Nr. 7 (42) iulie 2015 • Publicaţie lunară de orientare pro-comunistă … · 2015-07-22 ·...

Proletari din toate ţările, uniţi-vă!Zdrobiți orânduirea cea crudă și nedreaptă, ce lumea o împarte în mizeri și bogați!

Nr. 7 (42) iulie 2015 • Publicaţie lunară de orientare pro-comunistă • Exemplar gratuitP o l i t i c • E c o n o m i c • S o c i a l • E d i t o r i a l • E x t e r n • S p o r t

I S S N 2 3 5 9 - 7 7 9 8I S S N - L 2 3 5 9 - 7 7 9 8

O nouă gândire, O nouă atitudine, Un nou început

ASOCIAŢIA MILITANŢILOR PENTRU PACE, EGALITATE ŞI PROGRES SOCIAL “SCÂNTEIA”

Cuprins:

1. Două visuri, o singură realitate . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . pag.12. Relansarea relaţiilor cu Rusia - o mutare inteligentă pentru viitor . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . pag.13. Capitalismul – cancerul omenirii . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . pag.24. Nemărginita iubire de patrie . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . pag.35. La școala interbelică din Basarabia . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . pag.56. Scrâşnetul foraibărului ruginit . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . pag.67. Să nu ne pierdem simţul umorului . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . pag.88. La răscruce de drumuri . . . . . . pag.99. Rolul nefast al partidelor parlamentare postdecembriste . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . pag.1110. Germania chiar nu şi-a plătit niciodată datoriile! . . . . . . . . . . . . pag.1211. Creştinarea Rusiei . . . . . . . . . pag.1312. După REFORMA la greci, urmează şi în România! . . . . . . . pag.1313. 26 Iulie – Ziua Insurecţiei Naţionale din Cuba . . . . . . . . . . . . pag.1414. Teoria Furtului Universal . . pag.1515. Biblioteca Naţională a Venezuelei ,de 182 de ani păstrând istoria . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . pag.1516. Ecuadorul destabilizat . . . . pag.1617. România Muncitoare continuă să existe . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . pag.1618. Cuba – destinaţie turistică . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . pag.16

s o c i e tat e a s o c i a l i s tă

e s te s o c i e t ate a o m u l u i n o u, a o m u l u i o n e s t ş i d re p t, î n c a re s ă r ă c i a

n u p o ate s ă ex i s te.

Realitățile nord-americane ale secolului trecut au fost în bună măsură produsul

unui vis: visul american. Pe scurt, visul american era: „eu o duc mai bine decât părinți mei, copiii mei o vor duce mai bine decât mine”. Dar de ce

vorbim la trecut? Nu mai au americanii cutezanța să viseze? Ba da, ei pot să viseze în continuare, și chiarvisează cufundați în somnul dulce al cântecului de

leagăn al mass-mediei. Numai că realitatea se încăpățânează să își urmeze cursul implacabil. Aceasta înseamnă pentru mulți transformarea visului frumos într-un coșmar. De 50 de ani, puterea de cumpărare a clasei de mijloc stagnează. Încă un deceniu, doi, și se va ajunge la a treia generație care nu o va duce mai bine decât părinții. Atunci chiar și cei mai optimiști vor trebui să admită că marșul triumfal al generațiilor a primit comanda „pe loc repaus!”. Dar cine a dat acest ordin și de ce?

Să ne întoarcem deocamdată în primii ani de după cel de-al Doilea Război Mondial. Statele Unite au ieșit din război întărite, cu o industrie intactă ce trebuia doar orientată spre civil. Nu a fost dificil în condițiile economiei keynesiene, în care piața e subordonată guvernului.

(continuare în pag. 2)

DoUă VISURI, o SINGURă REaLITaTE

Preşedintele Republicii Populare Chineze, Xi Jinping

Mi-am propus ca în acest articol să fac o analiză ipotetică a modului în care este

foarte probabil să se deruleze evenimentele la scară internaţională, pornind de la realităţile obiective ale prezentului. Scurta incursiune în istorie are mai puţin menirea argumentării expunerii şi mai mult pe cea a focalizării atenţiei asupra unor atitudini şi decizii din trecut, care astăzi fie sunt abandonate uitării, fie sunt relatate în manieră subiectivă, deformată.

Nu îmi arog prin această analiză veleităţi diplomatice, nici măcar un dram în plus de înţelepciune. Avem o clasă politică şi structuri oficiale ale statului, care deţin în propriile mâini destinele noastre şi ale generaţiilor care vor veni, inclusiv ale propriilor urmaşi.

De modul în care domniile lor vor şti să gestioneze conjuncturile existente şi oportunităţile care se vor ivi, va depinde modul în care ţara

noastră îşi va croi un drum şi îşi va făuri un viitor. Singurul atu pe care l-aş putea avea ar fi acela al calculului detaşat, din afara situaţiilor şi nu din interiorul lor. Chiar şi numai în sensul că nu sunt

„agăţat” de o funcţie ori de un „fotoliu”, pe care aş putea să le pierd sub ameninţarea vreunui dosar...

Relaţiile româno-ruse au cunoscut de-a

lungul vremurilor suişuri şi coborâşuri, în raport cu interesele dictate de dinamica politică şi militară a imperiilor trecute şi cu realităţile

(continuare în pag. 4)

RELaNSaREa RELaţIILoR CU RUSIa - o MUTaRE INTELIGENTă PENTRU VIIToR


„Scânteia AS” Nr. 7 (42) iulie 2015 pagina 2

(continuare din pag. 1)

Noua înțelegere adoptată la presiunea mișcării muncitorești cu un deceniu în urmă își arăta roadele. Șomajul scăzut, proiectele de infrastructură națională, sfârșitul războiului, toate compuneau un tablou optimist. Totuși, o mică, o infimă parte a populației nu era deloc mulțumită. Ei erau marii capitaliști care nu au fost niciodată împăcați cu Noua înțelegere, în urma căreia și-au văzut profiturile ștrangulate prin impozitare. Dar puterea lor era mai mică decât a sindicatelor și a partidelor de stânga. De asemenea, modelul socialist stârnea tot mai multă admirație după câștigarea războiului de către Uniunea Sovietică aproape de una singură. Orientarea de stânga era atât de pregnantă, încât președintele republican Roosevelt a propus chiar o „A doua cartă a drepturilor”, care cuprindea și: dreptul la muncă cu salariu îndestulător, la locuire, la sănătate, la educație, la protecție socială. Alertați la maxim, capitaliștii au strâns rândurile, au mai stârnit niște forțe reacționare latente și, într-un final, au reușit să stopeze consfințirea acelor drepturi în constituție. Chiar dacă nu și-au găsit locul în constituție, totuși în mare parte aceste drepturi au devenit realități pentru majoritatea americanilor.

Această situație favorabilă a durat numai până la începutul anilor ̀ 70, când salariul real,

adică puterea de cumpărare a muncitorilor a început să stagneze în ciuda creșterii productivității. Aceasta din cauza unui cumul de factori cum ar fi: tehnologia ce a făcut ca forța de muncă să devină excedentară; slăbirea sindicatelor; delocalizarea industriilor; o nouă ofensivă ideologică, odată ce amintirea „Marii crize” începea să se estompeze după cinci decenii fără convulsii majore. De teama socialismului, ideologii burghezi s-au apucat să lupte tocmai împotriva compromisului ce a făcut în primul rând posibilă lipsa crizelor majore și a unei populații relativ mulțumite.

Pe când tot mai multe voci vorbesc despre sfârșitul „visului american”, în cealaltă parte a globului a început să se vorbească despre „visul chinezesc”. De la fiecare lider chinez ce preia puterea pentru zece ani se așteaptă lansarea unei expresii care să condenseze programul partidului pentru mandatul în care va fi responsabil de implementarea sa. „Visul chinezesc” este expresia aleasă de actualul președinte, Xi Jinping, care i-a dat o explicație pe cât de concisă, pe atât de ambițioasă: acea de „marea întinerire a națiunii chineze.” Spre deosebire de „visul american” ce are un caracter individual, acesta are un caracter colectiv. La început s-a folosit traducerea „Visul Chinei”, dar, pentru a mai tempera din spaimele intelectualilor și decidenților occidentali, s-a trecut la formularea „Visul

chinezesc”. Acest vis, sau acest ideal e în strânsă legătură cu îndeplinirea a două obiective precise, așa-numitele „cele două centenare”: „clădirea unei societăți moderat prospere” în jurul anului 2021, la centenarul formării PCC, și cel de-al doilea, clădirea unei „țări socialiste moderne prosperă, puternică, democratică, civilizată și armonioasă” în jurul anului 2049, la centenarul formării Republicii Populare. Când vorbim de bunăstarea țării, vorbim de bunăstarea individului, după cum subliniază președintele: „Visul chinezesc e visul oamenilor și trebuie să se bazeze strâns pe oameni pentru împlinirea sa, trebuie să fie neîncetat în beneficiul oamenilor.” De asemenea, mai spune: „Istoria ne învață că destinul fiecărei persoane e strâns legat de destinul țării și națiunii. Doar când țara o duce bine, națiunea o duce bine, poate fiecare persoană să o ducă bine.”

După trezirea din vis, Statele Unite au rămas fără un țel. Nu același lucru se poate spune despre China. Țelul ei va exista cât timp va exista țara, visul pe care îl cultivă acum e doar un pas. După cum a spus Președintele Xi Jinping: „Visul chinezesc e un ideal. Comuniști trebuie să aibă un ideal mai măreț, acesta fiind comunismul.”

Tuns Daniel

Azi, multă lume din ţară şi din străinătate

se întreabă cum au fost posibile realizările epocale din anii socialismului, care, în comparaţie cu dezastrul din prezent, par adevărate minuni. Răspunsul la această întrebare l-a dat acum peste 50 de ani poetul Alexandru Toma, azi uitat, în următoarele versuri:

„Nici iarba fiarelor, nici vrăji nu sunt,Partid, tu mânui legi de neînfrânt.”

Într-adevăr, după 23 August 1944 poporul român condus de P.C.R. a transpus în viaţă doctrina elaborată de Karl Marx cu un secol în urmă. Aceasta presupune existenţa proprietăţii socialiste de stat, ceea ce înseamnă că mijloacele de producţie se află în mâinile întregului popor, administrate de statul socialist. Această formă de proprietate crează premizele economiei planificate. Datorită centralizării, resursele se concentrează în mâinile statului şi sunt folosite raţional, în interesul întregului popor.

Forma de organizare a societăţii din timpul regimului comunist corespundea pe deplin cu legile obiective de dezvoltare a societăţii, cu evoluţia istorică spre progres.

După 1989 a început un proces care a încălcat aceste legi. A fost întoarsă roata istoriei, fiind oprită evoluţia istorică normală, în sensul progresului, evenimentele mergând în sens invers, revenindu-se la forme vechi, depăşite de istorie. Dezastrul este consecinţa încălcării legilor obiective de dezvoltare a societăţii. Dezastrul are şi o parte pozitivă: a demonstrat superioritatea orânduirii socialiste. Pe scurt, înainte de ’89 a fost bine fiindcă a fost comunism, după ’89 e rău fiindcă e capitalism.

Rădăcina tuturor relelor este capitalismul. E bine că indivizii corupţi ajung după gratii, pentru că au încălcat legea, au păgubit statul în mod ilegal. Dar distrugerea României s-a făcut în mod legal, s-a ajuns la situaţia dezastruoasă din prezent datorită unor legi nefaste: privatizarea, retrocedarea pădurilor, a imobilelor naţionalizate, permisiunea de a vinde teren agricol cetăţenilor străini etc. Privatizarea a fost un imens jaf legiferat, când proprietatea socialistă a întregului popor a trecut în mâinile unui număr infim de capitalişti, în cea mai mare parte străini.

Marile întreprinderi industriale au fost vândute la preţuri derizorii. Imensa bogăţie a statului român, a cărui valoare s-a ridicat la cifre astronomice, s-a topit şi poporul român, care a creat această

valoare nu s-a ales cu nimic. Nici până azi nu se ştie cum s-au cheltuit banii, care de bine de rău s-au încasat de pe urma privatizărilor.

Orânduirea capitalistă este un dezastru pentru omenire, fiind o piedică în calea

progresului. Capitalismul, ajuns în ultimul său stadiu, imperialismul, se confruntă mereu cu crize economice. Pentru a se menţine pe linia de plutire, statele capitaliste

CaPITaLISMUL – CaNCERUL oMENIRII



dezvoltate recurg la jefuirea bogăţiilor naturale ale statelor slab dezvoltate, sprijinindu-se pe guvernele marionetă din aceste ţări. Statele cu industrie dezvoltată luptă pentru supremaţia lor, având interesul ca industria să nu se dezvolte în alte ţări. Statele occidentale bogate nu au făcut nimic pentru a ajuta dezvoltarea ţărilor sărace, neavând interesul ca acestea să aibă propria industrie. Ba mai mult, au distrus industria înfloritoare, deja existentă în ţările est-europene, pentru a elimina concurenţa. Din cele de mai sus se poate trage concluzia că imperialismul mondial a devenit o frână în calea ridicării tuturor popoarelor, împiedicând ascensiunea lor spre progresul economic şi cultural.

Capitaliştii se erijează în binefăcători, sloganul lor mincinos fiind că ei crează locuri de muncă, iar angajaţii mănâncă pâinea patronului. Dar diferenţa imensă dintre standardul de viaţă al patronilor şi al proletariatului demonstrează că e tocmai invers, capitaliştii sunt cei care se îmbogăţesc pe spinarea celor ce muncesc pentru ei. Acest adevăr a fost a fost dovedit ştiinţific de Karl Marx, în celebra sa lucrare, „Capitalul”. În ceea ce priveşte crearea locurilor de muncă, atunci când afacerea nu mai aduce profitul scontat, patronii nu se ruşinează să-şi „disponibilizeze”, respectiv să-şi arunce în stradă angajaţii, uitând de rolul lor de „binefăcători”.

