OBSERVATORUL ftewistä ei« ©rfürttafs cu l tu ra l i

VIII-9-10

N Ö f c M V ß i l E D E C E M V R I E 1 9 3 5

BUCUREŞTI

1 9 3 5

OBSERVATORUL r e v i s t ă de o r i e n t a r e c u l t u r a l ă

C U P R I N S U L :

Ion Nicoară: Delà A n d r é Gide la Maur iac

B u l e t i n l i t e r a r : Miryam : Colţuri

M ă r t u r i i : Dem. Basarabeanii : Nevroză Cotidiană. Gregaria Iulian : Invitaţie la începutul zilei

şi Târziu . Vel. Vor, VI. : Lângă apele liniştite. Ion-Aurel Manolescu: Copilărie printre u m ­

b r e şi toamne . Victor Val. Martinescu : L u p t a pentru ex i s ­

tenţa spirituală.

Bulet in s o c i a l :

B u l e t i n a r t i s t i c :

î n s e m n ă r i :

Petre Petrinca : Institutele de studii mino­r i tare şi problema minori ­tăţii naţionale.

Luca della Robia : Vernisajul salonului o-ficial...

Mircea Mateescu : M. El iade : Şantier, C. B: A e r o n a u t i c ă . Prof. Univ. George Piastara: Regimul m a ­

tr imonial d e P . G, G h e o r -ghiu.

Logofătul Nistor : Suverani ta tea de P . G , Gheorghiu .

Delà Madre Gide la Mauriac

Un tablou al literaturii dinainte de r ă z b o i ! In Franta , André Gide cu tot grupul de tineri din jurul revistei : »La nouvelle revue fran­çaise", cu tendinţa unei estetici noi în l iteratură, l iberatoare de toate jugurile car i a r putea împiedeca drepturile omului la viată, adică religia, tradiţia, virtutea... tot c e până acum stabil ise o ordine în omenire.. . bazată pe o tradiţie de cinste universală, înţeleasă c r e ş ­tin. Acum un nou crez trebuia aruncat lumii. Superioritatea să fie a aceluia care-ş i sat isface toate dorinţele, c a r e muşcă în plin toate desfătările vieţii, c a r e bea la toate izvoarele lumii... c a r e t rece peste toate obstacolele şi nu a r e nici o remuşcare , care nu­mai face deosebire de bine şi de rău, sau mai degrabă uitând cu totul nofiunea de bine, proc lamă triumfător imensa suveranitate a răului .

Suntem în vremea când André Gide făcea în «Prétextes" cu atât talent de scr i i tor , portretul lui O s c a r Wilde, refugiat la Par i s , când scandaluri le vieţii lui şi răsunetul romanului : „Portretul lui Dorian Grey", îl i sgoniseră din Englitera... De altfel, în estetismul delicat al acestui roman de atmosferă decadent rafinată, putem pune Începutul acestui curent şi în ideile filosofice a le timpului c e ve­neau din Germania: Filosofia lui Nietsche şi freudismul... Unul proclamând, cu ironie şi logică ascuţită, dreptul celui mai tare , c a r e trebue s ă triumfe chiar dacă ar s ta în vârful unei piramide de cadavre a ce lor slabi, peste c a r e a că lcat nepăsă tor ; celălalt dând Ia o parte însuşirile de ordine şi echil ibru în om : Inteligenţa şi voinţa şi punând totul în puterea unui sentiment lăsat s ingur pradă puterii lui obscure şi neaşteptată 1... Amândoi contribuind pe că i diferite, la triumful unui individualism anarhic şi sfidător. An­dré Gide îşi găsi afinitatea sufletească în perversiunea lui O s c a r Wilde, dinainte de „De Profundis" ş i nu numai sufletească, când a-mândoi mai erau uniti ş i în ace laş vifiu ascuns , pe c a r e voiau să-t proc lame c a un drept, de c a r e n'avenu pentrUce s ă r o ş e a s c ă spu­m a u ei.

André Gide se făcuse celebru prin două r o m a n e : „La porte étroite" ş i „L'immoraliste''.

Figura de o puritate ciudată a eroinei din „La porte étroite*, a c e a orgol ioasă Alisa, negativă şi absurdă în faţa fericirii, c e na­tural ar fi trebuit să se înfiripeze, dar după concepţia lui Gide, ba­nal, şi"prea burghez, obseda imaginaţia ce lor ţineri... L'iramoraliste îi tncântă prin curajul unui sentiment neomesc afişat.

Acel Michel care-ş i începe viaţa casnică cu o suavă caiolică.'şi ftizie se vindecă datorită devotamentului ei, renăscut la viaţă, o gustă apoi cu frenezie nitscheană, îmbolnăvind-o şi târând-o după el în toate fanteziile sănătăţi i c a r e înflorea, până o omoară , îl ara tă cu adevărată c e era. . . Un suflet demoniac. Două scene sunt mai aies carac ter i s t i ce pentru sufletul lui Gide, in acest roman. La un mo­ment dat, el observă cum copilul arab care- i s ervea fură foarfecile stăpânei şifGide cu o voluptate a scunsă s e face complicele lui... c e e a c e şi pe băiat îl mină... Va s ă z ică ceva dincolo de un banal păcat cotidian, simplu, ceva mai complex, c a s ă zicem aşa , dincolo de om. O altă scenă s e pe trece la moşia lui în Normandia; unde bătrânul administrator cinstit î l părăseş te , pentrucă vede cu groază valorile răs turnate şi pe stăpân tot cu ace iaş i s tranie p lăcere unit cu branconierul care- i fura venitul lui propriu. Şi a şa începe s ă s e deseneze Gide în toată creaţ iunea lui art ist ică . Cum era protestant din naştere, a r e o predilecţie bolnăvicioasă pentru textele evanghe­lice... II pasionează parabolele , îi p lace diabolic s ă le în toarcă sensul...

In „Nourritares terrestres", fiul ris ipitor p leacă pentrucă se înăbu­ş e a în burgheza viată comodă delà ferma tatălui său. îş i închipue. sofistic şi subiectiv tabloul familiar şi aruncă îndoială şi ac i es te iar Gide foarte caracter i s t i c , fără s ă dea el un răspuns precis . Ii p lace s ă c o r rupă lent mai a les sufletele t inere, s ă Ie arunce dezor­dinea în gânduri şi să- i lase nedumeriţi la r ă s c r u c e .

E s t e a t r a s de Dostoïevski... Romancierul r u s clocotind de du­r e r e şi anarhie sufletească, cu o lume de personagi i ce-ş i t r ă e s c un a m a r coşmar , es te pentru Gide o apă turbure, în c a r e pescueşte exemple pentru teoria lui de viaţă. Accentuiază demonismul din scr ier i le lui Dostoevski şi spune tr iumfător: „Ses pensées je les fais miennes" ; dar t rece cu vederea câ tă viaţă s inceră şi adâncă fierbe la mare le scr i i tor r u s şi cum personagii le lui au un sfârşit de r e -demţiune în pedepse primite senin pentru o purif icare în viitor. Nu, Gide s e opreş te la mijlocul drumului, numai atât cât se com­place sufletul său uscat şi deci, n'ar trebui creşt ineşte să spunem vorba asta, dar p a r c ă fără putinţă de căinţă.. . Gide pare a fi un su­flet de condamnat la iadul dantesc , încă din viaţă ; pentrucă să facem şi noi numai figuri l i terare desigur.

Dar totuşi pentrucă era foarte original atunci în Franţa , pen­trucă opera realizată era foarte puternică, pentrucă stilul nervos*

tăios , armonios , şi c a înfăşurat în mătasea putredă a imitării bi­blice... îi dădu o bolnăvicioasă dulceaţă, avu mare răsunet printre -cei tineri.. . influenţaţi şi de Freud ş i de Nietsche în ace laş timp şi fopind toate influenţele într'un individualism c e nu mai cunoscu măsura . O întreagă l i teratură începu în preajma războiului şi s e mai continuă şi după, în jurul ei c e se numea atunci în F r a n ţ a : „L'inquiete adolescence". Romane sub formă de amintiri unde autorul s e analiză minuţios şi alege din viaţă numai momentele stranii. . . nu mai ştia pentru c e iubeşte, pentruce se desparte, evenimente supuse capriciului subiectiv şi morbid... F u mai tare ca or i când lozinca : Fiecare trebue să-şi facă viafa. Cu vremea s e lunecă c ă t r e un sensual ism opac , irespirabil.. .

Apăru atunci carac ter i s t i c cazul lui Jacques Rivière. Nimeni nu păru mai total cucerit de gidism, decât acest tânăr cu inteligenţa ascuţ i tă , c erce tă toare dar cu multă ingenuitate, c e face de altfel farmecul ori căre i tinereţi. In 1912 el publică un eseu asupra lui André Gide... Şi în s inceritatea analizei logice a personalităţii Ini, 11 imobilizează cercetându-1, cum prinzi fluturele r a r , pentru co lec ­ţie cu acul . Spune de el între altele următoarele , care- i trădează totuşi neliniştea adâncă ş i chinuită, pentru cine ştie să c i tească printre rândur i : «Quand j'ai rencontré Ménalque, j'ai senti s e dé­faire soudain mon malaise et naître un émerveillement délicat. •comme égaré : ne plus rien refuser, ne plus savoir de différences, ni de dignités, devenir tellement ignorant de toute prédilection que chaque minute s'emplisse d'un plaisir qui vaille tous les autres".

Gide de altfel pare nemulţumit de aceas tă admiraţie neliniş­t i tă şi chinuită... El , în genere, fuge f iresc, cu pretextul inesteticu­lui, de or i ce laudă prea prec isă , vrea s ă conducă prin surpări în umbră, dar să nu i să poată zice că ar putea s ă aibă vre-o respon­sabil itate.

Urmează un alt eseu carac ter i s t i c al lui Rivière „Sar la Since-rite"... unde discipolul se arată demn de maestrul său, între altele prin vorbele : „Ehre honnête, c'est n'avoir que des pensées avouables, être sincère c'est avoir toutes les pensées.

Avem aci , descr ierea exactă , naivă, etalată, a tot răul care-1 s t r e c u r a s e Gide în sufletul tinerilor. E l avea o predilecţie bolnavă pentru tineri, tocmai pentru fragilitatea lor incertă şi c a r e putea fi fasonată.. . c e a r ă moale bună de modelat.

Dar alături de Gide, s tră lucea un Claudel cu raţiunea c r e ­dinţei limpede şi armonios spusă, în poezie c e P puţin tot atât de modernă şi în spiritul timpului, c a c e a a lui Gide... Se r idica ui: Pégui. J . Rivière în s inceritatea eseuri lor Sale... fu fascinat şi fără voia lui t r a s şi în partea aceea . Urmează o corespondenţă intense între Claudel şi el. Rezultatul un nou eseu surprinzător : „LA FOI", scuzându-se cu lozinca : Rien n'est impossible en moi, il n'est rien à quoi je n'aie songé". Dar unde citim mărturis irea: .Refuser le christ ianisme

de Claudel, c'est s e condamner à n'avoir plus de r e c o u r s qu'en le néant". S a u : „O mon Dieu je suis devant vous passione, hagard, misérable avec ma force et avec ma faiblesse"... etc .

Ideia păcatului . îl domina, îl nelinişteşte : .J 'avais besoin de cela, je suis cela, je me reconnais soudain".

Războiul întoarce în altă direcţie mintea t rasă de puteri c o n ­trari i . După război, ajunge directorul revistei „La nouvelle revue fran­çaise". Din scr i sor i l e că tre Claudel, pe lângă sbucium s i n c e r sufle­tesc , s e mai vedea orgoliul... cel mai per icu los obs taco l al unei s incere conversiuni... Gândul lui în creşt inism mersese doar până la redempţiune... Aceasta nu o mai putea admite şi nici regenera­r e a c e începuse să f ie; e ra prea r o s de gidism... Se vede în sofis­mul cu care - ş i explică revenirea la gândurile lui dintâi : „Jamais je ne ferai sérieusement effort pour supprimer en moi ce qui y aura poussé de so i même fortement". în toarcerea spre credinţă şi-o ex­plică ca un impuls al sufletului său l iberat chiar de prejudiciul a-teismului, alegând un moment, ce le atât de sugestiv poet ic s p u s e de Claudel... Şi între timp moare foarte tânăr. . . De sufletul lui sbu-ciumat şi târât în unde nesigure, va fi avut poate cea m a i mare grijă s ingura lui fată, acum călugăriţă benedictlnă.

Tot în jurul anului 1912, tânărul Mauriac publică volumul de versuri : „Les mains jointes" de o atât de neliniştitoare melancol ie de tinereţe, în credinţa lor ; încât mai mult decât lui Paul Bourgei , căruia îi fusese încredinţate, a trage atenţia subtilului B a r r é s , care-1 lansează deodată printr'un art ico l de laudă. E r a şi el un tânăr ne -liniştit, omul atmosferii ideilor de atunci, pânză aeriană înăbuşi­toare , prevest i toare de catacl isme. . . Suntem doar cu doi ani înainte de durerosul conflict mondial. Turburările sufletului său le pune în primele romane, s labe desigur, dar foarte caracter i s t i ce din a-cest punct de v e d e r e : „L'enfant chargé de chaînes" ş i .Préséances", apă­rui mai târziu, după război, în 1921, unde s e desemnează figura de tânăr ideal, un fel de Mauriac transfigurat, c a r e va apărea cu farul redempţiunei finale, în toate romanele lui, până la cel din urmă, din anul aces ta „L'ange noir" : Un fel de sfânt, fie c ă e uneori preot, mai deseori laic, c a r e renunţă, s e sacrif ică, s e rupe de toate con­venţiile umane şi traes te f iresc pur, neatins de nici o pasiune, izo­lai, tumultuos, tăcut. Dar personagii le tuturor romanelor de mai târziu care-1 făcură ce l ebru: (Le baiser au Lépreux, Le fleuve de feu, Le désert de l'amour, Génitrix, Thérèse Desqueyroux, La fin de la nuit, L'ange noir).. . sunt monştri gidieni. Sufletele lor s e c o b o a r ă până în abisul păcate lor atât încât cu drept cuvânt Thibaudet 1-a caracterizat având: „Le goût du péché et la tentation de Dieu".

