie 1990, Bundestagul (Camera Inferioară) şi Bundesratul (Camera Superioară) Parlamentului Vest German au ratificat tratatul. La 1 octombrie 1990, miniştrii de externe ai S.U.A., U.R.S.S., Marii Britanii şi Franţei au semnat la New York declaraţia prin care sunt suspendate drepturile şi responsabilităţile acestor ţări („puteri de ocupaţie”) privind Berlinul şi Germania în ansamblul ei. Documentul intră în vigoare la 3 octombrie 1990. 3 octombrie 1990 este considerată ziua reunificării Germaniei. La 2 Decembrie 1990 au avut loc primele alegeri pe ansamblul Germaniei, la 45 de ani de la sfârşitul războiului şi la 41 de ani de la divizare. În iunie 1991, Parlamentul german a hotărât ca Berlinul să fie capitala noului stat. Potrivit hotărârii, guvernul şi Bundestagul vor funcţiona la Berlin, iar Bundesratul la Baun.5

Formarea blocurilor militare Prima din alianţele militare ce vor reprezenta o accentuare

a tensiunii politice a fost Organizaţia Tratatului Atlanticului de Nord (NATO).6

4 aprilie 1949. Miniştrii de externe ai Angliei, Belgiei, Canadei, Danemarcei, Franţei, Islandei, Italiei, Luxemburgului, Olandei, Norvegiei, Portugaliei şi S.U.A. semnează la Washington Tratatul Atlanticului de Nord (North Atlantic Treaty Organisation) în baza căruia s-a creat N.A.T.O. Tratatul a intrat în vigoare la 24 August 1949. La 25 februarie 1952 au mai aderat la Nato, Turcia şi Grecia, iar la 6 mai 1955 R.F.G.-ul. În iunie 1966 Franţa s-a retras din organismele militare integrate de Nato; iar în 1974, din aceleaşi organisme s-a retras Grecia. Nato creată în perioada războiului rece a fost concepută şi se manifestă ca o organizaţie de integrare politică şi militară cu o structură organizatorică complexă şi cu un sistem de organisme militare care încurajează cursa înarmărilor şi menţinerea de trupe pe teritoriul altor state.

Deşi formal, tratatul stipulează că se inspiră din

3 Petre Bărbulescu, coordonator, Relaţiile internaţionale postbelice. Cronologie diplomatică, Bucureşti, Editura Politică, 1983, pg. 74, 93, 95, 99. 4 Andrè Fontaine, op. cit., p. 155. 5 Andrè Fontaine, op. cit., p. 71. 6 Camil Mureşan ş.a., op. cit, p. 132. Pu

ncte

de

vede

re

Lohanul nr. 14 106prevederile Cartei O.N.U., în fapt, efectele sale sunt în contradicţie cu imperativele păcii şi securităţii internaţionale.1

Reacţia Moscovei la semnarea pactului de la Washington va fi desigur, de o extremă violenţă verbală. Într-o notă datând din 1 aprilie, Ministrul Afacerilor Externe sovietic declara că acesta avea un caracter manifest ce greşise şi că el controversa atât acordurilor de la Postadon cât şi tratatelor anglo şi franco-rus. O lună mai târziu, totuşi între cele patru puteri intervenea un acord care punea capăt celei mai grave crize pe care lumea o cunoscuse de la capitularea Reichului.2

Tratatul de la Varşovia Între 11 – 14 mai 1955 a avut loc la Varşovia o conferinţă

a statelor socialiste din Europa, la care a participat şi un observator din partea Republicii Populare Chineze. La 14 mai a fost încheiat Tratatul de la Varşovia de Prietenie, Colaborare şi Ajutor Reciproc, care a fost semnat de reprezentanţii Albaniei, Bulgariei, Cehoslovaciei, Poloniei, Republicii Democrate Germane, României, Ungariei şi U.R.S.S.-ului. Părţile au căzut de acord ca, în cazul unui atac armat în Europa împotriva unuia sau câtorva state participante la tratat, fiecare stat participant la tratat, în cadrul realizării dreptului de autoapărare individuală sau colectivă, în conformitate cu articolul 51 din Carta O.N.U., să acorde victimei ajutor prin toate mijloacele, inclusiv folosirii forţei armate.3

De la 1 aprilie, prin consensul statelor semnatare acest tratat a încetat să mai existe.4 Acest echilibru dintre cele două blocuri militare a dus la o dezvoltare continuă a cursei înarmărilor căruia în final i-a căzut pradă Moscova. Anii care au urmat au stat sub incidenţa febrei constituirii de blocuri militare aproape în toate zonele lumii.

În Septembrie 1951 la San Francisco, s-a încheiat Tratatul politico-militar între S.U.A., Australia şi Noua Zeelandă (ANZUS).

În sud-estul Asiei, la iniţiativa Statelor Unite s-a format de către S.U.A., Anglia, Franţa, Australia, Noua Zeelandă, Filipine, Thailanda şi Pakistan Organizaţia Asiei de Sud-est S.E.A.T.O.

În Orientul Apropiat s-a perfectat Pactul de la Bagdad (1955), format din Anglia, Turcia, Irak, Iran şi Pakistan. După retragerea Irakului în 1959, el s-a numit Organizaţia Pactului Central (C.E.N.T.O.). Schimbarea orientării politice în unele din statele membre a dus la desfiinţarea acestuia, la începutul anului 1979.5

Crizele politice şi militare În perioada „războiului rece” au izbucnit o serie de crize

politice şi militare care ar fi putut să se transforme într-un conflict de proporţii mondiale.

Un astfel de eveniment critic pentru relaţiile internaţionale a fost războiul din Coreea (1950 – 1953). Cu sprijinul forţelor armate americane, regimul din Coreea de Sud a reuşit să respingă agresiunea militară a Coreei de Nord. După intervenţia „voluntarilor” chinezi, s-a încheiat armistiţiul, prin care părţile se angajau să respecte linia de democraţie între Republica Populară Democrată Coreeană şi Coreea de Sud, de-a lungul paralelei 38°.6

În anul 1956 a izbucnit o nouă criză, de data aceasta într-o regiune ce va deveni deosebit de sensibilă în relaţiile internaţionale, regiunea Orientului Mijlociu şi Apropiat.7

Negocierile anglo-egiptene, pe care Londra se oferise să le reia la scurt timp după venirea la putere a „Ofiţerilor Liberi” trenau guvernul de la Cairo punând degetul pe rană într-o notă

1 Petre Bărbulescu, op. cit., p. 92-93. 2 Andrè Fontaine, op. cit., p. 145. 3 N. N. Iakovlev, op. cit. p. 607. 4 Camil Mureşan ş.a., op. cit, p. 132. 5 Ibidem., p. 132. 6 Ibidem, p. 133. 7 Camil Mureşan, op. cit.

dată publicităţii la 10 februarie 1953: Egiptul este apt să apere singur Canalul de Suez şi nu poate fi vorba ca evacuarea trupelor britanice de pe teritoriul egiptean să fie cumpărată printr-un pact militar pro occidental.8

Ceea ce începe atunci, după naţionalizarea Canalului Suez, este una din ultimele expediţii militare ale Occidentului împotriva popoarelor lumii a treia, în încercarea de a-şi păstra poziţiile prin forţă. Ea se va încheia cu un fiasco.

Nasser avea dreptul să considere faimosul canal drept proprietate egipteană. De astfel, el va despăgubi foarte convenabil Compania Canalului care, cu această avere, va ridica un imperiu bancar înfloritor. În ceea ce priveşte Canalul, marea operă a lui Lesseps, blocat, el va obliga la construirea de bancuri petroliere uriaşe de 300.000 şi 500.000 de tone necesare pentru transportul ţiţeiului pe oceane.

Când Canalul va fi redeschis traficului se va dovedi prea îngust pentru aceste nave gigant. Dar Nasser, pentru viitorul imediat a evoluat prost riscurile militare. În special, a apreciat greşit pasiunea, furia pe care le-a dezlănţuit la Londra ca şi la Paris.

Anthony Eden consideră că, odată cu Canalul de Suez, însuşi imperiul britanic – drapelul său, prezenţa sa în lume, viitorul său pe mări, prestigiul său se află în joc. Trebuie încercat totul pentru a lua înapoi Canalul de la acest bandit de Nasser.

Rămân de găsit mijloacele pentru obţinerea victoriei pe teren. Căci nu le au. Mijloacele militare reunite ale Angliei şi Franţei pot asigura atacurile aeriene şi blocada navală împotriva acţiunii egiptene de apărare mult inferioare, dar ce trupe terestre ar putea invada o ţară atât de întinsă şi atât de populată ca Egiptul; din această lacună în dispozitivul european împotriva primei puteri arabe a epocii izvora ideea cea mai funestă, cea mai nesăbuită, care nu va mai înceta să declanşeze consecinţele în lanţ: trimiterea la asalt a armatei Israelului.

E momentul în care şeful guvernului izraelian, Ben Gurian, este convocat în mare secret lângă Paris, într-un hangar căruia i s-a schimbat destinaţia de către Guy Mallet, preşedintele Consiliului de Miniştri al Franţei şi Anthony Eden, reprezentantul britanic. I se propune un târg: dacă armata Israelului se alătură coaliţiei franco-britanice şi declanşează atacul asupra Canalului de Suez, ea va fi protejată de aviaţia celor două ţări sprijinită de paraşutiştii lor. Şi astfel Ben Gurian va scăpa de singurul lider politic arabe care reprezenta un pericol pentru Israel spune Eden. „Va putea de asemenea să-şi extindă foarte mult teritoriul de pe pământ egiptean în deşertul Sinai, din care egiptenii incapabili n-au ştiut să facă nimic”, adaugă Guy Mallet. Liderul israelian este deopotrivă uluit şi încurcat. Nu îşi imagina Europa într-o asemenea stare de panică şi agresivitate împotriva Egiptului. Credea că cele două foste imperii au întors definitiv pagina militarismului colonial.

Îi întreabă totuşi, pe interlocutorii săi care va fi atitudinea Americii. Eden şi Mallet îi garantează că, de la dezacordul public dintre Dulles şi Nasser, America nu aşteaptă decât căderea liderului arab. După părerea lor, nu există nici un dubiu: dacă operaţiunea este declanşată, America nu va reacţiona. De altfel, este o afacere de cel mult câteva zile; Egiptul se va prăbuşi. Pentru Israel nu este oare ocazia unică şi ca să spunem aşa obligatorie de a face un serviciu protectorilor şi aliaţilor săi şi de a-şi întări, în acest fel securitatea?

În mai puţin de două zile, Washingtonul va opri totul. Un ultimatum al Preşedintelui Einsenhower este transmis prin şeful lui de stat major, Londrei şi Parisului: englezii au la dispoziţie 24 de ore pentru a declara încetarea focului şi apoi pentru a începe retragerea din Egipt. Şi cum orele trec, Eisenhower foloseşte de data aceasta telefonul pentru a se adresa direct premierului britanic:

„Anthony, ce v-a apucat? Sunteţi nebuni? Vreau să opriţi imediat această aventură absurdă. Dacă nu, armata americană va veni în ajutorul lui Nasser. Vă rog să-l înştiinţaţi şi pe colegul

8 Ionescu Crăciun, Misterele serviciilor secrete, Bucureşti, Editura Militară, 1992, p. 89. Pu

ncte

de

vede

re

Octombrie 2010 107dumneavoastră de la Paris. Guvernului israelian îi vom comunica noi înşine acest lucru. A doua zi, totul ia sfârşit. Nasser este salvat de ordinul american. Dramă istorică pentru Israel, antrenat într-o aventură militară care-i transformă fizionomia, situaţia şi viitorul în cadrul universului arab. Mallet şi Eden i-au dat micii naţiuni ebraice una din loviturile cele mai nefaste: ei au creat imaginea unei baze avansate a Occidentului imperialist în inima Orientului Mijlociu. Nasser, salvat de inconştienţa europeană, joacă atunci o carte mare: îşi permite, mulţumindu-i pe de o parte lui Eisenhower, să se întoarcă spre U.R.S.S. pentru a relansa, împreună cu ea marele proiect al barajului de la Assuan. Hruşciov îl va inaugura opt ani mai târziu. U.R.S.S. a furnizat inginerii şi banii.1

Statele unite au folosit atunci, „teoria vidului” pentru a justifica penetraţia lor într-o zonă geografică în care se manifestă mai multă putere aspiraţiilor de eliberare ale popoarelor, dorinţele acestora de a elimina orice formă de dominaţie şi influenţă.2

Ultima criză politică proprie perioadei „războiului rece” a fost criza cubaneză din anul 1962.3 Relaţiile dintre S.U.A. şi U.R.S.S. a fost criza rachetelor din Cuba 1962. După cum se cunoaşte, ca urmare a hotărârii lui Nikita Hruşciov de a instala circa 40 de rachete sovietice cu rază medie de acţiune în Cuba. Guvernul american, care vedea în aceasta o ameninţare directă la adresa securităţii sale, a decretat blocada Cubei, relaţiile între S.U.A. şi U.R.S.S. deteriorându-se la maximum. Poziţiile celor două ţări erau profund diferite în această criză. S.U.A. considerau instalarea rachetelor în Cuba ca o ameninţare la adresa securităţii lor, în timp ce U.R.S.S. preciza că rachetele, care aveau numai un rol defensiv, fuseseră puse la dispoziţia guvernului Cubei revoluţionare pentru a se putea apăra de o eventuală invazie americană. Oricum, era un moment de maximă încordare în relaţiile dintre cele două mari puteri, care putea degenera într-un conflict de mari proporţii. Şi totuşi, în aceste momente, raţiunea a triumfat, un rol deosebit de important în oprirea cursului periculos al evenimentelor avându-l negocierile neoficiale şi confidenţiale desfăşurate în cadrul mai multor întâlniri între diplomatul sovietic Alexandru Farmin şi ziaristul american John Scali, care lucra pentru Departamentul de Stat. În aceeaşi criză, un loc important l-au avut şi întâlnirile lui Robert Kennedy, pe atunci ministrul S.U.A. al Justiţiei şi ambasadorul Anatoli Dobrînin.4 Criza s-a rezolvat prin angajamentul S.U.A. că nu vor interveni în treburile interne cubaneze, în urma cărui fapt instalaţiile militare sovietice au fost dezafectate.5

Cu toată această atmosferă încordată, dominată de asemenea crize politice şi militare, n-au lipsit nici în această perioadă momente care au favorizat o destindere. Astfel, în 1954, prin acordurile de la Geneva, a încetat războiul colonial în Vietnam. Se recunoştea existenţa Republicii Democrate Vietnam, separată de Vietnamul de Sud prin paralela 17o. Se preciza ca în decurs de 2 ani să se organizeze alegeri libere în Vietnam care să ducă la unificarea celor două state. Urmări pozitive, în sensul unei destinderi a relaţiilor dintre est şi vest, au avut retragerea trupelor de ocupaţie şi încheierea tratatului care a redat Austriei statutul de ţară independentă şi suverană, proclamând totodată neutralitatea ei, în anul 1955.6

Bibliografie selectivă

1. Andre Fontaine, Istoria Războiului Rece, Bucureşti, Editura

1 Jean Jacques, Servon Scheiber, Sfidarea Mondială, Bucureşti, Editura Politică, 1982, p. 144, 146, 147, 148. 2 Victor Duculescu, O cerinţă a contemporaneităţii, abolirea politicii de dominaţie, Bucureşti, Editura Militară, 1984, p. 268. 3 Camil Mureşan, op. cit., p. 133. 4 Victor Duculescu, Ipostaze ale Diplomaţiei, Bucureşti, Editura Militară, 1986, p. 141. 5 Camil Mureşan, op. cit., 133. 6 Ibidem., p. 134.

Militară, 1992, Vol. II. 2. Camil Mureşan, Vasile Cristian, Vasile Visa, Eugen Vărgolici, Istoria Universală Modernă şi Contemporană, Manual pentru clasa a X-a, Bucureşti, Editura Didactică şi Pedagogică, 1994. 3. Alexandru Vianu, Istoria S.U.A., Bucureşti, Editura Ştiinţifică, 1973. 4. N. N. Iakovlev, Istoria contemporană a S.U.A. 1917 – 1960, Bucureşti, Editura Politică, 1963. 5. Petre Bărbulescu, coordonator, Relaţiile internaţionale postbelice, Cronologie diplomatică, Bucureşti, Editura Politică, 1983. 6. Ionescu Crăciun, Misterele serviciilor secrete, Bucureşti, Editura Militară, 1992. 7. Jean Jacques, Serrian Scheiber, Sfidarea Mondială, Bucureşti, Editura Politică, 1982. 8. Victor Duculescu, O cerinţă a contemporaneităţii, abolirea politicii de dominaţie, Bucureşti, Editura Militară, 1984. 9. Victor Duculescu, Ipostaze ale Diplomaţiei, Bucureşti, Editura Militară, 1986.

Aparat critic

1. Andrè Fontaine, Istoria războiului rece, Bucureşti, Editura Militară, 1992, Vol. II, p. 118. 2. Camil Mureşan, Vasile Cristian, Vasile Vesa, Eugen Vărgolici, Istoria Universală Modernă şi Contemporană, Manual pentru clasa a X-a, Bucureşti, Editura Didactică şi Pedagogică, 1994, p. 132. 3. Alexandru Vianu, Istoria SUA, Bucureşti, Editura Ştiinţifică, 1973, p. 400. 4. Ibidem 1, p. 27-28. 5. Ibidem 2, p. 132. 6. N. N. IAKOVLEV, Istoria Contemporană a SUA. 1917 – 1960, Bucureşti, Editura Politică, 1963, pg. 563, 564, 565. 7. Ibidem 2, p. 132. 8. Petre Bărbulescu, coordonator, Relaţiile internaţionale postbelice. Cronologie diplomatică, Bucureşti, Editura Politică, 1983, pg. 74, 93, 95, 99. 9. Ibidem 1, p. 155. 10. Ibidem 1, p. 71. 11. Ibidem 2, p. 132. 12. Ibidem 8, pg. 92-93. 13. Ibidem 1, p. 145. 14. Ibidem 6, p. 607. 15. Ibidem 2, p. 132. 16. Camil Mureşan, opera citată, p. 132. 17. Ibidem 16, p. 133. 18. Ibidem 16. 19. Ionescu Crăciun, Misterele serviciilor secrete, Bucureşti, Editura Militară, 1992, p. 89. 20. Jean Jacques, Servon Scheiber, Sfidarea Mondială, Bucureşti, Editura Politică, 1982, pg. 144, 146, 147, 148. 21. Victor Duculescu, O cerinţă a contemporaneităţii, abolirea politicii de dominaţie, Bucureşti, Editura Militară, 1984, p. 268. 22. Ibidem 16, p. 133. 23. Idem 21, Ipostaze ale Diplomaţiei, Bucureşti, Editura Militară, 1986, p. 141. 24. Ibidem 16, p. 133. 25. Ibidem 16, p. 134.

Punc

te d

e ve

dere

Lohanul nr. 14 108

Tradiţii, credinţe, legende Înv. Carmen Bahnă – Huşi

„…viaţa prin însăşi definiţia ei este sfântă dar dacă o mai trecem şi prin prisma gândirii ţăranului român devine dumnezeiască de-a dreptul…”

umea este o mare agitată, brăzdată de valuri şi răscolită de furtuni. Omul nu este decât o infimă picătură de apă în oceanul uman…dar o picătură vie,

o moleculă dotată cu cele mai sublime calităţi şi sentimente, calităţi care nu-i lipsesc naţiunii române.

Cultura română a trăit toate faţetele vremurilor, reuşind să se omogenizeze într-o spiritualitate copleşitoare. Din fericire pentru români, misticismul lor este de altă natură, mai uman şi mai profund ca altor popoare. Românul crede fiindcă, în adâncul fiinţei sale, simte această chemare ca pe o necesitate şi ca pe un adevăr. El nu caută spectaculosul şi nu aleargă disperat după absolut. Nu are nevoie! În străfundurile sufletului său, el găseşte toate elementele necesare atingerii absolutului pe plan spiritual, din perspectiva tradiţiilor sale.

Zecile de secole trăite într-o armonioasă comunicare cu natura generoasă, i-au cristalizat un echilibru psihic de excepţie. De aceea, acest popor de păstori, de agricultori şi de tăietori de lemne a reuşit să domine vicisitudinile vieţii şi să renască din propria cenuşă. În legătură cu naşterea poporului român, nimeni nu-şi poate revendica onoarea de a-i fi fost naş.

Tot astfel, nimeni nu poate mărturisi bucuria de a-l fi botezat în credinţa creştină. Totul s-a realizat sub auspiciile unor împrejurai extrem de dure, în sânul unei comunităţi de o vitalitate excepţională, posesoa-re a unei concepţii de viaţă originale şi riguroase. Creştinismul românesc constituie unul din misterele acestui trecut îndepărtat.

Românii nu au fost niciodată botezaţi în sensul comun al cuvântului, adică la o dată anume şi de către o anumită autoritate. Românii s-au născut creştini. Creştinismul românesc, creştinismul cosmic, cum i s-a spus pentru a-i preciza specificul, este un mozaic de credinţe în care religia se împleteşte cu tradiţia. Cercetările etnografice pun în evidenţă bogăţia şi forţa cu care superstiţiile, ritualurile şi simbolurile de origine precreştină domină viaţa religioasă a românilor.

Aceste credinţe sunt înscrise în altă lege, care ne-am făcut-o sau ni s-a dat înainte de creştinism când noi “eram ca popor, eram ca oameni, pe deplin legaţi cu firea de pe atunci, prea puţin schimbaţi astăzi."

Este, fără îndoială, adevărat că nu se poate vorbi de continuitate spirituală liniară între epoca dacică – zamolxiană, şi cea contemporană – creştină. Şi totuşi, ortodoxismul românesc este, prin diferenţele lui faţă de restul creştinătăţii, mai apropiat de religia dacilor decât s-ar putea crede.

Firea de pe atunci nu a putut fi ştearsă de dogma Sfintei Scripturi, la care românii se închină cu respect, dar nu cu minunarea despre care pomenesc de Sfântul Soare, Sfânta Luna, de sfinţii care îi stau în ajutor în cele ale vieţii.

La noi, tradiţiile creştine se împletesc cu cele moştenite din fondul tracic, coexistă şi îmbracă o forma specifică. Nu Biblia este cea care construieşte religiozitatea românilor, ci miturile în care creştinismul potenţează vechile credinţe. Nimic nu împiedică, preoţii să slujească morţilor într-un cult al

strămoşilor moştenit de la strămoşi: coliva care se împarte cu aceste ocazii, pomenile care se dau pentru săturarea celor plecaţi dintre vii, îmbrăcarea, luminarea şi înveselirea celor duşi pe lumea cealaltă nu au recunoaştere creştină.

Multe obiceiuri şi practice creştine sunt o reminiscenţă a vechilor practici ce le-am moştenit din fondul tracic, le-am păstrat, le-am integrat în noua religie şi le-am transmis prin generaţii.

Mulţi ne uităm într-un calendar, ţinem o sărbătoare dar, puţini ştim ce semnifică ea, ce tradiţii sunt legate de acel eveniment, ce obiceiuri. Toate, strânse ca şi grânele într-un mănunchi, sunt şi au fost ale noastre de când ne ştim pe acest pământ. La ele nu am renunţat, nu le-am uitat şi nu trebuie să le îngropăm în praful trecutului. Sunt partea noastră de cer.

August - Gustar sau Secelar Este una din lunile ce abundă în legume, fructe şi recolte

de tot soiul. Prevestiri meteorologice: – ploile din luna august subţiază vinul; – dacă barza face zgomot şi este agitată, este semn ca va

ploua; – recolta bogată de alune anunţa o iarna grea; – negura ce se lasă pe râuri, după apusul soarelui, anunţa

vreme bună; Schimbarea la Faţă (6 august): acum se gustă poama noua

din rodul viilor. Sărbătoarea ortodoxă a Schimbării la Faţa a Mântuitorului pe Muntele Taborului a fost suprapusă pe o sărbătoare existentă în calendarul românesc dedicată zeiţei Diana.

Iisus Hristos împreună cu cei trei ucenici, Apostolii Petru, Iacov şi Ioan au mers în Muntele Tabor unde, în timp ce Îl priveau, Mântuitorul a început să strălucească foarte puternic. Aceasta întâmplare, a dezvăluit divinitatea Mântuitorului.

Adormirea Maicii Domnului (15 august): impor-tantă sărbătoare ortodoxă, precedată de un post de două săptămâni.

După ce şi-a săvârşit sortul apostolic care i-a fost încredinţat şi anume să aducă credinţa în Muntele Athonului (Athos), Maica Domnului dorea sa se mute la Fiul Sau. Aceasta cerere i-a fost îndeplinită, fiind astfel săvârşită şi dorinţa

creştinilor ca trupul Maicii Domnului să nu fie supus putreziciunii. In aceasta zi este celebrată şi Ziua Marinei, deoarece Maica Domnului este patroana marinarilor.

La ţară, în vii, se angajează pândarii şi se spune ca se „leagă” ciocul păsărilor pentru a nu mai putea strica boabele de struguri.

Tăierea Capului Sfântului Ioan Botezătorul (29 august): este o zi de post, în care, potrivit tradiţiei, este bine să nu se mănânce roşii, pepene roşu şi alte fructe, mâncăruri sau băuturi de culoare roşie, în memoria sângelui care a fost vărsat la tăierea capului Sfântului Ioan Botezătorul. Lumea satului nu tăia nimic cu cuţitul, totul se rupea cu mâna. Nu se mănâncă varză, căci Sfântului Ioan Botezătorul de şapte ori i s-a tăiat capul pe varză şi iar a înviat.

Septembrie – Răpciune Este luna ce deschide uşa toamnei, cu vreme

schimbătoare. Numele ei vine de la generalul roman Septimus. Este luna cea mai importantă pentru cei care au trudit

pământul, acum fiind culese roadele muncii de peste an. Totodată este şi luna vinului „Viniţel”, acum strângându-se rodul viilor. Dat fiind că acum începe un nou anotimp, tradiţiile populare fac iarăşi legătura cu vremea.

Preziceri: De vei vrea să ştii cum va fi vremea să iei ghindă în ziua

Sfântului Arhanghel Mihail, să o tai în două şi de vei găsi viermi va fi an roditor iar de nu vei găsi nimic, să te înfricoşezi

L

Trad

iţii

Octombrie 2010 109căci va fi an cu boli. Ghinda de va fi multă, iarna devreme va veni şi zăpadă multă, înainte de vremea cuvenită, va cădea. Ghinda de va fi plină la mijloc, va fi an ploios iar de va fi uscată, an secetos va fi. În aceasta lună este bine să purceadă omul la drum lung şi în călătoria ce va face, este iarăşi bine, să îşi facă haine noi.

Septembrie se mai numeşte şi Cumpăna pentru ca zilele se potrivesc la lungime cu nopţile. Dacă de ''Răpciune'' e cald, atunci luna următoare, ''Brumărel'' timpul va fi rece şi cu multă umezeală. Dacă tună în septembrie e semn de multă zăpadă în ''Făurar''. Dacă în septembrie înfloresc scaieţii, atunci toamna va fi lungă şi frumoasă. Dacă rândunelele se duc repede, atunci e semn ca şi iarna e aproape.

Arhanghelul Mihail (6 septembrie).Numele său înseamnă, în traducere românească, „cel care este asemenea lui Dumnezeu”. Atât în unele texte biblice cât şi în cele care le sunt posterioare lor, Arhanghelul Mihail este considerat a fi cel mai important dintre toţi arhanghelii. Acest aspect este menţionat atât în tradiţia creştină cât şi în cea ebraică şi islamică. Fiind un protector divin prin excelenţă, Arhanghelul Mihail este apelat adeseori de Biserică şi de comunitatea creştină ca să apere de rău. I se mai spune şi „Prinţ al îngerilor” sau „Portarul raiului”. Atunci când ne apare în chip de Cel ce cântăreşte sufletele, Mihail este înfăţişat ţinând în mână o scală a dreptăţii sau o balanţă în care, pe fiecare platan, se află câte un mic trup gol, reprezentând sufletele: cele acceptate au de obicei mâinile împreunate într-un gest de recunoştinţă, iar cele păcătoase exprimă groază în privire şi atitudine.

Naşterea Maicii Domnu-lui (8 septembrie). Una dintre sărbătorile Maicii Domnului, numită popular şi Sântămaria Mică, ce anunţa hotarul astronomic dintre vară şi toamnă.

Înălţarea Sfintei Cruci (14 septembrie). Această sărbătoare este legată de descoperirea Sfintei Cruci de câtre Elena, mama lui Constantin cel Mare. Împărăteasa a fost trimisă de fiul său, în urma convertirii acestuia la creştinism, la Ierusalim, pentru a găsi Crucea pe care fusese răstignit Hristos. Ea a găsit toate cele trei cruci şi piroanele. Printr-o minune i s-a descoperit Crucea adevărată: o femeie văduvă, moartă, a fost atinsa de cele trei cruci. Dacă la crucile tâlharilor nu s-a întâmplat nimic, Sfânta Cruce a adus femeii învierea. Macarie, patriarhul Ierusalimului, a ridicat-o deasupra amvonului. De atunci a început să fie sărbătorită, în această zi, Înălţarea Sfintei Cruci.

Ziua Crucii reprezintă momentul când pământul se închide în preajma iernii, luând cu sine insectele, şerpii, plantele care au fost lăsate la lumină de cu primăvară. Sărbătoarea se mai numeşte Crucea Mare, Ziua Şarpelui. Se spunea că, daca va mai tuna după Ziua Crucii, toamna va fi lungă.

Legenda închiderii pământului La început, atât gângăniile, cât şi hujuliile, necăjeau aşa de

tare pe oameni, că acestora nu odată le era lehamite chiar şi de viaţă, din pricina lor.