Capitalismul este societatea marilor nedreptăţi şi a marilor contraste. La emisiunea Pro TV „Masterchef” se prepară tot felul de reţete sofisticate, făcându-se risipă de alimente. Se găsesc în comerţ tot felul de mâncăruri pentru câini şi pisici. În acest timp există oameni care caută mâncare în

containerele de gunoi, sau umblă din uşă în uşă cerşind mâncare. Exită în oraşele ţării mii de case retrocedate nelocuite, sau apartamente nevândute în blocurile construite în regimul postdecembrist. În acest timp, mii de oameni ai străzii se adăpostesc în canale, iarna îngheaţă pe străzi. Contrastul dintre ţările capitalste dezvoltate şi cele sărace este enorm. În timp ce populaţia din ţările dezvoltate beneficiază de cele mai sofisticate realizări ale tehnicii, în ţările sărace există numeroşi oameni care în viaţa lor nu au vorbit la un simplu telefon. În ţările subdezvoltate, populaţia este decimată de foamete şi boli. Să nu uităm că şi în aceste ţări este capitalism. Există mulţi oameni care, atunci când aud cuvântul „capitalism”, se gândesc numai la ţările capitaliste superdezvoltate: America, Germania etc. Greşit! Populaţia din ţările sărace, care trăieşte în mizerie, fiind de fapt victima capitalismului, este mult mai numeroasă decât populaţia ţărilor bogate. Cu alte cuvinte, capitalismul înseamnă sărăcie pentru marea majoritate a populaţiei globului.

Capitalismul este o societate risipitoare. Se face o risipă enormă cu bogăţiile naturale, din care mare parte sunt ireversibile şi se vor epuiza pentru totdeauna, într-un timp mai lung sau mai scurt. SUA a ucis 600.000 de irakieni pentru a pune mâna pe petrolul lor. În acelaşi timp se face o mare risipă de energie. Să ne gândim câtă energie electrică se consumă numai cu reclamele luminoase de la Las Vegas, arătate ostentativ în filmele americane. Dar risipa cea mai mare, strigătoare la cer, este înarmarea. Ce cantitate enormă de tot felul de metale se iroseşte pentru construirea avioanelor de toate tipurile, a submarinelor, a portavioanelor, tunurilor,

rachetelor, mitralierelor etc. Cantitatea de combustibil consumată de avioane şi nave militare se exprimă în cifre astronomice.

În ţara noastră, demolarea uzinelor şi fabricilor a fost o risipă nemaiîntâlnită de mijloace materiale şi muncă umană. S-a irosit o cantitate incalculabilă de metal, material de construcţie etc., numai pentru că aşa ne-a ordonat Occidentul. Bunurile acumulate prin sudoarea poporului român timp de 45 de ani, s-au risipit în vânt.

Ducând politica sa de risipă şi agresiune militară, capitalismul îşi grăbeşte sfârşitul. Popoarele se conving pe zi ce trece că mult

nu mai poate merge aşa. Câtă dreptate a avut martirul comunist Salvator allende, preşedinte al Republicii Chile între 1970-1973, căzut eroic în lupta împotriva contrarevoluţiei, care în ultima sa cuvântare dinainte morţii a spus: „NU POATE FI OPRIT UN PROCES ISTORIC!”

Prof. Cighear Şarlota

Patria. Un cuvânt apropiat de intimitatea fiecăruia dintre noi. O stare afectivă pe

care o simţim şi o trăim zilnic. Un concept cu semnificaţii multiple, profunde, de necuprins în limitele, oricât de largi, ale unei definiţii.

Patria. Colţul de ţară în care te-ai născut. Locul unde te-ai format şi unde munceşti. Spaţiul unde ne regăsim. E unic şi

plenar. E matricea originară comună a doi termeni primordiali: români şi România.

Patria, identitatea fiecăruia dintre noi,

ne defineşte, irepetabil şi definitiv, profilul distinctiv în spaţiul infinit al umanităţii. Indiferent unde ne aflăm, purtăm patria cu noi ca pe.o valoare eternă. De nepreţuit. Şi, poate, de aceea, este, pentru totdeauna, amintirea şi emoţia primei silabe rostite temător. Duioşia întâiei litere caligrafiate stângaci. Melancolia primei iubiri şi a nenumăratelor prietenii. Prezenţa tonică a căldurii căminului familial. Oameni şi fapte care marchează, într-un fel sau altul, firul unei existenţe.

E ţara cu râurile ei albastre şi câmpiile ei mănoase, verzi-galbene. Cu munţii şi „marea cea mare”. E spaţiul de legendă în care strămoşii au muncit şi luptat pentru a rămâne în istorie cu demnitatea şi cu conştiinţa identităţii de sine. E aurul holdelor unduitoare în bătaia vântului de vară. Este verdele neîntinat al pădurilor şi murmurul neîntrerupt al muncii creatoare.

Dragostea de patrie a fost scutul de nepătruns de care s-au sfărâmat duşmanii numiţi sau nenumiţi. Este puterea mirifică de a ridica neîncetat, pe ruinele încleştărilor, noi şi nepieritoare creaţii materiale şi spirituale. Numai aşa limba „dulce ca un fagure de miere”, portul şi obiceiurile multiseculare, purtătoarele şi păstrătoarele minunatelor trăsături morale au dăinuit întocmai ca şi Dunărea şi Carpaţii. S-au transmis din generaţie în generaţie. Ca o moştenire sacră. Inconfundabilă.

Patria. Este şi va fi spaţiul mioritic. De ieri şi de azi. Teritoriu al legendelor şi cutezătoarelor noastre visuri de modelare a propriului viitor.

Pornind de la grandioasele dimensiuni

NEMăRGINITa IUBIRE DE PaTRIE



ale prezentului, ca orice sentiment profund, fundamental, dragostea de patrie e discretă, e cumva acunsă. O păstrăm fiecare ca pe-o comoară fără de preţ a gândului şi faptei. Ea nu se declară direct. Ea nu se revendică agresiv. Pur şi simplu, se afirmă major, prin muncă şi faptă, în viaţa de zi cu zi. O porţi cu tine tot timpul şi oriunde. O ai firesc, ca pe acel ceva de la sine înţeles. Deodată, îşi

manifestă superba splendoare în simpla lacrimă smulsă de amintirea duioasă a locului drag al copilăriei. La amintirea gestului eroic, suprem, al muncii pentru ţară. Al luptei pentru apărarea şi înflorirea ei continuă, plenară.

În faţa măreţiei cuvântului PaTRIE, orice încercare de a-i surprinde rosturile şi semnificaţiile depline pare incompletă, nesuficientă.

Căci eternitatea patriei rămâne singurul

adevăr ce scapă trecerii ireversibile a timpului. Iar nemărginita dragoste de ţară – raţiunea de a fi a fiecăruia dintre noi.

Mircea Duţu

(Articol apărut în revista „Pentru Patrie” Nr 458 / Iunie 1986, editată de Ministerul de Interne al Republicii Socialiste România)

(continuare din pag. 1)

sociale ale popoarelor sub diferitele orânduiri. Însă, dincolo de această fluctuaţie privind natura şi intensitatea lor, rămâne tradiţia relaţiilor dintre cele două ţări şi popoare, construită în timp, de-a lungul veacurilor. Se mai păstrează încă în arhive mărturii despre relaţiile diplomatice ale Moldovei lui Vasile Lupu şi ale Munteniei lui Matei Basarab cu Rusia ţaristă, din secolul al XVII-lea. Marele istoric român A. D. Xenopol (1847-1920) scria în „Istoria românilor din Dacia Traiană” că bunele relaţii ale domnitorului Vasile Lupu cu ţarul Rusiei erau atât de strânse, încât ele au fost cunoscute şi recunoscute până şi de Imperiul Otoman, turcii însărcinându-l chiar să mijlocească tratativele dintre Constantinopol şi Moscova. Mai târziu, în veacul al XIX-lea, Rusia susţinea pe cale diplomatică Unirea Principatelor Române sub domnia lui Alexandru Ioan Cuza, ales ca domnitor al Moldovei la 5 ianuarie şi al Ţării Româneşti la 24 ianuarie 1859, în pofida nemulţumirii Angliei, Austriei şi Turciei, garantând totodată şi sprijinul pentru situaţia în care Poarta Otomană ar fi declanşat o intervenţie armată în Ţările Române.

Urmărind firul istoriei, în secolul trecut, în timpul celui de-al doilea război mondial, Ion Antonescu avea să angajeze România în războiul declanşat de Germania hitleristă împotriva Uniunii Sovietice. La 23 august 1944, când rezultatul războiului era şi previzibil şi inevitabil, România a întors armele şi a luptat împotriva fascismului alături de Uniunea Sovietică, dar şi de Anglia şi SUA. Obligată să plătească despăgubiri de război atât Uniunii Sovietice cât şi ţărilor membre ale Naţiunilor Unite deja menţionate (Anglia şi SUA), în timpul dezbaterilor Conferinţei de Pace de la Paris, desfăşurată între 29 iulie şi 15 octombrie 1946 în vederea stabilirii condiţiilor Tratatului de Pace semnat la 10 februarie 1947, România avea să fie susţinută tocmai de... Uniunea Sovietică. Şi în privinţa limitării despăgubirilor, şi a stabilirii unui cuantum fix într-un termen exact şi rezonabil (300.000.000 de dolari în decurs de 8 ani). Tot sovieticii au fost şi împotriva

propunerii delegaţiei Australiei, care insista ca plata să nu se facă în produse şi mărfuri româneşti, ci în dolari sau lire sterline, şi împotriva propunerii reprezentanţilor Uniunii Sud – Africane ca plata să se facă în mărfuri, dar evaluate nu la preţurile interne, ci la „preţuri juste”, raportate la cursul de schimb al monedei americane sau englezeşti.

Privind retrospectiv evoluţia istorică a relaţiilor româno-ruse, inconsecvenţele unor conducători autohtoni aflaţi vremelnic la cârma patriei noastre, inconsecvenţe dictate nu de interesele reale ale poporului român, ci de interese de „castă”, politice şi economice, îmi răsună în minte cuvintele profesorului gălăţean Constantin Calmuschi, care spunea în anul 1911 referitor la Rusia: „În zilele cele mai negre ale trecutului s-a ridicat de la Răsărit o mare împărăţie creştină, care ne-a apărat când putea să ne sugrume...”

Istoria nu poate fi schimbată, ci numai interpretată. Cu totul altfel stau lucrurile desfăşurate în prezent, când deciziile luate produc efecte imediate dar şi repercusiuni asupra viitorului, chiar şi asupra celui foarte îndepărtat. Evenimentele actuale cunosc o amplă derulare la scară internaţională, succedându-se rapid dar şi imprevizibil, cel puţin în raport cu planurile globalizării, de înfăptuire a lumii unipolare.

Se vorbeşte tot mai mult despre reactivarea Războiului Rece dintre Statele Unite ale Americii şi Rusia, ca efect al poziţiei diferite a celor două state în legătura cu „criza ucraineană”. Un alt motiv plauzibil ar putea fi înfiinţarea băncii BRICS cel târziu până în anul 2016, aceasta ameninţând monopolul financiar deţinut în prezent de Fondul Monetar Internaţional şi Banca Mondială. Se preconizează, de asemenea, că BRICS va atrage şi alţi parteneri, inclusiv europeni, alături de ţările fondatoare, Grecia fiind un bun exemplu în acest sens.

Sancţiunile economice impuse Federaţiei Ruse de către Occident nu au avut efectul scontat, iar prelungirea lor pentru o perioadă de şase luni, în data de 22 iunie 2015 la Luxemburg, nu lasă să se întrevadă sorţi de izbândă, mai ales că Rusia se află în parteneriat solid cu celălalt colos de la

Răsărit şi lider economic mondial – China. Încercând să atragă Beijingul de partea sa, SUA a semnat la începutul lunii iunie 2015 un acord militar cu China, privind dialogul dintre armatele celor două ţări, propunându-i totodată şi participarea la un exerciţiu militar comun în Oceanul Pacific, în decursul anului 2016. Cu toate acestea, China a rămas în continuare reticentă în legătură cu diferendele dintre Washington şi Beijing faţă de construirea de către chinezi a unor insule artificiale în Marea Chinei de Est.

În contextul în care Federaţia Rusă a rămas imună şi fermă după scurgerea unui an de sancţiuni economice, se aud tot mai multe voci avizate care consideră drept iminentă intrarea în recesiune economică a SUA. Crizele periodice ale economiilor de tip capitalist nu reprezintă deloc o noutate pentru specialişti, Karl Marx surprinzându-le caracterul de legitate şi explicându-le amănunţit în lucrarea sa de căpătâi - „Capitalul” - cu un secol şi jumătate în urmă. Însă aspectul cel mai important al intrării în recesiune a economiei americane este echivalenţa cu încetarea hegemoniei sale mondiale.

Pe de altă parte, SUA îşi intensifică tot mai mult prezenţa militară în Europa, prin sporirea efectivelor şi a tehnicii de luptă terestră şi aeriană, pe lângă instalarea elementelor mult-mediatizatului scut antirachetă inclusiv în România, la Deveselu. Scopul declarat este „apărarea partenerilor europeni în faţa unor eventuale agresiuni din partea Rusiei”, însă vânzările de tehnică militară, exerciţiile desfăşurate şi chiar declanşarea unui război ar putea fi privite şi ca încercări de redresare şi relansare economică, mai ales că Uniunea Europeană, în tandem, a recomandat statelor membre suplimentarea bugetelor destinate apărării.

Se pare însă că europenii devin pe zi ce trece tot mai sceptici faţă de ambiţiosul proiect de realizare a „Statelor Unite ale Europei”, mai ales cei din ţările sărace, periferice, care resimt din plin efectele politicilor de austeritate impuse de la centru. În Grecia, pe 5 iulie 2015, grecii au votat în procent de peste 61% împotriva austerităţii



şi a reformelor propuse de creditorii internaţionali (FMI şi BCE) şi privesc în perspectivă către BRICS. Precedentul a fost creat: posibilitatea părăsirii zonei euro este vehiculată tot mai intens şi în Portugalia; următoarele pe listă ar putea fi Spania şi Italia; în 2017, în Marea Britanie va avea loc referendumul în urma căruia se va decide rămânerea în sau plecarea din Uniunea Europeană...

