O conduse pe Avdotia Romanovna înapoi în prima odaie care-i servea drept salon, şi o pofti să ia loc pe scaun. El se aşeză la capătul celălalt al mesei, la o distanţă de cel puţin un stânjen, dar pesemne ca în ochii lui ardea din nou acea flacără care o mai speriase odată pe Dunecika.

Ea tresări fără să vrea şi, deşi voia să se arate foarte stăpână pe sine, se uita încă o dată, bănuitoare, de jur împrejur. În cele din urmă, îşi dădu seama de izolarea apartamentului. Vrusă întrebe dacă cel puţin gazda era acasă, dar nu întrebă... din mândrie. Şi apoi, o suferinţă mai mare decât teama pentru ea însăşi îi umplea sufletul şi îi chinuia inima.— Iată scrisoarea dumneavoastră, începu dânsa, punând-o pe masă. Este cu putinţă ce scrieţi aici? Faceţi aluzie la o crimă pe care pretindeţi că ar fi săvârşit-o fratele meu. Aluzia este prea limpede ca să mai daţi înapoi. Să ştiţi însă că am mai auzit despre această poveste absurdă şi că nu cred nimic, nici un cuvânt. Este o bănuială mârşavă şi ridicolă; cunosc şi cauzele care au creat-o. Dumneavoastră mi-aţi promis dovezi: vorbiţi! Dar să ştiţi dinainte că nu vă cred! Nu cred nimic!...Dunecika spuse toate acestea foarte repede şi o clipă tot sângele îi năvăli în obraji.— Dacă n-aţi crede nimic, aţi fi riscat oare să veniţi singură la mine? Pentru ce aţi venit? Din simplă curiozitate?— Nu mă chinuiţi, vorbiţi odată!— N-am ce spune, sunteţi o fată curajoasă! Credeam, în adevăr, că o să-l rugaţi pe domnul Razumihin să vă însoţească până aici. Dar nu l-am zărit nici cu dumneavoastră, nici prin preajma noastră, m-am uitat bine, asta dovedeşte curaj şi înseamnă că aţi vrut să-l menajaţi pe Rodion Romanici. De altfel tot ce faceţi este divin... Cât despre fratele dumneavoastră, ce v-aş putea spune? L-aţi văzut adineauri. Cum v-a părut?— Doar nu vă întemeiaţi numai pe asta?— Nu, nu numai pe asta, ci pe propriile lui vorbe. A venit de doua ori la rând seara, aici, la Sofia Semionovna. V-am arătat unde au şezut ei. A mărturisit totul fetei. Este un ucigaş. A ucis o bătrână, văduva unui funcţionar, cămătăreasă, la care el însuşi amaneta unele obiecte: a ucis-o şi pe sora ei, o precupeaţa cu numele Lizaveta, care a intrat întâmplător în casă în clipa aceea. Le-a ucis pe amândouă cu toporul pe care-l adusese cu el. Le-a ucis ca să le jefuiască, şi le-a jefuit; a luat banii şi unele obiecte de valoare... Toate acestea le-a spus cuvânt cu cuvânt Sofiei Semionovna. Numai ea îi cunoaşte secretul, dar n-are nici un amestec în acest asasinat; dimpotrivă, în timpul mărturisirii lui s-a îngrozit ca şi dumneavoastră acum. Dar fiţi pe pace, ea n-are să-l trădeze.— E cu neputinţă! şoptiră slab buzele palide, ca împietrite, ale Duniei, carese înăbuşea. E cu neputinţa, n-avea nici un motiv, nici cel mai mic motiv... Este o minciuna! O minciună.— A jefuit, acesta este motivul. A luat bani şi obiecte. Ce-i drept, după cum a mărturisit singur, nu s-a folosit nici de bani, nici de obiectele acelea, şi le-a ascuns sub o piatră unde zac şi acum. Dar asta numai fiindcă n-a cutezat să se folosească de ele.