ION VLĂDUCĂ

DESPRE IUBIRE ŞI ADEVĂR

Întrebări și răspunsuri

1. Întrebare: Ce este dragostea ?Răspuns: „Dragostea este o dispoziție bună și afectuoasă a sufletului, datorită

căreia el nu cinstește nici unul dintre lucruri mai mult decât cunoștința lui Dumnezeu. Dar este cu neputință să ajungă la deprinderea dragostei cel ce e împătimit de ceva din cele pamântești.” 1

„Cel ce iubește pe Dumnezeu prețuiește cunoștința Lui mai mult decât toate cele făcute de El și stăruiește pe lângă ea neîncetat cu mare dor.” 2

„Cel ce iubește pe Dumnezeu nu poate să nu iubească și pe tot omul ca pe sine însuși, deși nu are plăcere de patimile celor ce nu s-au curățit încă. De aceea când vede întoarcerea și îndreptarea lor, se bucură cu bucurie mare și negrăită.”3

2. Întrebare: Cum se dobândește dragostea ?Răspuns: „Dragostea este născută de nepătimire; nepătimirea, de nădejdea în

Dumnezeu; nădejdea de răbdare și îndelungă răbdare; iar pe acestea le naște înfrânarea cea atotcuprinzătoare. Înfrânarea, la rândul ei, e născută de frica de Dumnezeu. În sfârșit frica de credința în Domnul.

Cel ce crede în Domnul se teme de chinuri; cel ce se teme de chinuri se înfrânează de la patimi; cel ce se înfrânează de la patimi rabdă necazurile; cel ce rabdă necazurile va avea nădejde în Dumnezeu, iar nădejdea în Dumnezeu desface mintea de toată împătimirea după cele pamântești; în sfârșit mintea desfăcută de acestea va avea iubirea către Dumnezeu.”4

3. Întrebare: Se cuvine să iubim pe toți oamenii la fel ?Răspuns: „Precum Dumnezeu, fiind prin fire bun și fără patimă, iubește pe toți la

fel, ca făpturi ale Sale, dar pe cel virtuos îl slăvește, ca pe unul ce și-a însușit cunoștința și prin aplecarea voii, iar pe cel leneș îl miluiește pentru bunătatea Sa și îl întoarce în veacul acesta prin certare, tot așa și cel bun fără patimă în aplecarea voii sale iubește pe toți oamenii la fel: pe cel virtuos pentru fire și pentru buna aplecare a voii lui, iar pe cel leneș îl miluiește pentru fire și din compătimire, ca pe un lipsit de minte ce umblă în întuneric.”5

„Dragostea desăvârșită nu sfâșie firea cea unică a oamenilor, luându-se după părerile și înclinările diferite ale voii lor. Ci privind pururea la ea, iubește pe toți

1 Sfântul Maxim Mărturisitorul, Cele patru sute capete despre dragoste, I, 1, Filocalia II, Ed. Harisma, București, 1993, p. 61.2 Ibidem, I, 4.3 Ibidem, I, 13.4 Ibidem, I, 2-3.5 Ibidem, I, 25.

1

oamenii la fel: pe cei buni și strădalnici, ca pe prieteni, iar pe cei leneși (care se lenevesc în lucrarea mântuirii – n. n.), ca pe dușmani, făcându-le bine, răbdând îndelung și suferind cele ce-i vin de la ei. Ea nu ia în seamă câtuși de puțin răul de la aceștia, ci chiar suferă pentru ei dacă vremea o cere, ca să și-i facă și pe ei prieteni de este cu putință; iar de nu se poate, cel puțin să nu cadă din dragostea proprie față de ei, arătând pururea, la fel, roadele iubirii față de toți oamenii. De aceea și Domnul și Dumnezeul nostru Iisus Hristos, arătându-și dragostea Sa față de noi, a pătimit pentru toată omenirea și tuturor le-a dăruit la fel nădejdea învierii, chiar dacă atârnă pe urmă de fiecare să se facă pe sine vrednic fie de slavă, fie de chinuri.” 6

4. Întrebare: Sfântul Maxim Mărturisitorul spune aici că „Domnul și Dumnezeul nostru Iisus Hristos, arătându-și dragostea Sa față de noi, a pătimit pentru toată omenirea și tuturor le-a dăruit la fel nădejdea învierii”. Atunci de ce Biserica Ortodoxă pune accent pe păstrarea dreptei credințe ? De ce este așa de importantă dreapta credință, dacă Dumnezeu le-a dăruit tuturor la fel nădejdea învierii ?

Răspuns: Este adevărat că Dumnezeu le-a dăruit tuturor la fel nădejdea învierii, dar Domnul nostru Iisus Hristos spune că „vor ieși cei ce au făcut cele bune, spre învierea vieții, iar cei ce au făcut cele rele, spre învierea osândirii” (Ioan 5, 29). Iar Sfântul Maxim Mărturisitorul spune apoi că „atârnă pe urmă de fiecare să se facă pe sine vrednic fie de slavă, fie de chinuri.”

Credința este cea care orientează viețuirea. Dreapta credință este o condiție necesară pentru dreapta viețuire.

Sfântul Paisie de la Neamț ne învață că „Dumnezeu Preamilostivul, prin credința ortodoxă și fapte bune, și darul Său, lucrează mântuirea sufletelor creștinilor ortodocși. Credința ortodoxă este aceea pe care o ține Una Sfânta Soborniceasca și Apostoliceasca Biserică a Răsăritului, iar fără ea, adică fără credința ortodoxă, nicidecum nu este cu putință nimănui a se mântui. Credința ortodoxă fără fapte bune moartă este, precum și faptele cele bune fără credința ortodoxă sunt moarte. Iar cel ce vrea să se mântuie, trebuie să unească întotdeauna credința ortodoxă cu faptele cele bune și să aibă fapte bune întru credința ortodoxă.” 7

5. Întrebare: Ce este adevărul și ce legătură există între dragoste și adevăr ?Răspuns: „Nu trebuie să întrebăm ce este adevărul, ci cine este adevărul. Pilat

l-a întrebat pe Hristos: «Ce este adevărul? », și nu a primit nici un răspuns. Hristos nu a vrut să răspundă la o întrebare greșită […]

Adevărul e ipostatic, nu impersonal. Adevărul e Dumnezeu, nu un lucru. Adevărul este Acela, nu acel. Acela este Adevărul, care este întotdeauna același, nu acel ce se schimbă neîncetat.”8

Sfântul Ioan Casian, în Convorbiri duhovnicești, are și un dialog cu Părintele Iosif. Acest Cuvios Părinte, vorbind despre adevărata dragoste, spune că „există și un fel de dragoste care nu dispare, fiindcă nu ia naștere nici din cunoștințe, nici din legăturile făurite prin îndeletnicire sau prin cele de câștig, nici din rudenie sau din alte motive, ci numai din asemănarea virtuților. Aceasta, zic, este cea pe care nici o întâmplare n-o micșorează, pe care nu numai că nu poate s-o stingă sau s-o distrugă

6 Ibidem, I, 71.7 Sfântul Paisie de la Neamț, Cuvinte și scrisori duhovnicești, vol I, 1998.8 Sfântul Nicolae Velimirovici, Prin fereastra temniței, Ed. Predania, 2007, p. 48.

2

depărtarea în timp sau spațiu, dar nici măcar moartea n-o sfărâmă.”9 „Dragostea poate rămâne nestricată numai în aceia care au aceleași gânduri și aceeași voință, același punct de vedere în a voi sau a nu voi ceva.” 10 Dar la această unitate statornică se poate ajunge numai întru Adevăr. Dragostea cea adevărată este cea care se sălășluiește în noi prin Duhul Adevărului. „Pentru că dragostea lui Dumnezeu este răspândită în inimile noastre prin Duhul Sfânt care locuiește în noi.” (Romani 5, 5)

Sfântul Iustin Popovici ne învață că „esența dragostei este adevărul și dragostea viază doar umblând întru adevăr. Adevărul este inima fiecărei fapte bune Dumnezeu-omenești, deci și a dragostei; și fiecare din acestea arată și binevestește pe Dumnezeu-omul, Domnul Hristos, Care singur este întruparea și întruchiparea adevărului Dumnezeiesc, adică a a-tot-adevărului. Dacă adevărul ar fi fost altceva decât Dumnezeu-omul Hristos, el ar fi fost mic, neîndestulător, trecător, muritor. Astfel ar fi fost, dacă el ar fi fost concept, sau idee, sau teorie, sau schemă, sau rațiune, sau știință, sau filosofie, sau cultură, sau om, sau omenire, sau lumea, sau toate lumile, sau orișicine, sau orișice, sau toate acestea laolaltă. Adevărul este însă chip – și anume Chipul Dumnezeu-Omului Hristos, cel de-al doilea Chip al Sfintei Treimi – și, prin urmare, el e desăvârșit, netrecător și veșnic.”11

6. Întrebare: Se vorbește în ultima vreme din ce în ce mai mult despre „dialogurile dragostei” dintre ortodocși și cei de altă credință. Ce se discută la aceste dialoguri?

Răspuns: La aceste dialoguri, sub pretextul dragostei, se discută foarte mult cele care unesc și foarte puțin cele care despart, astfel încât să se creeze un sentiment fals de unire și credință comună. La Sfintele Sinoade Ecumenice, însă, Sfinții Părinți discutau totdeauna cele care despărțeau. Se cuvine ca ierarhii și preoții ortodocși să discute din dragoste cu heterodocșii pentru a le atrage atenția unde au greșeli și pentru a-i ajuta să vină la Adevăr. 12

Sfântul Iustin Popovici ne învață că „nu există ‹‹dialog al dragostei›› fără dialogul adevărului. Altminteri, un astfel de dialog e nefiresc și mincinos. De aceea și porunca purtătorului de Hristos Apostol cere: Dragostea să fie nefățarnică (Romani 12, 9)

Dezbinarea și despărțirea umanistă eretică între dragoste și adevăr este ea însăși o dovadă a lipsei credinței Dumnezeu-omenești și a pierderii cumpenei și gândirii sănătoase duhovnicești. În orice caz, aceasta nu a fost niciodată și nu este calea Sfinților Părinți.” 13

Iar Arhimandritul Epifanie Theodoropoulos se întreabă: „Este cu putință să existe dialog al iubirii fără adevăr sau dialog al adevărului fără iubire? Dumnezeu este și iubire și adevăr (I Ioan 4, 8; Ioan 14, 6). Așadar, dacă iubirea și adevărul sunt unite în mod nedespărțit în Dumnezeu, ca o consecință firească și necesitate inevitabilă sunt unite în mod nedespărțit și în ucenicii Lui. Întru aceasta vor cunoaște toți că sunteți ucenicii Mei, dacă veți avea dragoste unii față de alții (Ioan 13, 35), a spus Domnul. Înnoind porunca desăvârșitei dragoste față de aproapele (orice om), a adăugat și

9 Sfântul Ioan Casian, Convorbiri duhovnicești, EIBMBOR, București, 2004, p. 382.10 Ibidem, p. 383.11 Sfântul Iustin Popovici, Biserica Ortodoxă și ecumenismul, Mănăstirea Sfinții Arhangheli – Petru-

Vodă, 2002, p. 119.12 Cf. Sfânta Mânăstire Paraklitu, Ecumenismul, Ed. Evanghelismos, București, 2004, p. 25.13 Sfântul Iustin Popovici, Biserica Ortodoxă și ecumenismul, p. 120.

3

despre adevăr: Oricine este din adevăr ascultă glasul Meu și prin urmare, devine ucenicul Meu (Ioan 18, 37). Așadar cum despărțim iubirea de adevăr? Un singur Dialog este posibil să existe: sau ‹‹Dialogul iubirii în adevăr››, sau ‹‹Dialogul adevărului în iubire››.” 14

7. Întrebare: Cu ce scop s-au întrunit Sfintele Sinoade Ecumenice? Răspuns: Învățătura ortodoxă este descoperită de Dumnezeu, nu inventată de

oameni. Însă din vremuri vechi au existat eretici, oameni cuprinși de mândrie, care au născocit erezii, adică învățături potrivnice adevărului.

Atunci când apăreau erezii, Sfinții Părinți se adunau în Sfinte Sinoade Ecumenice (Sfinte Soboare a toată lumea) sau în Sfinte Sinoade Locale și luminați de harul lui Dumnezeu, apărau dreapta credință împotriva acelor erezii. Ei anatematizau (condamnau) ereziile și îi îndepărtau pe eretici de poporul binecredincios pentru ca acesta să nu se contamineze de erezii.

Când preotul eretic Arie a început să răspândească învățătura greșită că Hristos nu este Fiul lui Dumnezeu ci o creatură, Sfinții Părinți s-au adunat la primul Sfânt Sinod Ecumenic de la Niceea (325), combătând erezia lui Arie și anatemizându-l pe eretic. Acolo s-a stabilit prima parte a Crezului. La acest Sfânt Sinod au participat 318 Sfinți Părinți.

În anul 381, cel de-al doilea Sfânt Sinod Ecumenic de la Constantinopol a luptat împotriva patriarhului eretic Macedonie care spunea că Sfântul Duh nu este Persoană Dumnezeiască. Acolo, Sfinții Părinți l-au anatematizat pe eretic și au completat Crezul de la Niceea, dându-i forma definitivă pe care o cunoaștem astăzi. Au participat 150 de Sfinți Părinți.

Un alt eretic a fost Nestorie, patriarh al Constantinopolului (sec. V). El considera că Hristos este împărțit în două: Fiul lui Dumnezeu și omul în care a locuit Fiul lui Dumnezeu. Și spunea că Fecioara Maria a născut doar un simplu om care s-a unit cu Dumnezeu. De aceea, nu o numea Născătoare de Dumnezeu, ci născătoare de om.

Împotriva patriarhului eretic Nestorie, două sute de Sfinți Părinți s-au adunat la cel de-al treilea Sfânt Sinod Ecumenic, care a avut loc la Efes, în anul 431. Acest Sfânt Sinod Ecumenic a anatematizat pe Nestorie și învățătura lui, mărturisind că Fecioara Maria este cu adevărat Născătoare de Dumnezeu, fiindcă L-a născut pe Fiul lui Dumnezeu întrupat. La acest Sfânt Sinod, un rol important l-a avut Sfântul Chiril al Alexandriei.

Arhimandritul Eutihie din Constantinopol a luptat împotriva ereziei lui Nestorie, dar nu sub ascultarea Sfinților Părinți luminați de Dumnezeu, ci după născocirile minții lui. De aceea, a căzut în altă erezie, considerând că firea omenească a lui Hristos a fost absorbită de cea dumnezeiască și că Hristos ar avea astfel o singură fire. Această erezie s-a numit monofizism. Erezia a fost acceptată de patriarhul Dioscor al Alexandriei.

Împotriva acestei erezii, șase sute treizeci de Sfinți Părinți s-au adunat la cel de-al patrulea Sfânt Sinod Ecumenic, care a avut loc la Calcedon, în anul 451. Ei au

14 Arhimandritul Epifanie Theodoropoulos, Cele două extreme. Ecumenismul și stilismul, Ed. Evanghelismos, București, 2006, p. 58.

4

anatematizat monofizismul și pe susținătorii lui. Luminați de harul lui Dumnezeu, Sfinții Părinți au arătat că Domnul Iisus Hristos este Dumnezeu adevărat și Om adevărat, cunoscându-se în două firi, fără amestecare, fără schimbare, fără împărțire, fără despărțire. El este o singură Persoană cu două firi (dumnezeiască și omenească).

Dumnezeu a arătat în chip minunat, la Calcedon, care este mărturisirea adevărată. Punându-se cele două mărturisiri în cinstita raclă a Sfintei Mari Mucenițe Eufimia și pecetluindu-se racla, mărturisirea ortodoxă a fost găsită în mâna dreaptă a Sfintei (ca semn de acceptare), iar mărturisirea monofizită a fost găsită sub picioarele Sfintei (ca semn de lepădare și călcare în picioare).

A apărut și un „monofizism moderat”, al patriarhului eretic Sever al Antiohiei, care vorbea de două firi în Hristos, dar le considera amestecate. Sfinții Părinți au luptat și împotriva acestei erezii.

Al cincilea Sfânt Sinod Ecumenic din Constantinopol (553) a anatematizat pe cei ce încercau să folosească scrierile Sfântului Chiril al Alexandriei în favoarea monofizismului. La acest Sfânt Sinod au participat 160 de Sfinți Părinți.

Mai târziu au apărut alte două erezii care spuneau că în Hristos există o singură lucrare (monoenergism) și o singură voire (monotelism). Împotriva acestor erezii s-au adunat la Constantinopol, în anul 680, la cel de-al șaselea Sfânt Sinod Ecumenic, o sută șaizeci și cinci de Sfinți Părinți care au anatematizat pe eretici și ereziile lor. Insuflați de Dumnezeu, Sfinții Părinți au arătat că în Hristos sunt două lucrări și două voiri, corespunzătoare celor două firi. Voința omenească o urmează pe cea dumnezeiască.

Alți eretici luptau contra Sfintelor Icoane, considerându-le idoli. Ei au fost numiți iconoclaști.

La cel de-al șaptelea Sfânt Sinod Ecumenic de la Niceea, din anul 787, s-a examinat cu toată atenția problema Icoanelor în lumina Sfintei Scripturi și a Scrierilor Sfinților Părinți. Luminați de Dumnezeu, cei trei sute șaizeci de Sfinți Părinți de la Sinodul al VII-lea Ecumenic au hotărât cinstirea Icoanelor, a Sfintelor Moaște și a Sfintei Cruci. Atunci au fost anatematizaţi ereticii iconoclaști.

8. Întrebare: De ce Sfinții Părinți erau atât de atenți la amănuntele dogmatice?Răspuns: Sfinții Părinți erau foarte atenți la amănuntele dogmatice deoarece

știau că o mică abatere de la formularea dogmei poate duce la apariția unei erezii. Sfinții Părinți nu se limitau la atenția față de formulările dogmatice. Ei mărturiseau dreapta credință cu prețul vieții lor.

„Oamenii sfinți ai lui Dumnezeu, n-au vrut să trădeze credința și legea creștină nici măcar cu o iotă. Iar dacă se va fi întâmplat cândva, din viclenia prigonitorilor să săvârșească vreo trădare, cu cuvântul sau cu fapta, au fost gata să-și șteargă păcatul supunându-se la chinuri. Iată cât de strașnic țineau sfinții dreapta mărturisire. Dar creștinii de astăzi, cum sunt? – Trestii clătinate de vânt” 15

9. Întrebare: Unii spun că Hotărârile Sfintelor Sinoade Ecumenice au fost bune la vremea lor, dar acum nu mai sunt valabile, fiindcă s-au învechit. Este posibilă o astfel de învechire?

15 Sfântul Ioan din Kronstadt, Liturghia: Cerul pe pământ. Cugetări mistice despre Biserică și Cultul divin ortodox, Ed. Deisis, Sibiu, 1996, p. 80.

5

Răspuns: Hotărârile Sfintelor Sinoade Ecumenice nu au fost luate după înțelepciunea omenească. Ele nu sunt ca teoriile științifice care se învechesc și sunt înlocuite de altele noi. Prin Sfinții Părinți a grăit Sfântul Duh. De aceea nu este posibilă învechirea Hotărârilor Sfintelor Sinoade Ecumenice.

10. Întrebare: Care este învățătura ortodoxă despre cei ce se împotrivesc Sfintelor Sinoade Ecumenice?

Răspuns: „Nimenea poate a se împotrivi Sinoadelor celor Ecumenice, rămânând binecinstitor și dreptslăvitor; ci de Obște și fără osebire fiecare este dator a se supune lor. Că cel ce se împotrivește lor, se împotrivește Duhului celui Sfânt, Celui ce grăiește prin Sinoadele cele Ecumenice, și se face eretic și anatematesit.” 16

11. Întrebare: Există sfinți în afara Bisericii Ortodoxe?Răspuns: „Nici o mărturisire a credinței creștine, afară de cea ortodoxă, nu-l

poate duce pe creștin la desăvârșirea vieții creștine sau la sfințenie și la curățirea desăvârșită de păcate și la nestricăciune, pentru că celelalte confesiuni neortodoxe țin nedreptatea drept adevăr (Romani 1, 18), amestecă deșarta cugetare și minciuna cu adevărul și nu au acele mijloace dăruite de Dumnezeu pentru curățire, sfințire, naștere din nou, înnoire pe care le are Biserica Ortodoxă. Experiența veacurilor sau istoria Bisericii Ortodoxe și a altor Biserici au demonstrat și demonstrează aceasta cu o extraordinară evidență. Aduceți-vă aminte de mulțimea sfinților Bisericii noastre, din vremurile vechi și din cele de astăzi – și de lipsa lor, dacă ne raportăm la alte biserici neortodoxe, catolică, luterană, anglicană.” 17

„Biserica romano-catolică nici un sfânt nu a mai avut din momentul despărțirii de cea din Răsărit, iar Biserica Ortodoxă întotdeauna a avut și are mulți sfinți proslăviți de Dumnezeu în ea.”18

12. Întrebare: Cum se explică existența unor moaște la romano-catolici?Răspuns: Pe teritoriul romano-catolic au rămas unele Sfinte Moaște ale Sfinților

ortodocși din vechime. Iar moaștele de după Schismă sunt fabricate de papistași.19

Sfântul Ioan din Kronstadt arată că, din recunoașterea papei drept cap al Bisericii, provin dogmele false și „modul de fabricare a sfinților în biserica apuseană și a unor moaște inexistente, care nu au fost proslăvite de Dumnezeu” 20

„Veniți la noi, voi cei ce vă numiți catolici 21 și pe noi ne-ați poreclit schismatici, să ne lămurim; să privim fără părtinire, după dreptatea lui Dumnezeu, după criteriile lui Dumnezeu, la sfinții voștri glorificați de papa, nu de Dumnezeu, și să-i comparăm cu sfinții noștri, pentru care dă mărturie Dumnezeu Însuși, prin nenumărate minuni, vindecări și felurite mângâieri pentru dreptmăritorii creștini care au alergat la ei cu credință! Ce deosebire! Cum strălucește adevărul credinței noastre și

16 Pidalion, Prolegomena despre Sfântul și Ecumenicul întâiul Sinod, nota 113, p. 140.17 Sfântul Ioan din Kronstadt, Liturghia: Cerul pe pământ, p. 47.18 Ne vorbește Sfântul Ioan de Kronstadt. Ultimul Jurnal mai-noiembrie 1908 , Ed. Cartea Ortodoxă, Ed.

Egumenița, p. 75.19 Termenul „papistaș” nu trebuie folosit în mod peiorativ. El exprimă faptul că cei ce se numesc catolici

îl consideră în mod greșit pe papa drept cap al Bisericii. În Molitfelnicele vechi exista un capitol intitulat „Cum se cuvine să-i primim pe papistași”, referitor la Slujba de primire în Ortodoxie a romano-catolicilor.

20 Sfântul Ioan din Kronstadt, Liturghia: Cerul pe pământ, p. 83-84.21 Catolic înseamnă deplin, întreg sau sobornicesc. Ei înșiși se numesc catolici, deoarece consideră că

adunarea lor este Biserică deplină. De aceea, nu se cuvine să-i numim catolici, ci papistași.

6

lumina ei o umbrește pe a voastră întunecată de erezii și de mincinoasă înțelepciune.” 22

13. Întrebare: Se spune că între romano-catolicism și Ortodoxie ar exista diferențe minore. Care sunt aceste diferențe?

Răspuns: Diferențele nu sunt minore. Papistașii au născocit multe erezii, dintre care cele mai cunoscute sunt următoarele:

1. Filioque. Ei spun că Duhul Sfânt purcede „de la Tatăl și de la Fiul”, nu doar de la Tatăl.

2. Grația creată. Ei consideră că harul este creat. Noi știm de la Sfinții Părinți că harul este necreat.

3. Teoria satisfacției substitutive. Ei reduc iconomia mântuirii la o simplă satisfacere, prin jertfa lui Hristos, a onoarei lezate a Tatălui.

4. Supremația papală. Papa este considerat de ei capul Bisericii, locțiitorul lui Hristos pe pământ.

5. Infailibilitatea papală. Ei spun că papa nu poate greși în cele referitoare la credință.

6. Purgatoriul. Ei cred că între iad și rai ar fi un loc unde stă sufletul un timp și se purifică prin foc. Ei mai cred că papa poate scoate sufletele din purgatoriu.

7. Imaculata concepție. Ei consideră că Maica Domnului s-ar fi născut fără păcatul strămoșesc, în chip suprafiresc.

8. Darul supraadăugat. Ei spun că în urma căderii, firea lui Adam nu s-a vătămat, ci a pierdut doar un har supraadăugat.

9. Indulgențele papale. S-a considerat că dezlegarea de orice păcat se poate realiza în schimbul unei sume de bani.

10. Meritele prisositoare. Ei consideră că există merite prisositoare, detașabile de persoană, care se depun în tezaurul meritelor prisositoare aflat la dispoziția papei; acesta poate să le ia și să le dea altei persoane.

Mai sunt și alte rătăciri ale papistașilor: botezul prin stropire, folosirea azimei la împărtășanie, lipsa epiclezei.

14. Întrebare: Sunt grave aceste concepții ale papistașilor? Răspuns: Da. Sunt foarte grave. Ele sunt erezii, adică blasfemii împotriva

Sfântului Duh, deoarece contrazic învățătura pe care am primit-o de la Dumnezeu prin Sfânta Scriptură și prin Sfinții Părinți.

Filioque. Papistașii spun că Duhul Sfânt purcede „de la Tatăl și de la Fiul”, nu doar de la Tatăl. Ei introduc astfel două principii (cauze) în Sfânta Treime, împotriva Sfintei Scripturi și a Sfintei Tradiții.

Grația creată. Această erezie a fost combătută de Sfântul Ierarh Grigorie Palama. Dacă harul ar fi creat, sfinții nu s-ar îndumnezei mai presus de fire. Dacă Dumnezeu ar crea în sfinți sfințenia, ce nevoie mai era de Hristos? 23 Dacă energia dumnezeiască ar fi din rândul zidirilor, înseamnă că a existat un moment când Dumnezeu nu avea această energie. Însă energia Sa este veșnică. 24

22 Ibidem, p. 293.23 Cf. Sfântul Grigorie Palama, Despre împărtășirea dumnezeiască și îndumnezeitoare, 3, Filocalia 7,

EIBMBOR, București, 1977.24 Cf. Viața și nevoințele celui între sfinți Părintelui nostru Grigorie Palama Arhiepiscopul

Thessalonicului, Ed. Cartea Ortodoxă, Ed. Egumenița, p. 162.

7

Teoria satisfacției substitutive. Ei reduc iconomia mântuirii la o simplă satisfacere, prin jertfa lui Hristos, a onoarei lezate a Tatălui. Consideră că Adam l-a jignit pe Dumnezeu, iar Hristos a plătit pentru această jignire. Aceasta este o concepție de tip juridic. Ei nu pun accent pe restaurarea firii omenești prin Întruparea, Jertfa și Învierea Domnului nostru Iisus Hristos.

Supremația papală. Papistașii consideră că papa este capul Bisericii. Dar noi știm că Domnul Hristos este Capul Bisericii. Papistașii au născocit un cap nou, înjosind astfel Capul unic și real al Bisericii, pe Hristos. Cauza tuturor falsurilor papistășești este trufia și recunoașterea papei drept capul efectiv al Bisericii și încă unul infailibil. De aici vine tot caracterul opresiv al bisericii apusene (papale). 25

Infailibilitatea papală. Despre aceasta, Sfântul Ioan din Kronstadt spune că „marea greșeală constă tocmai în dogma infailibilității, fiindcă papa este un om păcătos și nemernic, dacă el crede despre sine că este infailibil. Să ne gândim câte erori colosale, fatale pentru sufletele omenești a născocit biserica catolică papală, în dogme, în rituri, în dreptul canonic, în slujbele dumnezeiești, în relațiile ostile dintre catolici și ortodocși, în ponegririle și calomniile la adresa Bisericii Ortodoxe, în injuriile aduse Bisericii Ortodoxe și creștinilor ortodocși ! Și de toate vinovat este papa, pasă-mi-te infailibil și doctrina iezuiților lui, duhul falsității și duplicității lor.”26

Purgatoriul. Ei spun că între iad și rai ar fi un loc unde stă sufletul un timp și se purifică prin foc. Aceasta este o curățire impersonală, automată. Ei mai consideră că papa poate scoate sufletele din purgatoriu. Au nevoie de această dogmă pentru a da mai multă putere papei.

Imaculata concepție. Sfântul Ierarh Ioan Maximovici arată că prin această rătăcire, papistașii tăgăduiesc toate virtuțile Maicii Domnului, aceștia considerând că Dumnezeu a păzit-o de tot păcatul, fără contribuția ei.27

Darul supraadăugat. Papistașii spun că în urma căderii, firea lui Adam nu s-a vătămat, ci a pierdut doar un har supraadăugat. Ei nu au o înțelegere ființială a căderii, ci una juridică. În plus, dacă firea omenească nu ar fi vătămată, asceza ar fi inutilă.

Indulgențele papale. Ei consideră că dezlegarea de orice păcat se poate realiza în schimbul unei sume de bani. Această învățătură trădează tot o înțelegere juridică a mântuirii. Ea este născocită pentru a crește puterea și autoritatea papei.

Meritele prisositoare. Ei consideră că există merite prisositoare, detașabile de persoană, care se depun în tezaurul meritelor prisositoare aflat la dispoziția papei; acesta poate să le ia și să le dea altei persoane. Este contrazisă astfel învățătura Sfintei Scripturi și a Sfinților Părinți.

„Papii romani timp de o mie de ani și ceva au lucrat în folosul mândriei lor și al minciunii, nu al lui Hristos, nu al Bisericii Lui, născocind o mulțime de învățături false – despre primatul papal în biserică, despre infailibilitatea papală, despre azime la Liturghie, despre împărtășirea numai cu Trupul, nu și cu sângele lui Hristos, despre purgatoriu și altele; au îngrămădit atâtea dogme noi, nemaiauzite, încât este cu neputință ca cineva să se mântuiască, dar ei cred că este cu putință - pentru cel ce mărturisește credința catolică și minciuna catolică o socotește adevăr.”28

25 Cf. Sfântul Ioan din Kronstadt, Liturghia: Cerul pe pământ, p. 77, p. 83.26 Ibidem, p. 70.27 Cf. Sfântul Ioan Maximovici, Cinstirea Maicii Domnului în Tradiția ortodoxă, Ed. Icos, 2000.28 Ne vorbește Sfântul Ioan de Kronstadt. Ultimul Jurnal mai-noiembrie 1908, Ed. Egumenița, p. 53.