Şi în cazul alianţei politico-militare NATO consensul lasă de dorit. Viktor Orban, premierul Ungariei (ţară membră NATO şi UE!) a semnat împreună cu Preşedintele rus Vladimir Putin, cu prilejul unei vizite pe care acesta a afectuat-o la Budapesta în luna februarie 2015, acorduri de colaborare privind livrările de gaze naturale ruseşti, în domeniul medical, precum şi în cel nuclear, prin pregătirea unor specialişti ungari în Rusia. Tot în februarie a fost semnat şi acordul dintre Cipru şi Federaţia Rusă, în urma căruia navele militare ruseşti au primit acces în porturile cipriote (Cipru nu este stat membru NATO, însă este stat membru UE!). În Bulgaria, partidul naţionalist „Ataka” a demarat colectarea de semnături în vederea organizării unui referendum de ieşire a ţării din NATO...

Prin redarea succintă a conjuncturilor politico-militare actuale, am intenţionat să

surprind un tablou static, asemenea unei table de şah, în condiţiile în care astăzi se vehiculează tot mai mult posibilitatea izbucnirii unui război... Voi încerca în continuare să imaginez modul în care ar putea evolua lucrurile într-un astfel de nefericit caz. Precizez încă o dată că este vorba doar despre viziunea mea, construită pornind de la cele anterior expuse!

Să presupunem mai întâi că SUA-NATO ar ataca Federaţia Rusă. Într-un asemenea

caz, aşa cum au avertizat şi oficialii ruşi, ţările europene care găzduiesc elemente ale scutului antirachetă, trupe şi tehnică militară transferate de dincolo de Oceanul Pacific, vor deveni ţinte ale arsenalului militar rus. Însă ruşii nu sunt naivi încât să

se lupte cu americanii şi aliaţii lor doar pe teritoriile Europei şi ale Federaţiei Ruse, ci ar ataca - probabil concomitent - şi SUA. Sub loviturile ruşilor, poporul american, care nu s-a mai confruntat cu războaie pe propriul teritoriu din anul 1865, când s-a încheiat Războiul de Secesiune, ar avea două posibilităţi: să traverseze masiv Pacificul, cu tehnică militară cu tot, pentru a lupta împotriva ruşilor, sau să se revolte împotriva propriilor lideri politici şi militari, cerându-le retragerea trupelor din Europa pentru a-şi apăra ţara. Mizez pe varianta retragerii, cu atât mai mult cu cât şi statele europene atinse de război s-ar putea să le-o ceară...

Să luăm în calcul şi cealaltă variantă ipotetică (pe care eu o consider nulă): Rusia va ataca Europa. Trupele americane dislocate ar trebui să intre în război cu Rusia, conform scopului declarat al alianţei NATO, de „apărare a partenerilor europeni”. Atacată de americanii din Europa, Rusia îşi va îndrepta armele către America de Nord. În acest caz, este aproape cert că americanii se vor focaliza pe problemele lor şi nu pe cele ale Europei...

Şi într-o situaţie şi în cealaltă, în cazul unui război, în faţa cui va rămâne descoperită Europa şi, implicit, România? Recitesc titlul articolului...

alexandru Voicu

Copiii de o seamă cu mine urmau de obicei şcoala

primară în satul natal, iar cursurile liceale într-un oraş mai apropiat.

Spre deosebire de aceştia, s-a întâmplat, din motive obiective, ca eu să urmez clasele primare în două sate şi o mănăstire, iar studiile liceale în trei oraşe diferite. Şi, ca un făcut, viaţa mea s-a derulat precum imaginile dintr-un caleidoscop, cu neîntrerupte schimbări privind şcoala şi domeniul de activitate profesională, politică şi socială şi raporturile cu oamenii din toate categoriile sociale.

Primele două clase primare le-am urmat în satul rusesc Poiana, unde tatăl meu era preot şi unde învăţătoare era chiar mama mea, care îi învăţa pe copiii ruşi să vorbească şi să scrie româneşte. După cum am aflat mai târziu, mama era mai exigentă faţă de mine decât faţă de ceilalţi copii.

Clasa a treia primară am urmat-o în satul românesc Cotiugenii Mari, unde se mutase familia, iar tata făcea naveta în parohia Cobâlea, unde fusese numit preot. La şcoala din Cotiugeni aveam ca învăţător pe A. Verdeş, detaşat din Vechiul Regat. Era sportiv şi la ore ne scula să facem înviorări. Într-o zi, la ora de lucru manual – în care trebuia să învăţăm să facem împletituri din

paie de grâu sau orez din care se confecţionau pălăriile de paie – m-a observat că, în loc să împletesc, şuşoteam cu colegul de bancă. Când s-a apropiat, văzând că nu împletisem mai nimic, mi-a dat o palmă peste ceafă de am văzut stele verzi. Pe atunci nu era moda să reclami sau să te plângi de profesor, dacă protestai riscai să mai încasezi două palme. Oricum, palma mi-a prins bine, de atunci am devenit maestru la împletituri.

Ultimul an al şcolii primare, 1928-1929, l-am urmat la mănăstirea Cuşelăuca, situată la 3 km de Cotiugenii Mari, unde stareţ era fratele mamei, Vladimir Scaleţchi (Gheorghe, înainte de a deveni monah), un om de o bunătate proverbială, care ţinea mult la mama şi care pe noi, copiii, ne iubea mult. În clasă învăţam cca 20 de copii din cei găzduiţi la mănăstire şi din cătunele din apropiere. Şcoala cu o singură sală de clasă, cu bănci şi alte dotări improvizate, amintea de şcoala întemeietorului învăţământului românesc, Gheorghe Lazăr. Am învăţat mult din lecţiile predate datorită perseverenţei şi talentului pedagogic ale învăţătoarei Ana Fiodorvna

Goian, de origine rusă. Mergând la şcoală, parcurgeam cei trei km în cea mai mare parte prin pădure, şi nu o dată întârziam, fiind tentat

de fructele de pădure, zmeură, agrişe, mure cu care mă îndulceam. Adesea rămâneam la unchiul meu, preotul mănăstirei, care mă lua la toate slujbele religioase, inclusiv cea de la utrenie, deşi cădeam de somn.

Aşa cum am arătat, în jurul anilor ’20, părinţii au avut de întâmpinat greutăţi materiale din ce în ce mai mari. Familia se mărise la şapte copii, din care o parte intraseră la liceu. Veniturile parohiale erau reduse într-un sat sărac cum era Cobâlea, unde tata era nevoit să facă naveta şi a fost necesar să dezvoltăm propria noastră gospodărie în Cotiugenii Mari. Aici era casa părintească şi aveam vie, grădină şi câteva hectare de pământ, ceea ce presupunea multă muncă. Alături de părinţi, toţi copiii, când nu eram la şcoală, lucram la săpatul, stropitul şi culesul celor 2 ha de vie, la îngrijitul animalelor (cai, vacă, porci), la curăţatul grajdurilor şi al curţii etc. Astfel puteam strânge banii necesari ca să ne întreţinem la şcoli. Din cauza greutăţilor materiale, tata s-a gândit la un moment dat ca pe unul

La șCoaLa INTERBELICă DIN BaSaRaBIa



sau doi dintre copii să nu-i înscrie la liceu, ci să rămână gospodari în sat, înzestrându-i cu pământ şi cu cele necesare. Intenţia tatei s-a lovit de rezistenţa fermă a mamei, care, ca o leoaică ce-şi apără puii, nici în ruptul capului n-a vrut să accepte să se facă o discriminare între copii: „ori toţi gospodari, ori toţi la şcoli”, declara ea şi tata a fost nevoit să renunţe la intenţia sa.

În toamna anului 1929 am plecat cu tata la Chişinău, unde am fost admis ca elev în clasa I, la liceul teoretic „B.P. Haşdeu”. Acolo urma clasa a V-a fratele mai mare, Veniamin şi tata m-a instalat la aceeaşi gazdă la care stătea fratele meu. La plecare, mi-am luat rămas bun de la mama cu ochii plini de lacrimi. După ce m-am închinat la icoane, scumpa mea mamă, şi ea cu ochii în lacrimi, cu vocea ei blândă m-a povăţuit să fiu ascultător şi să nu cheltuiesc pe nimicuri banii pe care mi i-a pus în buzunar, legaţi într-o batistă cu mai multe noduri. Am plecat cu trăsura la gara Cobâlea şi pentru prima dată m-am urcat într-un vagon de tren, cel care m-a dus la Chişinău. Venind pentru prima dată din sat într-un oraş mare, am rămas impresionat de tot ce vedeam: străzi, clădiri, tramvaie şi îndeosebi de clădirea impunătoare a liceului, de interioarele sale, care există şi azi, şi pe care am avut ocazia să le vizitez după aproape 70 de ani. Corpul profesoral era alcătuit din dascăli veniţi din Regat, în frunte cu directorul Marian, care se remarcau prin exigenţă şi prestigiu, impunând în liceu o atmosferă de ordine şi disciplină. Toţi elevii erau îmbrăcaţi în uniformă, de care eram mândri şi purtam un număr matricol.

Primul an de liceu a fost greu pentru mine. Mă măcina dorul de casă, de părinţi şi fraţi, de cuibul familiei din Cotiugenii Mari. Cu timpul, m-am obişnuit cu viaţa de elev şi cu oraşul în care se vorbea mult şi ruseşte. Făceam parte din echipa de oină şi participam la întreceri cu echipele din clasele paralele sau de la liceul alăturat, „Mihai Eminescu”. Însuşirea materiilor predate se baza mai mult pe memorare. În afară de laboratorul de chimie, liceul nu era dotat cu materiale didactice. Din păcate, profesorii nu

ne îndrumau ce să citim în afara manualelor. M-am luat după alţi elevi şi cumpăram de la chioşcuri fascicole ale unor romane bulevardiere fără valoare, cu titluri ca: „ Sedusă şi abandonată”, „Femeia fatală” etc. pe care le citeam până târziu noaptea, uneori la lumina lunii. Am citi şi cărţi mai bune: „Robinson Crusoe”, „Aventurile submarinului Dox”, „Cuore”, „Fram, ursul polar”, „Tarzan” ş.a.

În perioada când urmam liceul la Chişinău (1929-1933), România intrase într-o criză economică severă. Deşi auzeam vorbindu-se de criză, de curbele de sacrificiu, eram departe de a înţelege fenomenul. Totuşi, mi-a rămas în amintire imaginea efectelor crizei. Dacă în 1929 vedeam animaţie pe străzile oraşului, din localuri şi terase răsuna muzica de petrecere, iar magazinele erau pline de clienţi, în anii următori, străzile erau aproape pustii, cei care mergeau la treburile lor erau tăcuţi şi îngânduraţi. Nu mai vedeai pe străzi, ca în ajunul crizei, domni şi cucoane în ţinute elegante.

În anul şcolar 1933/1934, din motive de economie, părinţii au luat hotărârea să mă mute de la liceul „B.P. Haşdeu” din Chişinău la liceul „Ion Creangă” din Bălţi, unde învăţa fratele meu mai mare cu un an, Leonid, şi unde, mai târziu, a fost înscris şi mezinul familiei, Vlad. Am locuit doi ani împreună cu fratele Leonid în internatul particular „Vatra Şcolii”, în condiţii destul de modeste. Internatul ocupa o curte mare, împrejmuită cu un gard înalt, în care se aflau o clădire mare, împărţită în două dormitoare, sala de mese, bucătăria, camera unde se făceau meditaţiile, şi, separat, grupul sanitar, infirmeria şi locuinţa directorului. Directorul Pălămaru, pensionar, fost profesor, ştia să conducă internatul în spiritul ordinii şi disciplinei şi pretindea ca elevii să execute întocmai dispoziţiile sale. Din cauză că mâncarea oferită elevilor din internat lăsa mult de dorit în raport cu sumele plătite de părinţi, un grup de elevi, din care au făcut parte fratele Leonid şi eu, a hotărât să facă o „grevă” de protest, cerând îmbunătăţirea condiţiilor de hrană. Într-o zi stabilită, am răsturnat pe jos cratiţele cu mămăligă şi fasole fiartă şi am cerut să vină directorul. Anunţat despre grevă, a

sosit imediat, cu catalogul sub braţ. „Pentru ce aţi aruncat mâncarea pe jos?”, s-a răstit directorul. Atunci fratele meu Leonid i-a replicat: „Suntem nemulţumiţi de mâncare, este insuficientă şi de foame nu putem învăţa şi chiar ne putem îmbolnăvi”. „Să vedem cine e nemulţumit”, a spus directorul şi a început să strige după catalog pe fiecare elev în ordine alfabetică. Primul a fost elevul din clasa a VII-a Ababei, care, la întrebarea „Mulţumit?”, a răspuns „Nemulţumit!”. După terminarea

liceului, Ababei a urmat studii superioare şi a devenit profesor universitar la Iaşi. Au urmat Bejan Anatolie, Bejan Leonid şi Bobeică „nemulţumit”. Apoi Catrina I., elev în clasa a VII-a, care s-a declarat „mulţumit”, iar după el toţi cei cca 40 de elevi s-au declarat „mulţumiţi”, cu excepţia lui Vatrici, care s-a declarat „nemulţumit”. Pălămaru s-a năpustit asupra „nemulţumiţilor” şi după ce i-a calificat drept „spurcăciuni blestemate”, epitet pe care îl folosea de fiecare dată când cineva se abătea de la regulile stabilite de el, i-a ameninţat că-i va elimina din Internat. Spre cinstea lui, profesorul Pălămaru n-a luat nici o măsură împotriva „greviştilor”, dar de atunci mâncarea elevilor s-a îmbunătăţit.

Directorul Pălămaru a trecut printr-o mare tragedie, singurul său fiu, Marcel, s-a înrolat voluntar în războiul antisovietic şi şi-a pierdut viaţa chiar în prima zi de front.

(Text reprodus din cartea de memorii „În

bătaia valurilor vieții” scrisă de Comandor(r) ANTON BEJAN și publicată de Editura SEMNE în anul 2014)

Liceu „Ion Creangă” din Bălţi, Republica Moldova

Parcă mai ieri eram în efervescenţa alegerilor prezidenţiale. Şi urmăream

disputa dintre cei doi candidaţi: Victor Ponta şi Klaus Johannis. După primele confruntări televizate, nu-i dădeam mari şanse lui Johannis. Pentru că prestaţia sa extrem de slabă era ultimul lucru ce trebuia să caracterizeze un preşedinte al României. Adică omul care trebuie să reprezinte

România în lume. Iar cota sa în sondaje era una pe măsură. Adică extrem de slabă.