— Dar este verosimil ca el sa fure, să jefuiască? E cu putinţa ca el să se fi gândit la una ca asta? strigă Dunecika, sărind de pe scaun. Doar l-aţi cunoscut, l-aţi văzut. Poate el fi un hoţ?Părea ca-l implora pe Svidrigailov: uitase cu totul frica ei.— Această categorie, Avdotia Romanovna, cuprinde mii şi milioane de varietăţi. În genere, un hoţ fură şi ştie că este un ticălos; eu însă am auzit despre un om foarte de treabă care a jefuit poşta; cine ştie, poate că fratele dumneavoastră a crezut cu adevărat că face un lucru mare. Bineînţeles, eu însumi n-aş fi crezut, după cum nu credeţi nici dumneavoastră toată istoria asta, dacă mi s-ar fi povestit. Dar am auzit-o chiar din gura lui. El i-a explicat Sofiei Semionovna toate motivele, iar ei nu-i venea să-şi creada urechilor, dar până la urmă s-a convins, fiindcă i le spunea chiar el.— Şi care sunt... aceste motive?— Este o poveste lungă, Avdotia Romanovna. Cum sa vă spun, este vorba

de o anumita teorie, aceeaşi teorie după care eu, bunăoară, socot că fărădelegile izolate sunt admisibile dacă ţelul este bun. Un singur rău şi o sută de fapte bune! Apoi, fireşte, este dureros pentru un tânăr plin de merite şi cu un orgoliu nemaipomenit să ştie că dacă ar avea numai trei mii de ruble, cariera lui, tot viitorul, tot scopul vieţii lui s-ar schimba; şi el nu are aceste trei mii de ruble. Adaugaţi pe deasupra enervarea provocată de foame, de locuinţastrâmtă, de zdrenţele pe care le poartă, de înţelegerea clară a „superbei" sale situaţii sociale şi, totodată a poziţiei surorii şi mamei lui. Dar cel mai mare rol l-au jucat desigur orgoliul, mândria și vanitatea; Dumnezeu ştie, poate că având numai însuşiri bune... Să nu credeţi cumva că-l învinuiesc, eu nu-l învinuiesc defel, şi nici nu e treaba mea. A fost la mijloc şi o teorie a lui proprie - o teorie după care oamenii se împart, vedeţi dumneavoastră, în material uman, adică oameni de rând, şi în oameni deosebiţi, adică oameni cărora le este permis orice, care prin esenţa lor superioară nu se supun legilor, ci, dimpotrivă, ei făuresc aceste legi pentru ceilalţi, adică pentru materialul uman, pentru pleavă. O teorie oarecare: une theorie comme une autre. Îl pasiona grozav personalitatea lui Napoleon, adică, propriu-zis, îl pasiona faptul că mulţi oameni geniali nu ţin seama de răul izolat, ci trec peste el fără să stea pe gânduri. Mi se pare că şi-a închipuit că este un om genial - adică a fost sigur de acest lucru un timp. A suferit grozav şi mai suferă şi acum la gândul că a ştiut să făurească o teorie, dar n-a fost în stare să treacă limita fără să stea pe gânduri şi că, deci, nu este un om genial. Şi asta, desigur, este grozav de umilitor pentru un tânăr ambiţios, mai ales în secolul nostru...—Dar remuşcările, conştiinţa? Îi refuzaţi aşadar orice simţ moral? Poate el fi aşa?