8

15. Întrebare: Am învățat că Sfânta Tradiție Ortodoxă are un caracter dinamic. De ce nu se admit atunci dogme noi?

Răspuns: Revelația (Descoperirea) dumnezeiască se păstrează în Sfânta Scriptură și Sfânta Tradiție. Amândouă sunt de la Dumnezeu, iar Dumnezeu nu Se contrazice pe Sine. Dogmele noi nu pot contrazice dogmele stabilite mai înainte. Sfântul Duh a grăit prin Sfinții Părinți la Sfintele Sinoade, îmbogățind Ortodoxia cu dogme. La aceasta se referă caracterul dinamic al Sfintei Tradiții nu la adăugarea unor dogme eretice născocite de oameni.

16. Întrebare: Se spune că în anul 1965 s-au ridicat reciproc anatemele dintre ortodocși și romano-catolici. Este adevărat ?

Răspuns: În zilele noastre unii oameni au impresia că anatema dată asupra papistașilor în 1054 a fost ridicată. Li s-a spus și lor că în anul 1965, papa Paul al VI-lea și patriarhul Athenagoras au ridicat reciproc anatemele. Necercetând documentele istorice și necunoscând învățătura Bisericii, oamenii chiar cred că așa a fost.

În Declarația comună a papei Paul al VI-lea și a patriarhului Athenagoras (7 decembrie 1965), după ridicarea formală a anatemelor, se spune:

„Papa Paul al VI-lea și patriarhul Athenagoras I, în sinodul său, convinși că exprimă dorința comună de dreptate și sentimentul unanim de iubire al credincioșilor lor, amintindu-și de învățătura Domnului: „Când aduci darul tău la altar…” (Matei 5, 23 - 24), declară de comun acord că:

1. regretă cuvintele insultătoare, acuzele lipsite de temei și gesturile condamnabile, care, de o parte și de alta, au marcat sau însoțit evenimentele triste petrecute în acea epocă;

2. regretă de asemenea și doresc să șteargă din memorie și din sânul Bisericii sentințele de excomunicare care au urmat, și a căror amintire stăruie până azi ca piedică în calea apropierii în iubire, și să le dea uitării;

3. deplâng, în sfârșit, precedentele supărătoare și evenimentele ulterioare care, sub influența diferiților factori, printre care lipsa de comunicare și neîncrederea reciprocă, au dus în cele din urmă la ruptura efectivă a comuniunii ecleziastice.

Papa Paul al VI-lea și patriarhul Athenagora I, împreună cu sinodul său, sunt conștienți că acest gest de justiție și de iertare reciprocă nu este de ajuns pentru a pune capăt diferendelor mai vechi sau mai noi care subzistă între Biserica romano-catolică și Biserica ortodoxă.”

Deși nu s-a întrunit un Sinod Ecumenic (Panortodox), patriarhul Athenagoras I s-a declarat „convins că exprimă dorința de dreptate și sentimentul unanim de iubire al credincioșilor.”

Patriarhul și-a adus aminte de învățătura Domnului: „Dacă îți vei aduce darul tău la altar și acolo îți vei aduce aminte că fratele tău

are ceva împotriva ta, lasă darul tău acolo, înaintea altarului și mergi mai întâi și împacă-te cu fratele tău și apoi venind, adu darul tău.”( Matei 5, 23 – 24 )

Adică și-a adus aminte patriarhul că „fratele” său, papa, are ceva împotriva lui; de aceea a mers să se împace cu el și să ridice anatema. Aceasta este o folosire neadecvată a citatului biblic. Cuvântul Domnului se referă la frații noștri de credință, nu la eretici. Dacă și Sfinții Părinți de la Sinodul I Ecumenic ar fi gândit ca patriarhul

9

Athenagora, ce ar fi făcut? Și-ar fi amintit de cuvântul Domnului și, mustrați de conștiință că ereticul Arie are ceva împotriva lor, s-ar fi dus să se împace cu el. La Sinodul al doilea Ecumenic, Sfinții Părinți, aducându-și aminte de acest cuvânt al Domnului s-ar fi împăcat cu ereticul Macedonie. La Sinodul al treilea Ecumenic s-ar fi împăcat cu ereticul Nestorie. La fel și la celelalte Sfinte Sinoade Ecumenice.

Dar știm că Sfinții Părinți nu au procedat astfel. Ereticul poate fi primit în Biserică dacă se leapădă de ereziile lui, le anatematizează și mărturisește dreapta credință. Dar papa, la ce erezii a renunțat? La Filioque? La supremația papală? Sau la infailibilitatea papală? Sau la purgatoriu? La nici una din ele nu a renunțat. De aceea se află în continuare sub anatema.

Continuăm cercetarea Declarației comune. Papa și Patriarhul regretă „acuzele lipsite de temei” care „de o parte și de alta au marcat evenimentele triste”. Lipsite de temei au fost însă doar acuzele papistașilor la adresa ortodocșilor. Acuzele ortodocșilor la adresa papistașilor au fost întemeiate. Papistașii au născocit o mulțime de erezii: Filioque, purgatoriul, infailibilitatea și supremația papală și multe altele.

În continuare, papa și patriarhul „regretă și doresc să șteargă din memorie și din sânul Bisericii sentințele de excomunicare”. Ei afirmă că amintirea sentințelor stăruie până astăzi ca piedică în calea apropierii. Deci amintirea, nu anatematizarea.

Trebuie să se știe că dacă un eretic se află sub anatema, aceasta nu este o piedică în calea revenirii lui la Biserica Ortodoxă. Anatema este și un semnal de alarmă pentru eretic. Dacă el se leapădă de erezii și mărturisește dreapta credință, este primit în Biserica Ortodoxă cu mare iubire. Deci nu anatema este cea care îl împiedică să revină la Biserică, ci propriul său orgoliu. Dovada cea mai clară este următoarea: dacă trebuie să aleagă între erezie și Biserică, el alege erezia.

Rândurile următoare din Declarația comună dovedesc cel mai bine faptul că anatemele nu au fost ridicate: „Papa Paul al VI-lea și patriarhul Athenagora I, împreună cu sinodul său, sunt conștienți că acest gest de justiție și de iertare reciprocă nu este de ajuns pentru a pune capăt diferendelor mai vechi sau mai noi care subzistă între Biserica romano-catolică și Biserica ortodoxă”. Dacă s-ar fi ridicat în mod real anatema s-ar fi refăcut unitatea de credință și comuniunea euharistică. Dar acestea nu s-au refăcut. Deci anatema nu a fost ridicată. Istoricul romano-catolic Jean Comby recunoaște că această Declarație comună „care exprimă părerea de rău” pentru „excesele din trecut, constituie o etapă pe lungul drum al reconcilierii”.29 Deci este doar o etapă, nu reconcilierea însăși.

Se cuvine să mai observăm și următorul fapt. Când Biserica anatematizează pe eretici, iar ereticii anatematizează Biserica, nu există două anateme valabile, ci doar una. Deci nu poate fi vorba de ridicarea reciprocă a anatemelor. Dacă Biserica anatematizează pe eretici, această anatemă este valabilă. Dar anatema dată de eretici nu este valabilă. Și Sfântul Ioan Damaschin a fost anatematizat de un sinod eretic, dar această anatemă nu este lucrătoare.

Referitor la „ridicarea anatemelor”, Cuviosul Filothei Zervakos, ucenicul Sfântului Ierarh Nectarie, scria următoarele:

29 Cf. Jean Comby, Să citim Istoria Bisericii, vol. I, de la origini până în secolul al XV-lea, Editura Arhiepiscopiei Romano-Catolice de București, 1999.

10

„Nici un credincios creștin ortodox conștient, întreg la minte și cu puțină frică de Dumnezeu nu va accepta vreodată unirea cu ereticii papistași, nesocotitori ai celor șapte Sfinte Sinoade Ecumenice și ai Tradiției apostolice și ai Sfinților Părinți. […]

Păstorii cei buni, dumnezeieștii Părinți ai Bisericii pentru a o păzi curată și neprihănită de mulțimea de rătăciri și erezii pe Mireasa lui Hristos, Biserica (așa cum au primit-o de la Mirele Hristos), s-au nevoit, au fost huliți, acuzați, întemnițați, prigoniți, au suferit multe chinuri și dureri, iar unii au fost chiar omorâți.

Dar prin credință fierbinte în Dumnezeu și întăriți de puterea și harul Sfântului Duh i-au izgonit departe de Biserică pe lupii cei molipsitori, eretici, și i-au anatematizat pentru vecie. Iar Dumnezeu i-a slăvit pe ei, pe pământ și în cer. Și cu toate că Sfinții Părinți, păstorii cei buni și adevărați i-au izgonit departe de Biserică pe lupii cei molipsitori, eretici, Patriarhul Ecumenic Athenagora îl invită pe papa cel eretic, dușmanul Bisericii Ortodoxe, călcătorul și nesocotitorul Sfintei Tradiții, îl îmbrățișează, îl roagă, îi recunoaște întâietatea, îi deschide ușa Bisericii Ortodoxe și îi zice ‹‹ intră tu primul, și eu al doilea, te voi urma cu turma mea! ››. Vai, vai, suflete al meu! Oftează, plângi, jeluiește ca odinioară Ieremia, nu pentru Ierusalimul pământesc, orașul sângelui, care îi omora pe prooroci și îi ucidea cu pietre pe trimișii lui Dumnezeu. (cf. Matei 23, 27). Plângi pentru Mireasa aleasă, cea neprihănită și desăvârșită, Una, Sfântă, Sobornicească și Apostolească Biserică, maica duhovnicească a creștinilor ortodocși, cea pe care ne-au făcut-o cunoscută Sfinții Apostoli, Mucenicii, Proorocii, Ierarhii, Dascălii, Sfinții, Cuvioșii și Drepții.

Pentru aceasta plângi, căci episcopii și păzitorii ei au adormit, iar păstorii ei au deschis larg ușile ca să intre nestingheriți lupii cei molipsitori și să jertfească, să răpească și să împrăștie oile pentru care Hristos Și-a vărsat Sângele Său […]

Dacă îndepărtăm somnul nepăsării care ne-a cuprins și stăm cu grijă și luare-aminte și cerem ajutorul lui Dumnezeu cu credință și zdrobire a inimii, îl vom primi, căci puternic este Domnul și ne va păzi pe noi și Biserica Sa, și pe toți vrăjmașii noștri îi va împrăștia și nimici […]

Nici un creștin ortodox întreg la minte, conștient, cu putere de deosebire și frică de Dumnezeu nu va accepta o astfel de unire mincinoasă, care ne desparte de Dumnezeu și ne unește cu falșii învățători, cu ereticii lucrători ai întunericului.[…]

Dar poate că unii admiratori ai papei și ai patriarhului Athenagora vor întreba: ‹‹Cine ești tu, neînvățatule, țăranule, călugăre învechit care îndrăznești să ceri socoteală celor doi cârmuitori ai Bisericilor? Celor doi înțelepți, infailibilul Papă Paul și Prea Fericitul Patriarh Athenagora!›› La acestea răspund: Sunt cel mai mic și cel mai păcătos dintre toți și am văzut că nu sunt nici înțelept, nici savant. Știu că nu cunosc nimic, doar pe Iisus Hristos răstignit pe Cruce, Dumnezeu desăvârșit și om desăvârșit care S-a smerit pe Sine, ascultător făcându-se până la moarte, și încă moarte pe Cruce [Filipeni 2, 8], învățându-ne smerenia și spunând: Învățați-vă de la Mine, că sunt blând și smerit cu inima și veți găsi odihnă sufletelor voastre [Matei 11, 29] și dacă zicem că nu avem păcat, ne amăgim și adevărul nu este întru noi [I Ioan 1, 10].

Când Hristos spune : Cine dintre voi vrea să fie primul, să fie mai mic decât toți [Luca 22, 26], iar patriarhul Athenagora zice papei: ‹‹Tu ești primul în cinstire și eu al doilea››, spuneți-mi, vă rog, pe cine să aleg, să ascult, să cred? Pe Hristos, Adevărul

11

însuși, ori pe papă și pe patriarh, care pe nedrept se numesc fără de păcat și preasfinți? […] Dacă oamenii nu au smerenie, rangurile nu-i fac desăvârșiți și preasfinți, ci mândri, amăgiți și eretici. […]

Nici mie, nici altcuiva, nu-i este permis să-și judece aproapele. Dar să spui și să aperi adevărul, când vezi că sunt nesocotite cuvintele, legile, învățăturile, povețele și poruncile lui Dumnezeu, Dogmele, Sfintele Canoane și Sfânta Tradiție, nu numai că nu este interzis ci se și impune să faci aceasta.” 30

17. Întrebare: Din ce cauză nu vrea papa să vină la Ortodoxie ?Răspuns: Din cauza mândriei. Conciliul Vatican I (1870) a hotărât că „papa este

Hristos prin dregătorie, Hristos prin jurisdicție și putere”. Papa Leon al XIII-lea declara: „Noi ținem pe acest pământ locul lui Dumnezeu cel Atotputernic”. Papa Pius al X-lea (1903-1914) a spus: „Papa este nu numai un reprezentant al lui Iisus Hristos, ci este Iisus Hristos Însuși, ascuns sub vălul trupului.” Papa Pius al XI-lea (1922-1939) a rostit următoarele: „Voi știți că sunt Sfântul Părinte, reprezentantul lui Dumnezeu pe pământ, Vicarul lui Hristos, ceea ce înseamnă că eu sunt Dumnezeu pe pământ.”31

Sfântul Ioan de Kronstadt se întreabă: „Cine e papa?” Și răspunde: „Un idol, nu Hristos.” 32

18. Întrebare: Cum îl consideră teologii romano-catolici pe papa ?Răspuns: Pseudo-teologii papistași atribuie papei puteri, calități și atribuții

exagerate.Dominicanul Martin de Tropau (sec. XIII) îl egala pe papă cu Hristos. Alții îl

numeau „Dominus Deus noster Papa”. În secolul al XIV-lea, italianul Augustinus Triumphus și spaniolul Alvarus

Pelagius considerau că nimeni nu poate să apeleze de la papă la Dumnezeu și că nimeni nu poate să intre la „Consistorium Dei” decât prin mijlocirea papei, care este purtătorul cheilor de la Consistoriul vieții veșnice. Triumphus mai spunea că numai papa este mijlocitor între Dumnezeu și poporul creștin.

Toma de Aquino (sec. XIII) declara supunerea față de papă ca o condiție a mântuirii.33

Din păcate, chiar unii foști ortodocși, adepți ai unirii cu papa, îl considerau pe acesta Dumnezeu. După ce în sinodul de la Florența, cei mai mulți reprezentanți ai Bisericii Ortodoxe, trădători ai Ortodoxiei, au recunoscut supremația papei, un trimis al patriarhului de Alexandria declara papei Eugeniu IV acestea: „Tremur înaintea ta, eu praf și cenușă, tu Dumnezeu pe pământ. Da, tu ești Dumnezeu pe pământ și Hristos și vicarul Lui, capul și învățătorul Bisericii universale, căruia îi sunt date cheile pentru a închide și deschide paradisul cui vei voi tu, regele regilor.”34

Cum să se întoarcă papii la Ortodoxie, când și unii foști ortodocși admit că papa este Dumnezeu pe pământ ?

30 Părintele Filothei Zervakos, Testament duhovnicesc. Mărturisirea credinței ortodoxe, Editura Bunavestire, Galați, 2003, pp. 75-82.

31 Cf Viața și nevoințele celui între sfinți Părintelui nostru Marcu Evghenicul Mitropolitul Efesului , Ed. Cartea Ortodoxă, Ed. Egumenița, p. 196-197.

32 Ne vorbește Sfântul Ioan de Kronstadt. Ultimul Jurnal mai-noiembrie 1908 , Ed. Cartea Ortodoxă, Ed. Egumenița, p. 102.

33 Cf. Prof. Teodor M. Popescu, Cezaropapismul romano-catolic de ieri și de azi, Ortodoxia, anul III, nr. 4, oct-dec.1951, p. 513-517.

34 Ibidem, p. 516.

12

19. Întrebare: Care este concepția papistașilor despre unirea bisericească?Răspuns: „În tendința sa unionistă, papalitatea nu urmărește biruința deplină a

adevărului revelat, prin acceptarea lui de către toți creștinii actuali, ci expansiunea și dominația dogmei catolice în întreaga creștinătate.”35

„Roma înțelege unitatea credinței ca acceptare integrală a dogmei catolice în frunte cu recunoașterea primatului papal de jurisdicție absolută.”36

„Vaticanul ține cu tot dinadinsul să subjuge și să umilească mai întâi Orientul ortodox, pentru că socotește că cucerirea lui îl va ajuta să realizeze mai ușor cel mai dulce vis al său: expansiunea și dominația universală. În consecință, Orientul ortodox a fost și rămâne ținta principală a asalturilor prozelitiste ale Vaticanului.” 37

20. Întrebare: De unde provine această concepție ?Răspuns: Această concepție provine din spiritul misionar al Vaticanului.„Când vorbim despre ‹‹spiritul misionar al Vaticanului››, înțelegem atât

principiile care însuflețesc și călăuzesc strădaniile misionare ale Vaticanului, cât și țelurile pe care le urmărește.”38

„Trăsăturile principale și caracteristice ale spiritului misionar catolic sunt determinate de ideea primatului papal de jurisdicție, precum și de năzuința îndârjită și statornică de a pune în practică această idee.”39

„Substratul dogmei catolice despre plenitudinea și supremația autorității papale în Biserică și în întreaga lume, îl constituie tendința papalității spre expansiune și dominare universală. Căci contaminându-se de duhul Romei imperialiste și lăsându-se inspirați și conduși de pornirile cele mai josnice ale naturii omenești: orgoliul sau înfumurarea trufașe lumească, iubire de stăpânire, lăcomia, - papii s-au lăsat să fie stăpâniți cu totul de tendința spre dominație totală.

Sub impulsul tendinței de dominare imperialistă absolută, papalitatea nu se limitează la dominația bisericească, ci tinde să-și extindă influența sa și asupra autorității civile. Căci din dogma infailibilității papale, ea a tras concluzia că nu numai toate Bisericile trebuie să cadă în genunchi în fața papei, ca în fața lui Dumnezeu, ci și toate popoarele, pentru că nimeni altul nu poate să guverneze popoarele decât tocmai acela care este infailibil. De aceea papii vor să domine toată lumea.”40

21. Întrebare: Care este metoda unionistă a Vaticanului ?Răspuns: „Sub impulsul tendinței de expansiune și dominare, Roma urmărește

unirea în orice mod, adică cu orice mijloace, după principiul: scopul scuză mijloacele. Așa se explică de ce compromisul și concesiile ocupă un loc așa de însemnat în strategia unionistă a Vaticanului.

Dacă a văzut că nu reușește să atragă pe ortodocși cu totul la catolicism, Roma papală a renunțat la impunerea integrală a doctrinei catolice și s-a mulțumit cu compromisul uniației, care nu-i nici catolicism deplin și nici Ortodoxie veche, nădăjduind că prin adepții acesteia va câștiga restul, prin punerea în aplicare a principiului: întoarcerea Orientului prin orientali. Trebuie să subliniem faptul că

35 Preotul Prof. Corneliu Sârbu, Spiritul misionar al Vaticanului și concepția papistă despre unirea Bisericilor, Ortodoxia, anul III, nr. 4, oct-dec. 1951, p. 550.

36 Ibidem, p. 554.37 Ibidem, p. 582.38 Ibidem, p. 539.39 Ibidem, p. 540.40 Ibidem, p. 542.

13

uniația nu-i numai un compromis, ci mai ales o ‹‹metodă de convertire a ortodocșilor››41 Căci Vaticanul a făcut din uniație calea de infiltrație în blocul ortodox, avangarda în lupta împotriva Bisericii Ortodoxe sau masa sa de manevră pentru ofensiva asupra acesteia.” 42

„Pentru Roma, principalul lucru este să impună dogma catolică și jurisdicția papală.

Pentru atingerea acestei ținte, Vaticanul nu se sfiește să facă uz de intrigi și de încercări de desolidarizare a popoarelor ortodoxe, căutând să profite de pe urma neînțelegerilor dintre ortodocși. Ingeniozitate, insinuare, cale ocolită, uzurpare, măguliri, afirmații tendențioase, afecțiune convențională, exagerări voite, formule de ocazie, contraziceri și inconsecvențe, artificii de argumentare, îndrăzneală și tot ce poate inspira principiul machiavelic: scopul scuză mijloacele, sub impulsul tendinței de expansiune și dominare universală, sunt tot atâtea procedee unioniste ale Vaticanului.” 43

22. Întrebare: Unii consideră că dezbinarea bisericească din 1054 dintre romano-catolici și ortodocși a avut mai mult cauze politice. Este corectă această părere ?

Răspuns: Nu este corectă. Vaticanul consideră că dezbinarea bisericească a avut mai mult cauze politice, ca să favorizeze unirea tot prin metode politice.

„Socotind că dezbinarea bisericească de la 1054 a fost mai mult o chestiune politică și că marea schismă a fost pricinuită și menținută de cauze politice, nu-i de mirare că Vaticanul s-a complăcut necontenit în iluzia că unirea se poate face din interese politice și pe cale pur politică. De aceea, Roma a pus diplomația în serviciul unirii bisericești și a făcut dintr-însa mijlocul principal de rezolvare a acestei probleme. Și astfel dintr-o problemă pur bisericească, unirea a devenit obiect de negocieri politice sau de acțiune politico-diplomatică.”44

Sfântul Ierarh Marcu Mitropolitul Efesului (+ 1444) spune foarte clar: „Noi pentru nimic altceva nu ne-am despărțit de latini, decât pentru că sunt nu numai schismatici, dar și eretici. Pentru aceasta nu trebuie nicidecum să ne unim cu ei !”45

Trebuie să amintim și faptul că, înainte de marea schismă din 1054, erezia Filioque a fost anatematizată la Sfântul Sinod din 867 convocat în urma Enciclicei Sfântului Fotie Patriarhul Constantinopolei. Tot atunci a fost anatematizat papa Nicolae I.46

23. Întrebare: Care se află într-o situație mai bună: un papistaș cu viață morală sau un dreptcredincios păcătos ?

Răspuns: Dreptcredinciosul păcătos, având Sfântul Botez Ortodox, este în Biserică; de aceea, poate fi primit la spovedanie. Pocăindu-se și spovedindu-se, el se poate mântui. Dar papistașul (sau un alt eretic) cu viață morală se află în afara

41 Cf. Părintele dr. Milan Şesan, Papalitatea și Ortodoxia, Ortodoxia, anul I, nr. 2-3, p. 92.42 Părintele Prof. Corneliu Sârbu, Spiritul misionar al Vaticanului și concepția papistă despre unirea

Bisericilor, Ortodoxia, anul III, nr. 4, oct-dec. 1951, p. 575.43 Ibidem, p. 576.44 Ibidem, pp 573-574.45 Cf. Preot Vasile Sorescu, Biserica Ortodoxă stâlp și temelie a Adevărului, Tipărită cu binecuvântarea

Preasfințitului Calinic Episcopul Argeșului și Muscelului, Ed. Credința Strămoșească, 2002, p. 115; Din istoria marii apostazii. Sinodul de la Ferrara-Florența, Ed. Scara, București, 2002, p. 179.

46 Cf. Viața și nevoințele celui între sfinți Părintelui nostru Fotie cel Mare Patriarhul Constantinopolei, Ed. Cartea Ortodoxă, Ed. Egumenița.

14

Bisericii. Fiind eretic, el nu are nădejde de mântuire dacă nu vine la Ortodoxie. Bineînțeles că dreptcredinciosul păcătos se află și el în pericol dacă nu se spovedește.

Sfântul Theodor Studitul spune: „Și chiar dacă am fi păcătoși în multe, totuși suntem ortodocși și mădulare ale Bisericii Universale, îndepărtându-ne de orice erezie și urmând oricărui Sinod recunoscut ca Ecumenic sau Local.” 47

Într-o scrisoare către un arhimandrit, Sfântul Paisie de la Neamț scria:„Au nu știi că eu deși pe toți oamenii cu păcatele am covârșit,48 dar însă, dreaptă

și fără prihană a Sfintei noastre Sobornicești și Apostolești a Răsăritului Biserici credința țiind, spre mila lui Dumnezeu nădăjduindu-mă, nu mă deznădăjduiesc de a mea mântuire. Dar papa cel de la apus, cu toți cei ce îi urmează lui și cu toți ereticii, pentru multele sale cele fără de număr eresuri împotriva lui Dumnezeu și împotriva sfintei noastre credințe, afurisit este, și depărtat, și ca un mădular putred tăiat de la Sfânta noastră Sobornicească și Apostolească Biserică a Răsăritului [...] Care împărtășire avem către papa și papa către noi? Care amestecare are Sfânta noastră Biserică a Răsăritului cu al Apusului papă? Au care obștire (împărtășire - n.n.) are lumina cu întunericul? Au care împărtășire are Hristos cu Veliar? Care, dar, împărtășire are dreptatea credinței noastre cele sfinte către fărădelegea eresului Romei? [...] Ereticii pentru credința lor rea și pentru urmarea lor rea asupra Sfintei Biserici sunt afurisiți și veșnicei anateme sunt dați de la Sfânta noastră Sobornicească și Apostolească Biserică a Răsăritului și de sfintele șapte Soboare a toată lumea. Și nu le este lor nădejde de mântuire, dacă nu vor crede precum crede Sfânta noastră Biserică a Răsăritului”.49

Iar Sfântul Ioan de Kronstadt spune: „Necredincioșii nu vor vedea slava Ta, Hristoase, adică cei de rea credință, cei care nu cred drept, catolicii cei răi, luteranii cei hulitori de Dumnezeu și reformații, evreii, mahomedanii, toți budiștii și toți păgânii. Dar noi o vom vedea? Acest lucru depinde de viața, de credința și de evlavia noastră. Dacă avem Duhul lui Hristos, dacă vom fi făptură nouă în Hristos (cf. II Corinteni 5, 17), atunci, fără îndoială, vom vedea slava lui Hristos și ne vom desfăta veșnic cu ea.”50

24. Întrebare: Se spune că penticostalii au vedenii și darul grăirii în limbi. Este adevărat ?

Răspuns: Cuviosul Paisie Aghioritul a fost întrebat: „Părinte, cele pe care le spun cei care aderă la penticostali, că văd vedenii, vorbesc în limbi, etc., sunt din imaginație sau din lucrare diavolească?” Iar Cuviosul a răspuns: „Sunt din lucrare diavolească. Pentru că, atunci când merg la penticostali și se botează din nou, disprețuiesc și leapădă Sfântul Botez - ‹‹mărturisesc un Botez spre iertarea păcatelor››, spune Simbolul Credinței – se dezbracă de Botez, primesc înrâuriri diavolești și vorbesc brr…, chipurile în limbi. ‹‹Vorbește Sfântul Duh al Cincizecimii››, - spun ei. Nu este Sfântul Duh; sunt o mulțime de duhuri necurate.”51

47 Cf. preot Vasile Sorescu, Biserica Ortodoxă stâlp și temelie a Adevărului, Ed. Credința Strămoșească, 2002.

48 Sfinții, având conștiința foarte trează, cu sinceritate se văd pe ei păcătoși.49 Sfântul Paisie de la Neamț, Cuvinte și scrisori duhovnicești, I, 1998; II, 1999.50 Ne vorbește Sfântul Ioan de Kronstadt. Ultimul Jurnal mai-noiembrie 1908, Carte tipărită cu

binecuvântarea Prea Sfințitului Părinte Galaction, Episcopul Alexandriei și Teleormanului, Ed. Cartea Ortodoxă, Ed. Egumenița, p. 43.

51 Cuviosul Paisie Aghioritul, Nevoință duhovnicească, Schitul Lacu, p. 229.

15

25. Întrebare: Se vorbește și se scrie în ultima vreme despre unirea cu Biserica Ortodoxă Coptă. Dar dacă această Biserică este tot Ortodoxă, atunci cum se va face unirea? Nu suntem deja în unitate cu toate Bisericile Ortodoxe naționale?

Răspuns: Aceasta este o observație importantă. Suntem deja în unitate cu toate Bisericile Ortodoxe naționale, alcătuind împreună Biserica Ortodoxă, cea Una, Sfântă, Sobornicească și Apostolească. Nu se pune problema unirii viitoare cu Biserica Ortodoxă Rusă, fiindcă suntem deja împreună. Dacă se pune problema unirii cu Biserica Coptă, înseamnă că aceasta nu este Ortodoxă.

Să vedem acum ce este Biserica Coptă.În numărul din septembrie 1994 al Vestitorului Ortodoxiei, scrie la pagina 8

următoarele: „Denumirea de Biserică Coptă aparține Bisericii monofizite egiptene. Existența ei începe în anul 451, odată cu depunerea din treaptă a Patriarhului Alexandriei, Dioscor, care a refuzat să recunoască hotărârile Sinodului al IV-lea Ecumenic de la Calcedon.”

În Vestitorul Ortodoxiei din 30 noiembrie 1994, p. 5, col 1, găsim scris despre „Biserica Ortodoxă Coptă”. Deci, în septembrie 1994, Biserica Coptă era monofizită, iar în noiembrie 1994 era numită deja Ortodoxă. Ce s-a întâmplat într-un timp atât de scurt? În acest interval a venit în țara noastră Shenouda III, patriarhul monofizit al copților. Și împreună cu ecumeniști români, foști ortodocși, a convenit să se folosească denumirea de Biserică Ortodoxă Coptă, în vederea unirii ecumeniste. Oamenii care nu știu despre ce este vorba, au impresia că aceasta este o Biserică Ortodoxă națională, așa cum este Biserica Ortodoxă Greacă sau Biserica Ortodoxă Rusă.

În realitate, „Biserica Coptă” este adunarea monofiziților egipteni. Ea s-a desprins de adevărata Biserică, în anul 451, neacceptând hotărârile Sinodului al IV-lea Ecumenic de la Calcedon.

26. Întrebare: Se spune că la Sinodul al IV-lea Ecumenic de la Calcedon, anatemele nu s-au dat pentru erezie, ci pentru neprimirea hotărârilor Sinodului. Este adevărat ?

Răspuns: Nu este adevărat. A fost anatematizată erezia monofizită. Patriarhul Dioscor, fiind eretic monofizit, nu a acceptat hotărârile Sinodului.