Însă în turul doi al alegerilor s-a întâmplat

ceea ce ştim cu toţii: manipularea electronică, prin sondaje şi exit-poll-uri, manipularea românilor din străinătate (diaspora) plus

pregătirea unui „maidan” românesc ce urma să se desfăşoare dacă rezultatul votului n-ar fi ieşit „cum trebuie”, au constituit un cumul

de factori care a înclinat balanţa în favoarea lui Johannis. Cei turbulenţi şi recalcitranţi de felul lor au manifestat pe străzi, zbierând în gura mare că

„şi-au luat ţara înapoi”. Iar oamenii liniştiţi şi aşezaţi, ce constituie majoritatea populaţiei,

SCRâŞNETUL FoRaIBăRULUI RUGINIT



sătui de preşedintele-delincvent Băsescu şi de manifestările sale golăneşti au privit „ieşirea la zar” a lui Johannis ca pe un lucru benefic, fiind convinşi că neamţul este om serios şi pus pe treabă, pe „lucrul bine făcut”. Oare?

Imediat după ce a fost ales, „obersturmbahnprasident” a pornit spre Statele Unite, împreună cu soţia, într-o scurtă „călătorie de vacanţă”. O „destinaţie de vis”: Palm Beach. Cei care sunt raţionali din fire şi care cunosc pragmatismul american, şi-au dat seama imediat că Johannis a fost supus unui proces intensiv de instruire, pentru a deveni preşedintele-robot atât de necesar americanilor în România. Care să execute întocmai, la timp şi mai ales în linişte deplină tot ce vor americanii în spaţiul carpato-danubiano-pontic: 1) dominaţia deplină a marilor corporaţii, implicit subjugarea completă a economiei româneşti; 2) stoarcerea unei părţi de 2% din PIB-ul ţării pentru cheltuielile necesare NATO; 3) asigurarea liniştii necesare (a se citi eliminarea oricărei opoziţii anti-americane) pentru ca România să fie o importantă bază de atac contra Rusiei şi să furnizeze „carnea de tun” necesară viitorului conflict.

Preşedintele-robot şi-a învăţat bine lecţia. Astfel, nici n-a trecut bine mahmureala sărbătorilor ce au marcat începutul de an 2015, că Johannis a convocat de urgenţă clasa politică românească şi a obţinut de la aceasta acordul ca 2% din PIB-ul României să fie destinat apărării. Adică NATO, ca să respectăm realitatea deja existentă. Iar la sosirea echipei de „ceauşi împărăteşti” condusă de coana Victoria Nuland, Johannis s-a prezentat cu un „guguloi” bifat în agendă şi a putut să-şi ia angajamentul solemn întru „eradicarea corupţiei” pe plaiurile mioritice.

Zis şi făcut. De-abia a plecat coana Victoria şi gaşca din România, că „Werni” a anunţat în prima sa conferinţă de presă că această „luptă contra corupţiei” va căpăta noi dimensiuni. Cu o voce scrâşnită, ce nu lăsa loc de comentarii sau drept la replică. O voce care se voia a fi autoritară, dar care, pentru cunoscătorii mecanismelor de orice fel, era scrâşnetul unui foraibăr ruginit. Un element care cedează la primul efort mai mare, deschide uşa şi lasă casa vraişte...

Fără întârziere, DNA a început o campanie furibundă care continuă şi în prezent. Procurorii şi mascaţii au început să-i ridice pe toţi infractorii cu ştaif care, la adăpostul funcţiilor ce le deţineau, au prăduit bugetul acestei ţări. Această campanie continuă şi în prezent; mass-media românească nu mai pridideşte să ne anunţe, de dimineaţa până seara târziu, de noi arestări, de noi puneri

sub acuzare. Practic, pe toate canalele TV şi în presă nu mai este loc pentru alte ştiri.

La prima vedere se poate spune: da, este bine că DNA, ca instituţie a statului, a pornit cu hotărâre la această operaţiune de curăţenie, de altfel extrem de necesară. Cu următoarea condiţie: justiţia şi celelalte organe abilitate să-i trimită pe aceşti indivizi acolo unde merită. Adică după gratii. Şi-mai ales!- să le confişte averile dobândite fraudulos, iar valorile obţinute să treacă în bugetul şi în patrimoniul statului. Numai aşa putem vorbi de o normalizare a situaţiei în România. Oare aşa se va întâmpla?

Din păcate, NU ! Tot acest val de arestări operate de DNA doar pe baza unor simple denunţuri, plimbarea arestaţilor cu cătuşe la mâini prin faţa numeroşilor reporteri, precum şi prezentarea pe canalele TV de dimineaţa până seara au următoarele scopuri: 1) să întemniţeze pe toţi demnitarii care pot fi incomozi pentru noua ordine ce se făureşte; 2) să inducă în rândul populaţiei o stare de mulţumire că, în sfârşit, se face ordine. Şi de teamă, prin inducerea ideii că „braţul lung al legii” te poate ajunge oriunde.

Aşadar, noul „univers concentraţionar” ce se pregăteşte este pasul spre un nou totalitarism, în care toată suflarea românească are o singură menire: de a se prosterna în faţa „mantiei din dungi şi stele” a unchiului Sam. Acest totalitarism este necesar pentru funcţionarea ireproşabilă a noului „plan Barbarossa” conceput de americani pentru atacul asupra Federaţiei Ruse.

Cu alte cuvinte, să ne pregătim de război împotriva Rusiei. Să trimitem tineretul ţării la moarte pentru interesele americane. Nu pentru a apăra ţara, cum ne spunea de la tribuna prezidenţială Klaus Johannis cu al său scrâşnet de foraibăr ruginit. De fapt, România nici nu ar avea cu ce să se apere. Cu trei-patru batalioane şi cu o logistică extrem de precară, această armată nu ar putea face faţă unui război modern. Şi atunci?

Rezultă că americanii, pragmatici cum îi ştim, au un plan desprins din tacticile armatei Imperiului Otoman: atacul în valuri. Militarii români, slab pregătiţi, vor fi aruncaţi în luptă în primele valuri, pe post de başbuzuci şi akingii. Adică rolul lor este să se sacrifice, provocând pierderi inamicului, slăbindu-l prin hărţuire. Moment numai bun să intre în luptă, pe post de ieniceri, militarii americani. Bine dotaţi, bine pregătiţi, luptând cu un inamic deja slăbit, au şanse mari la victorie. Aşa visează „strategii” de la Washington. Având în vedere că aceştia nu cunosc istoria, nu cunosc ce au realizat Napoleon şi Hitler, se poate spune: visează cai verzi pe pereţi!

Acesta este ţelul preşedintelui Johannis: să

ne bage în viitorul război pe post de başbuzuci şi de akingii. De aceea preşedintele Johannis s-a dus în vizită la polonezi şi, mai ales, la ucraineni. Cu scopul ca, alături de aceştia, să bage ţara în război. Tot ce a făcut în aceste două vizite demonstrează că lui Johannis îi pasă doar ca ordinele primite la Long Beach să fie executate fără cârtire. Nu-i pasă de fel de minoritatea românească din Ucraina. Nu-i pasă că se aliază cu un marţafoi care comite atrocităţi asupra propriului popor. Nu-i pasă că românii depun din greu contravaloarea birurilor de tot soiul la bugetul de stat, pentru binele NATO. Nu-i pasă de „diaspora”, adică de românii care au fost nevoiţi să părăsească ţara, din cauză că aceasta le refuză un drept fundamental: dreptul de a munci, implicit dreptul la o viaţă decentă!

De asemenea, lui Johannis nu-i pasă de situaţia economică a ţării, nu are nici cea mai mică intenţie de a se implica într-un proces de redresare reală a economiei naţionale. El doreşte dominaţia corporaţiilor străine, precum şi fixarea definitivă a României în sfera de influenţă a SUA şi UE. De asemenea, doreşte ca DNA, această veritabilă poliţie politică, să-şi continue opera: să bage la zdup pe infractorii „cu ştaif”. Mai ales pe cei care au încercat să

încurce nişte socoteli ale americanilor.Iar faptul că aceştia fac parte din PSD,

un partid declarat de stânga, cel mai mare partid din politica românească, ne mai arată un lucru: americanii nu agreează deloc un asemenea partid. Pentru că este un partid cu o mare capacitate de mobilizare şi pentru că în rândurile sale sunt mulţi oameni în vârstă, ce fac parte din acea generaţie numită în zeflemea „generaţia maşini-unelte”. Exact acea generaţie pe care americanii ar vrea să o elimine fizic. Pentru că toţi aceşti oameni au cunoscut vechiul sistem, îl cunosc pe cel nou, pot face comparaţii jenante.

Aşa se explică tentativa PNL de a înlătura guvernul Ponta prin moţiune de cenzură. Acţiune sincronizată „întâmplător” cu punerea sub urmărire penală a lui Ponta de către procurorii DNA. Să fie oare de vină luarea unor măsuri privind limitarea



defrişărilor, precum şi refuzul privatizării totale a sistemului energetic naţional, la porunca FMI?

De asemenea, se explică recenta hotărâre de eliberare din arest, chiar şi la domiciliu, precum şi a suspendării controlului judiciar a „băsiştilor” Videanu, Bica, „Pinalti”, Cocoş. Poate că aceştia şi confraţii lor au dovedit ataşamentul lor faţă de „marele licurici” şi cauza sa. Mai mult, au acceptat să cotizeze pentru acesta cu procentele cerute. Pentru că nu de florile mărului i s-a aprobat lui Videanu, mare „specialist în marmură” participarea la un târg de profil în Italia.

Reiese clar că „lupta împotriva corupţiei” este doar un slogan promovat de americani nu numai în România, ci peste tot unde

aceştia vor să-şi extindă influenţa. Nu este vorba cu adevărat de eradicarea corupţiei, de alungarea indivizilor care căpuşează bugetul unei ţări şi de confiscarea averilor acestora. Este vorba doar de menţinerea acelor indivizi (cu averile lor cu tot) care merg necondiţionat alături de „marele licurici” şi care acceptă să cotizeze cu cât vrea acesta. Fără nici un fel de comentarii, fără nici un fel de opoziţie!

Este cazul ca românii din ţară şi mai ales cei ce lucrează în străinătate să vadă exact cum stau lucrurile. Să vadă că rezultatul alegerilor prezidenţiale din 2014 nu înseamnă o schimbare în bine a situaţiei din ţară. Pentru că Johannis, supranumit „marele mut”, tace şi face ceea ce-şi doreşte: realizarea tuturor sarcinilor ce i s-au trasat în timpul „vacanţei” acordate cu generozitate de unchiul Sam.

Pentru ca să-şi păstreze şi chiar să-şi sporească averea personală. Iar prezenţa pe teritoriul României a „cavaleriştilor” străini de tot soiul se pare că îi dă o stare de siguranţă.

Iată direcţia în care vrea să ne ducă Johannis, iată ce „lucru bine făcut” vrea să ne ofere! Iată sensul real al discursurilor sale, făcute cu o voce ca un scrâşnet de foraibăr ruginit! . Un element care cedează la primul efort mai mare, deschide uşa şi lasă casa vraişte...Iar prin casa lăsată vraişte intră şi se răsucesc cu mare zgomot toate furtunile vremii, până când aceasta se va nărui într-un morman de ruine!

Marian Rădulescu

oul ecologic

De vreo câţiva ani, auzim tot felul de zvonuri privind modificările genetice, viaţa pe alte planete şi invazia extratereştrilor, despre alinierea planetelor, dar ceea ce mi s-a părut foarte interesant ar fi despre condiţiile în care trebuie să trăiască găinile ca să ne ofere „oul ecologic”.

Oamenii, de când au auzit despre spaţiul extins în care trebuie să trăiască galinaceele, s-au restrâns în câte-o cămăruţă, claie peste grămadă, lăsând găina să se lăfăie în living, în dormitor şi-n cadă, doar-doar o ieşi oul de aur... ca-n cazul de faţă...

Unul dintre cei care stăteau înghesuiţi într-o debara, din pricina cârâitoarei, a fost de acord să-mi dea o explicaţie privind existenţa romantică a acestei vieţuitoare, atât de valoroase. Şi-a-nceput cam aşa:

- Eu, sunt adeptul oului bio-ecologic! Noi trebuie să trăim după normele europene, găina nu trebuie să se streseze, condiţie obligatorie pentru ca găinile de pe toată planeta să fie fericite şi să ne facă ouă „Bio”, ca să trăim sute de ani, precum Moise, din Biblie. Dacă vom persecuta aceste diamante, vom

avea ouă cu toxine şi substanţe inflamabile!- Vai de mine – mă minunez eu –

explodează pe gât?- Posibil! Auziţi-o cum cârâie şi fâsâie când

aude voce voce străină... este atât de sensibilă şi melancolică... E o bombă cu fulgi! Este apolitică, şi de câte ori i-am arătat noi câte-un ziar de partid, cu pozele politicienilor, s-a înfuriat şi s-a găinăţat pe toate, după care nu s-a mai ouat o săptămână! Trebuie să fie tot timpul veselă, îi place opereta şi-i plac manelele – să vezi ce-şi scutură târtiţa când îi punem caseta... în timpul acesta mai sare câte-un ou, în afară de cel programat. Dă randament! Dar noi îl aşteptăm pe cel mare!

- Dar despre viaţa amoroasă a găinii, ce-mi puteţi spune?

- Acum e văduvă, a stat în concubinaj cu un cocoş pe care-l chema Costică, dar a murit anul trecut, de ţâfnă.

- Şi unde-i îngropat?- În oala vecinului, că n-a ştiut de ce-a

murit, şi-a crezut c-a făcut atac de cord. De curând, i-am angajat noi un gigollo, ca să iasă ouăle... ăla o iubeşte până la ultimul fulg. Noi i-am făcut şi chiloţi cu aţă, ca să stimulăm cocoşul. N-a durat mult aţa, că i-a rupt-o cocoşul, când i-am pus noi o Viagra în apă.

- Cu ghearele cum staţi? Aveţi tocător de gheare?

- Avem pedichiuristă. Şi masaj, îi face zilnic cocoşul amorez, pe sub fulgi. E aşa de înamorat...

Se-aude deodată cotcodăcind: „Cotcodac!”...

- Desfaceţi şampania! S-a ouat! Este oul anticriză, provenind de la o găină apolitică,

educată, este oul viitorului, oul ecologic!