— Eh, Avdotia Romanovna, acum toate s-au încurcat, adică, de fapt, niciodată n-a fost prea multa ordine pe lume. Ruşii noştri sunt, în general, oameni cu sufletul larg, larg ca şi ţara lor, şi extrem de înclinaţi spre tot ce e fantastic şi dezordonat; dar e mare bucluc să ai sufletul larg, când nu eşti totodată şi genial. Vă aduceţi aminte cât am discutat pe această temă întrepatru ochi, după masa de seară, pe terasa din gradină?... Dumneavoastră mă dojeneaţi tocmai pentru această largheţă de suflet. Cine ştie, poate că în vreme ce noi discutam acolo, el zăcea aici şi-şi desăvîrşea teoria. La noi, în societatea cultă, nu exista tradiţii sacre din cale-afară, Avdotia Romanovna; doar poate câte unul şi le formează din cărti... sau deduce câte ceva din letopiseţe. Dar asta o fac mai ales oamenii de ştiinţa, care, între noi fie vorba, sunt niştenătăfleţi, aşa că unui om de lume nici nu-i șade bine să se ia după ei. De altfel, îmi cunoaşteţi părerile; nu învinuiesc absolut pe nimeni. Eu sunt un trântor şi rămân ca atare. Şi despre asta am vorbit de nenumărate ori. Am avut chiar şi fericirea să vă trezesc interesul cu părerile mele... Sunteţi foarte palidă, Avdotia Romanovna!— Cunosc această teorie. Am citit articolul lui publicat într-o revistă,vorbeşte despre oamenii cărora le este totul permis... Mi l-a adus Razumihin...— Domnul Razumihin? Articolul fratelui dumneavoastră? Publicat într-orevistă? Există un asemenea articol? N-am ştiut. Trebuie să fie interesant. Darunde plecaţi, Avdotia Romanovna?— Vreau s-o văd pe Sofia Semionovna, rosti Dunecika cu glasul stins. Cumsă ajung la dânsa? Poate că s-a întors; vreau neapărat s-o văd chiar acum. Să-mi... Avdotia Romanovna nu isprăvi; răsuflarea i se tăie.— Sofia Semionovna n-are să se înapoieze până la noapte. Aşa cred eu. Trebuia să vina foarte repede, iar dacă nu, atunci foarte tîrziu...

— A, va să zică minţi! Văd... ai minţit!... ai minţit! Nu te cred! Nu te cred! strigă Dunecika într-un acces de furie, pierzându-şi stăpânireă de sine. Aproape leşinată, se prăbuşi pe scaunul pe care Svidrigailov se grăbi să-l împingă spre ea.— Avdotia Romanovna, ce-i cu dumneavoastră, veniţi-vă în fire! Poftim apă. Luaţi o înghiţitură... O stropi cu apă. Dunecika tresări şi-şi reveni. Efectul a fost prea puternic! murmură ca pentru el Svidrigailov, încruntându-se. Avdotia Romanovna, liniştiţi-vă! Să ştiţi

că el are prieteni. O să-l salvăm, o să-l scoatem din încurcătură. Vreţi să-l duc în străinătate? Am bani; în trei zile îi fac rost de bilet. Cât despre faptul că a ucis, fratele dumitaleare să facă o mulţime de fapte bune, care au să şteargă tot. Nu va faceţi griji. Poate încă să ajungă un om mare. Ce-i cu dumneavoastră? Cum vă simţiţi?— Om hain, îţi baţi joc de mine. Lasă-mă...— Unde? Unde plecaţi?— Vreau să mă duc la el. Unde este? Ştii unde este? De ce uşa asta este încuiată? Am intrat prin ea şi acum este încuiată cu cheia. Când ai avut timp s-o încui?— Nu trebuie să se audă în toată casa ce vorbim noi aici. Nu-mi bat joc defel; m-am săturat numai să folosesc acest limbaj. Unde să vă duceţi aşa cum sunteţi acum? Vreţi să-l împingeţi la pierzanie? O să-l faceţi să se înfurie şi are să se predea. Trebuie să ştiţi ca este urmărit, că i s-a dat de urmă. N-o sa faceţi altceva decât să-l trădaţi. Staţi puţin: l-am văzut şi am stat de vorbă cu el chiar adineauri: mai poate fi salvat... Staţi, aşezaţi-vă, să ne gândim împreună. V-am chemat tocmai ca să vedem împreuna ce-i de făcut. Dar aşezaţi-vă odată!