Din aces t punct de vedere numai el s e influenţa de Gide, nu­mai ac i avem legătura cu Gide dar şi cu Racine. Analiza a c e s t o r romane a mai fost făcută în coloanele revistei, numai insist, z i c numai şi Racine. Es te o mare afinitate sufletească între Mauriac ş t

Racine în p lăcerea c a r e au avut-o amândoi să descr ie pasiunile cu toate consecinţele lor. Ce este la Racine, întâlnim şi la Mauriac, ceva turburător, tragic , morbid, fatal, Înăbuşitor c a un foc c a r e c o ­tropeşte lent ; dar c a r e ara tă prec is în obscuritatea, să-i zicem freu­diana, pentru a fi în noia timpului, până unde poate duce păcatul şi c a r e mai ales sunt limitele lui ; dincolo dacă nu vine redemp­ţiunea cu o lumină c u r a t catol ică, cum se iermină .L'Ange noir" rămâne suferinţa s ingură c a r e începe totuşi s ă p lătească irezistibil datoriile păcatului. Mauriac în sensul invers lui Gide, coborât şi el în bezna sufletelor le u r c ă în opusul curentului că tre lumina ade­vărată. Sunt la două poluri de suflete. Mauriac s ingur face o măr­turis ire de credinţă răspunzând lui Gide, c a r e într'o s c r i s o a r e a-dresată lui, îi spusese ironic c ă a r vrea prin romanele lui satisfă­când pe Dumnezeu, să nu lase în umbră nici pe Mamon, Mauriac, z ic , răspunde printr'o car te nDieu et Mammon", unde ara tă s incer toate ispitele avute, mai ales în t inereţea lui, dar un singur lucru a sim­ţit definitiv, c ă niciodată nu se va putea rupe de sanctuarul unde a fost crescut creşt in catol ic , în laudele lui. Chiar când în apa­renţă, a renegat , în dorul gidian de a se bucura, păru, chiar în momentele lui de răzvrătire , un copil legat de lanţurile firei şi . e-ducaţiei lui. Şi mai avu o putere Mauriac, c a r e 1-a susţinut cel mai mult şi c a r e i-a fost imposibil s ă se smulgă de e a : Chemarea im­per ioasă a Euharist iei . Să nu ne mirăm deci, dece la ce lebra dis­cuţie l i terară de anul trecut, la P a r i s între Mauriac şi Gide ş i unde Gide a ieşit complect învins şi făcea o figură de Iuda, c a r e numai şt ia unde să-ş i întoarcă faţa, dar cu rictusul pe gură, Mauriac îl chemă blând şi pentru redempţiune îi aduce aminte de prietenia care-1 făcu odinioară s ă publice din operi le lui, în la Nouvelle r e ­vue française. Spunea impresionat la culme un martor ocular, că a avut impresia cum omul aces ta îş i pierde ultima şansă de s c ă ­pare . Lucru pe c a r e desigur noi nu trebue să-1 gândim. P e când .François Mauriac se înălţa mai mult în spiritualitate, Gide se trăda şi s e c lasa definitiv prin publ icarea romanelor puse deadreptul şi pe faţă, sub sceptrul iui Mammon: Les tCaves du Vatican, Les faux monayear, Si le grain ne meurt, Corydon. Iar apoi, trecu persoană deco­rativă, împietrită, ca o rec lamă răsunătoare , la comunişti . într'un ultim cuvânt spus de Thibaudet, despre opera sa , îl arată perimai

Aşa ne explicăm cum Mauriac făcu alt apel că tre tinerime şi-i cheamă la altă v ia ţă: Vous devez penser au Christ comme à quelqu'un de vivant, — d'actuellement vivant — qui est dans l e morde , et qui entre des millions d'autres, vous a choisis, c a r c'est •déjà ê tre chois i par Lui, que de le reconnaître.. ." e tc .

Ion NicoarË

B

Buletin literar. Colturi.

C a p . III

Ţ i g a n i i Unchiul Nae avea o fată, pe cât pot să-mi aduc aminte,

în fantasmagoria mea de copil, era foarte frumoasă. Ce înţele­geam eu prin frumuseţe, era greu de spus... Venea uneori iarna, pe la hagica. Plină de zăpadă, intra în odaia mistică, bine căp­tuşită, o cutie cu perdele albe, scrobite tare, la geamuri de parcă sloiurile mari de zăpadă ce se vedeau pe fereastră, continuata şi înăuntru şi nu se topeau la jarul focului, care lumina cu în­făţişare de clar-abscur zidurile toate împodobite cu icoane. Intre perdele, ca un far pâlpâind, între două valuri de apă îngheţată, era candela. Patul în fund, imens, înalt, cu macatul roşu şi su­luri dealungul zidului, jos lângă el, un scăunel, pe care hagica adunată de ani, se rostogolea de pe el, pe un colţ din mar-gine-şi depăna mătănii. In spatele ei, la locul rămas mare până la zid, îmi plăcea să mă furişez. Era alt loc al meu de plină si­guranţă. Ea depăna mătăniile, eu poveştile mărunte şi tăceam amândouă...

In această reculegere de mănăstire, în aerul aşa de caid al odăii, năvălea de afară, aducând frig, aripă de catarg din largul oceanului şi lumea intra cu ea, în odaie. Nu vorbea nici ea multe, se aşeza lângă foc şi ochii negrii, părul negru, lins şt lucios, cărbune cocs, faţa foarte albă, la lumina focului, îi da

ceva vrăjitoresc, era parcă geniul rău, Kundri intrată în odaia lui Parsifal, icoanele parcă-şi întoarceau feţele, focul pâlpâia mai tare, o poveste aprinsă mişca undele aerului, în odaia îmbălsă­mată cu isma creaţă şi gutuile de pe dulap. Aşa se ţesea fru­museţea ei, prin contrastul viu pe care-1 făcea cu tot ce-o în­conjura odată intrată, cu răceala din afară, cu totul din afară, în odaia atât de interioară. Rămâneam toate trei în lumea noas­tră, căci se schimbau foarte puţine vorbe, până când visul nos­tru static, o înebunea din nou... Se ridica brună, în dâra focu­lui, înaltă, gata să dispară prin acoperiş. Ceea-ce probabil o atrăsese reculegerea, unde sfârşitul unei vieţi gata să se întoarcă, la locul, de unde alta abia venise, amândouă aşa de aproape de infinit, cu ciudăţeniile ireale, în tot ce făceau, ca venite de-acoio, acum o îndemnau la un mai mare freamăt de vieaţă reală. Dispărea cum venise şi frigul brusc, în deschiderea uşii, mă a-dância şi mai mult, în colţul meu, de mă lipeam îngheţată de spatele hagichei. Când vara sosi şi fantasmagoria odăii o schim­bam cu cea din grădină, aproape o uitasem pe Kundri vrăjitoa­rea. Unchiul Nae venea mai des, dar figura lui blajină era aşa de departe de vedenia roşie, (roşie toată o desenau amintirile mele), încât nu-i aveam alături în gând.

...Odată, veni la hagica foarte galben la faţă, eram şi eu în odaie şi mi-a trebuit mult să înţeleg că din cauza mea nu vorbiau. Hagica i-a făcut cafeaua neagră la spirt, tacticos şi el tot aşa răsucea o ţigare, ce nu se mai isprăvea în mâinile lui care tremurau. Aroma cafelii, în fine gata, luneca parcă de la unul la altul. Hagica şi-a luat iar mătăniile cu ochii la mine. Ştiam că trebue să plec, dar o arzătoare curiozitate mă ţintuia locului. Pentru prima oară între noi trei, era umbra ei, simţeam că era, Hagica nu întreba nimic, el îşi sorbea cafeaua cu ochii în ochii mei, care-I sfredeleau, care voiau să afle ce s'a petre­cut dincolo de poarta domeniului meu. Am ieşit totuşi, pentru că ochiul lor prea mă zgonea; dar am venit repede împinsă de aceiaşi bolnavă curiozitate. Cu cât mă apropiam, cu atât auzeam^vocile lor aprinse, dar cu cât îmi ascultau paşii, toc, toc, pe scândura din antreu, cu atât ele se coborau în surdină, lunecau: — Cum iar a fugit la ţigani? Sângele măsii, ticăloasa!

Atât am prins, dar de câte ori şi acum, cad pradă visului

de a ţine în minte vieţi ciudate, care se petrec undeva... nicăeri r

termin: — A fugit la ţigani.,,. Peste puţină vreme, plecai cu hagiţa de mână, merserăm

cu o trăsură, pe un drum de praf, intrarăm pe poarta unei grădini mari, la o căsuţă plină de lume, iar soarele cădea pe nişte obiecte galbene de metal încolăcite în jurul gâtului oame­nilor îmbrăcaţi milităreşte. Pentru prima oară mergeam la un mort. Alături de mine, auzeam lumea şoptind : — Ţiganii n'au vrut-o, prea era cucoană Ia şatra lor şi a venit să moară la ta­tăl său. Glas de preoţi, fum de tămâie, de lumânări, un corp ridicat pe braţe şi deodată începutul strident de muzică militară mi-a intrat în inimă. Am uitat de mine, am căzut jos. Mi-am revenit cu capul ud de apă. In neştire aproape, m'am văzut în­toarsă cu trăsura pe un drum de ţară şi în zare, în noapte focuri mari roşii,,.

— Ce este acolo, hagico ? Mai ales focul mă întorcea toată către moartă. Ea imi răspunse aşa de aspru deodată, ţinându-mă strâns,,

iluzorie oprire de braţe prea bătrâne : — Nu te uita, nu te uita aşa,,, ia, o ceată de ţigani.

Cap. I V

B a s m v i u

Ultima amintire din prima mea vieaţă. Mi se spălase părul şi stam liniştită lângă foc, să mi se usuce. Cineva, o voce e x ­trem de armonioasă a deschis o carte şi a început să citească .* „Visul Valoricăi". întâi m'a izbit numele de Valorica şi nu V a -lerica, cum îmi păru straniu, din altă lume, apoi, eu care-mi spuneam mereu poveşti, eram împărţită în două : jumătatea dreaptă eram eu, celei stângi — de ce îi ziceam Tirana? — îşi vorbeau mereu, se consultau. Eu aşi fi vrut atâtea să fac f

dar Tirana mă oprea — nu se poate. — Şi când rarii oameni pe care-i întâlneam, îmi ridicau de obicei părul de pe frunte şi şi mă mângâiau : — Ce copil cuminte, ce copil tăcut şi cuminte 1 Tirana parcă-mi spune : — Vezi, dacă ai ascultat de mine ? Dar visul Valoricăi deodată rupse eternul dialog, neîntrerupt de

nimeni. Nu puteam urmări prea viu peripeţiile visului. ...Cu ochii adânciţi în jar, ascultam glasul care citea. Era altceva decât legendele hagichii ...era cititul. Gândul că pretutindeni şi când vreu, voi găsi închise pentru totdeauna, în hârtii cusute la o laltă, poveşti frumoase, că nu mai depinde de chipul hagichii să povestească când vrea ea, povestea e încremenită aevea pentru totdeauna, gata să o găsesc când vreau; era povestea scrisă şi cineva o putea citi mereu. Nu voi uita niciodată far­mecul care mă cuprinse, il simt viu ca atunci, mă văd cu ochii în jar, când părul se usca, eu aproape inconştientă, auzeam vo­cea hagichii, ce-mi părea monotonă. Visul Valorichei era ce era şi eu care nu ştiu încă să citesc... dar lasă... Mi se descoperise o lume, o posibilitate fermecătoare de trai...

Când apoi tata fu pentru mine fermecătorul, aliatul capri­ciilor mele, ajutându-mă în tot ce i se părea misterios de atră­gător în mine, când venea să mă vadă la şcoală, îmi aducea o carte nouă şi o cutie cu chibrituri. Cutia cu chibrituui era tră­sătura de unire ciudată în capriciul lui de a-1 face pe al meu. Subdirectoarea, cu figura lungă, ingrată şi ochelarii pe nas, se uita pe sub ei la mine şi la cutia de chibrituri, pe care o as­cundem în fugă, surâzând, cu ochii mari la tata, care la fel su-Tâdea şi pleca poetul unei fantezii pe uşă, cu zâmbetul alune­când de la oroarea de figură ingrată, din faţa lui, cu curiozitate de babă de mahala, la mine ai căror ochi ardeau sub gene cu capul plecat, mironosiţă, pe carte.

In curtea mare mergeam apoi fericită şi solitară ca de o -bicei, în rândul fetelor, care se plimbau cu zaharicale de la turcu, în mână. Mai ales către cele mari, mă simţeam atrasa, îmi plăcea plimbarea lor lentă, spusele în şoapte, figurile grave.

In fundul curţii, câţiva pomi înfăţişau o grădină... Către ea păşeam încet, mă opream lângă un copac, cartea îmi ţinea tovărăşie şi apăsam cutia de chibrituri în buzunar. Atunci trecea Silvia, Fetele mici iubeau pe fetele mari, tremurau la apropierea lor, eu nu. Intre Silvia, înaltă, foarte brună, foarte svelta, cu pometele trandafirii şi buze foarte roşii, cu o tuse mică, delicată, aeriană, dar continuă, era o altă complicitate. Ea trecea repede pe lângă mine, făcându-şi parcă un reproş, să se uite la mine, ţn freamăt de harpă eoliană, tuşea ei o auzeam mereu mai în

surdină şi-mi plăcea mai mult decât frumuseţea ei, îi dădea ceva interesant, aparte, faţă de toate camaradele ei roşii, grase, fete mari cum numai sunt astăzi în clasele de sus ale liceului. Când clopotul suna pentru meditaţia de seară, lăsam la o parte gramatica germană, imposibil să-mi intre în cap, nu spunea ni­mic imaginaţiei mele şi învăţam cu desperare limba franceză.,, o întrebasem odată pe hagica, pe când tata venise la noi, cu un băiat distins, în haină de catifea neagră, cu colereta de dan­telă... Şedea pe scaun plictisit, cochet, se uita dispreţuitor în jurul său, abia sărutase neglijent mâna hagichei, la mine nici nu vrea să privească, vorbea cu tata limbă neînţeleasă, dar care îmi părea un murmur de izvor în urechi,

— Vino mai aproape de fratele tău — a zis tata. Fratele meu fiinţa asta extraordinară ! Zăpăcită m'am lipit de uşă şi pe tata îl simţii umilit de cenuşereasa ce-şi perdea podoabele pe pe drum,.. Numai eram eu. Când au plecat în fine şi tata îmi păru acum un strein.

— Unde se duc, hagico? — La băi. — La ? — La munte, cum plecăm noi la ţară, dar e mult mai

frumos acolo, acolo se duc boerii mari, — Pe mine, dacă eram sora lui, (nici pe nume nu îndrăz- ,

neam să-i zic) şi fata lui, (nici tată gigea numai voiam să-i spui), de ce nu mă ia şi pe mine?

Bătrâna a tresărit, pentru prima oară vedea că încep să cuprind prea multe lucruri,.. S'a uitat lung la mine şi mi-a răs­puns într'un târziu înţeleaptă;

— Nu ştii franţuzeşte, maică. Cu pornire sălbatecă, din-tr'un instinct de apropiere de neamuri, care acum când pricep adânc, mă înfioară, învăţam franţuzeşte. Vorbele de cele mai multe ori nepricepute în limba mea, se adunau înfrigurate în cap, le rămânea pentru totdeauna armonia specială, 0 vedeam pe franţuzoaica fină, tristă, plecată la banca mea şi ochii, lacuri de munte, mă învăluiau în albastru.