Văzând de la un timp Dumnezeu, că gângăniile şi jivinele îşi fac de cap, că necontenit îi necăjesc pe oameni, i s-a făcut milă de aceştia şi voind să-i mântuie de aceste vietăţi nesuferite, le-a vârât într-o lacră.

Nu mult după ce a prins Dumnezeu pe toate gângăniile şi gujuliile din lume şi le-a băgat în lacră, iată că trece pe acolo din întâmplare un om cu numele Alexa.

Dumnezeu, cum îl vede, îl opreşte şi-l întreabă unde merge. – Spre mare, răspunse Alexa. – Dacă ţi-i calea spre mare, zise mai departe Dumnezeu,

atunci fă bine şi du lăcriţa până acolo şi, aşa cum o vezi, aruncă-o în mare; cată însă nu cumva să o deschizi şi să te uiţi înlăuntru, c-apoi nu e bine!

Şi cum rosti cuvintele acestea, îi dete lăcriţa în care erau

toate gângăniile şi toate gujuliile de pe lume băgate. Alexa nu se puse de pricină, luă lăcriţa şi porni departe,

încotro era îndreptat. Însă când a ajuns la malul mării, nu s-a putut răbda ca să nu deschidă lacra şi să nu vadă ce-i întrânsa, de-i aşa de grea.

N-a apucat însă bine a deschide lacra şi numai ce vede că sumedenie de gângănii şi gujulii, prind a sări dintrânsa şi anume: unele pe mal, altele în apă, şi a se ascunde care unde apuca; unele prin iarbă, altele prin nisip, unele pe sub pietre şi prin borţi, iar altele prin crăpăturile lemnelor şi ale pomilor şi iarăşi altele în adâncul mării.

Alexa, când văzu aceasta, se băgă în toate răcorile. Iar mai după aceea, venindu-şi în fire, a început a alerga în dreapta şi în stânga, ca să le prindă şi să le bage iarăş în lacră. Dar degeaba i-a fost toată alergătura şi munca, deoarece nu le-a mai putut prinde.

Şi de atunci, nu numai pământul, ci chiar şi apa mării e plină de tot felul de jigănii, gângănii şi gujulii. Iar pe Alexa, pentru că n-a ascultat, ci a deschis lacra, Dumnezeu l-a prefăcut în cocostârc ca să le strângă înapoi.

Şi tot de-atunci, de la Ziua Crucii şi până la Alexii(17 martie), toate gângăniile, jugăniile şi gujuliile, sunt ascunse ca într-o lacră prin cele borţi, văgăuni şi alte ascunzişuri, iar când soseşte ziua lui Alexa, atunci iarăşi încep a ieşi din ascunzişurile lor, a umbla în toate părţile şi a-i necăji pe oameni, dacă nu se ştiu feri de dânsele, mai tot aşa ca şi la început.

Vara lui Mihai

Legenda spune că pe 28 septembrie începe „Vara lui Mihai” sau „Vara lui Mioi”, care va ţine până pe 13 octombrie. Se spune că atunci, de mult, tare de mult, pe când Dumnezeu cobora pe pământ şi vorbea cu oamenii iar fiarele pădurii se iubeau cu gingaşele flori, un om sărac, Mihai sau Mioi, l-a rugat pe Dumnezeu să-i dea „o bucată de vară” ca să-şi culeagă porumbul de pe pământul lui, pentru că până atunci muncise pe pământurile altora. Pentru că Mihai sau Mioi era un om foarte credincios, Dumnezeu s-a îndurat de rugăciunea lui şi i-a dăruit această perioadă de timp.

Octombrie - Brumărel sau Brumarul cel mic În aceasta lună cad frunzele din copaci, ţăranii se ocupă

mai mult de treburile gospodăriei; acum se fac însămânţările de toamnă.

Sfânta Cuvioasa Parascheva (14 octombrie): sărbătoare foarte importantă pentru români, deoarece moaştele Sfintei se află în Catedrala Mitropolitana din Iaşi de peste 250 de ani. Moaştele Cuvioasei Parascheva au fost aduse în Moldova în timpul domniei lui Vasile Lupu, după ce acesta a plătit mulţi bani pentru datoriile Patriarhiei Constantinopolului. Drept mulţumire, s-a acceptat strămutarea moaştelor ei de la Constantinopol la Iaşi. In preajma acestei zile se organizează pelerinaje care durează până la trei zile, Sfânta Parascheva fiind Protectoarea Moldovei.

Tradiţional, ziua de vineri a fiecărei săptămâni este considerată ziua Cuvioasei Parascheva.

Sfântul Mare Mucenic Dimitrie (Sâmedru) (26 octombrie): este timpul în care păstorii coboară de la munte pentru a lasă oile în grija stăpânilor lor. In tradiţia populară Sfântul Dumitru şi Sfântul Gheorghe sunt fraţi. După cum s-au înţeles, Sfântul Dumitru trebuie să desfrunzească pădurile şi să-i cheme pe toţi la sărbătoarea recoltei.

Trad

iţii

Lohanul nr. 14 110

Voci celebre, vinuri celebre Prof. dr. ing. Avram D. Tudosie – Huşi Luciano Pavarotti

ăscut la Modena, în nordul Italiei, Luciano l-a moştenit într-un fel pe tatăl său, tenor amator. Pavarotti senior a preferat să-şi câştige existenţa ca

brutar. Cea care l-a încurajat în a alege cariera de cântăreţ profesionist a fost mama sa. Starul bel-canto-ului deţine recordul celor mai lungi aplauze din lume: 67 de minute pentru 168 ridicări de cortină (se afla la Berlin, unde interpretase „Elixirul dragostei” de Donizetti. Această performanţă l-a făcut să intre în „Cartea recordurilor”. Albumul său „Tuto Pavarotti” s-a vândut într-un milion de exemplare.

Clanul Pavarotti numără nu mai puţin de 16 familii, reunind peste 100 de persoane. Mare amator de vin L.P. este producător a 10.000 sticle de Lumbrusco pe an.

Vinul, de la care nu se dă înapoi – fiind adept declarat al vinurilor italieneşti – îl bea în afara meselor, convins că licoarea, alături de pastele indigene, îngraşă.

Pavarotti nu-şi ascunde preferinţe: vin, femei şi cântec. Esenţa filozofiei unui „bon viveur” declarat. Între timp, anii scurşi si vârsta vor fi operat schimbării în gusturile cântăreţului.

Muzica vinului bun În Spania a apărut de câţiva ani un mare exportator de

vinuri, Casa „Jose Careras” ce produce şi comercializează în toată lumea cele mai bune şi cele mai celebre vinuri spaniole din renumitele regiuni viticole Carinena, Valencia, Almansa, Alicante, Jumila, Penedes, Mentrida, Ribera del Duero şi Rioja. Şi pentru că o celebritate nu-şi poate compromite numele, vinurile au adunat în ele forţa şi temperamentul spaniol, onorând un blazon celebru în toată lumea. Soiuri valoroase cu rezonanţă muzicală pentru noi - Albarino, Pergameno, Baroja, Alberdi îşi acordă strălucirea cu frumuseţea etichetelor, adevărate opere de artă, create de maeştri ai designului spaniol. Şi asta nu-i totul.

Un soi cu nume predestinat, pare să reflecte prin aurul medaliilor câştigate la concursuri de prestigiu, strălucirea marelui tenor. Soiul se numeşte Gloriozo şi, alături de Sangre de Torro (Sânge de Taur) şi de Cabernet Sauvignon completează paleta soiurilor de forţă.

Şi cum un nume de rezonanţă in lumea vinului nu se poate lipsi de o şampanie bună, Casa Careras a cumpărat şi un pachet serios de acţiuni de la marele producător de şampanie Freixenet. Pentru a lega parcă şi mai temeinic vinul şi şampania de muzică, spumantele Freixenet Cordon Negro Brut şi Brut Rose au imprimată pe etichetă sigla Casei Careras: un violonist.

Dacă celebrele arii „Recondita armonia” sau „E lucevan le stele”, din opera Tosca sau „O soave fanciulla” din Boema ori „Nessun doma” din Turandot v-au impresionat profund în interpretarea celebrului Careras, cu siguranţă că şi vinurile casei ce îi poartă numele vor avea darul, în cu totul alt registru, să vă impresioneze la fel. Există totuşi o muzică a vinului bun.

Vinul marilor soprane Sigur „Cazul Careras” nu-i singular. Celebrităţi ale marii

scene lirice au cochetat cu vinul devenind treptat adevărate autorităţi în domeniu. Marea noastră soprană Haricleea Darcle pentru care Puccini a compus celebra arie a Floriei Tosca „Visi d'arte, visi d'amore” din opera Tosca, impresionată de farmecul vinurilor de Cotnari, din onorariile adunate, fabuloase la vremea respectivă, şi-a cumpărat cinci hectare de vie la Cotnari, participând în 1882 la o licitaţie publică. Preţul plătit pentru cele cinci hectare ce se mărgineau cu moşia familiei Hartulari a

fost de 1500 lei, sumă uriaşă pentru acele vremuri. Plecată mereu din ţară, în turnee ducând în marile capitale

ale lumii farmecul muzicii lui Verdi, Donizzeti Rossini sau Puccini. Heracleea Darcle a neglijat gospodărirea averii lăsată în inima Cotnarilor. Administratorii, hoţi sau dezinteresaţi, cheltuielile tot mai mari cu întreţinerea ei, au făcut-o să renunţe la ea. Astfel, bolnavă şi bătrână. în acută lipsă de bani, marea stea a operei vinde in 1938 via şi casa în care dorea să-şi petreacă ultimele zile. În cazul ei, soarta a vrut altfel.

Până la sfârşitul vieţii, marea divă a crezut în forţa vinurilor româneşti comparabile cu marile vinuri ale lumii pe care le-a cunoscut în lungile turnee pe care le-a întreprins în cariera sa plină de glorie.

Pentru a întregi tabloul marilor dive ce şi-au descoperit iubiri ascunse, colaterale muzicii (vinul - afacere, vinul - artă şi vinul - pasiune) să mai notăm o celebritate a scenei lirice, pe Nely Melba, originară din îndepărtata Australie.

Pe seama marii soprane, considerată de cunoscători drept cea mai mare voce de la sfârşitul secolului 19 au spus multe şi, însă şi mai multe s-au scris.

Unele reale, altele simple fantezii de scriitori. Cert este că la sfatul unor prieteni, Melba a investit sume importante de bani din onorariile uriaşe pe care le-a încasat, într-o mică proprietate cu câteva hectare, în vecinătatea micii staţiuni balneare Cassis, din sudul Franţei în regiunea viticolă Provence, renumită şi pentru vinurile sale albe cu arome herbale, obţinute din soiurile Sauvignon (o adevărată raritate într-o zonă aşa de meridională) şi Ugni Blanc.

Caruso şi Mario Lanza Celebrul tenor Caruso, neîntrecutul interpret al operelor

verdiene era şi un iubitor al vinurilor bune. În toate drumurile sale către marile scene ale lumii - Metropolitan, Covent Garden Paris, Los-Angeles - avea în bagajele sale şi câteva zeci de sticle de vin italian. Preferinţele celebrului tenor oscilau între Nobile di Montepulciano şi Brunello di Montatcino de la Villa Banfi, în funcţie de starea de spirit a momentului.

Pentru prietenii apropiaţi şi, mai ales, pentru admiratoarele sale care-l înconjurau cu dragoste, până la veneraţie, paharul de Chianti Classico de la Castello di Ama sau de la Fattoria Le Bocce, ori Moscadello di Montalcino Vila Banfi, reprezenta momentul special al întâlnirii, pragul către intimitate.

De câte ori avea ocazia să vorbească despre vinurile italie - şi ocaziile nu lipseau - Caruso se lansa în explicaţii şi detalii pentru a impresiona auditoriul, încheind mereu cu aceeaşi concluzie: „Il vino e piacere. Il vino e cultura. Piu lo conosci, piu lo ami”. Câteva cuvinte simple, dar pline de un adevăr tulburător.

Pe seama celebrului tenor şi a obiceiurilor sale s-a scris foarte mult. Un film de mare succes prezentat pe marele ecran cu foarte mulţi ani în urmă ne-a adus o imagine aparte a marelui tenor. Actorul care l-a interpretat pe Caruso, de asemenea mare tenor, şi-a construit rolul - ca şi viaţa de altfel - avându-l ca model pe inegalabilul înaintaş. Numele acestui tenor este Mario Lanza, supranumit şi „micul Caruso”.

Din dorinţa de a se identifica cu ilustrul său înaintaş, Lanza şi-a transferat şi pasiunea acestuia, vinul de Chianti găsindu-şi astfel un alt mare admirator.

Din păcate relaţiile sale prea strânse cu Cosa Nostra, celebra organizaţie criminală din SUA, i-au fost fatale. la numai 38 de ani, pe 7 octombrie 1959, Mario Lanza a trecut în lumea umbrelor. Cea mai mare voce, de la Caruso încoace, s-a stins.

Şi dacă, din cele prezentate, v-am convins că există o muzică a vinului bun daţi-mi voie să închei cu un gând ca aparţine compozitorului Gustav Mahler:

„Muzica şi vinul sunt pârâul cristalin în care mă spăl zilnic de nemărginita murdărie a acestei lumi.”

N

Oen

olog

ie

Octombrie 2010 111

Promoţii la aniversare Prof. dr. ing. Adam V. Tudosie – Huşi Dragă şcoală eu te las Plec pe căi străine Doar cu învăţătura ta la mine Garanţie mi-a rămas Veşnic inima la tine. (Şt. O. Iosif)

n luna septembrie la Colegiul Naţional Agricol „Dimitrie. Cantemir” din Huşi a avut loc revederea unor promoţii de aur, după 40 de ani.

În prima jumătate a lunii septembrie şi-au dat întâlnire absolvenţii promoţiilor 1970 şi 1969 de la profilele de horti-viticultură şi economie agricolă, după 40 de ani, a fostului Liceu Agricol, azi Colegiu. Este a treia promoţie din existenţa centenară a Şcolii, care-şi dă întâlnire la 40 de ani, după cele din 1964 şi 1954, care serbează revederea, după 40 şi 50 de ani de la absolvire. Majoritatea celor întâlniţi au îndeplinit funcţii tehnico - inginereşti şi economice în toată Moldova şi România. Printre ei trebuie amintiţi dr. ing. Viorel Ralea, azi director la O.N. V. V. (Organizaţia Naţională a Viei şi Vinului) pe Moldova, ing. Nicolae Lupu, director în cadrul inspectoratului Vinicol Judeţean Vaslui, dr. ing. Constantin Orzoi, directorul S.C. Vinicola Nicoreşti, Vasile Dacu, co-reprezentantul firmei Speed SRL „Viile şi Vinurile Huşilor”, ofiţerul superior, Dorin

Şerban, din M.A.I., prof. Elena Doglan - Anuşca, cea care a rămas in amintirea tuturor prin organizarea la Vaslui de 25 de ani al Festivalului internaţional de gimnastică şi dans „Prietenia”. Revederii acestei promoţii i-au făcut o surpriză plăcută şi prin participarea câtorva reprezentanţi ai promoţiilor ce se vor vedea în anii următori, ca: dr. ing. Irimia Artene, profesor şi director al Colegiului timp de 8 ani, dr. ing. Gheorghe Sârbu, director al S.C Viticola Bârlad şi ctitorul celui mai modern complex de vinificaţie din I. V. V. Bârlad şi nu în ultimul rând ing. Traian Petrică, absolvent, fost director tehnic al „Vascovin” Vaslui şi inginer masterand, Eugenia Gaită, brav oenolog şi vinotecarul şcolii.

Sărbătoarea revederii promoţiei din 1954, în 2004, la 50 de ani (unica până acum) organizată de absolventul şi profesorul nostru Georgică Ţoncu a fost onorată de participarea academicianului prof univ. dr. Valeriu D. Cotea.

Să ne trăiţi prieteni, cu toţii şi fiecare în parte.

Câteva gânduri la an aniversar

Prof. dr. ing. Virgil Grecu Expert al Organizaţiei Internaţionale a Viei şi Vinului din Paris La sărbătorirea promoţiilor 1970 ale Colegiului Naţional Agricol „Dimitrie Cantemir” din Huşi Vouă, elevilor de-acum Şi celor ce veniţi 'nainte, Noi, cei la sfârşit de drum Vă sugerăm, să ţineţi minte: Ceea ce Şcoala vă-nvaţă Trebuie să luaţi aminte, Cu respect, întreaga viaţă, Ca pe nişte lucruri sfinte. Să îi iubiţi pe profesori (C-au vrut să vă înveţe multe) Ca anticarul pe comori Şi păstrăvul apa de munte.

Toţi tinerii, şi-apoi bătrânii, Să studiaţi ani după ani, Să nu se spună că românii Sunt ca şi ei: neam de profani. Să nu pretindeţi la stat, Mânaţi de vreun avar impuls, Ci vă-ntrebaţi: Eu ce i-am dat? Căci: Tara nu-i vacă de muls. Şi-atunci când veţi trăi departe Sub orişicare stea albastră, S-aveţi în suflet, ca-ntr-o carte Că: România-i tara voastră! Oriunde şi întotdeauna Să fiţi corecţi cu fiecare, Că-n lume, peste tot, minciuna E tare scurtă de picioare. Să respectaţi horticultura S-o savuraţi, ca liceeni Şi să iubiţi viticultura Ca cei mai mulţi dintre huşeni. Iar generaţiile voastre Să facă marea cotitură, Ferind ţara de noi dezastre Privind şi spre viticultură.

Ce-au distrus politicienii, De avem azi dealuri golaşe (În ultimele două decenii) S-apară viţe pe imaşe. La Huşi şi în Moldova toată Să crească viile oricât Precum erau ele odată... Şi mult mai mult decât atât. E indicat să ţineţi minte Că anii petrecuţi la Huşi Sunt soclul, ce are sorginte Ca şi Coloana lui Brâncuşi. Iar Şcoală de Viticultură A fost platforma cea măreaţă De unde, cu dezinvoltură, Aţi decolat spre marea viaţă. Plecând de la liceul drag, În anii mai rotunzi, apoi, Să vă-ntâlniţi la vechiul prag Pân-au rămas… ultimii doi!

Î

Ani

vers

ări

Lohanul nr. 14 112 Fosilele preistorice din sectorul

mijlociu al Prutului (zona Huşilor) Prof. Vicu Merlan – Huşi

actorii erozivi ai scoarţei terestre scot la zi, an de an, mai ales în urma unor viituri sau cutremure, numeroase artefacte preistorice, ce evidenţiază astfel

existenţa cândva a unei paleofaune bogate, cu o vechime de câteva milioane de ani în această regiune a Moldovei.

Astfel au fost descoperite numeroase fosile de animale gigant precum Deinotherium gigantisimum (strămoş al dinozaurilor) în Dealul Dobrina – Huşi şi Creţeşti, Tetralophodon (mastodont) strămoş al elefantului la Isaiia, comuna Răducăneni, jud. Iaşi (la circa 40 km de Huşi), dar şi de primate (maimuţe) precum fragmentul de femur de la Bazga, comuna Răducăneni, jud. Iaşi, iar de vârstă mai recentă, în situl arheologic eneolitic (peste 5 000 de ani) de la Creţeşti, jud. Vaslui, bucranii şi coarne de Bos primigenius (bour).

Fosilele descoperite la Dobrina – Huşi, Bazga şi Isaiia sunt silicifiate, practic găsindu-se doar amprenta oaselor preistorice, iar cele de la Creţeşti, având o vârstă relativ mică (câteva mii de ani) păstrează intact structura osoasă a acestora. De menţionat că în acelaşi sit s-a gasit şi un fragment relativ mic, de circa 200 g dintr-un os mare silicifiat de Deinotherium gigantisimum, care păstrează urme de ardere dintr-un incendiu sau o vatră de foc.

Animalele preistorice descoperite au dispărut cu câteva zeci de mii de ani sau câteva secole (cazul bourului) din cauze naturale sau prin exterminare (bourul) de către om.

Identificarea acestor artefacte a fost întâmplătoare (Bazga, Isaiia şi Dobrina – Huşi) sau prin săpături arheologice (Creţeşti).

Fosila de la Huşi – Dobrina, judeţul Vaslui A fost descoperită în vara anului 2009, de către Grigore

Apostol din Satu Nou în secţiunea unui făgaş din pădurea

1 Helepolis http://helepolis.blogcindario.com/2010/04/00069-elefantes-prehistoricos-i-mastodontes-y-ancestros.html

Dobrinei, nu departe de fosta Făzănărie de la Huşi spre Vaslui. Aparţine unei specii de Deinotherium gigantisimum (strămoş al dinozaurilor) ce popula cu multe milioane de ani aceste locuri (informaţie geolog drd. Laureţiu Ursachi – Muzeul Bârlad, căruia îi mulţumim pe această cale). Astfel de fosilă au mai fost descoperite şi la Mânzaţi. Fosila reprezintă o falangă gigantică (F2 sau F3) silicificată, de culoare galben-roşiatică (culoare dată şi de oxizii şi hidroxizii de fier din compoziţia silicioasă) ce păstrează amprenta structurii osoase spongioase, dar şi unele porţiuni cu urme de uzură sau tasare la contactul periferic cu celelalte componente osoase ale piciorului. Fosila prezintă o porţiune bombată convexă la unul din capete – ca perimetru de inserţie în cavitatea boltită (capsulă articulară a următoarei falange) cu structura poroasă macroscopică bine evidenţiată, după care în zona mediană se îngustează brusc cam la 1/3 din lăţimea maximă a acestea. La capătul opus prezintă o porţiune uşor concavă cu marginile curbate spre exterior, cam de aceeaşi lăţime cu celălalt capăt (concavitatea articulară). În această porţiune se văd amprentele tasări pe care a suferit-o osul, vizibile printr-o ,,şlefuire” fină, netedă, în masa dură osoasă. Se pot observa urme mai pronunţate de tasare pe întreaga suprafaţă de contact epifizar, unde apare pe mijloc şi o şănţuire uşoară, dar largă. Acest tip de şănţuire este vizibilă şi pe ambele laturi cu adâncime de maxim 2 cm. La capătul opus al epifizei nu mai apare această şănţuire ci o suprafaţă plană cu urme de tasare, care se prelungeşte şi pe laturi (2-3 cm), doar pe porţiunea înălţată a şănţuirii mediane.

Dimensiuni : L = 22 cm Gr = 8,5 cm lmax (epifază) = 13 cm Greutate = 2,8 kg Structura fosilei se prezintă spongioasă la nivelul epifizei

şi dură la cel al diafizei. Fragmentul de fosilă (Deinotherium gigantisimum) de la

Creţeşti, judeţul Vaslui Fragmentul silicifiat cu ardere secundară de Deinotherium

gigantisimum din situl de la Creţeşti, descoperit în Ş8/2009, a fost găsit într-un context stratigrafic clar, în apropierea unei vetre de foc aparţinând civilizaţiei eneolitice Cucuteni A3.

Nu este exclus ca acest fragment să aibă aceeaşi apartenenţă cu fosila de la Huşi – Dobrina, deoarece punctul unde a fost descoperită nu este la mare depărtare de sit – aproximativ 5 km, fiind adus în locuinţa cucuteniană de unul din membrii tribului.

De menţionat că astfel de fosile sau oase aparţinând unor animale de dimensiuni mari, erau venerate de către membri tribali şi folosite ca obiecte tabu în procesiunile religioase sau în riturile de iniţiere. Faptul că bucraniile de zimbru şi fosila de Deinotherium gigantisimum sunt găsite lângă o vetră de foc şi în gropiile de

2 http://commons.wikimedia.org/wiki/File:Deinotherium_BW.jpg

F

Tetralophodon1

Deinotherium gigantisimum2

Pale

onto

logi

e

Octombrie 2010 113

fundare de sub locuinţele cucuteniene, demonstrează că şamanii tribali le atribuiau acestor artefacte numeroase puteri oculte, invocându-le în riturile lor de origine ancestrală.

Fragmentul descoperit pare a fi de la un femur, păstrându-se vizibil structura spongioasă dură a ţesutului osos interior.

Fosila de la Isaiia, judeţul Iaşi A fost descoperită în 1984 de subsemnatul în aluvionarul

albiei minore a pârâului Bohotin, din dreptul satului Isaiia, provenind probabil din stratele de Bohotin sarmaţiene. Fosila se prezintă ca un fragment – tibie (membru posterior) de la un erbivor mare (Mastodont) de Tetralofodon, fiind de vârstă miocenă (informaţie prof. univ. dr. Vlad Codrea, Universitatea Babeş-Bolyai, Cluj-Napoca, catedra paleontologie, căruia îi mulţumim pe această cale).

Fragmentul de fosilă păstrează creasta anterioară a tibiei cu ţesutul spongios interior. Astfel de fosile au fost găsite şi la Epureni, Dealul Lohanului, lângă Huşi, fiind păstrate în colecţia Muzeului municipal Huşi.

Dimensiuni: L = 53 cm lmax = 7 cm greutate = 1,7 kg. Grosime (din fosilă) = 6 cm. În zona mediană are o uşoară curbură. Fosila este

silicifiată, păstrând vizibil structura ţesutului spongios, fiind ruptă din vechime. Se observă o anumită stratificare:

– cu strat exterior (periost) cu grosimea = 2 cm; – cu strat intermediar 1 cm ; – ţesutul spongios 1 – 4 cm (pe porţiunea de fosilă ruptă

de la jumătatea verticală a femurului ). Se observă median o fisură (croială) care a reuşit să

ajungă până jos (probabil în urma rulări sau a presiuni stratelor de deasupra aluvionarului în care a fost descoperită).

La partea exterioară prezintă un uşor luciu, având o duritate mare. Se văd câteva amprente şi incizii (mici sănţuiri) de la obiectele cu care a venit în contact de-a lungul timpului.

Fosila de la Bazga, judeţul Iaşi Descoperită în apropierea cetăţuii getice, la baza

abruptului valului vestic de apărare, în nisipurile de vârstă sarmaţiană (circa 10 milioane de ani). Fosila pare a aparţine unei primate (maimuţe) ce a vieţuit pe aceste locuri, cu zeci de mii de ani în urmă. A fost găsită întâmplător în anul 2007 de către subsemnatul cu ocazia săpăturilor arheologice din situl din imediata vecinătate. Fosila păstrează un fragment de os lung (femur) silicificat cu epifiza proximală (care se inserează în osul coxal) şi treimea superioară a diafizei. În capătul de inserţie femural se disting trei mici amprente de gaură cu diametrul de 2-3 mm. Dimensiuni : L = 9 cm; lmax = 7 cm.

Fosila este silicifiată într-o gresie nu prea dură, uşor cimentată, fapt care a dus la fisurarea ei, fiind într-o stare de conservare bună spre mediocră. La nivelul epifizei proximale

prezintă o ramificaţie din care femurul are o prelungire aproximativ rotundă cu diametrul de 4,5 cm şi una secundară cu 3 cm în diametru. La capătul celei dintâi se găsesc cele trei mici găuri. Osul lung femoral este structurat pe un înveliş exterior (de tip tub) şi un canal medular vizibil cu diametrul de 1,4 cm.

Fosilele de la Creţeşti, judeţul Vaslui În situl arheologic din punctul Creţeşti ,,La Intersecţie’’,

în gropile menajere şi cele de fundare (sub locuinţele civilizaţiei Cucuteni) s-au descoperit oase de Boss primigenius (bour) de peste 5000 de ani vechime (Bourul era la acea vreme un animal ce popula pădurile înconjurătoare comunităţii eneolitice). Sub una din locuinţele cucuteniene s-a descoperit un bucraniu de bour, de dimensiuni mari, care fuseseră depus intenţionat într-o groapă de ritual (fundare) cu scopul de a proteja, de spiritele malefice, locuitorii locuinţei sau a comunităţi agrariene.

În campania din iulie – august 2010 s-a descoperit, la marginea unei locuinţe din Ş7 un corn de bour, cu urme de secţionare (folosit probabil ca unealtă agricolă sau casnică).

În concluzie, fosilele preistorice descoperite în zona Huşilor fac parte din mai multe epoci istorice îndepărtate, din meoţian până în cuaternar, aparţinând la diverse specii ,,autohtone” ce au cutreierat spaţiul dintre Valea Prutului şi cea a Crasnei, fapt care ne arată că mediul climatic era cu mult diferit de cel actual, trecându-se de la un mediu semiglaciar (specia de la Huşi – Dobrina) la unul de stepă (Mastodontul de la Isaiia) şi apoi la cel de silvostepă (bourul de la Creţeşti). Pentru primatul de la Bazga mediul climatic varia între unul

1 http://www.mojeopinie.pl/img/zoom0/tur.jpg

Fosile descoperite în zona Huşilor Fosilă de Deinotherium gigantisimum, Huşi – Dobrina

Bos primigenius1

Pale

onto

logi

e

Lohanul nr. 14 114tropical şi subtropical. Astfel de fosile pot fi admirate şi la Muzeului municipal din Huşi, fiind publicate în reviste de specialitate cu mulţi ani în urmă, care aparţin unor dinozauri, mastodonţi – strămoşi ai rinocerilor şi ai elefanţilor, bouri etc. descoperite în nisipăriile de la Şişcani, Epureni şi Râşeşti.

Aceste oscilaţii climatice s-au petrecut cu mult în timp în urmă, în istoria geologică locală îndepărtată, fapt ce ne demonstrează că ciclic, în decursul milioanelor de ani, plăcile tectonice migrează, favorizând derularea unor peisaje climatice variate, uneori exotice. În acest context se pot explica şi existenţa acestor specii de animale, care au dispărut cu mii de ani în urmă de pe aceste meleaguri.

Bibliografie selectivă: Vicu Merlan, Paul Salomeia – Creţeşti La Intersecţie,

judeţul Vaslui, în Cronica Săpăturilor Arheologice din România, 2006, p. 34-35.