— Cum ai putea să-l salvezi? Oare mai poate fi salvat? Dunia se aşeză.Svidrigailov îşi apropie scaunul.— Toate acestea depind de dumneavoastră, numai de dumneavoastră, începu el în şoaptă; ochii îi scânteiău şi de emoţie se încurca şi rostea cu greu unele cuvinte. Dunia se depărta, îngrozita. El tremură de asemenea.— Dumneavoastră... un singur cuvânt şi e salvat! Eu... am să-l salvez. Am bani, am prieteni. Am să-l trimit imediat în străinătate, am să-i scot un paşaport, două paşapoarte. Unul pentru el, unul pentru mine. Am prieteni; cunosc mulţi oameni influenţi... Vreţi? Am să scot un paşaport şi pentru dumneavoastră... şi pentru mama dumneavoastră... ce nevoie aveţi de Razumihin? Şi eu vă iubesc... Vă iubesc ca un nebun... Lasaţi-mă să vă sărut tivul rochiei, lasaţi-mă, vă rog! Nu pot să-i aud foşnetul! Porunciţi-mi: fă asta — şi am să fac! Am să fac tot ce vreţi. Am să fac imposibilul. Credinţa dumneavoastră are să fie credinţa mea. Am să fac tot, tot ce vreţi! Nu vă uitaţi aşa la mine, nu va uitaţi! Mă ucideţi... începuse să delireze. Părea ameţit, de parcă ar fi băut. Dunia sări la uşă şi începu s-o zgîlţîie.— Deschide! Deschide! striga ea, sperând ca o va auzi cineva din casă. Deschideţi odată! Ah! Nu e nimeni aici? Svidrigailov se ridică, se dezmetici. Un zâmbet răutăcios şi batjocoritor i seivi pe buzele tremurânde.— Nu este nimeni acasă, rosti el încet, cu pauze. Gazda a plecat şi nu are nici un rost să ţipaţi, să vă enervaţi degeaba.— Unde este cheia? Deschide numaidecât, om josnic ce eşti!— Am pierdut cheia şi nu o pot găsi.

— Aşa? Dar asta-i siluire! striga Dunia, alba ca o moarta, şi se repezi într-un colţ, unde se baricada cu o măsuţă ce i se nimerise la-ndemână.

— Nu mai ţipa; îl sfredelea cu privirea pe călaul ei şi-i urmărea cu luare-aminte fiecare mişcare. Svidrigailov sta în faţa ei, la celalalt capăt al odăii, fără să se clintească. Îşi recăpătase stăpânireă de sine, cel puţin în aparenţa, dar faţa îi rămăsese palidă, şi zâmbea batjocoritor ca şi mai înainte.

— Aţi rostit cuvântul „siluire", Avdotia Romanovna. Dacă este vorba de „siluire", vă puteţi închipui ca mi-am luat toate măsurile. Sofia Semionovna nu este acasă, până la Kapernaumov este foarte departe: cinci camere încuiate. În sfârşit, sunt de doua ori mai puternic decât dumneavoastră şi, în afară de aceasta, nu am de ce mă teme fiindcă nu vă puteţi plânge; doar n-o să vreţi sa va trădaţi fratele! Şi apoi, nici nu v-ar crede nimeni: în ce scop o fată ar

putea să vină singură acasă la un bărbat care trăieşte singur? Aşa că, chiar dacă l-aţi jertfi pe fratele dumneavoastră, tot n-aţi dovedi nimic. Siluirea este foarte greu de dovedit, Avdotia Romanovna.— Ticălosule! şopti Dunia, indignată.