Şi s-au strâns toţi, să sărbătorească evenimentul. De-afară, un vecin, care pândea de mult găina, profitând de

prostia petrecăreţilor, a furat-o cu ou cu tot, şoptindu-i galeş:

- Afrodito, să nu dai cu bombardeaua până nu-mi faci şi mie un ou din ăla celebru: coprologic, hidrologic, ecologic... că-mi lasă gura apă!

Când cei care sărbătoreau evenimentul au observat lipsa găinii, au rămas cu ochii pe cer şi gura căscată, crezând că oul era mai mult extraterestru decât ecologic, şi a zburat o dată cu găina spre acele planete...

- Să-i pui sare pe coadă – zise unul cătrănit – că n-o mai vedem!

Altul, atoatecunoscător, spuse cu glas baritonal:

- Găina era paranormală. O să vedeţi,

într-o zi se va transforma în om şi va veni în vizită!

- Să nu ne mănânce! – zise altul.- Numai să nu vină sub formă de politician!

– concretiză gazda.- Să dăm cu aghiasmă! – ziseră toţi, în cor...

Să NU NE PIERDEM SIMţUL UMoRULUI



Telefonul indiscret

Zilele trecute, în tren, aud următoarea povestire:

...Mă plictiseam de moarte şi zic: Hai să-l sun pe fostul meu coleg de serviciu, Gigel...

V. – Alo? Să trăieşti, Gigele! Ştii cine e, nu-i aşa?

G. – Nu ştiu! (răspunse acesta între două molfăieli)

V. – Sunt Vasilică, mă... prietenul tău cel mai bun... Aaa! Erai la masă... ca să vezi (Aparte: Oricum, nu contează că te îmbuibai, tu toată viaţa ai mâncat banii publici, niciodată n-ai fost cinstit! Şi niciodată pe munca ta!). Şi mă rog, ce aveţi pe masă, aşa apetisant? Să-i comand şi eu Tănţichii... (Aparte: Că tot nu ies din mămăligă cu urzici...)

- Poftim? Fazan la cuptor, stropit cu coniac şi asortat cu sâmburi de migdale? Ce frumos! Masă regească... dar am o curiozitate: de unde-aţi prins fazanul? Sau l-ai ciordit de pe vreo ulucă?

- Hopaaa! Ai fost la vânătoare! Ca magnaţii, va boierii! (Aparte: Auzi cine vâna... înfometatul secolului... căruia îi curgeau balele până la pământ doar că zărea vreo găină, c-ar fi mâncat-o de vie, acolo, pe loc, dacă nu l-am fi văzut noi... impostorul, care nu ieşea din pâine cu ceapă, la birou, de mă usturau ochii câte-o săptămână supă mesele lui „îmbelşugate”...)

- Mă bucur foarte mult pentru tine, Gigele! Dar nu mi-ai spus cum merge firma şi dacă eşti mulţumit! (Aparte: Dobitocule!) Aaa...

eşti erou al Revoluţiei... ţi-au rupt piciorul... sărmanul de tine! (Aparte: Când ai ieşit la furat, probabil!) Ba nu, stai că mi-am amintit... La Revoluţie te aflai la amanta ta din Titan şi-ai sărit de la balcon, că venise bărbatul ăleia... Escrocule! Că te omora! Alo! Stai liniştit, amice, n-am spus la nimeni (încă)! Te-aranjez eu! Aştept să mă cinsteşti... Dacă nu, o să-i faci pantofii lui Bercea Mondialu’, pun umărul, te asigur!

- Ce să vinzi? Două cripte la cimitirul „Sfânta Vineri”? Sigur, Gigele, mă interesez! Ce nu fac eu pentru tine? (Aparte: Dar mai bine nu le mai vinde, că intraţi voi în ele, cât de curând! Şi tu, şi scroafa de lângă tine... că vă paşte falimentul, derbedeilor! O să intraţi de vii!)

- Dar nu mi-ai spus nimic despre „Lollobrigida” ta, frumoasa ta soţie!

- Aaa... e-n cură de slăbire! Ce mănâncă, trufe şi somon afumat? (Aparte: Scroafa, ce bagă-n ea! Ăştia au provocat criza mondială!...)

- Gigele, nu te mai reţin, te las să-ţi digeri fazanul! (Aparte: Canalie!... Infractorilor!... Auzi ce mai pleoscăie, lăcustele, se prefac libidinoşii că mă pupă...)

Telefonul nu este bine închis, şi iată ce aude Vasilică:

Ea: - Ia uite, dragă, cine ne strică prânzul! Coate-goale, neica-nimeni, înfometatul ăsta de-o viaţă... ce oroare!

EL: - Iubito, când mai sună boschetarul acesta îi spui „Greşeală!”, că dacă îi dai nas se atârnă de termopanele noastre şi când deschidem uşa ne cade-n casă! E-n stare să ne

ia vopseaua de pe gard!V. (urlând) – Aaa! Nu se poate! Ce infamie!

Cu ce să-ncep? Ştiu, îl dau în gât, cu piciorul! Şi amanta! Cum s-a dat erou al Revoluţiei, când a sărit de la balcon! Mă duc la fisc să-l reclam pentru evaziune fiscală, că ştiu ce face!

- Mă duc la DNA să-l reclam că mănâncă fazanii ţării şi distruge echilibrul ecologic al naturii!

- Stai aşa! De unde are el vila de la Breaza?

De unde-a avut bani? Din Fonduri Europene nerambursabile! Au nenorocit România! Au declanşat criza globală! Dar întrebarea care o să-i înfunde va fi următoarea: DE UNDE aU FaZaNUL?

Mariana-aurelia Pleşa

Iaşi, 29 iunie 1979. Era o zi frumoasă şi caldă de vară, ca multe alte astfel de zile.

Însă pentru mine şi colegii mei de la Facultatea de Electrotehnică - reţele electrice, acea zi era cu totul deosebită. Era ultima zi din viata

noastră de studenţi, punctul final a trei ani foarte frumoşi - căci despre viaţa de student la Iaşi nu se poate vorbi decât la superlativ. Însă importanţa acelei zile consta în faptul că noi toţi eram la o importantă răscruce

de drumuri. Adică în acea zi ne alegeam locurile de muncă, precum şi localităţile unde urma să începem o nouă viaţă.

Era ziua „repartizării în producţie”, cum i se spunea atunci, când fiecărui absolvent i se oferea un loc de muncă pe cuprinsul României. Posibilitatea de a alege era direct proporţională cu valoarea mediei finale de absolvire (mediile anuale plus cea de la examenul de diplomă). Şefii de promoţie şi cei care aveau „prioritatea de căsătorie” aveau privilegiul de a alege exact ce voiau. Cei ce se aflau la mijlocul listei pe ţară (cazul meu) erau prinşi invariabil într-un veritabil joc al hazardului ce acţiona asupra posibilităţii de opţiune. Cei din coada listei nu aveau decât şansa alegerii unuia din numeroasele posturi la sistemele de irigaţii situate pe coclaurii Câmpiei Române, din Dolj până în Dobrogea şi lunca Siretului. Dar, dacă stau să privesc acel eveniment prin prisma prezentului, important este că SE oFEREaU LoCURI DE MUNCă REaLE!

...Pentru ultima oară ne-am trezit din paturile noastre din camera 50, cămin E4,

complex Codrescu. Ultimul mic dejun luat la cantină, apoi predarea cazarmamentului la administraţie, o ultimă privire plină de nostalgie asupra camerei în care noi, cei cinci, am trăit clipe frumoase. Am lăsat bagajele gata făcute în cameră şi am pornit să colindăm... Să ne întipărim în memorie toate locurile frumoase ale unui Iaşi senzaţional, care ne-a fost ceva vreme a doua casă.. Nicolina, „Tudor”, splai Bahlui, Podu-Roş, Palatul Culturii, Trei Ierarhi, prin „străpungere” pe lânga „Conti”, în Piaţa Unirii... Scurt popas de o bere la „Iaşiul”, apoi în sus pe Lăpuşneanu... Iată-ne lângă Biblioteca Eminescu, startul spre Copou, pe care începem să urcăm agale. Trecem de ICPRO si, imediat după intersecţia cu strada Berthelot, ne apare în faţă clădirea impozantă a Universităţii. O sorbim din ochi, poate pentru ultima oară, să ne rămână definitiv în minte. Pe undeva, în spatele clădirii, se afla amfiteatrul P9. Aici am dat admiterea, aici am avut numeroase cursuri, aici am dat examenul final de diplomă. Ciclul complet al studenţiei noastre...

La RăSCRUCE DE DRUMURI

Iaşi: Universitatea Tehnică „Gheorghe asachi” -Facultatea de Electrotehnică



...Intrăm în parcul Copou, iată teiul lui Eminescu, iată minunatele alei pe care le străbatem acum într-o ultimă plimbare. Pornim mai departe, spre Grădina Botanică. O străbatem agale, agale... Nici n-am realizat că am ajuns la „Vânătorul”. Din păcate, nu are bere, aşa că pornim pe scurtătura noastră preferată spre terasa Sărăriei, „La naşa Reta”, locul nostru preferat. Aici erau prezenţi deja alţi colegi, aşa că am alăturat două mese mari şi ne-am aşezat toţi. Nişte platouri pline cu mici, asortate la margine cu roşii şi un număr apreciabil de halbe cu bere au dat startul unui ultim chef, tot mai aprig pe măsura trecerii timpului. În scurt timp, terasa şi împrejurimile răsunau de cântecul nostru preferat: „Eu nu merg la Carolina, eu nu merg, nu merg la ea, / Las’ să vină ea la mine, şi-apoi om vedea!”...

Cu cât creştea numarul halbelor consumate, nostalgia despărţirii punea stapânire pe noi toţi. Şi cântecul era unul pe măsură: „Te părăsesc, rămâi cu bine / Oraş al celor şapte coline.”...

Melodia se pierdea undeva în vale, către linia ferată ce ducea spre Ungheni...

- Măăi !! - ne trezi la realitate vocea decanului nostru de vârstă, „nea Bicu”. Hai să mergem iute la corpul B, că începe repartiţia!

Am sărit ca arşi şi ne-am îndreptat rapid către corpul B, pe scurtăturile de noi cunoscute.Am ajuns la timp, amfiteatrul era deja plin, nişte tehnicieni lucrau la montarea instalaţiei de teleconferinţă. Căci procedura de repartiţie era condusă de la Bucureşti, de un adjunct al ministrului, ce coordona comisiile de la fiecare facultate în parte. În cazul nostru, era vorba de trei facultăţi de profil: Bucureşti, Iaşi, Timişoara. Undeva, în stânga, erau afişate, pe o listă imensă, posturile.

A apărut comisia noastră: d-l prodecan Mitrea, preşedintele comisiei pe Iaşi, d-l prof. Ivas, şeful catedrei de energetică, d-na Cristache, secretara-şefă a facultăţii şi două doamne din secretariat. Nu peste multă vreme se făcu apelul şi începu procedura de repartizare. Ordinea: Bucureşti, Iaşi, Timişoara. Primul strigat: şeful de promoţie pe ţară, colegul nostru Niki. Acesta se duse la catedră, alese imediat postul dorit, undeva pe la Galaţi, primi felicitările de rigoare, strângerile de mână şi dispoziţia de repartiţie.

Urmară ceilalţi doi şefi de promoţie, de la Timişoara şi Bucureşti, apoi cazurile de priorităţi (absolvenţii căsătoriţi), după care începu sarabanda cea mare, repartizarea în ordinea mediilor. Eu îmi fixasem nişte variante pe o listă făcută din timp şi urmăream cu înfrigurare locurile ce se ocupau şi cele

rămase. Spre marea mea nemulţumire, mă văzui nevoit să tai una câte una toate poziţiile din listă: Valea Calugărească, Plopeni, Câmpina, Buzău, Buftea, Târgovişte, Mija, Sinaia...Mai aveam puţin, îmi venea rândul şi trebuia să caut rapid ceva mai aproape de casă. Iau o hartă, mă uit repede şi mă decid: CS Călăraşi. Rezervă: IEELIF Călăraşi. Aud: „Se pregăteşte d-l Rădulescu Marian, Iaşi”. Mă duc repede în faţa comisiei. Colegul meu, Costică Maftei, aflat înaintea mea, alege: „Steaua Electrică” Fieni. Strângeri de mână, „Succes în viaţă,d-le inginer”, eliberarea repartiţiei şi gata: om s-a făcut şi Costică!

Iată-mă în faţa comisiei! „Ce alegeţi, d-le Rădulescu? - CS Călăraşi!”. Nici nu apucă bine d-l Mitrea să mă anunţe, că se aude din difuzor: „Bucureştiul cere întrerupere! - Ce-i aia întrerupere, d-le decan? Aţi mai cerut întrerupere de două ori, credeţi că aicea-i bâlci? - D-le ministru, vă rog frumos, am un caz... Fir-ar să fie, iar umblă miticii ăştia cu aranjamente” - îmi zic. În acest timp, dialogul absurd continua în difuzor: „Bine, d-le decan din Bucureşti, care-i problema? - D-le ministru, absolventul Popescu vrea să renunţe la IM Cugir şi să aleagă ceva aproape de casă.. - Şi unde i-a fost capul absolventului dumitale?? Bine, hai, dar este ultima dată! Ce alege d-l Popescu? - CS Călăraşi!.. - Pfuai!!” - mai să explodez. Tocmai când d-l Ivas voia să-mi spună de cel de-al doilea post la Călăraşi un gând mi-a trecut prin minte: „Iau eu Cugirul!” Tocmai la timp, căci d-l Mitrea mă întreabă: „D-le Rădulescu, ce alegeţi? - IM Cugir! - IM Cugir, pentru d-l Rădulescu Marian, Iaşi. Următorul!”. Urmară strângerile de mână cu d-l Mitrea, cu d-l Ivas „Haideţi, că aţi făcut o alegere bună”... Sărut mâna d-nei Cristache,

primesc repartiţia şi ies repede din amfiteatru.M-am dus urgent către cămin, să-mi iau

bagajul. Urma să mai fac două vizite în oraş, după care să plec acasă, cu acceleratul de noapte. În faţa cantinei, Niki si Geta, soţia sa, studentă la ISE. „Ce ai prins, Marenuţă? - IM Cugir! - Bravo, felicitări! - Mă duc să-i spun lui

Nuţi, că voia să ştie cine a prins la Cugir!” Nu aveam nici un chef să discut cu Nuţi, colega Getei, originară chiar din Cugir. Fusesem prieteni cu un an în urmă şi binevoise să mă părăsească tocmai când suferisem un accident. M-am dus repede si mi-am luat geanta din cameră, după care am pornit grăbit spre staţia de tramvai. „Marenuţă, Marenuţă!” - aud în urmă. Erau Geta şi Nuţi. „Marenuţă, te felicit pentru Cugir - zise Nuţi. - Nu-i cazul, pur şi simplu a fost un joc al hazardului. Voiam la mine în Prahova, am trecut peste Călăraşi şi am aterizat la Cugir! - No, să stii că-i fain, se câstigă bine... - Ştiu, cum să nu! - Uite, îţi dau adresa mea de acasă, vorbesc cu tatăl meu despre tine, să-ţi dea o mână de ajutor la nevoie... - Merci, Nuţi, eşti o fată bună, dar nu-i cazul, mă descurc eu! - No, bine, cum vrei... - Pa, fetelor, vă doresc tot binele din lume! - Succes în viaţă, Marenuţă!”