Așa găsim scris și în cărțile sfinte: „În zilele binecredincioșilor împărați Marcian și Pulheria (450-457), s-a făcut la Calcedon, Sinod mare (451), de 630 de Sfinți Părinți, din toată lumea, și au osândit erezia lui Dioscor și al lui Eutihie, care învățau că Hristos, Mântuitorul lumii, este o Persoană numai cu o fire și o lucrare și nu primeau dreapta credință, care învață că Dumnezeu cel întrupat, Mântuitorul lumii, este Persoana Fiului, din Sfânta Treime, având două firi, o fire de om și o fire de Dumnezeu, unite între ele și lucrând împreună la mântuirea noastră.” 52

27. Întrebare: Care este cea mai importantă hotărâre dogmatică a Sinodului de la Calcedon ?

Răspuns: Sfinții Părinți, luminați de harul Preasfântului Duh, au hotărât:„Urmând așadar Sfinților Părinți, noi învățăm într-un glas și mărturisim pe Unul

și același Fiu, Domnul nostru Iisus Hristos, Însuși desăvârșit întru Dumnezeire cât și întru omenitate, Însuși Dumnezeu adevărat și om adevărat din suflet rațional și din trup, de-o-ființă cu Tatăl după Dumnezeire și de-o-ființă cu noi după omenitate, întru

52 Proloagele, 11 iulie.

16

toate asemenea nouă afară de păcat, născut din Tatăl mai înainte de veci după Dumnezeire și, la plinirea vremii, Același născut pentru noi și pentru a noastră mântuire din Fecioara Maria, Născătoarea de Dumnezeu, după omenitate, Unul și Același Hristos, Fiul, Domnul, Unul Născut, cunoscându-se în două firi, fără amestecare, fără schimbare, fără împărțire, fără despărțire, deosebirea firilor nefiind nicidecum stricată din pricina unimii, ci mai degrabă păstrându-se însușirile fiecărei firi într-o singură persoană și într-un singur ipostas, nu împărțindu-se sau despărțindu-se în două fețe, ci Unul și Același Fiu, Unul Născut, Dumnezeu Cuvântul, Domnul Iisus Hristos, precum au vestit de la început proorocii, precum El Însuși ne-a învățat despre Sine și precum ne-a predanisit nouă Crezul Părinților.”53

28. Întrebare: Unii consideră că la Sinodul al IV-lea de la Calcedon a fost o „neînţelegere de termeni”. De aceea, hotărârile nu au fost primite de către Dioscor și de cei împreună cu el. Este adevărat ?

Răspuns: Așa spun cei care vor să micşoreze importanţa Sfântului Sinod de la Calcedon. În realitate, tocmai pentru a se depăşi dificultăţile terminologice, Dumnezeu a arătat în chip minunat care este învăţătura cea adevărată:

„…și s-au adunat şase sute treizeci de Episcopi, și alcătuind și o parte și alta, adică dreptcredincioşii și ereticii, două tomuri, și deschizând racla Sfintei Muceniţe Eufimia, le-au pecetluit și le-au pus pe pieptul ei, și peste puţine zile făcând rugăciune, și deschizând, au văzut și s-au spăimântat; pentru că au văzut tomul ereticilor lepădat sub picioarele Sfintei, iară al dreptcredincioşilor ţinându-l în cinstitele sale mâini. Aceasta făcându-se s-au îngrozit toți, văzând o minune ca aceasta. Și întorcându-se mai vârtos spre credință, au slăvit pe Dumnezeu Cel ce face în toate zilele minunate, și peste fire lucruri, spre întoarcerea și folosul celor mulţi.”54

29. Întrebare: Se zice că actualii copţi nu mai sunt monofiziţi, că ei acceptă acum cele două firi ale lui Hristos. În aceste condiţii este posibilă unirea cu ei ?

Răspuns: Actualii copţi nu sunt monofiziţi eutihieni, ci monofiziţi severieni. De aceea îl cinstesc pe ereticul Sever ca sfânt.55 Ei spun că acceptă cele două firi ale Domnului nostru Iisus Hristos, dar le consideră amestecate într-o nouă fire. Ei consideră că unitatea celor două firi poate fi numită „o fire.”56 În plus, nu acceptă hotărârile celui de-al patrulea Sfânt Sinod Ecumenic de la Calcedon.57

Patriarhul monofizit Shenouda (Şenuda) al III-lea al copţilor a declarat în 1979 la întâlnirea de la Chambesy: „În ceea ce priveşte Sinoadele Ecumenice, noi nu acceptăm decât pe primele trei […]. Noi refuzăm Sinodul de la Calcedon. […]. Pot să spun foarte deschis, nici o Biserică din Orient nu poate să primească Sinodul de la Calcedon.”58

53 Hotărârile Sfintelor Sinoade Ecumenice, Ed. Sfântul Nectarie, Bucureşti 2003, p. 27.54 Sinaxar, Slujba Sfinților Părinți celor din Halkidon carii s-au adunat la Sfântul și a toată lumea al

patrulea Sobor, Mineiul pe iulie, Tipografia Cărţilor Bisericeşti, Bucureşti, 1930.55 cf. Diacon Lector I. Pulpea, Posibilitatea întoarcerii Bisericilor monofizite la Ortodoxie, Ortodoxia,

anul III, nr 4, oct-dec, 1951, p 599.56 cf. Vestitorul Ortodoxiei, 30 noiembrie 1994, p. 5.57 cf. Arhimandrit Gheorghios Stareţul Sfintei Mănăstiri Grigoriu - Athos, Scrieri athonite pe teme

contemporane, Ed. Sfântul Nectarie, 2003, p. 70. 58 cf. Ion Grădincea, Relaţiile dintre Biserica Ortodoxă și Bisericile Vechi Orientale din anul 1964 până

în anul 2001, Carte tipărită cu binecuvântarea Prea Fericitului Părinte Teoctist Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, Ed. Sitech, Craiova, 2004, p. 214.

17

Este greşit să vorbim despre „unirea cu copţii”. Se poate vorbi însă de venirea copţilor la Ortodoxie. Iar aceasta, numai într-un singur mod: să anatematizeze monofizismul și pe susţinătorii lui (Eutihie, Dioscor, Sever și ceilalţi de un cuget cu ei), să accepte hotărîrile Sfintelor Sinoade Ecumenice IV-VII, să cinstească după cuviinţă pe Sfinții Părinți de la cel de-al patrulea Sfânt Sinod Ecumenic de la Calcedon (451) și pe Sfânta Mare Muceniţă Eufimia, să primească învăţătura Sfântului Maxim Mărturisitorul, a Sfântului Ioan Damaschin și a Sfântului Ierarh Grigorie Palama; să accepte și Sinodiconul Ortodoxiei. Apoi să primească Sfântul Botez Ortodox.

30. Întrebare: Văd că li se pun monofiziţilor mai multe condiţii. N-ar fi bine să fim mai îngăduitori cu ei ca să-i ajutăm să vină la Ortodoxie?

Răspuns: Aceasta este singura cale de tămăduire a celui bolnav de erezie: să anatematizeze ereziile, să accepte hotărârile Sfintelor Sinoade Ecumenice și întreaga învăţătură ortodoxă; apoi să primească Sfântul Botez Ortodox (dacă nu îl are deja).

Iată ce găsim scris în Proloage pe data de 3 decembrie despre Sfântul Ierarh Ioan Sihastrul Episcopul Coloniei (+558): „În al patrulea an al împărăţiei lui Marcian (450-457), dreptcredinciosul împărat, adică în anii 454, s-a născut acest Sfânt, Părintele nostru Ioan, în Nicopolea Armeniei. Și, învăţând Sfintele Scripturi, după ce au murit părinţii săi, și-a împărţit averea la săraci și zidind o biserică cu hramul Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, trăia în linişte acolo, împreună cu alţi zece monahi. Și pentru că s-a făcut vestit pentru fapta sa bună, a fost hirotonit Episcop al Coloniei. Iar după ce, timp de nouă ani, și-a aşezat lucrurile eparhiei sale, și a săvârşit cele ce avea în gândul său, a trecut marea, către Ierusalim, și ajungând la Sfintele locuri și, închinându-se, s-a dus în Lavra Sfântului Sava.

Iar Sfântul Sava l-a primit pe el fără a-l cunoaşte cine este, fiindcă nu i-a descoperit Dumnezeu, și vrând ca să cerce ascultarea și răbdarea lui, l-a pus pe el mai întâi la arhondaric, iar după aceea la bucătărie. Și, fiindcă la amândouă aceste ascultări s-a arătat vrednic, pentru aceasta i-a poruncit lui ca, în celelalte cinci zile ale săptămânii, să trăiască în linişte, într-o chilie osebită, fără să-l vadă cineva și fără să mănânce sau să bea ceva. Iar sâmbăta și Duminica l-a orânduit pe el să meargă la obşteştile slujbe ca să cânte împreună și să mănânce împreună cu ceilalţi fraţi.

Văzându-l pe el marele Sava că sporeşte după Dumnezeu, s-a dus împreună cu el la Preasfinţitul Patriarh al Ierusalimului, Ilie, rugându-l să-l cinstească pe Ioan cu vrednicia preoţiei. Iar Ioan a zis către patriarh: „Lasă puţin, Stăpâne, că trebuie mai întâi să cunoşti faptele mele și, după aceea, de voi fi vrednic de preoţie, fă ceea ce ţi se va părea ţie.”

Și mergând amândoi deosebi, s-a aruncat pe sine Cuviosul la picioarele patriarhului, rugându-l pe el ca să nu arate nimănui ceea ce îi va spune. Iar patriarhul s-a învoit cu aceasta, socotind că are să audă vreo faptă necuvioasă. Iar, după ce a auzit că el a fost Episcop al Coloniei, s-a înspăimântat și a zis către fericitul Sava: „Nu-l supăra pe el mai mult, pentru preoţie, că Ioan nu se face preot.”

Acest Cuvios, umblând odată pe cale și ostenind, a leşinat. După aceea, făcând rugăciune, a fost răpit în văzduh și s-a aflat în chilia sa, care era la cinci mile depărtare de locul acela.

18

Cândva au venit perşii și au surpat chiliile celorlalţi monahi; apoi mergând și la chilia Cuviosului acestuia, ca să facă asemenea, s-a arătat acolo pe neaşteptate un leu, care a gonit pe barbari și chilia Cuviosului s-a păzit nevătămată.

Un creştin dreptslăvitor a mers cândva la Sfântul, luând cu sine și pe un altul răucredincios, adică pe un monofizit și, cerând creştinul ca să dea Cuviosul binecuvântare amândurora, a zis Cuviosul: „Ţie, ca unui dreptcredincios, îţi dau blagoslovenia mea, iar celuilalt nu-i dau blagoslovenia mea până nu se va întoarce de la eresul lui Sever”. Acestea auzindu-le dreptslăvitorul acela s-a înspăimântat de darul Sfântului de mai-nainte cunoştinţă. Iar monofizitul cel răucredincios a căzut jos și a leşinat. Apoi, târziu, viindu-și în sine, a căzut la picioarele Cuviosului, rugându-l să-l înveţe ce să facă. Iar Sfântul, ridicându-l pe el și învăţându-l cele cuvenite, l-a înduplecat să dea anatemii toate felurile de eresuri și pe acesta al lui Sever monofizitul, de care era stăpânit, și să se apropie de Soborniceasca Biserică și înaintea tuturor să facă această anatematizare și, așa, să rămână nedespărţit de Biserica lui Hristos. Iar după ce a zis acestea, i-a binecuvântat pe amândoi, și sărutându-i cu sărutare sfântă și făcând rugăciune pentru ei, i-a trimis pe amândoi la casele lor, bucurându-se.

Preacuviosul Ioan a fost sfinţit Episcop, când era de două zeci și opt de ani și pe scaunul său a strălucit zece ani. Iar în pustiul Ruva a făcut nevoinţă şase ani, în lavra Sfântului Sava, doisprezece ani, iar în pustie ani patruzeci și opt. Deci, toți anii vieţii sale au fost o sută patru. Și așa a adormit în Domnul, de trei ori fericitul.”

Ce s-ar fi întâmplat dacă Sfântul ar fi fost „îngăduitor” cu ereticul și i-ar fi dat blagoslovenie ca să nu-l supere? Este clar că acela ar fi rămas în erezia lui Sever monofizitul.

Dar acest text este important și pentru un alt motiv: arată că Dumnezeu a descoperit în chip minunat Sfântului Ioan Sihastrul faptul că acel om era stăpânit de erezia lui Sever. De unde se vede că Sever era eretic monofizit, nu cum spun acum ecumeniştii, că era ortodox.

În Patericul Lavrei Peşterilor de la Kiev găsim scris și despre Cuviosul Agapie doctorul fără de arginţi. Pentru tămăduirile sale minunate, acesta ajunsese foarte vestit. De aceea, era invidiat de un medic monofizit care căuta orice mijloc prin care să-l discrediteze în faţa oamenilor. Astfel, monofizitul, dând otravă unui om, l-a trimis la Cuviosul Agapie pentru a pune pe seama lui moartea aceluia. Dar prin rugăciunile Cuviosului, omul a fost salvat. Mai târziu, a îngăduit Dumnezeu ca însuşi Cuviosul să se îmbolnăvească foarte grav. Cu această ocazie veni în vizită la el medicul monofizit, prefăcându-se că se interesează de sănătatea sa. Atunci îi spuse Cuviosului că nu mai are mai mult de trei zile de trăit. La care Cuviosul îi răspunse că are înştiinţare de la Dumnezeu că îl va lua lângă Dânsul peste trei luni. Iar medicul a făgăduit că, de va fi așa, el se va face monah. Dar când a aflat Cuviosul că medicul este monofizit, a strigat către el cu mânie sfântă: „Și cum ai îndrăznit trădătorule al Ortodoxiei să intri aici înăuntru? Cum ai îndrăznit să-mi întinezi chilia cu prezenţa ta eretică și să mă atingi? Pleacă de aici neruşinatule și ereticule!” Atunci medicul plecă ruşinat. După cum vedem, Cuviosul Agapie nu l-a invitat pe monofizit la un dialog ecumenist, ci l-a mustrat pentru erezie. După trei luni Cuviosul a trecut către Domnul și i-a apărut în chip minunat monofizitului, spunându-i: „Ai promis că te vei lepăda de erezia ta și

19

că te vei face monah. Dacă acum nu vei respecta această promisiune îţi vei pierde sufletul! Dumnezeu nu se lasă înşelat!” A doua zi medicul se înfăţişă cu pocăinţă la Cuviosul Stareţ de la Lavra Peşterilor, povestind cele întâmplate și mărturisind că vrea să îmbrăţişeze Sfânta Ortodoxie, singura credință adevărată și să devină monah. Și într-adevăr medicul a trecut la Ortodoxie și a devenit monah.

31. Întrebare: Cărţile de cult ortodoxe mai conţin și alte texte care arată clar că Eutihie, Dioscor și Sever sunt eretici?

Răspuns: Da. Există mai multe texte de acest fel.„Aşezământurilor apostoleşti osârduitori păzitori aţi fost Sfinţi Părinți, căci o

fiinţă a Sfintei Treime a fi, cu dreaptă credință învăţând, hula lui Arie soborniceşte aţi surpat; cu carele împreună și pre Machedonie luptătorul împotriva Duhului biruindu-l, aţi defăimat pre Nestorie, pre Eutihie și pre Dioscor, pre Savelie și pre Sever cel fără de cap. De a cărora amăgire rugaţi-vă să ne izbăvim noi, ca vieaţa noastră nespurcată întru credință să se păzească rugămu-vă.” 59

„Cela ce nu propovedueşte în două firi și lucrări pre Hristos Cuvântul Tatălui, să ia anatemă. Că Sinodul al patrulea al Sfinților Părinți înţelepţeşte așa a aşezat, deci toți să-i fericim pre dânşii.” 60

„Cei ce vă făliţi fără ruşine cu cuvintele lui Sever cele pline de otravă de moarte aducătoare, ruşinaţi-vă pururea, depărtându-vă toți de Biserică, ca nişte lupi și câini răpitori.

Adunările și credincioşii, pre Atotfăcătorul și Mântuitorul în două firi nedespărţite, și în două voi și lucrări îl cinstim. Pentru aceasta înşelăciunea lui Sever de tot o lepădăm.

Veniţi să lepădăm arătat înşelăciunea lui Sever, a lui Eutihie și a lui Iacov, a lui Teodor și a lui Dioscor împreună cu aceştia. Iară Sinodul al patrulea al drept slăvitorilor Părinți să-l lăudăm cu cântări dumnezeeşti.” 61

„Spune nouă nebune Severe și zadarnicule, cum să fie o fire împreunată lumina cea fără de început, Cuvântul și Fiul Tatălui? Că de zici așa, și altă fire ai însemnat; că trupul și Cuvântul nu este o fiinţă, ci două sunt, nesocotitule.” 62

„O Severe! Firile lui Hristos nu le amesteca rău, călcătorule de lege, pentru că cei ce s-au adunat, și toți prea fericiţii învăţători, în două firi, și într-o faţă pre Hristos tuturor vestindu-l, au aşezat.” 63

„Chiril pre Hristos propovedueşte în două firi, și în două lucrări, eresul lui Sever celui fără minte biruind. Pentru aceasta toți întru învăţăturile lui să rămânem.” 64

„În două firi, și în două lucrări mărturisind pre Hristos neamestecat, și neschimbat, înşelăciunea lui Sever o biruim.” 65

59 Mineiul lunii iulie, Slujba Sfinților Părinți celor din Halkidon (Calcedon) care s-au adunat la Sfântul și a toată lumea al patrulea Sobor, la Stihoavnă.

60 ibidem, la Utrenie, Cântarea I.61 ibidem, la Utrenie, Cântarea a III-a.62 ibidem, la Utrenie, Cântarea a IV-a.63 ibidem, la Utrenie, Cântarea a V-a.64 ibidem, la Utrenie, Cântarea a VI-a. Comentariu: Sfântul Chiril a trăit înainte de Sever, dar prin

scrierile sale a biruit de mai înainte erezia lui Sever care avea să apară. Această modalitate de exprimare este des întâlnită în Sfânta Slujbă a Sfinților Părinți de la Halkidon (Calcedon).

65 ibidem, la Utrenie, Cântarea a VII-a.

20

„Învăţăturile eresului lui Sever celui cu credință rea, le-a surpat dumnezeescul Dometian; iară credința cea nevătămată și dreaptă o a vestit cu dumnezeească cuviinţă, propovăduind pe Dumnezeu cel lăudat și preaslăvit.” 66

32. Întrebare: Cum se explică faptul că primim astăzi multe învăţături greşite ?Răspuns: Mulţi oameni cu studii superioare sunt ecumenişti. La unele adunări

ecumeniste s-a pus chiar problema formării ecumeniste a studenţilor. De exemplu, „între 4 și 7 iulie, 2002, a avut loc consultarea ecumenică cu titlul: Viitorul teologiei în Europa dintr-o perspectivă ecumenică. Cei 60 de participanţi profesori de teologie și reprezentanţi ai Bisericilor, ortodoxe, anglicane, protestante și romano-catolice din 24 ţări europene, care s-au întrunit în oraşul Graz – Austria, au declarat în final că într-o Europă nouă, în transformare, trebuie să se audă o voce creştină comună, chiar dacă nu uniformă. […] Potrivit declaraţiilor de la această întrunire ecumenică, este nevoie de o colaborare mai intensă a Facultăţilor de teologie și Seminariilor teologice din toate ţările europene. În acest sens, se mai arată că o mare importanţă în desfăşurarea relaţiilor interconfesionale o are gândirea ecumenică (ecumenistă, - n. n.) și mai puţin programul teologic, întrucât nu este suficient. Gândirea ecumenică (ecumenistă, - n. n.) ar trebui să se impună de așa manieră, încât să fertilizeze și să pătrundă întreaga învăţătură. Pentru viitorul Bisericilor Europene nu trebuie neglijat schimbul de profesori și de studenţi, la care se adaugă integrarea învăţăturii ecumenice (ecumeniste, - n. n.) în programul teologic.”67

Despre Facultatea de Teologie din Bucureşti, decanul acesteia, pr. prof. dr. Nicolae D. Necula spune că: „Suntem peste 80 de cadre didactice, majoritatea şcolite în străinătate, în Apus, cu doctorate și studii foarte serioase […]. Dezvoltăm relaţii și avem doctoranzi și studenţi din mai multe Biserici ortodoxe și protestante. Avem o catedră UNESCO în cadrul Facultăţii noastre, onorată de un profesor reformat de la Geneva, ceea ce înseamnă pentru Facultatea de Teologie foarte mult. Suntem în perspectivă, acum, cu ajutorul domnului Secretar de Stat pentru Culte, Laurenţiu Tănase, să dezvoltăm o relaţie cu Facultatea de Teologie musulmană din Ankara și din Istambul, ceea ce va fi o noutate în cadrul legăturilor Facultăţii noastre cu alte instituţii de învăţământ superior din străinătate. […] Vrem să facem din clădirea pe care v-am arătat-o în faţă, un Centru mare ecumenic, pentru care a fost de fapt programată, unde vor veni personalităţi din toată lumea pentru conferinţe internaţionale, cu o bibliotecă și cu o sală de conferinţe foarte mare și, în perspectiva aceasta a relaţiilor ecumenice, ne străduim să formăm și noi pe viitorii noştri studenţi, să dezvoltăm relaţiile noastre de apropiere și cu celelalte culte din ţară, precum și cu cele din străinătate.”68

Referitor la dialogul ecumenist dintre reprezentanţii ortodocşi din România și luteranii din Germania, ecumenistul german Adolf Martin Ritter vorbeşte despre „schimbul de profesori și studenţi, care are loc de câteva decenii, de care a profitat tot mai mult și dialogul, fiindcă foştii bursieri au jucat un rol din ce în ce mai proeminent. Dialogul acesta s-a remarcat și prin aceea că nu s-a desfăşurat izolat de celelalte dialoguri, ci a stat în legătură, în special, cu dialogul la nivel mondial dintre Ortodocşi și Luterani. În sfârşit, s-a evidenţiat că dialogul a avut loc, de asemenea, într-un orizont

66 10 ianuarie, la Utrenie, Cântarea VII, Canonul Sfântului Ierarh Dometian Episcopul Meletinei.67 Pr. prof. dr. Emilian Corniţescu, Rolul ecumenismului Biblic în viața religioasă, Biserica Ortodoxă

Română, Buletinul Oficial al Patriarhiei Române, anul CXXI, nr. 7-12, iulie - decembrie, 2003, p. 486.68 Vestitorul Ortodoxiei, 15 mai 2003.

21

al unei deschideri neobişnuite a unuia faţă de celălalt. Da, într-adevăr, ne-am rugat din adâncul inimii împreună și cu tot respectul am putut lua aminte la mărturia și experienţa spirituală și a unuia și a celuilalt.”69

Sfinții nu au îngăduit amestecarea învăţământului ortodox cu cel heterodox. Sfântul Paisie Aghioritul scrie despre Sfântul Arsenie Capadocianul: „Deoarece Părintele avea o mare sensibilitate ortodoxă, simţea foarte profund responsabilitatea faţă de turma sa și priveghea cum să o păzească de lupii îmbrăcaţi în piei de oaie, de protestanţi, care făceau propagandă în Răsărit prin învăţătorii lor pe care îi trimeteau să facă prozelitism. De aceea Părintele a fost nevoit să ia trei ajutoare la şcoală, pe cei mai învăţaţi ai satului, ca dascăli, neprimind pe nimeni dinafară. Dacă la început aveau frică mai mare de turci și şcoala o aveau ca şcoală ascunsă, mai târziu frica de protestanţi a devenit mai mare, deoarece ei voiau să întineze credința ortodoxă a copiilor. […] Mai mare rău au făcut protestanţii în poporul ortodox al Răsăritului decât turcii, deoarece turcii mărturiseau că sunt turci și creştinii ortodocşi se îndepărtau de ei, în timp ce protestanţii se prezentau cu Evanghelia și atrăgeau pe cei simpli în rătăcirea lor, distrugând sufletele.”70

33. Întrebare: Copţii spun că au avut de curând un patriarh făcător de minuni. Este posibil ?

Răspuns: Da. Este posibil. Dar ce garanţie avem că sunt minuni adevărate și nu false, adică dumnezeieşti și nu drăceşti?

Cuviosul Paisie Aghioritul spune foarte clar: „Toate cele pe care celelalte religii sau parareligii le prezintă ca minuni nu au nici o legătură cu minunile religiei noastre.”71

Dar și cu copţii se poate întâmpla o minune adevărată: să se lepede de ereziile lor și să vină la Ortodoxie.

34. Întrebare: Ce se întâmplă cu ereticii care până la moarte nu se pocăiesc ?Răspuns: Ereticii care până la moarte nu se pocăiesc, adică cei care nu vin la

Ortodoxie, se vor chinui veşnic împreună cu toți întemeietorii ereziilor.În capitolul 26 din Limonariu găsim scris:„Un bătrân cu numele Chiriac trăia în Lavra Calamon din apropierea sfântului râu

Iordan. Și era bătrânul îmbunătăţit în fapte dumnezeieşti. La el a venit un frate străin din ţinutul Dara, cu numele de Teofan, ca să-l întrebe pe bătrân despre gândul curviei. Bătrânul a început să îl sfătuiască cu felurite cuvinte de înţelepciune și viața curată. Folosindu-se mult fratele din cuvintele bătrânului, i-a spus:

- Eu, avvă, am părtăşanie în ţara mea cu nestorienii. Din această pricină nu mai pot rămâne cu ei și vreau să locuiesc împreună cu tine.

Când a auzit bătrânul numele lui Nestorie s-a întristat de pierderea fratelui și l-a sfătuit și l-a îndemnat să se despartă de această erezie vătămătoare și să vină la Sfânta Sobornicească și Apostolească Biserică. Și i-a spus :

69 cf. Constantin Pătuleanu, Teologia Ecumenica. Istoria și evaluarea dialogului teologic bilateral dintre EKD și B. O. R. cu publicarea comunicatelor finale , Tipărită cu binecuvântarea Înaltpreasfinţitului Teofan, Mitropolitul Olteniei, Editura Mitropoliei Olteniei, Craiova, 2006, p. 5.

70 Cuviosul Paisie Aghioritul, Sfântul Arsenie Capadocianul (1840-1924), Schitul Lacu, Sfântul Munte Athos, 1999, p. 45-46.

71 Cuviosul Paisie Aghioritul, Nevoinţă duhovnicească, Schitul Lacu, p. 235.

22

- Nu este altă mântuire decât numai în a cugeta drept și a crede că Sfânta Fecioară Maria este cu adevărat Născătoare de Dumnezeu.

- Într-adevăr, avvo, a răspuns fratele, toți ereticii așa spun: dacă nu eşti cu noi, nu te mântui. Sărmanul de mine nu știu ce să fac. Roagă-te deci Domnului ca Domnul să mă încredinţeze, din faptă, care este credința cea adevărată.

Bătrânul a primit cu bucurie cuvântul fratelui și i-a spus :- Şezi în chilia mea și am nădejde în Dumnezeu că bunătatea Lui îţi va descoperi

adevărul !Lăsându-l pe fratele în peşteră s-a dus la ţărmul Mării Moarte și s-a rugat pentru

el. Și iată cam pe la ceasul trei după amiază în ziua următoare, vede fratele pe cineva înfricoşător la vedere, stând în faţa lui și-i spune:

- Vino să vezi adevărul !Și luându-l, l-a dus într-un loc întunecos, cu miros urât și cu foc și îi arătă în

mijlocul focului pe Nestorie și Teodor, pe Eutihie și Apolinarie, pe Evagrie și pe Didim, pe Dioscor și pe Sever, pe Arie și pe Origen și pe alţi câţiva.

- Iată, îi spune acela ce i s-a arătat, acesta-i locul pregătit ereticilor și celor care hulesc pe Sfânta Născătoare de Dumnezeu și celor ce urmează învăţăturile lor. Dacă-ţi place locul, rămâi în credința ta! Dar dacă nu vrei să încerci chinul acesta, vino la Biserica cea Sfântă și Sobornicească, așa cum ţi-a spus Bătrânul. Căci îţi spun : chiar dacă ai săvârşit toate virtuţile, ajungi în locul acesta dacă n-ai dreaptă credință.

La cuvântul acesta fratele și-a venit în sine. Când a venit Bătrânul, i-a povestit toate cele întâmplate așa cum le-a văzut și a trecut la Sfânta Sobornicească și Apostolească Biserică. Și a rămas împreună cu Bătrânul în Calamon. După ce a stat mulţi ani cu el, a adormit în pace.”

Iată unde se chinuiesc ereticii monofiziţi: Eutihie și Apolinarie, Dioscor și Sever! Iată-i în focul cel veşnic pe „sfinţii” copţilor!

În Edictul nr. 39 din 23 septembrie 1951, Sfântul Ierarh Ioan Maximovici amintea sfinţiţilor preoţi că la Dumnezeiasca Liturghie și la Parastas se săvârşeşte numai pomenirea creştinilor ortodocşi.72 Deci nu se cuvine a fi pomeniţi nici papistaşii, nici protestanţii, nici monofiziţii, nici alţi eretici.

35. Întrebare: Ni s-a spus că Arie era bolnav de inimă și a murit de infarct. Dar știu de la un Părinte că Arie a crăpat, arătându-se astfel gravitatea ereziei. Cum a fost de fapt ?

Răspuns: Povestea cu infarctul de miocard au inventat-o ecumeniştii, ca să ascundă modul în care Dumnezeu îi pedepseşte pe eretici.

În Sinaxarul din Duminica Sfinților Părinți de la primul Sfânt Sinod Ecumenic găsim scris:

„După ce marele Constantin s-a mutat către Domnul și sceptrurile împărăţiei le cârmuia fiul său Constanţiu, Arie a venit la împărat, zicând că vrea să lase toate rătăcirile și să se unească cu Biserica lui Dumnezeu. Deci, scriindu-și hulele pe o tăbliţă și le-a legat de gât (pe sub haine, - n.n.) și, ca și cum s-ar fi supus Sinodului, lovia cu mâna tăbliţa, zicând: Mă supun hotărârilor acestuia (adică celor scrise pe

72 cf. Sfântul Ioan Maximovici, Predici și îndrumări duhovniceşti, Tipărită cu binecuvântarea Prea Sfinţitului Părinte Galaction, Episcopul Alexandriei și Teleormanului, Ed. Sophia, Bucureşti, 2006, p. 272.