— Fie, dar ţineţi seama, vă rog, că până acum n-am făcut decât să judec din punctul de vedere al ipotezei dumneavoastră. După părerea mea personală, aveţi toată dreptatea: siluirea este o mârşăvie. Am spus tot ce am spus numai ca să vă liniştesc conştiinţa dumneavoastră, în caz că... consimţiţi de bunăvoie să vă salvaţi fratele, aşa cum v-am propus... S-ar putea spune că v-aţi supus împrejurărilor, să zicem forţei, daca nu putem evita acest cuvânt.Gîndiţi-vă bine; soartă fratelui şi a mamei sunt în mâinile dumneavoastră. Iar eu am să fiu robul dumneavoastră... toată viaţa... am să aştept aici... Svidrigailov se aşeză pe divan la vreo opt paşi de Dunia. Pentru ea nu exista nici o îndoiala că hotărârea lui era nestrămutată. Şi apoi, îl cunoştea bine...Deodată, ea scoase din buzunar un revolver, ridică cocoşul şi lasă mână înarmată pe măsuţă. Svidrigailov sări în sus.— Aha! Aşa va să zică! striga el uluit, zâmbind cu răutate. Ei, asta schimbă cu totul lucrurile! îmi uşuraţi nespus situaţia, Avdotia Romanovna! De unde aţi luat revolverul? Nu cumva vi l-a dat domnul Razumihin? Ba! E revolverul meu! Un vechi prieten! Cât l-am căutat... Prin urmare, lecţiile de tir, pe care am avut cinstea să vi le dau la ţară, n-au fost pierdute degeaba!— Nu este revolverul tău, ci al Marfei Petrovna, pe care tu ai ucis-o, bestie! Tu n-ai avut nimic al tău în casa aceea. L-am luat când am început să bănuiesc de ce eşti în stare. Îndrăzneşte să faci un pas şi-ţi jur că am să te ucid! Dunia, în culmea furiei, ţinea revolverul gata să tragă.— Şi fratele? întreb din pură curiozitate, zise Svidrigailov, fără să seclintească de la locul lui.— Denunţă-l, dacă vrei! Nu înainta, că trag! Ţi-ai otrăvit soţia, o ştiu, tu însuţi eşti un ucigaş!...— Sunţeţi absolut sigură că eu am otrăvit-o pe Marfa Petrovna?— Da! Tu însuţi mi-ai dat de înţeles mai de mult; mi-ai vorbit despre otrava... ştiu că ţi-ai procurat... aveai totul pregătit. Numai tu ai făcut-o... ticălosule!— Chiar dacă ar fi adevărat, aş fi făcut-o numai pentru tine, ar fi fost numai din pricina ta. — Minţi! Te-am urât totdeauna, totdeauna!— Eh! Avdotia Romanovna! Aţi uitat pesemne cum, în zelul dumneavoastră moralizator, vă aplecaţi spre mine cu priviri galeşe... Vă citeam în ochi, vă amintiţi, într-o seară cu lună plină?... Cânta privighetoarea...— Minţi! (Mâniă fulgeră în ochii Duniei.) Minţi, clevetitorule!— Mint? Fie, mint. Am minţit. Nu trebuie niciodată să pomeneşti femeilor despre lucruri de acest fel. (Zîmbi.) Ştiu că ai să tragi, fiară mică şi frumoasă! Hai, trage!

Dunia ridică revolverul; albă ca o moartă, cu buza de jos tremurândă, cu ochii mări negri care ardeau ca focul, îl privea hotărâtă, calculând distanţa şi aşteptând prima mişcare. Niciodată încă Svidrigailov n-o văzuşe atât de frumoasă. Flacăra ce-i strălucea în ochi, în clipa când ridica revolverul, îl arse parcă şi inima i se strânse de durere. Făcu un paş înainte şi glonţul porni; îi luneca prin păr şi se izbi de peretele din spatele lui. Svidrigailov se opri şi râseîncet:— A înţepat viespea! Ţinteşte drept în cap... Ce-i asta? Sânge? Scoase batista ca să şteargă sângele care se prelingea în şuviţă subţire pe tâmpla lui dreaptă; glonţul, pesemne, îi atinsese uşor pielea craniului. Dunia lăsă revolverul jos, şi-l privea, nu îngrozită, ci năucă. Părea că nu înţelege ce a făcut şi ce se petrece!