M-am dus în cartierul Tătăraşi, pentru a face o ultimă vizită lui Dan Alecu, fostul coleg de armată şi familiei sale. La un pahar de Cotnari, le-am mulţumit pentru tot ce au făcut bun pentru mine, apoi am urcat în tramvaiul 3 şi m-am dus urgent către gară. Tocmai la timp, că acceleratul 622 urma să plece în 10 minute spre Bucureşti. Când să intru în compartiment, pe cine văd? Colegii mei, Nelu si Petrică, doi constănţeni de gaşcă. „Aaaa, Marenuţă! Bine ai venit, crucişătorule! Ia loc, că avem treabă!” Şi chiar am avut treabă, tot drumul: am devorat o sticluţă de Ballentine’s şi trei pachete de Kent. Într-un fum de ţigară care omora şi elefantul, ne-am spus locurile unde am primit repartiţii, după care ne-am amintit toate momentele frumoase din întreaga studenţie, toate discotecile pe unde am umblat, pâna la ultima, în „Tudor”,

unde am dansat ca nebunii pe „Hot Stuff” a Donnei Summer. Tocmai când fredonam „Hot Stuff, Hot Stuff” observai că trenul intra în Ploieşti.

Am coborât pe peron. Le-am făcut băieţilor un ultim semn cu mâna: „Salutări la Constanţa, fraţilor! - Salutări la Urlaţi, Marenuţă! BAFTĂ!!” Trenul porni spre Bucureşti. Eu mă uitai după el, apoi luai geanta şi mă îndreptai spre autogară, să iau autobuzul spre casă...

Simţeam cum tocmai se încheiase un capitol din viaţă şi începea altul. Peste o lună, aşa cum glăsuia repartiţia,

urma să mă prezint la serviciu, la IM Cugir. Eram, aşadar, la o răscruce de drumuri. Cu încrederea celor 24 de ani pe care-i aveam, eram convins că pornesc pe un drum bun. Mi-am spus: „DOAMNE AJUTĂ!” şi am pornit!...

M. R.

Iaşi: Parcul Copou



Economia naţională a României a fost făurită cu multă trudă, cu

multă transpiraţie, cu multă inteligenţă, cu multe renunţări, cu multă speranţă şi uneori chiar cu preţul vieţii unor oameni.

Toate aceste realizări au fost ditruse de către partidele politice parlamentare postdecembriste: PNL, PNŢCD, PSD, UDMR, PD, PDL şi altele, care nu au vrut binele României, nu au apărat ţara. Au creat legi distructive pentru economia naţională: Legea privatizării, Legea minelor şi alte legi economice care au permis jefuirea ţării.

Rezultatul se vede astăzi: avem peste 2,5 milioane de oameni plecaţi din ţară, să întărească economia altor ţări, pentru că noi nu am fost capabili să întreţinem locurile de muncă existente până în anul 1989. Economia românească se află în plin război economic, pe care, din păcate, l-am pierdut. Un război mai greu decât unul clasic.

România este o colonie – o spun şi eu cu tărie, au spus-o şi profesorul economist Ilie Şerbănescu şi academicianul profesor de istorie Dinu C. Giurescu, pe care îi respect şi îi apreciez foarte mult. Bogăţiile ţării sunt exploatate de firme străine. Datoria externă a României este imensă, aproape jumătate din datoria Greciei, adică 150 miliarde de euro. FMI (Fondul Monetar Internaţional) este ca o menghină care ne strânge încetul cu încetul. FMI conduce România din punct de vedere

economic, ne impune ce să vindem (să privatizăm, să reformăm), ce să liberalizăm (preţul la gaze, energie electrică şi altele).

Trebuie să spunem „NU!” acestor jefuiri ale economiei naţionale, a ceea ce a mai rămas din ea. Corupţia a cuprins toate treptele sociale. Salariul minim pe economie este cel mai mic din UE – 200 de euro. Şomajul este imens, şi aici nu mă refer numai

la cei care primesc ajutor de şomaj, mă refer şi la cei care primesc sau nu primesc ajutor social (dacă au primăriile bani...), mă refer, de asemenea, şi la cei care sunt plecaţi din ţară şi care, dacă s-ar întoarce, tot şomeri ar fi. Nu este asigurat cel mai important drept al omului – DREPTUL La MUNCă – adică dreptul la o viaţă decentă, o viaţă normală.

A interesat pe vreun politician suferinţa oamenilor de lângă el, care nu au un loc de muncă? Eu spun că nu, pentru că dacă el are un loc bun de muncă, de restul nu-l mai interesează decât după patru ani, la următoarele alegeri parlamentare vine la cerşit voturi, făcând promisiuni fără o acoperire reală. Foarte mulţi parlamentari au făcut act de prezenţă în parlament, nu au luat nici o atitudine faţă de legile economice votate, care au dus la falimentarea economiei naţionale, au asistat pasiv la distrugerea ţării, şi-au creat legi pe grupuri de interese. Nici un partid parlamentar postdecembrist nu a apărat ţara, populaţia României trăieşte cu frica zilei de mâine, este îndatorată la bănci, plătind dobânzi împovărătoare, trăieşte într-un stres teribil, generând numeroase drame familiale.

Economia românească nu are nici un orizont de timp: cum dorim să arate economia peste un timp oarecare? Noi aşteptăm investitori, şi nu investitor să fie statul român, avem specialişti buni dar nu avem organizare. Complice la situaţia

actuală a economiei naţionale este şi poporul român, cel care a votat aceste partide.

Poporul român este un popor manipulabil, uşor de manevrat, am văzut acest lucru în decembrie 1989, în timpul loviturii de stat, am văzut şi în cei 25 de ani de la lovitura de stat, când a fost minţit cu tot felul de sloganuri electorale, care mai de care mai ipocrite. Exemple:

„luminiţa de la capătul tunelului”, „nu poţi face jumări până nu spargi ouăle” (adică nu va fi bine până când nu facem reformă: distrugerea economiei naţionale şi şomaj), „arde-i cu ardeiul”, „mândri că suntem români”, „nu pot ei fura cât puteţi voi vota” etc.

Acum, după 25 de ani, în ceasul al doisprezecelea, este momentul ca poporul român să se trezească la realitate şi să vadă

adevărata situaţie economică a ţării, să nu mai acceptăm minciuna şi ipocrizia, să nu le mai dăm voie să ne umilească pe votul nostru, pentru că aceia care au fost parlamentari, ei au acţionat

în numele nostru, ne-au reprezentat în parlament pe noi! Acum, aceşti parlamentari au nesimţirea să ceară, şi poate să obţină, pensii nesimţite, nemeritate, nu „pensii speciale” cum spun ei. Ţara arde şi ei vor bani – PENTRU CE?! Care este rezultatul „muncii voastre”, o spun eu: DEZaSTRUL ECoNoMIEI NaţIoNaLE, cu legile voastre

ipocrite, împotriva interesului naţional.Industria este distrusă, agricultura este

la fel, asistenţa medicală este aproape în totalitate cu plată ( cine are bani, bine – cine nu are bani, nu are dreptul la viaţă, deci scapă cine poate...). Învăţământul este jalnic. În concluzie, voi, parlamentarii, nu meritaţi nici un respect din partea noastră! Ar merita salarii şi pensii speciale inginerii cu rezultate excepţionale, cercetătorii, medicii etc., care au făcut ceva pentru această ţară, nu legi în interes personal sau de grup. Un exemplu este prof. dr. Alexandru Pesamosca – chirurg pediatric care a efectuat peste 50.000 de operaţii la copii, fără să ia vreun leu de la pacienţi, a locuit şi a murit într-o rezervă de spital a Spitalului de copii „Budimex” din Bucureşti. Acest om, şi alţii ca el, merita un salariu special, o pensie specială şi o locuinţă de lux de la stat (RAAPPS – Regia Autonomă de Administrare a Patrimoniului Protocolului de Stat), la Snagov, Scroviştea, Vila Lac 1, Vila Lac 2 etc, unde să aibă şi o menajeră, şi o asistenţă medicală deosebită.

Ar trebui să se abroge imediat legea privind drepturile foştilor preşedinţi ai României după încetarea mandatului de Preşedinte. Nici un preşedinte nu are acest merit, toţi au

RoLUL NEFaST aL PaRTIDELoR PaRLaMENTaRE PoSTDECEMBRISTEîN DISTRUGEREa ECoNoMIEI NaţIoNaLE a RoMâNIEI,

îN CEI 25 DE aNI (1990 – 2015) DE La LoVITURa DE STaT DIN DECEMBRIE 1989



asistat pasivi la DEZaSTRUL ECoNoMIEI şi nu trebuie să locuiască în locuinţele de lux ale statului. Ei nu au luptat pentru un stat puternic, pentru o Românie bogată, fără şomeri. Aceşti oameni, şi alţii ca ei, nu merită nici un respect din partea noastră. Dacă erau demni şi oneşti, îşi dădeau demisia din timpul mandatului de Preşedinte. Filosoful Petre Ţuţea spunea: „Români, nu vă mai alegeţi conducători care nu îşi iubesc ţara!”.

Pentru oprirea jafului din această ţară, rog, cer următoarelor instituţii ale statului român să îşi facă datoria faţă de poporul român: Poliţie

Economică, Parchet, SRI (Serviciul Român de Informaţii), DNA (Direcţia Naţională Anticorupţie), judecători, parlamentari responsabili şi oneşti, dacă mai există...

Acum, după 25 de ani de HaoS ECoNoMIC, în ceasul al doisprezecelea, să nu mai asistăm pasivi la distrugerea economiei româneşti. Poporul român a dus numeroase lupte pentru a avea o Românie puternică, o economie întreagă şi independentă, a luptat pentru a fi împroprietăriţi ţăranii cu pământ, şi noi astăzi îl vindem străinilor, în loc să îl muncim noi în FERME aGRICoLE DE STaT.

Dacă nu ne vom apăra ţara faţă de acest

RăZBoI ECoNoMIC, se va alege praful de ea. Cei care au distrus această ţară să răspundă penal şi administrativ, prin confiscare extinsă, până la recuperarea totală a prejudiciului pentru care se fac vinovaţi. Să se pună imediat în aplicare LEGEa 18 privind controlul averilor. Să se reintroducă în Codul Penal articolul 165 privind subminarea economiei naţionale!

Coman Voicu

Thomas Piketty, economistul star, o zice clar, într-un interviu pentru

Die Zeit. Şi trebuie spus aşa de clar: e vorba de o ignoranţă conservatoare crescândă, cu nucleu german, care sprijină în mod nelegitim şi ştergerea istoriei, şi neştergerea datoriilor. Piketty mai cere o luare în calcul a restructurării datoriilor pentru mai multe ţări. Ori începem să presăm pentru o Uniune Europeană de-birocraizată, de-troikizată, ori pierdem timpul alergând să plătim rente pentru pături de aleşi, privilegiaţi etc.

Zeit: N-ar trebui să-şi plătească datoriile?Piketty: În cartea mea povestesc despre

istoria avuţiilor, inclusiv cele ale naţiunilor. Ce m-a surprins chiar în timp ce scriam a fost că Germania e chiar singurul exemplu de ţară care de-a lungul istoriei nu şi-a plătit niciodată datoriile externe. Nici după primul, nici după al doilea Război Mondial. Totuşi, au reuşit frecvent să determine alte naţiuni să plătească, aşa cum s-a întâmplat după războiul franco-prusac din 1870, când au cerut despăgubiri masive şi le-au şi primit. Statul francez a suferit timp de decenii din cauza acestei datorii. Istoria datoriilor publice e plină de ironii. Foarte rar are de-a face cu ideea noastră despre lege şi ordine. Când aud germanii zicând că ţin la o fermitate morală în ce priveşte datoria şi că vor ca datoriile să fie date înapoi, mă gândesc: ce glumă! Germania chiar este ţara care nu şi-a plătit niciodată datoriile. Nu are căderea să le ţină lecţii altor naţiuni.

Zeit: Ne spuneţi că statele care nu-şi plătesc datoriile sunt învingătoarele?

Piketty: Germania chiar este un astfel de stat. Dar staţi: istoria ne arată două căi pentru state de a ieşi din starea de datornic. Una a fost demonstrată de imperiul britanic în secolul 19, după războaiele costisitoare duse cu Napoleon. Este metoda lentă care e acum recomandată Greciei. Imperiul şi-a

plătit dătoria strict prin disciplină bugetară. A funcţionat, dar a durat foarte mult. Timp de peste 100 de ani, britanicii au renunţat la 2-3 procente din economia lor pentru a-şi plăti datoriile, adică mai mult decât au cheltuit pe şcoli şi educaţie. Nu trebuia să se întîmple atunci, n-ar trebui să se întîmple nici acum. A doua metodă e mult mai rapidă. Germania a arătat-o în secolul XX. În esenţă, se bazează pe trei componente: inflaţie, taxe speciale pe bogăţia privată şi scutirea de datorii.

Zeit: Deci ne spuneţi că „miracolul economic” s-a bazat exact pe tăierea datoriilor pe care i-o refuzăm Greciei azi.