— Petite fille, tu viendras demain dans ma chambre, — Tresâream toată, căci ştiam ce înseamnă. Ore întregi stam de vorbă cu ea, ea vorbea mai mult, eu prindeam cuvinte, a căror

înţeles îmi scăpa de multe ori, dar le păstram sunetele, le aran­jam melodios în capul meu.

— „Petite fille si sage et şi seule" — „Sage" nu eram, roşeam, mă ştiam părtaşe la o mare vina ; nu o înţegeleam eu bine, dar subjugată îmi repetam greşeala zilnic. Parcă nu puteam face altfel. Când suna clopotul de culcare ne coboram la rugă­ciune, îmi luam cartea proaspăt adusă şi-mi pipăiam cutia cu chibrituri. Urcam apoi tăcută scări multe, mă cufundam în patul mic, alb. In jurul meu, râsete înăbuşite, glasul ascuţit a Nem­ţoaicei : "Ruhig, ruhig..." până când sforăitul ei de după paravan, ne lăsa în siguranţă. Paşi de picioare goale lunecau către fe­reastră... Părea odaia mare, cu paturi multe, unele lângă altele, stup de albine, cu contrabasul : sforăitul Nemţoaicei. Eu des­chideam cartea, Aprindeam chibriturile şi citeam cu răbdare, cu pasiune, la lampa minusculă, care se stingea prea repede, în­fundată în perne, „Cele două sălciii" „...Şi părinţii fiind în răz­boi, nu Ie-a încuviinţat dragostea, ci au murit, dar două sălcii au crescut pe mormintele lor apropiate şi şi-au împreunat ra­murile, aşa nu au mai fost despărţiţi niciodată..." Mi se bătea inima de durere. Prin fereastra deschisă, vântul de vară împreuna copacii din grădină... Cele două sălcii... Silvia... tuşea ei ca o harpă eoliană... sâsâitul fetelor întârziate la vorbă şi sforăitul Nemţoaicei... Petite fille si seule et pas sage... ! Ştiam atâta franţuzească că pot schimba vorbele auzite. Pe urmă, până în fine, mă biruia somnul, învăţam poezia în gând. Prefesoara de limba română, cucoană scăpătată, ce nu ştia altă şcoală, decât ce învăţase cu preceptorii acasă, ne punea doar să citim şi să învăţăm poezii... Mie nu-mi plăcea să mi-o învăţ după carte, mi-o făceam eu. Era una din distracţiile singurătăţii mele şi mă amuza când spuindui-o aceiaşi şi alta totuşi o încurca mult pe bătrânica de sânge albastru, dar de loc intelectuală. Nu ştia niciodată ce notă să-mi pună, până când a venit odată în par­loir, unde tata îmi adusese altă carte, cu o cutie cu lumânări mici, colorare, luate de la Viena. S'a uitat lung la amândoi şi a murmurat... lucru ce-1 făcu pe tata să râdă cu hohot — „Vo­ire fille est un génie, monsieur!" Tocmai când primise o lungă plângere de la directoare, că nu sunt bună camaradă, că nu ştiu să mă joc, că mai ales sunt leneşă, foarte leneşă la limba

germană şi mereu pedepsită. Lipsise mai multă vreme, fiind dus la Viena, iar eu aruncându-mă în braţele lui, am plâns cu hohote, să mă ducă înapoi la hagica, că numai pot sta în în­chisoarea asta, iar tata ironic îmi răspunsese: — «Da, te duc înapoi, mai bine un măgar sănătos, decât un leu bolnav."— Mândră, furioasă, mă hotărâsem să rămân şi să mor leu în cuşcă. Vorbele „un génie" căzură amuzant şi consolator răs­puns, la măgarul sănătos al tatii.

Am rămas deci, cu cartea nouă: „Nenorocirile Sofiei", cartonată roşu cu litere aurite şi cu lumânările de toate culo-rile, în cutia de metal cu Wien pe deasupra.

In celelalte file, ca'n fiecare zi, împinsă de soartă, mă sculam înaintea tuturor, între cafea şi rugăciune, fugeam nebă­nuită la poartă, unde un domn tânăr îmi băga o hârtie răsucită prin gulerul tare, alb, al şorţului negru şi dispărea. Mă întor­ceam tremurând toată, cu paşii speriaţi, care scârţâiau pe ni­sipul cu pietricele, până când mâinile fierbinţi ale Silviei, cu mine, în fundul gradinei, îmi scotea brutal hârtia, sgârâiudu-mă pe gât. Fugea apoi rugătoare : Să nu mă spui, să nu mă spui. Nu pricepeam nimic, dar mereu mai încâlcită, mai obositoare vedeam vieaţa, de când plecasem din casa hagichii,

Dar într'o zi, după plângerea directoarei, ura nemţoaicei, şi curiozitatea ironică în care era privit neaşteptatul geniu toc­mai la mine, toate contribuirà să fiu prinsă. Urmărită la poartă, unde mergeam ca o halucinată, pe urmă pândită tiptil în gră­dină, ţipătul Silviei, când în gestul ei febril, fu oprită la jumă­tatea lui, spaima ei, gâlgâitura de sânge care-i curse pe gură, fetele adunate, ducerea ei la infirmerie, toate mă chinuiau.., Alergarea după doctor, sosirea tatălui său.,.

Făceam copilăreşte apropierea cu cele două sălcii ?... A fost odată... este acum...

Pe mine nimeni numai mă bagă în seamă. Cu dorul de tata, cu dorul de hagica, de casa veche, m'am târât cu picioa­rele tăiate, până la poartă. Mă uitam prin zăbrele la praful drumului.,, când deodată, o trăsură se opri, o doamnă elegantă, extrem de frumoasă sună la cancelarie. Lângă mine, veni­seră alte fete vorbeau impresionate : „Pentru cine a venit doamna asta ? " — Şi iar am tresărit toată, când numele meu fu pronttn-

tat. Fui chemată, alintată,.. Imi aduc aminte că-mi adusese un cornet cu bomboane şi un coşuleţ cu pere, II ţineam de toarta delicată, dar numai pricepeam nimic. Capul îmi ardea, eram mândră,,, deabia păşeam picioarele care nu mai puteu duce atâta povară.

Când tata fu chemat a doua zi să vadă ce ispravă făcuse geniul său, din fericire pentru mine, el avea alte preocupări. Spuse că în tot cazul, mă va lua de acolo, că părăseam Bucu-reştiul. Fericirea mea fu atât de mare, că nu mai aveam răb­dare să ajung până la lenjerie, să spun să-mi pregătească cufă­rul. In drum, fetele îmi spuseră că Silvia a murit.

Hagica şi-a regăsit altă fată, cu ochii chinuiţi de gânduri contrarii, ce se ciocneau strident sub frunte. Foarte copil însă, dar cu gravitatea celui ce va păstra multă vreme lucruri neîn­ţelese, pentru ca să şi le explice totuşi odată. Am întâlnit ani în urmă pe Ronuo drumului de atunci. Ce conversaţie duioasă am avut ! Era deputat, viitor ministru întors din străinătate,,. Dar atunci student, sărac, nu se potrivea cu fata milionarului, Silvia cu tuşea ei în harpă eoliană.

Am ajuns la casa hagichii, ce-mi păru o colibă ; din gră­dină, îmi fugise sufletul aiurea. Cu ea rupsesem firul convieţuirii noastre,

— Unde plecăm, hagico ? — Departe, maică, pentru mine tot dusă erai. Dar de ce

eşti aşa de palidă ? Am izbucnit în plâns strident : — Hagico, acum pricep vieaţa şi ştiu franţuzeşte.

C a p . V

Spre oraşul de provincie îndepărtat Eram din nou în odaia hagichii şi aşteptam noua mea

vieaţă. Pe patul confortabil, stam cuminte, mă uitam pe fereastră cum ningea, fulgii se îngrămădeau din toate părţile, fâşii albe coborau din cer, acopereau pământul ca o enigmă, îmi închidea orizontul cu porţi de marmură. Doamna frumoasă venise odată la noi, îşi scosese haina de blană, o lăsă pe tronul acoperit cu scoarţe şi apăruse înfăşurată în atlaz violet, pe care se juca lu-

minile focului, Hagica tot cuminte sa uita la ea, mai mult decât vorbea. Adusese violete şi floarea galbenă, care pentru întâia oară o vedeam: mimoza. Ea răspândea miros de ţară caldă, în odaia caldă, altfel de căldură. In colţul meu mă gândeam: Cum poate şi căldura să fie cu totul a l t a? Prindeam vag ideea de nuanţă, mă uitam la puful galben, gingaş, pui de găină, deabia ieşit din ou. Peste porţile albe ce se închideau în zarea ferestìi cu conture imprecise de vis, vedeam o simfonie de albastru şi galben luminată de soare, „Vin din Italia" — spusese, învăţasem la şcoală şi pe tabla neagră, desenasem odată cisma unde era închisă toată vara lumii,

— Am să te duc şi pe tine, dacă ai să fii cuminte şi ai să ţii puţin la mine.

Toate erau posibile delà cine putea fi aşa de frumoasă şi venea cu atât de minunate flori. In odaia copilăriei mele, sbură amintirea poalei Maicei Domuului.

Pe urmă, a plecat cu tata, în oraşul pe care nu-1 ştiam de­cât tot de la lecţia de geografie, oraşul pus de mine, aproape de sfârşitul hărţii şi în aşa de mare depărtare de Bucureşti, Numai Bucureştiul avea înţeles viu şi târgul de lângă moşioara unchiului, unde petreceam vara : Urzicenii,

Toată iarna am stat aşa amorţită în aşteptare. Găsisem în pod povestea lui Rocambole, Mizerabii şi citeam. Numai ştiu cât pricepeam, dar seara nu puteam dormi. îmi plăcea şi îmi era frică. Cu faţa întoarsă la zid — mi se părea că eram mai apărată aşa — îmi sunau gloanţele duelelor şi goana de poli­ţişti după hoţi. Duminicile, hagica îşi punea haina de catifea ca oul de raţă, culoarea supremei elegante a trecutului ei din ti­nereţe, păstrată numai pentru casa Domnului şi porneam amân-amândouă la biserică. Ajungeam devreme şi până să înceapă adevărata slujbă, dascălul citea pe nas, grozăviile Apocalipsului-Mă strângem cu teamă, lângă hagica şi toată iarna numai noi două trăirăm alături, cu toată depărtarea viitorului între noi. Capul îmi era plin de ce citeam, de groaza Apocalipsului, de ce prinsese din lume, cât numai putea fi întru nimic aproape de aceea pentru care eram — cum spunea de atâtea ori — deja dusă. Chiar dacă până la sfârşitul vieţii ei aş fi rămas acolo, armecul era rupt. Ea depăna mătăniile eu citeam Mizerabilii.

Fantina cu apriga ei nenorocire mă înspăimânta şi în Co­set t i mă vedeam toată, Păşeam cu ea pe aleele parcului Mont-souris, cu pălăria directoire pe cap (Ii văzusem atât imaginea din carte) iar Jean Valjean era tata. Un tata gigea bătrân cum era oare posibil ? Dar mă opream aci. Nici umba lui Marius nu mă atrăgea. Mi se părea că ştiu deodată atât, dar impresia cât de şubredă a iubirii omeneşti nu bătuse încă la poarta mea, deşi numai romane senzaţionale de iubire citeam şi nimeni nu mă controla. Mai târziu când mă întorsei cu privirea la lumea aceea, o spaimă neînţeleasă mă cuprinse. Cine din ce lume mis­terioasă avu grijă de sufletul meu de copil stingher, venit ne­chemat de nimeni pe lume? Aşa mi-am pregătit calea primei mele călătorii lungi, în oraşul de provincie depărtat şi când veni ziua aceia, când tata intră cu primăvara pe uşă, triumfă­tor, venit dintr'o vieaţă de gală, strigând — gata-i fetiţa, ha-gîco ? din ce iungă călătorie mă întoarceam pentru a pleca iar, cu adevărat de astădată.

Plouase mult şi trenul fugea, fugea între două şiruri de apă,,, eram pentru întâia oară în tren, impresie delicioasă pe care nu am pierdut-o niciodată. Cât de necăjită să mă simt, cât de zadarnică şi fără de înţeles să mi Se pară vieaţa uneori, când intru într'o gară şi febril îmi cumpăr delà guichet un bilet, când mă izolez într'un Joc, deobicei la fereastră pentrucă ştiu K n e , câmpiile pe care fuge jucăria de fier străbătând văzduhul nu vor mai avea culoarea realităţii pentru mine, încerc fierul primei mele călătorii şi retrăesc — cât mai viu poate — vechea impresie.

Vedeam lanul verde inundat de apă cât e zarea ! Când am trecut în vagonul restaurant eram aşa de pierdută în ce mă prinsese ca o vrajă, încât par'căîntrebam pe tata cu ochii, dacă ce mi se serveşte cu adevărat trebue dus la gură şi răspundea foamei banale, simplei foame ce mă stăpânea. La cafea veni lângă noi un domn înalt, cu jobenul în mână, cu mănuşi de piele galbenă şi bătând pe tata familiar pe umăr:

— Ce făcuşi dragă G., cum lăsaşi tu toată situaţia ta din capitală. Tot poet ai să fii şi boem toată vieaţa, dragă G, Era Ionescu Gion, — Şi eu vorbeam cu ministrul, — De ce nu l-ai oprit, excelenţă? 0 să-1 omoare provincia, — Ce am putut

să-i fac ? A vrut schimb şi profesorul căreia îi cădea pleaşca pe cap cum aş fi putut să-1 fac să renunţe ?

Se uita la mine şi mă uitam la el. Privirile noastre nu se­mănau deloc. Se întâlnise visul răsărit de soare cu apusul o-mului peste care căzuseră deziluziile vieţii. îmi puse mâna pe păr, în aceeaşi mângâere familiară cu care eram obişnuită cu alţii şi continuă să vorbească cu tata politică. Eu ascultam şi mă simţiam în siguranţă în mâna cea grea pe frunte. Eream toropită...

Numele lui Tache Ionescu răsuna ca un refren pasionat din gura tatii.

Şi într'un târziu, tăcură în uruitul trenului şi umbra serii cădea pe feţele noastre...

Eram aproape adormită când lampa se aprinse brusc lângă noi şi tresărirăm toţi trei. Mâna cu căldura ei fugi din părul meu; iar tata fu surprins într'o melancolie, din care se des­prindea regretui unui pas greşit poate. Avui impresia că m'am rătăcit pe drum şi că nu mai ştiu pe unde să apuc ca să-mi găsesc un limam.