— Nu-i nimic, aţi greşit ţinta! Trageţi din nou, aştept, rosti încet Svidrigailov, tot zâmbind, dar veselia lui avea ceva sinistru. Dacă întârziaţi, am să vă apuc înainte de a fi avut timp să ridicaţi cocoşul!Dunecika tresări, trase cocoșul şi ridică din nou revolverul.— Lasaţi-mă! se rugă ea, deznădăjduită. Vă jur că am să trag din nou... Am... să vă ucid...— Da... la trei paşi nu se poate da greş, dar dacă nu mă ucideţi... atunci...Ochii lui Svidrigailov scânteiară și el făcu încă doi paşi înainte. Dunecika trase: glonţul nu porni!— Aţi încărcat neglijent. Nu-i nimic! Mai aveţi o capsulă, îndreptaţi-o, am să aştept.Stătea la doi paşi de ea şi aştepta, învăluind-o într-o privire plină de hotărâre sălbatică, pătimaşă, aprinsă şi apăsătoare. Dunia înţelese că mai bine ar muri decât s-o lase să plece... Şi... desigur, ea are să-l omoare acum, la doi paşi...Deodată azvârli revolverul.— L-ai aruncat! rosti Svidrigailov, mirat şi răsuflă adânc. Părea că inima lui scăpase dintr-o strânsoare grozavă, şi poate că nu era numai groaza de moarte, pe care nici nu ştia dacă o simţise în acel moment, ci un alt sentiment, mai dureros si mai întunecat, pe care nu era în stare să-l definească.Se apropie de Dunia şi o luă uşor de mijloc. Eă nu se împotrivi, dar, tremurând ca o frunză în bătaia vântului, îl privi implorându-l. El voi să spună ceva, dar buzele i se strâmbau fără să poată rosti un cuvânt.— Lasă-mă! imploră Dunia.Svidrigailov tresări: îl tutuise cu alt glas decât mai înainte.— Vă să zică nu mă iubeşti? întrebă el încet. Dunia clătină din cap.— Şi... n-ai putea?... Niciodată?... şopti el, disperat.— Niciodată! răspunse tot în șoaptă Dunia. Se scurse o clipă; o luptă tăcută şi cumplită se dădea în sufletul lui. Se uita la ea cu o privire ce nu poate fi redată în cuvinte. Apoi, deodată, îşi lua braţul de pe talia ei, se întoarse, se apropie iute de fereastră şi rămase acolo.Se mai scurse o clipa.— Poftim cheia. (O scoase din buzunarul stâng al pardesiului şi o puse pemasă, la spatele lui, fără să se uite, fără să se întoarcă spre Dunia.) Luaţi-o șiplecaţi cât mai iute!...Privea stăruitor pe fereastră. Dunia se apropie și luă cheia.— Mai repede! Mai repede! repeta Svidrigailov, fără să se mişte şi fără să se întoarcă.Dar acest ,,mai repede" suna ca o ameninţare.Dunia înţelese, apucă cheia, se repezi la uşa, o descuie și dădu buzna afară. Peste un minut alerga ca o nebună, fără şă-şi dea seama ce e cu ea, de-a lungul canalului, în direcţia podului K.Svidrigailov rămase la fereastră vreo trei minute; în sfîrşit, se întoarse, se uită în jurul lui şi-şi trecu încet mână peste frunte. Un zâmbet ciudat îi strâmbă faţa, un zâmbet jalnic, trist, slab, zâmbetul deznădejdii. Sângele care se închegase îi murdări mână; se uita cu mânie la acest sânge, apoi muie prosopul în apă şi-şi spălă tâmpla. Privirea lui se opri deodată pe revolverul azvârlit de Dunia, căzut lângă uşă. Îl ridică şi-l cercetă. Era un revolver mic de buzunar, de tip vechi, cu trei gloanţe, mai avea două încărcături şi o capsulă. Se mai putea trage o dată. După o clipă de gândire, Svidrigailov vârî revolverul în buzunar, îşi luă pălăria şi ieşi.