Piketty: Exact. După ce războiul s-a terminat în 1945, datoria Germaniei creştea la peste 200% din PIB. Zece ani mai târziu, a mai rămas foarte puţin din ea: datoria mai era doar de 20% din PIB. În acelaşi timp, Franţa a reuşit o mişcare similară. N-am fi reuşit niciodată o reducere atât de spectaculoasă apelând la disciplină financiară aşa cum o cerem Greciei. Amândouă statele, Franţa şi Germania, au folosit metoda a doua folosind cele trei componente pe care le enumeram mai sus. Gândiţi-vă la înţelegerea cu privire la datorii de la Londra în 1953, cînd 60% din datoria Germaniei a fost anulată, iar datoriile interne au fost restructurate.

Zeit: Credeţi că noi, germanii, nu suntem destul de generoşi?

Piketty: Despre ce vorbiţi? Generoşi? În prezent, Germania profită în momentul ăsta de Grecia.

Zeit: Ce soluţie propuneţi pentru această criză?

Piketty: Avem nevoie de o discuţie despre toate datoriile Europei, exact ca după al doilea Război Mondial. O restructurare a datoriei, nu doar în Grecia dar şi în alte ţări europene e inevitabilă. Am pierdut 6 luni în negocieri complet netransparente cu Atena. Eurogrupul spune că Grecia atinge 4% din

GDP surplus bugetar şi că în felul ăsta îşi va plăti datoria în 30-40 de ani. De fapt, vor avea 1% în 2015, 2 procente în 2016. Deci e ridicol! Plata datoriei nu se va face niciodată.

Zeit: Şi ce se va întâmpla după aceste tăieri majore?

Piketty: Va fi nevoie de o nouă instituţie europeană ca să determinăm maximum de deficit ca sa evităm re-creşterea datoriilor. De exemplu, ar putea fi o comisie în Parlamentul European formată din membri ai parlamentelor naţionale. E o greşeală enormă să continuăm să subminăm democraţia europeană, adică exact ce face Germania, să insişti să ţii state în penurie impusă de la Berlin.

Piketty dă un semnal important din vârful piramidei celebrităţii. Nu trebuie să uităm semnalul votului grecesc: debutul unei politici anti-Troică la nivel european. Anti-austeritate nu înseamnă doar iertări de datorii. Le iertăm degeaba, dacă începem iar valsul finanţelor

cu trei viteze, dacă vom continua ipocrizia segregărilor europene între scutirile de taxe, încurajarea metropolelor şi prezervarea unor bazine de muncă ieftină fără drepturi. Europa socială înseamnă mai mult decât spune Piketty. Dar sunt şi nervii ăştia cu motor istoric un început.

Costi Rogozanu

(Preluat din: http://voxpublica.realitatea.net/business-economie/germania-chiar-nu-si-a-platit-niciodata-datoriile-113075.html)

GERMaNIa CHIaR NU ŞI-a PLăTIT NICIoDaTă DaToRIILE!

Thomas Piketty - economist francez



Continuând seria evenimentelor culturale şi istorice organizate

de Centrul Rus de Ştiinţă şi Cultură la Bucureşti, miercuri 15 iulie 2015, ora 16.30, a avut loc la sediul din Bulevardul Lascăr Catargiu, Nr. 50, simpozionul intitulat „Creştinarea Rusiei”.

Într-o atmosferă destinsă şi prietenească, participanţii au avut posibilitatea să parcurgă în contemporaneitate o serie de file ale istoriei cu importanţă primordială pentru spiritualitatea poporului rus - şi nu numai - în compania doamnei Natalia Muzhennikova, Secretar I al Ambasadei Federaţiei Ruse în România şi şefa Centrului

Cultural, şi a celor doi invitaţi: prof. dr. alexandru Barnea, profesor emerit al Universităţii Bucureşti, cercetător ştiinţific la Institutul Arheologic „Vasile Pârvan” din

cadrul Academiei Române şi preotul Evgheni Rogoti din partea Bisericii ortodoxe Române.

Expunerile au fost centrare pe figura

istorică a Cneazului Vladimir I al Kievului (între anii 980-1015), numit şi „Cel Mare”, „Cel Sfânt” sau „Asemenea Apostolilor”, care, pe lângă introducerea creştinismului în Rusia,

a rămas cunoscut drept ctitor de noi oraşe şi fondator al învăţământului rus. Evenimentul a continuat cu vernisajul expoziţiei de artă pe aceeaşi temă, iar la final a fost vizionat prima parte a filmului documentar „Al doilea Botez al Rusiei”, tradus şi în limba română.

Calendarul creştin ortodox al românilor consemnează pentru ziua de 15 iulie-cuptor: „Sf. Mc. Chiric şi Iulita; Sf. Ier. Iosif, arhiepiscopul Tesalonicului; Sf. Vladimir, luminătorul Rusiei”.

a.V.

CREŞTINaREa RUSIEI

„Cine controlează banii, controlează lumea” David Icke

Astă-dimineaţă am auzit la România Actualităţi, că Grecia este pe cale să

intre în insolvenţă. Asta e grav, grav de tot! Statul aproape că îşi încetează funcţionarea. E falit! Încetează plăţile către structurile sale create să îndeplinească funcţiile interne şi externe ale statului. Asta înseamnă că ministerele care organizează şi conduc sectoare ale economiei, ale muncii şi protecţiei sociale, ale învăţământului şi culturii, ale apărării şi ordinei publice şi alte activităţi ce incumbă în existenţa unui stat sunt pe cale să înceteze. De ce ? Pentru că falangele de funcţionari ai statului nu vor putea fi plătiţi. Atunci aceştia vor depune la rastel arcul, săgeţile şi scutul, iar Grecia rămâne fără apărare în plină expansiune a devoratorilor de ţări şi popoare, mai vehement decât pe timpurile antice, când romanii cucereau Sparta şi Atena.

S-au dus vremurile când cei 10 milioane de greci trăiau bine-merci, culegând măsline de pe plantaţii, ghidau turiştii spre Acropole sau Panteon, tăiau bilete pe dolari străinilor pentru a vizita muzeele antichităţii elenistice, dirijând vapoarele pline cu mărfuri prin porturile Peloponezului, ori fabricând Uzo sau Alexandrion pentru turişti, ca seara, în localuri elegante de pe litoralul mărilor ce-i înconjoară, sau pe cele câteva sute de insule, voioşi să le cânte la tamburaşi cântecele lui Mikis Teodorakis din care nu lipsea Sirtaki, acel neegalat dans din filmul „Zorba Grecul”.

Perla coroanei la greci, la fel ca pe timpul lui Menelau şi Ulisse, este Flota cea mai puternică din lume. Grecia fiind cel mai mare armator al lumii cu o valoare a flotei de peste 100 miliarde de dolari, iar averea a

primilor 5 armatori ai Greciei este evaluată la peste 7 miliarde dolari. E o avere privată dispersată în lume, intangibilă. Au trecut apoi peste ei, în 1967, Regimul coloneilor, pentru că prea o luase spre stânga, spre sovietici, iar democraţii europeni, dar mai ales americani, nu doreau să vadă cum eşuează societatea capitalistă, aşa că au sprijinit o lovitură de stat militară. Comuniştii au fost judecaţi şi condamnaţi, unii au reuşit să se refugieze, inclusiv în România. Pentru a demonstra superioritatea capitalismului, occidentalii au pompat bani pentru a creşte „nivelul de trai”, dar nu donaţii, ci împrumuturi! După 7 ani, Regimul coloneilor a plecat, au venit la putere partidele prin alegeri libere. NATO şi UE au fost aproape. Prima îi proteja sub umbrela sa, iar UE i-a primit în această comunitate economico-financiară europeană, unde promitea că o să le fie bine. Au urmat etape de alternanţă, dar situaţia grecilor nu a evoluat spre performanţă şi spre mai bine. Guvernele se împrumutau de la creditorii internaţionali: FMI, Banca Mondială, BCE, Comisia Europeană prin Eurogroup şi ţări ale UE, cum e Germania, astfel că azi datoria Greciei este de 317 miliarde de Euro. Nenorocirea este că multe din datoriile contractate au ajuns la scadenţă, grecii nu pot să le ramburseze, iar refuzul pentru rescadenţare, amânarea plăţilor ori contractarea altor împrumuturi sunt condiţionate de creditori prin „implementarea reformelor” de către guvernul de stânga a lui Alexis Tsipras.

Ce înseamnă reforme în viziunea Creditorilor? Reduceri drastice de cheltuieli

publice: concedierea unui procent însemnat din cei peste 800 de mii angajaţi la stat; diminuarea salariilor funcţionarilor publici; stoparea pensionării şi majorarea vârstei de pensionare; diminuarea cuantumului pensiilor în plată (pensia medie la greci este de 500 euro); creşterea taxelor şi impozitelor pe bunurile de lux sau care depăşesc o valoare mai mare de 500 de euro; creşterea impozitului pe profit etc.

„Reformele” vor scădea nivelul de trai al grecilor, de aceea protestele se intensifică, culmea (!), nu împotriva guvernului, ci

împotriva Uniunii Europene şi a creditorilor. În această situaţie guvernul Alexis Tsipras ameninţă cu ieşirea din UE şi îşi îndreaptă privirea spre Rusia, care i-a făcut promisiuni: „Suntem, de asemenea, dispuşi să discutăm posibilitatea acordării unor noi împrumuturi Greciei. Dar în acest caz suntem interesaţi de avantaje reciproce - în special ca Rusia să primească anumite active în Grecia”. Oricum, Grecia este vândută Germaniei.

DUPă REFORMA La GRECI, URMEaZă ŞI îN RoMâNIa!



Mi-am amintit de o analiză recentă a reputatului analist economic şi financiar american Foster Gamble, care îl cita pe cercetătorul şi scriitorul britanic David Icke, alt reputat analist financiar, care spunea: „oriunde ai merge în lume, banii sunt controlaţi de sistemul bancar. Ei decid dacă oamenii mănâncă sau nu, cine e miliardar şi cine trăieşte din mai puţin de un dolar pe zi. Cine controlează banii controlează lumea şi sunt foarte puţini cei ce controlează banii.” Apoi Forster Gmble, în finalul analizei spune: „În acest moment, viziunea mea asupra lumii a fost dată peste cap. Mă luptasem cu ideea că eşecul şi suferinţa celor mulţi înseamnă, de fapt, succes şi implicare pentru cei puţini; bancheri importanţi din elită, au prostit lumea ca să-i lase pe ei să deţină banii”.

În analiză se abordează şi tema provocării crizelor economico-financiare (cum a fost şi cea din 2008), de către iniţiaţi, modalităţi de producere, efecte şi consecinţe pentru ţări şi populaţia cestora. Din analiză se desprind, adevărat, şi posibilităţi de a evita la maximum consecinţele declanşării crizelor de către „deţinătorii banilor”.

Eu sunt absolut convins că Grecia este o victimă al acestui gen de scenariu.

Grecii vor mânca acelaşi meniu ca şi până acum, doar cu acordul celor care deţin banii în lumea de astăzi. Dacă acordul nu se încheie, Grecia nu va pieri, cum nu s-a întâmplat de vreo 3.000 de ani, dar va deveni ocupată pe viaţă. Pământul Greciei nu va mai aparţine grecilor.

„Ca orice român, ca orice fiu al ţării sale… în aceste momente .… mă gândesc… la ţărişoara mea… la România!” - declama Caţavencu la o adunare electorală, stârnind aplauze în rândul susţinătorilor şi huiduieli în tabăra opoziţiei. Dar eu chiar mă gândesc serios. Că nici România nu este departe de Grecia, mai ales că finanţa mondială face presiuni „să facem reformă”.

Creditorii menţionaţi mai sus fac presiuni, ne dau termene, ne ameninţă, ne pârăsc peste tot, că nu facem REFORMĂ! Simt ei că ar mai avea ceva de devalizat din bogăţiile României. Pe lângă faptul că ne-au luat 70% din averea ţării: băncile, petrolul, metalurgia, distribuţia energiei, aluminiul, pădurile, plus cele 3 miliarde de dolari cash găsiţi în Trezorerie şi peste 6 miliarde creanţe în străinătate. „Bine, le-au luat, că am fost oameni buni, i-am crezut că aşa e în democraţie, dar măcar nu suntem datori la nimeni! - ar zice un român credincios - Fie ai lor! Să le ducă cu ei în mormânt!”. Numai că nu e aşa! Ne-au pus să ne îndatorăm

tot de la ei! Avem datorii de 60 de miliarde de euro! Ştiţi ce înseamnă asta? Fiecare român, „de la cel cu ţâţa’n gură la bătrân cu barbă sură”, fiecare datorează 2000 de euro!

Aţi reţinut, români! Fiecare datoraţi 2000 – două mii – de euro! Aveţi de unde să-i plătiţi? Nu! Atunci să cedaţi totul, absolut tot ce mai aveţi: aurul, energia, subsolul mării, gazele de orice natură, iar dacă nu acoperiţi, cedaţi pământul!

Adică: Ne cedaţi ţara! Nu mai e a voastră! Ne sunteţi datori în veacul vecilor! Aşa e în democraţie! Toţi sunt egali în sărăcie! Excepţie: deţinătorii banilor !

alex. B. Borşanu - 23 iunie 2015

Ziua de 26 Iulie a intrat în istoria cubaneză ca Ziua Insurecţiei

Naţionale. În această zi, dar din 1953, un grup de tineri, conduşi de avocatul Fidel Castro, au luat cu asalt Cazarma Moncada, din Santiago de Cuba, dispuşi să nu-l lase „să moară” pe Jose Marti, Eroul Naţional, în anul centenarului său.

Tinerii participanţi la acţiunea revoluţionară îşi propuneau să ridice la luptă fosta provincie Oriente, scena celor mai mari bătălii pentru independenţa Cubei. Pentru aceasta, prevăzuseră şi luarea Cazărmii Carlos Manuel de Cespedes, din Bayamo, nod de comunicaţii dintre cele mai importante din zonă.

Tradiţia patriotică şi condiţiile de exploatare şi mizerie în care trăia populaţia din estul Cubei, atât rurală cât şi urbană, în special în regiunile muntoase, constituiau factori luaţi în calcul de combatanţii revoluţionari, dintre care mulţi au fost asasinaţi în temniţele Moncadei şi în apropierea oraşului.

Cuba trăia în acele momente o situaţie specială, lovitura de stat pro-imperialistă de la 10 martie 1952 a cutremurat societatea cubaneză, chiar dacă aceasta trecea prin crize permanente ale instituţiilor şi sistemului democratic.