Vicu Merlan – Raportul arheologic asupra sitului Creţeşti, judeţul Vaslui (II), în rev. Cercetări Istorice, nr. 4, sept. 2008, p. 1.

Vicu Merlan – Noi descoperiri arheologice în zona Huşilor (2007), în Acta Moldaviae Meridionalis, nr. XXVIII-XXIX, vol. I, 2007-2008, 124-139.

Vicu Merlan – Principalele rezultate ale săpăturilor arheologice efectuate între anii 2004-2008, în situl Bazga – Cetăţuie, judeţul Iaşi, în rev. Elanul, nr. 85-86, 2009, p. 1-6.

Vicu Merlan – Valul de apărare dacic din aşezarea de la Bazga, judeţul Iaşi, în rev. Lohanul, nr. 9, iulie, 2009, 3.

Vicu Merlan – Carst şi pseudocarst în Podişul Moldovei, în rev. Lohanul, nr. 12, aprilie 2010, p. 1-4.

Mijloace de apărare pasivă în lumea

animalelor. Homocromia Lucian Petrescu – Huşi

tudiind chiar şi în mod elementar anatomia comparată a diferitelor grupe de animale, nu mi-a fost greu să constat că în cutia craniană a omului e

adăpostit un creier cu o suprafaţă de materie cenuşie extraordinar de întortochiată, în comparaţie cu a semenilor săi mamiferi.

Un câmp vast de materie vie, în care şi prin care spiritul lucrează, seamănă idei, făureşte planuri, dar nu totdeauna demne de asemănarea sa cu Creatorul, În creierul multora se seamănă vânt şi se seceră furtună; se născocesc aparate, maşini etc, nu ca să se uşureze lupta pentru existentă, ori să se amelioreze traiul omenirii întregi, ci să se nimicească din temelie, tot ce pare adversar şi mai cu seamă de alt neam. Iată de ce, în istorie, de multe ori omul nu a prea dat dovadă că este animal „raţional”, dacă nu cumva se găsesc unii care să admită „raţionalul” şi în lucrările rele şi evident condamnabile.

Războiul din zilele noastre, nu poate fi decât o ruşine a civilizaţiei, iar animalele „raţionale” care luptă pentru cuceriri şi pentru nimicirea altor neamuri, nu dovedesc alta decât că sunt mai perseverente în ură şi mai neîndurătoare faţă de prăzi decât semenii lipsiţi de raţiune, dar din acelaşi regn.

Chiar şi aderenţii păcii, de teama nesiguranţei ce-i ameninţă dinspre hotare sunt nevoiţi astăzi a se pregăti cel puţin de un război defensiv şi aşa nu ne mirăm, dacă la tot pasul, în şcoli, în oraş, în familie, pretutindeni se vorbeşte de importanţa, organizare şi mijloacele apărării pasive etc. În înţeles mai restrâns, apărarea pasivă a popoarelor se mărgineşte doar la adăposturi contra gazelor şi bombelor incendiare, la mânuirea măştilor etc… deşi ea se aplică pe un teren mult mai larg. De exemplu, cei culoarea stofei militare, la fel cu pământul, decât un mijloc de apărare pasivă; tot aşa mantalele de zăpadă, colorate în alb, ţevile de tun lăcuite cu cenuşiu, pământul semănat cu iarbă deasă pe acoperişul fortăreţelor etc. Şi totuşi omul se face de râs când crede că mijloacele acestea „ingenioase” sunt născociri ale lui. De unde? Tocmai aceasta vreau să o arăt în lucrarea mea de faţă, că mijloacele de apărare pasivă au preexistat omului şi că aceste mijloace sunt zestrea dată de Providenţă tuturor celor mici şi năpăstuiţi din lumea fiinţelor animalice.

În lumea animalelor însă se observă o luptă continuă pentru existenţă, în care rivalii pot fi din aceeaşi specie, ori din diferite neamuri. E sigur că din această luptă de concurenţă vitală mulţi din

indivizii speciilor cad înfrânţi, dar nu-i mai puţin adevărat, că Providenţa a înzestrat chiar şi animalele cele mai primitiv organizate, cu diferite mijloace de apărare, ca să fie, pe cât se poate, la adăpost de lăcomia semenilor mai puternici.

Aşa de exemplu mimetismul nu-i decât tot un mijloc de apărare pasivă şi încă din cele mai ingenioase şi vrednice de admiraţia cercetătorilor naturii. Un mijloc de camuflare folosit de toate animalele, dar mai presus de toate de insecte. Ce-i mimetismul? Un complex de caractere externe, prin care animalele pot imita culorile şi formele obiectelor din mediu, ba chiar şi pe semenii de cari se tem. Un mimant însuşindu-şi culoarea ori forma străinilor, scapă neur-mărit nu numai de rasele mai bine înzestrate în lupta pentru existentă, ci şi de indivizii speciilor mai îndepărtate, care îl confundă şi-l lasă în pace. Sunt interesanţi îndeosebi mimanţii, cari îşi pot schimba deodată şi culoarea şi forma, devenind fioroşi şi respingători, cu toate că nu au nici o armă ucigătoare.

Cele mai nume-roase cazuri de mime-tism le prezintă insec-tele; potrivirea de culoare sau de formă le este de mare folos, căci scapă neobservate de prigonitori. În cel mal simplu caz, pot imita culoarea predo-minantă a mediului în care trăiesc, sau cum se mai spune: „culoare simpatică” În biologie acestei particularităţi de mimetism i se dă numirea de homo-cromie.

La rândul ei homocromia, ca unul din cele mai practice şi răspândite mijloace de camuflaj, poate fi simplă sau parţială, copiantă şi schimbă-toare (variabilă). E

1 The Insect Collector http://www.theinsectcollector.com/acatalog/Rarities_and_Specials.html şi http://www.bvo.zadweb.biz.hr/pages/kukci/kukci%20-%20leptiri%20-%20zanimljivo_eng.htm [G.F.]

S

Vanessa Io1

Pale

onto

logi

e Bi

olog

ie

Octombrie 2010 115destul dacă ne servim şi numai de câteva exemple clasice, din splendidul covor viu al fluturilor diurni, pen-tru a ilustra curiozita-tea homocromiei sim-ple sau parţiale. Urzicarul (Vanessa Io), când se aşează pe vre-un lujer de plantă ori pe o floare şi îşi ţine aripile întinse pare bătător la ochi prin culorile vii ale suprafeţelor externe; dar fluturele curând îşi împătureşte aripile vertical şi iată că apare o haina mohorâtă dedesubt, care imită culoarea frunzelor

uscate ori a scoarţei. Din contră, răchitarul are aripile pe feţele superioare colorate precum coaja merilor şi a perilor; e drept însă că acesta e fluture de amurg şi, când poposeşte, îşi ţine aripile întinse ca un cort.

Animalele superioare din lumea circumpolară, din păduri, din pustiuri, ori din apele marine, de asemenea ne pot servi cu interesante exemple de homocromie simplă. Iepurii şi urşii polari, şi-au îmbrăcat costumele de zăpadă cu mult înainte de iscusiţii finlandezi care, în mantale albe se apropiau, neobservaţi spre întăriturile ruseşti. Blana şoarecilor din deşerturi cât de bine se asortează cu culoarea valorilor de nisip derutând astfel privirile telescopice ale şoimilor. Meduzele sau urzicile de mare alintate de undele apelor albastre, trec şi ele albastre şi diafane. Peştii care zburdă în apele limpezi au spinarea colorată la fel ca fondul apei, iar pântecele alb, ca bolta cerească văzută din apă, Notonecta glauca (o ploşniţă de apă) are ciudatul obicei de a înota pe spate; iată că pântecele e întunecat, iar spatele este albicios,

Numai puţin interes oferă cercetătorilor naturii, aşa-zisa homocromie copiantă, graţie căreia indivizii unor specii pot imita nu numai culoarea, ci şi forma obiectelor pe care se aşează când se odihnesc ori când pândesc vânatul.

Priviţi viermele băţ şi spuneţi-mi sincer, dacă puteţi distinge insecta de ramurile copacului. La fel, dacă examinaţi ca atenţie omida Selenia tetralunaria, reprezintă aici ramura unei crenguţe; capătul mai ascuţit al rămurelei, este însuşi capul omizii, iar extremitatea mai tocită şi mai scurtă e una din labe.

Şi nu scăpăm din vedere aici faimosul fluture Kallima Lepidopter din Malaesia. Fluturele poposeşte pe o cracă; îşi ţine aripile împăturite în sus şi pare şi el o frunză uscată, cu peţiol, cu nervuri, ba chiar cu pete de boli vegetale. Ce bine camuflată e această creatură: un avionaş aterizat, greu de observat de avioane mai mari: păsările.

Homocromiile simple se explică prin prezenţa în piele a unor cromatofori sau celule pigmentare care posedă prelungiri, în felul pseudopodelor întâlnite la anoebe. Mişcările de contractare şi întindere a acestor prelungiri, bogate în pigmenţi divers coloraţi, stau sub comanda sistemului nervos, care, la rândul său, ca organ de primire al excitaţiilor venite din partea culorilor, are ochiul. Ochiul cercetează mediul în fel şi chip; culorile îl impresionează, iar impresiile, apucând căile nervuului optic, sosesc la un centru oarecare, de unde porneşte un flux motoric ce se descarcă în prelungirile pseadopodiale ale celulelor pigmentare. În urma fluxului nervos se vor întinde şi vor copleşi pielea acei cromotofori ai căror pigmenţi concordă cu coloarea dominantă ori cu armonia de colori în care s-a desfătat ochiul când a cercetat mediul. Aşa se petrec lucrurile în pielea cameleonilor, a şopârlelor Gecko, a caracatiţelor etc. Încadrându-se în culoarea dominantă a mediului trec ori rămân neobservate în faţa inamicului.

Nu sunt rare cazurile când schimbarea de culoare este înto-vărăşită şi de o schimbare de formă a corpului în general, ori cel puţin a unor părţi din corp. Aşa de pildă, cameleonul găsindu-se în faţa persecutorului dacă nu a reuşit să se facă neobservat schimbându-şi culoarea, îl va putea speria printr-o deformare dintre

cele mai hidoase ale corpului. În urma unor reflexe de natura emoţi-ilor i se dilată plămânii, care având o mulţime de diverticule laterale pot înmagazina mari canti-tăţi de aer; se umflă toată regiunea toracică, iar un puternic aflux de sânge pătrunzând în creasta de pe cap o ridică în sus, ochii se umflă şi ei bombându-se excesiv şi execută anumite mişcări de rotaţie. Duşmanul îi întoarce spatele, cu toate că faimosul cameleon nu are nici o armă ucigă-toare.

Ca şi cameleonul, caracatiţele, unele specii de peşti, crustacee etc, sunt în stare să îşi schimbe culoarea după cum se găsesc într-o regiune sau alta a aceluiaşi mediu Speciile acestea dispun de o homocromie variabilă.

Şi dacă unele nu sunt suficient dotate cu astfel de arme de apărare pasivă, mai recurg la o camuflare străină de corp. Aşa face de exemplu racul emerit (Diogenes varius), care smulge dediţei de mare (actinii) şi-i plantează pe căsuile, iar unele neamuri de crabi se maschează prin rămurele rupte cu cleştele din tufişurile diferitelor alge marine.

Homocromiile, ca mijloace excelente de apărare, de cele mai multe ori pasivă, au fost studiate cu deosebită râvnă de naturaliştii Wallace şi Darwin. Mai cu seamă acesta din urmă, consideră mimetismul ca un mijloc al naturii de a selecţiona varietăţile speciilor în lupta pentru existentă (struggle for life). Cromatoforii primelor varietăţi vor fi fost, de bună seamă, slabi; ei nu au putut servi decât în măsură prea neînsemnată în apărarea pasivă a fiinţelor. Cu timpul însă, înmulţindu-se şi variind celulele pigmentare, au putut deveni importante mijloace de camuflaj.

Câştigarea hranei şi lupta pentru existenţă s-a uşurat mult; natura, aşa zicând, a selecţionat varietăţile dotate cu homocromii, făcându-le să supravieţuiască, faţă de altele lipsite de astfel de arme. Câştigurile de felul acesta au trecut pe cale ereditară şi la urmaşi, punându-i şi pe aceştia la adăpostul atâtor primejdii ce-i pândesc in lupta pentru existenţă.

O seamă de naturalişti combat pe Darwin susţinând că mimetismul nici nu este atât de util in lupta pentru viaţă şi aduc ca dovadă faptul că multe specii sunt devorate de duşmanii lor.

În tot cazul ho-mocromia, chiar dacă nu-i o armă perfectă de apărare, totuşi în conservarea speciilor joacă un rol destul de însemnat, prin urmare şi în echilibrul faunei. Într-adevăr speciile mai puţin dotate cu această armă naturală de apărare sunt mai spornice şi viceversa.

În economia na-turii, balanţa fiinţelor tinde astfel să-şi menţină echilibrul.

Providenţa nu este „pentru unii mamă, pentru alţii ciumă”!

1 Fotografie © Michael Borsch http://www.funet.fi/pub/sci/bio/life/warp/album-Borsch-2.html [G.F.]

Vierme băţ [G.F.]

Selenia tetralunaria1

Kallima Lepidopter[G.F.]

Biol

ogie

Lohanul nr. 14 116

Timpul şi măsurarea lui Prof. Veronica Brînză – Huşi

Mişcarea Pământului şi a Lunii determină lungimea anilor, a anotimpurilor, a lunilor şi zilelor. Odinioară această diviziune a timpului a fost suficientă pentru organizarea vieţii. Azi însă ceasurile au devenit indispensabile pentru aproape toată lumea.

ământul într-un an înconjoară Soarele. În acest timp noaptea pe bolta cerească apar periodic şi alte stele şi din anotimp în anotimp se schimbă vremea. După

ce oamenii au observat periodicitatea acestor schimbări au început să folosească observaţiile în scopuri practice. Apariţia unor stele de exemplu indică faptul că a sosit vremea semănatului. Vechii egipteni ştiau că nu mult timp după ce se ridică steaua Sirius peste linia orizontului se va revărsa Nilul.

Mişcările principale ale Pământului – de rotaţie şi de revoluţie – ne dau şi unităţi pentru măsurarea timpului: ziua şi anul.

În vechime se presupunea uniformitatea mişcării diurne aparente; noi admitem numai în prima aproximaţie uniformitatea rotaţiei Pământului. Cauze geofizice şi deplasări ale maselor de aer şi apă pe suprafaţa Pământului îi modifică puţin perioada rotaţiei.

Se folosesc diferite denumiri pentru timp, după astrul a cărui mişcare diurnă o urmărim. Dar nu trebuie să uităm că timpul, ca una din formele de existenţă ale materiei, este unul şi acelaşi (diferă numai unitatea sau originea de măsurare a timpului).

Timpul sideral este timpul măsurat prin unghiul orar al punctului vernal ( ) iar unitatea de timp sideral este ziua siderală, adică timpul scurs între două culminaţii superioare consecutive ale punctului vernal ( ), submultiplii zilei siderale sunt ora, minutul şi secunda siderală . Începutul zilei siderale coincide cu momentul culminaţiei superioare a lui .

Un alt timp, legat de viaţa practică, este timpul solar adevărat, măsurat prin unghiul orar al centrului Soarelui. Ca unitate se utilizează ziua solară adevărată, adică timpul scurs între două culminaţii superioare consecutive ale centrului Soarelui. Deci ziua solară adevărată începe în momentul culminaţiei superioare a centrului Soarelui (la miezul zilei).

Fazele lunii Lunile sunt indicate de schimbarea luminii Lunii; numim

acest fenomen schimbarea fazelor lunii. Cu trecerea lunii razele Soarelui au diferite unghiuri de incidenţă pe suprafaţa Lunii; când razele Soarelui, privite de pe Pământ cad în spatele Lunii, atunci Luna nu este luminată: această fază se numeşte lună nouă.

La o distanţă de o jumătate de traiectorie mai încolo Luna devine „lună plină” deoarece privită de pe Pământ, Luna stă faţă-n faţă cu Soarele. Romanii bazau calendarul lor pe schimbarea fazelor Lunii (se baza pe schimbările de fază a Lunii): un ciclu complet de schimbare a fazelor era considerat o lună.

Lungimea zilei este determinată de rotirea Pământului în jurul propriei axe: în urma acestei rotaţii vedem răsărind şi apunând Soarele. Lungimea anului în mare este de 365 zile, adică nu este un multiplu întreg al lungimii zilei, şi dacă vrem să întocmim un calendar, din această cauză vom avea dificultăţi.

În 46 î.Hr. pentru rezolvarea acestei probleme Iulius Caesar a introdus un sistem calendaristic în care după trei ani a câte 365 zile urma un an cu 366 de zile.

Calendarul O unitate mai mare de timp ne este dată de mişcarea de

translaţie a Pământului. Numim an intervalul de timp între două treceri consecutive ale Soarelui la punctul vernal.

Anul tropic, fiind perioada de repetare a anotimpurilor şi a muncilor agricole, stă la baza calculului practic al timpului. Acest an este însă incomod, din cauza fracţiunii de zile mijlocii. De aceea se ia anul calendaristic, care are un număr întreg de zile, 365 sau 366 de zile, astfel ca echinocţiile şi solstiţiile să cadă pe aceleaşi date ale anului (adică să nu se decaleze faţă de anul tropic).

Calendarul iulian introdus de Caesar la început s-a dovedit a fi corespunzător, dar după aceea s-a constatat că lungimea anului este cu 11 minute şi 36 secunde mai scurtă decât o arătaseră calculele iniţiale. Pe parcursul timpului această diferenţă s-a acumulat şi s-a creat o eroare de câteva zile, mai exact, anul iulian este mai lung decât anul tropic, deci la 400 de ani rămâne în urmă cu aproximativ 3 zile.

În 1582, întârzierea calendarului iulian era de 10 zile, pentru care motiv s-a introdus calen-darul gregorian (corectarea calen-darului efectuând-o papa Grigore al XIII-lea), care:

– recu-perează întârzi-erea, decretând ca după 4 octombrie 1582 să urmeze ziua de 15 octombrie. Fără această corectură armonia anotim-purilor reale s-ar fi răsturnat ;

– elimină întârzierea, hotă-rând ca dintre anii seculari să fie bisecţi numai anii la care numărul seco-lelor este divi-zibil cu patru. Astfel, dintre anii 1700, 1800, 1900 şi 2000 rămâne bisect numai anul 2000, întrucât are numărul seco-lelor divizibil cu patru;

– rămâne încă în urmă cu 1,2 zile la 4000 de ani, diferenţă care până în prezent se poate neglija.

Acest calendar este în uz şi azi în lumea occidentală. La noi a fost introdus de la 14 octombrie 1924.

Calendarele considerate au ca unitate de bază anul tropic, adică perioada mişcării anuale aparente a Soarelui, de aceea se numesc calendare solare.

Există calendare care au la bază perioada fazelor lunare, numită perioada sinodică = 29,5036 zile mijlocii. Acestea sunt calendarele lunare cum este cel musulman.

Alte calendare, numite lunisolare, au la bază atât anul tropic, cât şi perioada sinodică.

Oricare ar fi tipul de calendar, fiecare are ca unităţi: – anul, apropiat de cel tropic; – luna, apropiată de cea sinodică ;

1 http://www.saintpetersbasilica.org/Monuments/GregoryXIII/GregoryXIII.htm [G.F.]

P

Papa Grigore al XIII-lea dând binecuvântarea

Monument realizat de sculptorul milanez Camillo Rusconi între 1715 şi 1723. Registrul inferior reprezintă promulgarea calendarului gregorian.1

Fizi

că şi

ast

rono

mie

Octombrie 2010 117– ziua mij-

locie. La acestea

se mai adaugă o altă unitate, sătă-mâna, care, spre deosebire de uni-tăţile anterioare, nu reprezintă o perioadă a miş-cării unui corp ceresc, ci o gru-pare de şapte zile mijlocii, fiecare din el fiind închinată în vechi-me câte uneia din cele şapte planete cunoscute atunci (Soarele şi Luna fiind considerate tot planete).

Neajunsul acestor unităţi este incomensu-rabilitatea lor:

– anul nu are un număr întreg de luni decât cu sacrifi-carea constanţei acesteia (luna având între 28 şi 31 de zile mijlocii);

– anul şi luna nu au un număr întreg de săptămâni.

Pentru omul primitiv ziua şi noaptea au fost perioadele cele mai scurte de timp pe care le-a recunoscut. În jurul anului 4000 î.Hr. au apărut primele încercări de măsurare siste-matică a timpu-lui. În antichitate egiptenii au în-părţit ziua în ore. Pentru măsurarea lui au utilizat o tijă înfiptă în pământ, gno-monul, a cărui umbră cădea pe o scală împărţită în ore. Urmând

mişcarea aparentă a Soarelui pe bolta cerească umbra tijei parcurgea scala, indicând astfel timpul în ore.

1 Wikipedia, http://commons.wikimedia.org/wiki/File:Sundial_from_Madain_Saleh.JPG 2 University of Southern Maine, http://usm.maine.edu/maps/exhibition/8/8/sub-/navigation

Instrumente pentru măsurarea timpului Dezavantajul ceasului solar era că nu arăta timpul

noaptea, şi nici ziua când Soarele era acoperit de nori. Acest impediment a fost rezolvat tot de egipteni în jurul anului 1500 î.Hr. prin inventarea clepsidrei cu apă. Acest instrument în varianta sa cea mai simplă era un rezervor de apă cu o gaură mică la fund, pe marginea rezervorului existând o gradaţie clepsidra se umplea cu apă, care se scurgea încetişor pe gaura de la fund. Pe scală se putea citi cât timp s-a scurs de la umplerea clepsidrei.

Mai târziu, la o variantă îmbunătăţită apa se scurgea într-un alt rezervor, şi acolo ridica în mod continuu un plutitor, poziţia acestuia indicând timpul scurs.

Un alt înlocuitor al ceasului solar era clepsidra cu nisip. Nisipul curge prin acest instrument dintr-un vas într-altul printr-un orificiu, de regulă într-o jumătate de oră sau într-o oră. Varianta lui miniaturizată se foloseşte şi azi la fiertul ouălor.

Pentru măsurarea timpului se foloseau deseori lumânări. Crestăturile de pe ele indicau cât este ceasul. Această metodă era foarte imprecisă deoarece diferitele tipuri de feştile, calitatea cerii cât şi curentul din încăpere influenţau viteza de ardere a lumânării.

În Europa primul ceas mecanic s-a construit în jurul anului 1275 – o greutate ce atârna pe o funie învârtea o roată care la rândul ei acţiona un mecanism, a cărui menire era să lovească un clopot din oră-n oră. Mai târziu aceste ceasuri au fost dotate şi cu un cadran.

În jurul anului 1475 au fost executate primele ceasuri cu axe. Până în anii 1500 limbile indicau numai ora , fracţiunile acestuia se puteau numai aproxima, dar acest nivel de exactitate era suficient în epocă. Astronomii nu s-au mulţumit însă cu aceste rezultate, pentru observaţiile lor trebuia o precizie mai mare. Tocmai pentru a satisface această cerinţă a apărut şi limba mică, iar la unele ceasuri chiar şi arătătorul de secunde.

În anii 1580 fizicianul şi astronomul italian Galileo Galilei (1564 – 1642) a descoperit balansul regulat al pendulului şi în 1641 a schiţat proiectul unui ceas cu pendulă. Anul următor însă a murit şi ceasul a fost executat de fiul său, Vincenzo, împreună cu un lăcătuş pe nume Balestri doar în 1649. Un savant danez, Christian Huygens a elaborat în 1650 proiectul unui ceas foarte bun şi în urma concepţiei sale pendulul a devenit un regulator precis şi sigur. Astfel eroarea zilnică a ceasurilor de uz general a scăzut de la câteva minute la 10 secunde.

În 1658 a apărut un nou mod de reglare: la această dată a inventat Robert Hooke arcul regulator (părul). În urma acestei invenţii balansierul se execută cu ajutorul acestui arc spiral subţire. Prin înfăşurarea şi desfăşurarea arcului, balansierul – o rotiţă care se învârte în jurul unui ax – se mişcă într-un sens sau altul. Această mişcare a fost utilizată pentru regularizarea mişcării ancorei. Faptul că mişcarea de du-te vino a ceasului nu influenţează ritmicitatea mişcării balansierului constituie marele avantaj al mecanismului regulator cu arc spiral faţă de regulatoarele cu pendul. Astfel s-a putut începe fabricarea ceasurilor mai mici şi mai exacte.

Calendarul solar de la Sarmisegetuza [G.F.]

Ceas solar din sec. I î.Hr.cu inscripţii aramanice, descoperit la Madain Saleh,

Turcia1

Clepsidră amiralitate franceză, c. 18002

Fizi

că şi

ast

rono

mie

Lohanul nr. 14 118

Manipularea mediatică (II) Sebastian Bohler – Bucureşti Politica şi mass-media (Continuare din Lohanul nr. 13, iulie 2010)

„A vota pe baza a ceea ce ne arată mass-media seamănă cu un fel de ruletă rusească. Fără să ne dăm seama, atitudinea noastră faţă de un candidat poate fi perturbată de o înclinare a capului sau de o încruntare a jurnalistului care îi pune întrebările sau de prezenţa unei personalităţi populare în aceeaşi emisiune cu el. Conform unor studii, creierul nostru triază între ceea ce ne convine (elementele favorabile candidatului nostru) şi ceea ce nu ne convine (elementele defavorabile) atunci când privim o dezbatere televizată. Ceea ce psihologia ne învaţă despre homo politicus este că acesta e fundamental iraţional. Deciziile sale sunt adesea afective, determinate de mecanisme inconştiente care lasă puţin loc analizei imparţiale. Căutarea obiectivităţii trebuie să înceapă cu o „demontare” a reflexelor noastre condiţionate în faţa informaţiei politice.” (Sebastien Bohler – „150 de experimente pentru a înţelege manipularea mediatică”)

Apariţia frecventă simplă în mass-media creează o opinie favorabilă (efectul simplei expuneri) De ce anumiţi oameni politici ocupă mai mult decât alţii

scena mass-mediei? E simplu. A fi văzut foarte des, a fi auzit frecvent, cu alte cuvinte a ocupa spaţiul vizual şi/sau sonor în mod repetat declanşează o atitudine favorabilă a opiniei publice faţă de persoana respectivă. Acesta este „efectul simplei expuneri”.

Este o metodă simplă utilizată pentru promovarea a orice se doreşte, de către anumite concernuri sau grupuri de interes, de la personalităţi politice la… Dero, Ariel sau maşini. Întotdeauna aceste apariţii media ale personalităţii respective sunt simple, neasociate cu afaceri de corupţie, aspecte ilegale, conflicte sociale, devieri, etc. Aspecte ca cele amintite mai devreme sunt puse în corelaţie în mod voit cu diferite personalităţi care sunt sau au devenit indezirabile grupurilor de interes, atunci când se doreşte formarea unei opinii negative faţă de acestea.

Majoritatea apreciază ceva/pe cineva în funcţie de aprecierea altora (influenţa socială) De ce unele personalităţi urcă în sondajele de opinie fără

să fi făcut nimic deosebit? Iată un experiment care ne va arăta cum se petrece aceasta: psihologul Matthew Salganik a realizat un sondaj de opinie pe internet pe o grupă de 14.000 de oameni. Aceştia trebuiau să se conecteze la un site care cuprindea o listă de fragmente muzicale care trebuiau ascultate. Melodiile nu fuseseră comercializate încă, erau complet necunoscute şi fiecare persoană din grup trebuia să realizeze propriul clasament al preferinţelor pentru aceste melodii. Experimentul a avut două etape. În prima etapă rezultatele sondajului au început să fie afişate pe internet pe măsură ce erau colectate, fără a se aştepta ca toată lumea să termine realizarea clasamentului propriu. S-a constatat astfel că titlul unui cântec se detaşa net de celelalte doar în câteva ore, ocupând primul loc. Fenomenul nu se datora unei calităţi deosebite a acestui fragment muzical, pentru că experimentul, repetat în această manieră de mai multe ori a arătat detaşarea în clasament, de fiecare dată, a unui alt fragment muzical.

În cea de-a doua etapă a experimentului, rezultatele sondajului culese de la toţi participanţii au fost afişate la final. Niciun titlu nu a ieşit în evidenţă. Prin urmare, cunoaşterea rezultatelor sondajului în curs influenţează alegerea. „Efectul de

sondaj” rezultă dintr-o oarecare tendinţă gregară a fiinţei umane. Acest experiment demonstrează ceea ce a fost denumit în

psihologie influenţa socială referitor la o anumită personalitate politică, un produs, etc. Influenţa socială arată tendinţa de a aprecia ceva sau pe cineva pentru că ştim că e apreciat de alţii, de o parte din societate. De aceea, anumite persoane sau produse, pentru că sunt prezentate ca ocupând locul întâi în diferite sondaje, se pot afla pe primele locuri în clasamente, fără un motiv direct legat de calităţile persoanei sau ale produsului. Acest fenomen, arhicunoscut în psihologie este folosit din plin în politică, în domeniul modei şi al comerţului.

Mimetismul social, care există atât de pregnant în societate, după cum se vede, funcţionează şi când trebuie să fie formulate anumite opţiuni sau când trebuie să se facă anumite alegeri politice sau sociale.

Ne place sau nu ne place discursul unei persoane în funcţie de apartenenţa sa la un anumit partid/un anumit sistem de valori (prejudecata grupului)

Puţini sunt cei care au luciditatea de a asculta cu detaşare şi curiozitate discursul unei personalităţi politice sau sociale care afişează o orientare contrară credinţelor lor proprii. Marea majoritate a oamenilor, când aud vorbind la radio sau televizor o persoană despre care ştiu ca are idei contrare lor, o consideră imediat ca fiind puţin credibilă, chiar agasantă.