23

tăbliţa cea ascunsă, nu hotărârilor Sinodului, - n. n.). Atunci împăratul a dat poruncă patriarhului Constantinopolului, negreşit, ca Arie să fie primit iarăşi în sânul Bisericii. Și atunci, după moartea lui Alexandru, pe scaunul Alexandriei era Mitrofan, care, ştiind firea cea rea a acelui Arie, era la îndoială și se ruga lui Dumnezeu să-i descopere, dacă primirea lui Arie în sânul Bisericii este după voia cea dumnezeească. Și sosind vremea ca Arie să slujească împreună cu el, rugăciunea lui s-a făcut și mai fierbinte. Iar Arie mergând la biserică, undeva prin apropiere de stâlpul târgului, fiind cuprins de dureri de pântece, a intrat într-o umblătoare obştească. Acolo crăpând, toate mădularele cele dinlăuntru și le-a dat afară, pătimind aceeaşi sfâşiere ca și Iuda, pentru aceeaşi vindere a Cuvântului. Astfel, de vreme ce el a rupt pre Fiul lui Dumnezeu de fiinţa Tatălui, a fost și el sfâşiat, fiind găsit mai târziu mort. Și astfel a scăpat Biserica de pacostea aceluia.”

„În prăpastia păcatului a căzut Arie, cel ce și-a închis ochii să nu vadă lumina, și în undiţa cea dumnezeiască se zbate ca să-și dea afară toată materia din măruntae și sufletul să și-l dea forţat, făcându-se ca un alt Iuda cu judecata și cu purtarea. Dar Sinodul cel din Niceea, Fiu al lui Dumnezeu Te-a propovăduit pre Tine, Doamne, împreună cu Tatăl și cu Duhul pre scaun şezător.”73

„Semănătorul de mălură (neghină, n. n), Arie, cel numit cu supranumele nebuniei, nu s-a putut ascunde de Pronia cea nespusă; că râvnind lui Iuda, a crăpat ca și vicleanul acela.”74

36. Întrebare: Am citit despre Sfintele Sinoade Ecumenice și am înţeles că acestea au stabilit dreapta credință. În ultima vreme se vorbeşte din ce în ce mai mult despre mişcarea ecumenică. Ce este de fapt mişcarea ecumenică ?

Răspuns: Ecumenismul sau mişcarea ecumenică este un ansamblu de concepţii și practici heterodoxe care au ca scop unificarea religioasă. S-a folosit denumirea de mişcare ecumenică pentru a crea impresia că are legătură cu Sfintele Sinoade Ecumenice.

Sfintele Sinoade Ecumenice sau Sfintele Soboare a toată lumea au fost rânduite de Dumnezeu pentru apărarea Ortodoxiei. Atunci când apăreau erezii (credințe greşite), Sfinții Părinți se adunau în Sfinte Sinoade, statornicind dreapta credință și combătând ereziile.

Ecumenismul nu are legătură cu Sfintele Sinoade Ecumenice.După criteriul grupării întemeietoare, ecumenismul este de două feluri:

ecumenism romano-catolic și ecumenism protestant.După criteriul scopului, există ecumenism creştin și ecumenism panreligios.Ecumenismul creştin are ca scop stabilirea unui creştinism unic, la care să adere

ortodocşii, romano-catolicii, anglicanii și denominaţiunile protestante.Ecumenismul panreligios urmăreşte construirea unei religii unice, la care să adere

toți oamenii.75

73 Penticostarul, Duminica a şaptea după Paşti, a celor trei sute optsprezece Părinți de la Sfântul Întâiul Sobor din Niceea, la Vecernia cea Mare.

74 ibidem, la Utrenie, Cântarea 6.75 cf. Ecumenismul, Sfânta Mânăstire Paraklitu, Ed. Evanghelismos, Bucureşti, 2004; Părintele Arsenie

Vliangoftis Doctor în Teologie și Licenţiat în Filosofie, Ereziile contemporane – o adevărată ameninţare - , Ed. Evanghelismos, Bucureşti, 2006.

24

37. Întrebare: Sfinții Părinți erau împotriva unirii religioase?Răspuns: Sfinții Părinți, ştiind că în afara Bisericii Ortodoxe nu există mântuire,

se rugau ca cei de alte credințe să se lepede de rătăcirile lor, să primească dreapta credință și să intre în Biserica Ortodoxă. Ei luptau cu scrisul și cu cuvântul împotriva ereziilor și mărturiseau credința cea adevărată.

Sfântul Ioan din Kronstadt se ruga astfel: „Doamne, mântuieşte neamul creştinilor dreptslăvitori și întoarce pe toți necredincioşii la Ortodoxie, ca la singura credință mântuitoare, aşezată de Tine, slăvită și proslăvită de Tine în veci !”

Sfinții Părinți nu doreau o simplă „unire religioasă”, ci venirea tuturor heterodocşilor la Ortodoxie.

38. Întrebare: Dar prin ecumenism nu se poate obţine venirea tuturor la Ortodoxie ?

Răspuns: Ecumeniştii nu doresc venirea tuturor heterodocşilor la Ortodoxie. Ecumeniştii papistaşi urmăresc venirea tuturor la adunarea romano-catolică,

pentru ca toți să intre sub conducerea papei. Iar ceilalţi ecumenişti urmăresc o simplă „unire religioasă”, lăsând pe locul al doilea aspectele dogmatice. Această unire religioasă le foloseşte lor în procesul globalizării (constituirea unui stat unic, cu o legislaţie unică, cu o economie unică, cu o cultură unică și cu o religie unică).

Unii spun că prin ecumenism se poate obţine venirea tuturor la Ortodoxie. Ei spun aceasta sau din naivitate, sau cu scopul de a-i convinge pe ortodocşi că ecumenismul este ceva bun. Dar noi nu ne lăsăm înşelaţi de aceste afirmaţii. Cunoaştem faptul că „în procesul făuririi și lărgirii Unităţii Europene este semnificativă preocuparea Uniunii de a se realiza, între alte programe însemnate aflate în propria sa finanţare, pe acela intitulat Un suflet pentru Europa.”76 Nu se spune Un suflet ortodox pentru Europa, ci doar Un suflet pentru Europa. Mai ştim că „unii teologi contemporani vorbesc chiar despre necesitatea unui ethos planetar, despre o teologie pentru al treilea mileniu care să susţină, prin pacea dintre religii, o pace mondială.” 77 Dacă ar accepta Ortodoxia, nu ar mai avea nevoie de un nou ethos planetar. Mai mult, ei doresc să construiască o teologie pentru al treilea mileniu, ca și cum Teologia Ortodoxă din primele două milenii creştine nu ar fi suficientă. Ei vor să înlocuiască Teologia Ortodoxă cu o nouă „teologie” care să ofere baza teoretică pentru pacea dintre religii.

Referitor la dialogul ecumenist dintre reprezentanţii ortodocşi din România și luteranii din Germania, se vorbeşte despre „evaluarea drumului ce trebuie în continuare parcurs, până ce se va ajunge la recunoaşterea bisericească reciprocă și la scopul deplinei comuniuni bisericeşti a celor aflaţi în dialog.”78

Deci nu se urmăreşte venirea luteranilor la Ortodoxie, ci recunoaşterea bisericească reciprocă.

39. Întrebare: Ecumenismul este folositor pentru pacea lumii ?

76 Pr. lect. univ. Florin Şerbănescu, Valorile creştine și integrarea europeană, Biserica Ortodoxă Română, Buletinul Oficial al Patriarhiei Române, anul CXXI, nr. 7-12, iulie - decembrie, 2003, p. 381.

77 ibidem.78 Constantin Pătuleanu, Teologia Ecumenica. Istoria și evaluarea dialogului teologic bilateral dintre

EKD și B. O. R. cu publicarea comunicatelor finale, Tipărită cu binecuvântarea Înaltpreasfinţitului Teofan, Mitropolitul Olteniei, Editura Mitropoliei Olteniei, Craiova, 2006, p. 226.

25

Răspuns: Ecumeniştii nu urmăresc pacea duhovnicească, ci pacea lumească. Aceasta este o pace superficială care nu ţine seama de Adevăr. Sub pretextul păcii se trec cu vederea aspectele dogmatice. Se urmăreşte pacea dintre religii, adică împăcarea între Ortodoxie și erezii, între adevăr și minciună. Ni se propune să fim în pace cu ereticii. Dar Sfinții Părinți n-au fost în pace cu ereticii. Pentru mărturisirea ortodoxă, Sfinții au fost prigoniţi, torturaţi și omorâţi. Nu se cuvine să prigonim pe cineva, dar avem datoria să răbdăm atunci când suntem prigoniţi pentru dreapta credință.

În anul 1936, Arhiepiscopul Teofan de Poltava scria: „Ai observat ce se petrece astăzi în lume? Conducătorii guvernelor lumii fac toți acelaşi lucru: vorbesc cu toţii despre pacea lumii. Conducătorii Franţei și ai statelor aliate cu ea stăruiesc să vorbească și despre căile de asigurare a stabilităţii, ca și cum aceasta ar fi condiţia esenţială pentru această ‹‹pace››. Nu putem să nu ne amintim cuvintele apostolului Pavel din epistola sa către Tesaloniceni: Ziua Domnului ca furul noaptea, așa vine. Căci când vor zice: pace și aşezare (stabilitate), atunci fără de veste va veni peste dânşii pieirea (asupra celor ce nu le pasă de adevăr, cf. II Tes. 2, 10), ca durerea celei ce are în pântece; și nu vor scăpa (I Tes. 5, 3).” 79

40. Întrebare: Cum se desfăşoară o adunare ecumenistă pentru pace ?Răspuns: La o astfel de adunare, pacea este doar un pretext pentru întărirea

ecumenismului. Se începe cu o slujbă ecumenistă și se continuă cu o sesiune de referate ecumeniste. De exemplu „între 28 iunie și 3 iulie 1964 s-au desfăşurat la Praga lucrările celei de a doua Adunări mondiale creştine pentru pace, convocată de Conferinţa Creştină pentru Pace. […] Au fost reprezentate Bisericile Ortodoxe, Biserica Romano-Catolică, Biserica Armeană, Biserica Etiopiană, Biserica Coptă, Biserica Anglicană, Biserica Vechilor-Catolici, Biserica Luterană, Biserica Reformată, precum și alte numeroase denominaţiuni și organizaţii creştine protestante și neoprotestante. Între participanţi s-au aflat înalţi ierarhi, clerici, profesori de teologie, predicatori, publicişti și credincioşi. […] Au fost prezenţi, de asemenea, observatori din partea a numeroase organizaţii creştine cu caracter mondial, continental ori regional, sau a unor foruri laice de acţiune pentru pace, dintre care se cuvine a fi menţionate: Consiliul Ecumenic al Bisericilor, Consiliul Mondial al Păcii, Federaţia Mondială Prezbiteriană, Uniunea Mondială Baptistă, Conferinţa bisericească panafricană, Conferinţa Bisericilor Europene, Federaţia Protestanţilor din Franţa etc. Ca invitaţi, au luat parte și reprezentanţi ai unor religii necreştine – mozaici, musulmani și budişti.” 80

„În dimineaţa zilei de duminică 28 iunie, în capela Bethleem din Praga s-a săvârşit o impunătoare slujbă ecumenistă de către Dl. Profesor Dr. J. L. Hromadka și Înalt Prea Sfinţitul Nicodim, Mitropolitul Leningradului și Ladogăi. Au fost prezenţi la această slujbă ecumenistă, – în care cântări din ritualul ortodox au alternat cu imnuri protestante – aproape trei mii de persoane: ierarhi, preoţi, pastori, predicatori ai feluritelor confesiuni creştine veniţi din toate cele cinci continente, precum și preoţi,

79 Arhiepiscopul Teofan de Poltava, Epistole, Carte tipărită cu binecuvântarea Prea Sfinţitului Părinte Galaction, Episcopul Alexandriei și Teleormanului, Ed. Egumenița, p. 74-75. Cuvintele Arhiepiscopului Teofan sunt valabile și astăzi.

80 A. C. Rădulescu, A doua Adunare Mondială Creştină pentru Pace de la Praga – 28 iunie-3 iulie 1964 , B. O. R., Buletinul Oficial al Patriarhiei Române, nr. 7-8, iulie-august, 1964, p. 673.

26

pastori și credincioşi ai comunităţilor protestante, romano-catolice și ortodoxe din Praga.”81

Predica a fost rostită de pastorul Dr. Martin Niemoller, preşedintele Bisericii Evanghelice din landul Hessen-Nassau (Republica Federală Germană). Canonicul Stefan Zarecky din Bratislava, care a vorbit în numele clericilor romano-catolici din Cehoslovacia, și-a exprimat speranţa că dezbaterile ce au loc în cel de al doilea Conciliu de la Vatican, vor aduce contribuţii cauzei ecumeniste. 82

41. Întrebare: N-ar fi bine să păstrăm credința cea dreaptă în inima noastră și să tăcem ca să avem pace cu cei de altă credință?

Răspuns: Când Sfântul Maxim Mărturisitorul se afla exilat în Bizya (656), au venit la dânsul trimişi ai împăratului pentru a-l convinge să accepte Typos-ul împărătesc prin care se ordona a se trece sub tăcere expresiile „o voinţă”, „două voinţe” referitoare la Domnul nostru Iisus Hristos. Trimişii Epifanie și Troilos i-au spus că Typos-ul s-a dat din iconomie, ca să fie pace.

Epifanie: Acest lucru s-a făcut printr-o „iconomie”  ca poporul să nu se vateme cu astfel de expresii foarte subtile.

Răspunzând, Sfântul Maxim a spus :- Dimpotrivă, oricine se sfinţeşte prin mărturisirea exactă a credinţei, nu însă

prin suprimarea ei pe care o conţine Typos-ul.Troilos : Și la palat ţi-am spus că el nu suprimă nimic, ci porunceşte să se treacă

sub tăcere aceste expresii, ca să avem cu toţii pace.Sfântul Maxim : Tăcerea asupra acestor cuvinte este suprimarea acestor cuvinte.

Căci zice Duhul Sfânt : «Nu sunt graiuri, nici cuvinte al căror glas să nu se audă» [Ps. 18,3]. Aşadar, cuvântul care nu este rostit, nici nu există.

Troilos : Crede în inima ta cum vrei, nimeni nu te împiedică.Sfântul Maxim : Dar Dumnezeu n-a limitat la inimă întreaga mântuire, atunci

când a spus:«Cel care Mă va mărturisi înaintea oamenilor și Eu îl voi mărturisi înaintea

Tatălui Meu Cel din ceruri » [Matei 10,32]. Iar dumnezeiescul Apostol învață spunând : « Cu inima se crede spre dreptate, iar cu gura se mărturiseşte spre mântuire » [Romani 10,10] .

O nouă audiere în acelaşi an la Bizya are ca urmare trimiterea lui în Perberis. În anul 662, Sfântul Maxim a fost adus la Constantinopol pentru încă o audiere. Aici, în faţa mulţimii, i s-a tăiat limba din rădăcină și mâna dreaptă, ca să nu mai poată comunica adevărul nici cu graiul, nici în scris. Astfel, se adeveri din nou că fiecare părticică din dogmele Bisericii s-a impus prin sângele celor ce au fost gata să-și dea viața pentru mărturisirea ei, fiind o chestiune de viaţă, nu o simplă speculaţie teoretică. 83

42. Întrebare: Domnul nostru Iisus Hristos s-a rugat ca toți să fie una (Ioan 17, 21). Dacă nu admitem dialogul ecumenist, cum se va ajunge la această unitate ?

81 ibidem, p. 674.82 cf. ibidem, p. 675.83 cf. Sfântul Maxim Mărturisitorul și tovarăşii lui întru martiriu, Ed. Deisis, Sibiu, 2004.

27

Răspuns: Dumnezeu voieşte unitatea întru Adevăr. Pentru a se ajunge la această unitate trebuie ca toți să primească dreapta credință și să intre în Biserica Ortodoxă, cea Una, Sfântă, Sobornicească și Apostolească.

Cuviosul Filothei Zervakos spune că „numai prin smerenie, pocăinţă și întoarcere la Dumnezeu, la credința ortodoxă, va reuşi mult dorita unire, iar nu prin consfătuiri și dezbateri, prin dialoguri nefolositoare și lipsite de rost, prin şedinţe zadarnice.” 84

Cuviosul Filothei se ruga iubitorului de oameni Dumnezeu, „ să-i ţină în credința ortodoxă pe cei credincioşi iar pe popoare să le unească prin legăturile dragostei, să-i cheme pe toți la unirea întru credința ortodoxă cea adevărată, să-i învrednicească pe toți de unirea întru Duhul Sfânt și să dăruiască tuturor cele necesare pentru mântuire.” 85

43. Întrebare: Am înţeles acum că Dumnezeu voieşte unitatea întru Adevăr. Dar nu se poate ca unitatea ecumenistă să fie o treaptă intermediară spre unitatea întru Adevăr?

Răspuns: Nu se poate. Deoarece ecumenismul merge în sens contrar. Prin ecumenism oamenii se depărtează de unitatea întru Adevăr. Cunoaştem faptul că „prin sincretismul care se cultivă în cadrul acestor dialoguri cu heterodocşii și cei de alte religii se nesocoteşte cu desăvârşire înţelesul de erezie, din motive de ‹‹politeţe ecumenistă›› și pentru menţinerea ‹‹duhului ecumenic››. În felul acesta adevărata unitate a oamenilor în Adevăr, adică în Hristos, este înlocuită cu un nou model de unitate – în ciuda diferenţelor dogmatice – , adică nu în Adevăr. Acesta este modelul acţiunii comune, al organizaţiei, al ‹‹slujirii comune››, un model umanist, antropocentric. Centrul acestei unităţi nu-l mai constituie Dumnezeu-Omul, ci omul căzut.” 86

Pomul se cunoaşte după roade, iar roadele ecumenismului sunt rele. Prin ecumenism oamenii se depărtează de Ortodoxie. Papistaşii, protestanţii și anticalcedonienii nu mai au nici o motivaţie să vină în Biserica Ortodoxă, fiindcă ecumeniştii din Biserica Ortodoxă admit că și adunările acelora sunt Biserici. Situaţia anticalcedonienilor este și mai gravă, deoarece adunările lor sunt recunoscute ca „Biserici Ortodoxe Orientale”, iar Bisericile Ortodoxe naţionale (Greacă, Rusă, Sârbă, Română, etc.), sunt numite Biserici Ortodoxe Răsăritene. De ce ar pleca un om dintr-o Biserică Ortodoxă Orientală pentru a intra într-o Biserică Ortodoxă Răsăriteană? Dacă ambele sunt ortodoxe, el poate rămâne acolo unde se află acum.

„Participarea la C. M. B (Consiliul Mondial al Bisericilor, organizaţie a ecumenismului protestant – n. n.) și tot sincretismul ecumenist, care conţine nu numai dialoguri, ci și manifestări de cult comune, au condus la încetarea misiunii ortodoxe în ţările în care predomină confesiunile creştine. În felul acesta închidem uşa oamenilor obosiţi ai Apusului, arătându-le că trebuie să rămână acolo unde se află, de vreme ce ‹‹suntem la fel››, suntem ‹‹biserici surori›› și ‹‹unirea este iminentă››.” 87

84 Părintele Filothei Zervakos, Testament duhovnicesc. Mărturisirea credinţei ortodoxe, tipărită cu binecuvântarea Prea Sfinţitului Părinte Galaction, Episcopul Alexandriei și Teleormanului, Editura Bunavestire, Galaţi, 2003, p. 75.

85 ibidem, p. 13.86 Părintele Arsenie Vliangoftis Doctor în Teologie și Licenţiat în Filosofie, Ereziile contemporane – o

adevărată ameninţare - , Ed. Evanghelismos, Bucureşti 2006, p. 188.87 ibidem p. 189.

28

Chiar și ortodocşii care participă la ecumenism se îndepărtează de Ortodoxie. „Participarea aceasta a condus și conduce în fiecare zi tot mai mult la schimbarea cugetării și etosului ortodox și la formarea unei cugetări și a unui etos interreligios”. 88

44. Întrebare: Unii spun că, pentru a fi credibili în lume, creştinii trebuie să aducă o mărturie comună, prin dialog și colaborare între confesiuni. Este corectă această părere ?

Răspuns: Sfinții Părinți n-au gândit așa. Ei n-au încercat să colaboreze cu ereticii pentru a fi credibili în lume. Ci au mărturisit dreapta credință cu râvnă duhovnicească și curaj și au luptat cu preţul vieţii împotriva ereziilor.

45. Întrebare: În ecumenism, fiecare confesiune este chemată să treacă de la triumfalism și autosuficienţă la smerenie și autocritică, în raport cu plinătatea Adevărului și Iubirii lui Hristos. Este bună această chemare ?

Răspuns: Evident, smerenia este bună. Dar chemarea ecumenistă de mai sus este greşită. Iar greşeala începe cu termenul „confesiune”, considerându-se că există mai multe confesiuni creştine. Sfinții Părinți n-au vorbit de „confesiuni” și „culte”. Ei au vorbit însă de ortodocşi și de eretici. Biserica este Una, cea adevărată, adică Ortodoxă. Ereticii sunt cei care trebuie să renunţe la triumfalism, să se smerească și să se întoarcă la Biserica cea adevărată. Și ortodocşii se smeresc, făcând ascultare faţă de Sfinții Părinți de la Sfintele Sinoade Ecumenice și Locale și rămânând în Ortodoxie.

Iar autocritica în raport cu plinătatea Adevărului și Iubirii lui Hristos trebuie să și-o facă tot ereticii. Ortodocşii au păstrat credința cea adevărată. Din acest punct de vedere, ortodocşii nu au motiv să-și facă autocritică. Este adevărat că și ortodocşii pot cădea în greşeli și păcate. Pentru acelea trebuie să-și facă autocritică; mai bine zis, să aibă pocăinţă. Dar pentru credință n-au motiv, atât timp cât păstrează credința cea adevărată.

Iar smerenia nu înseamnă subestimarea Ortodoxiei și toleranţa faţă de erezii. Sfinții Părinți au fost smeriţi, dar au luptat cu mare râvnă duhovnicească împotriva ereziilor. În Sinaxarul Sfântului Ierarh Grigorie Palama, din Duminica a doua a Sfântului și Marelui Post, găsim scris că acesta era peste măsură de blând și smerit, însă când era vorba de Dumnezeu și de cele dumnezeieşti era în acestea mare luptător.

46. Întrebare: Se afirmă că în dialogurile ecumeniste se realizează și un efort comun de înţelegere mai profundă a Evangheliei și a Bisericii, dat fiind faptul că unele confesiuni au accentuat unele aspecte ale Revelaţiei în opoziţie cu altele, sau au neglijat o parte din ele. Este adevărat ?

Răspuns: Afirmaţia este un exemplu de relativism ecumenist. Nu se vorbeşte de Biserica Ortodoxă și de eretici. Ci se vorbeşte de confesiuni, într-un mod omogen, ca și cum nu ar exista doar una adevărată, ca și cum fiecare ar avea de învăţat ceva bun de la celelalte.

Se vorbeşte despre un efort comun de înţelegere mai profundă a Evangheliei și a Bisericii. Dar noi ne străduim să mergem pe calea Sfinților Părinți. Iar Sfinții Părinți n-au conlucrat cu ereticii pentru înţelegerea mai profundă a Evangheliei, ci s-au curăţit de patimi, iar Dumnezeu le-a dăruit înţelegerea duhovnicească. Chiar dacă noi nu vom ajunge niciodată la măsura Sfinților Părinți, avem posibilitatea înţelegerii mai

88 ibidem, p. 187.

29

profunde a Evangheliei, rugându-ne Sfinților Părinți și citind cu evlavie cărţile lor, sub atenta îndrumare a unui Duhovnic binecredincios și iscusit.

În ceea ce priveşte neglijarea unei părţi a Revelaţiei, Biserica Ortodoxă nu a neglijat nimic. De aceea, nici nu avem nevoie să primim vreo învăţătură de la eretici.

47. Întrebare: S-a afirmat că ecumenismul a obţinut rezultate efective: polemica s-a schimbat în dialog; ostilitatea s-a schimbat în dorinţa de colaborare și solidaritate; ignoranţa și indiferenţa reciprocă s-a schimbat în cunoaştere reciprocă. Sunt reale aceste rezultate ?

Răspuns: Trebuie să analizăm fiecare afirmaţie în parte și să vedem nu doar dacă rezultatul este real, ci și dacă este bun.

Cele trei afirmaţii prezintă schimbări. Vechea situaţie (ortodoxă) s-a schimbat, devenind ecumenistă.

Prima afirmaţie: polemica s-a schimbat în dialog. Este adevărat, dar este un aspect negativ, nu pozitiv. Sfinții Părinți purtau o polemică cu ereticii, deoarece ereziile intrau în contradicţie cu învăţătura ortodoxă pe care Sfinții Părinți o apărau. Ecumeniştii proveniţi din Biserica Ortodoxă poartă doar un dialog cu ereticii (pe care nici nu-i mai consideră eretici). În loc să mărturisească dreapta credință și să lupte cu preţul vieţii împotriva ereziilor, ei se limitează la un dialog comod.

A doua afirmaţie: ostilitatea s-a schimbat în dorinţa de colaborare și solidaritate. Aceasta este și mai rău. Dialogul cu ereticii a dus la dorinţa de solidaritate cu ei.

A treia afirmaţie: ignoranţa și indiferenţa reciprocă s-a schimbat în cunoaştere reciprocă. Această afirmaţie este falsă, deoarece se spune că ignoranţa și indiferenţa erau reciproce. Sfinții Părinți nu erau nici ignoranţi, nici indiferenţi faţă de eretici. Dacă ar fi fost indiferenţi faţă de eretici, nu s-ar fi străduit atât de mult să le dea ajutor spre îndreptare și să apere poporul binecredincios faţă de influenţele eretice. De fiecare dată când apărea o erezie, Sfinții Părinți grăiau și scriau împotriva ei. De multe ori trimiteau scrisori către eretici, sau chiar se întâlneau cu ei, arătându-le pericolul în care se aflau și povăţuindu-i pe calea cea bună. Iar când ereziile persistau, Sfinții Părinți se adunau – prin rânduiala lui Dumnezeu – în Sfinte Sinoade Ecumenice și Locale, statornicind dreapta credință și luptând împotriva ereziilor.

48. Întrebare: În vremea noastră se tinde către o religie unică. Se organizează conferinţe interconfesionale la care participă și ortodocşi. Se spune că Ortodoxia trebuie să fie o prezenţă, să nu rămână închisă în sine. Este bine? Se poate ajunge astfel la o unire adevărată a tuturor oamenilor ?

Răspuns: „Astăzi, din păcate, a intrat politeţea europeană și vor să arate că fac binele.Vor să arate superioritatea, dar în cele din urmă merg înspre a se închina diavolului celui cu două coarne. ‹‹Să existe o religie›› - îţi spun, și le nivelează pe toate. Au venit și la mine unii și mi-au spus: ‹‹Toţi cei care credem în Hristos, să facem o religie››. Asta este ca și cum am lua aur și aramă, aur de atâtea carate și toate cele ce au fost separate de el, și să le amestecăm din nou ca să facem una. Este corect să le amestecăm iarăşi? Întrebaţi un aurar: E bine să amestecăm zgura cu aurul? S-a dus atâta luptă, ca să strălucească dogma. Sfinții Părinți au ştiut ceva atunci când au interzis legăturile cu cel eretic. Dar astăzi spun: ‹‹Nu numai cu cel eretic, dar și cu budistul și cu închinătorul la foc și cu închinătorul la diavol să ne rugăm. Trebuie ca și ortodocşii să se afle la rugăciunile și conferinţele lor. Este o prezenţă››. Ce prezenţă?

30

Le rezolvă toate cu raţiunea și justifică cele ce nu se pot justifica. Duhul european crede că și problemele duhovniceşti pot intra în Piaţa Comună.” 89

Biserica Ortodoxă nu este închisă în sine. Ea mărturiseşte adevărul și îi aşteaptă la sine pe toți cei din afară, fiindcă Dumnezeu vrea ca toți oamenii să se mântuiască și să ajungă la cunoştinţa adevărului. Dar participarea ortodocşilor la adunările ecumeniste este greşită. Sfinții Părinți nu au participat împreună cu ereticii la adunări de acest fel, în care se relativizează adevărul.

Ecumenismul nu poate duce la o unire adevărată a tuturor oamenilor. Sfântul Arhiepiscop Ilarion Troiţki, Noul Mărturisitor, spune că „au fost și cazuri când oameni uşuratici s-au gândit să creeze o religie internaţională pe baza studiului de bibliotecă. S-au trimis milioane de apeluri cu invitaţia la unire în această ‹‹religie comună››, al cărei proiect era garantat de aceste apeluri.

Planul acesta însă a fost schiţat în termenii cei mai generali, astfel încât un catolic, un protestant, un musulman sau un evreu să poată semna la fel de nestânjenit. Fireşte, chiar dacă toți oamenii s-ar învoi cu planul cu pricina, aceasta nu i-ar uni în nici un fel unul cu altul: tezele abstracte generale nu obligă pe nimeni la nimic. Oamenii ar rămâne aceiaşi; nimeni nu ar dobândi mântuire. Este totală nebunie a încerca să uneşti oamenii pe temeiul unei anume învăţături. Pentru aceasta este trebuinţă de o putere aparte, mai presus de fire, pe care numai Biserica lui Hristos cea Una Sfântă Sobornicească o are.”90

49. Întrebare: Prin ce hotărâri au interzis Sfinții Părinți legăturile cu ereticii?Răspuns: Prin mai multe Canoane ale Sfintelor Sinoade:„Pe ereticii cei nelegiuiţi, care nu se pocăiesc, afurisiţi-i și-i lepădaţi de ceilalţi

credincioşi, aducând la cunoştinţă publică îndepărtarea lor din Biserica lui Dumnezeu și porunciţi credincioşilor să se ferească cu desăvârşire de ei, și să nu se întovărăşească cu ei nici la vorbă, nici la rugăciune, căci ei sunt potrivnici și duşmani ai Bisericii, strică turma lui Hristos și batjocoresc moştenirea credinţei.“ 91

„Oricine va mânca cu ereticii, sau va bea, sau va face prieteşug și dragoste și adunare, ce se zice cu armenii (monofiziţi, n. n) sau alţii ca dânşii, unii ca aceia anatema să fie. “ 92

„Al 10-lea Canon al Sfinților Apostoli opreşte a ne ruga împreună cu ereticii și schismaticii, măcar în casă de s-ar afla; se afuriseşte și să nu fie primit la Sfintele Taine.