Va urma) Miriam

•

M ă r t u r i i

JVevpoză cotidiană In noaptea asta rece voiu reciti în casă Poeme de Arghezi, sau proză de Flaubert, Şi, prins în vraja caldă a slovei, ca'ntr'o plasă, Am să te uit o vreme, o! suflete stingher...

Sau voiu privi, prin fumul ţigărilor, în spaţiu Lucid şi totuşi neatent, Pierzându-mă în calmul tăcerii, cu nesaţiu, încremenit în mine şi absent...

Şi când, în zori, lumina va năvăli cascadă Punând pe faţa-mi pală culori de curcubeu, O lacrimă arzândă eu am să las să cadă Pe-această faţă rece, simţind că sânt tot eu.

Dem. Bassarabeanu.

invitaţie ia începutul zitei Soyez béni, mon Dieu, qui donnez la souffrence Comme un divin remède à nos impuretés E t comme lä meilleure et la plus pure essence Qui prépare les forts a u x saintes voluptés !

Ch. Baudelaire

Un strop amar există în ori şi ce plăcere Şi-un strop de bucurie în ori şi c e durere

Mefisto către Margareta

Eu nu îţi cer, Iubire, să-mi dai eternitate Şi nici la miezul nopţii, iertare de păcate, Din dimineaţa asta, cu zori de necuprins Iţi cer durerea celui ce nu poate fi 'nvins.

Sfârşit de vis. Iubire, pădurile-s de iască Şi ochiul se deschide, şi'ncepe să dorească Şi carnea se deşteaptă, şi vrea să reînvie Şi muşcă rodul necopt din ugerul de vie.

Când buzele deschise pre arse'n noaptea treazăr

Nisip bătut de sete în soarele de-amiază Despică fructul plin de sevă şi de vieaţă Nu cer nici îndurare, nici milă, nici povată.

De ce să vreau iertare când am făcut păcatul Cu gându 'ntâi, dorind mâine să'ncepem altul; Când nu schimbăm nimica şi vrem intensitate Nu, nu, nu vreau iertare, noi n'am făcut păcate.

Vai Doamne, cum ai crede că pot să nu ma fiu Aşa din trup şi suflet, cum m'ai } ut Tu, viu. O clipă de iubire, se'ntreabă ochii reci De mai făcut din trupul strămoşilor din veci.

Şi apoi eternitate, când sângele vueşte Şi'ncepe vieaţa nouă, păcatul se trezeşte.

Zadarnic încercăm să punem stăvilare Legea e scrisă'n noi, crescută'n mădulare. Să curgă sânge astăzi din buzele de cretă. Să reîncepem jocul sălbatic, Margaretă!

m

Târziu Din sufletul ei noaptea aprinde licurici Şi goală se aruncă pe crengi în heleşteu. Pe stânca unde stau s'au adunat furnici. — Sunt oare măruntaie din tine, Prometeu ?

Un mugure a plâns şi-a adormit din nou O ramură uscată mă'ntreabă de mai cred Tăcerea umezeşte în ochii unui bou Toamna se prăvăleşte pe frunze ca pe-un pled

Dece nu pot să plec? Pe cine mai aştept? Din vale se ridică lumini de curcubeu — A trebuit să moară Omul din Nazaret Să-ţi înţeleg avântul, bătrâne Prometeu!

Gregoriu Iulian

Lângă apele liniştite Lângă apele liniştite la umbra migdalilor, când unghiul grădinii 'ncropite, dă odihnă daliilor.

Te caut în drumul amiezelor lungi în singurătatea cerşeafului sicriu, sub dogoreala căzută'n fâşii şi dungi înmormântat în grele insomnii de viu.

Te regăsesc în ritmul inimei fierbinte în oblonul pleoapelor, în podul palmii sub veghea candela şi chipurilor sfinte unde ne uneau în pacea amurgirii psalmii.

Când ne vom revedea îţi voi cere în dar* puful mâinilor de nea, umbra trupului amar.

Cu gândul mic, m aştepţi la margine de drum între casele încondeiate — la răscruce, sub soarele marin — depărtările-s senine şi firul mâhnirilor cu ţesătura'n cruce. —

Vel. Vor. VK

•

Copilărie printre umbre şi toamne.

Copilăria copilăriei mele a înflorit şi s'a deschis proaspătă în soarele vietei, acolo în livada cu zarzări şi cu nuci a bunici­lor. Acolo a fost bucuria şi odihna mea. Acolo a fost cîntecul dintîi al zîmbetului meu- Livada bunicilor a fost singurul leagăn al copilăriei mele de atunci şi al vieţei mele de acum. Din sânul ei mi-am adăpat trupul ce îşi înmugurea tinereţea şi lîngă sînul ei mi-am aţipit întotdeauna durerile şi zadarnica lor irosire. M'am înfrăţit şi m'am deschis involt în faţa vieţii, întărit acolo, în li­vada copilăriei mele. De aceia prima aducere aminte a mea, se leagă de acele locuri de altă dată ale celuilalt om ascuns un­deva, înlăuntrul meu. Ale celuilalt om pe care îl ghicesc — sau mai bine spus — îl presimt pitit lîngă veşnica primăvară a su* fiefului meu de totdeauna...

Livada bunicilor nu a fost a lor, ci a mea. A fost mai mult a mea decît a lor. îmi aduc aminte de ei amintindu-mi mai întîi de ea. Şi atunci, în acea depărtată vreme a copilăriei mele, am iubit-o mai mult pe ea decît pe ei. Am fost pentru basmul con­tinuu ce l-am trăit vreme de paisprezece ani acolo, un Robinson Crusoe al unei insule cu zarzări şi cu nuci. Mă cunoşteau şi mă ştiau de stăpîn toţi copacii insulei mele. Pe fiecare îl stăpîneam aşa cum înţelegeam şi cum doream eu. Mă căţăram pînă în vîr-ful fiecărui nuc sau fiecărui zarzăr în cîteva clipe. De acolo scru­tam cu sufletul inelul zărilor şi înfruntam cu ochii albastrul ce­rului, îmi iubeam fiecare supus cu o dragoste oarbă, aproape fanatică. Tot aşa cum iubeam şi iarba împărăţiei mele şi greerii ce îi cîntau basmul nopţilor de vară şi licuricii cu lumînărelele lor şi cerul depărtat şi senin...

Copilăria mea începea primăvara şi sfîrşea toamna. A rare ori iarna, cînd mureau amurgurile afară îmi aducea aminte de ea bunica înşirînd caerul lînei pe fus şi deşirînd caerul povestei — îngînat şi molcum — pentru ochii mei miraţi şi mari ce îi sor-

M Ă R T U R I I 259

beau vorba şi cîntecul monoton al basmului... Atunci bunicul moţăia lingă jurnal şi lingă lampă, la masă, atunci afară adormea ziua şi atunci închideam ochii şi ascultînd glasul bunicei îmi iu­beam şi îmi doream copilăria...

...Şi apoi după ce treceau „babele", cînd învia livada, sim­ţeam înălţîndu-se şi înviind şi în mine primăvara nouă şi crudă. O priveam dintre muşcatele ferestrei cum pătrundea odată cu ra­zele soarelui în pămînt şi cum eşea afară — puternică şi tare ca o sevă — odată cu aburii pămîntului şi cu neaua ghio­ceilor.

Atunci mă simţeam proaspăt şi nou. Atunci îmi simţeam copilăria şi primăvara alungîndu-se prin sînge. Purtam în mine argint viu parcă. Şi cînd eşiam pentru întîia oară să mă întîl-nesc cu straiul nou al livadei, îmi simţeam bucuria în trup ca într'un zîmbet. Intindeam braţele şi respiram adînc aerul tare şi bun. Mă înfrăţeam apoi din nou cu livada şi cu fericirea câtorva luni de adevărat cîntec şi viaţă...

Bunicii mă priveau din umbra veche a cerdacului îngădui­tor şi blînd. Pentru surîsul privirilor lor culegeam în mine toată primăvara pămîntului pe care le-o înmînam — dar — cu cîte un buchet de ghiocei adunat cînd fuga şi jocul mă istoveau. Şi cînd seara cădeam frînt în patul străjuit de icoane, adormeam fericit cu zîmbet închis între buze la gîndul că ziua următoare mă pîndea dincolo de noapte cu făgăduiala aceloraşi bucurii...

Venea apoi ceremonia înflorirei supuşilor mei din împărăţia livezei. Ceremonia învestmântărei nouă a zarzărilor. Zilele acestea veneau mai întotdeauna odată cu sărbătorile Paştilor. In sat a-tunci, băteau clopotele şi înfloreau pomii. De sus, din depărta­rea cerului albastru îngerii cerneau nea nouă pentru toţi copacii pămîntului. Crăpau mugurii ca într'o minune şi îşi deschideau crengile ochii solemn şi grav. Noaptea cînd uliţele înfloreau lu­minări pentru întunerec şi pentru denia clopotelor bisericei, zar­zării erau insule albe în marea ei de cenuşă. Ii priveam cu frică din pragul cerdacului. Pentru ochii copilăriei mele, mirarea avea gînd de teamă. Stăteam aşa, încordat ca într'un svîcnet şi aştep­tam parcă să aud mîinile îngerilor deschizînd ghiocurile verzi ale mugurilor...

Era atîta linişte în jurul meu, încît aşteptam acolo, lîngă pridvor, să-şi deschidă cerul de departe pleoapele stelelor şi să reverse pentru noaptea pămîntului minunea cea mare a primave­re!... Erau clipe în care mi-era teamă de mine însumi...

Verile copilăriei şi livadei mele erau liniştite şi paşnice. Tre­ceau aproape nebăgate în seamă. Mă aciuiam lîngă umbrele nu­cilor mari, îmi aşterneam mîinile sub cap şi priveam printre frunze, cerul. Stăteam aşa ceasuri întregi pînă cînd mă chemau Ia masă sau pînă cînd se însera. Cînd noaptea intra în sat adusă

de carele ce se întorceau delà cîmp, eram întotdeauna trist. Din cerdac îi ascultam sosirea. O vesteau greerii, stelele şi licuricii. O pîndeam mirat şi îi iubeam darul stelelor şi-al lunei. In gră­dină, între tufele de „regina nopţii" şi iasomie, bunicii sfătuiau amîndoi ca într'o poveste...

Nu ştiu cînd şi cum cădeau aripele toamnei, în copilăria mea. Şi nici nu o vedeam mai înainte de a o simţi... Toamnele copilăriei mele nu veneau... Cădeau... Cădeau ca nişte pasări ră­nite... Mă botezau în apele lor de neguri într'o bună dimineaţă în care ochii obişnuiţi să vadă sub zările privirilor lor de vară, dînd la o parte perdelele pleoapelor întîlneau afară, peste vii, peste stuful acoperişurilor, peste mirişti, argintul brumei... Du­ceam pumnii la ochi ca să le primenesc nedumerirea... Şi de abia după aceia ochii înţelegeau să vadă un ultim triunghiu de co-coare înscris de mîinile toamnei în cercul zarei... De-abia atunci ochii vedeau salcîmul din poartă prin care degetele de aramă ale unui vînt uşor treceau poleind inimile frunzelor prea greu, încît, din timp în timp, rănite, se dăruiau pămîntului...

Şi tăceam... Tăceam ca să îmi simt inima, gîndul şi toamna... Mai ales ca să-mi simt toamna... Şi aşteptînd ca s'o aud pă-trunzîndu-mă, o vedeam... O aducea carul intrat pe poartă cu aurul ştiuleţilor de porumb, o aduceau fete în coşurile grele de ciorchini ruginiţi, o aducea bunicul bătrîn ce bătea crengile nu­cului din livadă cu aceiaşi prăjină ce le proptea vara doborîtă de rod...

Atunci o simţeam în mine... Dintru'ntîi mă prindea o nelinişte ciudată ce mă scutura de

parcă mă sărutau broaşte pe şira spinării... Apoi îmi ascultam pleoapele ce se sbăteau mereu, mereu, grele de plîns... Apoi urca în mine, înlăuntrul inimei un fel de cîntec ne mai simţit, pe care nu mi-1 recunoşteam, pentrucă era ars de neguri pe care nu le ştiam, pentrucă nu era al meu, pentrucă îmi venise în suflet, smuls fiind din sufletul toamnei...

Şi din ceasul acela îmi îngropam pentru patru luni, copilăria din mine şi livada de dincolo de cerdac...

Ion Aurel Manolescu

•

Lupta pentru existenţa spirituală

— d e s p r e g e n e r a ţ i a c u n o a ş t e r i i —

Dacă vrei intrare, pregăteşte-te. Dacă nu vrei intrare, cereetează-te fără simţuri, fără puncte de vedere. Dacă ai intrat, poftim şi ia loc.

Tineretul nostru contimporan, fie politic, fie intelectual, în aceste putrede momente de politică şi psihologie socială, are a-celaş obiect de preambul şi intelectualitate, încât a devenit o chestie când închisă, când întredeschisă, fără balamale şi chee, unde pisica şi-a strecurat laba şi catifelarea, mâncând mierea cu stup cu tot. De unde s'a născut politica persuasiunii sau per­suasiunea politică.

Şi tot acest tineret, rond sau batard, se presupune meş­teşug şi inspiraţie, laolaltă şi deandaratelea şi se confundă cu ghetrele sau monoclul.

Psihologiceşte însă, prin diateză, s'a dovedit predispus la un curs caligrafic, înregistrându-se, ca proces în sine, destul de frecvent naturilor reflexe sau calamburilor. Şi se vrea o genera­ţie, de parcă „generaţia" include tinereţe şi invers ; neştiind că poţi fi şi rămâne tânăr fără să aparţii vreunei generaţii. Ş i poţi face parte dintr'o generaţie, două, o sută una, fără să fii sau să fi fost vreodată tânăr. T i n e r e ţ e a e u n n o n s e n s . Fiindcă îşi modifică viaţa după instincte şi-şi dă la strung mentalitatea după afecte. Fiindcă are momente atât de stupide, încât dacă ar muri într'un moment din acelea şi pământul ar refuza-o.

F i i n d c ă t r a e s t e p r i n c o n f u z i e . Tinereţea în sine, nu poate fi rezervată revelaţiei, decât

numai prin abilă intuiţie, întinzându-se ca o praştie între Noi şi ceilalţi Dumnezei, cuprinzând astfel deodată toate continentele

focului şi-ale intelectului. Adică: adaptează-te ţie însuţi, nu mai erede şi dăruieşte-mi-te mie întru mântuirea credinţei care ne dă târcoale şi 'ncearcă să ne muşte.

Acum, e vorba de acest anotimp special al intelectualităţii, doldora de financiare şi spirituale desnădejdi, cu atâtea refluxuri de complexe megalomanii, de tinereţe şi de idei, cheltuite între rasol şi ridichea de lună.