Un experiment realizat de psihologul Gert van der Linden a arătat că respingerea sau acceptarea unui personaj politic sau social sunt declanşate de apartenenţa acestuia la anumite grupări sau sisteme de valori. Suntem mai deschişi la opiniile exprimate de membrii grupului nostru – fenomen denumit în psihologie prejudecată a grupului, decât la opinii exprimate de persoane care ştim că au o altă orientare. Psihologul Henri Tajfel consideră că ne comportăm astfel, alocând atenţie în mod diferit celor pe care îi urmărim la radio sau TV, în funcţie de asemănarea/diferenţa de opinii şi convingeri, deoarece ne definim propria identitate prin apartenenţa noastră la un cerc de oameni cu care împărtăşim un anumit stil vestimentar, sport preferat, opinii politice sau despre viaţă. Se evită opiniile altor grupuri deoarece poate apare riscul de a pierde din vedere definiţia socială a propriei identităţi:. Acest aspect caracteristic reprezintă mentalitatea de grup.

Unii psihologi au arătat că nu ascultăm un discurs al unei persoane preferate la radio sau tv în acelaşi mod în care îl ascultăm pe cel al cuiva cu opinii opuse. Suntem atenţi la ceea ce spune preferatul nostru şi ne concentrăm pe ceea ce spune, sorbim cuvintele sale, în schimb nu intrăm în profunzimea conţinutului mesajului când este rostit de cineva din „opoziţie”, de cineva de care nu ne place.

De ce latura subiectivă este mai puternică decât analiza raţională a discursului? Medicina tradiţională indiană afirmă, referitor la acest aspect, că această latură subiectivă pe care majoritatea oamenilor o angrenează în activităţile zilnice nu este conştiinţa noastră profundă, subiectivitatea ultimă a fiinţei, ci reprezintă de fapt manifestarea aspectelor joase ale structurii minţii, şi anume partea care acumulează informaţii şi funcţionează doar după dualitatea plăcut-neplăcut, şi partea care ne conferă un ataşament inconştient şi puternic faţă de propriul mod de a fi şi de a gândi. Intervenţia raţiunii, a logicii şi examinarea detaşată a unei situaţii exterioare necesită angrenarea unui etaj superior al minţii. De obicei, fiinţei umane obişnuite, datorită „dresajului” sistematic realizat de mass-media prin toate reclamele care sugerează ideea că totul trebuie să fie uşor (uşor de făcut, uşor de înţeles, uşor de luat, etc…), îi este lene să acceadă la acel nivel al cernerii informaţiei, al raţiunii şi logicii. Îi este mult mai simplu să ia totul de-a gata, adică dacă îi este plăcut acceptă, dacă îi este neplăcut aspectul respectiv nu îl acceptă.

O altă modalitate de a nu sesiza corect mesajul diferiţilor oameni politici sau unor lideri sociali care ţin un anumit discurs, este ataşamentul (inconştient) faţă de propriul mod de a fi, de a gândi (aspect menţionat mai sus). Psihologul Jason Mitchell a observat pe o grupă de voluntari că activitatea creierului se intensifica în zone diferite, în funcţie de apartenenţa la diferite partide sau convingeri a discursului anumitor personalităţi politice sau sociale. Persoanele testate, când vedeau figura sau auzeau descrierea unei personalităţi de aceeaşi orientare ca şi ei, Ps

ihol

ogie

Octombrie 2010 119manifestau o activitate corticală mai intensă în zona creierului care se ocupă cu raţionamentele la persoana întâi, referitoare la propria persoană.

Cum poate fi scăzut interesul cetăţeanului pentru propriul angajament politic (discursul autocentrat şi dezangajarea politică) În ultimii 20 de ani s-a dezvoltat un nou stil de emisiuni

televizate – aşa-zisele infotainment (ceva între emisiuni de informare şi de divertisment). Aceste emisiuni se petrec astfel: sunt invitaţi în platou actori, persoane politice, cântăreţi, sportivi care se amestecă unii cu alţii şi abordează probleme de viaţă personală sub forma unor discuţii informale. Ce se aşteaptă de la aceştia sunt glume, fragmente din viaţa personală, exprimarea gusturilor şi emoţiilor proprii, într-un fals raport cu publicul (deoarece indivizii respectivi nu sunt nici vecinul de bloc care poate să îţi mărturisească anumite probleme cu care se confruntă, nici membru al familiei care se destăinuie, ci o personalitate cu un anumit statut social).

Prin aceste emisiuni de divertisment care implică şi oameni politici, telespectatorii rămân în general cu o imagine pozitivă a oamenilor politici, dar forma discursului pe care aceştia îl susţin la aceste emisiuni nu determină angajamentul politic.

De cele mai multe ori este vorba de un discurs autocentrat, în care politicianul respectiv ajunge să spună: „îmi place cutare cântec”, „îmi place să gătesc respectivul fel de mâncare”, etc. În toate cazurile e determinat să vorbească despre el la persoana întâi, într-un mod care favorizează judecata şi aprecierea personală, gusturile subiective. Studiile aceluiaşi psiholog au arătat că pentru ca un cetăţean să se angajeze politic trebuie ca acesta sa audieze discursuri total opuse celui anterior – respec-tivul om politic să folosească foarte rar persoana întâi în expri-mare, să fie o exprimare descriptivă în care viaţa sa personală, preferinţele sale, hobby-urile sale să intervină foarte puţin.

Numeroşi sociologi şi psihologi au insistat asupra faptului că societatea în care trăim favorizează în momentul de faţă emoţia – angrenarea etajului inferior al minţii, fără bascularea rapidă în zona raţionamentului şi a logicii. Practicarea emisiunilor gen infotainment face ca telespectatorii să îşi piardă reperele politice şi, mai ales, starea de spirit necesară pentru a se interesa de problemele politice şi de punctul de vedere instituţional.

Gestica jurnalistului poate influenta telespectatorul fără ca acesta să îşi dea seama (atitudinile non-verbale ale jurnalistului)

Un experiment realizat de psihologul Elisha Babad a arătat că suntem foarte sensibili la mimica şi gestica celui care intervievează – spre exemplu dacă ridică din sprâncene, se încruntă, zâmbeşte, crispează gura, etc. Atitudinea jurnalistului pare a fi un element important în timpul jocurilor electorale şi nu numai. Putem observa cum este înclinată balanţa prezentării unui eveniment în funcţie de gestica jurnalistului care realizează interviul.

Experimente de acest gen ne arată necesitatea independenţei presei faţă de politică şi orice alt eveniment prezentat şi faptul că suntem mai influenţabili decât credem în faţa mass-mediei.

Orice suspiciune este transformată de cititor în adevăr (prejudecata afirmativă) Când auzim la radio sau TV o întrebare, sau citim în ziar

un titlu formulat interogativ sunt şanse foarte mari ca în următoarele ore acele aspecte să devină realităţi definitive în mintea noastră, nu nişte aspecte la care să reflectăm. Diferiţi psihologi au arătat prin experimente bine puse la punct că transformăm în afirmaţii interogaţiile al căror sens îl înţelegem foarte uşor.

Titluri pe diferite pagini de ziar care ar suna în genul „deputatul X a luat mită pentru a favoriza afacerea Z?” sau „ministrul Y a favorizat câştigarea licitaţiei referitoare la produsul V de către firma condusă de fiul său?” au, de obicei, un efect catastrofal… în occident; la noi în ţară niciun politician nu se sinchiseşte de astfel de remarci interogative, chiar dacă răspunsurile la ele ar fi adevărate. Ceea ce s-a observat este că, şi dacă răspunsul la acele întrebări este clar negativ, opinia publică rămâne cu certitudinea că deputatul X e corupt, la fel ca

şi ministrul Y. Acest fapt apare deoarece, din punct de vedere psihologic, există tendinţa de a transforma în afirmaţie acele întrebări. Acest lucru a fost denumit în psihologie prejudecată afirmativă. Cu cât o frază este mai uşor de înţeles, cu atât creierul îi creează o reprezentare mentală mai greu de şters.

Prejudecata afirmativă are consecinţe profunde asupra viziunii pe care o avem despre politică sau diferite personalităţi „aduse în faţă” de mass-media.

Reacţiile automate la ideologii Majoritatea dintre noi, când nu suntem de acord cu

ideologia vehiculată într-un articol de presă, avem tendinţa de a denigra ziarul – „este profund tendenţios”, “nu poţi să te încrezi în obiectivitatea informaţiilor sale”, etc. Pe baza alegerii între plăcut şi neplăcut, caracteristic etajului inferior al minţii, creierul pre-activează emoţii pozitive într-o fracţiune de secundă în faţa unor anumite tematici considerate plăcute, acceptate şi emoţii negative în faţa altora, neplăcute. Cu cât această reacţie este mai rapidă, cu atât este mai redusă libertatea de gândire şi este blocată capacitatea de analiză a conţinutului mesajului. Această tendinţă psihologică în prelucrarea informaţiei de către public, face ca jurnaliştii să aibă sarcini foarte stricte în redactarea anumitor informaţii.

Gestica personalităţilor influenţează publicul Gesturile pe care le realizează orice personalitate politică

influenţează publicul, reverberează în psihicul celor care privesc emisiunea. Majoritatea indivizilor sunt influenţaţi, în faţa televizorului, de gestica folosită de cei prezenţi în emisiune. Această influenţă este rezultatul unui mecanism de punere în rezonanţă între fiinţa respectivă şi cei care îl urmăresc.

S-a arătat prin studii de specialitate că atunci când urmărim discursul unui om politic, gestica pe care o abordează este reprodusă în diferite zone ale creierului nostru, fără ca acestea să fie realizate şi concret. Dacă această activitate cerebrală corespunde gesturilor pe care suntem obişnuiţi să le facem, avem senzaţia unei mai mari apropieri de persoana respectivă. Aşa a făcut Nicolas Sarkozy într-un moment esenţial al campaniei sale electorale când a vizitat uzinele din Ardeni – a adoptat o gestică „mai proletară”. Cei care urmăresc să câştige cât mai multe voturi, în funcţie de grupurile sociale în faţa cărora vorbesc, au grijă să facă anumite gesturi sau altele care să corespundă exact cu anumite gesturi pe care le fac oamenii din profesiile respective, pentru a le influenţa în acest fel opiniile şi preferinţele.

Transferul simbolic Fotografierea unei personalităţi care ţine pe după umeri,

de exemplu, un fotbalist sau un pianist cunoscut şi apreciat, creşte simpatia cu care este văzut de public. Sau simplul fapt de a se îmbrăca sport este suficient pentru a-i crea imaginea de sportiv. Astfel de corelaţii care se realizează automat în mintea oamenilor se bazează pe asocierea unui simbol cu o persoană, iar în psihologie poartă numele de transfer simbolic. Strategiile de comunicare prin intermediul mass-media se folosesc de acest fenomen în permanenţă. Televiziunea este unealta ideală pentru astfel de efecte. Psihologii explică acest fenomen astfel: vederea unui simbol determină o senzaţie, iar creierul caută să o atribuie unei surse precise, pe cât posibil umană. Astfel este atribuită în mod involuntar persoanei al cărei chip apare în asociere cu acest simbol.

Aşadar, imaginile sunt purtătoare de sens. Este important să descifrăm acest sens şi să nu le „înghiţim” inconştienţi, pentru a nu ne supune mecanismelor simple ale manipulării într-o anumită direcţie.

Manipularea mediatică se produce cu uşurinţă când fiinţa umană rămâne cantonată, ca gândire şi mod de acţiune, la nivelul etajului inferior al minţii (mintea senzorială) – cel al acumulării de informaţie pe baza dualităţii plăcut-neplăcut, fără a trece în zona gândirii lucide, detaşate, logice. Mass-media, prin imensa cantitate de reclame „administrată” publicului, reclame care alimentează în special ideea de uşor, simplu şi plăcut, sugerează fiinţei umane că ea nu ar trebui să facă aproape nimic ca să trăiască în deplin confort, nici măcar să gândească. Ps

ihol

ogie

Lohanul nr. 14 120 De ce sunt oamenii indiferenţi?

Angela Anghel – Bucureşti

Indiferenţa ca şi comportament social îi avantajează întotdeauna pe cei aflaţi la putere. Dacă tot mai mulţi oameni sunt aduşi la starea de indiferenţă, guvernanţii pot face ce vor ei, fără ca nimeni sau prea puţini să li se opună. O metodă de aducere a oamenilor în starea de indiferenţă este bombardarea lor cu informaţii contradictorii.

Un experiment revelator

a începutul anilor ‘70 în psihologie a apărut conceptul de neajutorare învăţată. Acesta se baza pe experimentele realizate de Seligman şi colaboratorii

săi. Mai mulţi câini au fost învăţaţi ca atunci când apasă pe pedala roşie a unui dispozitiv primesc mâncare, în timp ce atunci când apasă pe pedala albastră primesc un şoc electric. Evident, după mai multe experienţe de acest gen câinii au început să apese doar pe pedala roşie, evitând să se mai atingă de cea albastră. În etapa a doua a acestui experiment, Seligman a asociat pedalele în mod aleator cu mâncarea şi şocurile electrice. Astfel că, în unele situaţii când apăsau pe pedala roşie câinii primeau mâncare, în altele primeau şocuri electrice, la fel şi când apăsau pe pedala albastră. In faţa unor stimuli atât de contradictorii câinii s-au simţit tot mai dezorientaţi. După un timp, în care au primit şi mâncare şi şocuri electrice fără să înţeleagă nimic, au început să fie şovăitori, se apropiau de pedale şi apoi se întorceau întrucât nu mai ştiau ce să facă pentru a primi mâncarea dorită. După încă o perioadă de timp, nici nu s-au mai apropiat de zona pedalelor, retrăgându-se într-un colţ, au devenit apatici, unii chiar au dezvoltat tulburări digestive cum ar fi ulcerul, pentru ca în final chiar şi atunci când mâncarea era în faţa lor şi nu mai trebuiau să facă nimic pentru a o obţine nici nu s-au mai apropiat de ea.

…şi un exemplu din viaţa de zi cu zi Veţi spune: bine, bine, dar asta este valabil la câini, nu se

aplică la oameni. Mergeţi atunci într-o staţie de autobuz la o oră supra-aglomerată şi observaţi comportamentul oamenilor. Vine primul autobuz, toţi se aproprie, se înghesuie doar, doar vor avea o şansă de a se urca. Urcă doar 2-3 persoane şi în staţie mai rămân 20. Vine al doilea, al treilea şi tot aşa. După mai multe încercări eşuate până şi cei care se înghesuiau optimişti vor trece cel puţin prin faza de nehotărâre când la vederea autobuzului nu vor mai ştii ce să facă, să se înghesuie iar, să rămână liniştiţi că oricum nu au nici o şansă? Mulţi se vor resemna să rămână undeva în spate, cu umerii căzuţi şi braţele lăsate pe lângă corp, fără a mai spera că va veni vreun autobuz în care să se urce. Şi chiar atunci când acest autobuz va veni, se vor urni cu greu de lângă zidul lângă care au aşteptat atât.

Concluzia? Oamenii pot fi foarte uşor determinaţi să rămână indiferenţi prin prezentarea repetată a unor informaţii contradictorii. Este de ajuns să se lanseze o informaţie şi apoi contrariul ei. Într-o primă fază va apare o separare între două tabere, una pro şi alta contra. Dacă se continuă în acelaşi mod, persoanele din ambele tabere nu vor mai şti ce să creadă şi singura modalitate de a se proteja în faţa acestei nesiguranţe şi oscilări va fi să renunţe a mai avea vreo opinie. Este vizibil cât de mult este utilizat acest mecanism în politica şi mass media de astăzi. Vă lăsam să căutaţi singuri exemple.

Avantajele produselor naturale în raport cu medicamentele de sinteză

Prof. George Bianu – Bucureşti (Continuare din Lohanul nr. 13, iulie 2010) Vitaminele naturale – „bateriile” existenţei

itaminele sunt adevărate substanţe magice, care permit organismului nostru să reziste în faţa tuturor maladiilor şi să rămână mai mereu în

formă. Trebuie făcută însă o netă diferenţă între vitaminele de sinteză şi vitaminele naturale. Nu trebuie să aşteptăm niciodată un sprijin foarte eficient de la vitaminele de sinteză; pentru a ne menţine viaţa la parametrii maximali, nimic nu egalează vitaminele naturale şi energia vitală captată şi înmagazinată de vegetale în natură.

Dacă deja am dobândit prostul obicei de a înghiţi pastile sau de a face tratamente injectabile cu vitamine de sinteză, este foarte bine să renunţăm cât mai repede la această obişnuinţă. În loc de aceasta, este mult mai sănătos să bem, de exemplu, suc proaspăt de lămâi sau de portocale.

Intrând în contact cu organele noastre interne, aceste fructe ne transmit energia subtilă şi forţa pe care ele au acumulat-o de la soare, de la aer, de la ploaie, din pământul în care cresc, precum şi alte energii benefice care provin din subtilele şi misterioasele sfere energetice cosmice, şi pe care fructele şi legumele le captează specific, prin rezonanţă.

Prin urmare, decât să recurgem la vitaminele produse artificial, mai bine să ne obişnuim să bem sucul proaspăt al unui fruct dimineaţa, după-amiaza sau seara. Putem alege, de exemplu, lămâile, portocalele, dar şi perele, cireşele sau căpşunele, care se pot mânca oriunde. Este important să bem sucul sau să mâncăm aceste fructe, pe cât posibil, direct în natură (în aer liber) sau, atunci când ne aflăm în casă, în faţa unei ferestre larg deschise. Nu trebuie să ne lăsăm niciodată păcăliţi de reclamele năucitoare şi să credem că substanţele sintetice, adeseori foarte scumpe, care provin din laboratoare faimoase sunt cele mai bune. Fructele şi legumele abundă peste tot; în spatele înfăţişării lor, uneori modeste, ele ascund sănătate perfectă, vitalitatea, puterea şi tinereţea.

O nouă viziune asupra vitaminelor Să nu pierdem niciodată din vedere vitaminele absolut

naturale pe care fructele şi legumele ni le pun la dispoziţie. Vitaminele sunt substanţe organice indispensabile vieţii şi este necesar să le aducem în alimentaţia zilnică în cantitate suficientă. Vitaminele sunt sintetizate, în principal, de către organismele vegetale şi de către microrganisme, şi numai în foarte mică măsură de către unele specii de animale. Alături de enzime şi de hormoni, vitaminele fac parte din grupa catalizatorilor biologici, care contribuie decisiv la reglarea şi stimularea proceselor metabolice.

Într-adevăr, corpul nostru nu le fabrică, cu excepţia vitaminei D, care este sintetizată de piele sub acţiunea radiaţiilor solare. Cu toate că vitaminele nu sunt sursa vieţii înseşi, ele sunt indispensabile în majoritatea reacţiilor biochimice care permit menţinerea vieţii celulare. Vitaminele servesc transformării alimentelor în energie.

Astfel, fiecare ţesut are în mod specific nevoie de anumite vitamine. De exemplu, ochii au nevoie de vitaminele A şi B; pielea – de vitaminele A, B, C şi E; globulele roşii – de vitaminele B şi E; mucoasele – de vitaminele B şi E; ficatul – de vitaminele K şi B; creierul şi inima – de vitaminele B şi F; oasele – de vitamina D; globulele albe – de vitaminele B şi C etc.

Numeroase studii ştiinţifice dovedesc că, cu cât absorbţia de proteine, de zaharuri şi de grăsimi este mai mare, cu atât este mai necesară mărirea aportului de vitamine naturale. Deficitul vitaminic se traduce prin oboseală, dureri musculare, iritabilitate, insomnie,

L V

Psih

olog

ie

Med

icin

ă na

turi

stă

Octombrie 2010 121tulburări de creştere şi risc crescut de infecţii.

Între altele, poluarea, consumul de excitante (cafea, alcool, tutun, droguri) şi stresul sunt principalele cauze ale pierderii de energie şi de vitamine (în special A, B, C, E, F şi coenzima Q10). Stările de deficienţă vitaminică reprezintă în prezent o problemă.

Nu poate exista viaţă fără vitamine! Într-adevăr, cu toate că omul se poate dispensa de zahăr şi

de anumite grăsimi, el nu poate trăi fără un aport suficient de vitamine. De aceea, alimentaţia trebuie să furnizeze necesarul.

Noi consumăm adeseori alimente bogate în calorii, dar dezechilibrate din punct de vedere calitativ. Este vorba despre pâinea albă, zahărul rafinat, cerealele glutate (care conţin gluten), grăsimile animale. Această alimentaţie săraca în vitamine este cauza perturbărilor metabolice. La originea multor tulburări de sănătate se află excesul alimentar de zahăr, de grăsimi, de alcool, care determină carenţe vitaminice.

Exces de „deşeuri”, carenţă de elemente vitale! Excesul de calorii din alimentaţia omului modern nu face

decât să blocheze metabolismul celular; în acelaşi timp, alimentaţia modernă nu reuşeşte să asigure vitaminele şi elementele minerale necesare organismului, iar lipsa vitaminelor perturbă regenerarea celulară. Astfel, paradoxal, deşi se consumă o hrană bogată caloric, apare de fapt o stare de subnutriţie alimentară, un exces de deşeuri şi o carenţă de elemente vitale!

Celulele normale au capacitatea de a elimina deşeurile (toxinele) rezul-tate din metabolism, iar organismul are mecanisme specializate de deto-xifiere. Carenţele vitaminice afectează capacitatea de detoxifiere a organis-mului, determinând acumularea de deşeuri. Numeroase anchete alimen-tare au demonstrat faptul că alimen-taţia obişnuită din ţările industrializate este foarte săracă în vitamine (vezi studiul SUVIMAX realizat în Franţa, prezentat în capitolul Menţinerea tinereţii şi asigurarea longevităţii cu ajutorul antioxidanţilor naturali). Aceste carenţe sunt în acelaşi timp, legate de o insuficientă igienă alimentară, de un exces de rafinare a alimentelor de bază şi de utilizarea anumitor mijloace de conservare sau de fierbere care nu respectă integritatea vitaminelor. Este cazul să ne facem o imagine clară şi completă despre vitamine în ideea de a putea să alegem alimentele naturale de care avem nevoie pentru a ne simţi bine.

Cu adevărat, este necesară o nouă viziune asupra vitaminelor!

Vitaminele – sursa vieţii Importanţa vitaminelor se explică prin faptul că ele constituie

suportul unui element subtil (energetic şi informaţional) pe care vegetalele îl captează din aer şi care este încorporat prin fotosinteză (sinteza energiei clorofiliene). Radiaţiile solare conţin o energie subtilă care este înmagazinată în moleculele vitaminice. Această energie este cunoscută sub diverse denumiri; în cele ce urmează, noi o vom numi element vital.

Fotosinteza pune în mişcare un lanţ de fabricare a substanţelor vegetale, sub efectul radiaţiilor solare. Ea încorporează acest element vital în pigmenţi, categorie de substanţe din care fac parte şi vitaminele. Vitaminele realizează uniunea dintre energiile radiaţiilor solare vizibile şi invizibile şi elementele fizice, minerale, de pe pământ.

Putem vorbi despre materia organică naturală, vie, în opoziţie cu materia minerală sau cu deşeurile fosile (petrol sau alte sedimente). Analogic, trebuie să stabilim o diferenţă între vitaminele naturale şi copia lor sintetică.

Doar vitaminele produse de natură sunt obţinute prin acţiunea directă a energiilor radiaţiilor solare. Numai ele au

încorporată puterea elementului vital, care susţine întreaga activitate celulară. În plus, pentru ca alimentele să conserve toată bogăţia lor în vitamine şi să fie utile corpului nostru, este necesar să fie cât mai proaspete posibil şi să nu fie contaminate de poluarea chimică. Un aliment proaspăt conţine în el şi o energie care va acţiona la nivel celular. Cu toţii am remarcat că există o diferenţa între o salată proaspătă şi una conservată în frigider timp de 3-4 zile.

În natură totul este mişcare, iar vitaminele, datorită elementului vital pe care îl conţin, contribuie la accentuarea „forţei vitale”. Atunci când le consumăm, alimentele trebuie să fie impregnate de această forţă, deoarece aceasta este condiţia pentru ca energia produselor naturale să poată fi în întregime transmisă celulelor noastre.

Rolul vitaminelor în corpul nostru. Inteligenţa materiei Vitaminele sunt catalizatori biologici, jucând rol de

cofactori sau de activatori ai unor enzime. Astfel, vitamina B2 este coenzima flavinenzimelor,

vitamina B1 este coenzima decarboxilazelor, vitamina B6 – prin fosforilare – formează coenzima transaminazelor, vitamina PP formează partea activă a coenzimelor NAD+ şi NADP+, acidul pantotenic intră în constituţia HSCoA, indispensabilă metabolizării acizilor graşi, biotina formează coenzima carboxilazelor, etc... În transformilari şi transmetilari, un rol important îl au vitaminele folinice, iar inozitolii îndeplinesc rolul de activatori ai amilazelor. Vitaminele participă la

realizarea unor importante procese metabolice, absolut necesare creşterii şi dezvoltării organismului. Unele vitamine formează în celule importante sisteme de oxidoreducere, care intervin în metabolismul gluci-delor, lipidelor, protidelor şi al altor compuşi; reglează potenţialul de oxi-doreducere din celule, contribuie la transportul hidrogenului pe cale neen-zimatică (vitaminele C, E, K, B2 etc.).

Există oare o inteligenţă a

materiei? Pentru a explica rolul vita-

minelor, trebuie să analizăm procesele metabolice. Metabolismul reprezintă totalitatea proceselor biochimice şi subtile prin care se generează şi este

utilizată energia necesară menţinerii vieţii. Pentru ca procesele de înlocuire a elementelor uzate să se desfăşoare fără probleme, alimentaţia trebuie să garanteze două aspecte: pe de o parte, un aport suficient de „carburant”, care va fi ars în timpul reacţiilor de combustie, eliberând energie (lipidele şi glucidele alimentare), şi, pe de altă parte, un aport de substanţe de reconstrucţie (proteine), care servesc ca bază în fabricarea structurilor corpului şi în sinteza de albumină, de anticorpi etc. Există un lanţ de reacţii succesive, unele care distrug materiile uzate, altele prin care se recombină şi reconstruieşte materia.

Vitaminele sunt cele care creează legăturile dintre combustie, distrugere şi reconstrucţia biochimică. Ele reprezintă o parte din energia şi din informaţia necesare transformărilor care se produc în materia organică a corpului. Aportul de vitamine trebuie să fie, deci, proporţional cu caloriile ingerate, căci vitaminele, împreună cu elementele minerale, sunt cele care catalizează şi favorizează aceste reacţii de schimb. Mişcarea metabolică de reînnoire continuă a moleculelor biochimice este posibilă datorită vitaminelor care intervin în procesele enzimatice complexe.

Această mişcare moleculară de distrugere-reconstrucţie (catabolism-anabolism) este cea care creează energia, iar, la rândul ei, respectiva energie se află la originea acestei mişcări.

Graţie vitaminelor, celulele pot să asimileze, să conserve şi să utilizeze energia vitală.

Primele vitamine descoperite au fost proteinele (aminele). Aceste amine sau vitamine controlează schimburile de energie vitală. O nouă înţelegere a schimburilor moleculare inteligente

Med

icin

ă na

turi

stă

Lohanul nr. 14 122între celule sugerează că vitaminele realizează la nivel metabolic rolul pe care şi-l asumă hormonii la nivel celular!

Hormonii sunt macromolecule care au rolul de a transmite informaţiile de la glandele endocrine. Acestea (glandele endocrine) sunt un fel de orologiu biologic, ele regularizând ciclurile ritmice ale ţesuturilor şi organelor. În cadrul acestor cicluri apar substanţe stimulante sau inhibitoare care servesc la armonizarea vieţii celulare. De exemplu, prostaglandinele sunt sintetizate în câteva secunde şi durata lor de viaţa nu depăşeşte câteva minute. Ele sunt derivaţi ai vitaminelor F. De asemenea, acţiunea pe care o exercită vitamina D asupra oaselor, intestinelor şi rinichilor, favorizând reţinerea calciului, este un exemplu de intervenţie hormonală rapidă.

Vitaminele – „mesagerii” inteligenţei universale Inteligenţa universală „dictează” materiei organice din

organismul uman, prin „vectorii” vitaminici! Vitaminele pot fi considerate vectorii unei inteligenţe. Ele

aduc informaţii la scară celulară. Toate aceste informaţii stimulează viaţa celulară la nivel material, transmiţându-i o mişcare, un ritm, o frecvenţă vibratorie, care face posibilă viaţa.

Vitaminele sunt „instrucţiuni” pentru metabolismul celular. Ele aduc „instrumente” nucleului celular pentru ca acesta să dirijeze „simfonia metabolică” prin codul genetic.

Dacă am considera, aşa cum am văzut puţin mai înainte, că vitaminele încorporează o anumită calitate energetică în regnul vegetal, putem să ne gândim şi la faptul că este posibil ca ele apoi să ofere această energie celulelor omului, pentru reglarea metabolismului lor. Realizăm astfel că în Univers există o inteligenţă şi putem să spunem că vitaminele sunt într-o anumită măsură vehiculul acestei inteligenţe în plan material şi în metabolismul celular şi totodată că această inteligenţă aduce celulelor noastre un fel de instinct de lege naturală, care a fost inoculată şi păstrată de mult timp în regnul vegetal.

Cunoaşterea din materie – „conştiinţa moleculară” Celulele umane nu mai au nevoie să conţină această

cunoaştere; prin urmare, ele nu vor mai produce vitamine, deoarece „ştiu” că pot să le găsească în alimentele vegetale.

Să luăm spre exemplu vitaminele B. Ele sunt indispensabile fabricării unui anumit număr de proteine nobile, cum ar fi hormonii, prostaglandinele sau, mai mult, substanţele cu rol de transmitere a influxului nervos în sistemul simpatic. Toate aceste substanţe sunt suportul unei informaţii inteligente. Este remarcabil să constatăm că secreţia unui hormon sau a unui neuromediator al sistemului simpatic depinde de factorii inteligenţi. Aceste vitamine sunt astfel precursorii aminelor biogene care, după cum chiar numele lor o indică, sunt proteine ce transmit viaţa.