Canonul 45 al Sfinților Apostoli porunceşte: Episcopul, preotul sau diaconul care numai s-ar ruga cu ereticii, să se afurisească și dacă l-ar primi să slujească ca preot, să se caterisească.

89 Cuviosul Paisie Aghioritul, Cu durere și dragoste pentru omul contemporan, Schitul Lacu, Sf. Munte Athos, 2000, p. 321.

90 Sfântul Arhiepiscop Ilarion Troiţki, Noul Mărturisitor Creştinismul sau Biserica?, Carte tipărită cu binecuvântarea Prea sfinţitului Părinte Galaction, Episcopul Alexandriei și Teleormanului, Ed. Cartea Ortodoxă, Ed. Egumenița, 2005, p. 72.

91 Hotărâre canonică, Const. Ap. VI, 18, în Pravila Bisericească, Valea Plopului, 1999, p. 172.92 Hotărâre a Soborului Antiohiei, canonul 70, în Pravila Bisericească, numită Cea Mică, tipărită mai

întâiu la 1640, în Mănăstirea Govora, publicată acum în transcripţiune cu litere latine, Tipografia Academiei Române, 1884.

31

La tâlcuirea Canonului 47 al Sfinților Apostoli, scrie Sfântul Nicodim Aghioritul că latinii (papistaşii, n. n.) sunt eretici și nu au nici Botez, nici Preoţie, și dacă vreun preot nu botează pe cei care se întorc la Ortodoxie se afuriseşte.

Și Canonul 33 din Laodiceea opreşte a te ruga cu eretici și cu schismatici. “ 93

Despre părtăşia cu ereticii, Sfântul Theodor Studitul spune: „În legătură cu cele rânduite de Sfinții Părinți trebuie spus că nici a petrece, nici a mânca, nici a cânta împreună, nici a avea vreo părtăşie cu ei nu am primit, ci ‹‹Vai!›› se rosteşte asupra celor care au părtăşie cu ei, fie și doar la mâncare sau băutură sau simplă relaţie.” 94

Iar Sfântul Ierarh Ioan Gură de Aur spune: „Auziţi toți care mâncaţi împreună cu ereticii hotărâre dureroasă: sunteţi vrăjmaşi ai lui Hristos. Căci nici cel ce este prieten cu vrăjmaşii împăratului nu poate să fie prieten al împăratului; și nu se învredniceşte de viaţă, ci piere împreună cu vrăjmaşii și suferă și mai rele.” 95

„Auziţi iarăşi cei ce faceţi agape împreună cu ei: cum veţi scăpa de mânia ce va să vină peste voi, care vă pângăriţi împreună cu aceştia prin mâncare și băutură laolaltă? Cum îndrăzniţi să vă apropiaţi de dumnezeieştile și înfricoşatele Taine ale lui Hristos? Sau nu aţi auzit pe fericitul Pavel strigând că ‹‹nu puteţi bea paharul Domnului și paharul demonilor ; nu puteţi avea parte de masa Domnului și de masa demonilor›› (I Corinteni 10, 21)” 96

50. Întrebare: Aceasta înseamnă implicit că Sfinții Părinți nu admit căsătoriile mixte. Există și un canon explicit care să le interzică?

Răspuns: Da. Canonul 72 al celui de al şaselea Sfânt Sinod Ecumenic nu admite ca bărbatul dreptslăvitor să se însoţească cu femeie eretică, nici bărbat eretic a se însoţi cu femeie dreptslăvitoare, ci deşi s-ar afla ceva de acest fel că s-a făcut de vreunul, nunta să se socotească neîntărită, și nelegiuita însoţire să se deslege, că nu trebuie cele neamestecate a se amesteca. 97

51. Întrebare: Există și alte canoane care interzic slujirea și prăznuirea împreună cu ereticii ?

Răspuns: Da. Între Canoanele Sfinților și întru tot lăudaţilor Apostoli se află și acestea:

CANONUL 46„Episcopul, sau Presbiterul, ereticesc botez primind, sau jertfă, a se caterisi

poruncim. Că ce conglăsuire este lui Hristos cu veliar? Sau ce parte Credinciosului cu necredinciosul?”[Apost: 47, 68; Sobor 2: 7; Sobor 6: 95; Cartag: 1; Vasilie: 1, 20, 47, 2, Cartag: 6, 15]

TÂLCUIRE

93 Sfântul Ioan de la Neamţ Hozevitul, Hrană duhovnicească, Ed. Lumină din Lumină, Bucureşti, 2000, p. 541.

94 Dreapta Credinţă în scrierile Sfinților Părinți, Sfântul Theodor Studitul, Sfântul Ioan Gură de Aur, Sfântul Amfilohie de Iconium, vol. 1, Ed. Sophia, Bucureşti, 2006, p.153.

95 ibidem, p. 170.96 ibidem, p. 171.97 cf. Pidalion, Canoanele Sfântului și Ecumenicului al şaselea Sinod.

32

„Dreptslăvitorii creştini se cuvine a se feri de eretici, și slujirile lor a le urî. Iar mai vârtos însuşi ereticii se cuvine a se mustra și a se înţelepţi de către Episcopi și Presbiteri, doar cumva vor înţelege și se vor întoarce din rătăcirea lor. Pentru aceasta și Canonul acesta rânduieşte, că, oricare Episcop, sau Presbiter, ar primi ca de drept și adevărat botezul ereticilor sau jertfa ceea ce se proaduce de dânşii. Unul ca acesta, poruncim ca să se caterisească. Fiindcă ce conglăsuire are Hristos cu diavolul? Sau ce parte are credinciosul cu cel necredincios? Căci cei ce primesc cele de către eretici, sau și ei au aceleaşi socoteli ale acelora, sau cel puţin nu au osârdie spre a-i scoate pe dânşii din cacodoxia (credința cea rea – n. n.) lor. Că cei ce bine voiesc (adică se învoiesc) la slujbele acelora, cum pot a-i mustra pe ei ca să lepede eresul lor cel cacodox și rătăcit?”

CANONUL 70„Dacă vreun Episcop, sau Presbiter, sau Diacon, sau oricine din catalogul

Clericilor, va posti împreună cu Iudeii, sau va prăznui cu dânşii, sau ar primi de la dânşii ospăţurile praznicului, precum azime, sau ceva de acest fel, să se caterisească, iar de va fi mirean, să se afurisească.”[Apsotolic: 7, 65, 71; Sobor 6: 11; Ant: 1; Lao: 29, 37, 38; Car: 60, 81, 117]

TÂLCUIRE„Dacă cel ce numai se roagă împreună cu cei afurisiţi, se afuriseşte, sau cu cei

caterisiţi numai, împreună se cateriseşte. Cu mult mai vârtos cel ce posteşte și serbează împreună cu Iudeii ucigaşii lui Hristos, Cleric fiind se cateriseşte, iar mirean se afuriseşte. Pentru aceasta și Canonul acesta rânduieşte, că oricare Episcop, sau Presbiter, sau Diacon, sau oricare fiind din catalogul Clericilor, posteşte cu Iudeii, sau serbează cu dânşii Paştile, sau alte sărbători, sau primeşte de la dânşii daruri de ospăţ ale sărbătorii lor, precum sunt azimile (pe care ei la zilele pascăi lor le mănâncă, și la toată sărbătoarea lor, și la toată jertfa azimele proaduce), sau altceva ca acestea, primind să se caterisească. Iar de va fi mirean să se afurisească. Căci măcar deşi cei ce primesc unele ca acestea, și împreună postesc și împreună prăznuiesc, nu sunt de o cugetare cu Iudeii (că de ar fi fost unii ca aceştia, s-ar cuvenit nu a se caterisi, sau a se afurisi, ci și anatemei a se da după Canonul 29 al Soborului din Loadiceea). Dar însă dau prilej de sminteală, și presupunere că cinstesc slujbele Iudeilor, care lucru este străin de Dreptslăvitori. Las a zice, că și se spurcă unii ca aceştia cu împreună petrecerea ucigaşilor de Hristos. Către care zice Dumnezeu, Postul și nelucrarea și sărbătorile voastre le urăşte sufletul meu.”

CANONUL 71„Dacă vreun creştin ar aduce unt de lemn la Altarul păgânilor, sau în Sinagoga

Iudeilor, în sărbătorile lor, sau lumânări ar aprinde, să se afurisească.” [Apost: 7, 65, 70; Sobor 6: 11; Ant: 1; Laod: 29, 37, 38; Cart: 59, 82, 123]

TÂLCUIRE „Că din aceasta ce face se arată că cugetează de adevărate mincinoasele slujbele

acelora, și tainele lor cele spurcate.” 98

98 Pidalion, Canoanele cele ale Sfinților și întru tot lăudaţilor Apostoli.

33

52. Întrebare: Unii consideră că eretici sunt doar cei care nu recunosc Sfânta Treime și pe Domnul nostru Iisus Hristos ca Dumnezeu adevărat. Este corect ?

Răspuns: Nu este corect. Mai există și alţi eretici: monofiziţi (care consideră că Domnul Iisus Hristos are doar o fire), monoteliţi (care consideră că Domnul Iisus Hristos are o singură voire), iconoclaşti (luptători împotriva sfintelor icoane); mai sunt cei care consideră că harul este creat, cei care spun că Duhul Sfânt purcede și de la Fiul, cei care spun că papa este infailibil, precum și mulţi alţi eretici. Acest fapt se vede foarte clar în Sinodiconul Ortodoxiei, în care sunt anatematizaţi toți ereticii. Sfânta Slujbă a Sinodiconului Ortodoxiei se află în Triodul grecesc, la Duminica Ortodoxiei.

53. Întrebare: Dar iubirea ne îndeamnă să respectăm părerile celor de altă credință. De ce Sfinții Părinți erau așa de categorici?

Răspuns: Chiar credeţi că Sfinții Părinți nu aveau iubire? Credeţi că ecumeniştii contemporani au ajuns la o măsură duhovnicească mai înaltă decât Sfinții Părinți ale căror Sfinte Moaşte izvorăsc până astăzi bună mireasmă și tămăduiri?

Tocmai iubirea era cea care îi îndemna pe Sfinții Părinți să le arate ereticilor unde greşesc. Fiindcă doreau îndreptarea ereticilor. Adevărata iubire nu se manifestă prin acceptarea rătăcirilor celuilalt, ci prin dorinţa sinceră de a-l ajuta să se îndrepte.

Sfinții Părinți erau așa de categorici în probleme dogmatice deoarece ereziile fac imposibilă mântuirea. Erezia este vrăjmăşie împotriva lui Dumnezeu; ea este blasfemie împotriva Sfântului Duh. Iar ereticii „sunt potrivnici și duşmani ai Bisericii, strică turma lui Hristos și batjocoresc moştenirea credinţei“, așa cum arată Canonul.

54. Întrebare: Am înţeles acum că iubirea faţă de un om rătăcit se manifestă prin dorinţa sinceră de a-l ajuta să se îndrepte și să ajungă la Adevăr. Dar Canonul referitor la eretici îndeamnă pe ortodocşi „să se ferească cu desăvârşire de ei, și să nu se întovărăşească cu ei nici la vorbă, nici la rugăciune.” Atunci cum să-l ajutăm pe eretic să se îndrepte?

Răspuns: Pentru a înţelege corect Canonul trebuie să-l privim în ansamblu:„Pe ereticii cei nelegiuiţi, care nu se pocăiesc, afurisiţi-i și-i lepădaţi de ceilalţi

credincioşi, aducând la cunoştinţă publică îndepărtarea lor din Biserica lui Dumnezeu și porunciţi credincioşilor să se ferească cu desăvârşire de ei, și să nu se întovărăşească cu ei nici la vorbă, nici la rugăciune, căci ei sunt potrivnici și duşmani ai Bisericii, strică turma lui Hristos și batjocoresc moştenirea credinţei. “

Canonul spune: „porunciţi credincioşilor să se ferească cu desăvârşire de ei”. Oamenii care nu cunosc în amănunt Dogmatica Ortodoxă și Istoria Bisericească, precum și cei care nu au blagoslovenie să stea de vorbă cu ereticii, trebuie să se ferească cu desăvârşire de eretici. De ce? Fiindcă ei pot cădea pradă ereziilor, stricându-se astfel turma lui Hristos. Aceşti oameni nu au datoria să-i îndrume pe eretici la Ortodoxie. Dar Sfinții Părinți, la Sfintele Sinoade, stăteau de vorbă cu ereticii, mărturisind învăţătura ortodoxă și combătând ereziile. Însă această convorbire cu ereticii nu dura prea mult timp. Ereticii care nu se pocăiau erau anatematizaţi. După anatematizare nu mai urma nici un dialog. De exemplu, după cel de-al patrulea Sfânt Sinod Ecumenic de la Calcedon (451), Sfinții Părinți nu i-au mai invitat la dialog pe ereticii monofiziţi. De ce? Fiindcă nu mai aveau ce discuta. A fost stabilită învăţătura ortodoxă, iar ereticii au fost anatematizaţi împreună cu ereziile lor. Dar

34

ecumeniştii poartă un „dialog teologic” cu ereticii monofiziţi din anul 1964 până astăzi, în diverse întâlniri oficiale și neoficiale. Și în loc să-i anatematizeze pe monofiziţi, vor să ridice anatemele date de Sfinții Părinți la Calcedon împotriva monofiziţilor. Adică se aliază cu ereticii monofiziţi împotriva Sfinților Părinți.

55. Întrebare: Nu cumva ecumeniştii au lungit acest timp de dialog tocmai pentru a-i ajuta pe monofiziţi să se întoarcă la Ortodoxie?

Răspuns: Dacă ar fi așa, încă ar fi bine. Dar pomul se cunoaşte după roade. Care sunt roadele acestui dialog care durează de peste 42 de ani? Ce au hotărât ecumeniştii la propunerea monofiziţilor? Iată ce au hotărât:

- să nu-i mai considere eretici pe monofiziţi;- să se considere că ortodocşii și monofiziţii au aceeaşi credință;- să ridice anatemele date de Sfinții Părinți la Sinodul Ecumenic de la

Calcedon;- să elimine din cărţile de cult toate textele care se referă la monofiziţi ca la

nişte eretici;- să realizeze un „program educativ” prin care credincioşii să fie pregătiţi să

accepte cărţile de cult modificate;- să modifice Istoria Bisericească în funcţie de rezultatele dialogului,

eliminând acele texte care nu convin monofiziţilor;- să introducă în calendarul Bisericii Ortodoxe - ca Sfinţi - pe ereticii

monofiziţi anatematizaţi;- adunările monofizite să se numească „Biserici Ortodoxe Vechi Orientale”,

iar adunarea monofiziţilor egipteni să se numească „Biserica Ortodoxă Coptă”;- după ridicarea anatemelor să se intre în comuniune euharistică (împărtăşire

în comun). 99

Acestea sunt roadele dialogului ecumenist. I-au batjocorit pe adevăraţii Sfinţi, modificând Istoria Bisericească și considerând drept sfinţi pe ereticii anatematizaţi. Au hulit pe Sfântul Duh care a grăit prin Sfinții Părinți la Sfintele Sinoade Ecumenice. S-au împotrivit adevăratei Biserici, numind „Biserici Ortodoxe” nişte adunări de eretici anatematizaţi. Au batjocorit credința ortodoxă, considerând-o una cu credința rătăcită a monofiziţilor. Și- dacă vor ajunge - vor strica turma lui Hristos prin împărtăşire în comun cu ereticii. Bine a spus Canonul că ereticii „sunt potrivnici și duşmani ai Bisericii, strică turma lui Hristos și batjocoresc moştenirea credinţei. “

56. Întrebare: De ce se strică obştea binecredincioşilor prin împărtăşire în comun cu ereticii? Dacă ereticii n-au har în taine, împărtăşania lor nu este simplă pâine?

Răspuns: Sfântul Theodor Studitul spune că „împărtăşania de la eretic înstrăinează pe om de Dumnezeu și îl predă diavolului.”

„După măsura deosebirii dintre lumină și întuneric, așa e și deosebirea dintre împărtăşania drept slăvitoare (ortodoxă) și cea ereticească: cea drept slăvitoare luminează, cea ereticească întunecă; una îl uneşte cu Hristos, cealaltă – cu diavolul;

99 cf. Ion Grădincea, Relaţiile dintre Biserica Ortodoxă și Bisericile Vechi Orientale din anul 1964 până în anul 2001, Carte tipărită cu binecuvântarea Prea Fericitului Părinte Teoctist Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, Ed. Sitech, Craiova, 2004, pp. 244- 254; Părintele Arsenie Vliangoftis Doctor în Teologie și Licenţiat în Filosofie, Ereziile contemporane – o adevărată ameninţare - , Ed. Evanghelismos, Bucureşti 2006, p. 189; Î.P.S. Antonie, Mitropolitul Transilvaniei, Dialogul dintre Biserica Ortodoxă și Biserica Ortodoxă Vechi-Orientală, Ortodoxia, 1994, nr.1.

35

una dă viaţă sufletului, cealaltă îl ucide. Împărtăşania din mână eretică este otravă, nu simplă pâine.” 100

57. Întrebare: Am văzut că s-au luat mai multe hotărâri care favorizează unirea ecumenistă cu monofiziţii. Ce legătură există între aceste hotărâri?

Răspuns: Dialogul ecumenist între ortodocşi și monofiziţi are ca scop recunoaşterea bisericească reciprocă și împărtăşirea în comun, ca semne exterioare ale comuniunii (fără ca monofiziţii să renunţe la ereziile lor). Toate hotărârile menţionate urmăresc acest scop. Pentru a se împărtăşi în comun, au nevoie de recunoaşterea bisericească reciprocă. Pentru a se recunoaşte reciproc, afirmă că au aceeaşi credință. Ca să pară că au aceeaşi credință, vor să elimine din cărţile de Dogmatică și din cărţile de cult ortodoxe textele care îi consideră eretici pe monofiziţi. Considerând că au aceeaşi credință, vor să arate că anatemele date la Sfintele Sinoade nu sunt valabile. Pentru aceasta consideră că la Sfintele Sinoade a fost o neînţelegere de termeni. Iar pentru a face plauzibilă această idee, trebuie să modifice cărţile de Istorie Bisericească. Aceasta va permite acceptarea ca sfinţi a ereticilor monofiziţi anatematizaţi.

Este evident că ecumeniştii urmăresc îndoctrinarea binecredincioşilor cu aceste idei false. Iar pentru aceasta se străduiesc să pregătească în stil ecumenist pe actualii și viitorii preoţi. Deci au nevoie de un învăţământ teologic ecumenist.

58. Întrebare: Se pot aplica hotărâri ecumeniste de acest fel în mod paşnic, fără prigoană?

Răspuns: Toate măsurile ecumeniste vor determina o reacţie de împotrivire din partea dreptcredincioşilor ierarhi, preoţi și mireni. Aceştia vor scrie și vor grăi împotriva ereziei ecumeniste. În acest fel vor împiedica răspândirea ecumenismului, vor împiedica aplicarea planurilor ecumeniste la nivel naţional și mondial. Iar sistemul oficial îi va prigoni, căutând să-i compromită și să-i elimine prin diverse metode. În acest fel, cei ce se sfinţesc, se vor sfinţi și mai mult, iar cei ce se spurcă, se vor spurca și mai mult. Cei ce se sfinţesc (prin mărturisirea dreptei credințe), se vor sfinţi și mai mult (prin mucenicie), iar cei ce se spurcă (cu ereziile), se vor spurca și mai mult (făcându-se prigonitori).

59. Întrebare: De unde ştim că va fi așa?Răspuns: Din Istoria Bisericească ştim că așa s-a întâmplat de fiecare dată când

ereticii se aflau în funcţii mari bisericeşti.Printre apărătorii Crezului alcătuit la primul Sfânt Sinod Ecumenic se număra și

episcopul Eustatie al Antiohiei. Ereticul Eusebiu al Nicomidiei, găsind un moment prielnic, a improvizat în anul 330 la Antiohia un sinod pentru judecarea lui Eustatie, acuzat pe nedrept de imoralitate, erezie și infidelitate faţă de împărat. Acest pseudo-sinod s-a pronunţat pentru exilarea episcopului Eustatie; hotărarea a fost pusă în practică, iar Sfântul Eustatie a murit în exil, in anul 337.

Episcopul Marcel al Ancyrei era de asemenea un apărător neînfricat al dreptei credințe. Și acesta a fost acuzat pe nedrept într-un sinod eretic ţinut la Constantinopol și a fost exilat. În locul lui a fost ales ereticul arian Vasile de Ancyra.

După eliminarea acestor doi ierarhi dreptcredincioşi, ereticii arieni au declanşat o violentă campanie de denigrare a Sfântului Athanasie cel Mare, episcopul Alexandriei, care rămase cel mai important apărător al Ortodoxiei. Acesta a fost

100 cf. Sfântul Iustin Popovici, Biserica Ortodoxă și ecumenismul, p. 123.

36

acuzat că l-a omorât pe episcopul Arsenie de Hypsele. Cenzorul Delmatius, delegat de împarat să ancheteze acest caz, l-a găsit însă în viaţă pe episcopul Arsenie în mănăstirea Ptemencyris.

Toată viața Sfântului Athanasie a fost o luptă contra ereziei lui Arie și o luptă pentru mărturisirea de credință de la Niceea, o luptă de 45 de ani, trebuind să îndure patru izgoniri de pe scaunul său, mărturisind până la capăt dreapta credință, ca un adevărat stâlp al Ortodoxiei.

Împăratul eretic Valens (364-378) a încercat să facă din arianism religia statului său. Cei ce susţineau învăţătura Sfântului Sinod de la Niceea au fost alungaţi, iar bisericile lor închise sau predate arienilor. Episcopii binecredincioşi au fost exilaţi, preoţii omorâţi, iar monahii bătuţi cu toiege și înrolaţi în armată.

Credinţa ortodoxă era apărată în Constantinopol de Sfântul Grigorie de Nazianz, care la stăruinţa binecredincioşilor veni aici din Capadocia îndată după moartea lui Valens (379). Fiindcă bisericile din Constantinopol erau în stăpânirea arienilor, el săvârşea Sfânta Liturghie într-o casă particulară a unei rude, casă transformată de el în biserică și numită biserica Invierii. Dar Sfântul Grigorie a fost trădat chiar de un prieten al său -Maxim Cinicul - care arăta la suprafaţă un mare zel pentru dreapta credință și părea că duce o viaţă de ascet. În realitate, el era un intrigant ipocrit și mincinos care lucra în ascuns pentru a fi ales episcop la Constantinopol. Ales și hirotonit în secret, cu ajutorul episcopului Petru al Alexandrei, poporul binecredincios îl izgoni din oraş. Vremurile erau atât de grele încât Sfântul Grigorie, descurajat de greutăţile pe care i le făceau chiar ai lui, a hotărât să plece din Constantinopol; dar a revenit asupra hotărârii la insistenţele poporului binecredincios care credea în Treimea cea de o Fiinţă.

Sfântul Vasile cel Mare a fost ales Arhiepiscop al Cezareei în anul 370, în vremuri grele pentru Biserică, atunci când ereticii lui Arie și Macedonie izbutiseră să aibă de partea lor pe însuşi împăratul Valens. Sfântul Vasile a dus o luptă aprigă, cu scrisul și cuvântul, pentru apărarea dogmei Sfintei Treimi. De aceea și-a atras mânia împăratului și a suferit multe prigoniri din partea lui.

60. Întrebare: Organizaţiile mondiale ale tinerilor creştini sunt implicate în unirea ecumenistă dintre ortodocşi și monofiziţi ?

Răspuns: „În întâlnirea din anul 1991, ce a avut loc în Egipt, la mănăstirea Amba Bishoy, s-a recomandat ca ‹‹mişcările tuturor tinerilor ortodocşi și oriental ortodocşi (monofiziţi – n. n.) să se pregătească pentru iminenta comuniune a Bisericilor prin activităţi comune, informaţii și împreună colaborare››. Tot acum Syndesmos (Organizaţia Internaţională a Tineretului Ortodox – n. n.) a fost de acord să modifice statutul său, pentru a permite mişcărilor și şcolilor teologice ale tinerilor vechi orientali (monofiziţi – n. n.) să se afilieze organizaţiei.” 101

61. Întrebare: Ecumenismul are legătură cu francmasoneria și cu Noua Eră?Răspuns: Da. Francmasoneria luptă împotriva legii naturale, voite de Dumnezeu,

conform căreia omenirea e compusă din naţiuni. Francmasoneria urmăreşte instaurarea unui stat unic condus de ea. Pentru a realiza acest stat unic, are nevoie de un teritoriu unic (obţinut prin desfiinţarea graniţelor), de o armată unică, de o legislaţie unică, de o

101 Ion Grădincea, Relaţiile dintre Biserica Ortodoxă și Bisericile Vechi Orientale din anul 1964 până în anul 2001, Ed. Sitech, Craiova, 2004, p. 246.

37

economie unică, de un învăţământ unic și de o religie unică. 102 Religia unică se obţine pe calea ecumenismului.

Noua Eră are două scopuri de bază: o nouă ordine a lucrurilor pe plan politico-economic și o nouă ordine a lucrurilor pe plan religios (o nouă religie mondială).

Robert Müller, fostul sub-secretar al O.N.U. și un important exponent al Noii Ere, scrie în cartea sa Noua Geneză că religiile trebuie:

- să accelereze ecumenismul și să creeze fundaţii religioase mondiale comune;- să înalţe steagul O.N.U. în toate locurile de cult;- să se roage și să organizeze rugăciuni comune mondiale. 103

62. Întrebare: Biserica Ortodoxă Română a luat vreo măsură împotriva francmasoneriei?

Răspuns: Da. În anul 1937, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a luat următoarea hotărâre publicată în Telegraful Român:

„În urma raportului I. P. Sf. Mitropolit Nicolae al Ardealului, s’au hotărât următoarele:

Biserica osândeşte francmasoneria ca doctrină, ca organizaţie și ca metodă de lucru ocultă, și în special pentru următoarele motive:

Francmasoneria propagă necredinţa.1. Francmasoneria învață pe adepţii ei să renunţe la orice credință și adevăr

revelat de Dumnezeu, îndemnându-i să admită numai ceeace descopere cu raţiunea lor. Ea propagă astfel necredinţa și lupta împotriva creştinismului ale cărui învăţături sânt revelate de Dumnezeu. Vânând pe câţi mai mulţi intelectuali să și-i facă membri și obişnuindu-i pe aceştia să renunţe la credința creştină, francmasoneria îi rupe dela biserică, și având în vedere influenţa însemnată ce o au intelectualii asupra poporului , e de aşteptat ca necredinţa să se întindă asupra unor cercuri tot mai largi. În faţa propagandei anticreştine a acestei organizaţii, Biserica trebuie să răspundă cu o contrapropagandă.

2. Francmasoneria propagă o concepţie despre lume panteistnaturalistă, reprobând ideia unui Dumnezeu personal deosebit de lume și ideia omului ca persoană, deosebită, destinat nemuririi.

3. Din raţionalismul și naturalismul său, francmasoneria deduce în mod consecvent, o morală pur laică, un învăţământ laic, reprobând orice principiu moral ‹‹heteronom›› și orice educaţie ce rezultă din credința religioasă și din destinaţia omului la o viaţă spirituală eternă. Materialismul și oportunismul cel mai cras, în toate acţiunile omului, este concluzia necesară din premisele francmasoneriei.

Francmasoneria consideră pe evrei superiori creştinilor4. În lojile francmasone se adună la un loc evreii și creştinii, și francmasoneria

susţine că numai ceice se adună în lojile ei cunosc adevărul și se înalţă deasupra celorlalţi oameni. Aceasta însemnează că creştinismul nu dă un avantagiu în ce priveşte cunoaşterea adevărului și dobândirea mântuirii membrilor săi. Biserica nu poate privi impasibilă cum tocmai duşmanii de moarte ai lui Hristos să fie consideraţi

102 cf. Mitropolitul Irineu Mihălcescu, Francmasoneria, Bucureşti, 1941, extras din Teologia luptătoare, pp. 160-172.

103 cf. Părintele Arsenie Vliangoftis Doctor în Teologie și Licenţiat în Filosofie, Ereziile contemporane – o adevărată ameninţare - , Ed. Evanghelismos, Bucureşti, 2006, p. 151-155.

38

într’o situaţie superioară creştinilor, din punct de vedere al cunoaşterii adevărurilor celor mai înalte și al mântuirii.

Francmasoneria vrea să se substitue creştinismului5. Francmasoneria practică un cult asemănător celui al misterelor precreştine.

Chiar dacă unii din adepţii ei nu dau nici o însemnătate acestui cult, se vor găsi multe spirite mai naive asupra cărora acest cult să exercite o oarecare forţă quasi religioasă. În orice caz prin acest cult francmasoneria vrea să se substitue oricărei alte religii, deci și creştinismului.

În afară de motivele acestea de ordin religios, Biserica mai are în considerare și motive de ordin social când întreprinde acţiunea sa contra francmasoneriei.

Francmasoneria subminează ordinea socială6. Francmasoneria este un ferment de continuă și subversivă subminare a

ordinei sociale prin aceea că îşi face din funcţionarii statului, din ofiţeri, unelte subordonate altei autorităţi pământeşti decât acelea care reprezintă ordinea stabilită vizibil. Îi face unelte în mâna unor factori neştiuţi încă nici de ei având să lupte pentru idei și scopuri politice ce nu le cunosc. E o luptă nesinceră, pe la spate, niciodată nu există o siguranţă în viața statului și în ordinea stabilită. E o luptă ce ia în sprijinul ei minciuna și întunerecul. Împotriva jurământului creştinesc pe care acei funcţionari l-au prestat statului, ei dau un jurământ păgânesc.

7. Francmasoneria luptă împotriva legii naturale, voite de Dumnezeu, conform căreia omenirea e compusă din naţiuni. Biserica Ortodoxă care a cultivat totdeauna specificul spiritual al naţiunilor și le-a ajutat să-și dobândească libertatea și să-și menţină fiinţa primejduită de asupritori, nu admite această luptă pentru exterminarea varietăţii spirituale din sânul omenirii.

Măsuri ce se impunIar ca măsurile cele mai eficace, pe care Biserica înţelege să le ia împotriva

acestui duşman al lui Dumnezeu, al ordinei social-morale și al naţiunii, sânt următoarele:

1. O acţiune persistentă publicistică și orală de demascare a scopurilor și a activităţii nefaste a acestei organizaţii.

2. Îndemnarea intelectualilor români, care se dovedesc a face parte din loji, să le părăsească. În caz contrar, ‹‹Frăţia Ortodoxă Română›› extinsă pe toată ţara va fi îndemnată să izoleze pe ceice preferă să rămână în loji.