Disputele dintre generaţii, sunt la periheliu. — Dealtfel „generaţie", în sine nu există. Există numai generaţii biologice: singurul sens autentic al fericirii triste, la care nu a putut a-iunge decât cotagenta filosofiei creştine prin primele ei elemente de formaţie şi comensualism spiritual.

A spune generaţie culturală, politică, socială, economică, ş, a, m. d. însemnează a fi suferit în prealabil de o insuficienţă prematură a glandelor endocrine. Fiindcă, nu poate fi — ca pro­ces de asimilare şi existenţă, decât sensul cultural, politic, so­cial, financiar şi spiritual, pe care 1-a dat generaţia biologică de alalteri, sau manifestarea developată de generaţia biologică de ieri sau de azi. Un control matematic şi o verificare corespun­zătoare în viaţa politică sau spirituală a unei generaţii nu se pot avea decât în trecere de minimum 20 de ani. Adică, de-când se manifestă ca atare — în acest interval suferind proce­sul absorţiei intelectuale şi resorbţiei culturale. Dealtfel genera­ţiile biologice, prin problematica existenţii cotidianului lor social şi cunoaşterea in abstracto, în orice anotimp, fără date precise şi temperatură specială au oferit un apetit gingaş de speculaţie intelectuală.

Discuţiile au rămas discuţii, fără sens, fără obiectiv, dege­nerând în dispute de superb mahalagism, căptuşite cu o distinsă şi vulcanică ţigănie verbală.

Temperamentele lirice, singurele, s'au înodat, s'au strâns, de s'au făcut din zece, o sută de mii.

Se bucura istoria literară şi progresa metafizica brânzarilor sociali şi-a cameloţilor de literatură şi publicitate în 12 culori.

Ş i lumea nu s'a putut uita astfel înăuntru unde se prepara în răspăr miracolul alb şi incandescent al generaţiilor.

Fiecare cap îndrăzneţ ieşea cu un cucuiu temerar, două, trei, după faza intelectuală şi dampful ideologic de vis-a-vis ; sau pur şi simplu, eşea scalpat.

De atunci, lumea pentru care viaţa din afară există, a !n~*

MĂRTURII 263

văţat că „generaţia" e un obiect în aparenţă inofensiv, care pus pe masă poate cânta. De pildă : „Deşteaptă-te române", sau ,,Zumbalai-zumbaiai meştere".

Oricum generaţia e o materie vastă prin superficialitatea şi conceptele ei, care şi-a făcut din intelectualitate şi prin inte­lectualism, un modus vivendi, desvoltându-se fix după cadranul solar şi spaţiul eprubetii şi puse în organizaţia circulaţiei de mirosul de cadavru al experimentărilor mute şi comparate.

Pe planul politic al generaţiilor s'a inculpat adhoc: prima­tul economic. Pe planul social : necotarea efortului. Pe planul spiritual : zădărnicia scopului. Soluţiile au fost ancorate ca atare succesiv, pornirea în bandă sau pe capitole împotriva anumitor valori, pentru răsturnarea tuturor valorilor de s'a falsificat ast­fel momentul social al individului în sine.

A urmat la rând, ca finalitate a oricărei teorii cu concepte, principii şi chee, cruciade izolate şi eterogene, împotriva inflaţiei intelectuale. Şi s'a creiat, prin lipsa rulajului practic al sensibi­lităţii, şi determinismul istoric al realităţii ca biologie de fapt şi scop în sine, analfabetismul cărturăresc, mult mai grav, mai contagios şi mai nevindecativ decât analfabetismul din ignoranţă.

Ce le lipsesc oare generaţiilor biologice, de scârţâie ? Ce le inăclăeşte eşalonarea sinoptică a stării lor naturale în spaţiu? nu în timp, fiindcă timp nu există. Există numai fenomenul sci-ziparizării al spaţiului pe care-1 ocupi.

Ce-i putred în bătaia vântului de nu se pot atrage pe ele înşile ?

Dece aţa a uitat cum se mai trece prin urechile acului? muşchii s'au morfinizat? mintea refuză brânza şi ceaiul de su­nătoare? ochiul nu mai cântă? buzele nu mai văd? gleznele nu mai raţionează ?

Dece lumina, Marea lumină, se sgârceşte din toată reţeaua ei de nervi şi cade rănită în coşul cu hârtii al istoriilor literare, gemând a moarte ca umbra lui Schlemihl pe comoara lui Faff-ner- Dece din cerul terfelit, răbufneşte un punct cu înclinaţiune de 45 grade spre raţiunea filozofică a pornirilor din trupuri: trupuri, raţiune şi filosofie de ape luminoase nu de ape lumi­nate.

S u n t e m p r e a mul t c o n t e m p o r a n i . Omul contemporan, tip 1935, e prea mult carne şi prea

puţin spirit. Şi abecedarul lui se cheamă: libido. Şi în fiecare

dimineaţă, putred de somn, cu temperamentul veşnic treaz şt înnaintea lui, din aşternut îşi trimite animalul la plimbare, pe străzi de piatră şi asfalt, după marea vânătoare a punctelor de vedere şi al pumnului de simţuri.

In fiecare dimineaţă îşi trezeşte hoitul şi-1 spală, îi dă să mănânce, îl plimbă, îl are în vedere şi niciodată nu-1 uită acasă, în pat, între pernele unde îşi întinde lenea moartea mică de peste noapte.

Suntem mari şi voluptoşi consumatori de general şi dispre­ţuim particularul. Ne impresionează finitul cunoaşterii şi pe di­naintea ochilor iluminaţi de instincte, se topeşte infinitul.

Avem prea multă proză în inimă şi un infinit azur de tris­teţe al lipsei poeziei din sânge !

Ne trebuie un nou Isus, să treacă peste ape cu toată me­moria împrejurărilor şi spaţialitatea dintre Adevăr şi Individ în sine.

Şi religia noastră să fie fără simţuri şi fără puncte de ve­dere. Să fie o individuare şi o misiune. Să fim. S ä f i m . S ă f i m . Ca să putem face din autenticitatea cunoaşterii umane o monedă vizibilă şi din trăirea noastră o monedă invizibilă.

Primatul economic al omului contemporan e o simplă iluzie optică a cerebralismului. Lupta, se dă între prezenţa iluzionis­mului intelectual şi scopul în sine al lucrurilor. Vocea sângelui va începe să trâmbiţeze prin toate trupurile o altă iubire, im­primând realităţii momentului social gândurile cari se iubesc în acelaş timp. Se anunţă moartea civilă a cărnii. L u p t a p e n ­t r u e x i s t e n ţ a s p i r i t u a l ă ce se dă, va creia generaţia biolo­gică de mâine, care va apăsa cu degetul pe emoţiile, pe rănile şi pe elementele sale, spunând; cuvintele acestea sunt ale mele.

Adică: să schimbăm schimbându-ne, să desrobim desro-bindu-ne, să experimentăm experimentăndu-ne, să consolidăm consolidăndu-ne.

Şi p o a t e , numai atunci, tinereţea fără bătrâneţe şi viaţa fără de moarte va fi prima generaţie a pământului care va şti axiomatic, ce va fi mai util momentului spiritual al individului în sine, stomacul sau Tatăl Nostru,,.

Victor Vaieriu Martinescu.

Buletin social institutele de studii minoritare şi problema minorităţilor nationale

Dată fiind considerabila importantă politică a problemei mi­norităţilor, aproape în toate Statele europene s'au înfiinţat Insti­tute de studii minoritare, fie sub egida statelor interesate, fie din iniţiativa unor doctrinari umanişti.

După unele statistici, minorităţile naţionale din Europa s'ar ridica Ia cifra de 48.120.000 de supuşi minoritari. In categoria a-cestor minorităţi putem enumera: germani, ucrainieni, unguri, români (românii din Banatul-jugoslav, Craina-Morava şi Balcanii sârbeşti, Timocul sârbesc, Timocul bulgăresc, Aromânii sau Ma-cedo-românii din Jugoslavia, Grecia, Albania şi Bulgaria, Româ­nii dunăreni din Bulgaria, Românii din Ungaria, Românii din Cehoslovacia şi Românii de peste Nistru (transnistrîenii), turci, armeni, greci, evrei, cehi, tătari, ruteni, polonezi, suedezi, ruşi, basci, bretoni, spanioli, bulgari, sârbi, lituani, venzi, mazuri, frizi, friauli, cataloni, retho-romani, etc., etc.

In fruntea tuturor minorităţilor naţionale se află germanii, cari constituie un procent de 11.6°/o, adică 9.313.000 de germani minoritarii trăind în diversele ţări din Europa şi mai ales în cele din centrul ei. După germani urmează ucrainienii, cu o cifră de 8.095.000 supuşi minoritari, ungurii cu 2.500.000 suflete minori­tari, românii cu aproape 2.000.000 supuşi minoritari, bulgarii, etc.

Având în vedere numărul mare al minorităţilor europene, importanţa problemei de protecţiune a acestora este cât se poate •de evidentă.

Tratatele de pace din 1919/20, n'au putut alcătui o hartă ideală a naţiunilor europene, alipind fiecăreia arhipelagurile insu­lare a minorităţilor naţionale, resfirate uneori printre massele ma­joritare ale naţiunilor învecinate. Şi acest lucru, în deosebi, nu s'a putut realiza în Europa de mijloc, unde în decursul veacu­rilor trecute s'a produs o adevărată babilonie demografică, îm­pestriţată cu diverse naţionalităţi. Un exemplu clasic în această privinţă a fost monarhia austro-ungară, care prin colonizările fă­cute a transplantat pe pământul de baştină al unor naţionalităţi elemente alogene, ce se deosebeau de autohtoni prin rasă, limbă şi religie).

Soarta acestor minorităţi, în noua configuraţie politică şi geografică a Europei, a rămas să fie reglementată prin tratate şi convenţiuni, încheiate conform perceptelor unui nou drept ce s'a născut din dreptul internaţional. Dreptul internaţional de protec-ţiune a minorităţilor, însă, primind un caracter de drept regional s'a dovedit, a fi prea puţin eficace, căzând astfel într'o criză a-meninţătoare. Pentru aceste consideraţiuni problema protecţiuni" minorităţilor naţionale formează şi astăzi obiectul de studiu serios, nu numai al marilor bărbaţi politici, jurişti, diplomaţi, sociologi, etc., ci şi-a unor instituţiuni de Stat sau particulare, cari furni­zează un bogat material ştienţific şi documentar asupra elucidării şi rezolvirii acestuia.

In mai multe State europene au luat fiinţă diferite institute de ştiinţă minoritară, cari se ocupă cu studierea chestiunei şi cu variatele ei aspecte. Dintre aeestea vom aminti următoarele :

La Viena, sa înfiinţat pe lângă Universitate, institutul de studii minoritare numit : „Institut für Statistik der Minderheits­völker". In Germania, la Marburg, tot pe lângă Universitate, s'a înfiinţat „Institut für Grenz'und Auslanddeutschtum". La Stutt­gart: „Deutsches Ausland-Institut", iar la Berlin: „Deutsche Gesellschaft für Nationalitätenrecht".

In Polonia la Varşovia, funcţionează : „Institutul Badan Spraw Norodowasciowych".

In Jugoslavia, la Lubliana, funcţionează „Insitut pour la défense des droits des Minorités".

Institutul de statistică şi ştiinţă minoritară delà Viena are o bibliotecă bogată în serieri şi documente asupra problemei mi-

noritare. Conducerea institutului e încredinţată profesorului Wil­helm Winkler, care, el însuşi, este un autor competent de scri­eri în materie minoritară. Institutul din Viena mai are şi-o pu-blicaţiune periodică în care se desbat problemele ce constitue preocuparea şi cercetările lui.

La Marburg, în Germania, în urma iniţiativei fostului mi­nistru al cultelor, Becker, încă în 1917, s'a înfiinţat un institut de studii minoritare, ataşat Universităţii din localitate. Conduce­rea i-a fost încredinţată D-rului / . W. Mannharad, un apreciat şi recunoscut istoriograf. In 1923, pe lângă acest institut s'a în­fiinţat un Cămin studenţesc, pentru 30 de studenţi germani din alte ţări, cari înpreună cu cei din Germania, studiază diversele probleme ale naţionalităţilor germane de peste hotare şi în spe­cial a celora dealungul frontierelor germane.

Institutul minoritar din Stuttgart „Deutsches Ausland-Insti­tut" („D. A. I.) are un caracter de ordin sociologie, făcând cer­cetări amănunţite în acest domeniu. El este finanţat de către gu­vernul german, c'un ajutor bănesc anual de 400.000 mărci.

Buletinul acestui institut, „Der Auslanddeutsche", se ocupă cu diversele probleme minoritare ale germanilor de peste hotare, studiind starea lor socială, culturală, economică, coordonând-o cu năzuinţele şi preocupările politice de ordin extern al Germa­niei. Institutul „D. A. I.", mai dispune de o bibliotecă imensă, cuprinzând toate scrierile referitoare la germanismul de peste graniţe. Personalul de care dispune se ridică peste 50 de func­ţionari specializaţi, cari colecţionează tot materialul documentar ce se referă la vieaţa şi mişcările politice ale germanilor din alte ţări. Numai tăieturile din ziare, clasificate în dosare cu fişe, se urcă la cifra de 60.000 exemplare.

Institutul din Berlin, „Deutsche Gesellschaft für Nationali-iätenrecht", întreprinde studii minoritare în condiţiunile cele mai perfecte din toate punctele de vedere. Conducerea lui a fost încredinţată savantului Herbert von Truhart. Dispunând de un personal numeros, recrutat dintre cei mai de seamă specialişti. Institutul se ocupă de toate problemele de ordin juridic ale na­ţionalităţilor minoritare germane de pretutindenea. In diferite li­tigii şi diferende, serveşte minorităţilor germane consultaţii de

ordin juridic, când acestea ajung în conflicte cu Statele în care trăiesc.

Dintre toate institutele de studii şiienţifice minoritare „Deutsche Gesellschaft für Nationalitätenrecht" are organizarea cea mai perfectă, iar activitatea iui se desfăşoară pe un teren mult mai avansat, decât a oricărui institut de asemenea natură din întreaga Europă.

Institutul de studii minoritare din Varşovia, se ocupă mai mult de chestiuni de ordin politic, în legătură cu problema mi norităţilor polone.

„Institutul Badan Spraw Narodwosciowych", editează şi un buletin „Questions Minoritaires", care apare trimestrial.

La Universitatea din Laibach (Lubliana), în Jugoslavia, dea-semenea se află un institut de studii minoritare, care se ocupă mai mult de apărarea intereselor minorităţii slovace din Italia.

In Ungaria sunt două institute de studii minoritare, cari se ocupă de problemele minoritare ale maghiarimei din ţările vecine.