„Simple” molecule „îmbibate” cu un element vital inteligent sunt capabile să inducă în corpul nostru lanţuri întregi de reacţii, care sunt rodul evoluţiei speciilor, fără cea mai mică cheltuială de energie pentru fabricare, deoarece aceste molecule ne sunt oferite de către Natură! Toate acestea ne fac să presupunem că acolo unde regnul vegetal se opreşte, Natura a continuat cursul perfecţionării sale în corpul animalelor şi, în final, în corpul omului.

Vitaminele nu mai sunt deci, fabricate în corpul uman. Este vorba despre o lege a economiei interne a Naturii, astfel încât ceea ce regnul vegetal a făcut în atâta timp şi cu atâta energie devine disponibil pentru animal şi pentru om fără vreo cheltuială energetică suplimentară.

Cu această energie economisită, corpul poate să sintetizeze noi hormoni, ce servesc la o aranjare mai complexă şi la transmiterea unei inteligenţe mai subtile şi mai divine. În toate cazurile, vitaminele sunt la baza acestei evoluţii a inteligenţei materiei, ele fiind utile transmiterii de energie şi de informaţie de la regnul vegetal până la cel uman. Acesta este rolul principal al vitaminelor.

Acum înţelegem de ce aportul suficient de vitamine prin alimentaţie are efecte benefice asupra organismului, în timp ce carenţa în vitamine determină o scădere generală a funcţiilor vitale şi o diminuare a tonusului fizic. Organismul uman are nevoie să fie în mod constant în relaţie cu natura care-l înconjoară şi această relaţie se stabileşte şi cu ajutorul alimentelor naturale, sănătoase, bogate în vitamine.

Drojdia de bere - un remediu miraculos

Mara David – Bucureşti

n iarna anului 1898, inginerul german Wolfgang Schulze a rămas să muncească în laboratoarele fabricii de bere în care lucra până după lăsarea întunericului.

După ce şi-a încheiat treaba, a stins lumina de la biroul său şi când se îndrepta spre ieşire, a văzut un fenomen uluitor: vasele în care se afla drojdia de bere iradiau o lumină fluorescentă. Din momentul acela, inginerul german a început să studieze asiduu drojdia de bere, care era considerată până atunci doar un reziduu. Surprizele nu au întârziat să apară.

La scurt timp după începerea experimentelor, Schulze a descoperit că substanţa aceea păstoasă maronie avea o mulţime de beneficii pentru sănătate: aplicată pe piele, drojdia de bere vindeca foarte rapid rănile, iar administrată intern scurta convalescenţa. Chiar şi animalele slăbite se înzdrăveneau ca prin farmec atunci când erau tratate cu substanţa respectivă. Încurajat de aceste rezultate, inginerul şi-a tratat cu drojdie soţia bolnavă de cancer şi boala nu a mai progresat. Din nefericire, la vremea aceea observaţiile şi cercetările lui Schulze au fost trecute sub tăcere de către comunitatea medicală, pentru ca apoi să fie uitate. Abia pe la mijlocul secolului al XX-lea, cercetările inginerului german aveau să fie luate în serios de către medici şi biochimişti, fapt care a revoluţionat ştiinţa în general şi medicina, în special.

Ce este drojdia de bere? Este o aglomerare de ciuperci inferioare (Saccharomyces

cerevisiae), de dimensiuni microscopice, dar care se comportă ca nişte adevărate uzine de medicamente, ce produc aproape întreaga gamă de aminoacizi esenţiali, toate vitaminele din complexul B, enzime, minerale în formă asimilabilă (calciu, magneziu, fosfor) şi anumite oligoelemente indispensabile vieţii (în special seleniu). Sute de studii realizate în ultimele decenii arată faptul că substanţele secretate de drojdia de bere joacă un rol esenţial în întreţinerea sănătăţii şi în vindecarea unor boli, chiar şi dintre cele mai grave.

Poate cea mai importantă calitate a acestui supliment nutritiv este faptul că acoperă carenţele de vitamine din complexul B, care afectează majoritatea oamenilor, mai ales la sfârşitul iernii. Aceste nouă vitamine din complexul B sunt indispensabile pentru funcţionarea oricărui organ sau sistem din corp. Vitamina B1 este necesară sistemului nervos şi cardiovascular, fiind de ajutor pentru prevenirea bolilor de inimă, a depresiei şi a asteniei. Vitamina B2 este esenţială pentru piele, fiind indicată în toate afecţiunile dermatologice. Vitamina B3 este implicată în procese ce ţin de echilibrarea sistemului nervos, în timp ce vitamina B5 este un stimulent natural al glandelor cortico-suprarenale, mărind rezistenţa la infecţii si la stres. Vitaminele B7 si B8 sunt implicate în metabolismul colesterolului şi al proteinelor, fiind importante şi pentru menţinerea sănătăţii şi a rezistenţei părului. Vitamina B9 este utilă împotriva anemiei şi pentru menţinerea echilibrului hormonal, în timp ce vitamina B12, care acţionează asupra sistemului nervos, măreşte puterea de concentrare şi favorizează eliminarea unor simptome specifice stresului psihic. Vitamina B15 (ultima din complexul de vitamine B care a fost descoperită) favorizează schimburile de oxigen de la nivelul ţesuturilor şi este un remediu minune împotriva îmbătrânirii, a infertilităţii şi a bolilor hepatice.

Drojdia de bere este considerată un aliment miracol, mult mai eficient chiar decât grâul şi germenii de grâu, mai ales că nicio altă substanţă sau aliment nu cuprinde într-o combinaţie

Î

Med

icin

ă na

turi

stă

Octombrie 2010 123atât de perfectă şi într-o formă atât de uşor asimilabilă o gamă atât de largă de substanţe nutritive importante. Ea conţine 50% proteine uşor digerabile, toţi acizii aminaţi indispensabili vieţii (histidină, lizină, triptofan, leucină, fenilamină, cistină). Conţine o cantitate ridicată de glutation şi peptide sulfuroase, având o acţiune preponderentă în special în reacţiile de oxidoreducere, în procesele de dezintoxicare şi în rezistenţa la infecţii. Drojdia de bere conţine de asemenea lecitină (sau grăsime fosforoasă), 14 săruri minerale esenţiale, precum şi oligoelemente dintre care: P, Mg, K, Zn, Cr, Ag, Au, Ca, Co, Cu, Fe, I, Mn, Sn.

În drojdia de bere se găsesc factori catalitici, 17 vitamine, printre care şi grupa completă (şi în procentaj ridicat) a vitaminelor B, despre care am amintit mai sus. Ea mai conţine cantităţi importante de ergosterol (care sub influenţa razelor ultraviolete solare se transformă în vitamina D), acţiunea sa antirahitică fiind de 4 ori mai puternică decât cea a uleiului de ficat de morun.

Drojdia de bere constituie un aliment compensator al carenţelor şi este un excelent catalizator al substanţelor hidrocarbonate. Ea este indicată în special persoanelor care fac eforturi fizice, deoarece măreşte rezistenţa la oboseală, favorizând activitatea musculară şi uşurând eliminarea toxinelor din organism.

Prin conţinutul său ridicat de proteine şi prin natura acizilor aminaţi care o compun, ca şi prin aportul său de glutation, ea protejează ficatul. Pe de altă parte, indicaţiile terapeutice ale drojdiei de bere se află în prelungirea indicaţiilor sale dietetice şi se bazează în special pe bogăţia sa în complexul de vitamine B. Din această cauză, ea este în mod natural indicată în avitaminoze complexe sau simple din grupa B, precum şi în diferite afecţiuni neurologice, neuromusculare.

În plus, datorită activităţii sale hepatoprotectoare, drojdia de bere este indicată în special în stările precirotice, în stazele hepatice şi în degenerescenţele grăsoase ale ficatului. Ea este eficientă în stările de subnutriţie extremă şi de slăbiciune constituţională, precum şi în cazul bolnavilor alimentaţi cu sonda gastrică.

Dacă se foloseşte sub formă lichidă, drojdia de bere proliferează în intestin şi exercită o acţiune inhibitoare asupra unui anumit număr de germeni patogeni: stafilococi, streptococi şi colibacili. Ea este în consecinţă indicată în toate afecţiunile intestinale grave sau cronice de origine infecţioasă, precum şi în prevenirea efectelor secundare rezultate în urma administrării antibioticelor, deoarece fiind insensibilă la acestea, drojdia de bere remediază rapid dezechilibrul florei intestinale.

Drojdia uscată O găsim ambalată sub formă de pliculeţe, fiind preferată

drojdiei proaspete, care este mult mai greu de conservat şi are un termen de valabilitate mai scurt. Înainte de a administra drojdia uscată, asiguraţi-vă că nu este aditivată sintetic, caz în care nu este recomandată. Drojdia uscată este mai puţin activă din punct de vedere terapeutic, dar în lipsa celei proaspete, poate fi folosită şi ea cu succes.

Indicaţii:

Drojdia de bere poate fi utilizată cu succes în următoarele afecţiuni: acnee, afecţiuni ale pielii, afecţiuni inflamatorii ale căilor respiratorii superioare, afecţiuni neurologice, afecţiuni reumatismale, afecţiuni vaginale, anemie, arsuri, astenie, autointoxicaţii, constipaţie, demineralizare, diabet zaharat, enterită muco-membranoasă, furunculoză, gastroenterită acută infantilă, gripă, intoxicaţii alimentare, iritabilitate, leucoree, nefrită, pneumonie, tulburări de creştere, varice. De asemenea poate fi folosită pentru întreţinerea părului.

Mod de administrare: Intern: Drojdia de bere poate fi consumată la fiecare masă,

amestecată cu legume, cu fructe şi/sau cu miere în doze de o jumătate de linguriţă pentru copii şi o linguriţă pentru adulţi şi bătrâni;

Extern: sub formă de spălături (o linguriţă de drojdie dizolvată într-un litru de apă) în gastroenterite acute infantile,

enterite muco-membranoase, afecţiuni ale mucoasei vaginale. Se mai poate administra în jumătate de litru de suc de

morcovi (obţinut casnic cu ajutorul storcătorului electric) la care se pun 2 linguriţe de praf de drojdie uscată, se amestecă bine şi se păstrează la frigider. Se bea întreaga cantitate de preparat într-o zi, fracţionată în 3 reprize.

Drojdia de bere în tratamentul bolilor Anemia şi tulburările de asimilare a mineralelor (în

special a calciului şi a magneziului) – se face o cură de 21 de zile cu drojdie de bere. Este un remediu nu doar foarte bogat în minerale şi vitamine, dar care şi ajută la metabolizarea corectă a acestora. Mai mult, s-a demonstrat faptul că administrarea drojdiei de bere stimulează producerea de către organism a elementelor figurate ale sângelui, ceea ce deschide noi perspective în tratarea anemiei, dar şi a tulburărilor de coagulare, precum şi a altor boli ale sângelui.

Hepatitele virale A, B si C – doctorul german A. Schrauzer a studiat vreme de 18 ani felul în care organismul uman se apără în faţa infecţiilor cu virusuri hepatice. El a observat, în studiile pe care le-a realizat pe animale de laborator, că rezistenţa în faţa acestor patogeni creşte foarte mult atunci când se administrează drojdie de bere. Această imunitate sporită se datorează unor compuşi pe bază de seleniu, care stimulează activitatea unor celule ale sistemului imunitar.

Răceli şi boli infecţioase în general, deficienţe imunitare – se administrează timp de 2-3 săptămâni câte trei lingurite de drojdie proaspătă pe zi. Seleniul, precum şi anumite vitamine conţinute de acest produs natural, măresc foarte mult rezistenţa organismului la orice gen de infecţie.

Supragreutate, obezitate – studii americane arată că tratamentele de 20 de zile cu drojdie de bere, repetate de mai multe ori la rând, ajută la scăderea în greutate. Această proprietate remarcabilă se datorează cromului prezent din belşug în drojdia de bere. Acest oligoelement este de asemenea foarte important şi în cazul diabetului şi, prin urmare, drojdia de bere poate fi utilizată cu succes şi în obezitatea conexă acestei boli.

Boli cardiovasculare cronice – consumul de drojdie de bere reglează nivelul colesterolului în sânge, aduce la valorile normale tensiunea şi favorizează activitatea miocardului. Studiile comparative care au fost realizate au arătat că persoanele cu boli cardiace care consumă sistematic acest supliment alimentar au cu 30% mai puţine probleme decât cardiacii din loturile martor.

Paralizie, boala Parkinson, boala Alzheimer – se face în fiecare lună o cură de câte două săptămâni, în care se consumă zilnic 3-4 linguriţe de drojdie de bere. Este un tratament cu o puternică acţiune reîntineritoare, cu efecte tonice asupra întregului sistem nervos. Acelaşi tratament este valabil şi în depresie, precum şi în tulburările psihice generate de stres.

Psoriazis, sclerodermie, afecţiuni dermatologice în general – se fac cure de o lună cu drojdie de bere (4 linguriţe pe zi), cu o săptămână de pauză. Complexul de vitamina B, precum şi anti-oxidanţii din drojdie sunt de un real ajutor pentru îmbunătăţirea metabolismului celular de la nivelul pielii.

Acneea – se face tratamentul intern descris mai sus, la care se adaugă măşti obţinute din: 2 linguriţe de drojdie de bere, 2 linguri de ulei de măsline şi 2 linguri de miere lichidă. Amestecul se omogenizează şi apoi se aplică pe ten, unde se lasă vreme de 30 de minute, după care se spală cu apă călduţă.

Precauţii la tratamentul cu drojdie Cu excepţia persoanelor alergice la acest produs, nu se

cunosc contraindicaţii la tratamentul cu drojdie. Uneori, administrarea internă a drojdiei de bere poate da o uşoară balonare, caz în care se va administra un carminativ uşor, cum ar fi praful de chimen sau de anason, din care se ia câte o jumătate de linguriţă de 3 ori pe zi.

Drojdia de bere şi cancerul Studiile făcute în Occident, mai ales în Germania, au

arătat fără dubiu că, asemenea altor remedii naturale, drojdia de Med

icin

ă na

turi

stă

Lohanul nr. 14 124bere este foarte utilă în tratamentul tumorilor maligne. Mai mult, dacă armurariul este un excelent antidot pentru efectele adverse ale citostaticelor, drojdia de bere este un ajutor extraordinar pentru bolnavii de cancer care au recurs sau recurg la iradiere (cobaltoterapie).

Iradierea are mai puţine efecte adverse atunci când este asociată cu consumul zilnic de drojdie de bere (minimum 6 linguriţe pe zi). Aceasta este concluzia unei echipe de medici din München, care a studiat vreme de 15 ani evoluţia bolnavilor de cancer cărora li s-a administrat acest produs. La pacienţii trataţi prin iradiere care au primit simultan drojdie de bere s-a observat o stare de sănătate mult mai bună faţă de pacienţii trataţi numai prin iradieri. Drojdia de bere stimulează apetitul, ajută somnul şi peristaltismul intestinal. De asemenea, protejează mucoasele - aspect important, mai ales în cancerul de gât şi de esofag.

Efectele negative ale radioterapiei sunt îndepărtate şi în ceea ce priveşte manifestările externe: formarea de ragade cu infecţii, deformarea unghiilor şi inflamarea lor, hipercheratozele, atrofiile pielii. Profesorul Ries, de la Bayerische Krebsgesellschaft (Asociaţia Oncologică Bavareză), a stabilit, în urma studiilor realizate la departamentul de oncologie de la München, că „Afectarea datorată iradierii a scăzut în proporţie considerabilă, inflamaţiile au dispărut, la fel şi atrofiile pielii, care au fost înlocuite de un epiteliu normal. Până astăzi, nici una dintre metodele clasice de tratament nu a

dat astfel de rezultate benefice ca administrarea drojdiei de bere”. Asociaţia Oncologică Bavareză recomandă bolnavilor cu cancer utilizarea drojdiei de bere pentru a lupta împotriva acestei boli.

Efectele directe ale tratamentului cu drojdie de bere în boala canceroasă sunt în curs de cercetare, existând indicii serioase că în cazul majorităţii formelor de cancer consumul de drojdie de bere determină stagnarea şi apoi remisia formaţiunilor tumorale maligne. Prof. dr. Gottschalk a observat la animalele de laborator tratate cu drojdie de bere faptul că, în mai puţin de trei luni de zile de la începutul tratamentului cu drojdie de bere, cancerul de prostată, cancerul de piele sau cel de la nivelul ficatului a fost oprit în evoluţie prin ingerarea zilnică a acestui produs natural miraculos.

Aşadar, descoperirea de la sfârşitul secolului XIX a inginerului Schulze completată în ultimele decenii cu experimente din ce în ce mai specifice asupra particularităţilor terapeutice ale acelei substanţe maronii descoperite iniţial în laboratoarele fabricii de bere, fac din drojdia de bere un medicament miraculos care ne poate fi în multe situaţii de un ajutor real.

Cauţi femei superficiale, ispititoare şi cochete? Vei găsi infern!

Ana-Maria Dorde – Bucureşti

n ultimele decenii, dar mai ales în ultimii ani devenim martorii unor schimbări de o mare amploare care au ca scop eradicarea oricăror tendinţe de iubire pură,

compasiune, bunătate, demnitate sau manifestarea liberului arbitru, ca rezultat al unei conştiinţe trezite. Mass-media a devenit un instrument pervers care de multe ori, din superficialitate, denaturează şi schimonoseşte realitatea şi adevărul. Un exemplu elocvent în acest sens este răstălmăcirea unor tradiţii şi sărbători benefice. Viteza de propagare şi promovare a ideilor false ne dă de înţeles că în spatele „cortinei” există un plan diabolic elaborat de către un grup restrâns de oameni care şi-au propus să controleze întreaga planetă.

Având la bază nişte repere reale, dar răstălmăcite şi într-un mod pervers schimbate, Halloween-ul a devenit o sărbătoare ce evocă cele mai rele, urâte şi infernale elemente posibile: schelete, stafii, vrăjitoare, demoni, vampiri etc. Din prostie şi ignoranţă, oamenii moderni, asemeni unei turme fără pic de conştiinţă, au acceptat aceste rezonanţe malefice, care vor aduce ca răspuns manifestarea în propriul lor univers lăuntric a aceloraşi manifestări evocate: violenţă, lipsa controlului de orice fel, sexualitate perversă, hidoşenie şi urâţenie fizică şi, cel mai trist, înlănţuirea spiritului în diverse planuri ale infernului.

„Diavolul este autorul confuziei” Robert Burton Anul acesta, pentru prima oară în România, a fost

organizat şi promovat, de către un consorţiu media şi financiar mondial, concursul „Cea mai sexy vampiriţă din lume”! Selecţia „fetelor sexy şi cu atitudine” a început în 18 august

2010, iar finalistele românce, în număr de 13, vor participa în noaptea de Halloween, „la ora potrivită”, pe 31 octombrie 2010, la Marea Finală din Las Vegas, unde va fi stabilit clasamentul final şi va fi încoronată „Regina vampiriţelor din întreaga lume”.

Pretendentele au prestat numeroase interviuri, declaraţii şi au avut nenumărate discuţii pe tema concursului în cadrul emisiunilor televizate. Este curios faptul că participanetele la concurs, unele dintre cele mai renumite pe scena mondenă românească, cunosc detaliile concursului doar în linii mari, doar ceea ce a fost lansat în presă. Analizând limbajul non-verbal, ne dăm seama că nu este vorba doar despre o simplă ezitare, pentru a nu anticipa elemente de publicitate şi entertainment ale concursului, ci respectivele fete pur şi simplu nu cunosc mai multe detalii despre această competiţie.

Cele 13 finaliste românce au „beneficiat” de o şedinţă foto profesionistă cu Paul Miller, fotograful care va face un calendar pe tematica tenebrelor fără sfârşit. Ele, de asemenea, vor merge în cele mai renumite cluburi şi cazinouri din România şi SUA unde vor întâlni mari personalităţi (Cătălin Botezatu – designer român, Ilie Năstase – tenisman român, Donald Trump – celebrul miliardar, Hugh Hefner – directorul Playboy Enterprises, Kevin Costner, Mickey Rourke, Sharon Stone, Barbra Streisand, Quincy Jones, Anne Archer). Organizatorii declară că îşi propun să „sărbătorească frumuseţea, stilul şi aptitudinile vampiriţelor transilvănene autentice”. Ne întrebăm în ce manieră va fi organizată această sărbătoare şi care sunt criteriile de selecţie?

„Inima oamenilor nu e decât un câmp de bătălie în care se luptă Dumnezeu cu diavolul” Fiodor Mihailovici Dostoevski Aşa cum ne putem da seama, participantele la eveniment

vor avea ocazia să intre într-o lume nouă, o lume evocată de Halloween. Practic, entităţile malefice au numai de câştigat şi, aşa cum spune un vechi proverb, ele înlănţuie sufletul care nu crede în existenţa Diavolului. Doar proştii, ignoranţii şi imbecilii pot crede că lumea infernului nu există, că este doar o invenţie. Din păcate, societatea contemporană a îmbrăţişat cu o mare toleranţă aproape toate manifestările tenebroase care sunt prezente, ca niciodată, peste tot, indiferent de clasa socială,

Î

Med

icin

ă na

turi

stă

Spir

itual

itate

Octombrie 2010 125nivelul de viaţă sau vârstă. Acest lucru putem spune că se datorează convingerii şi încrederii oamenilor că Totul este permis! Un vechi proverb plin de înţelepciune spune: „Totul este posibil, dar nu totul este permis!”

În spatele tuturor lucrurilor se află ţesătura subtilă a destinului, care nu este deloc întâmplătoare şi care este în conformitate cu voinţa tainică şi misterioasă a lui Dumnezeu Tatăl. Orice lucru făcut sau vorbit, orice gând şi orice intenţie pe care o avem reprezintă în sine un act de manifestare a liberului arbitru, o alegere între bine şi rău, între lumină şi întuneric.

Sărbătoarea Halloween-ului îl prezintă pe Diavol şi pe demoni din ce în ce mai înspăimântători, dar şi din ce în ce mai prezenţi, peste tot pe pământ. Şi poate veni şi momentul când se va trece de la o angoasă latentă la o veritabilă psihoză colectivă.

Să amintim că tendinţele şi stările demoniace, fiinţele satanice sunt mereu asociate cu viciile cele mai grele: consumul de droguri, alcool şi fumatul. Platon în lucrarea sa „Epinomis” scrie: „Fiecărui viciu îi corespund demoni cu funcţii speciale, având sub ordinele sale alţi demoni, nenumăraţi, care împing sufletele la rău şi raportează prinţului lor, râzând, relele comise de oameni.” Găsim în „Legenda aurită” a lui Jacques de Voragine că nici războaiele, nici bătăliile, nici furtunile cumplite nu înseamnă nimic în ochii lui Satana, numai moartea sufletului se bucură de aprobarea lui.

„O, duh nevăzut al vinului! Dacă n-ai nume, după care să fii cunoscut am să te botez eu cu numele de diavol” William Shakespeare Infiltrându-se la toate nivelurile sociale, Diavolul devine

din ce în ce mai prezent realizându-se printr-o alterare mentală şi spirit diabolic. Dar ne întrebăm, de ce „cea mai sexy vampiriţă” şi nu „cel mai sexy vampir”? Poate acest concurs macabru reprezintă o etapă a procesului de deriorare lentă a statutului femeii? Ţinând cont de o dimensiune psihologică, sociologică şi culturală în care rolul inconştientului nu este neglijabil, putem spune că mesajul subtil al acestui concurs vine să întărească afirmaţia şi imaginea femeii asociată Diavolului, păcatului şi sexualităţii. Pentru a participa la acest concurs nu se cere, însă, ca femeia să fie umilă şi castă ci, din contră, i se cere să fie superficială, ispititoare şi cochetă.

În numeroase scrieri găsim referiri despre consoarta Diavolului. În lucrarea „În predica celor căsătoriţi” Jacques de Vitry, condamnând desfrâul face portretul consoartei Diavolului: „Ne-am obişnuit să povestim că diavolul a făcut nouă fiice cu o femeie foarte urâtă, Concupiscenţa, care din pricina arsurilor provocate de dorinţele rele este neagră ca un cărbune stins, puturoasă din cauza infamiei, cu ochii umflaţi de orgoliu, nasul lung şi răsucit din pricina maşinaţiilor şi invenţiilor sale întru păcat, cu urechile mari, îngrozitor de lărgite de curiozitate, ascultând nu numai zvonurile vanităţii, dar şi vorbele nedrepte şi răuvoitoare, are mâinile încovoiate de rapacitate şi de o extraordinară avariţie, buzele căscate, gura fetidă de câte ticăloşii şi nedreptăţi i-au ieşit prin ea, picioarele răsucite, semn al stării mentale dezordonate, sânii voluminoşi umflaţi, purulenţi, băloşi: dintr-unul îşi alăptează pruncii cu otrava concupiscenţei carnale, din celălalt cu vântul vanităţii mondene. Şi-a împărţit opt dintre fiicele sale la tot atâtea categorii de oameni: Simonia, preoţilor şi clericilor, Ipocrizia, burgheziilor, Dol (frauda), negustorilor, Sacrilegiul, ţăranilor care fură de la slujitorii bisericilor zeciuielile cuvenite Domnului, Munca-Prefăcută (simularea), muncitorilor, Orgoliul, veşmânt superfluu, femeilor. Dar pe a noua, Luxura, nu a vrut să o mărite cu nimeni; ca o curtezană perversă ce este, ea se prostituează cu toate categoriile de oameni, amestecându-se cu toţi, necruţând niciun om, de orice fel ar fi el. Şi bărbaţii se scaldă în duhoarea parfumurilor sale, dau buzna nesocotiţi la bordelul ei ca nişte păsări prinse în lanţ, ca şoarecii la brânză, ca peştii la cârligul undiţei. Îi e greu unui bărbat să scape de ea odată ce drăcoaica a pus mâna pe el.”

Teolog şi istoric francez, Jacques de Vitry, a prezentat cu o deosebită acurateţe cele mai grele vicii şi păcate: făţărnicia, orgoliul, bârfa, avariţia, mintea perversă, sexualitate perversă,

vanitate mondenă şi frauda. Am putea adăuga în această listă următoarele: egoismul, laşitatea şi blasfemia, luarea în derâdere sau defăimarea sfinţilor sau a ritualurilor sacre.

„În general, în zilele noastre sarcasmul e privit drept limbajul diavolului” Thomas Carlyle Diavolul îmbracă în esenţă două aspecte: persecutor sau

seducător, de unde şi necesitatea de a se deghiza. Începând cu secolul XX oamenii au început „să uite” de Diavol în asemenea măsură, încât acesta nu mai apare direct nici în artă, nici în literatură. Seducător şi subtil, îşi ia înfăţişarea unei tinere frumoase sau a unui tânăr frumos. Dar această frumuseţe este rece şi adâncă.

De la patologic şi comportament deviant, derapajul se realizează uşor către acadie (termen din latina veche cu semnificaţia de apatie spirituală). Acest dezgust generalizat, această toropeală care invadează sufletul până a-l lipsi pe om de orice interes important, este numit de Sfântul Toma tristitia, un gen de „vid al sufletului” sau „plictis sufletesc”. Acestea sunt simptomele unei societăţi bolnave în care lipsa de speranţă a unei vieţi împinse la extrem trezeşte o vinovăţie care nu pare să-şi găsească iertarea. Privind dintr-un alt punct de vedere am putea remarca cu uşurinţă presiunea socială deosebit de mare pe care o au persoanele aşa-zise VIP-uri. Această presiune socială impune (din exterior) o anumită ţinută, un anumit mod de a fi, de a dezvolta relaţii. Astfel, individul nu îşi creează propriile modalităţi şi principii, ci aderă, prin imitare şi fără discernământ la unele existente. Acest mod de viaţă în care individul se ascunde în spatele a nenumărate măşti duce inevitabil la o îndepărtare sau înstrăinare de spirit şi de divin. Asemenea persoane sunt caracterizate prin profunde stări depresive. Fenomenul aşa-zisului „geniu neînţeles”, melancolia, tristeţea şi dezgustul de viaţă provocat de un dezechilibru mental, manifestat la nivel de trup prin îmbătrânire accelerată, influenţează sufletul. Dar melancolia mondenităţilor contemporane nu înseamnă doar plictis, descurajare, frustrare, anxietate continuă, dezinteres, ea conduce spre întemniţarea totală a spiritului care provoacă stări psihopatice, delirante (manifestate prin nevoia iraţională şi absurdă de a bea, de a fuma, de a înjura) şi tendinţe maniacale şi / sau suicidale.

Emile Durkheim în „Le suicide”, o lucrare importantă datorită abordării ştiinţifice riguroase, remarcă: „Omul nu poate trăi dacă nu simte ataşament faţă de ceva care să-l depăşească [...] viaţa nu este suportabilă decât dacă îi întrevedem raţiunea de a fi, dacă are un scop prin care să merite efortul de a o trăi.” Ori, în societatea în care trăim, anumite grupări satanice, încearcă să inoculeze maselor că totul este posibil şi totul este permis, că orice poate fi realizat cu uşurinţă.

Pentru a îndepărta oamenii şi mai mult de tot ceea ce este frumos şi divin, numeroşi autori contemporani prezintă activitatea entităţilor malefice ca pe o lume care nu mai există şi exclamă „Satana... un biet diavol” (Colette Arnould), că „satanismul conştient mai are azi câţiva adepţi... persoane frustrate, deziluzionate, pervertite” (J. Caro Baroja). Ori nu este aşa!