Biserica le va refuza la moarte slujba înmormântării, în caz că până atunci nu se căesc.

De asemenea le va refuza prezenţa ca membri în corporaţiile bisericeşti.3. Preoţimea va învăţa poporul ce scopuri urmăreşte acela care e francmason

și-l va sfătui să se ferească și să nu dea votul candidaţilor ce aparţin lojilor.4. Sf. Sinod și toate corporaţiile bisericeşti și asociaţiile religioase stărue pe

lângă guvernul român și corpurile legiuitoare să aducă o lege pentru desfiinţarea acestei organizaţii oculte. În caz că guvernul nu o va face, Sf. Sinod se va îngriji să fie adusă o astfel de lege din iniţiativă parlamentară.”

63. Întrebare: Domnul a zis: „Dacă îţi vei aduce darul tău la altar și acolo îţi vei aduce aminte că fratele tău are ceva împotriva ta, lasă darul tău acolo, înaintea altarului și mergi întâi și împacă-te cu fratele tău și apoi, venind, adu darul tău.” (Matei 5, 23-

39

24) Deci dacă cei de altă credință au ceva împotriva noastră, că nu participăm la întâlniri ecumeniste sau slujbe ecumeniste, noi nu mai putem să aducem daruri la altar ?

Răspuns: Domnul nu se referă aici la eretici. Sfântul Apostol Pavel ne îndeamnă să ne depărtăm de cei care se împotrivesc învăţăturii ortodoxe: „Și vă îndemn, fraţilor, să vă păziţi de cei ce fac dezbinări și sminteli împotriva învăţăturii pe care aţi primit-o. Depărtaţi-vă de ei.” (Romani 16, 17) Deci nu se cuvine să participăm la întâlniri și slujbe cu ereticii.

La Sfintele Sinoade Ecumenice, cum au gândit Sfinții Părinți? Au cugetat cumva că nu mai pot aduce daruri la altar din cauza faptului că ereticii sunt supăraţi pe ei? Nicidecum. Ci au mărturisit cu mult curaj dreapta credință și au anatematizat pe eretici.

64. Întrebare: Ce înseamnă anatema ?Răspuns: „Cuvântul anatema înseamnă lepădare. Când Biserica dă anatemei o

învăţătură, asta înseamnă că învăţătura cu pricina cuprinde hulă asupra Sfântului Duh, și pentru mântuire este de trebuinţă ca ea să fie lepădată și îndepărtată cum este îndepărtată otrava de mâncare. Când este dat anatemei un om, asta înseamnă că omul cu pricina și-a însuşit cu hotărâre învăţătura hulitoare, lipsindu-se prin ea de mântuire pe sine și pe semenii săi, cărora le împărtăşeşte felul său de a gândi. Când cineva se hotărăşte să părăsească învăţătura hulitoare și să primească învăţătura pe care o ţine Biserica Ortodoxă, el e îndatorat, după rânduielile Bisericii Ortodoxe, să dea anatemei învăţătura mincinoasă pe care o ţinea până atunci și care îl ţinea în pierzare, înstrăinându-l de Dumnezeu, făcându-l să rămână vrăjmaş lui Dumnezeu, hulitor al Sfântului Duh, părtaş al satanei.

Însemnătatea anatemei este de doctorie duhovnicească a Bisericii împotriva unei boli a duhului omenesc, boală care pricinuieşte moarte veşnică.” 104

65. Întrebare: Anatemele date asupra ereticilor nu arată și o lipsă de iubire ?Răspuns: „Erezia are ca efect ruperea de trupul Bisericii și autoexcluderea din

viața ei.” 105

Deci ereticul însuşi se exclude pe sine din Biserică. El însuşi, cugetând împotriva Sfinților Părinți, renunţă la comuniunea cu aceştia. El singur se face vrăjmaş al lui Dumnezeu prin blasfemie împotriva Sfântului Duh care a grăit prin Sfinții Părinți. Nu anatema îl rupe de Biserică, ci propria lui erezie. Dacă n-ar avea nici o erezie, n-ar cădea sub influenţa anatemei.

Ereticul este lipsit de iubire faţă de Dumnezeu și de Sfinții Părinți. Dacă ar iubi pe Dumnezeu ar păzi poruncile Lui, ar păstra cu evlavie învăţătura dată de Dumnezeu prin Sfinții Părinți.

Deci nu Sfinții Părinți erau lipsiţi de iubire, ci ereticii. Iar Sfinții Părinți îi mustrau pe eretici din iubire.

66. Întrebare: Dar cum se pot împăca iubirea și mustrarea ?

104 Sfântul Ierarh Ignatie Briancianinov, Predici la Triod și Penticostar, Ed. Sofia, Bucureşti, 2003, p. 100.

105 Pr. prof. dr. Ion Chivu, A XVI-a Consfătuire Panortodoxă a Reprezentanţilor Ortodoxiei, Prokopion-Evia, Grecia, 1-4 noiembrie 2004, Biserica Ortodoxă Română, Buletinul Oficial al Patriarhiei Române, anul CXXII, nr. 9-12, septembrie- decembrie, 2004, p. 414.

40

Răspuns: Iubirea și mustrarea nu sunt incompatibile. „Căci Domnul ceartă pe cel pe care-l iubeşte și ca un părinte pedepseşte pe feciorul care îi este drag.” (Pilde 3, 12; Evrei 12, 6)

În Sinaxarul Sfântului Grigorie Episcopul Acragantiei (sec VII) găsim scris că acesta s-a dus la Constantinopol, unde atunci se adunase Sinod împotriva monoteliţilor Serghie, Pir și Pavel. Și„s-a luptat cu dânşii Sfântul Grigorie și atât de mult a mustrat nebunia lor, încât vestea despre el a ajuns până la urechile împăratului.” Prin această mustrare, Sfântul a dat dovadă de dragoste adevărată, dorind îndreptarea ereticilor și arătând binecredincioşilor pericolul ereziei. De aceea și Biserica îl numeşte „icoana curăţiei, sprijinul Bisericii, sfeşnic al dragostei”. 106

67. Întrebare: Dar acesta era episcop, de aceea a îndrăznit să-i mustre. Cineva care nu este episcop, are voie să mustre pe eretici ?

Răspuns: Pe atunci, Sfântul Grigorie nu era episcop, ci numai diacon. De la Constantinopol s-a întors la Roma și acolo a fost hirotonit Episcop al Acragantiei. 107

Iar pe ereticul Nestorie, care era patriarh al Constantinopolului, l-a mustrat prima oară un mirean, de faţă cu toți oamenii din biserică.

Tot astfel, Sfântul Grigorie Decapolitul, abia intrat în mănăstire, l-a mustrat pe egumenul eretic, în faţa întregii obşti, „spunând că nu este vrednic a păstori atâtea oi cuvântătoare, fiind eretic și luptător contra sfintelor icoane. Iar egumenul acela, nesuferind mustrările Sfântului și umplându-se de mânie, cu multă trufie a poruncit celor ce-i stau înainte să bată pe Sfântul fără milă. Sfântul a primit mulţimea loviturilor ca o rouă cerească și mulţumind lui Dumnezeu că l-a învrednicit a suferi aceasta pentru dreapta credință. Deci a fugit din acea mănăstire, că nu suferea să stea cu ereticul acela la un loc.” 108 De aceea, Biserica îl cinsteşte cu laude ca acestea:

„Înţelegerea cea răzvrătită a răucredinciosului egumen cunoscând-o, cu îndrăzneală l-ai înfruntat în sobor mustrându-l; iar el trufaşul, mâniindu-se a poruncit ca să te bată fără milă; tu însă primind mulţimea loviturilor ca nişte rouă cerească, mulţumit-ai lui Dumnezeu; pentru care noi lăudând râvna ta cea dumnezeiască, grăim ţie:

Bucură-te, că ai vădit cu îndrăzneală eresurile celor răucredincioşi;Bucură-te, că ai fugit de locuinţa cea împreună cu dânşii;Bucură-te, că pentru dreapta credință primind răni te bucurai ca apostolii;Bucură-te, apărătorul dogmelor celor soborniceşti și apostoleşti.” 109

Însă este bine să ne sfătuim în toate cu Părintele Duhovnic, deci și în problema atitudinii faţă de eretici. De asemenea, trebuie să cunoaştem bine învăţătura ortodoxă.

68. Întrebare: Stim că adevărata dragoste nu se aprinde de mânie. Cum se explică atunci faptul că adevărata dragoste îngăduie mustrarea ?

Răspuns: „Adevărata dragoste nu se aprinde de mânie, nu se mânie pe aproapele, chiar dacă suferă necazuri din partea lui. […] Și chiar dacă uneori se arată a fi mânioasă, această mânie este îndreptată împotriva păcatelor, nu împotriva oamenilor; prigoneşte și se străduieşte să stârpească păcatele, nu pe cei care au păcătuit. Această

106 Minei, 23 noiembrie, la Vecernie.107 cf. Minei, 23 noiembrie, Sinaxar.108 Viaţa și Acatistul Cuviosului Grigorie Decapolitul, cu binecuvântarea Prea Sfinţitului Părinte

Galaction, Episcopul Alexandriei și Teleormanului, Ed. Agapis, Bucureşti, 2002.109 Acatistul, Icosul al 2-lea.

41

mânie vine cel mai adesea din partea mai-marilor și păstorilor binecredincioşi. O astfel de mânie este îndreptăţită și arată marea iubire ce se ascunde în inima celui ce se mânie, iubire care caută în tot chipul mântuirea aproapelui. Unii ca aceştia se aseamănă doctorului bun și iscusit, care dă câteodată o doctorie amară celui bolnav, ca astfel să gonească mai lesne din el boala. […]

O astfel de mânie este trebuincioasă păstorilor și mai-marilor, care sunt datori să gonească și să dezrădăcineze răutatea și proastele năravuri ale celor aflaţi sub ascultarea lor. Treaba lor este să rabde cu blândeţe atunci când sunt jigniţi ei înşişi, însă atunci când e călcată legea lui Dumnezeu și aproapelui i se face nedreptate, ei sunt datori să înfiereze acest lucru, să nu tacă”. 110

În Sfânta Slujbă din Duminica Sfinților Părinți de la Sinodul I Ecumenic se arată că „Dumnezeeştii Păstori, ca nişte slujitori cu totul credincioşi ai lui Hristos și cunoscători preasfinţiţi ai dumnezeeştii propovăduiri, strângându-și toată iscusinţa lor păstorească și mânaţi fiind acum de o prea îndreptăţită mânie, au alungat cu praştia Duhului pe lupii cei primejdioşi și molipsitori”. Cu harul Sfântului Duh, Sfinții Părinți i-au alungat pe eretici, așa cum un bun păstor ar alunga cu o praştie pe lupii care atacă turma.

69. Întrebare: Cum vorbeau Sfinții Părinți despre eretici și cum vorbesc ecumeniştii ?

Răspuns: Sfinții Părinți, Dumnezeieştii Dascăli ai Bisericii, îi numeau pe eretici: „semănători de neghină”, „mădulare putrede”, „spurcaţi”, „pângăriţi”, „smintiţi”, „nebuni”, „vase ale necurăţiei”, „vrăjmaşi ai lui Dumnezeu”, „urgisiţi de Dumnezeu”, „ceată blestemată”, „lupi primejdioşi și molipsitori”, „cumpliţi lupi ciumaţi”.

Iar ecumeniştii îi numesc pe eretici: „păstori”, „Excelenţa Sa...”, „Sanctitatea Sa...”, „Sfântul Părinte Papa...”.

70. Întrebare: Am auzit că există și un ecumenism biblic. Cum este acela?Răspuns: Nu există ecumenism biblic, deoarece în Sfânta Scriptură găsim

argumente împotriva ecumenismului. Dar unii pseudoteologi, în dorinţa lor de a găsi argumente ecumeniste chiar și în Dumnezeiasca Scriptură, au definit ecumenismul ca fiind „buna înţelegere dintre oameni” și au găsit argumente biblice pentru aceasta. Rezultatul a fost numit „ecumenism biblic”.

S-a ajuns chiar să se afirme că „la temelia ecumenismului biblic se află în mod firesc toate scrierile canonice ale Vechiului Testament, textele profeţilor fiind de mare folos între oamenii de bună credință, creştini sau necreştini.” 111 și că „dialogul interreligios se poate baza pe nenumărate temeiuri neotestamentare.” 112

71. Întrebare: Care sunt cele mai importante argumente biblice împotriva ecumenismului ?

Răspuns: Cele mai importante argumente biblice împotriva ecumenismului sunt următoarele:

Dumnezeul Cel Adevărat interzice să avem alţi dumnezei:

110 Sfântul Tihon de Zadonsk, Despre adevăratul creştinism. Despre pocăinţă, Tipărită cu binecuvântarea Prea Sfinţitului Părinte Galaction, Episcopul Alexandriei și Teleormanului, Ed. Sophia, Bucureşti, 2000, p. 175.

111 Pr. prof. dr. Emilian Corniţescu, Rolul ecumenismului Biblic în viața religioasă, Biserica Ortodoxă Română, Buletinul Oficial al Patriarhiei Române, anul CXXI, nr. 7-12, iulie - decembrie, 2003, p. 489.

112 ibidem, p. 491.

42

„Eu sunt Domnul Dumnezeul tău, Care te-a scos din pământul Egiptului și din casa robiei. Să nu ai alţi dumnezei afară de mine!” (Ieşirea 20, 2-3)

O singură credință este adevărată; un singur Botez este adevărat:„Este un singur Domn, o singură Credinţă, un singur Botez.” (Efeseni 4, 5)Învăţăturile heterodoxe provin din îngâmfare:„Iar de învață cineva altă învăţătură și nu se ţine de cuvintele cele sănătoase ale

Domnului nostru Iisus Hristos și de învăţătura cea după dreapta credință, acela e un îngâmfat, care nu ştie nimic, suferind de boala discuţiilor și a certurilor de cuvinte”. (I Timotei 6, 3-4)

Se cuvine să păstrăm dreapta credință pe care am învăţat-o de la înaintaşii noştri binecredincioşi:

„Tu însă rămâi în cele ce ai învăţat și de care eşti încredinţat, deoarece ştii de la cine le-ai învăţat”. (II Timotei 3, 14)

„Aduceţi-vă aminte de mai-marii voştri, care v-au grăit vouă cuvântul lui Dumnezeu; priviţi cu luare aminte cum și-au încheiat viața și urmaţi-le credința. Iisus Hristos, ieri și azi și în veci, este acelaşi. Nu vă lăsaţi furaţi de învăţăturile străine cele de multe feluri”. (Evrei 13, 7-9)

Pe heterodocşi nu se cuvine să-i primim în casă, nici să le zicem Bun venit!:„Oricine se abate și nu rămâne în învăţătura lui Hristos nu are pe Dumnezeu; cel

ce rămâne în învăţătura Lui, acela are și pe Tatăl și pe Fiul. Dacă cineva vine la voi și nu aduce învăţătura aceasta, să nu-l primiţi în casă și să nu-i ziceţi: Bun venit! Căci cel ce-i zice: Bun venit! se face părtaş la faptele lui cele rele.” (II Ioan 1, 9-11)

Trebuie să ne depărtăm de eretici:„Și vă îndemn, fraţilor, să vă păziţi de cei ce fac dezbinări și sminteli împotriva

învăţăturii pe care aţi primit-o. Depărtaţi-vă de ei.” (Romani 16, 17)Ierarhii trebuie să-i mustre pe eretici:„De omul eretic, după întâia și a doua mustrare, depărtează-te.” (Tit 3, 10)Ereticii să fie anatema:„Dacă vă propovăduieşte cineva altceva decât aţi primit – să fie anatema!”

(Galateni 1, 9)72. Întrebare: De ce ecumenismul îi „prinde” așa de uşor pe oamenii din zilele

noastre?Răspuns: Din cauza slăbirii vieţii duhovniceşti.Cuviosul Paisie Aghioritul spune că „astăzi cei mai mulţi oameni nu au gustat

bucuria jertfirii și nu iubesc osteneala. Au intrat trândăvia, căpătuiala și multul confort. Lipseşte mărimea de suflet, jertfirea.” 113

„Astăzi există un duh căldicel, deloc bărbăţie, deloc jertfă. Toate le-au prefăcut cu logica stricată de azi.” 114

„În epoca noastră, din păcate, oamenii nu vor să-și taie patimile lor, voia lor, nu primesc sfaturi. Pe lângă asta, vorbesc cu obrăznicie și alungă harul lui Dumnezeu. Și după aceasta, oriunde ar sta omul, nu poate spori deoarece primeşte înrâuriri diavoleşti.”115

113 Cu durere și dragoste pentru omul contemporan, Schitul Lacu, Sf. Munte Athos, 2000, p. 220114 ibidem, p. 225.115 ibidem, p. 43.

43

Mintea întunecată de patimi nu poate distinge sensurile fine din cugetarea dogmatică a Sfinților Părinți. Patimile împiedică simţirea duhovnicească.

Învăţământul teologic de astăzi este mai mult raţionalist decât duhovnicesc. Studenţii provin din licee și şcoli în care învăţământul a avut o influenţă negativă asupra lor. Întregul învăţământ actual se bazează pe principii neortodoxe. „Scopul lor este acum să depărteze pe copii de Biserică. Îi otrăvesc, îi molipsesc cu diferite teorii, le clintesc credința. Îi împiedică de la bine, ca să-i netrebnicească. Îi distrug de mici.”116 Televiziunea are și ea un efect negativ foarte puternic.

73. Întrebare: Există vreo legătură între televiziune și ecumenism? Răspuns: Da. În primul rând, televiziunea actuală favorizează iubirea de slavă

deşartă, iubirea de avuţie materială și patimile trupeşti. Un om cuprins de aceste patimi va fi o victimă uşoară a ecumenisnului. Acolo unde este comoara lui va fi și inima lui. Un astfel de om nu are duh de jertfă. Nu este în stare să apere dreapta credință cu preţul vieţii sale.

În al doilea rând, televiziunea actuală are orientare ecumenistă, contribuind astfel la formarea unor concepţii ecumeniste. Sub pretextul păcii și al iubirii se trece uşor peste aspectele dogmatice.

În al treilea rând, televiziunea produce o slăbire intelectuală și spirituală. „Vizionarea TV slăbeşte mult controlul intern al atenţiei, capacitatea tinerilor de a-și susţine sau concentra atenţia până la finalizarea activităţii desfăşurate și, practic, deprinde creierul să răspundă automat la stimulii externi cultivând o atitudine mentală pasivă.”117 „Copiii nu mai pot urmări cu atenţie o prezentare obişnuită, iar profesorii nu știu ce să mai facă pentru a le captiva și a le menţine această putere a minţii, fără de care nici o activitate, fie ea de învăţare sau de alt tip nu se poate desfăşura.”118 „Toate studiile privitoare la efectele televiziunii, fie că se referă la copii, fie la adulţi, constată că vizionarea este un factor important în generarea unui comportament pasiv. Proporţional cu timpul dedicat vizionării, se poate constata o micşorare a vigilenţei generale. De asemenea, se înregistrează o scădere vizibilă a perseverenţei, a voinţei și dispoziţiei de a urmări activ rezolvarea unei probleme.”119 În gimnaziu apar dificultăţi în înţelegerea lecturii și în exprimarea ideilor. Ca efect al vizionării TV „ în liceu, dificultăţile de limbă continuă să se arate în chestiuni subtile precum: planificarea, succesiunea și organizarea ideilor, clasificarea, diferenţierea nuanţată a conceptelor, înţelegerea raporturilor dintre cauză și efect, raţionament matematic și ştiinţific, înţelegerea relaţiilor dintre idei în timpul citirii, exprimarea directă și cu acurateţe a ideilor, reflecţia interioară etc.”120

Un om cu comportament pasiv, cu dificultăţi în organizarea și exprimarea ideilor, incapabil de o diferenţiere nuanţată a conceptelor, un om cu vigilenţă și perseverenţă scăzută, nu va fi în stare să sesizeze ereziile fine și să organizeze un plan de rezistenţă ortodoxă. Nu va fi în stare să apere dreapta credință cu preţul vieţii lui.

116 ibidem, p. 278.117 Virgiliu Gheorghe, Efectele televiziunii asupra minţii umane, Ed. Evanghelismos, Fundaţia Tradiţia

Românească, 2005, p. 79.118 ibidem, p. 71.119 ibidem, p. 80. 120 ibidem, p. 95.

44

Din aceste trei aspecte deducem că televiziunea favorizează foarte mult ecumenismul.

74. Întrebare: Ce caracteristici au ereziile în vremea noastră ?Răspuns: „Este quasi unanim recunoscut că epoca globalizării este și o epocă a

confuziei și relativizării principiilor și valorilor. De la această relativizare nu face excepţie nici valoarea de adevăr religios. Astfel, astăzi, se creează un mediu destul de propice proliferării ereziilor. Învăţăturile eretice îşi schimbă cu uşurinţă masca sub care apar, fără a înceta să rămână la statutul de imitaţii și surogat al adevărului credinţei în Hristos. În epoca actuală, ereziile aplică tot mai frecvent tactica adaptării aparente la mediul spiritual în care vor să se implanteze. Capacitatea adaptabilităţii cameleonice este favorizată de concepţiile și mentalităţile propagate pe diverse căi în noua epocă. […] În epoca globalizării, reprezentanţii și adepţii ereziilor, în general, invocă tot mai insistent dreptul la libera circulaţie a ideilor și la libertate religioasă.”121

75. Întrebare: Mulţi oameni de altă credință fac fapte bune. Cu ei ce se va întâmpla ?

Răspuns: Dumnezeu ştie ce se va întâmpla cu ei. Dar noi ştim de la Sfinții Părinți că cel ce vrea să se mântuiască trebuie să aibă și dreaptă credință și fapte bune.

Sfântul Paisie de la Neamţ spune foarte clar: „Dumnezeu Preamilostivul, prin credința ortodoxă și fapte bune, și darul Său, lucrează mântuirea sufletelor creştinilor ortodocşi. Credinţa ortodoxă este aceea pe care o ţine Una Sfânta Soborniceasca și Apostoliceasca Biserică a Răsăritului, iar fără ea, adică fără credința ortodoxă, nicidecum nu este cu putinţă nimănui a se mântui. Credinţa ortodoxă fără fapte bune moartă este, precum și faptele cele bune fără credința ortodoxă sunt moarte. Iar cel ce vrea să se mântuie, trebuie să unească întotdeauna credința ortodoxă cu faptele cele bune și să aibă fapte bune întru credința ortodoxă.” 122

Sfântul Ierarh Ignatie Briancianinov spune că „Ortodoxia este învăţătura Sfântului Duh, dată de Dumnezeu oamenilor spre mântuire. Unde nu este Ortodoxie, acolo nu este mântuire.” 123

Sfântul Teodosie de la Pecerska spune: „Numai cel ce trăieşte în Credinţa Ortodoxă îşi va mântui sufletul.”124

În Proloage, la 20 septembrie, găsim scris despre Sfântul Mare Mucenic Eustatie (+120). El era un om bogat și împreună cu femeia lui, deşi erau păgâni, erau foarte milostivi spre săraci. Fiind odată la vânătoare, Plachida (că așa se numea el înainte de Botez), a văzut între coarnele unui cerb strălucind cinstita Cruce, iar pe dânsa chipul lui Hristos. Și a auzit un glas venind de la Cruce și zicând: „Pentru ce mă goneşti, Plachida ? Eu sunt Hristos. Mergi la unul din preoţii mei creştini și el îţi va arăta calea pe care s-o urmezi.” Și s-au botezat, el și toată familia lui. Iar mai târziu, nevrând ei a se lepăda de Hristos, au fost arşi de vii, pe vremea tiranului împărat Adrian (117-138). De aici vedem că Dumnezeu nu i-a lăsat în păgânism, ci i-a îndrumat spre credința

121 Pr. prof. dr. Ion Chivu, A XVI-a Consfătuire Panortodoxă a Reprezentanţilor Ortodoxiei, Prokopion-Evia, Grecia, 1-4 noiembrie 2004, Biserica Ortodoxă Română, Buletinul Oficial al Patriarhiei Române, anul CXXII, nr. 9-12, septembrie- decembrie, 2004, p. 413.

122 Cuvinte și scrisori duhovniceşti, vol I, 1998.123 Sfântul Ierarh Ignatie Briancianinov, Predici la Triod și Penticostar, Ed. Sophia, Bucureşti, 2003, p.

99.124 cf. preot Vasile Sorescu, Biserica Ortodoxă stâlp și temelie a Adevărului, Tipărită cu binecuvântarea

Preasfinţitului Calinic Episcopul Argeşului și Muscelului, Ed. Credinţa Strămoşească, 2002, p.113.

45

creştină și spre Sfântul Botez. Deşi aveau fapte bune, le era de trebuinţă și credința creştină.

76. Întrebare: Dar Domnul i-a spus lui Plachida: „Eu sunt Hristos. Mergi la unul din preoţii mei creştini și el îţi va arăta calea pe care s-o urmezi.” L-a îndrumat spre unul din preoţii creştini. De unde ştim că s-a referit la un preot creştin ortodox ?

Răspuns: Era înainte de anul 120. Pe atunci nu existau nici protestanţi, nici romano-catolici, nici monofiziţi. Este evident că s-a referit la un preot creştin ortodox. Biserica Ortodoxă este unica Biserică întemeiată de Domnul nostru Iisus Hristos.

77. Întrebare: Atunci de ce există mai multe Biserici ?Răspuns: Nu există mai multe Biserici. Biserica este „Una, Sfântă,

Sobornicească și Apostolească” așa cum mărturisim în Crezul alcătuit la primele două Sfinte Sinoade Ecumenice.

Sfântul Iustin Popovici ne învață astfel: „Dat fiind că Domnul Hristos nu poate avea mai multe trupuri, în El nu pot fi mai multe Biserici.”125

Sfântul Lavrentie de Cernigov spune că „Una este doar Biserica Ortodoxă Sobornicească și Apostolească, celelalte ce se numesc ‹‹Biserici›› nu sunt Biserici, ci sămânţă stearpă a diavolului în lanul de grâu al lui Hristos.”126

78. Întrebare: Unii spun că toți oamenii se roagă la acelaşi Dumnezeu, că toate religiile sunt unul și acelaşi lucru, toate slujesc lui Dumnezeu. Este corect ?

Răspuns: Există un singur Dumnezeu Adevărat. Dar aceasta nu înseamnă că toți oamenii se roagă aceluiaşi Dumnezeu.

Papistaşii se roagă unui dumnezeu la care Sfântul Duh purcede și de la Fiul, nu se roagă Adevăratului Dumnezeu.

Monofiziţii se roagă unui hristos inventat de ei, care are o singură fire.Evreii (necreştini) se roagă unui dumnezeu monopersonal. Ei nu recunosc pe Fiul

lui Dumnezeu și pe Duhul Sfânt ca Persoane Dumnezeieşti. Deci nu se roagă Adevăratului Dumnezeu.

Cuviosul Paisie Aghioritul spune că „sunt unii care pe nişte înşelaţi îi iau de prooroci. Cu câţiva ani în urmă, un protestant umbla peste tot cu o valiză de piele, care avea pe ea o inscripţie în engleză: ‹‹Sunt Proorocul Ilie!››. Purta o cămaşă cu mâneci scurte, avea și o Sfântă Scriptură în engleză și spunea că a coborât din cer. Când l-au întrebat ce crede, de ce religie ţine, a spus: ‹‹Ei, astea sunt pierdute. Atunci nu existau religii!››. Ai înţeles. Pentru el, toți: catolicii, protestanţii, penticostalii, toate ereziile și tot lăstărişul ereziilor sunt unul și acelaşi lucru. Din asta nu-și poate da seama oricine despre ce este vorba? Câte scrisori nu mi-a trimis! Cita diferite locuri din Sfânta Scriptură și avea numai poziţii protestante. Trimitea și la alţii o mulţime de scrisori, când din Anglia, când din altă parte. Unii au crezut în cele ce le scria și voiau chiar să publice într-o revistă că a venit Proorocul Ilie. ‹‹Sunteţi sănătoşi? Ce vreţi să faceţi?›› - le-am spus. Sărmana lume este ameţită.” 127

Afirmaţia că „toți oamenii se roagă la acelaşi Dumnezeu” este specifică ecumenismului panreligios. „Victimă a acestui ecumenism sinistru, nenorocitul Iacov

125 Biserica Ortodoxă și ecumenismul, 2002, p.41.126 Viaţa, învăţăturile și minunile Sfântului Lavrentie de la Cernigov, Ed. Credinţa strămoşească, 2003, p.

179.127 Cuviosul Paisie Aghioritul, Nevoinţă duhovnicească, Schitul Lacu, p. 238.

46

al Americii a avut sinceritatea vrednică de laudă să nu-și ascundă cugetele sale lăuntrice: ‹‹Mişcarea ecumenică, deşi este de provenienţă creştină trebuie să devină mişcare a tuturor religiilor (!!!), a uneia spre cealaltă, așa cum se face dialogul, dacă este adevărat că toate religiile slujesc pe Dumnezeu și pe om. Nu există decât un Dumnezeu…›› (ziarul Orthodoxos Tipos, august-septembrie 1968) Adică, nici mai mult nici mai puţin, prin Mesajul de mai sus de la al 19-lea Congres clerico-mirenesc din Atena, la două mii de ani după ce a strălucit în Betleem lumina dumnezeiască a Adevărului și s-a revărsat până la marginile pământului, Arhiepiscopul „ortodox” readuce sincretismul și „Theoxenia”(sărbătoare păgână în cinstea tuturor zeilor) vechilor religii misterice!

De la Hristos și până azi au apărut multe și felurite erezii. Dar care erezie creştină, care eretic a susţinut vreodată că ‹‹toate religiile slujesc lui Dumnezeu și pe om››? […] Până și iehoviştii, care au întrecut orice măsură prin lipsa de evlavie și hulele lor, n-au ajuns nici măcar aproape de grozăvia ecumenismului. Mulţi monştri a născut iadul în vremurile noastre, dar de mărimea ecumenismului nu este niciunul!”128

79. Întrebare: Unii sunt de părere că am putea să numim religiile „acumulatori încărcaţi la razele Soarelui Dreptăţii” și că trebuie să recunoaştem inspiraţiile care există în alte religii. Este corect ?