înfiinţarea unuia s'a făcut după iniţiativa contelui Paul Te-leky şi face parte din „Societatea Statistică Maghiară". Institu­tul e numit : „AUamtudomănyi Intézet" (Institutul de ştiinţe de stat). Al doilea se află la Pees, numit „Institutul de Sociografie Maghiară", ataşat fiind universităţii din Pécs, sub conducerea profesorului Alexandru Krisztics.

La Universităţile maghiare, problema minorităţilor e studiată şi predată în cadrele materiei dreptului internaţional (la facultă­ţile de drept) de către profesorii: Steineker Francise, Faluhely Francise, Buza Lószló, etc. etc.

Departe de a face critică doctrinei maghiare asupra proble­mei minorităţilor, precum şi asupra felului cum se predă această materie la catedrele ungare de drept internaţional, ţinem doar să remarcăm, că pe lângă predarea strict teoretică, problema mi­noritară maghiară e prezentată sub un puternic aspect de ire-dentizm.

Contele Teleki Paul, spunea în 1920, într'un discurs al său : „e necesar ca la una din Universităţile maghiare să se des­chidă o catedră de drept al minorităţilor, pentrucă acest drept, astăzi, s'a desvoltat într'un principiu important al dreptului in­ternaţional. Nimeni, nici o naţiune, nu are atâtea minorităţi

peste hotare, ca noi; deci. nimeni nu are atâta interes, ca noi, ca să ne specializăm tineretul în această materie a dreptului" 1J,

Pentru realizarea acestei idei, în Legea Cultelor maghiare din 1927, art. 13 spune: că „e necesar să se creieze oameni de specialitate pentru conducerea atitudinei ţării în această pri­vinţă (a problemei minoritare de peste hotare) ; „ca pe orice te­ren de activitate şi în orice ramură de specialitate, în rezolvirea marilor probleme, să ne sprijinim pe forţe de primat rang".

Profesorul Faluhely Francise, în discursul său anchetă asu­pra înfiinţării „Institutului Minorităţilor" 2), spunea : „Statul ma­ghiar de o mie de ani, a fost rupt din'cadrele lui ; milioane de fraţi trăiesc între străini, sub stăpâniri cu sentimente duşmănoase lor, ca minorităţi puse sub protecţiunea dreptului internaţional".

„De zece ani, încă tot n'am scris relaţiunile juridice ale ma-ghiarimei rupte delà sânul nostru de către statele succesorale, într'o lucrare de drept, numită „Corpus Juris Minoritatum" şi nu-i întocmit încă nici vechiul „Codex al minorităţilor maghiare", ale cărui dispoziţiuni de drept ar pune într'o lumina favorabilă nedreapta acuzaţie şi prea des atacată de asupriţii „de odi­nioară", etc.

Contele Kunó Klébelsberg s'a ocupat într'un studiu al său despre minorităţile din fosta Ungarie, în „Fontes Historiae Hun-garicae aevi recentioris", respingând acuzaţiile „asupriţilor" de odinioară.

Din toate preocupările ştiinţifice minoritare maghiare reiese clar un sentiment de iredentism feroce, ce întunecă în mod ne­favorabil şi cea mai de valoare operă scrisă din partea acestora, în domeniul aşa zis al dreptului minorităţilor.

Pentru programul facultăţilor maghiare, s'au întocmit pro­grame sistematice de drept al minorităţilor, dintre care putem a-minti pe acela al profesorului Buza Lăszlo3), considerat ca unu* dintre cele mai valoroase.

Institutele maghiare de studii minoritare, în afară de preo­

ţi Vezi „A Magyar Kisebbségi Intézet" („Institutul minoritar maghiar'*), de Vitéz Nagy Ivân, „Magyar Szemle", No. 3 din 1930, Budapest.

2) Ibidem, op. cit. aut. 3) Vezi Buza Lâszlô : „A kisebbségi jogi helyzete" („Situaţiunea de

drept a minorităţilor"), Budapest, 1930.

cupările doctrinare şi cercetările asupra minorităţilor de peste graniţe, mai servesc ca exponente ale politicei de exterminare a minorităţilor proprii, servind Statului maghiar datele şi metodele necesare unei asimilări grabnice. In deosebi, „Institutul de Sta­tistică Maghiară", condus de Kovâcs Alois, a furnizat „Socie­tăţii pentru maghiarizarea numelor" („Az Orszâgos Névmagya-rositó Târsasâg") datele necesare pentru o primenire totală a ele­mentelor alogene (în mare parte maghiarizate) din Ungaria, cu scopul, de-a creia o naţie şi un Stat pur maghiar... Patru milioane de nume nemaghiare vor fi maghiarizate în cadrele unui plan ce se va desăvârşi într'un timp de 40—50 de ani. Statisticele ma­ghiare din cei şasesprezece ani din urmă sunt foarte elocvente în această privinţă. Elementele minoritare din Ungaria de după Trianon dispar cu zecile de mii, fără să se înregistreze creşteri de populaţie, în timp ce în Ungaria singura naţie prolifică, ră­mân a fi consideraţi doar maghiarii.

Felul cum Ungaria priveşte problema minorităţilor ar tre­bui să intereseze în mod neapărat şi statul nostru.

In Cehoslovacia, la Praga, din iniţiativa profesorrlui Ustatr Zahranicni, în 1929, a luat fiinţă Institutul de studii minoritare, numit: „Ceskoslovensky Ustav Zahranicni". Tot în 1929, s'a mai înfiinţat la Praga „Societatea cehă pentru studiul problemei minorităţilor", a cărei conducere o are specialistul Kămil Krofta. Societatea are următoarele secţiuni: 1) Secţiunea de drept; 2) du politică; 3) de probleme minoritare; 4) de ocrotiri; 5) de statis­tică şi sociografie ; 6) de istorie ; 7) de cultura minorităţilor cehe • 8) de raporturi economice; 9) secţia hotarelor cehoslovace şi-a insulelor minoritare.

Fiecare dintre secţii se ocupă de studierea problemei fixate, cercetând-o din toate punctele de vedere.

Afară de „Institutul de Drept Internaţional", se mai ocupă de problema minoritară o mulţime de alte asociaţii ştiin ţifice eu­ropene.

Astfel prinţul Karl Rohan, care trăieşte la Berlin şi la Viena* a înfiinţat o revistă ce se ocupă cu problema minoritară, gru­pând în jurul ei o mulţime de colaboratori celebri. Printre cola­boratorii revistei „Europäische Revue", putem să amintim pe: contele Keyserling, profesorul Hellpach, Thomas Mann, prof.

Noitzsch, Peter Reinhoid, fost ministru Seipel, Schorber, Kien­böck fost ministru. Dr. Wotawa, Friedrich von Wiesner, Stres-seman, fost cancelar al Germaniei, Loucheur, Cailloux, Ed. Beneş, etc.

In castelul său delà Melkle (Austria), prinţul Karl Rohan, în nenumărate rânduri, a invitat o mulţime de oameni însemnaţi, politicieni, jurişti, etc., în cenaclul cărora s'a desbătut problema minorităţilor naţionale din Europa şi întocmirea unui proiect de Statut general al Minorităţilor („Entwurf eines Minderheiten-statuts") al cărui raportor a fost Dr. Ludwig Iordan, secretarul Bundeskranzlerant'ului austriac.

In Cehoslovasia, Dr. Leo Epstein, preşedintele „Ligii pen­tru Societatea Naţiunilor", în Februarie 1923 la congresul „U-niunii Interparlamentare", ţinut la Paris, a prezentat şi el un proect de Statut general al Minorităţilor, având 63 de articole.

Profesorul Th. Ruyssen, din încredinţarea „Ligilor pentru Societatea Naţiunilor" (a Comisiunei Minoritare), a întocmit şi ei un proect numit „Generalstatut".

Unul dintre cele mai importante proecte („avant-projet") de Statutul general al Minorităţilor, este acela al lui Mandelstam, desbătut în congresul delà Stockholm, a Institutului de Drept Internaţional.

In România, problema minoritară a format mai puţin obiec­tul unor cercetări aprofundate, aşa după cum am văzut că se tace în ţările amintite mai sus. Nu putem, însă, trece cu vederea că problema minoritară a fost desbătută cu multă competenţă de către diverse personalităţi româneşti, în sânul Institutului So­uciai Român.

Petre Petr inca

Buletin artistic Vernisajul salonului oficial...

in ziua de 10 Noemvrie, a fost vernisajul salonului oficia! r

de desen şi gravură, în Pavilionul Artelor, din Şoseaua Kiseleff. Drumul în toamna foarte caldă, te predispunea spre artă. Şosea ­ua plină de frunze galbene care pentru a părăsi copacul şi a face covor fragil, pune cu „une grace dernière", locul unde se află Pavilionul Artelor... ce aducea vag aminte de un colţ din Bois de Boulogne... cu grupul de marmură închizând o alee, în graţia misterurilor drumurilor, cari nu le vezi decât începutul şi mai ales plăcuta surpriză de a nu găsi pe nimeni, de a fi singura cu tine, în sălile împodobite cu gravuri şi desenuri...

Ori de câte ori, am intrat într'un muzeu, am avut o strân­gere de inimă şi delà uşă, am simţit oboseala ce mă va împre­sura... Aşa cum intrând într'un salon cu lume multă, aprinsă la vorbă, prinzi o frântură de ici şi o legi tu, după armonia minţei tale, cu alta de dincolo, interesante desigur, dar disparate şi a-poi îţi faci un joc de a strânge în mozaic gândurile altora, ce vor isprăvi prin a birui repede pe ale tale şi a te înstrăina de tine însuţi.

Spunea un prieten odată: „Nu doresc decât o celulă cu un singur Fra Angelico" în ea şi aşezată pe colina italiană, să am prin fereastra deschisă — toată Florenţa în vale... Un singur ta­blou... De câte ori, în minusculul muzeu din meridionala Toulo­use, m'am dus să văd numai bustul doamnei de piatră, cu masca în mână, şi numai pentru ea, am întârziat neobişnuit de mult acolo...

Aşa visând cu ochii la desenuri mă opresc în faţa unei doamne care visează şi ea dormind... Părul este resfirat pe pernă, în bucle, gura parcă vorbeşte cu umbrele pe care i le trimete somnul, ca o realitate mai vie de cât cea din natură. Doarme cu o adâncă convingere, parcă nu ar vrea să se mai deştepte. Are mâna fină, simbol al sufletului şi năsucul capricios aruncat în vânt. Pictura ultraemodernă a abuzat de culoare, fără desen... fără linii... şi era numai o schiţare colorată şi sumară a lumii. Ce din timp venită este această încurajare a desenului care ne leagă cu un trecut de artă fără moarte...

Desemnul somnului îl iscăleşte Mayo! Richard, şi tot de el este şi „fata în desemn colorat albastru", fata care scrie, pa* rul blond flutură svăpăiat în vânt şi se simte vântul cum ridică bucla, nu-i pasă însă de el, ea este toată concentrată pe scrisoa­rea ei (de iubire ? De sigur) — Ochii piezişi sunt supăraţi, o-cărăşte pe cel care scrie, dar geme umflată de năvala vorbelor pentru că vrea să Ie soarbă asprimea.

Cudinoff Anatol are un „auto portret",., de rus energic şi visător, energie frântă de visare ce ne duce în stepele ţării lui în zadar frământată.

Moscu Adina Paula... am întâlnit-o acum un an la o pe­trecere în noapte... la o prietenă comună... Avea trupul subţire prins într'o rochie de catifea neagră, fără pecetia modei pe ea, dar care-o drapa în portret... Părul adus pe ceafă, în cocul anu­lui 1400 şi figura prelungă foarte concentrată tăcea... tăcea în lumea prea sgomotoasă pentru ea, dar unde voia să se adauge totuşi caldă şi gentilă şi pe cât posibil să se fure pe însăşi... Am auzit apoi că a plecat singuratecă în munţii Buzăului — De acolo a adus desigur ţăranul cu obrazul creţ ca un măr copt la jar, dar fin ca ea, pricepând altele peste munca lui grea şi cu care desigur, în potrivire de suflete, a stat ea îndelung de vorbă... Uite-i pe cei doi ţărani odihnindu-se alături... Scena e plină de vieaţă, dar reculegerea lor nu e de loc realistă şi nu e un cusur desigur ; este un altfel de a pricepe arta... pusă şi pe ultimul desen al ei, faţă de ţăranca, atât de fină, cu figura ei ovală, neaşteptând nimic de la o lume prea grosolenă pentru ea.

Şi fără să vreau delà Paula Moscu — trec la altă cunos­cută a mea întâlnită aproape zilnic... „Muria Droc" Desenul ei colorat, modern de tot, îmi arată Balcicul... cu arborii minusculi, coline făcute d:n două trei curbe, în fine peisagiu! oriental în

felul lui Izer... prea cunoscut de la o vreme în pictura noastră impresionistă... dar originalitatea ei o prinzi într'un desen izolat... arătând o natură moartă : Pe o masă, un jurnal, pe el peşti mici... Parcă acum au fost scoşi din mare.. Sunt reali şi totuşi stilipaţi modern... au viaţă, dar şi artificiu, sunt parcă inventaţi de o fantezie capricioasă, sunt parcă descoperiţi, pe un zid cal-deian, dintr'un scris cuneiform şi totuşi plutesc, de parcă în a-pele noastre... In jurul unei invenţii mici, o complicitate... ce a-junge a fi un simbol, pentru sufletele moderne împrăştiate, bla­zate, dar nu banale de sigur.

Vieaţa multă îngrămădită ne dă R. Iosif în pieaţa provin­cială.

Scenă de frescă mai mare dar în aceiaşi schiţare modernă, unde artistul pare că se joacă cu talentul său şi nu ia nimic în serios, o avem în „Pomana" Minei B y cefe Wapper...

Paul Verona are un nud colorat viguros... o întoarcere spre un clasicism, unde totuşi linii frânte au ciudăţenia inspiraţiei de acum...

Lucia Demetriad-Bălăcescu face şi ea un progres spre o realizare mai exactă a vieţii. — Mai ales la ea, mă gândeam, când aminteam pictura modernă, unde desenul pare a fi inexis­tent dar tocmai această constrângere în a expune şi desenuri, schelete de tablouri de mai târziu, o împinge către o clasificare a talentului ei — Ce vie e conversaţia sportivă între doi... pusă numai în câteva linii!...

Visam în faţa unui moş negru pe fond, parcă de ninsoare, viguros şi el, ochii stinşi, aşteptând altă vieaţă, cu resemnarea orientală de la noi...

Dar lumea care începu să vie îmi rupse reculegerea... O ultimă privire de ansamblu... Mult talent în detalii... bizarerii de inspiraţie, alături de o casă voit strâmbă, un căţeluş pechinez... un vis mic fugar şi răsfăţat a condus creionul...

Vieaţa de acum... fără chin prea marei de inspiraţie... Schiţe în desen, schiţe în vieaţă, schiţări de iubire, umbre

de dureri... totul în miniatură, totul în zâmbetul unei lumi gâr­bovite... totul atins în treacăt numai...