Este important să spunem că demonii se apropie de persoanele izolate, de cei slăbiţi, de bolnavi sau de muribunzi. Întotdeauna ca urmare a izolării fizice sau morale, fără principii şi orientări spirituale, un individ devine vulnerabil faţă de forţele malefice. Aşadar, doar comunităţile care evocă neîncetat mila şi puterea divină pot deveni securizante.

„Mai mult ne ajută Dumnezeu în mântuire

decât ne strică Diavolul în pierzanie, pentru că dragostea lui Dumnezeu este mai mare decât ura Diavolului” Origene

Sp

iritu

alita

te

Lohanul nr. 14 126

Spiritul ştiinţific, între evidenţă şi negare

Prof. George Bianu – Bucureşti

La prima vedere, negarea sistematică a unor lucruri ce aparent sunt arhicunoscute şi care sunt înţelese ca evidente pare a fi o lipsă de respect, pentru cititorul obişnuit cu tonul calm şi domestic al tratatelor ştiinţifice clasice. Cu toate acestea, privind acest aspect cu atenţie şi în profunzime noi putem percepe dincolo de această ironie care este de fapt problema ce apare uneori în cazul spiritului ştiinţific: dacă oamenii de ştiinţă ai tuturor timpurilor s-ar fi mulţumit să accepte fără rezerve, ca atare, anumite fenomene cu care veneau în contact, progresul ştiinţei ar fi fost aproape imposibil.

n prezent, însă, în multe medii spiritul ştiinţific s-a deformat destul de mult, transformându-se într-o barieră pusă în faţa a ceea ce ar putea jena doctrinele deja

stabilite. Deja în multe domenii, refuzul de a examina şi de a controla faptele evidente ce sfidează teoriile actuale dă naştere unor adevărate tabu-uri. Eminenţi oameni de ştiinţă au declarat nu o dată că nu este de demnitatea lor să examineze fenomenele parapsihologice, pentru că, de altfel, aceste fenomene, după opinia lor, nu există.

Desigur, nu cu asemenea metode şi atitudini au fost realizate descoperirile ştiinţifice. Experienţa ilustrează din plin faptul că adeseori când savanţii au demonstrat imposibilitatea producerii unui fenomen, tehnicienii au fost după aceea capabili să-l realizeze în mod practic.

Să cităm doar două exemple semnificative în acest sens: La sfârşitul secolului al XIX- lea savantul american Simon

Newcomb demonstra matematic într-o manieră convingătoare că avioanele nu pot niciodată zbura.

El a reuşit chiar să-l determine pe un coleg de-al său, profesorul Langley, să-şi întrerupă toate cercetările asupra zborului obiectelor mai grele decât aerul. Câţiva ani mai târziu însă, doi tehnicieni – fraţii Wright- reuşeau să pună în funcţiune un aparat de zbor.

Iată un alt exemplu şi mai frapant. În jurul anului 1920 savanţii au reuşit să demonstreze, tot matematic, că undele scurte- având o lungime între 10 şi 50 de metri- nu se pot propaga decât la distanţe foarte mici. Această bandă de lungime de undă a fost deci considerată de ei ca fiind inutilizabilă. Radio-amatorii care au folosit însă această bandă de emisie - recepţie au reuşit să comunice la distanţe enorme cu ajutorul unor energii foarte mici, cum ar fi energia dezvoltată de o lanternă de buzunar.

În faţa evidenţei zdrobitoare, savanţii au fost obligaţi să cedeze şi, umiliţi, au început să caute erorile strecurate în teoriile lor. Aşa s-au născut radio-televiziunea, radioul şi alte mii de aplicaţii ale undelor scurte.

Refuzul dintotdeauna al lumii ştiinţifice de a accepta sau de a studia fenomenele misterioase ori inedite nu se limitează doar la farfuriile zburătoare sau la parapsihologie, ci se extinde aproape la orice idee originală.

Domeniile care în prezent sunt în mod grav atinse de acest straniu refuz se referă la:

natura gravitaţiei; circulaţia sevei prin plante; meteoriţii lenţi; forma şi natura universului; transmutaţia biologică. Natura gravitaţiei: este un fapt acceptat în principiu că natura

gravitaţiei nu poate fi explicată decât printr-o reprezentare pur

formală ce este bazată pe teoria relativităţii. Singurele cercetări independente în privinţa gravitaţiei au fost realizate într-un institut privat condus de un american, Roger Babson şi de un rus D. D. Ivanneuho şi urmăresc în special producerea unei energii a contra- gravitaţiei care să neutralizeze gravitaţia.

Circulaţia sevei prin plante: explicaţia clasică ce este legată de presiunea osmotică care determină această circulaţie este în mod vădit depăşită.

Dacă a admis la ora actuală existenţa meteoriţilor rapizi, în ceea ce priveşte meteoriţii lenţi nu se realizează încă faptul că este perfect natural ca pietrele extrem de poroase să aibă un coeficient de frecare cu aerul foarte mare şi atunci timpul lor de cădere să fie mult mărit.

Deşi descoperită ştiinţific în urmă cu 30 (!) de ani de către Louis Kervran (1965-68), transmutaţia biologică, cu alte cuvinte posibilitatea organismelor vii de a transforma un element chimic într-altul la temperaturi joase(în interiorul corpului), ar fi putut reprezenta cea mai valoroasă cucerire ştiinţifică a secolului nostru. Cu toate acestea ea a rămas deocamdată aproape ignorată, consecinţele uriaşe şi aplicaţiile sale multiple fiind în mare măsură uitate.

Desigur, noi nu putem crede orice. Abuzul de credulitate este la fel de grav ca şi negarea sistematică, pentru că de cele mai multe ori ştiinţa este discreditată în faţa marelui public tocmai prin negativismul ei, iar, pe de altă parte abuzul de credulitate conferă cu mare uşurinţă credit şi faimă unor şarlatani. Lecţia simplă şi clară ce ar trebui asimilată de noi este aceea de a rămâne mereu atenţi, lucizi şi deschişi la toate experienţele autentice şi de a nu crea niciodată dogme.

Stările de criză sunt, alături de încercările spirituale,

nişte modalităţi necesare de trecere de la o etapă evolutivă la alta

Prof. George Bianu – Bucureşti

ermenul criză provine din cuvântul grec crizis, care desemnează acţiunea de a judeca, de a alege sau de a decide. Cel mai adesea, criza este o modificare bruscă,

subită, adeseori decisivă ce se produce în cursul unei boli şi care poate să conducă fie către o transformare favorabilă, binefăcătoare, care atrage după sine ameliorarea şi ulterior vindecarea acelei boli, fie către o schimbare nefastă, nefavorabilă, care atrage după sine agravarea bolii respective, înrăutăţirea şi poate ulterior să atragă chiar moartea.

Acest termen a dobândit în vocabularul medical un sens tehnic: criza este o fază decisivă a unei boli sau, altfel spus, un moment cheie în cadrul căruia modificarea stării bolnavului respectiv indică fie începutul unei transformări fericite, fie începutul unei schimbări nefaste, rele, a stării sale de sănătate.

Sensul acestui cuvânt s-a extins şi, prin analogie cu noţiunea medicală pe care am indicat-o mai sus, s-a ajuns să fie numită criză orice perturbare periculoasă şi decisivă care pune în cumpănă cursul obişnuit al lucrurilor sau al fenomenelor.

Racine vorbea la un moment dat despre „crizele stărilor pasionale“. Epoca clasică s-a interesat în nenumărate rânduri de crizele psihologice şi a studiat în special crizele afective.

Conceptul de criză a ajuns să intereseze chiar şi estetica şi astfel a apărut, la un moment dat, în gândirea estetică:

a) criza, ca obiect al artei; b) arta, ca obiect al crizelor. Atunci când privim criza dintr-un anumit punct de vedere şi o

considerăm ca fiind un obiect estetic, este astfel posibil să o considerăm ca fiind un moment privilegiat din punct de vedere estetic. Alegerea unei perioade critice ca moment de desfăşurare al acţiunii unei opere literare corespunde, în viziunea unora, unor criterii estetice precise. Nu este deloc întâmplător faptul că mulţi creatori de artă aleg

Î

T

Spir

itual

itate

Octombrie 2010 127în mod special un moment de o intensitate cu totul aparte, dintr-un univers în care cursul normal al evenimentelor manifesta anterior perioade banale sau chiar anoste. Criza este un pasaj dramatic, care devine la un moment dat fundamental şi care captează din plin interesul cititorului sau al spectatorului, mai ales când este vorba despre fericirea sau despre viaţa personajelor, iar respectiva situaţie atrage după sine punerea în discuţie a destinului lor. În continuare, dat fiind faptul că un astfel de moment foarte plin şi încărcat de semnificaţii este totuşi scurt, este posibil ca el să fie îmbrăţişat în totalitate, într-o sui generis vedere globală sau altfel spus, într-o vedere de ansamblu, pentru a face în felul acesta să rezulte o idee edificatoare de ansamblu. Interesul estetic al unor astfel de situaţii a fost uneori subliniat de personalităţi geniale cum ar fi Aristotel, Goethe sau Victor Hugo. În astfel de perioade de criză, zguduirea profundă a universului pe care ni-l înfăţişează opera face să apară o serie de aspecte profunde ale personajelor, care altfel ar fi rămas ascunse în cenuşiul banal al vieţii cotidiene. Mulţi autori şi-au plasat tocmai de aceea, adeseori, personajele în momente de criză, făcându-le astfel să apară ca şi cum ar fi fost observate sub o sui generis lupă imensă. Este binecunoscut faptul că criza prilejuieşte comportamente pregnant simptomatice sau revelatorii.

Criza poate, de asemenea, să fie şi manifestarea bruscă şi violentă a unui afect, spre exemplu: criza de mânie. Criza poate să fie şi un moment de incertitudine care apare fie în existenţa unei fiinţe umane, fie în ceea ce priveşte o colectivitate sau un grup mai mare de fiinţe umane. În astfel de situaţii, este cu putinţă să apară o basculare fie de o anumită parte, şi atunci să asistăm la ceva rău care va apare pentru acea fiinţă umană, fie poate să apară o basculare de cealaltă parte, şi atunci putem asista la transformări, la o translaţie către ceva mai bun.

Este necesar să avem în vedere că unele crize apar chiar în anumite domenii ale cunoaşterii umane, şi un exemplu de acest gen este criza determinismului care a apărut prin anii 1920 în fizică, sau criza fundamentelor, care a apărut la începutul secolului al XX-lea în domeniul filosofiei şi matematicii. Un alt exemplu de criză este aceea care a apărut, la un moment dat, în teologie şi care a fost numită teologia crizei.

Acest gen de criză a fost supranumită criza „teologiei negative“ (apofatică) şi aceasta implică o sui generis modalitate de apropiere de Dumnezeu care, tocmai pentru a evidenţia starea Sa absolută şi infinitatea Sa, consideră că în realitate orice determinare este de fapt o limitare. Aşa zisa „teologie negativă“ (apofatică) nu ne poate spune cine este Dumnezeu, ci urmăreşte să ne facă să înţelegem tocmai ceea ce El nu este, căci în viziunea acestui gen de teologie, doar negarea oricărui atribut al lui Dumnezeu conservă totodată nealterată deschiderea noastră către starea supremă de infinitate.

În cazul marii majorităţi a fiinţelor umane, stările de criză se înscriu, alături de încercările spirituale, ca nişte modalităţi necesare de trecere de la o etapă la alta. Aceste momente de trecere implică însă de fiecare dată, fie transformarea sau progresul, fie schimbarea sau regresul. Pentru cele mai multe fiinţe umane, anumite transformări în bine ori anumite schimbări în rău sunt întotdeauna precedate fie de momente critice, fie de anumite încercări spirituale, care apar atunci când fiinţa umană parcurge o cale spirituală autentică. Atunci când fiinţa umană trece cu bine o anumită criză, ea se înscrie mai departe pe calea normalului, iar în cazul în care trece, am putea spune, „cu rău“ acea criză şi regresează, după o anumită perioadă de timp, ea se va confrunta cu unele consecinţe patologice.

Criza privită din punct de vedere psihologic Se poate spune că fiecare criză psihică este manifestarea, uneori

bruscă, a unei rupturi de echilibru. Chiar şi atunci când nu ne dăm seama de aceasta, existenţa umană obişnuită este jalonată de crize psihice, printre care prima criză de acest gen este naşterea, care cel mai adesea este însoţită de ţipete.

Tot criză psihică este şi accesul scurt şi violent al unei stări nervoase sau emotive. Un exemplu semnificativ este criza de nervi, care este caracterizată de o stare de agitaţie scurtă şi bruscă ce este urmată de strigăte şi gesticulări. La modul familiar vorbind, criza poate chiar să indice un acces brusc fie de ardoare, fie de pasiune sau de entuziasm. Spre exemplu, se obişnuieşte să se spună că unele fiinţe umane lucrează în crize. Tot criză este şi orice perioadă decisivă sau periculoasă a existenţei.

În decursul existenţei ei, fiinţa umană trece printr-o serie de etape critice, dintre care cele principale sunt: înţărcarea copilului, începerea frecventării şcolii, adolescenţa şi, mai ales în cazul femeilor, apariţia menopauzei. Spre exemplu, crizele de aşa-zisă originalitate juvenilă cuprind comportamentul revoluţionar al adolescenţilor, care caută uneori într-un mod haotic să-şi afirme personalitatea. Criza adolescenţei oferă un exemplu tipic al acestui dublu sens, obiectiv şi subiectiv. Pentru multe fiinţe umane, adolescenţa este, tocmai de aceea,

un astfel de moment de criză ce indică o fază critică. Emoţiile violente rele sau, în cazul femeilor, frustrările lungi şi penibile, provoacă până la urmă crize nervoase de agitaţie sau furie. Criza psihică este un fel de ruptură violentă a procesului evolutiv, a cărei direcţie poate fi brusc mascată, modificată sau inversată. Fiecare criză psihică marchează, am putea spune, o discontinuitate profundă. Noţiunea de criză psihică înglobează, de asemenea, impresiile pregnante ce sunt resimţite de fiinţa umană, care la un moment dat nu ajunge să depăşească un anumit conflict: criza care apare atunci reprezintă, am putea spune, aspectul acut al unei stări de ambivalenţă.

Criza psihică este un moment sau o fază a unui proces care constă din manifestarea unor conflicte acute, a unor privări, a unor frustrări, a unor decompensări, a neacoperirii anumitor aşteptări, a apariţiei unor dificultăţi sau a unor fenomene nefaste ce pot fi urmate, la scurt timp după aceea, în funcţie de modul în care este depăşită respectiva criză, fie de o deviere care va face să apară starea de regres, fie de salturi binefăcătoare care vor face să apară progresul.

Luând în consideraţie aceste aspecte, am putea spune că de fapt crizele psihice fac parte din procesul normal al dezvoltării. Oricât de abruptă ar părea, la prima vedere, o criză psihică, manifestarea sa conţine, în realitate, trei faze succesive:

a) o fază de instalare a crizei ce este adeseori marcată de o stare de anxietate mai mult sau mai puţin destabilizatoare;

b) apariţia unei faze de maxim sau, altfel spus, de punct culminant. Această fază este adeseori însoţită de o stare de dezordine globală care este pregnant sesizabilă aproape pentru toţi cei apropiaţi;

c) o fază de lichidare, care se încheie fie cu apariţia unei transformări considerabile în bine, fie se încheie cu o schimbare radicală în rău. În această fază de lichidare este rezolvată, am putea spune în mod progresiv, iar în unele situaţii relativ repede, starea de bipolaritate care apăruse. Se poate spune că în faza de lichidare, fiinţa umană în cauză va alege fie binele, fie răul şi, mai ales în această fază, ea se va putea folosi de liberul ei arbitru.

În unele situaţii este cu putinţă să apară chiar crize de creştere ce sunt legate de relaţiile dizarmonice ce intervin în evoluţia organismului şi care, de regulă, atunci când sunt trecute cu bine conduc la trecerea într-o etapă superioară a dezvoltării. Spre exemplu, momentele de criză nervoasă cu care o fiinţă umană se confruntă oglindesc unele contradicţii, a căror rezolvare coincide cu depăşirea crizei. În dezvoltarea psihică a fiinţei umane intervin în anumite momente faze de criză, care se explică nu atât prin condiţiile evoluţiei psihice ca atare, cât prin anumite cerinţe care există la fiinţa umană în cauză. De exemplu, este semnificativ faptul că la anumite populaţii primitive nu există o criză a pubertăţii, pentru că pur şi simplu la ele nu există anumite probleme tensionante care apar în societatea modernă. În general, fenomenele de criză psihică pot fi calificate ca normale sau anormale în funcţie de procesele oculte de rezonanţă care predomină în cazul lor. Este, de asemenea, necesar să ştim că unele crize psihice pot fi tranzitorii iar altele pot fi persistente. În cazul crizelor psihice persistente, acestea pot, prin cumul, să declanşeze până la urmă felurite boli. Mai ales atunci când este privită din punct de vedere psihic, criza este punctuală şi localizată. Sfârşitul unei crize atrage însă întotdeauna după sine o modificare decisivă. Fiecare criză psihică indică un moment mai mult sau mai puţin acut de dezechilibru.

Criza este, prin urmare, strâns legată de o stare de continuitate sau discontinuitate a dezvoltării şi atunci când ea este trecută cu bine, declanşează în felul acesta o transformare certă în universul nostru lăuntric. Criza evidenţiază, astfel, o validare a anumitor etape fireşti de dezvoltare a fiinţei.

În cazul crizelor psihice în care apare persistenţa conduitelor ambivalente sau regresive, se poate spune, cu siguranţă, că aceasta indică apariţia unei stări de tulburare. Este important, însă, să reţinem că nu este neapărat obligatoriu ca fiecare fiinţă umană să se confrunte cu exactitate, cu acelaşi gen de criză psihică. Fiecare criză psihică reflectă totodată complexitatea şi specificitatea universului lăuntric al fiinţei umane în cauză. Tocmai de aceea, este cu putinţă ca un anumit gen de criză psihică ce apare la o anumită fiinţă umană să nu apară totuşi niciodată la o altă fiinţă umană. În cazul în care o criză psihică sau o criză spirituală este trecută cu bine şi fiinţă umană în cauză alege binele, armonia, frumosul, divinul, această alegere atrage totodată după sine, la scurt timp după aceea, un salt calitativ, declanşând în universul lăuntric procese specifice de rezonanţă ocultă binefăcătoare. Aceste procese specifice de rezonanţă ocultă fac să se instaleze în mod inevitabil în fiinţă o reorganizare şi o restructurare profundă. În cazul dezvoltării psihice, se pot distinge perioade în care predomină expresia unui dinamism fără echilibru total, în cadrul căruia, prin intermediul proceselor de rezonanţă ocultă ce apar fără încetare în universul fiinţei umane, toate acestea conduc, în final, la o stabilitate nouă, fie prin jocul alternanţelor funcţionale, fie prin acela al reglărilor compensatorii, tainice, atunci când totul decurge într-un mod armonios.

Spir

itual

itate

Lohanul nr. 14 128Criza privită din punct de vedere spiritual Din punct de vedere spiritual, multe fiinţe umane pot să treacă

prin crize spirituale acute, ce survin cel mai adesea atunci când fiinţa umană în cauză cade, rând pe rând, la mai multe încercări spirituale majore. La scurt timp după aceea, ea poate să intre într-o stare pregnantă de criză spirituală, care în marea majoritate a cazurilor o determină să părăsească definitiv calea spirituală, în ciuda eforturilor pe care le-a făcut anterior sau a realizărilor pe care le-a avut până atunci. Este important să ne dăm seama că, fără îndoială, există o strânsă legătură între astfel de crize spirituale şi anumite încercări spirituale majore, la care fiinţa umană în cauză a căzut rând pe rând, producându-se apoi în universul ei lăuntric regresul care, cel mai adesea, o face să alunece sub influenţa nefastă a anumitor entităţi demoniace care îşi accentuează influenţa malefică asupra ei. În astfel de situaţii, fiinţa umană fie ajunge să părăsească definitiv calea spirituală pe care se afla, fie se va întoarce cu o exagerată vehemenţă şi cu o ură inexplicabilă împotriva căii spirituale pe care a urmat-o şi împotriva tuturor acelora care anterior au ajutat-o să parcurgă etapele căii spirituale respective.

În unele dintre aceste situaţii, iniţiatul care a eşuat şi în final se opreşte, deviind de pe calea spirituală pe care se afla, se întoarce apoi împotriva iniţiatorului plin de resentimente absurde, manifestând chiar ură şi criticism exacerbat. Marii înţelepţi au numit acest gen de criză „criza iniţiatului“, care datorită eşecului său neconştientizat se întoarce apoi plin de ură împotriva iniţiatorului (Ghidul spiritual) şi, lăsându-se influenţat de felurite entităţi abisale satanice, va manifesta apoi bizara tendinţă de a-l distruge în mod sistematic pe cel care anterior i-a fost iniţiator, prin toate mijloacele malefice pe care le va avea la dispoziţie. Este necesar să ne dăm seama că acesta este un risc major la care se expune întotdeauna un Ghid spiritual. Acest aspect a fost subliniat cu multă înţelepciune de Iisus atunci când spunea: „nu oferiţi mărgăritare porcilor, pentru că s-ar putea ca ei să se întoarcă plini de furie împotriva voastră şi să vă sfâşie“. Posibilitatea ca unii aspiranţi să devieze de pe calea spirituală, mai ales atunci când cad la anumite probe sau tentaţii spirituale majore, a fost de asemenea întrevăzută de Iisus, fiind exprimată în cuvinte simple şi pline de înţelepciune: „pe calea cea îngustă care duce către Dumnezeu, mulţi sunt chemaţi, dar puţini sunt aleşi. “

Dat fiind faptul că atunci când parcurge o cale spirituală autentică, fiecare fiinţă umană se confruntă, pe parcursul existenţei, cu felurite încercări spirituale, mai ales atunci când ea cade la anumite încercări spirituale majore, la scurt timp după aceea, ea se confruntă cu un aşa zis „punct de non-retur“ şi apoi intră într-o astfel de criză spirituală.

Cei iniţiaţi consideră că fiecare criză spirituală prin care eventual trece o fiinţă umană ce parcurge o cale spirituală, poate să devină (în funcţie de modul în care aceea criză spirituală se va realiza), fie un moment de totală ruptură, ce va atrage după sine abandonarea căii spirituale şi rătăcirea, fie poate să puncteze o etapă de sutură, (sau altfel spus de sui generis joncţiune şi reunificare între anumite părţi sau aspecte din ea, care în cursul crizei erau pe cale să se separe). Cei înţelepţi consideră că mai ales atunci când gândim rău în timpul stării de criză şi ne lăsăm, pe nesimţite, acaparaţi de felurite influenţe malefice (diavoleşti), mai ales atunci când nu ne dăm seama de jocurile pe care le fac cu noi astfel de entităţi malefice, pregătim în proporţie de aproape 99% ruptura şi separarea aproape inevitabilă de calea spirituală pe care ne aflăm.

Chiar şi atunci când nu ne dăm seama de aceasta, evoluţia spirituală a unei fiinţe umane ce parcurge o cale spirituală autentică implică, cel mai adesea, o creştere lăuntrică ce se realizează în etape ce sunt separate una de alta prin anumite momente critice, care unele dintre ele pot să fie de scurtă durată, însă altele pot să fie de o durată ceva mai lungă.

Criza privită din punct de vedere filosofic şi iniţiatic Atunci când este privită din punct de vedere filosofic, criza ne apare

ca fiind o stare de dezechilibru, sau, altfel spus, ea ni se înfăţişează ca fiind manifestarea mai mult sau mai puţin violentă a unei tulburări, a unei angoase, a unei pregnante stări proaste prelungite sau a unei boli. Dacă privim cu atenţie şi luciditate aceste aspecte, ne putem da seama că această primă expunere desemnează mai mult manifestările crizei sau consecinţele ei, decât criza însăşi. Întrebările esenţiale pe care este bine să ni le punem implică să conştientizăm, mai întâi, dacă criza respectivă este, pur şi simplu, un moment în care claritatea şi limpezimea interioară sunt absente sau dacă nu cumva respectiva stare de criză evidenţiază totodată şi o manifestare haotică, abisală şi dezordonată (în cazul căreia claritatea şi limpezimea ce caracterizează o fiinţă umană echilibrată scapă şi este adesea inaccesibilă atât acelora care o trăiesc, cât şi acelora care asistă la manifestările ei). Având în vedere aceste aspecte, este util să ne întrebăm: este, oare, posibil să interpretăm o stare de criză la fel de simplu cum analizăm orice alt fenomen? Starea respectivă de criză nu marchează, cumva, un anumit impas? Nu reflectă, în fond, o anumită încercare

spirituală cu care fiinţa umană se confruntă? În cazul unei alegeri vădit greşite şi neinspirate, este cu putinţă ca, în final, acea criză să ne facă să apucăm pe un drum greşit? Este, sau nu, fiecare criză cu care se confruntă fiinţele umane un moment aproape inevitabil şi necesar?

Atunci când este privită din perspectiva iniţiatică, criza ne apare în primul rând ca fiind expresia unui conflict lăuntric, ea ni se înfăţişează, chiar şi atunci când nu ne dăm seama de aceasta, ca o înfruntare tainică între două forţe distincte: forţele binelui şi forţele răului. Starea de criză desemnează totodată momentul în care fiinţa umană în cauză începe să se lupte cu forţele stihinice, haotice ce se manifestă în universului ei lăuntric. În finalul fiecărei stări de criză, există doar două posibilităţi: fie acea luptă se va termina printr-o victorie, şi atunci se poate spune că adevărul, binele, divinul şi armonia sunt cele care înving, fie respectiva luptă se va termina printr-un eşec, şi atunci se poate spune că neadevărul (eroarea), răul, abisul, dizarmonia, Satana sunt cele care înving. Fără îndoială că sorţii acestei lupte se conturează din ce în ce mai mult pe parcursul acestei stări de criză, în finalul căreia se va hotărî care va fi rezultatul. Tocmai de aceea, se poate spune că, în realitate, fiecare criză face totodată să se manifeste un moment critic, decisiv, care poate fi considerat un sui generis moment de „non retur“ ce marchează fie victoria, fie eşecul. În concluzie, se poate spune că de fapt fiecare stare de criză face în final să apară în universul nostru lăuntric fie anumite victorii lăuntrice, fie lamentabile înfrângeri.

Fiecare moment de criză este totodată un moment al antagonismului forţelor care se manifestă în noi.

Acestea sunt forţele binelui şi forţele răului şi, în funcţie de rezultatul final ce apare pentru fiinţa umană în cauză, se va instala convalescenţa, transformarea, saltul sau schimbarea, regresul, prăbuşirea, scufundarea din ce în ce mai mult în rău şi, în unele cazuri grave, acest final va însemna începutul agoniei. Numai fiinţele umane pot să intre în criză, datorită faptului că sunt înzestrate cu conştiinţă, şi doar gândirea omului care deja prezintă o anumită maturitate poate să evalueze în perspectivă starea de criză, intuind chiar cu anticipaţie atât eventualele ei pagube, cât şi binefacerile ei. O astfel de înzestrare lăuntrică ne este de un mare folos, deoarece ne ajută să soluţionăm cu înţelepciune crizele prin care trecem noi înşine sau, eventual, ne permite să-i ajutăm şi să-i sfătuim pe ceilalţi cum să-şi soluţioneze cu bine crizele cu care se confruntă. Este important să ne dăm seama că starea de criză devine aproape totală pentru o fiinţă care o interpretează în contextul general al prăbuşirii, în propria conştiinţă, a valorilor universal valabile, divine, binefăcătoare. Criza care apare nu constituie însă, imediat ce se declanşează, un moment decisiv. Toate acestea sunt valabile având în vedere faptul că, dacă ea este trăită într-un mod acut, în astfel de momente dramatice, atunci poate fi decisă soarta unei anumite concepţii lăuntrice de ordine, de armonie, de bine, de frumos şi de sens tainic. În aceste condiţii, tot ceea ce se petrece benefic şi este net în favoarea noastră va genera, apoi, în universul lăuntric al fiinţei noastre, procese de rezonanţă ocultă benefice, care vor amplifica sorţii de izbândă.

Prin urmare, este important să reţinem că, în acele momente decisive de criză pe care le trăim, noi suntem, în fond, aceia care prin gândurile şi prin aspiraţiile pe care le manifestăm cu putere, putem să avem un rol decisiv, care ne va ajuta să trecem cu bine acea criză. Este bine să ne dăm seama că, dacă atunci când ne aflăm într-o stare acută de criză, noi ne angrenăm intenţia benefică şi acţionăm hotărât pentru a atrage în universul nostru lăuntric energia subtilă imensă a particulelor tahionice, putem fi siguri cu anticipaţie că starea de criză prin care trecem se va încheia cu bine şi, la scurt timp după aceea, în fiinţa noastră va apare un salt spiritual corespunzător, datorită alegerii inspirate şi pline de înţelepciune pe care am realizat-o cu uşurinţă atunci când ne-am aflat în momentul de maxim al crizei respective. Înţelegând bine aceste aspecte, ne putem da seama de ce marii înţelepţi au afirmat adeseori că o cunoaştere iniţiatică autentică ne facilitează accesul la o divină putere. În astfel de situaţii, dat fiind faptul că putem să depăşim cu bine aproape fiecare criză prin care trecem, cu ajutorul energiei imense a particulelor tahionice, atunci când suntem capabili să punem (de fiecare dată) în aplicare această cunoaştere iniţiatică, vom ieşi, în felul acesta, învingători aproape de fiecare dată când ne confruntăm cu o stare de criză lăuntrică. Acest aspect este valabil atât atunci când avem de a face cu crize ce sunt legate de starea noastră de sănătate, cât şi atunci când este vorba de crize psihice. În plus, acest aspect este universal valabil chiar şi atunci când ne confruntăm cu crize spirituale acute.