Răspuns: Nu este corect. Ştim că Soarele Dreptăţii este Domnul nostru Iisus Hristos, care este Calea, Adevărul și Viaţa. Există un singur Domn, o singură Credinţă, un singur Botez (cf. Efeseni 4, 5). O singură credință este adevărată, Credinţa Ortodoxă primită de la Cel care este Adevărul.

În religiile vechilor mexicani există două grupe de zei: zeii creatori și zeii naturii. Din prima grupă fac parte „stăpânul și stăpâna cărnii noastre”, „marele şarpe verde cu pene” și „oglinda fumegândă”. Din grupa zeilor naturii fac parte zeul focului și zeiţa dragostei, care este soţia zeului porumb. Se consideră că zeii au creat la început focul și numai o jumătate de soare. Ar fi urmat apoi crearea stăpânilor lumii subpământene, a zeului apelor și a soţiei acestuia, a apei și în apă a unei fiinţe uriaşe asemănătoare crocodilului, din care a fost modelat pământul. Se consideră că marele şarpe verde cu pene a prăvălit oglinda fumegândă în adâncurile apelor, iar el a devenit soare. Dar o furtună a distrus omenirea, iar unii oameni s-au transformat în maimuţe. Într-o altă etapă, zeul apelor a devenit soare, iar omenirea s-a transformat în păsări și fluturi. Se mai consideră că fiinţele umane actuale au fost create de către marele şarpe verde cu pene din oasele măcinate ale oamenilor morţi care se găseau în lumea subpământeană.129

Vechii mexicani practicau jertfe umane. Victima era întinsă pe piatra de sacrificiu, iar un popă idolesc sfâşia coşul pieptului în dreptul inimii cu un cuţit ceremonial, smulgea inima care, încă bătând, era consacrată zeului soare. Trupul se arunca pe trepte în jos către mulţime, de unde era luat pentru a fi mâncat în cadrul sărbătorii.130

128 Arhimandritul Epifanie Theodoropulos, Cele două extreme. Ecumenismul și stilismul, Ed. Evanghelismos, Bucureşti, 2006, p. 40.

129 cf. Pr. Conf. Dr. Alexandru Stan, Prof. Dr. Remus Rus, Istoria Religiilor. Manual pentru Seminariile Teologice, Tipărită cu binecuvântarea Prea Fericitului Părinte Teoctist Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, EIBMBOR, Bucureşti, 1991, p. 45.

130 ibidem, p. 48.

47

În religia Mesopotamiei antice exista o mare mulţime de zei. Zeităţile erau dispuse în panteon după tiparul prezent la curtea regală. Magia și ghicitul făceau parte integrantă din cult. Se considera că lumea a fost creată de un zeu din cadavrul unui monstru.131

Fenicienii adorau mai mulţi zei, printre care și Baal, considerat creatorul zeilor, născut din Aşerata mării (mama zeilor, care ar fi avut 70 de copii). Cultul cuprindea, printre altele, sacrificiul uman și prostituţia rituală.132

Cultul galilor cuprindea și sacrificii umane. Nişte momâi uriaşe, împletite din nuiele, erau umplute cu oameni vii. Acestora li se dădea foc, iar cei dinăuntru piereau cuprinşi de flăcări.133

În religia vechilor germani erau mai mulţi zei. Părintele zeilor era zeul războiului; el avea următoarele însuşiri: violenţa, iuţeala, posibilitatea de a-și schimba înfăţişarea și priceperea în lucrările magice. Se considera că vântul cald a topit gheaţa și, din picăturile care cădeau, a luat naştere un gigant și o vacă. Din gheaţă au apărut într-o zi perii capului unui om, a doua zi capul, iar a treia zi omul întreg, a cărui urmaşi au omorât pe gigant și au creat din el lumea: cu sângele marea, cu oasele munţii, cu dinţii piertoaiele, cu craniul cerul, cu părul arborii, cu creierii norii.134

În budism, „vehicolul tantric” pune accent pe vrăjitorie, credință idolatră și imoralitate voită.135

Aceste inspiraţii nu aparţin Soarelui Dreptăţii. Ele sunt vădit satanice și se îndreaptă ca și cult spre întemeietorul lor.

De aceea, Sfântul Teodosie de la Pecerska spune: „Nu se cade să lauzi o credință străină. Cine laudă o credință străină face la fel ca și cel care-și huleşte propria credință. Cine laudă credința sa și pe cea străină e un făţarnic și apropiat de erezie […] Dacă cineva îţi spune: ‹‹Credinţa noastră și a voastră este de la Dumnezeu›› atunci, fiule, răspunde-i așa: ‹‹Făţarnicule! Cum pot fi amândouă de la Dumnezeu? Nu ştii ce spune Scriptura: Este un singur Domn, o singură Credinţă, un singur Botez.›› (Efeseni 4,5) Aşadar, fiule, fereşte-te de aceştia și întotdeauna apără-ţi credința ta! Nu te înfrăţi cu ei, ci fugi de ei și întăreşte-te în credința ta prin fapte bune! Fiule, chiar dacă va trebui să mori pentru Credinţa ta Sfântă, du-te cu îndrăzneală la moarte! Așa au murit și Sfinții pentru Credinţă, iar acum vieţuiesc întru Hristos.”136

80. Întrebare: Unii consideră că avem multe de învăţat de la cei de altă credință: de la romano-catolici, disciplina și asceza monahală; de la protestanţi, rigurozitatea teologică; de la monofiziţi, păstrarea tradiţiei. Este corect ?

Răspuns: Așa consideră cei care nu cunosc bine Ortodoxia. Disciplina și asceza monahală nu o învăţăm de la papistaşii cei înşelaţi, ci de la

Sfinții Cuvioşi și Sfintele Cuvioase. Patericul egiptean, Patericul Lavrei Peşterilor de la Kiev, Patericul Soloveţului, Patericul Sarovului sunt pline de minunate vieţi de Sfinţi. Buna rânduială monahală o învăţăm de la Sfântul Vasile cel Mare, Sfântul Ioan

131 ibidem, p. 87.132 ibidem, p. 99.133 ibidem, p. 165.134 ibidem, pp. 169-172.135 ibidem, p. 252.136 Pr. Vasile Sorescu, Biserica Ortodoxă stâlp și temelie a Adevărului, Tipărită cu binecuvântarea

Preasfinţitului Calinic Episcopul Argeşului și Muscelului, Ed. Credinţa Strămoşească, 2002, p. 113.

48

Casian, Sfântul Teodor Studitul, Sfântul Paisie de la Neamţ, Sfântul Calinic de la Cernica.

Rigurozitatea teologică nu o învăţăm de la ereticii protestanţi, ci de la Sfinții Părinți și mai ales de la Sfinții Trei Ierarhi, de la Sfântul Ioan Damaschin, Sfântul Maxim Mărturisitorul, Sfântul Grigorie Palama, Sfântul Iustin Popovici.

Păstrarea Sfintei Tradiţii Ortodoxe nu o învăţăm de la ereticii monofiziţi (care păstrează tradiţia lor greşită), ci tot de la Sfinții Părinți.

81. Întrebare: Romano-catolicii, anglicanii, protestanţii, neoprotestanţii pot fi consideraţi creştini ?

Răspuns: Aceştia se consideră ei înşişi creştini, dar nu aparţin Bisericii lui Hristos, adică Bisericii Ortodoxe. Pot fi consideraţi oameni cu concepţii creştine greşite, dar nu sunt creştini în adevăratul înţeles al cuvântului.

Sfântul Arhiepiscop Mărturisitor Ilarion Troiţki spune foarte clar că „în afara Bisericii și fără Biserică viața creştină este cu neputinţă. Numai învăţătura creştină singură, lipsită de Biserică, rămâne o vorbă goală, căci viața creştină este viața Bisericii.”137

Iar Sfântul Ioan de Kronstadt spune: „Adevărat este cuvântul Mântuitorului nostru Iisus Hristos: Cine nu este cu Mine este împotriva Mea (Matei 12, 30). Catolicii, luteranii și reformaţii au căzut din Biserica lui Hristos și nu sunt cu noi , nu sunt de aceeaşi credință cu noi, ci ne urăsc foarte tare, ne prigonesc până la moarte, ne persecută prin toate mijloacele pentru credința noastră, îşi bat joc de ea și de noi și ne fac tot felul de necazuri, mai ales în principalele locuri ale aşezărilor lor; ei luptă în chip vădit împotriva lui Hristos și a Bisericii Lui, nu cinstesc Crucea de viaţă făcătoare, sfintele icoane, sfintele moaşte, nu respectă posturile, modifică sfintele dogme ale credinţei celei mântuitoare. Nu sunt cu noi, ci împotriva noastră și împotriva lui Hristos. Întoarce-i, Doamne, la adevărata Ta Biserică și mântuieşte-i.”138

82. Întrebare: Ce se poate spune despre situaţia din vremea noastră?Răspuns: A zis Avva Antonie: „Va veni vremea ca oamenii să înebunească și

când vor vedea pe cineva că nu se înebuneşte, se vor scula asupra lui, zicându-i că el este nebun, pentru că nu este asemenea lor.” 139

Într-o scrisoare din anul 1936, Arhiepiscopul Teofan de Poltava arăta că „în ce priveşte treburile Bisericii, potrivit cuvintelor Mântuitorului, unul dintre cele mai uimitoare lucruri care se vor petrece în zilele din urmă este că atunci ‹‹stelele vor cădea din cer›› (Matei 24, 29). După tâlcuirea Mântuitorului Însuşi, aceste ‹‹stele›› sunt Îngerii Bisericilor, cu alte cuvinte, Episcopii (Apoc. 1, 20). Decăderea religioasă și morală a episcopilor este, aşadar, unul dintre cele mai caracteristice semne ale zilelor din urmă. Căderea episcopilor este înspăimântătoare îndeosebi atunci când ei se depărtează de învăţăturile de credință sau, așa cum zice Apostolul, când ‹‹voiesc să strămute Evanghelia lui Hristos›› (Gal. 1, 7). Apostolul porunceşte ca

137 Creştinismul sau Biserica?, Carte tipărită cu binecuvântarea Prea sfinţitului Părinte Galaction, Episcopul Alexandriei și Teleormanului, Ed. Cartea Ortodoxă, Ed. Egumenița, 2005, p. 27.

138 Ne vorbeşte Sfântul Ioan de Kronstadt. Ultimul Jurnal mai-noiembrie 1908, Carte tipărită cu binecuvântarea Prea Sfinţitului Părinte Galaction, Episcopul Alexandriei și Teleormanului, Ed. Cartea Ortodoxă, Ed. Egumenița, p. 60.

139 Patericul, Avva Antonie, 27.

49

astfel de oameni să fie ‹‹anatema››. El zice: ‹‹Oricine vă va binevesti afară de ceea ce aţi luat, anatema să fie›› (Gal. 1, 9).”140

Dar să nu deznădăjduim ! Tot Arhiepiscopul Teofan scrie că „există, bineînţeles, în mijlocul acestei întunecimi generale, o ‹‹rămăşiţă plină de har›› care încă mai păstrează credința ortodoxă”. 141

Se cuvine să facem ascultare de Ierarhii cu adevărat ortodocşi, de cei care fac ascultare faţă de Sfinții Părinți.

83. Întrebare: Să spunem că există unii ierarhi ecumenişti. Părinţii duhovniceşti care scriu împotriva atitudinii acestora, nu produc oare sminteală, sau chiar schismă ?

Răspuns: Sminteala o produc ierarhii ecumenişti, deoarece se abat de la Ortodoxie. Tot ierarhii ecumenişti sunt cei care produc schismă, deoarece nu mai fac ascultare de Sfinții Părinți.

Atunci când unii ierarhi ortodocşi se abăteau de la calea Sfintei Predanii și începeau să meargă pe cărarea periculoasă a ecumenismului, Cuvioşii Părinți cu adevărat ortodocşi le atrăgeau atenţia prin viu grai sau prin scrisori. De exemplu, Asociaţia Ortodoxă ‹‹Sfinții trei Ierarhi›› din Grecia a adresat în decembrie 1965 o Scrisoare deschisă către Prea Fericitul Patriarh Ecumenic. Redăm câteva fragmente:

„Prea Fericite, De câţiva ani plinătatea chinuită de durere a Bisericii Ortodoxe, plinătatea care

crede în mod conştient, se află înaintea unor acrobaţii primejdioase făcute în domeniul credinţei ale Întâiului episcop al Ortodoxiei. Așa stând lucrurile, ca să trecem cu vederea altfel de acrobaţii, comportamentul Prea Fericirii Voastre și al unor reprezentanţi ai Prea Fericirii Voastre faţă de Papa și papism aruncă în mâhnire nespusă dar și într-o înfricoşătoare încercare sufletească pe fiii cei cu adevărat ortodocşi ai Bisericii.

Corespondaţi cu Papa în toată regula bisericească, ca și cum am trăi în secolul al V-lea după Hristos. Vă supuneţi la călătorii lungi și chinuitoare ca să vă întâlniţi. Schimbaţi cu el strângeri la piept cordiale și sărutări frăţeşti. Îl numiţi pe el ‹‹Primul episcop al Creştinătăţii››, iar pe Prea Fericirea Voastră Înşivă ‹‹al doilea››. Propovăduiţi urbi et orbi că ‹‹nici o deosebire nu desparte cele două Biserici››. […]

Prea Fericite,Care din aceste două lucruri s-au întâmplat: Papa a venit la Ortodoxie sau Prea

Fericirea Voastră la papism ? Dacă s-a întâmplat primul, vestiţi-l ca să-l prăznuim cu bucurie mare cu toţii și să dănţuim împreună. Dacă s-a întâmplat al doilea, spuneţi-ne-o cu sinceritate și direct ca să ne încredinţăm că împreună cu Roma cea veche a căzut și cea Nouă sub erezie. Dacă nu s-a întâmplat nici una din acestea, ci prea Fericirea Voastră și Papa aţi rămas fiecare între hotarele sale, atunci cum se explică acţiunile pe care Prea Fericirea Voastră se îndărătniceşte să le întreprindă ? Cum este cu putinţă ca ereticul Papa să fie primul episcop al Creştinătăţii, iar Prea fericirea Voastră al doilea? Când i-a numărat Biserica noastră pe episcopii ortodocşi împreună cu episcopii eretici? Vorbiţi limba scumpătăţii dogmatice și canonice sau cea abilă a făţărniciei

140 Arhiepiscopul Teofan de Poltava, Epistole, Carte tipărită cu binecuvântarea Prea Sfinţitului Părinte Galaction, Episcopul Alexandriei și Teleormanului, Ed. Egumenița, p. 75.

141 ibidem, p. 73.

50

diplomatice? Sunteţi episcop sau diplomat? Cum este cu putinţă să se ridice pedepsele canonice ale Bisericii atunci când obiectul acestora (erezia) nu numai că continuă să existe, ci se măreşte, se întinde în voie și se îngâmfă? […]

Răbdarea multor mii de suflete evlavioase, clerici și mireni, se epuizează văzând cu ochii. Pentru dragostea Domnului, întoarceţi-vă! Nu vă apucaţi să creaţi în Biserică schisme și erezii. Vă ispitiţi să uniţi cele despărţite și ceea ce veţi reuşi este numai să rupeţi cele unite și să creaţi crăpături în terenul tare și compact de până astăzi.”142

Se cere patriarhului: „Nu vă apucaţi să creaţi în Biserică schisme și erezii.” Deci patriarhul ecumenist produce schismă, nu mărturisitorii Adevărului. Se adaugă: „Vă ispitiţi să uniţi cele despărţite (Biserica Ortodoxă și ereticii papistaşi – n.n.) și ceea ce veţi reuşi este numai să rupeţi cele unite și să creaţi crăpături în terenul tare și compact de până astăzi (al Bisericii Ortodoxe –n.n.)”

84. Întrebare: Am înţeles acum că cel care produce sminteală sau chiar schismă, este cel care se abate de la Ortodoxie. Totuşi, cunosc oameni care nu se smintesc de ecumenişti, dar se smintesc de unele afirmaţii hotărâte din scrierile Sfinților Părinți, sau de Ierarhii și Părinţii care au o atitudine ortodoxă tradiţională. Cum se explică aceasta ?

Răspuns: Aceşti oameni sărmani sunt victime ale îndoctrinării ecumeniste. Ei nu s-au hrănit cu învăţătura Sfinților Părinți, nu au avut o vieţuire după rânduiala ortodoxă și nu au dobândit Cugetul Sobornicesc al Bisericii. Au fost impregnaţi cu concepţii ecumeniste în şcoală, în Facultate, sau în societate.

Atunci când văd manifestări ecumeniste nu se smintesc, deoarece sunt obişnuiţi cu ele și le consideră normale. Dar când află o mărturisire ortodoxă adevărată împotriva ereticilor, o consideră extremistă, deoarece o raportează la starea lor „căldicică”.

85. Întrebare: Dacă un episcop sau patriarh cade în erezie, preoţii și episcopii dreptslăvitori pot rupe comuniunea cu el ?

Răspuns: Se cuvine a se aştepta o cercetare și osândire Sinodală. De ce? Pentru a se evita pe cât posibil apariţia unei schisme. Dar dacă erezia propovăduită este deja anatematizată la unul din Sfintele Sinoade, atunci preoţii și episcopii dreptslăvitori au datoria să întrerupă comuniunea cu ereticul. Fiindcă acel eretic nu este episcop adevărat, ci mincinos.

„Drept aceea dacă vreun Presbiter, sau Episcop, sau Mitropolit ar îndrăzni a se depărta de împărtăşirea cea către Patriarhul său, și n-ar pomeni numele lui, precum este hotărât și rânduit, întru Dumnezeiasca Mistagoghíe, ci mai înainte de Sinodiceasca înfăţişare, și de deplinita lui osândire, ar face schismă. Acesta a hotărât sfântul Sinod, cu totul a fi străin de toată Ieratía [Preoţia], dacă numai se va vădi că a nelegiuit acest lucru. Și mai ales s-au pecetluit și s-au hotărât acestea pentru cei ce cu pricinuire de oarecare vinovăţie se depărtează de ai lor întâi şezători, și fac schismă, și rup unirea Bisericii. Că cei ce se despart pe sineşi de împărtăşirea cea către întâiul şezător al lor, pentru oarecare eres osândit de sfintele Sinoade, sau de sfinţii

142 Arhimandritul Epifanie Theodoropulos, Cele două extreme. Ecumenismul și stilismul, Ed. Evanghelismos, Bucureşti, 2006, pp. 18-25.

51

Părinți, de acela care eresul în public îl propovăduia, și cu capul descoperit îl învăţá. Unii ca aceştia nu numai Canoniceştii certări nu sunt supuşi, îngrădindu-se pe sineşi, despre împărtăşirea numitului Episcop, mai înainte de Sinodiceasca cercetare, ci și de cinstea cea cuvenită celor Dreptslăvitori se vor învrednici. Că nu au osândit Episcopi, ci minciuno-episcopi, și minciuno- învăţători. Și nu cu schismă au rupt unirea Bisericii, ci s-au silit a izbăvi Biserica de schisme și de împărţiri.” [Apostolesc: 31; Sinod 4: 18; Sinod 6: 10, 31, 34: Sinod 1 și 2: 12, 13, 15; Gangra: 6; Cartaghén: 10, 11, 62; Antiohía: 5]

TÂLCUIRE„Cele ce Canoanele cele mai de sus au rânduit pentru Episcopi, și Mitropoliţi,

acesteaşi le rânduieşte și cu mult mai vârtos, Canonul acesta, pentru Patriarhi, zicând: Însă acestea să se facă, dacă pentru oarecare vinovăţii, curvii să zicem, sau Ierosilii (adică furare de cele sfinte) și altele ca acestea, s-ar despărţi de împărtăşirea cu întâiul şezător al lor; iar dacă întâi şezători cei numiţi ar fi eretici, și eresul lor l-ar propovădui întru arătare, și supuşii lor pentru aceasta se despart de ei, și mai înainte încă de Sinodiceasca judecată pentru eresul acela. Unii ca aceştia despărţindu-se de aceia nu numai nu se osândesc, ci și de cinstea cea cuvenită, ca nişte Dreptslăvitori, sunt vrednici. Că nu au pricinuit schismă Bisericii cu osândirea aceasta, ci mai ales o au slobozit de schisma și eresul minciuno-episcopilor acelora.”143

86. Întrebare: Cum erau ierarhii ortodocşi din vechime ?Răspuns: Ierarhii ortodocşi din vechime duceau o viaţă sfântă și dobândeau

harul Sfântului Duh. Ei aveau râvnă duhovnicească pentru păstrarea și mărturisirea dreptei credințe și păstoreau cu înţelepciune turma cea cuvântătoare încredinţată lor de Dumnezeu, fără a face compromisuri cu ereticii sau cu puternicii zilei.

Sfântul Foca, pentru viața sa îmbunătăţită, a fost ales Episcop al cetăţii Sinope și păstorea bine turma sa, cu fapta și cuvântul, întorcându-i pe mulţi de la închinarea idolilor și aducându-i la cunoştinţa lui Hristos. Și fiindcă nu a voit să se lepede de Hristos, a fost tăiat cu sabia, în zilele împăratului Traian (98-117).144

Sfântul Ierarh Averchie al Ierapolei a trăit pe vremea împăratului Marc Aureliu (161-180), când creştinii erau puţini la număr, iar închinătorii la idoli erau foarte mulţi. Și s-a făcut odată în cetate un mare praznic păgânesc. Iar Sfântul Averchie, rugându-se lui Dumnezeu, s-a aprins de duhovnicească râvnă și a sfărâmat în ţăndări chipurile idolilor. De aceea, popii idoleşti au făcut legământ să-l omoare. Dar n-au reuşit, fiindcă Sfântul a tămăduit apoi nişte demonizaţi, iar poporul, văzând aceasta, a lepădat mânia și a strigat: „Unul este Dumnezeul cel adevărat. Acela propovăduit de Averchie.” Și păstorea Sfântul Ierarh, mângâind pe cei ce sufereau, ajutând pe sărmani și vindecând pe cei bolnavi.145

Sfântul Ierarh Mucenic Vavila (+250) a păstorit Biserica Antiohiei între anii 237-250. Împăratul Filip, care era creştin, dar săvârşise un omor, venind în Antiohia împreună cu împărăteasa lui, a fost oprit de Sfântul Ierarh Vavila să intre în biserică,

143 Pidalion, Canonul 15, din cele 17 Canoane ale Sinodului celui în Biserica Sfinților Apostoli adunat (I - II).

144 Proloagele, 22 septembrie.145 Proloagele, 22 octombrie.

52

acesta amintind împăratului, cu înţelepciune, că fiind creştin este supus unui canon de pocăinţă pentru păcatul său. Împăratul, nu numai că nu s-a supărat, ci a mulţumit Bătrânului Episcop și a rămas la uşa bisericii.

Pe vremea lui Decius, urmaşul lui Filip, Sfântul Ierarh Vavila a fost întemniţat împreună cu cei trei copii al căror dascăl era. Și nevrând ei să se lepede de Hristos, ostaşii le-au tăiat capetele.146

Sfântul Ierarh Mucenic Zenovie al Egeei s-a născut din părinţi dreptcredincioşi și a fost crescut cu bună învăţătură în frica Domnului. Pentru râvna sa în propovăduirea Evangheliei și pentru faptele sale bune a fost ales Episcop al cetăţii Egeea și a primit de la Domnul puterea facerii de minuni, că, pe orice bolnav îşi punea mâinile lui, îndată bolnavul acela lua tămăduire. Pornindu-se prigoana împotriva creştinilor, pe vremea lui Diocleţian (284-305), Sfântul Zenovie a fost adus înaintea dregătorului Lisias, care i-a spus: „Ai în faţa ta viața și moartea, viața dacă te vei închina zeilor noştri, și moartea dacă nu te vei închina lor.” Iar Sfântul Zenovie a răspuns cu îndrăzneală: „Viaţa cea vremelnică pe pământ, fără Hristos, nu este viaţă, ci moarte adevărată, iar moartea pentru credința în Hristos, nu este moarte, ci viaţă veşnică.” Pentru aceasta a fost pus la bătăi și la chinuri. Iar Sfânta Zenovia, sora lui, aflând că îndură chinuri pentru Hristos, a alergat la dregător și i-a mărturisit că este creştină. Și i-au chinuit pe amândoi. Dar, păzindu-se cu harul lui Dumnezeu nevătămaţi, și-au primit sfârşitul prin sabie. Și așa au luat cununa muceniciei.147

Sfântul Ierarh Atanasie al Alexandriei (+373). Copil fiind, a cunoscut vremea prigoanelor, care l-au călit pentru mărturisirea dreptei credințe. Era numai diacon când, însoţind pe Episcopul său, Sfântul Alexandru din Alexandria, Atanasie a fost la primul Sfânt Sinod de la Niceea (325), unde cu dovezi nezdruncinate a arătat rătăcirea lui Arie și a cerut osândirea ereziei lui.

Ajuns Episcop și Patriarh în Alexandria, toată viața Sfântului Atanasie a fost o luptă contra ereziei lui Arie și o luptă pentru mărturisirea de credință de la Niceea, o luptă de 45 de ani, trebuind să îndure cinci izgoniri de pe scaunul patriarhal, mărturisind până la capăt dreapta credință, ca un adevărat stâlp al Ortodoxiei.148

Sfântul Ierarh Amfilohie al Iconiei (+395) a fost un viteaz apărător al dreptei credințe, pentru care multe prigoniri și necazuri a răbdat, în vremea stăpânirii împăratului arian Valens. A luat parte la cel de-al doilea Sfânt Sinod Ecumenic (381), luptând împotriva ereticului Macedonie. Și păstorind mulţi ani turma lui Hristos și alcătuind multe învăţături de dreaptă credință, s-a odihnit cu pace în Domnul.149

Dar ierarhi cu viaţă sfântă avem și în vremurile din urmă: Sfântul Ierarh Ignatie Briancianinov, Sfântul Ierarh Nectarie, Sfântul Ierarh Ioan Maximovici, Sfântul Ierarh Nicolae Velimirovici.

87. Întrebare: Dar aceştia au fost ierarhi, de aceea au mărturisit dreapta credință cu preţul vieţii lor. Ceilalţi ortodocşi cum trebuie să se comporte ?

Răspuns: Nu doar ierarhii binecredincioşi aveau această râvnă pentru păstrarea și mărturisirea dreptei credințe, ci și mulţi alţi creştini binecredincioşi.

146 Proloagele, 4 septembrie.147 Proloagele, 30 octombrie.148 Proloagele, 18 ianuarie. 149 Proloagele, 23 octombrie.

53

Sfântul Mucenic Trifon (+250) propovăduia dreapta credință încă din tinereţe. Iar când Decius a ajuns împărat și a pornit prigoana împotriva creştinilor, a fost prins și el și aruncat în temniţă. Fiind chemat să jertfească zeilor, el n-a voit să facă aceasta, ci l-a mărturisit pe Hristos Dumnezeu adevărat. Pentru aceasta a fost chinuit în multe feluri: a fost tras pe roată, a fost purtat desculţ prin cetate în vreme de iarnă, până i-au degerat picioarele, umblând prin zăpadă, a fost legat de cai, i s-au bătut cuie în picioare și a fost ars pe coaste cu făclii și trupul i-a fost sfâşiat cu gheare de fier. Și îndurând toate acestea, Sfântul nu înceta a mărturisi dreapta credință, îndemnând pe ceilalţi creştini să nu se depărteze de la Hristos, socotindu-se fericit a suferi pentru El. Și așa și-a dat sufletul la Dumnezeu.150

Sfântul Mucenic Sozont (+288) care era păstor de oi, sfărâmând idolii și mărturisind pe Hristos Dumnezeu, a fost bătut cumplit și i s-au frânt mâinile și picioarele, dându-și sufletul lui Dumnezeu.151

Chinuri grele au suferit și Sfinții Mucenici: Trofim, Savatie și Dorimedont (+278, 19 septembrie), Calistrat (+304, 27 septembrie), Romano (+303, 18 noiembrie), Serghie și Vah (+303-305, 7 octombrie), Prov, Tarah și Andronic (+304, 12 octombrie) și sute de mii de Sfinţi Mucenici care nu erau nici episcopi, nici preoţi. Ei nu s-au lepădat de dreapta credință, cu toate că au fost supuşi la chinuri cumplite: spânzurarea cu capul în jos și afumarea cu fum usturător, legarea de cai și târârea prin gunoaie, tăierea buzelor, limbii și urechilor, jupuirea pielii, tăvălirea pe cărbuni aprinşi, arderea cu fierul înroşit, smulgerea unghiilor și dinţilor, bătaia cu toiege peste pântece, împungerea cu ţepuşe înroşite în foc, zdrobirea cu pietre, strujirea cu unghii de fier, scoaterea ochilor, tăierea în bucăţi, fierberea în smoală, aruncarea în cuptor, împănarea cu trestii ascuţite de la picioare până la cap. Astfel de chinuri au răbdat și Sfintele Muceniţe: Tecla (sec. I, 24 septembrie), Irina (sec. I, 5 mai), Anastasia (sec. III, 29 octombrie), Eufimia (sec. IV, 16 septembrie), Ripsimia și Gaiani (sec. IV, 30 septembrie), Haritina (+304, 5 octombrie), Iuliana (+304, 21 decembrie), Ecaterina (+305, 25 noiembrie), Varvara (+306, 4 decembrie) și alte sute de mii de Sfinte Muceniţe care n-au făcut compromisuri cu puternicii zilei, nici n-au participat la conferinţe interconfesionale.

88. Întrebare: Cei care nu aveau familie îşi puteau permite să mărturisească dreapta credință, dar cei cu familie ce făceau ?

Răspuns: Binecredincioşii care aveau familie mărturiseau și ei dreapta credință cu mult curaj, având nădejde în Dumnezeu.

Sfinții Terentie și Neonila (303-305, 28 octombrie) erau soţi creştini și au avut şapte fii, pe care i-au crescut în dreapta credință. Pârâţi și duşi la judecată, ei au mărturisit pe Hristos Dumnezeu adevărat și au defăimat pe idoli. De aceea, ostaşii îi spânzurară pe lemn strujindu-i fără milă, apoi, stropindu-le cu oţet rănile lor, îi ardeau cu foc. Dar Sfinții se rugau lui Dumnezeu în tăcere, îndemnându-se unul pe altul la mucenicie. Și după multe chinuri li s-au tăiat capetele, primind astfel cununa muceniciei.152

150 Proloagele, 1 februarie.151 Proloagele, 7 septembrie.152 Proloagele, 28 octombrie.

54

Familie aveau și Sfintele Muceniţe Perpetua și Felicitas (+203, 1 februarie). Felicitas era însărcinată în luna a opta și a născut în temniţă, iar Perpetua avea un copil mic pe care îl alăpta. Și fiind scoase din temniţă la întrebare, ele nu s-au înduplecat nici de dragostea lor pentru prunci, nici de stăruinţele jalnice ale părinţilor și rudeniilor, ci au mărturisit cu hotărâre credința lor în Hristos Dumnezeu și au fost osândite să fie date spre mâncare la fiare, în circ, de ziua împăratului. Dar neprimind moartea de la fiare, au luat cununa muceniciei prin tăierea capului cu sabia.153

Tot astfel au fost și Sfinții Mucenici Adrian și Natalia (+303-305, 26 august), Timotei și Mavra (+295, 3 mai), Galaction și Epistimi (+250, 5 noiembrie), Montanus Preotul și soţia sa Maxima (+304, 26 martie).