Şi afară ploaia de toamnă a frunzelor şi melancolia blândă, prielnică sufletelor cu vieaţă mică.

Luca della Robia

însemnări Mir cea Eliade : Şantier

S'ar putea spune că starea de spirit a generaţiei actuale nu «este decât rezultanta agravării raporturilor dintre logică şi ome­nesc. Este de observat că disputa în sine regăseşte un teren vechi şi nu promite originalităţi de creaţie decât atunci când e-fervescenţa îndoelilor interioare îşi recunoaşte rădăcinile în acele regiuni ale sufletului încă neexploatate, şi care, pentru motivul că aparţin părţilor noastre de subsol, nu îşi capătă realitate ex­presivă sub aspectul, nud, şi simplificat, al conflictului, dar po­larizează efecte, în măsura în care dorinţa de evaziune indivi­duală se adaptează mai anevoie intenţiunei de a găsi un funda­ment cerebral, saltului din normal.

Unui individualism, a cărui autonomie nu vrea să cunoască graniţe, i-a corespuns, adică, un manierism, o atitudine exegetică faţă de trăire, care pretinde elucidarea imediată a fiecărei instanţe de viaţă, a fiecărui gest...

Tendinţa aceasta de a găsi particularitate şi formă proprie, încărcată de sens şi potenţialităţi noi, oricărui moment experien-ţialist al trăirii, necesita, mai întâi, o deplină libertate a cugetului, o libertate infinită de a simţi, în afară de tipare, în afară de prin­cipii şi mai ales : debarasat de amintire. Proclamării forţelor tita-tanice în compoziţia omului adevărat (Nietszche), i-a urmat, pe linia aceleiaşi lampadodrenii, o slăvire a omului agent, care, în faptul generaţiei noastre, s'a altoit pe cercetarea tot mai atentă a zonelor iraţionale (Charles Renomier, Boutroux, Hauptman, Henri

Bergson), şi a condus astfel la fecundarea beletristică a unui în­treg curent literar, care, în frunte cu un André Gide sau cu un Aidons Huxley, pe deoparte teoretizează asupra discontinuismu-lui moral, provocat de dualismul organic la care ne refeream la început — iar în al doilea rând, întronând majestatea sensaţiei, caută să surprindă şi să dea la iveală manifestările sincere, şi neîmpiedecate, ale trăirii.

Noţiunile de bine şi rău, se relativizează concomitent sau paralel cu aceea de timp şi spaţiu. Decăderea din obsesia abso ­lutului coincide, tot astfel, cu invitaţia la pragmatic. Acel „Eu re­nunţ cu multă linişte la absolut" al lui William James, se întâl­neşte, pe spinarea aceluiaş început de veac, cu „Teoria relativi­tăţii, restrânsă şi generalizată" al lui Einstein, şi fixează poziţia unei generaţii pătrunsă de starea prezentului continuu şi ahtiată de a verifica exteriorul în conformitate cu discreta suveranitate a omului liber, eliberat de trecut, nepăsător de cele viitoare... „Cest du parfait oubli d'hier que je crée la nouveauté de chaque heu­re" spune Gide undeva în „L'immoraliste"...

*

Şi totuşi acest concurs de eforturi nu asigură nici o liber­tate, sau mai bine zis : din pricina aparentei de libertate, încer-cuieşte individualitatea mai apăsător, mai dureros. Este paradoxal, dar este adevărat. Din pricina dorinţei de libertate, spiritul nos­tru este din ce în ce mai puţin liber... Şi paradoxul acesta cu­prinde şi explică întreaga nervositate şi întreaga desnădejde a li­teraturii ultimilor ani. Şi asupra cărţilor lui Mircea Eliade, expo­nent fidel al formaţiunii de gândire schiţată mai sus, aruncă,, deasemenea, lumină...

Ce fel este libertatea după care însetoşează atât scriitorul actual, din moment ce este stânjenită de spaima interioară, din suflet, adică de gri je? Cum poţi fi liber deslănţuit, dacă eşti în­grijorat ? Dar grija aceasta este provocată din pricină că ne sim­ţim libertatea mărginită. De mărginitul actului nostru. Simţi, cu antene instinctuale, prelungite tentacular dinspre inconştient, ori de câte ori libertatea organică şi spirituală îşi exercită dimensiu­nea pe întinsul trăirii, simţi că evadarea din comun, are o gra­niţă, pe care o punctează însuşi spiritul nostru. Simţi, că odată

cu săvârşirea actului, urmează, fatal, o epocă, dacă nu de con­templare a lui, cel puţin de evocare a acestuia...

Persistenţa firii ar putea merge chiar mai departe. Vreau să spun, să-mi imaginez, cazul unei individualităţi care ar putea pre­tinde că nu are nici un fel de amintire a faptului consumat. Ceiace încă nu prezintă vreo importanţă, pentru observaţiunile şi concluziunea noastră.

Pentrucă, între consumarea unui act şi începerea altuia, e-xistă, trebue să existe, un hiat, o pauză, o tăcere, o oboseală, în sfârşit : ceva rămas în urmă în răstimpul căruia, individul în­cetează de a mai fi agent. Indiferent dacă fumegi pe amintirea faptului trăit în trecut, eşti nevoit să ai espectativa lui, eşti robit involuntar obsesiei lui, cel puţin până în momentul când îl vei substitui cu un altul. Este epoca cenuşie, este epoca mată, abu­rită, fără tresăriri nouă, când vraja trecutului îţi împietreşte posi­bilitatea unui nou decor de viaţă...

Am zice că în felul acesta faptele se prelungesc în noi, şt se răsbună, obstaculând, cu greul evocării lor, o nouă cunoaş­tere, pentru o durată de timp imprecizabilă delà un om, la alt om.

*

Cine a cetit „Isabel şi apele diavolului", „Maitreyi", întoar­cerea din rai" şi „Lumina ce se stinge", nu mai găseşte în „Şantierul" dslui Mircea Eliade decât prilejul de a reconstitui, cu ocazia ultimului volum, osatura celor anterioare. Chiar deaceia am preferat să vorbesc, în cadrul acestei cronici, mai mult de spiritualitatea pe care o degajă aptitudinea intelectuală a acestui scriitor, de generaţie, decât să analizez paginile unui roman fie el şi „indirect", dar care nu are altă însemnătate decât aceia pe care autorul însuşi o justifică în prefaţă : anume de a înfăţişa „etapele unei inteligenţe şi fazele unui sentiment".,. Din nenoro­cire acest lucru nu apare deloc existent pentru cine nu a cunos­cut celelalte romane ale D-lui M. E. şi care nu sunt decât pa­ginile aceluiaş caet autobiografic, din care autorul a extras, pe rând, un conţinut, apoi altul...

Exceptând pe „Maitreyi", un roman de o rară individuali­tate, vertebrat firesc de susţinerile interioare, de latentele tine-

reţii, deslănţuite frenetic in chemarea lor la viaţă, celelalte cărţi ale D-lui Mircea Eliade nu sunt decât emanaţiunea unei inteli­genţe cât se poate de activă nu întotdeauna, însă, originală.

Intre doctorul care în „Isabel" experimentează gratuitatea po­sesiunii, între dubla personalitate Manoil Cesare din „Lamina ce se stinge" şi.. Mircea Eliade din „Şantier", există, dacă nu o evoluţie, cel puţin o continuitate organică.

Pe când Alan („Maitreyi") nădăjduia o tămăduire, pornită din lumini, din linia rectilinie a vieţii, conjugată pe viaţă, pe când eroul din „Isabel", credea, dimpotrivă, că „lumina nu vine din lumină ci din întunerec", la interferenţa dintre simultaneitatea acestor extreme întrunite, conlocuitoare, pentru a sugera identi­tatea contrariilor, cu conţinutul aceluiaş spirit 1 ) , excreşte dorinţa zeească a supra-omului nitszchean, de a transcede binele şi răul, de a părăsi chiar eul pentru a fi acum, debarasat de memoria contingentului : sunt trăsăturile lui Manoil din „Lumina ce se stinge", romanul care noi repetăm că a apărut, aşa cum a apă­rut şi atunci când a apărut...

D. M. E. a lipsit de preciziune această formă ultimă, a-ceastă fază finală de spirit, închegată provizoriu şi insuficient în figura lui Maurie Cesare şi credem că îi va fi peste putinţă să refacă, de acum încolo, construcţia unor tipologii peste care, re­cent, a aşternut cenuşa unui „Şantier" venit anacronic şi... anormal.

Mircea Mateescu

•

1) De altfel experienţa acestui discontinuu o găsim puternic tenetizaiă in cărţile lui Gide.

Aeronautică Aeroclubul francez a lansat următorul apel : Vous pouvez tous voler gratuitement. Voulez-vous, Jeunes

gens... être affectés de droit à l'Armée de l'air ? passer caporal à 4 mois de service?,.. Suivez les cours gratuits de 1' Académie Aéronautique de France.

La noi : în 1912 „extras din „Neue Freie Presse".

Aviatorul român Aurel Viaicu a obţinut cele mai mari suc­cese (la concursul internaţional din Aspern unde premiul I. l'a luat Roland Garos iar Aurel Viaicu premiul II din 40 de concu­renţi N. Trad) cu aeroplanul său original lucrat în România. Este un aeroplan neasemănător întru nimic cu cele existente fiind pre­văzut cu 2 h e l i c e c a r i s e î n v â r t e s c î n s e n s i n v e r s .

Recensorul articolului de faţă a trăit neajunsurile ce i se făceau lui Viaicu în 1916 de către cei ce azi se grăbesc a-i ri­dica monument spre a avea ocazie să-şi autoslăvească discur­surile sau să irosească în monumente lipsite de orice gust artis­tic banii strânşi de pe spatele acestui popor bun, şi îndelung răbdător.

Aviatorul Francesco Angelo în 1934 cu un avion prevăzut cu 2 h e l i c e cari se învârtesc în sens invers a re alizat apoi o viteză de 709 km. şi 202 m.

Să nu avem naivitatea să credem că exemplul lui Viaicu a servit Ia desmorţirea conştiinţei naţionale. Proba :

Un inginer bănăţean Vuia de 30 ani a construit un heli­copter cari a dat rezultate foarte promiţătoare. Vuia s'a expatriat şi neluat în seamă în ţară, s'a stabilit în Franţa, unde mai ales în timpul războiului a adus reale servicii armatei franceze pe tă­râmul technic, iar nouă românilor, mult ajutor în timpul labori­oaselor discuţii ale conferinţei păcei.

Ideea lui Vuia a fost reluată, ciselată, pusă la punct şi la Villacoublay în această vară, inginerul Oechmichen a încercat un helicopter care e şi helicostat cu aer, ceea ce îi dă o bună sta-

bilitate fără a avea vulnerabilitatea baloanelor cu heliu ori imfla-mabilitatea celor cu hidrogen ori amestecuri de hidrocarbun.

In Anglia se vor inaugura în anul acesta chiar, curse co­merciale cu heliocopterele.

Şi avantagiile helicopterelor faţă de avioane sunt foarte re­marcabile, ele putând a se ridica de pe un punct şi să coboare în un punct fix.

Câte helicoptare a construit în 30 de ani România ţara in­ventatorului Vuia , poate un proect de monument funerar a lui Vuia când va muri.

Ca să terminăm cu un pro mai pesimism trebue să observ {doar e revista Observatorul) că de câtva timp apar licări spre mai bine pe tărâmul aeronautic român.

Acestea vor face obiectivul unor cronici viitoare. C. B.

Prof . G. P ìas iara . — Recenzii : P . G. Gheorghiu, «Regimul ma­trimonial legal din punct de vedere al reformei şi unificarci legis­lative". 1935.

Lucrarea de faţă, prezentată ca teză de doctorat de D l Petre G. Gheor­ghiu şi intitulată : „Regimul matrimonial legal din punct de vedere al refor­mei şi unificarci legislative" este un studiu de drept natural şi comparat fără a neglija însă datele dreptului pozitiv.

In acest studiu cercetând chestiunea, după metoda dreptului natural şi comparat, autorul a înţeles să se ocupe de regimul matrimonial, care în mod firesc izvorăşte din căsătorie şi in acelaşi timp formează fondul comun, care se oglindeşte în diferitele legislaţii veşnic acelaşi şi neschimbător, perennis immutabilis, propunând acest regim ca regim legal.

Autorul tezei distinge în instituţiunea de drept familiar pe care o cer­cetează, două feluri de régule de drept : Unele necesare impuse legiuitorilor şi denumite jus naturale, jus gentium, jus necessarium, iar alte propii fiecărei legiuire, lăsate la libera voinţă a legiuitorilor sau a părţilor contractante, drept denumit jus volutarium, jus civile.

Aceasta, spune autorul este vechea distincţiune a dreptului roman, intre dreptul natural şi dreptul ginţilor de o parte şi dreptul civil de altă parte, distincţiune ce se găseşte şi în Domat.

Ca metodă, autorul întrebuinţează metoda realistă, descriptivă şi raţio­nală, începând cu dreptul natural in genere, apoi cu cel familiar, examinând treptat efectele personale şi pecuniare ale căsătoriei, regimul matrimonial na­tural, legal şi convenţional descriind regimurile matrimoniale legale din teri­toriile alipite pentru a sfârşi de lege ferenda cu regimul unirei bunurilor, al comunitătei de achiziţii şi in fine cu cel legal.

Constatarea pe care autorul ajunge s'o facă in primul rând este aceia că regimul matrimonial natural aşa cum decurge din căsătorie nu este sepa­raţia de bunuri, ci antipodul sau regimul unirei bunurilor, denumit şi regimul uzufructului marital, regim ce se găseşte in toate legislaţiile pozitive.

Acest regim este un jus naturale necessarium, un jus gentium impus le­giuitorilor şi părţilor, cari se căsătoresc.

O a doua constatare, pe care ajunge autorul s'o tacă întemeiată pe dis-lincţiunea mai sus arătată de drepturi este că orice regim matrimonial cuprinde régule de drept necesar, regulele regimului unirei bunurilor şi régule de drept privat. 1).

Astfel regimul dotai cuprinde regulele regimului unirei bunurilor, la cari se adaugă inalienabilitatea dotată c a regulă de drept privat.

Regimul comunităţei de bunuri este asemenea un regim de unire de bunuri cu dreptul soţilor de a cere la desfacerea căsătoriei jumătate din ave­rea câştigată de ambii soţi in timpul căsătoriei.

Autorul face un studiu comparativ al regimului comunităţei de bunuri in dreptul francez şi ungar, precizând asemănările şi deosebirile.