Totodată, este esenţial să reţinem că trecerea cu bine a fiecărei crize – fie că este vorba de o criză de sănătate, fie că este vorba de o criză psihică sau de o criză spirituală – provoacă totodată în noi o sui generis renaştere, ne îmbogăţeşte, ne transformă viziunea asupra realităţii şi un alt aspect foarte important este acela că face posibilă fructificarea stării de victorie, care amplifică mult încrederea în noi înşine. Luând în considerare aceste aspecte şi ştiind că de acum înainte putem avea întotdeauna la dispoziţie un aliat de nădejde care ne permite să triumfăm asupra oricărei crize, inclusiv asupra celor mai acute crize spirituale, vom Sp

iritu

alita

te

Octombrie 2010 129putea fi eliberaţi, în felul acesta, pentru totdeauna, de frica pe care o declanşează în unele fiinţe umane apariţia stărilor de criză. Astfel de stări de frică se află în strânsă legătură cu oscilaţia ce persistă, mai ales atunci, în noi. În astfel de momente de criză acută, fiinţa umană se întreabă speriată: „oare am să trec cu bine această criză sau am să mă prăbuşesc?“. Luând în considerare această revelaţie şi punând-o de fiecare dată în aplicare, mai ales atunci când ne aflăm în stări acute de criză, nu ne rămâne decât să înfruntăm cu mult curaj nu contează ce criză, fiind aproape întotdeauna siguri cu anticipaţie că vom ieşi de fiecare dată învingători. Şansa unor astfel de victorii ne este asigurată aproape întotdeauna, cu anticipaţie, de imensa energie a particulelor tahionice pe care, mai ales în momentele de criză, este stringent necesar să o atragem din plin în noi. Aceasta este posibil cu condiţia să nu ne complăcem în stări de lene şi să nu manifestăm clasicul pesimism larvar. În astfel de situaţii, este necesar să veghem şi să nu gândim încă dinainte: „dar, oare, atunci când o să mă aflu într-o astfel de stare de criză acută, o să-mi mai ardă mie să atrag în fiinţa mea energia tahionică?“. La o astfel de întrebare prostească, răspunsul pe care vi-l oferim este clar şi simplu. Mai ales atunci când ne confruntăm cu astfel de stări acute de criză interioară, este stringent necesar – mai mult ca niciodată – să atragem în universul nostru lăuntric uriaşa energie a particulelor tahionice, pentru a fi siguri că vom trece cu bine acea criză. Noi ştim cu toţii că atunci când o fiinţă umană este pe cale să se înece, ea este dispusă să se agaţe chiar şi de un fir de pai care ar putea să o salveze. Atunci când ne aflăm în stări acute de criză trebuie să gândim în felul următor: „în afara ajutorului imens şi nesfârşit pe care ni-l poate oferi cu prisosinţă Dumnezeu Tatăl, avem totodată, în mod suplimentar, la dispoziţie şi uriaşa energie a particulelor tahionice, pe care este stringent necesar să o atragem din plin în universul nostru lăuntric în momentele de criză acută pentru a ieşi învingători“. Ştiind aceasta nu trebuie niciodată să uităm ca încă din momentul în care criza este pe cale să se declanşeze, sau altfel spus încă din prima fază a procesului de criză, este foarte bine să începem neîntârziat să atragem din plin în fiinţa noastră uriaşa energie a particulelor tahionice. Acţionând de fiecare dată în felul acesta, vom putea să avem la dispoziţie, încă de la începutul crizei un uriaş bagaj energetic, care totodată este profund binefăcător, armonizator şi creator. Uriaşa energie a particulelor tahionice pe care o vom atrage în universul nostru lăuntric în astfel de stări de criză ne va asigura trecerea cu bine a crizei respective şi ne va permite, în final, să triumfăm.

Atunci când vom trece cu bine, fie chiar şi o singură dată, o stare acută de criză recurgând, la momentul potrivit, la uriaşa energie a particulelor tahionice, vom dobândi, în felul acesta, experienţa necesară şi după aceea vom putea fi, de fiecare dată, absolut siguri că vom reuşi să trecem cu bine orice stare de criză, oricât de gravă şi de acută ar putea fi natura ei. Apoi, pe măsură ce vom acumula din ce în ce mai multă experienţă în acest sens, vom putea să spunem, zâmbind: „Oricâte crize ar putea să apară de acum înainte în viaţa mea şi indiferent ce formă ar putea să îmbrace ele, acum sunt absolut sigur că, suplimentar, am întotdeauna la dispoziţie uriaşa energie a particulelor tahionice care îmi va permite să triumf cu bine asupra fiecărei stări de criză. În plus, pe măsură ce voi triumfa asupra fiecărei stări de criză, atât cu ajutorul lui Dumnezeu, cât şi cu ajutorul energiei uriaşe a particulelor tahionice, voi fi net îmbogăţit lăuntric prin intermediul acestor experienţe regeneratoare şi aceasta va declanşa în universul meu lăuntric o maturitate spirituală inerentă, care îmi va transforma într-un mod profund şi considerabil viziunea asupra realităţii şi îmi va extinde foarte mult orizontul cunoaşterii.“

Suplimentar, fiecare dintre noi vom putea spune: „Orice criză lăuntrică ce apare în fiinţa mea, dat fiind faptul că acumulez, mai ales atunci, în universul meu lăuntric gigantica energie a particulelor tahionice, îmi permite să triumf şi tocmai de aceea nu mă face să regresez. Recurgând de fiecare dată la ajutorul prompt pe care poate să mi-l ofere uriaşa energie a particulelor tahionice, aceasta mă susţine şi mă inspiră să nu mă abat de pe drumul pe care mă îndrept către Dumnezeu şi, mai mult decât atât, mă transformă şi mă face să devin din ce în ce mai puternic.“

Este important să reţineţi că toate aceste aspecte care vă sunt revelate aici vă vor convinge că sunt eficiente numai dacă le veţi pune în practică şi, prin intermediul gramului de practică, vă vor putea fi de un real folos, mai ales atunci când vă confruntaţi cu nu contează ce gen de criză lăuntrică. Mai mult decât atât, atunci când veţi reuşi să treceţi cu bine fiecare criză, vă veţi convinge în felul acesta că experienţa pe care o dobândiţi face să apară în microcosmosul fiinţei voastre o stare inefabilă de fecunditate şi vă redefineşte câmpul înţelegerii, înălţându-vă de fiecare dată pe o nouă treaptă pe care după aceea veţi rămâne pentru a vă lua avânt să ascensionaţi, la scurt timp după aceea, pe o altă treaptă. Este important să ne dăm seama că de fapt trecerea cu bine a fiecărei crize ne conferă totodată accesul la un nou mod de înţelegere a realităţii şi, tocmai de aceea, trebuie să conştientizăm fiecare stare de criză ca fiind un moment în care ni se revelează o nouă faţetă inefabilă a realităţii şi totodată sunt depăşite

anumite limite. Este de asemenea necesar să descoperim prin noi înşine că trecerea cu bine a unui moment de criză face să apară totodată un sui generis „moment fondator“ al gândirii noastre. Fiecare criză ce este trecută cu bine anunţă cu anticipaţie o transformare profundă.

Fiecare criză ce este trecută cu bine conduce fiinţa umană la o expansiune şi la o aprofundare tainică, ce îi revelează într-un mod cu totul nou realitatea, permiţându-i totodată să ascensioneze gradat, treaptă cu treaptă, dincolo de limitele ei. După fiecare moment de criză trecut cu bine, se poate spune că noi nu mai suntem aceiaşi, cu fiecare moment de criză ce este trecut cu succes, noi ne transformăm totodată profund şi realizăm, la scurt timp după aceea, un salt calitativ, spiritual care nu poate fi bănuit înainte. Fiecare moment de criză ce este trecut cu bine cu ajutorul energiei uriaşe a particulelor tahionice atrage după sine un salt lăuntric şi totodată ne revelează o gamă nebănuită de experienţe extraordinare. Pentru aceasta, tot ceea ce ne rămâne de făcut este să îndrăznim să atragem în universul nostru lăuntric uriaşa energie a particulelor tahionice, mai ales atunci când presimţim că o stare de criză este pe cale să se declanşeze. În cazul în care vom uita să facem aceasta şi apoi ne vom prăbuşi datorită acelei crize, nu ne va rămâne în final decât să spunem: „M-am convins acum că a şti şi a nu acţiona este o supremă laşitate.“

În concluzie, vă rugăm să nu uitaţi că în toate situaţiile în care vă confruntaţi cu nu contează ce stare de criză, acţiunea promptă şi adecvată ce implică să atrageţi în universul vostru lăuntric uriaşa energie a particulelor tahionice este net superioară inacţiunii şi complacerii într-o stare de larvaritate.

Criza inteligenţei, o realitate periculoasă

Cristian Constantin Ţurcanu – Iaşi

acă mă gândesc la anii de dinainte de 1990 nu aş fi crezut pe atunci că voi ajunge să văd atât de multă informaţie, atât de multe cuvinte, scrise, rostite, o

atât de mare abundenţă de idei, de interpretări, de studii, de statistici. Este adevărat că nu sunt un vizionar bun, de exemplu, n-am nici cea mai mică idee în predictibilitatea pieţei, altfel aş fi speculat de-a lungul anilor fluctuaţiile valutare, dar în domeniul cărţilor şi al cuvântului credeam că înţeleg mai bine lucrurile şi pot să le intuiesc mai uşor.

Găseşti acum cel puţin o carte pentru orice domeniu te-ar interesa; s-au scris cărţi, articole, s-au făcut studii în toate domeniile vieţii. Există chiar o inflaţie de idei, uneori doar de cuvinte înşiruite, inclusiv în domeniul cel mai important şi anume omul, viaţa!

Dacă vă mai interesează să găsiţi vreun răspuns la întrebarea „Ce este omul?” aveţi acum la dispoziţie o mulţime de surse cu răspunsuri instant. Există chiar şi cărţi, multe dintre ele pertinente, ba chiar de-a dreptul valoroase, însă la o astfel de întrebare contează doar ce poţi să-ţi răspunzi singur! De aceea astfel de întrebări vor reapărea mereu şi mereu cât vor fi oameni care să gândească!

Este de bun simţ pentru orice om cu spirit cercetător să verifice mai întâii ce lucrări există în domeniul asupra căruia şi-a manifestat interesul. Procedând astfel aproape toţi constatăm că ideile care începuseră să nască în tine oarece senzaţii de entuziasm şi să aprindă câteva lumini, deja au fost exprimate de altcineva, au fost cercetate şi consemnate într-o carte, într-un articol, într-un raport de cercetare sau într-un interviu preluat până şi de tabloide. Internetul, televiziunile, ziarele şi revistele, radiourile toate se află cam în aceeaşi situaţie în prezent. Se simte că există un pericol al epuizării resurselor. Cuvintele sau mai exact ideile sunt pe sfârşite. Deja se reciclează mult gândurile şi ideile specifice oricărui domeniu. Ne vom confrunta în curând cu serioase probleme de gândire. Dar dacă ţinem cont că până acum n-am fost un vizionar prea bun,

D

Spir

itual

itate

Lohanul nr. 14 130această previziune a mea n-ar trebui să vă neliniştească. De fapt nici nu ştiu dacă e previziunea mea. Cine ştie câţi oameni n-au formulat-o deja, cine ştie dacă nu cumva cineva şi-a susţinut şi teza de doctorat pe această temă! Dar nici nu am de gând să cercetez, dacă au fost sau nu formulate deja aceste idei. La urma urmei nici nu contează prea mult. Nu are de suferit decât „profesionalismul”.

Există în domeniul cuvintelor, în domeniul gândirii o similitudine cu domeniul energetic bazat pe extracţiile de petrol. În domeniul consumului de petrol se tot spune de ceva timp că ne vom confrunta în viitorul apropiat cu epuizarea resurselor. În lipsa petrolului, fără să fi găsit deja o sursă alternativă viabilă, omenirea ar cunoaşte un regres semnificativ în ce priveşte condiţiile de viaţă. Tind să cred că acelaşi lucru este valabil şi în domeniul gândirii. În curând ne vom confrunta cu o epuizare a rezervelor de idei, cu o saturaţie a cuvântului scris, cu o criză a inteligenţei. Iar o criză a inteligenţei chiar va fi catastrofală pentru omenire. Efectele unei eventuale crize de inteligenţă vor fi devastatoare pentru omenire. Există la ora actuală elaborate diverse scenarii cu privire la cauzele posibile care ar putea să conducă la distrugerea planetei sau cel puţin a speciei umane. Fie vreun virus extrem de nociv, fie erupţii vulcanice de proporţii, fie ciocnirea cu vreun asteroid uriaş etc. ar putea să conducă la dispariţia omului sau chiar a planetei. Există chiar un top al acestor posibile cauze, însă n-am văzut să fie inclus printre scenariile acestea posibila criză de inteligenţă. Şi eu sunt convins că deja ne confruntăm cu un început de recesiune în domeniul inteligenţei. Criza inteligenţei este pe cale să se instaleze. Priviţi doar cu ceva mai multă atenţie dincolo de aburelile obişnuite. În domeniul tehnologic nu a mai apărut o invenţie cu adevărat revoluţionară de ani de zile, în orice domeniu de cercetare se caută practic în resturi şi se urmăreşte a se stoarce fiecare bucăţică din gândurile scoase la suprafaţa cândva prin intermediul activităţii unor genii revoluţionare. Priviţi principalele mijloace de vehiculare şi exploatare a informaţiei, televiziunile, internetul, presa şi vă veţi convinge că avem de-a face cu o recesiune a inteligenţei. Cu siguranţă sunt mai mult de trei trimestre în care s-a înregistrat o „creştere negativă” a inteligenţei per ansamblul omenirii sau cel puţin a omenirii de pe la noi. Doamne ce sintagme au mai descoperit specialiştii noştri – „creştere negativă”!!!

Am ajuns să ne bazăm pe o realitate volatilă, pe o imagine de hârtie (nici măcar de carton) alcătuită din cuvinte cuprinse în rapoarte, statistici, concluzii, iar în viaţa reală, în spatele acestor declaraţii oficiale, nu neapărat politice, cu toate că şi domeniul cercetării şi al educaţiei este subordonat sau exploatat politic în ultima vreme, să avem de a face cu o realitate sumbră şi chiar periculoasă.

Criza de care mă tem cel mai mult este o criză a inteligenţei, o criză a gândirii. Nimic nu ameninţă mai mult modul de viaţă actual decât o criză a inteligenţei, criză deja în derulare, dar care încă mai poate fi acoperită de cei care au câştigat o oarecare măiestrie în manipularea cuvintelor prin „declaraţii oficiale”. Am ajuns chiar să cred că este o criză indusă. Cineva are tot interesul să ne menţină într-o zonă a fiinţării în care să nu ne mai dezvoltăm inteligenţa. Ca şi cum oamenii inteligenţi ar fi un pericol! Însă mă întreb pentru cine ar fi un pericol şi pentru ce? Dacă chiar există oameni care să manipuleze lucrurile în această direcţie, ei vor realiza în curând că toată această maşinaţiune se va întoarce împotriva lor. Prostia a fost şi este mult mai periculoasă decât inteligenţa. Este adevărat că ei au găsit tertipul de a lăsa impresia că omenirea progresează, că există un progres al gândirii, însă realitatea este că atunci când au modificat mărimile hainelor astfel încât M-ul de altădată să fie considerat acum S, astfel încât supraponderalii să nu aibă impresia că s-au îngrăşat. Astfel de tertipuri nu ţin pe termen lung şi până la urmă omul supraponderal va realiza că este supraponderal, iar omul prost va acţiona destructiv chiar şi împotriva lui însuşi.

Voi veni acum cu câteva sfaturi concrete, pentru a evita efectele crizei de inteligenţă.

Nu vă rezumaţi la informaţiile vehiculate prin internet sub formă de pps-uri sau scurte articole. Când daţi de un

domeniu valoros care vă interesează, căutaţi autorii şi cărţile de referinţă, citiţi cu multă răbdare lucrările valoroase din acel domeniu. Meditaţi voi înşivă asupra acelor idei.

Evitaţi consumul de informaţie ieftină, subţire şi reciclată, gen tabloide. Mintea are nevoie de cuvinte şi gânduri pe care să le macine. Dacă o hrăniţi cu prostii nu va mai gusta din mâncărurile delicioase când le va avea în faţă. Priviţi mai puţin la televizor, citiţi mai puţine ziare, navigaţi mai puţin pe internet. Citiţi mai mult şi, mai ales, dezbateţi mai mult prin comunicare directă.

Formaţi-vă un anturaj în care să existe obiceiul de a dezbate idei profunde. Nu abordaţi doar subiecte de discuţii gen „vreme”, „politică”, „fotbal” sau „modă”, „bărbaţi” sau „femei”!

Dezvoltaţi-vă inteligenţa, gândind singuri şi urmărind să deveniţi tot mai buni măcar într-o direcţie. De preferat în direcţia în care şi munciţi. Sunteţi zugrav – urmăriţi să deveniţi un zugrav foarte bun (şi asta nu doar pentru ca beneficiarii să primească lucrări de calitate, cu toate că şi aceasta este de dorit într-o societate care să prospere sănătos, ci şi pentru ca voi înşivă să deveniţi mai buni, să căpătaţi „greutate”, o gândire mai profundă).

Chiar în pofida curentului actual căutaţi să vă dezvoltaţi inteligenţa, virtuţile în general!

„Unităţile de măsură” ale lui Dumnezeu

Adrian Badea – Bucureşti Adevărurile tradiţiilor spirituale, redescoperite de fizica modernă

Descoperirile fizicii moderne se află azi la graniţă cu adevărurile exprimate de mii de ani de tradiţiile spirituale ale lumii. Lila, Jocul Divin al lui Dumnezeu, Maya, Iluzia Cosmică a manifestării sau Marile Puteri Cosmice, energiile fundamentale ale lui Dumnezeu, sunt redescoperite prin teoriile fizicii cuantice.

u se cunoaşte nimic despre Univers la timpul zero. În conformitate cu teoria Big- Bangului, se presupune că toate forţele fundamentale coexistau

şi că toată materia, energia, spaţiul şi timpul au explodat dintr-o singularitate.

Unităţi naturale Fizicianul Max Planck, „părintele” fizicii cuantice

(premiat cu Premiul Nobel pentru Fizică în 1918), este cel care a calculat pentru prima data în mod empiric un sistem de unităţi de măsură naturale pentru timp, lungime şi masă. Aceste valori, care şi-au căpătat înţelesul în teoriile fizicii moderne, sunt naturale, întrucât au fost calculate doar pe baza constantelor universale fundamentale (viteza luminii în vid, constanta atracţiei gravitaţionale), adică sunt definite doar din proprietăţi ale naturii şi nu din vreo construcţie a minţii umane. Despre aceste unităţi etaloane, Max Planck spunea că „îşi menţin în mod necesar semnificaţia în toate epocile şi pentru toate civilizaţiile, chiar şi extraterestre sau non-umane, şi pot de aceea să fie denumite ca fiind unităţi naturale”.

Un timp Planck după evenimentul zero este cel mai apropiat timp prin care ne putem apropia conceptual, prin fizica teoretică, de acea singularitate primordială. Bazându-se pe calcule relativ simple, fizica modernă evaluează timpul Planck

N

Spir

itual

itate

Octombrie 2010 131la aproximativ 10-43 secunde. Lungimea Planck este lungimea parcursă de o rază de lumină în timpul Planck, aproximativ 10-35 metri, iar masa Planck este de aproximativ 10-8 kg şi este limita minimă a masei pe care o poate avea o gaură neagră.

Primit la început cu răceală şi chiar uitat, acest sistem de unităţi de măsură a căpătat o importanţă deosebită în fizica modernă, fiind denumit chiar „sistemul de unităţi de măsură al lui Dumnezeu”.

Ahile şi broasca ţestoasă Dezvoltând ideea şi plecând de la faptul că la dimensiuni

subatomice se constată un puternic caracter discontinuu, cuantic, teoriile cele mai recente propun o cuantificare a însuşi timpului şi a spaţiului. În fizica cuantică se presupune că energia nu e subdivizibilă la infinit, ci, în ultimă instanţă, există sub formă de cantităţi mici pe care Planck le-a denumit „Quanten”, din latină, însemnând „cât de mult”, cuante. Astfel timpul şi distanţa Planck ar deveni cuantele de timp şi respectiv de spaţiu, rezolvând astfel problema cosmologică a lui „înainte de timpul Planck”.

Ca o evidenţă în acest sens este adus un vestit paradox al antichităţii, acela al lui Ahile şi al broaştei ţestoase. Dacă Ahile, eroul antichităţii greceşti, cel iute de picior s-ar lua într-o bună zi la întrecere cu o broască ţestoasă, lăsându-i acesteia ca avantaj o oarecare distanţă în faţa lui, Ahile nu ar putea să ajungă niciodată din urmă broasca ţestoasă pentru că în timpul în care Ahile s-ar mişca spre broască, şi broasca ar înainta şi deci situaţia ar ajunge în punctul iniţial. Iar de aici nu ne rămâne decât să renunţăm la principiul inducţiei matematice sau să re-gândim noţiunea de mişcare. Acest aparent paradox şi-ar găsi o explicaţie în cazul în care mişcarea ar fi discontinuă. Dacă mişcarea s-ar face astfel în salturi, adică cu viteza luminii de la o cuantă de spaţiu la alta, urmată de staţionări, atunci pur şi simplu Ahile ar avea mai puţine staţionări decât broasca într-un anumit interval de timp şi astfel ar depăşi-o, ceea ce, de altfel, se şi petrece în realitate.

Relativ sau absolut? Astfel, spaţiul ar fi de fapt o reţea de găuri negre de masă

si rază Planck, iar orice mişcare s-ar produce cu viteza luminii, în salturi, de la o cuantă de spaţiu la alta. Aceste salturi s-ar produce în mod sincron, simultan, de la o cuantă de timp la alta, în „interiorul” unei cuante de timp nefiind posibilă nici o mişcare. Practic evenimentele ar fi nişte succesiuni de stări, precum clişeele unui film la cinematograf. Sau, dacă vreţi, universul ar arăta ca un fel de computer multidimensional care ar avea o frecvenţă de tact de 1034 Gigaherţi! Cuantele de spaţiu ar avea o „membrană flexibilă” astfel încât s-ar putea coagula şi desface în funcţie de anumite câmpuri formatoare fundamentale dând astfel naştere particulelor fundamentale. Energia necesară formării acestor mase s-ar supune legii lui Einstein a echivalenţei dintre masă şi energie. Undele de energie, lumina, ar avea astfel şi un caracter de masă prin faptul că ar reprezenta o perturbare a densităţii cuantelor de spaţiu. În cazul marilor aglomerări de mase, cuantele de spaţiu fiind mai dense, produc o curbare a oricărei raze luminoase care trece prin apropiere.

Iată o apropiere şi de teoria generalizată a relativităţii, care a postulat existenţa spaţiului curb şi a legăturii dintre curburile spaţiului şi câmpurile gravitaţionale. Cât despre relativitatea restrânsă, faptul că lumina are aceeaşi viteză în raport cu orice observator este o consecinţă a principiului holografic al manifestării. În acest sens este remarcabil de ştiut că Einstein a vrut să-şi denumească iniţial teoria ca Teoria Absolutului. A fost adoptată o altă denumire pentru a evita anumite distorsiuni de percepţie şi astfel s-a ajuns la Teoria Relativităţii.

Kali, Bhuwaneshvari şi Bagalamuki Între două cuante de timp totul ar fi îngheţat. Spaţiul este

mai degrabă plin de energie decât gol. Timpul arată ca o succesiune de clişee, ca şi cum întregul univers ar fi creat şi distrus de către Dumnezeu clipă de clipă. Ca nişte flashuri de Conştiinţă, de lumină, asupra Naturii. Ca un joc frenetic între

Conştiinţa şi Informaţia manifestată, Energia, între Dumnezeu Tatăl şi Mama Natură.

Iată deci cum fizicienii moderni au ajuns la graniţa cu metafizica şi încep să descopere şi să se inspire din marile tradiţii spirituale ale lumii. Căci ce înseamnă cele spuse mai sus decât redescoperirea a trei din cele zece Mari Puteri (Energii) Cosmice din calea Maha Vydia Yoga şi anume a Marii Puteri Cosmice a Timpului (Kali), a Marii Puteri Cosmice a Spaţiului (Bhuwaneshvari) şi a Marii Puteri Cosmice a Stopării (Bagalamuki), energii fundamentale manifestatoare ale lui Dumnezeu?

Ce altceva este acest joc frenetic manifestator decât Dansul lui Shiva din mitologia Hindusă? Ce este înăuntrul cuantei de spaţiu? Ce se întâmplă la jumătatea unei cuante de timp? Acestea rămân totuşi întrebări fără răspuns. Timpul şi Spaţiul sunt apanajul Mayei, al Iluziei cosmice a Manifestării, al Lila-ei (Jocul Divin) lui Dumnezeu.

Doar cunoaşterea ultimă, cea care nu mai are nevoie de întrebări ci doar de meditaţia iubirii necondiţionate faţă de Dumnezeu ne poate dărui lumina, pentru că din perspectivă ultimă totul este transcendenţă. Imanenţa pur şi simplu nu are destul „A fi” pentru a putea împlini dorinţa de cunoaştere a omului.

Spiritele elementare din perspectiva mitologiei universale

Andra Păun – Bucureşti

lbă-ca-zăpada şi cei şapte pitici…. Mica sirenă…. Mai recentul Stăpân al Inelelor… Cu toţii am ascultat cu sufletul la gură poveşti cu zâne… Dar

înainte de a fi izgonită în basme, această lume magică s-a aflat dintotdeauna alături de noi, chiar aici. Orice legendă sau mit a fost mai întâi o povestire populară, iar înainte de aceasta a fost un eveniment real (o faptă eroică sau un eveniment istoric).

Şi atunci, ce se află la originea unor scrieri precum cele din secolul al XVI-lea ca “Visul unei nopţi de vară” a lui Shakespeare, “Regina zânelor” a lui Edmund Spencer sau mai modernul “Peter Pan” al lui Sir James Mathew Barrie, în care apare zânuţa Tinkerbell sau Clopoţica?

Pentru a înţelege aceasta, trebuie să ne întoarcem şi mai mult în urmă, spunând că, potrivit tuturor marilor tradiţii ale umanităţii, lumea noastră este alcatuită din 5 elemente fundamentale, dintre care 4 (pământul, apa, focul şi aerul) sunt manifestate, în timp ce al cincilea, eterul, este nemanifestat, dar susţinându-le pe toate celelalte. Trebuie avut totuşi grijă să nu confundăm aceste elemente cu materia fizică ce reprezintă pământul, apa, focul şi aerul, aceste substanţe doar având unele calităţi ale elementelor menţionate mai sus. Spre exemplu, materia pământ este grea, relativ uscată, răcoroasă la atingere şi tinde să formeze conglomerate. Aceste caracteristici aparţin elementului Pământ, dar acesta se găseşte nu numai în sol, ci şi în tot ceea ce este greu, uscat şi rece, cum ar fi metalele, cristalele sau lemnul (deşi lemnul are în componenţa sa şi elementul Foc). De altfel, nicio substanţă nu este alcătuită doar dintr-un singur element – cele 4 elemente sunt pure, iar substanţele fizice cu acelaşi nume nu sunt.

Pământul este rece şi uscat, Apa este rece şi umedă, Focul este fierbinte şi uscat, Aerul este fierbinte şi umed. Focul şi Aerul au o tendinţă ascendentă, Pământul şi Apa una descendentă. Focul şi Apa sunt antagoniste, aşa cum sunt şi Aerul şi Pământul. În schimb, Focul şi Aerul se susţin reciproc, tot aşa ca şi Apa şi Pământul.

Fiecare element de acest fel are o esenţă spirituală, care este dată de entităţi subtile sau spirite ale naturii, elementari, aşa

A

Spir

itual

itate

Lohanul nr. 14 132cum mai sunt ele numite (gnomi pentru pământ, ondine pentru apă, salamandre pentru foc, silfe, elfi sau zâne pentru aer). Aceste entităţi sunt alcătuite din substanţe eterice, neputând fi distruse de substanţele grosiere cărora le corespund, fără a fi totuşi nemuritoare. Ele permit fiinţelor umane să înţeleagă realităţile aflate dincolo de percepţia lumii fizice imediate şi ajută la menţinerea echilibrului naturii.

Legătura puternică ce exista odinioară între oameni şi aceste entităţi subtile este pusă în evidenţă şi de faptul că în Irlanda exista în vechime obiceiul de a se jura pe elemente, cu alte cuvinte de a oferi elementele ca şi garant, un astfel de jurământ fiind considerat unul foarte puternic, ce nu putea fi încălcat. Cel mai folosit jurământ se făcea „pe Soare şi pe Lună, pe apă şi aer, pe zi şi noapte, mare şi pământ”. De altfel, mitologia celtică prezintă originea zânelor, în timp ce mitologia nordică explică originea ordinii cosmice şi pe cea a gnomilor şi a elfilor.

Toate tradiţiile atestă existenţa a nenumărate fiinţe subtile şi spirite ale naturii, însă cea mai răspândită clasificare de acest fel a fost realizată de către Paracelsus, un reputat medic din secolul al XVI-lea, care era şi magician, un adevărat geniu al alchimiei şi astrologiei. El este cel care a împărţit aceste entităţi subtile în funcţie de cele 4 elemente clasice, pământul, apa, focul şi aerul.

Pământul Elementul Pământ este cel mai adesea asociat cu Gnomii.

Denumirea lor provine atât de la “gnoma”, însemnând “cunoaştere”, cât şi de la “genomus”, având semnificaţia de “locuitor al pământului”.