89. Întrebare: Mulţi creştini nu cunoşteau în amănunt dogmele ortodoxe. Cum mărturiseau ei atunci ?

Răspuns: „Mulţi Sfinţi Mucenici, atunci când nu ştiau dogma, spuneau: ‹‹Cred ceea ce au hotărât Sfinții Părinți››. Dacă cineva spunea asta, mărturisea. Adică nu ştia să aducă dovezi prigonitorilor pentru credința lui și să-i convingă, ci avea încredere în Sfinții Părinți. Se gândea: ‹‹Cum să nu am încredere în Sfinții Părinți? Aceştia au fost și mai cu experienţă, mai virtuoşi, mai sfinţi. Cum să primesc eu o neghiobie? Cum să sufăr să hulească cineva pe Sfinții Părinți?››. Să avem încredere în Tradiţie.154 ” 155

90. Întrebare: Cum se cuvine să vieţuim ca să-i ajutăm cu adevărat pe cei de altă credință ?

Răspuns: „Dacă am fi trăit după Sfinții Părinți, toți am fi avut deplina sănătate duhovnicească, pe care ar fi invidiat-o toți heterodocşii și astfel și-ar fi lăsat înşelăciunile lor bolnăvicioase și s-ar fi mântuit fără predică. Aceasta deoarece ei, acum nu se mai mişcă de Tradiţia noastră patristică sfântă, ci vor să vadă și continuitatea noastră patristică, înrudirea noastră adevărată cu Sfinții noştri.

Ceea ce se impune fiecărui ortodox este să pună neliniştea cea bună și în heterodocşi, să înţeleagă adică faptul că ei se află în înşelare, ca să nu-și odihnească în mod mincinos gândul lor și să se lipsească și în această viaţă de binecuvântările bogate ale Ortodoxiei, și în cealaltă viaţă de și mai multele și veşnicele binecuvântări ale lui Dumnezeu.”156

CUM SE RUGAU SFINŢII ?„Mă rog ca iubitorul de oameni Dumnezeu, Cel ce voieşte ca toți să se

mântuiască și să aibă pocăinţa cea sinceră și adevărată, să-i lumineze pe cei întunecaţi, să-i călăuzească la adevăr pe cei amăgiţi, să-i liniştească pe cei învrăjbiţi, să-i tămăduiască pe cei bolnavi la trup și la suflet, să-i ocrotească pe orfani, să le dea putere de milostivire și mângâiere celor bogaţi, să-i miluiască pe cei săraci, să-i ierte pe cei păcătoşi, să-i întărească pe cei puţin credincioşi, să-i ţină în credința ortodoxă pe cei credincioşi iar pe popoare să le unească prin legăturile dragostei, să-i cheme pe toți

153 Proloagele, 1 februarie.154 Sfânta Tradiţie cuprinde Hotărârile și Canoanele Sfintelor Sinoade Ecumenice și Locale și scrierile

Sfinților Părinți.155 Cuviosul Paisie Aghioritul, Cu durere și dragoste pentru omul contemporan, Schitul Lacu, Sf. Munte

Athos, 2000, p. 321.156 ibidem p. 322.

55

la unirea întru credința ortodoxă cea adevărată, să-i învrednicească pe toți de unirea întru Duhul Sfânt și să dăruiască tuturor cele necesare pentru mântuire. Și să mă miluiască și să mă mântuiască pe mine cel mai mic și mai păcătos dintre toți, cu harul și iubirea Sa de oameni, și să mă învrednicească de viața veşnică și nestricăcioasă și de împărăţia Sa cea cerească. Amin.”

(Cuviosul Filothei Zervakos)

„Doamne, mântuieşte neamul creştinilor dreptslăvitori și întoarce pe toți necredincioşii la Ortodoxie, ca la singura credință mântuitoare, aşezată de Tine, slăvită și proslăvită de Tine în veci !”

(Sfântul Ioan din Kronstadt)BIBLIOGRAFIE

1. Biblia adecă Dumnezeiasca Scriptură a Vechiului și Noului Testament, tipărită întâia oară la 1688 în timpul lui Şerban Vodă Cantacuzino, Ed. IBMBOR, Bucureşti, 1997.

2. Noul Testament, tipărit pentru prima dată în limba română la 1648 de către Simion Ştefan Mitropolitul Transilvaniei, Editura Arhiepiscopiei Ortodoxe Române a Alba Iuliei, 1998.

3. Noul Testament al Domnului și Mântuitorului nostru Iisus Hristos, Bucureşti, 1857.

4. Biblia sau Sfânta Scriptură, cu aprobarea Sfântului Sinod, 1988.5. Hotărârile Sfintelor Sinoade Ecumenice, Ed. Sfântul Nectarie, Bucureşti, 2003.6. Pidalion sau cârma corăbiei înţelese a Soborniceştii și Apostoliceştii Biserici a

Ortodocşilor, Tipografia Sfintei Mănăstiri Neamţul, 1844.7. Pravila Bisericesca, numită Cea Mică, tipărită mai întâiu la 1640, în

Mănăstirea Govora, publicată acum în transcripţiune cu litere latine, Tipografia Academiei Române, 1884.

8. Pravila Bisericească, editată de parohia Valea Plopului, 1999. 9. Penticostarul care cuprinde în sine Slujba ce se urmează din Sfânta și

Luminata Duminică a Paştilor până la Duminica Tuturor Sfinților, Ed. IBMO, Bucureşti, 1953.

10. Penticostar, adică Sfintele Slujbe de la Duminica Paştilor până la Duminica Tuturor Sfinților, Ed. IBMBOR, Bucureşti, 1999.

11. Molitfelnic, Ed. IBMBOR, Bucureşti, 1992.12. Mineiul pe septembrie, EIBMBOR, Bucureşti, 1984.13. Mineiul pe octombrie, EIBMBOR, Bucureşti, 1983.14. Mineiul pe noiembrie, EIBMBOR, Bucureşti, 1983.15. Mineiul pe decembrie, EIBMBOR, Bucureşti, 1991.16. Mineiul pe ianuarie, EIBMO, Bucureşti, 1975.17. Mineiul pe februarie, EIBMO, Bucureşti, 1967. 18. Mineiul pe martie, EIBMBOR, Bucureşti, 1977.19. Mineiul pe aprilie, EIBMBOR, Bucureşti, 1977.

56

20. Mineiul pe mai, EIBMBOR, Bucureşti, 1977.21. Mineiul pe iunie, EIBMBOR, Bucureşti, 1977.22. Mineiul pe iulie , Tipografia Cărţilor Bisericeşti, Bucureşti, 1930. 23. Mineiul pe august, EIBMBOR, Bucureşti, 1989.24. Octoih Mare, EIBMO, Bucureşti, 1975.25. Triodul, care cuprinde Slujbele bisericeşti de la Duminica vameşului și a

fariseului până la Sfânta Înviere, Ed. IBMBOR, Bucureşti, 2000.26. Valeriu Anania, Pro memoria. Acţiunea catolicismului în România

interbelică, EIBMBOR, Bucureşti, 1993.27. Sfântul Atanasie cel Mare, Scrieri, partea I, Cuvânt împotriva elinilor.

Cuvânt despre Întruparea Cuvântului. Trei cuvinte împotriva arienilor, Ed. IBMBOR, Bucureşti, 1987.

28. Arhimandrit Ioanichie Bălan, Patericul românesc ce cuprinde viața și cuvintele unor Sfinţi și Cuvioşi Părinți ce s-au nevoit în mănăstirile româneşti (secolele III-XX), Ed. Episcopiei Dunării de Jos, Galaţi, 1998.

29. Arhimandrit Ioanichie Bălan, Sfintele Moaşte din România, Episcopia Romanului, 1999.

30. Preotul Iconom Stavrofor Eugeniu Bărbulescu, Istoria Bisericească Universală, Ed. Cugetarea, 1947.

31. Petru Botsi, Sfântul Ioan de Kronstadt. Portret duhovnicesc. Profeţii despre Apocalipsă, Tipărit cu binecuvântarea Prea Sfinţitului Părinte Galaction, Episcopul Alexandriei și Teleormanului, Ed. Bunavestire Galaţi, 2003.

32. Constantine Cavarnos, Sfinții Martiri Rafail, Nicolae și Irina din Lesvos, EIBMBOR, Bucureşti, 2003.

33. Pr. Nicolae Chifăr, Istoria Creştinismului, vol. II, Ed. Mitropoliei Moldovei și Bucovinei, Iaşi, 2000.

34. Sfântul Chiril al Alexandriei, Comentariu la Evanghelia Sfântului Ioan, traducere, introducere și note de Preotul profesor Dumitru Stăniloae, Ed. IBMBOR, Bucureşti, 2000.

35. Nicolae Densuşianu, Independenţa bisericească a Mitropoliei Române de Alba Iulia, Braşov, 1893, Alba Iulia, 2002.

36. Silviu Dragomir, Istoria dezrobirii religioase a românilor din Ardeal în secolul XVIII, vol I, Ed. Dacia, Cluj Napoca, 2002.

37. Silviu Dragomir, Istoria dezrobirii religioase a românilor din Ardeal în secolul XVIII, vol II, Ed. Dacia, Cluj Napoca, 2002.

38. Pr. C. Dron, Canoanele. Text și interpretare, vol. II, Sinoadele Ecumenice, Tipografia Cărţilor Bisericeşti, 1935.

39. Arhimandritul Epifanie Theodoropulos, Cele două extreme. Ecumenismul și stilismul, Ed. Evanghelismos, Bucureşti, 2006.

40. Părintele Filothei Zervakos, Testament duhovnicesc. Mărturisirea credinţei ortodoxe, tipărită cu binecuvântarea Prea Sfinţitului Părinte Galaction, Episcopul Alexandriei și Teleormanului, Ed. Bunavestire, Galaţi, 2003.

41. Matthew Gallatin, Însetând după Dumnezeu. De la rătăcirile protestante la adevărul Ortodoxiei, tipărită cu binecuvântarea Prea Sfinţitului Părinte Galaction, Episcopul Alexandriei și Teleormanului, Ed. Cartea Ortodoxă, Ed. Egumenița, 2005.

57

42. Virgiliu Gheorghe, Efectele televiziunii asupra minţii umane, Ed. Evanghelismos, Fundaţia Tradiţia Românească, 2005.

43. Arhimandrit Gherghios Stareţul Sfintei Mănăstiri Grigoriu - Athos, Scrieri athonite pe teme contemporane, Ed. Sfântul Nectarie.

44. Sfântul Grigorie de Nazianz, Cele cinci cuvântări teologice, Ed. Anastasia, 1993.

45. Hierotheos, Mitropolit de Nafpaktos, Sfântul Grigorie Palama Aghioritul, Ed. Bunavestire, Bacău, 2000.

46. Sfântul Ignatie Brianceaninov, Tâlcuiri la patericul egiptean, Ed. Anastasia, 1996.

47. Sfântul Ignatie Brianceaninov, Experienţe ascetice, vol.I, Ed.Sophia, Bucureşti, 2000.

48. Sfântul Ignatie Brianceaninov, Experienţe ascetice, vol.II, Ed.Sophia, Bucureşti, 2000.

49. Sfântul Ignatie Brianceaninov, Experienţe ascetice, vol.III, Ed.Sophia, Bucureşti, 2001.

50. Sfântul Ignatie Brianceaninov, Experienţe ascetice, vol.IV, Ed.Sophia, Bucureşti, 2001.

51. Sfântul Ignatie Briancianinov, Predici la Triod și Penticostar, Ed. Sophia, Bucureşti, 2003.

52. Sfântul Arhiepiscop Ilarion Troiţki, Noul Mărturisitor Creştinismul sau Biserica?, Ed. Cartea Ortodoxă, Ed. Egumenița, 2005.

53. Sfântul Ioan Casian, Convorbiri duhovniceşti, EIBMBOR, Bucureşti, 2004.54. Sfântul Ioan Damaschin, Dogmatica, Ed. Scripta, Bucureşti, 1993.55. Sfântul Ioan Damaschin, Cele trei tratate contra iconoclaştilor, Ed.

IBMBOR, 1998.56. Sfântul Ioan de Kronstadt, Liturghia: Cerul pe pământ. Cugetări mistice

despre Biserică și Cultul divin ortodox, Ed. Deisis, Sibiu, 1996.57. Sfântul Ioan de Kronstadt, Spicul viu. Gânduri despre calea mântuitoare, Ed.

Sophia.58. Sfântul Ioan Iacob Românul Sihastru contemporan din Ţara Sfântă 1913-

1960, Din Ierihon către Sion. Trecerea de la pământ la cer. Învăţături exprimate prin poezii foarte umilicioase și proză plină de lumină cu conţinut dogmatic și moral, Jerusalem, 1999.

59. Sfântul Ioan de la Neamţ Hozevitul, Hrană duhovnicească, Ed. Lumină din Lumină, 2000.

60. Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilii la Facere, I, Ed. IBMBOR, Bucureşti, 1987.

61. Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilii la Facere, II, Ed. IBMBOR, Bucureşti, 1989.

62. Sfântul Ioan Gură de Aur, Predici la Duminici și Sărbători, Ed. Bunavestire, Bacău, 1997.

63. Sfântul Ioan Gură de Aur, Despre feciorie. Apologia vieţii monahale. Despre creşterea copiilor, Ed. IBMBOR, Bucureşti, 2001.

58

64. Sfântul Ioan Maximovici, Cinstirea Maicii Domnului în Tradiţia ortodoxă, Ed. Icos, 2000.

65. Sfântul Ioan Maximovici, Predici și îndrumări duhovniceşti, Ed. Sophia, Bucureşti, 2006.

66. Sfântul Iustin Popovici, Biserica Ortodoxă și ecumenismul, Mănăstirea Sfinții Arhangheli Petru Vodă, 2002.

67. Sfântul Iustin Popovici, Credinţa Ortodoxă și viața în Hristos, Ed. Bunavestire Galaţi, 2003.

68. Părintele Alexandru Kiselev, Icoanele făcătoare de minuni ale Maicii Domnului din Rusia, carte tipărită cu binecuvântarea Prea Sfinţitului Părinte Galaction, Episcopul Alexandriei și Teleormanului, Ed. Bunavestire Galaţi, 2003.

69. Marina I. Lupaş, Mitropolitul Sava Brancovici 1656-1683, Tipografia Cartea Românească, Cluj, 1939.

70. Vasile Manea, Preoţi ortodocşi în închisorile comuniste, Ed. Patmos, 2001.71. Arhimandrit Teofilact Marinakis, Icoanele făcătoare de minuni ale Maicii

Domnului de la Sfântul Munte Athos, tipărit cu binecuvântarea Prea Sfinţitului Galaction Episcopul Alexandriei și Teleormanului, Ed. Bunavestire, Galaţi, 2002.

72. Sfântul Maxim Grecul, Viaţa și cuvinte de folos, tipărită cu binecuvântarea Prea Sfinţitului Galaction, Episcopul Alexandriei și Teleormanului, Ed. Bunavestire, Galaţi, 2002.

73. Sfântul Maxim Grecul, Adevăr și minciună. Scrieri dogmatico-polemice, tipărită cu binecuvântarea Prea Sfinţitului Galaction, Episcopul Alexandriei și Teleormanului, Ed. Sophia, 1998.

74. Sfântul Maxim Mărturisitorul, Scrieri și Epistole hristologice și duhovniceşti, PSB 81, Ed. IBMBOR, Bucureşti, 1990.

75. Arhim. Veniamin Micle, Sfântul Grigorie Decapolitul. Viaţa și minunile, Sfânta Mănăstire Bistriţa, Eparhia Râmnicului, 1992.

76. Mitropolitul Irineu Mihălcescu, Teologia luptătoare, ediţia a II-a, Ed. Episcopiei Romanului și Huşilor, 1994.

77. Diacon Gheorghe Moisescu, Catolicismul în Moldova până la sfârşitul veacului XIV, teză de doctorat, Universitatea din Bucureşti, Facultatea de Teologie, Tipografia Cărţilor Bisericeşti, Bucureşti, 1942.

78. Diac. Nicuşor Morlova, Sfântul Nectarie Taumaturgul, Ed. Bunavestire, 2002;

79. Ioan Moshu, Limonariu sau Livada Duhovnicească, Episcopia Ortodoxă Română, Alba Iulia, 1991.

80. Petru Movilă, Mărturisirea Ortodoxă, Ed. Junimea, Iaşi, 2001.81. Sfântul Nectarie de Eghina, Despre Biserică, Ed. Bunavestire, Galaţi, 2003.82. Sfântul Nicodim Aghioritul, Hristoitia (Bunul moral al creştinilor), Sfântul

Munte Athos.83. Sfântul Nicodim Aghioritul, Carte foarte folositoare de suflet, Ed.

Mitropoliei Banatului, Timişoara, 1997.84. Cuviosul Paisie Aghioritul, Epistole. Cale către Cer, Schitul Lacu, Sfântul

Munte Athos.

59

85. Cuviosul Paisie Aghioritul, Flori din grădina Maicii Domnului, Schitul Lacu, 1999.

86. Cuviosul Paisie Aghioritul, Cu durere și dragoste pentru omul contemporan, Schitul Lacu, 2000.

87. Cuviosul Paisie Aghioritul, Trezire duhovnicească, Schitul Lacu, 2000.88. Cuviosul Paisie Aghioritul, Nevoinţă duhovnicească, Schitul Lacu, 2001.89. Cuviosul Paisie Aghioritul, Sfântul Arsenie Capadocianul (1840-1924),

Schitul Lacu, Sfântul Munte Athos, 1999.90. Sfântul Paisie Velicikovski, Crinii ţarinii, Ed. Anastasia, 1996.91. Sfântul Paisie de la Neamţ, Cuvinte și scrisori duhovniceşti, I, 1998.92. Sfântul Paisie de la Neamţ, Cuvinte și scrisori duhovniceşti, II, 1999.93. Preot Prof. Dr. Mircea Păcurariu, Începuturile Mitropoliei Transilvaniei,

EIBMBOR, Bucureşti, 1980.94. Preot Prof. Dr. Mircea Păcurariu, Istoria Bisericii Ortodoxe Române, vol. 1,

EIBMBOR, Bucureşti, 1992.95. Preot Prof. Dr. Mircea Păcurariu, Istoria Bisericii Ortodoxe Române, vol. 2,

EIBMBOR, Bucureşti, 1994.96. Preot Prof. Dr. Mircea Păcurariu, Istoria Bisericii Ortodoxe Române, Ed.

Sophia, Bucureşti, 2000.97. Cristina Păiuşan, Radu Ciuceanu, Biserica Ortodoxă Română sub regimul

comunist, 1945-1958, vol I, Institutul Naţional pentru Studiul Totalitarismului, Bucureşti, 2001.

98. Protosinghel Ioachim Pârvulescu, Cele trei mari mistere vizibile și incontestabile din Biserica Ortodoxă. Puterea sfinţitoare a Ortodoxiei, Ed. Amacona, Colecţia Eseuri Teologice nr. 1.

99. Evsevie Popoviciu, Istoria Bisericească, volumul I, de la anul 1-1054, Tipografia Cărţilor Bisericeşti, Bucureşti, 1900.

100. Pulpea, M. Dana, Istoria Bisericii Universale până la 1054, 1933.101. Dr. S. Reli, Curs de Istoria Bisericii Române, vol II, Universitatea "Regele

Carol II", Cernăuţi.102. Pr. Serafim Rose, Pr. Gherman Podmoşenski, 100 de minuni ale Fericitului

Ioan Maximovici, Ed. Sophia, 2003;103. Dr. Sergiu Arhiepiscop de Vladimir, Cuvântări Apologetice asupra

adevărurilor fundamentale ale religiunii creştine ortodoxe, traduse de Arhimandritul Nicodem Munteanu, Bucureşti, 1905.

104. Sfântul Simeon Noul Teolog, Cateheze către monahi, Fundaţia Anastasia, 1995.

105. Pr. Vasile Sorescu, Biserica Ortodoxă stâlp și temelie a Adevărului, Tipărită cu binecuvântarea Preasfinţitului Calinic Episcopul Argeşului și Muscelului, Ed. Credinţa Strămoşească, 2002.

106. Arhiepiscopul Teofan de Poltava, Epistole, Carte tipărită cu binecuvântarea Prea Sfinţitului Părinte Galaction, Episcopul Alexandriei și Teleormanului, Ed. Egumenița.

107. Sfântul Teofan Zăvorâtul, Răspunsuri la întrebări ale intelectualilor, vol. 1, Ed. Sophia, Ed. Cartea Ortodoxă, Bucureşti 2007.

60

108. Sfântul Teofan Zăvorâtul, Răspunsuri la întrebări ale intelectualilor, vol. 2, Ed. Sophia, Ed. Cartea Ortodoxă, Bucureşti 2007.

109. Sfântul Tihon din Zadonsk, Despre adevăratul creştinism. Despre păcate, Ed. Sophia, Bucureşti, 2000.

110. Sfântul Tihon din Zadonsk, Despre adevăratul creştinism. Despre pocăinţă și roadele pocăinţei, Ed. Sophia, Bucureşti, 2000.

111. Nomikos Mihail Vaporis, Mărturisitori ai lui Hristos. Vieţile noilor mucenici ortodocşi din vremea stăpânirii turceşti (1437-1860), Ed. Sophia, Bucureşti, 2002.

112. Părintele Arsenie Vliangoftis Doctor în Teologie și Licenţiat în Filosofie, Ereziile contemporane – o adevărată ameninţare - , Ed. Evanghelismos, Bucureşti, 2006.

113. Acatistul și viața Sfinţiei sale Părintelui nostru Nifon, Patriarhul Ţarigradului, Scrisă de Chir Gavriil Protul, carte publicată după manuscrisul vechi scris de Ioan Ieromonah ot Bistriţa, la anii de la Adam 7191, iar de la naşterea lui Hristos 1682, Biserica Sfântului Ierarh Nifon ,2000.

114. Actele Martirice, EIBMBOR, Bucureşti, 1997.115. Cronograf tradus din greceşte de Pătraşco Danovici, I, Ed. Minerva, 1998.116. Cronograf tradus din greceşte de Pătraşco Danovici, II, Ed. Minerva, 1999.117. Cuvintele Sfântului Teodor Studitul, Ed. Episcopiei Ortodoxe Alba-Iulia,

1994.118. Din istoria marii apostazii: sinodul de la Ferrara- Florenţa, Ed. Scara,

Bucureşti, 2002.119. Dreapta Credinţă în scrierile Sfinților Părinți, Sfântul Theodor Studitul,

Sfântul Ioan Gură de Aur, Sfântul Amfilohie de Iconium, vol. 1, Ed. Sophia, Bucureşti, 2006.

120. Ecumenismul, Sfânta Mânăstire Paraklitu, Ed. Evanghelismos, Bucureşti, 2004.

121. Filocalia sau culegere din scrierile Sfinților Părinți care arată cum se poate omul curăţi, lumina și desăvârşi, vol.I, Ed. Harisma, Bucureşti, 1993.

122. Filocalia sau culegere din scrierile Sfinților Părinți care arată cum se poate omul curăţi, lumina și desăvârşi, vol.II, Ed. Harisma, Bucureşti, 1993.

123. Filocalia sau culegere din scrierile Sfinților Părinți care arată cum se poate omul curăţi, lumina și desăvârşi, vol.III, Ed. Harisma, Bucureşti, 1994.

124. Filocalia sau culegere din scrierile Sfinților Părinți care arată cum se poate omul curăţi, lumina și desăvârşi, vol.IV, Ed. Harisma, Bucureşti, 1994.

125. Filocalia sau culegere din scrierile Sfinților Părinți care arată cum se poate omul curăţi, lumina și desăvârşi, vol.V, Ed. Harisma, Bucureşti, 1995.

126. Filocalia sau culegere din scrierile Sfinților Părinți care arată cum se poate omul curăţi, lumina și desăvârşi, vol.VI, Ed. Institutului Biblic si de Misiune Ortodoxă, Bucureşti, 1977.

127. Filocalia sau culegere din scrierile Sfinților Părinți care arată cum se poate omul curăţi, lumina și desăvârşi, vol.VII, Ed. IBMBOR, Bucureşti, 1977.

128. Filocalia sau culegere din scrierile Sfinților Părinți care arată cum se poate omul curăţi, lumina și desăvârşi, vol.VIII, Ed.IBMBOR, Bucureşti,

61

129. Filocalia sau culegere din scrierile Sfinților Părinți care arată cum se poate omul curăţi, lumina și desăvârşi, vol.IX, Ed.IBMBOR, Bucureşti, 1980.

130. Filocalia sau culegere din scrierile Sfinților Părinți care arată cum se poate omul curăţi, lumina și desăvârşi, vol. X, Ed. IBMBOR, Bucureşti,

131. Filocalia sau culegere din scrierile Sfinților Părinți care arată cum se poate omul curăţi, lumina și desăvârşi, vol.XI, Ed. Episcopiei Romanului și Huşilor, 1990.

132. Filocalia sau culegere din scrierile Sfinților Părinți care arată cum se poate omul curăţi, lumina și desăvârşi, vol. XII, Ed. Harisma, Bucureşti, 1991.

133. Ortodoxia și creştinismul apusean, de Nicodim Episcopul Huşilor, 1915, Tipografia Cărţilor Bisericeşti, Bucureşti, 1943.

134. Ne vorbeşte Sfântul Ioan de Kronstadt. Ultimul Jurnal mai-noiembrie 1908, Carte tipărită cu binecuvântarea Prea Sfinţitului Părinte Galaction, Episcopul Alexandriei și Teleormanului, Ed. Cartea Ortodoxă, Ed. Egumenița.

135. Patericul ce cuprinde în sine cuvinte folositoare ale Sfinților Bătrâni, Care s’a tipărit pentru întăia oară în zilele lui Grigorie Dimitrie Ghica Voevod Domnul Munteniei cu osîrdia și binecuvîntarea celui de atunci Mitropolit al Ungro-Vlahiei Kiriu Kir Grigorie în Bucureşti, la Sfînta Mitropolie, la anul 1828. Iar acum a doua oară îndreptat și tipărit cu osteneala și cheltuiala smeritului Arhiereu Antim Petrescu-Botoşeneanu Vicarul Sfintei mitropolii a Moldovei și Sucevei. Cu înalta aprobare și nine-cuvîntare a Sfîntului Sinod al Sfintei Biserici Autocefale Ortodoxe Române, 1913.

136. Patericul Lavrei Peşterilor de la Kiev, Ed. Egumenița.137. Patriarhia Ortodoxă Română și concordatul, Hotărâre luată de Sfântul

Sinod la şedinţa de la 24 mai 1929, Tipografia Cărţilor Bisericeşti, 1929.138. Proloagele. Vieţile Sfinților și Cuvinte de învăţătură, Ed. Mitropoliei

Olteniei.139. Sfinţi români și apărători ai Legii strămoşeşti, lucrare alcătuită din

încredinţarea Sfântului Sinod sub directa purtare de grijă a Înalt Preasfinţitului Nestor, Arhiepiscop al Craiovei și Mitropolit al Olteniei, EIBMBOR, Bucureşti, 1987.

140. Sfântul Maxim Mărturisitorul și tovarăşii lui întru martiriu, Ed. Deisis, Sibiu, 2004.

141. Sfârşitul omului. Cules din Sfintele Scripturi și din Sfinții Părinți de smeritul între monahi Zosima Pascal din Sfânta Mănăstire Neamţu, la 1905, Carte tipărită cu binecuvântarea Prea Sfinţitului Calinic Episcopul Argeşului, Ed. Credinţa Strămoşească, 2004.

142. Sinaxar ortodox general și dicţionar aghiografic, îngrijit de Arhimandrit Ioanichie Bălan, Ed. Episcopiei Romanului, 1998.

143. Ştefan cel Mare și Sfânt, 1504-2004. Portret în istorie, carte tipărită cu binecuvântarea Înalt Prea Sfinţitului Pimen Arhiepiscopul Sucevei și Rădăuţilor, Sfânta Mănăstire Putna, 2003

144. Viaţa, Paraclisul și Acatistul celui întru Sfinţi părintelui nostru Grigorie Palama, Arhiepiscopul Tesalonicului, făcătorul de minuni, Ed. Bizantină, 2004.

145. Viaţa Cuviosului Paisie de la Neamţ, ediţie îngrijită de Diac. Prof. Ioan Ivan, după manuscrisul nr. 154 din Biblioteca Mănăstirii Neamţ, Ed. Trinitas, Iaşi, 1997.

62

146. Viaţa și acatistul Preacuviosului nostru Părinte Paisie (Velicikovski) de la Neamţ, Ed. Marineasa, Timişoara, 1999.

147. Viaţa, învăţăturile și minunile Sfântului Lavrentie de la Cernigov, Ed. Credinţa strămoşească, 2003.

Viaţa și nevoinţele celui între sfinţi Părintelui nostru Grigorie Palama Arhiepiscopul Thessalonicului, Ed. Cartea Ortodoxă, Ed. Egumenița.

148. Viaţa și nevoinţele celui între sfinţi Părintelui nostru Fotie cel Mare Patriarhul Constantinopolei, Ed. Cartea Ortodoxă, Ed. Egumenița.

149. Viaţa și nevoinţele celui între sfinţi Părintelui nostru Marcu Evghenicul Mitropolitul Efesului, Ed. Cartea Ortodoxă, Ed. Egumenița.

150. Viaţa Sfântului Voievod Martir Constantin Brâncoveanu, Ed. Anastasia, 1997.

151. Viaţa și minunile Sfintei Matrona din Moscova, Ed. Sophia, 2003.152. Viaţa unui Sfânt. Avva Justin Popovici; Sfântul Nicolae Velimirovici. Despre

desfrâul Europei, Ed. Bunavestire, Galaţi, 2003.

63