Ca regim matrimoniai legal, autorul propune regimul unirei bunurilor pentru familiile avute çi regimul comunităţei de câştiguri pentru familiile mun­citoreşti, unde soţia lucrează alături de bărbat sau separat, adică pentru cul­tivatorii de pământ (ţăranii) , micii industriaşi şi comercianţi.

L u c r a r e a astfel concepută prezintă un studiu util lucrărilor de refor­mă şi unificare legislativă.

Prof. Univ. George P ias tara

P. G. Gheorghiu. — Suveranitatea. (Fundament în doctrina conservatoare şi în doctrina a ş a zisă democrat ică) . Oradea. Tipo­grafia Diecezană. 1935.

Autorul reface întreaga doctrină a fundamentului suveranităţei in Stat, pe epistola lui Pavel că tre Romani, „Nu este stăpânire fără numai delà Dum­nezeu", servindu-se de doctrina marilor scriitori creşt ini !

Summa theologică a lui Sf. Toma din Aquino, Albert Stoeckel, Lehr­buch der philosophie, apoi de institutiones philosophicae ad mentem divi Tho-maè Aquinati e x typis Abbatiäe Mantis-Casini, Joseph de Maistre, Les Soi­rées de Saint-Pétersbourg, precum şi de neîntrecuţii luptători, din Compania Iui Hristos : Suarez, De legibus, Bellarmin, Victor Cathrein, Moral-Philosophie,

• Gruber, Liberalismus, etc., cari la umbra eriicei au redat dreptul natural şi fundamentul autoritate! în toată măreţia lor. Autorul a redat textele latine în original împreună cu traducerea paralelă.

A u fost consultaţi autori laici, ca Duguit, Girard, Fustei de Coulanges. Disescu, Dahlmann, Edward Jenks, Paul Negulescu, In fine nepreţuitul Wel ­tes und Wetzer's Kirhenlexicon.

In al douilea capitol printr'o critică susţinută în 23 de puncta autorul reuşeşte să îngenuehe teoria liberală a suveranităţei zise a poporului, dove­dind neputinţa sa de a rezolva în baza propriei sale teorii problema guver-nămintelor mixte şi a existenţei suveranităţei Indivizibile în Statele federale; că este numai tirania Bumărului, a forţei oarbe, a terorismului de partide, al interesului particular pus înaintea interesului obştesc, al şperţului şi al comi­sioanelor, în sfârşit al intregei decrepitudini publice, rezultat inevitabil al le­

gi ferarci principiilor masono-liberale. Cartea este in spiritul timpului şi, conţine bine expusă doctrina curen­

telor de dreapta. Logofătul Nisîor

1). In lipsă de dispoziţiuni de drept privat şi de vre-o cutumă rămâne numai regimul unirei bunurilor ca instituţie de drept natural, necesar. A c e a ­sta este logic, (Nota autorului). Lucrarea se găseşte în comerţ precum şi la Consiliul legislativ.

Am primit la redacţie: Tinerimea Nouă, Anul -III 1935 Nr. 1—2 Foiţa, Anul I. Noemvrie 1935. Viaţa, Anul X X L Noemvrie 1935 Flori de crin, Anul IV. No. 7 şi No, 8. Sionul Românesc, Anul XXII No. 18—19 Octomvrie Fântâna Darurilor Anul VII No. 8—9 Octomvrie-Noemvrie Farul Nou An. II No. 62, 63, 64, Sept An. II Noemvrie Rex. An. IV. No. 44 1 Noemvrie 1935. Echos d'orient Anul 38 No, 178, M. Ar, Dan : Epigrame, Petre Gh, Gheorghiu : Suveranitate, fundament în doctrina con­servatoare şi aşa zisă democratică, Oradea 1935, Petre Tămăian : „Aşa a iubit Dumnezeu Lumea" Oradea 1935^

Director : L . B A R R A L R e d . ş l A d m . : B u l e v a r d u l C a r o l N o . 6 1

B U C U R E Ş T I

Abonament: Anual 150 Lei Exemplarul : . . . 15 „

Cuprinsul anului VIII O O G L R Ë N A

ADEVĂRUL pricinei — M. Th. Carada . BIBLIA In 2 0 frag. — Dr. B. D. . BISERICA, trupul lui Hristos — V. Grumel . CINCI A N I — Dr. Al. Fântânar . . . Codul SOCIAL (Malines) --- Dr. Gh. Gheorghiu CITITORILOR şi Colaboratorilor — A. Micu Factorii vieţii naţion. — Dr. Gh. Gheorghiu Fracmasoneria demascată — G-val C. . . GLASUL IUBIRII şi al prop. naţ. — Excel. S. Dr. Frenfiu împăraţii ROM. şi Primatul Papei — Dr. Gh.

Gheorghiu . . . . . Mişcarea Studenţească — E. Potoran . Morala SOCIALĂ — Dr. N. Flueraş ORIGINEA Puterii — Dr. Gh. Gheorghiu ROLUL Bisericii — M. Th. Carada ŞTIINŢA... (un PROGRAM) — Excel. S. M. STRATEGIA LOGELOR (TEXTE) — G-ral C. . UNIREA BISERICILOR ( O ANCHETĂ) — Ion Ce paru UNITATEA IUI Hristos ŞI A Bisericii — V. Grumel U N P A S ÎNAPOI. . . ÎNAINTE — M. Th. Carada

Don Bosco — Mia Frollo . . . . 40 G e l Blas — V. Cordos 67 Kogâlniceanu — Prof. N. Fântânarii . . 96 Morus Thomas — S. M 130 Panait Istrati — G . Gheţie 106 Papiu Clarian — Dr. E. Elefterescu 60 Schopenhauer — A. Mlcu 231 Slavici - ~ C. Gheţie 191 Tiziano — Lucca della Robia . . . . 203 Undset Sigrid — /. M. 101.

N u v e l e , R o m a n i , Teatru

Aparenţe — Myriam 87 Arhivele sufletului — Dr. A. Fântânarii . . 21 Casa Veche — Myriam . : . . 1 8 1 Copilărie printre umbre — 1. A. Manolescu . 258 Colţuri — Myriam 242 Jedermann — Dora T. 9 2 Luna Bucureştilor — Lucca della Robbia . 137 Lupta... spirituala — V. V. Martinescu . . 261 Prietenul meu! — D. O. M 25 Scrisoare — Dina Măgură 190 Să uităm trecutul — R. Munte anii . . . 14

F i l o s o f i e , S o c i o l o g i e , Femin ism, P e d a g o g i e

Astru — 8. Potovan 1 5 2 Codul Social (Malines) — Dr. Gh. Gheorghiii. 157 Educaţie — Prof. V. Puia . . . . 4 7 Formarea Voinţii — Prof. V. Puia . . . 5 0 Institut de studii minoritare — P. Petrincu . 265

F I G U R I r e p r e s e n t a t i v e

Mişcarea Studenţească — E. Pot or un Morala iubirii — Prof. V. Puia Morala Socială — Dr. N. Flueraş Necesit, culturii suflet. — V. Puia Numerus Valahicus — Dr. Gh. Gheorghiii Optimism — Al Bacii . . . . Organizaţia Corporativă — * * * Puterea... de la Dumnezeu — Dr. Gheorghi Rolul Bisericii — M. Th. .Carada Rolulu femeilor în educ. — V. Puia . Sinteza Sociologică — Dr. Gheorghiii Sufletul stăpâneşte — V. Puia .

L i t e r a t u r a (curente ş i m a e ş t r i )

De la Gide la Mauriac — 7. Nicoară Estetica (lui Pius Serviert) — I. Frollo Oll Blas — I. Cor dos . . . . Kügälm'ceanu — N. Fântânar . Mircea Eliade: Şantier — M. Mateescu . Panait istratt — C. Ghette Noul Testament (sinteză) — Dr. B. D. Papiu Ciarlali — Dr. E. Elefterescu Thomas Morus — S. M Schopenhauer — I. M Slavici — C. Gheţie Uîidsed Sigrid — A. Micu

P o e I i e

Al meu eşti — (Kihedi S, (ir. Däiami) . Cântecul Vântului — Mia Frollo De profundis — Gr. Julian Două sate — Kibedi S. .

Fiul Ardealului — Kibe di S, . . . 32 Invitaţie — Gr. Julian . . 254 Lângă apele — Vel V. VI 257 Nevroza cotidiană — D. Basarabeanii . . 253 Parc în luna plină — Mia Frollo . . . 187 Pe catifea de clipe — „ „ . . . 1 8 5 Psalm pentru sbor — Dinu Soare . . . 30 Seara de înviere — Mia Frollo . . . 77 Târziu — Gr. Mian . . . . . 2 5 6 Vis — Kibedi S. . . . . . 33

Ştiinţe politice Adevărul pricinei — M. Th. Cava da . 16 i Originea falsei democraţii

a Liberalismului şi a suveranităţii zisă a poporului — Dr. Gheorghiu . . 112

Numerus Valahicus — Dr. Gheorghiu . . 121 Polonia nouă (constituţie) — Dr. Gheorghiu . 124 Rolul Bisericii — Carada 35 Strategia logelor — G-ral C 121 Thomas Morus — S. M. . . . . 1 3 0

I s t e r i e Bosco (Don) — Mia Frollo . . 4 0 Epistolele Sf. Pavel — Dr. B. D. . . 27 Evangheliile — Dr. B. D 26 împăraţii rom. şi Primata 1 Papei — Dr. Gheorghiu. 81 Kogläniceanu — N. Fântânar . . . . 96 Papiu Clarian — Dr. Elefterescu 60 Thomas Morus — S. M 130 Tiziano — Lucca della Robbia . . . 203 Slavici — C. Gheţie 191 Undsed Sigrid — A, Micu , . , 1 0 1

C r o n i c ă

Francmasoneria — G-val C. . . . . 12 Germania — l)v. Gheorghiu . . 1 2 7 Grecia — „ „ . . . J 26 Luna Bucureştilor — Lucca della Robbia . 137 Polonia — * * * . 1 2 4 Mişcarea Studenţească — E.. Potoran. . . 146 România — Dr. Gheorghiu . . . . 1 2 1 Slam — „ „ . . . . . 126

Martyr» Igeneraţiai tinere)

Astru — E. Potoran . . . . . . 152 Copilărie printre umbre — I. A. Manolescu . 258 Invitaţie — Gr. Iulian . . . . . 254 Lângă apele — Vel V. VI. . . . . 257 Lupta... spirituală — V. V. Martinsscu . . 261. Mişcarea Studenţească — E. Potoran . . 146 Nevroza Cotidiană — D. Basarabeana . . 253 Scrisoare — Dinu Măgura . . . . 1 9 0 Târziu — Gr. Iulian . . . . . 256

A r t ă

Estetica lui P. Servien — /. Frollo . . 1 7 3 jedermann (teatru Salzburg) — Dora 7'. . 92 Muzică — L. B 134 O pictură monum. (Prof. Simiouescu) — Dionm 52 Tiziano — Lucca della Robbia . . . 203 Verriisapil salon. ofic. — Lucca della Robbia . 272

V a r i a

Aeronautica — C. B. 279 Luna Bucureştilor — L. d. R. . . . . 137

Programul nostru — * * * . Proverbele român. — Ion Ce paru Tipuri universale — V. Cordos Scrisoare — Dinu M. Strategia logelor — G-ral C.

B i b l i o g r a f i e (ia sfârşitul fiecărui număr)

Usta a l fabet ică a a u t o r i l o r

B . D. Dr. — Biblia în 20 frag. — Apocalipsul . — Epistolele Sf. Pavel

Catolice — Evangheliile .

Bacu Al. — Optimism

Basarabeanii (D.) — Nevroza cotidiană

C. B. — Aeronautica . . . .

Carada (M. Th.) --- Adevărul pricinei — Rolul Bisericii . — Un pas înainte .

Castelnau (Guai) — Francmasoneria demascată (strategia logelor: texte).

Ceparu Ion — O ancheta — Proverbe român.

Cordos (V.) — Tipuri univers, de Gil Blas

D. O. M. — Prietenul meu .

DUmne (prof.) — O pictura momim. (Lugoj)

Dora T. --- Jedermann . . . .

Elefterescu (Dr. E.) — Paplu Cianati . 60 Fântânar (Dr. Alex.) — Arhivele sufletului. . 21

— Cinci ani . . 3

Fântânar (Prof. N.) — Kogâlniceanti . . 96 Flu eras (Dr. N.) — Morala sociala . . . 44

Freţiu (Exc. S. Dr.) ~ Glasul iubirii. . . 2

Frollo (losif) — Estetica lui P. Servien . . 173 Frollo (Mia) - Cântecul Vântului . . . 1 8 9

— Parc în luna plină . . . 1 8 9 — Pe catifea de clipe . . . 1 8 7 — Seara învierii . . . 77

Gheorghiu (Dr. Gh.) — Codul social (Maiines) 157 — Imperatori! R. şi Primatul Papei 81 — Numerus Valahicus . . 121 — Originea Puterii . . . 1 0 8

„ Democraţiei . . 193 — Polonia nouă . . . 1 2 4 — Sinteza sociologică . . 157

Ghette C. - Panait istrati . . . . 106 - Slavici . . . . . . 191

Grigoge Iulian — De Profundis . . . 91 — Invitaţie . . . . 254 — Târziu 256

Grumel (V.) —- Unitatea lui Hr. şi a Biser. . 219 — Identitate şi unitate de rol . 222

de viaţă . 224 de suflet . 228 ,

Măgură Dinu —- Scrisoare . . . . 1 9 0 Manolescu I. A. — Copilărie . . . . 258 Martinescu V. V. — Luptă... Spirituală . . 261

Migriert (Excel. S.) — Ştiinţa (program) . . 8 Mateescu M. —. Mircea Eliade . . . . 2 7 5 A. Micu — Programul nostru . . . . 1

— Schopenhauer . . . . 2 3 1 — Undsetd Sigrid . . . . 1 0 1

Munteanu — Să uităm trecutul. . . . 1 4 Miriam — Casa Veche 1 8 1

— Colţuri 2 4 2 Nisior log. — Suveranitatea . . . . 2 8 1 Petrinca P. — Institutele... minoritare . . 2 6 5 Plastava (Prof. Univ.) — Regimul matrimonial . 2 8 0 Potoran (E.) — Astru . . , . . 1 5 2

— Mişcarea Stud. . . . 1 4 6 Puia (Prof. V). — Cultură sufi. . . . 4 9

— Morala iubirii . . . 1 4 1 Robbia (L. della) — Luna Bucureştilor . . 1 3 7

Tiziano . . . . 2 0 3 — Veni, salonului of. . . 2 7 2

.S. M. — Thomas Morus 130 Soare Dinu — Psalm pentru sbor . . . 3 D Vel. Vor. VI. - Lângă apele . . . . 2 5 7 * * Organizaţia corporativă . . . 2 1 3

A d r e s a : — Redacţia şi Ädminls i ra f ia — Bu i . C a r o l , 61