Gnomii sunt asociaţi direcţiei cardinale Nord, anotimpului Toamna, precum şi tuturor aspectelor ce ţin de pământ. Se crede chiar că însăşi stabilitatea planetei Pământ este asigurată de către aceste fiinţe care, aşa cum arată etimologia numelui lor, sunt adevăraţii posesori ai înţelepciunii pământului. Ca simboluri ale pământului, gnomii conduc către stabilitate, echilibru, înrădăcinarea şi fixarea experienţelor pe care le trăim, dragostea şi protecţia faţă de natură; spirit practic, prosperitate, cunoştinţe şi ceremonii sacre, fermitate şi demnitatea de a fi. Ei fac parte din învelişul vital al planetei noastre, lucrând cu esenţa mineralelor, pe care o întreţin şi o dezvoltă, fiind modelatori ai Formelor.

De asemenea, gnomii pot fi puşi în legătură cu Geb, zeul egiptean al Pământului, sau Kubera din mitologia hindusă, protectorul metalelor preţioase, al diamantelor şi al tuturor bogăţiilor adăpostite în pământ. Totodată, elementul pământ mai este asociat şi zeităţilor Gaia, Rhea, Demetra, precum şi Pan sau Dionysos.

Gnomii nu sunt omuleţii simpatici cu pălării ascuţite prezentaţi în poveştirile populare. Ei au o natură mult mai concretă decât a altor entităţi subtile, fiind foarte apropiaţi oamenilor, inclusiv în ceea ce priveşte personalitatea lor. Ei locuiesc în mine, crevase, găuri în pământ sau peşteri şi se poate lua legătura cu ei cel mai uşor în astfel de peşteri.

Gnomii pot lua atât o înfăţişare masculină cât şi una feminină. Atunci când se manifestă într-o formă umană, ei tind să aibă părul închis la culoare, ochi căprui închis, ten măsliniu sau uneori chiar mai închis, trup scurt şi îndesat, mâini şi picioare scurte şi puternice, gura largă şi o voce profundă, cu un râs răsunător. Cu toate acestea, atunci când venim în contact cu un gnom (sau cu orice alt fel de entitate subtilă), cel mai probabil este că acesta nu-şi va asuma o formă complet umană, păstrându-se cumva ocultat faţă de simţurile noastre – spre exemplu putem să-l simţim sau să-l auzim, dar nu îl vom vedea cu claritate.

În mod normal, ca şi entităţi subtile care populează tărâmul elementelor, gnomii sunt invizibili oamenilor obişnuiţi, putând fi zăriţi doar de către cei care au capacitatea de clarviziune. Totuşi, dat fiind faptul că ei se află pe primul nivel al tărâmului subtil, sunt suficient de aproape de lumea fizică

pentru a putea interacţiona cu ea. În mod tradiţional, gnomii sunt protectorii comorilor ascunse în grotele subterane şi meşteri pricepuţi, în special în ceea ce priveşte extragerea şi prelucrarea metalelor, precum şi în făurirea armelor şi armurilor, ei stăpânind procedee foarte avansate ce conferă proprietăţi aproape magice obiectelor realizate de ei. Se spune chiar că toţi marii conducători sau eroi, cum ar fi Arthur, Siegfried sau Tristan, aveau arme, scuturi şi armuri lucrate de piticii subpământeni.

Conform credinţelor populare, este destul de dificil ca o fiinţă umană să câştige încrederea unui gnom, dar aceasta o dată câştigată, se leagă o prietenie profundă şi puternică, ce nu mai poate fi pierdută decât atunci când ajutorul acordat este folosit greşit sau când încrederea este trădată.

Unele legende îi prezintă pe gnomi ca fiind conduşi de un rege pe nume Gob, ceea ce le-a adus denumirea de goblin-i supuşilor săi. Goblin-ii sunt spirite jucăuşe, care se “lipesc” de gospodării, în special de cele în care se află copii. O dată mutaţi în acea gospodărie, ei vor ajuta la treburile casei pe timpul nopţii şi se vor juca în timpul zilei alături de copii, participând la educaţia lor, oferindu-le daruri atunci când sunt cuminţi sau pedepsindu-i când sunt răi. Totuşi, dacă îi superi, natura în general blândă a goblin-ilor poate deveni imprevizibilă, ei putând fi sâcâitori. Îşi pot manifesta supărarea mutând mobila prin casă, lovind în podele sau în pereţi sau făcând zgomot noaptea izbind oalele şi cratiţele din bucătărie.

Alte studii fac o distincţie între gnomi şi pitici, spunându-se că primii trăiesc în păduri, în timp ce ultimii sunt cei care populează lumea subterană, săpând după bogăţii. De asemenea, în munţii Franţei şi Elveţiei se spune că locuieşte o specie minusculă de gnomi, numiti Barbegazi, care arată la fel ca gnomii, dar au picioare mari, cu ajutorul cărora merg pe zăpadă, schiază sau sapă tunele.

În general, se crede că gnomii au o pelerină cu glugă, care îi face invizibili şi pot merge prin pământ la fel cum oamenii merg pe suprafaţa sa. Totuşi, gnomii nu pot să iasă la lumina soarelui, pentru că aceasta i-ar transforma în stane de piatră.

Apa Cel mai frecvent, entităţile subtile asociate Apei sunt

cunoscute sub denumirea de Ondine, al căror nume provine de la “unda”, ce înseamnă “val, undă”. În Scoţia secolului al XVIII-lea, ondinelor li se mai spunea şi “furii ale apelor”, fără a fi însă temute, cum este cazul altor furii.

Putând controla în mare parte cursul şi funcţia elementului apă, ondinele sunt frecvent întâlnite jucându-se în spuma valurilor mărilor şi oceanelor, dar şi în lacuri de munte sau în mlaştini. Ele pot de asemenea să locuiască pe fundul oceanelor, în peşteri de coral sau pe malurile lacurilor sau râurilor. Uneori, dacă sunt mici de statură, ele pot să locuiască chiar şi sub frunzele de nufăr. Unele ondine populează cascadele, altele ajută plantele care cresc sub apă; fiecare fântână are o nimfă şi fiecare ocean are oceanidele sale. Ele sunt considerate ca fiind fiicele titanului Ocean (care a stăpânit mările înaintea lui Poseidon) şi ale soşiei sale Tethys, fiind predominant benefice, ajutând marinarii şi pe cei care călătoresc pe mare. Folclorul le asociază uneori cu regina Necksa, dar şi cu alţi zei şi zeiţe, cum ar fi Neptun, Isis sau Diana.

Ondinele nu doar există în apă, ci ele controlează şi forţele naturii ce sunt în legătură cu mişcările apelor şi cu mareele. Totodată, ondinele se află în umiditatea oricărei substanţe, precum şi în toate celelalte lichide, având în grijă păstrarea purităţii Vieţii, transparenţa şi prospeţimea ei.

De fapt, putem spune că ondinele sunt chiar o personificare a apei, fiind guvernate de către Lună şi fiind asociate direcţiei cardinale Vest şi anotimpului Primăvara. Ele sunt în legătură cu emoţiile, creativitatea, frumuseţea, muzica şi arta, apa fiind purificatoare, vindecătoare, hrănitoare, visătoare, paşnică şi iubitoare.

Ondinele sunt fiinţe senzuale, mobile, graţioase, cu emoţii Spir

itual

itate

Octombrie 2010 133foarte puternice. Ele preferă forma feminină, fiind adesea descrise ca nişte tinere femei deosebit de frumoase ce apar goale în faţa călătorilor. Atunci când îşi asumă o formă umană, ondinele au părul lung şi închis la culoare, ce pare în permanenţă umed, au pielea foarte palidă (cu aparenţă albăstruie), ochi închişi la culoare, trupuri mlădioase şi mâini graţioase. Ele sunt mereu extrem de frumoase şi seducătoare, deşi uneori pot părea puţin stranii sau nepământene, atingerea lor este rece şi umedă, dar sunt mereu compasive şi pline de dragoste, fiind cele mai seducătoare dintre entităţile asociate elementelor, putând chiar influenţa starea emoţională a unei fiinţe umane.

Ca orice entitate subtilă asociată unui element, ondinele sunt perfect fuzionate cu elementul corespunzător lor (în acest caz, apa), formând cu el o legătură energetică impenetrabilă şi practic ducând de fapt chiar la formarea acelui element. O descoperire ştiinţifică de dată mai recentă este legată de studiile lui Masaru Emoto asupra apei. Acesta a arătat răspunsul apei la stimuli externi, cum ar fi sugestiile şi emoţiile umane, demonstrând astfel că apa are nu numai memorie, dar şi personalitate şi inteligenţă. În felul acesta s-a ridicat o nouă întrebare şi anume: sunt oare ondinele cele care răspund la stimuli şi creează acele magnifice cristale fotografiate de Emoto?

Tot în legătură cu elementul apă se află şi sirenele, descrise ca nişte fiinţe având jumătatea de sus a corpului sub forma unei femei de o frumuseţe răpitoare, în timp ce restul corpului este asemănător cu cel al unui peşte, terminându-se cu o coadă bifurcată. Benoit de Maillet le considera ca fiind supravieţuitoarele unei rase de oameni primitivi, localizate în Madagascar şi în Ţara de Foc, iar în Hawaii se mai povesteşte încă despre Zeiţa Oceanului, care trăieşte în Lolohana, o ţară aflată în mare, aproape de o insulă virgină. În afara acestor două surse, mai sunt şi mulţi cronicari arabi care semnalează faptul că marinarii din Mediterana „pescuiesc des fete acvatice, cu tenul închis şi cu ochii negri, care vorbesc o limbă de neînţeles şi scot hohote vesele de râs.”

Pe tărâmurile locuite odinioară de celţi încă mai circulă poveşti despre Selkie, femeile-focă ce ies uneori la mal, unde îşi leapădă pieile de focă şi se transformă în femei de o frumuseţe extraordinară, ce dansează nude pe plajă, noaptea. Legendele spun că dacă vreun muritor vede o astfel de fiinţă şi îi ia pielea de focă, o poate obliga să se căsătorească cu el. De aici se spune că orice focă are un suflet uman, acest lucru fiind vizibil în ochii ei.

Focul Entităţile subtile care corespund Focului sunt

Salamandrele, considerate ca fiind cele mai puternice entităţi de acest fel. Ele nu numai că guvernează elementul foc, dar îl şi alcătuiesc, spunându-se că nu poţi aprinde nici măcar un chibrit fără prezenţa unei salamandre, aceste fiinţe fiind cele care, tradiţional, se spune că l-au învăţat pe omul preistoric cum să aprindă şi să folosească focul. Fără prezenţa lor căldura nu poate exista (şi, deci, nici viaţa) în lume. Focul este însăşi Viaţa, Spiritul înlănţuit în materie, singurul capabil de a o transforma, nu numai de a o distruge, fiind una din puterile tainice ale zeilor.

Salamandrele pot să apară sub diferite forme şi dimensiuni, cum ar fi de exemplu nişte mici globuri de foc sau flăcări ce se mişcă prin aer sau la suprafaţa apei. Vechii marinari le vedeau adesea în preajma pânzelor corăbiilor lor atunci când călătoreau pe mare, având o formă globulară şi le-au numit „Focul Sfântului Elmo”. Totuşi, cel mai adesea ele sunt descrise ca nişte şopârle de vreo 25-30 cm sau chiar mai mari. Cu toate acestea, nu există nicio legătură reală între aceste entităţi şi amfibienii ce poartă tot numele de salamandre. Singura conexiune care ar putea fi stabilită este aceea că salamandrele-amfibieni se adăposteau adesea în trunchiurile umede ale copacilor, putând fi transportate odată cu aceştia în casele sătenilor, iar în momentul în care buşteanul era pus pe foc, în mod firesc ele fugeau, creând astfel iluzia că însuşi focul

le dădea naştere şi fiind în acest fel confundate cu entităţile subtile cu acelaşi nume.

Salamandrele guvernează asupra direcţiei cardinale Sud şi sunt în legătură cu anotimpul Iarna. Conducătorul lor este Djin, o fiinţă înflăcărată, teribilă în aparenţă, dar minunată, în timp ce alte zeităţi asociate salamandrelor sunt Hestia, Marte sau Vulcan. Caracteristicile care sunt atribuite focului se pot extinde şi asupra personalităţii salamandrelor, ele fiind sălbatice, curajoase, impetuoase, pline de viaţă şi energie, strălucitoare, cu emoţii extreme şi instabile, ceea ce le face să fie foarte greu de controlat atunci când sunt invocate. Aşa cum focul este într-o legătură subtilă cu energia voinţei, tot aşa şi salamandrele pot avea opinii foarte puternice şi o voinţă enormă. Unele legende le prezintă ca dormind în interiorul vulcanilor atunci când sunt multumiţe, însă atunci când se înfurie şi vulcanii erup, limbile lor de lavă şi foc şterg totul din calea lor. Se mai spune că salamandrele preferă să doarmă în cenuşa caldă a focului din vatră, supărându-se dacă aceasta este lăsată să se răcească, caz în care ele pot să stârnească un foc care să se extindă şi în afara vetrei, deci un incendiu.

Salamandrele preferă forma masculină şi atunci când iau o înfăţişare umană ele au părul ondulat şi roşcat, tenul îmbujorat, ochi de chihlimbar, trupuri suple şi active, atingere uscată şi fierbinte. Prin căldura pe care corpul uman o păstrează, salamandrele pot controla emoţiile şi temperamentul uman, această legătură putând fi sesizată atunci când se spune despre cineva că “s-a aprins”, că “are un temperament vulcanic” sau că “îi clocoteşte sângele în vene”.

Aerul Spiritele aerului sunt cel mai adesea numite Silfe sau

Silfide (pornind de la termenul „silphe”, care în greacă înseamnă „fluture”) şi, dintre toate entităţile subtile, ele au frecvenţa vibratorie cea mai înaltă. Se spune despre ele că trăiesc în vârful munţilor, iar pe cel mai înalt pisc din lume trăieşte Paralda, care guvernează aceste entităţi, ele fiind asociate direcţiei cardinale Est şi anotimpului Vara. Alte zeităţi asociate sunt Atena, Danu sau Mercur.

Ele sunt descrise ca fiind asemănătoare fiinţelor umane, dar având aripi cu pene ca ale păsărilor. Silfele sunt active, pline de energie, rapide în mişcare şi vorbire, curioase, inteligente, persuasive, dar uneori pot fi şi superficiale sau batjocoritoare. Ele pot lua atât o formă masculină cât şi una feminină, având totuşi o preferinţă pentru cea masculină. Deşi în mod normal sunt descrise ca având un corp transparent, incomplet structurat, atunci când îşi asumă o formă umană au o siluetă subţire, cu braţe şi picioare lungi, nemusculoase şi feţe uşor ascuţite. Tenul lor este deschis la culoare, au părul scurt, de obicei şaten deschis sau blond închis şi ochii albaştri sau verzi. Atingerea lor este foarte „umană”. Sunt nişte fiinţe frumoase, fără a avea însă senzualitatea ondinelor, ele fiind, de asemenea, foarte detaşate. Silfele se află totodată în legătură cu tot ce se află în corpul uman sub formă gazoasă şi cu sistemul nervos. Având posibilitatea de a controla undele sonore, ele îşi pot folosi vocea ca o adevarată armă. Totodată, se spune despre vocea lor că, după cea a sirenelor, este cea mai frumoasa voce.

Aceste entităţi se ocupă de Corpul Mental al universului, creând inteligenţa tuturor fiinţelor, păstrând puritatea vieţii şi ajutându-i pe oameni să primească inspiraţia creatoare. Se spune despre ele că au acces nu numai la informaţiile din orice bibliotecă existentă, dar şi din cele nepământene sau care au fost distruse în trecut, iar acum mai există doar în tărâmul astral (sub forma înregistrărilor akashice). Activitatea lor mai cuprinde şi formarea norilor, suflul vânturilor, căderea ploii şi formarea zăpezii. În folclor se spune că dacă ascultăm cu multă atenţie, le putem auzi în vântul care suflă prin peşteri.

Totodată, silfele sunt răspunzătoare de creşterea şi maturizarea tuturor plantelor şi ghidează fiinţele umane pe calea spirituală. S-a mai spus că Muzele Greciei Antice erau de fapt silfe sub formă umană, ele fiind atrase în special de poeţi şi Sp

iritu

alita

te

Lohanul nr. 14 134artişti, pe care îi influenţează şi îi inspiră, inducându-le viziunea frumuseţii spirituale, aerul semnificând şi inspiraţie, prospeţime şi libertate.

Un loc aparte în categoria entităţilor subtile ale aerului este ocupat de elfi. Consideraţi ca fiind la origine o rasă de zei ai naturii şi ai fertilităţii, se credea chiar că unii oameni merituoşi pot deveni elfi după moarte. După unii cercetători, ei sunt fie de înălţimea unui om obişnuit, fie foarte mici de statură, nu îmbătrânesc niciodată, deşi nu sunt nemuritori şi sunt înfăţişaţi ca femei şi bărbaţi tineri, deosebit de frumoşi. Aflaţi în legătură cu lumea de la suprafaţă, cu soarele, lumina şi focul creator al vieţii, elfii sunt înzestraţi cu clarviziune şi sunt atât războinici redutabili cât şi artişti talentaţi, în special în muzică. De asemenea, există o grupă aparte de elfi, aşa-numiţii elfi negri sau nibelungii, care în mitologia germană sunt confundaţi cu piticii. Aceştia sunt fierari pricepuţi, cunoscători ai artei transmutării şi prelucrării metalelor.

Totuşi, cel mai frecvent este întâlnită varianta în care elfii se manifestă sub forma unor femei strălucitor de frumoase, care vieţuiesc în pădure, conduse de un rege-elf. Se spune că ele pot fi văzute noaptea, dansând prin poieni. Dansurile lor lasă în iarbă urme circulare, care sunt adeseori asimilate cu cercurile din lanuri. Se spune ca dacă un om priveşte dansul lor, timpul se comprimă atât de mult încât anii devin ore.

Tot printre entităţile subtile aflate în legătură cu aerul se numără şi zânele. Ele sunt considerate a fi vechii locuitori ai Irlandei, numiţi odinioară „Tuatha de Dannas” sau „oamenii zeiţei Dana”, care o dată cu venirea celţilor pe acele teritorii s-au retras în munţi şi coline, protejându-se de oameni prin crearea unui adevărat „câmp de invizibilitate”. Astfel, ele doar s-au ocultat, fără a se retrage complet din lumea fizică, putându-se lăsa zărite cu usurinţă atunci când doresc aceasta. Există numeroase mărturii despre convieţuiri între oameni şi zâne, în special în zona Irlandei şi a Islandei.

Zânele pot avea multiple dimensiuni şi înfăţişări, fiind însă în general foarte mici şi având aripi ca de libelulă sau de fluture. Ele au grijă de animale şi de plante, şi nu există nici măcar o floare sau un fir de iarbă lângă care să nu se afle o zână care să-l protejeze.

Pe lângă aceste patru elemente fundamentale, în legătură cu care se află entităţile descrise până acum, mai există şi un aşa-numit “al cincilea element”, chintesenţa lor, care este Eterul, Spiritul sau Lumina. Spiritele Eterului ne vorbesc, ne inspiră şi ne modelează sufletele. Ele pot fi simbolizate de parfumul emanat de fiinţele pe lângă care trecem sau de mirosurile naturii: mirosul unei pajişti cosite, al unei stânci, al cărbunelui, al prafului de pe drumul udat, al pământului reavăn. Miresmele Naturii, în special ale florilor, au un rost precis în cadrul existenţei umane: ne amintesc de lumea divină şi accelerează procesul de vindecare.

În afară de aceste entităţi, să spunem „clasice”, şi care sunt cunoscute într-o mai mare măsură, există în jurul nostru o serie de alte entităţi subtile şi spirite ale naturii care nu sunt atât de populare, nefiind însă mai puţin reale.

Printre acestea se numără şi aşa-numitul „Om verde” sau Regent al pădurii, care este un spirit elementar foarte puternic şi iubitor, care veghează asupra spiritelor copacilor, spirite pe care le putem vedea, dacă avem mintea şi inima deschise, întipărite în nodurile şi scoarţa copacilor. Copacii au fost dintotdeauna asociaţi cu spiritualitatea, cu divinaţia şi cu vindecarea. Vechii druizi erau cunoscuţi ca „oameni cunoscători ai copacilor”. Ei îşi obţineau înţelepciunea de la stejari. Se spune că sistemul lor de scriere în piatră, cu rune, se baza pe simboluri pe care le-au primit de la copaci, iar ceremoniile şi le ţineau în crânguri, pentru a fi cât mai aproape de ei. De asemenea, Socrate considera stejarii ca fiind oracole ce puteau să prezică viitorul şi să dezvăluie alte informaţii importante.

Alţi copaci consideraţi sacri şi simboluri ale zeităţilor sunt salcia (folosită la început pentru vindecare, prin obţinerea

aspirinei din coaja sa), pinul (al cărui ulei alină durerile şi care este asociat sărbătorilor de Crăciun şi Yule (o sărbătoare precreştină a popoarelor germanice), măslinul (simbol al iertării şi păcii) şi laurul (din care se făceau cununile cu care erau cinstiţi eroii, pentru a fi asemuiţi zeilor).

Spiritele copacilor sunt sufletul şi spiritul care sălăşluiesc în fiecare copac, la fel cum sufletul şi spiritul sălăşluiesc şi în corpul unei fiinţe umane. Fiecare spirit al unui copac are o personalitate diferită, cu trăsături specifice şi gusturi personale şi ne ajută să dezvoltăm o legătură mai profundă cu natura şi mai mult respect faţă de ea.

Alte entităţi subtile care pot fi regăsite în natură sunt: - Spiriduşii – spirite elementare, de mărimea unui copil,

fără aripi, originari din Irlanda; sunt foarte săritori faţă de oameni, pe care îi respectă, deşi uneori pot fi „puşi pe şotii”, fără a fi însă răuvoitori. Sunt fiinţe iubitoare de muzică, vesele şi au grijă de mediu; deoarece sunt mari şi apropiaţi de densitatea Pământului, spiriduşii sunt printre spiritele elementare cele mai uşor de văzut cu ochii fizici, în special dacă vizitaţi zonele rurale din Irlanda.

- Walkyriile – considerate ca fiind „războinicele lui Odin” în mitologia scandinavă, călătoreau pe nori, aveau fulgere drept arme şi conduceau războinicii morţi în luptă spre Walhalla; ele puteau coborî pe Pământ sub forma unor lebede, lepădându-şi penele şi devenind femei foarte frumoase pentru a se putea scălda în apa lacurilor.

- Nagaşii – sunt protectori ai mediului înconjurător, în tradiţia budistă. Sunt descrişi ca fiind jumătate om şi jumătate şarpe, cu trăsături asemănătoare unei fetiţe frumoase de 8 ani, cu pielea fină şi albă, păr strălucitor, fin ca mătasea, urechi rozalii lungi şi subţiri şi ochi de un albastru închis strălucitor.

- Nimfele, naiadele şi nereidele – sunt frumoasele zâne ale naturii, cu chip de femeie, care veghează asupra apelor (nimfele apelor) şi pădurilor (nimfele pădurilor), cărora le plac petrecerile, cântecele, dansurile şi iubirea romantică; naiadele guvernează apele dulci, în timp ce nereidele au în grijă apele mărilor şi oceanelor.

– Tritonii – sunt spirite elementare asemănătoare sirenelor, care sălăşluiesc în oceane, mări şi lacuri, cu partea superioară a corpului şi cu chipul bărbătesc, în timp ce jumătatea inferioară este alcătuită dintr-un corp de peşte, cu coadă. Aceste fiinţe, la fel ca şi sirenele, îi ajută pe oamenii care au grijă de mări şi de oceane şi de creaturile care vieţuiesc în ele.

– Devaşii – aceste entităţi minuscule apar adeseori ca sfere sau ca lumini colorate în fotografiile făcute în natură; devaşii asistă toate fiinţele, inclusiv animalele şi oamenii, distribuind forţele naturii fiecărui regn sau specie în parte, ei deţinând cheia evoluţiei în cadrul oricărei fiinţe.

– Driadele – o altă denumire pentru spiritele copacilor sau pentru oamenii-copaci; aceste fiinţe sunt spiritele forţei vitale a copacilor.

– Menehunele – sunt spirite cu înfăţişare umană, de dimensiuni mici, fără aripi, care sălăşluiesc în Insulele Polineziene şi în Hawaii.

– Sidhele – este un cuvânt de origine galică, dar care derivă din limba hindi, unde avea sensul de „forţă care controlează elementele”; astăzi sunt definite ca „omuleţi” ai movilelor şi dealurilor cu zâne.

– Pixii – sunt spirite elementare înalte, slabe, cu părul scurt şi cu aripi, cărora le place să ajute plantele să crească, folosind „pulberea magică pixi” sau „praful de zâne”; sunt fiinţe plăcute, prietenoase şi jucăuşe.

Ca o concluzie, este bine să conştientizăm că niciodată nu suntem de fapt singuri, ci ne aflăm mereu în preajma a numeroase fiinţe subtile minunate, care sunt gata în orice clipă să ne susţină şi să ne ajute, căci, aşa după cum se spune în Talmud, „Fiecare fir de iarbă are un înger (sau spirit al naturii) care se apleacă asupra lui şi îi spune «Creşte! Creşte!»”

Spir

itual

itate

Octombrie 2010 135

AAsscclleeppiiooss CCaabbiinneett ddee mmeeddiicciinnăă nnaattuurraallăă

IIaaşş ii ,, AAlleeeeaa NNiiccooll iinnaa 88 ,, bbll .. GG55,, aapp.. 66

CCoonnss uull ttaaţţii ii şş ii rreeccoommaannddăărrii ddee pprroodduuss ee nnaattuurraallee aannttiiooxxiiddaannttee,, aannttii ttuummoorraallee,, aannttii îîmmbbăăttrrâânniirree,, bbiioorreeggeenneerraattiivvee,, ss ttiimmuullaattooaarree aallee

ss iinntteezzeeii ddee cceelluullee ss tteemm,, aavviizzaattee ddee MMiinniiss tteerruull SS ăănnăăttăăţţii ii ..

DDrr.. AAllee xxaannddrriinnaa PPee ttrree aa ttee ll.. 00772211777777333300 ●● aaffeeccţţiiuunnii aaccuuttee şş ii ccrroonniiccee –– aadduull ţţii şş ii ccooppii ii ●● aaffeeccţţiiuunnii ttuummoorraallee –– aadduull ţţii şş ii ccooppii ii

DDrr.. GGee oorrggee VVaass iillee ss ccuu ttee ll.. 00772277222288558833 ●● aaffeeccţţiiuunnii gg iinneeccoolloogg iiccee ●● iinnffeerrttii ll ii ttaatteeaa ccuupplluulluuii ●● ppooss ttooppeerraattoorr –– eess tteettiiccaa ppllăăgg ii lloorr ●● tteerraappii ii aannttii îîmmbbăăttrrâânniirree iinnddiivviidduuaall iizzaattee

Sponsori: Valeriu Ciupilan – Prod-Cyp SRL; Jan - Cosmin Murguleţ – Victoria Unic SRL; Dr. Nelu Tătaru; Dr. Alexandrina Petrea; Ciprian Melinte – Genser SRL; Adrian Dominte – Anta 95 SRL; Ing. Ioan Bordei; Constantin Silimon – Aldelia SRL; Sofia Dancă – Sofia SRL; Filip Nicoleta – Bicomplex SRL

nnnrrr... 111444 ––– rrreeevvviiissstttăăă cccuuullltttuuurrraaalll şşştttiiiiiinnnţţţiiifffiiicccăăă fffooonnndddaaatttăăă::: nnnoooiiieeemmmbbbrrriiieee 222000000777

Colectivul de redacţie: Redactor:

Vicu Merlan Tehnoredactare:

Gabriel Folescu

Referenţi ştiinţifici: Dr. Antonio Sandu (filozofie), prof. dr. ing. Avram D. Tudose (viticultură), dr. Doina Grigoraş (psihologie), dr. ing. Paul Şuşnea (mecanică), dr. George Silvestrovici (medicină generală), lect. univ. dr. Gabi Voicu (comunicare şi ştiinţe politice), ec. Aurel Cordaş (economie), ing. Teo Pop (management), Cristian Marcu (grafică).

Colaboratorii acestui număr: Irina Agafiţei, Irina Andoroiu, Angela Anghel, Carmen Angheluş, Adrian Badea, prof. Ion Băbâi, prof. George Bianu, Sebastian Bohler, prof. Gabriel Brînză, prof. Veronica Brînză, Alina Calancea, Înv. Bahna Carmen, prof. Costin Clit, prof. Lina Codreanu, Cristian Constantin Ţurcanu, ec. Aurel Cordaş, Mara David, Ana-Maria Dorde, Valentin Furtună, prof. Gabriel Gheorghe, prof. dr. ing. Virgil Grecu, Ciubotaru Iulian-Marcel, învCorneliu Lazăr, Ioan Marcu, Cristian Marcu, Valeriu Neştian, prof. Neculai Olariu, Elena Olariu, Neculai I. Onel, Ion N. Oprea, Andra Păun, Lucian Petrescu, prof. Ştefan Plugaru, Valeriu Popovici Ursu, Dumitru Râpanu, Gică Scarlat, prof. Mircea Strugariu, prof. dr. ing. Avram D. Tudosie, Corneliu Văleanu

Puteţi citi revista şi pe www.lohanul.lx.ro Articole noi pot fi trimise la adresa de e-mail: lohanul@gmail.com sau C.P. 51, Huşi, jud. Vaslui, 735100. Contact tel. 076.1997.505, 0758.94.379 (Vicu Merlan) – 076.104.70.80 (Gabriel Folescu).

Autorii articolelor sunt direct responsabili de conţinutul materialelor trimise.

Lohanul nr. 14 136

Chiliile antice de la Ţîpova Mănăstire din piatra de la Ţîpova, unde s-a căsătorit Ştefan cel Mare cu Maria Voichiţa

Cascada de la Saharna

Mănăstirea pârcălabului Bosie, Orheiul Vechi

Nistrul la Ţîpova