Dintr-o trăsătură de condei, Fulgencio Batista a eliminat Constituţia din 1940, a suprimat Camera Reprezentanţilor şi Senatul şi a interzis orice activitate a tuturor partidelor politice, cu numai 80 de zile înainte de alegerile generale în care se aştepta victoria Partidului Ortodox, de amplă audienţă în rândul maselor populare.

Asaltul Cazărmilor Moncada şi Carlos Manuel de Cespedes şi ulterioara judecare a lui Fidel au marcat o cotitură în evoluţia

istorică a celei mai mari insule din Antile. Într-o mică sală din spitalul din Santiago,

Saturnino Lora, transformată în sală de judecată, principalul acuzat în Cauza 37 din 1953 îşi rostea transcedentala apărare, cunoscută ulterior ca „Istoria mă va absolvi”, în care Fidel Castro a expus planul de acţiune al revoluţionarilor. Educaţia era una din cele şase probleme de rezolvat imediat după victoria revoluţiei, alături de pământ, industrializare, locuinţe, şomaj şi sănătate.

Cu triumful revoluţiei, în ianuarie 1959, a început imediat îndeplinirea Programului

de la Moncada, şi în 1961, Cuba, ţară în care 30% din ţărănime nu ştia nici să se semneze, se declara Teritoriu Liber de analfabetism. Alte importante transformări au avut loc pe teritoriul cubanez. Guvernul revoluţionar îşi dedica toate eforturile pentru a punecapăt relelor care afectau societatea.

Asaltul cazărmii Moncada, prima fortăreaţă a regimului în estul ţării, a reprezentat şocul care a ridicat ţara în picioare. Şi chiar dacă nu şi-a atins imediat obiectivele, a pus bazele, a arătat drumul şi a trasat programul de bază care, odată victorioasă revoluţia

în 1959, a deschis porţile socialismului.

26 IULIE – ZIUa INSURECţIEI NaţIoNaLE DIN CUBa

Drapelul Cubei a fost arborat în Statele Unite, în faţa Departamentului de stat american,

marcând reluarea relaţiilor diplomatice dintre Washington şi Havana dupa 54 de ani



Este dătător de speranțe pentru poporul cubanez procesul de normalizare a relațiilor Cubei cu „IMPERIUL” - SUa, început prin reluarea legăturilor diplomatice și redeschiderea reciprocă a ambasadelor celor două țări. Dar nu trebuie să ne facem iluzii, cu toată propaganda americană care vede acest proces în mod triumfalist, s-au făcut pași foarte mici ca să putem vorbi de rezultate concludente. SUA nu au

relaxat în niciun fel blocada economică, nicio lege care reglementează embargoul economic și comercial împotriva Cubei nu a suferit vreo modificare, iar recent 6 jucători ai echipei naționale de fotbal a acestei țări nu au primit viză de intrare pentru a participa la competiția „Gold Cup”, campionatul Concacaf, organizată în SUA.

Cu toate piedicile îndreptate împotriva sa, şi cu toate dificultăţile care decurg din ele, Cuba îşi continuă şi nu renunţă la drumul

său revoluţionar. Poporul cubanez este conştient că, în lipsa embargoului pe care este nevoit să îl suporte, dezvoltarea economică şi socială a ţării ar fi fost cu mult superioară celei actuale. Iar acest lucru nu este altceva decât un puternic imbold pentru continuarea dezvoltării societăţii socialiste, ca o alternativă viabilă şi umană pentru capitalismul în care omul este exploatat de către om!

Petre Ignat

În secolele trecute, Vestul Europei se ocupa cu furtişaguri: de la indienii

americani, de la aborigenii australieni, de la indienii asiatici, de la ţările lumii a III-a.

După ce au făcut bani, s-au gândit că pot monopoliza ştiinţa. Cu banii furaţi de la mai toți, au făcut reactoare de fuziune care n-au funcţionat niciodată, „particula lui Dumnezeu” care nu există, teoria relativităţii care a fost greşită, teseratul (cubul cu 4 dimensiuni ce exista în mintea utilizatorilor de LSD-25) etc...

Ultima teorie cu care se mai poate fura bani din PIB ar fi: http://www.vox.com/2015/6/29/8847863/holographic-

principle-universe, dar a cam „înţărcat bălaia”, că au rămas la „holograme” care nu necesită reactoare ca la CERN, adică bani aruncaţi pe materie fizică, acum se fură „holografic” bani din visteria statului.

„Teoria Furtului Universal” a devenit o iluzie pentru cel ce nu înţelege, şi o realitate financiară pentru cei ce o promovează. Cei care pierd banii rămân doar cu iluzia holografică. Noi, ăştia, atlanţii care suntem

„inventatorii secolului XX”, nu mai avem loc să ne expunem teoriile care le-ar furniza banii şi confort şi hoţilor de PIB din Vestul Europei.

Totul se fură: http://www.gandul.info/international/o-treime-din-portiunea-cea-mai-faimoasa-din-marele-zid-chinezesc-a-disparut-motivul-este-cel-putin-surprinzator-14517678, aşa ajunge Universul într-un singur punct, de la „Teoria Furtului Univesal”.

Dacă Dumnezeu fură punctul..., ce ne facem?

Lungu Liviu - inventator

TEoRIa FURTULUI UNIVERSaL

Caracas, 13 iulie (Noticias 24) - Dorind să păstreze totul bibliografic și arhivele

existente ale națiunii, Generalul José Antonio Páez a decretat la data de 13 iulie 1833 fondarea Bibliotecii Naționale a Venezuelei. Obiectivul principal era de a promova, planifica și coordona dezvoltarea unui sistem național de informații umanistice, științifice și tehnologice.

După 182 de ani de la fondarea sa, Biblioteca Națională a Venezuelei deține printre rafturile sale nu numai cărți, ci și arhive fotografice, audiovizuale, ziare, teze și documente de mare valoare pentru țară și pentru lumea întreagă.

Proiectată de arhitectul Tomás José Sanabria, se întinde pe o suprafață de 80.000 m2 distribuiți în trei clădiri: sediul administrativ, depozitul și secțiunea de relaționare cu cititorii. De asemenea, este nucleul coordonator al Sistemului Național al Bibliotecilor Publice din țară.

aquis-ul istoric al BNV După atâția ani de la fondare, Biblioteca

Națională a Venezuelei păstrează un număr impresionant de opere istorice venezuelene și despre Venezuela. Posedă cinci incunabule, care în cazul Americii și specific al Venezuelei, sunt opere care datează din anii 1800. Printre acestea se numără:

- Primul exemplar al „Correo del Orinoco”.

- Primul Monitor Oficial al Venezuelei

- Prima Publicație „Zulia Ilustrado”

- Prima Ediție „Cojo Ilustrado”

- „Manual pentru străini”, de Andrés Bello, prima carte publicată în țară și singura copie care există în lume.

În pofida faptului că BNV păstrează cărți care datează din secolul XV, acestea nu sunt catalogate ca fiind incunabule, ci sunt conservate în secțiunea „cărților rare”. Este catalogat ca fiind „carte rară” toate acele exemplare care datorită unor caracteristici

specifice, precum anul publicării, cantitatea de volume existente, apartenența și inclusiv formatul, îl face să se diferențieze de celelalte opere. Printre exemplarele rare ce se aftă în Biblioteca Națională se numără:

- A doua parte a „Vieții lui Plutarh” (1471-1492) – există doar trei exemplare în lume,

traduse din greacă în spaniolă. - Manuscrisul „Memoriile mamei Blanca”,

de Teresa de la Parra. - „Manualul Inchiziției” de Tomás Testi

(1729). - Manuscrisul Vizitei Arhiepiescopului

Martin în 1771. - O ediție specială a „Doamnei Barbara”, de

Rómulo Gallegos, de dimensiuni tabloide și ilustrată, printre multe altele.

- Un poster din timpul campaniei electorale a lui Juan Vicente Gómez.

- Cea mai veche copie a partiturilor Imnului Național.

- Înregistratea la pianolă a simfoniei „Fantazia” a pianistei Teresa Carreño.

De asemenea, posedă o compilație de hărți, cea mai veche fiind cea a lui Juan de la Costa de la 1500, o colecție fotografică din secolul XIX cu peste patru milioane de imagini. Printre fotografii cei mai faimoși se numără: Federico Lessman (1844), capturi din orașul Caracas (1856), cărți poștale de la 1880 și o compilație a lui Henrique Abril, primul fotoreporter din țară.

„Bibliotecă în bibliotecă”Biblioteca Națională a Venezulei păstrează și

173.000 de cărți care au aparținut avocatului, juristului, sociologului și politicianului venezuelean Pedro Manuel Arcaya. Această colecție făcea parte din biblioteca sa personală, fiind donată bibliotecii pentru păstrare.

De asemenea, Biblioteca Națională a

BIBLIoTECa NaţIoNaLă a VENEZUELEI,DE 182 DE aNI PăSTRâND ISToRIa



adresa redacţiei: Strada Episcop Radu, Nr. 31, Bucureşti, sector 2, cod poştal 020752 Colectivul redacţional: Petre Ignat: Director (tel: 0766746682) Alexandru Voicu: Redactor Şef ([email protected] ; tel: 0724387629) Daniel Filimon: Redactor Mariana Aurelia Pleşa Redactor Contact redacţie: [email protected]

Venezuelei păstrează în rafturile sale 60 de cărți care au aparținut Generalului Francisco de Miranda, mai precis cărțile clasicilor greci, precum mai păstrează și o mare colecție a bibliotecilor personale ale lui José María Vargas și Arístide Rojas.

Conservare și protecție Având aproximativ trei milioane de

exemplare, Biblioteca Națională a Venezuelei

se bazează și pe sprijinul Centrului Național de Conservare, în cadrul căruia se păstrează opere care datează din secolul XV. Pentru a menține cărțile și fotografiile într-o stare bună, este necesar ca sălile să aibă o temperatură de 20ºC, cu foarte puțină lumină, iar lucrările să fie învelite în „paspartout”, o hârtie fără acizi.

Serviciul dedicat persoanelor cu dizabilități vizuale

Un alt serviciu special pe care îl oferă

Biblioteca Națională a Venezuelei este dotarea cu un spațiu dedicat persoanelor cu dezabilități vizuale. Aici utilizatorii sunt învățați cum să scrie la calculator, prin intermediul unui sistem audio care îi ajută să identifice greșelile de tipar. În plus, această sală are la rândul ei exemplare imprimate în metoda braille și o imprimată în același sens, pentru reproducerea oricărei opere existente în sistem.

Din ziua de 8 iunie, guvernul Republicii Ecuador, condus de Președintele

Rafael Correa Delgado, se confruntă în diferite orașe cu fapte de violență și apeluri la răsturnarea Guvernului Revoluției Cetățenești. Grupe oligarhice, sprijinite de mijloace de comunicare, rețele sociale de Internet și marea presă transnațională, vor să discrediteze Guvernul legitim constituit,

să genereze o criză și să dezlănțuiască violența într-o țară stabilă și pașnică.

Președintele Correa și alți lideri ai mișcării Alianța pentru Țară au denunțat energic această nouă încercare de lovitură de stat și s-au pus în fruntea mobilizărilor populare în apărarea Revoluției Cetățenești și de respingere a unui plan care, conform celor denunțate, primește ajutoare din exterior.

Față de aceste fapte, care se pare că repetă același scenariu de destabilizare aplicat contra altor guverne progresiste din regiune,

Guvernul Revoluționar al Republicii Cuba își exprimă solidaritatea fermă și necondiționată și sprijinul față de poporul frate ecuadorian, față de Guvernul Revoluției Cetățenești și liderul său, Rafael Correa Delgado. De asemenea, îndeamnă să fie respectată ordinea juridică a Ecuadorului și să fie respins orice amestec în treburile interne ale acestei țări, corespunzător cu principiile cuprinse în Proclamația Americii Latine și Caraibelor ca Zonă de Pace.

Havana, 15 iunie 2015

ECUaDoRUL DESTaBILIZaT

După moartea tovarășului Daniel Dediu, acum peste două luni,

membrii și simpatizanții Asociației România Muncitoare se întrebau ce se va întămpla cu asociația lor, dar și cu partidul Uniunea Comuniștilor Români (UCR) create de acesta?

Răspunsul a venit printr-un comunicat din 14 iulie 2015 transmis Asociației Scânteia. În acesta ni se aduce la cunoștință că a avut loc Adunarea Generală a Asociației România Muncitoare, care a hotărât reorganizarea acesteia și continuarea activității cu o nouă conducere.

Funcția de președinte, ocupată până la moarte de Daniel Dediu, rămâne neocupată,

iar conducerea executivă va fi îndeplinită de un Secretar General. În această funcție a fost desemnat tov. Pop Ciprian. De asemenea, se aduce la cunoștință că partidul Uniunea Comuniștilor Români (UCR) își încetează activitatea.

Noua conducere face apel la unitate și colaborare pentru a servi mai bine interesele oamenilor muncii de la orașe și sate, scop pentru care a fost creată ARM de către regretatul președinte Daniel Dediu.

În numele membrilor și simpatizanților, tov.

Petre Ignatencu, președintele Asociației Scânteia, a transmis noii conduceri a Asociației România Muncitoare, tovarășului Pop Ciprian - Secretar General, mult succes în activitatea de slujire a intereselor oamenilor muncii, pe care si-a asumat-o, precum și disponibilitatea sa de colaborare în probleme de interes comun.

Biroul de presă

RoMâNIa MUNCIToaRE CoNTINUă Să EXISTE

Cuba este a doua destinație turistică din Caraibe, conform OCT, la începutul

acestui an, după Republica Dominicană.În 2014 Cuba a înregistrat 3,1 milioane

vizitatori, iar Republica Dominicană 5.141.377. În primul trimestru al anului 2015, au sosit pe teritoriul cubanez 135.610 turiști și în R. Dominicană 1.499.402. Conform statisticilor, Canada, cu 551.360 turiști în ianuarie-martie, este țara care alege Cuba ca destinație turistică în regiune, ceea ce ar putea să fie substanțial favorizată de recentele acorduri semnate de cele două țări pentru a îmbunătăți legăturile aeriene și creșterea frecvenței curselor. Flexibilizarea călătoriilor turistice ale cetățenilor

americani în Cuba a pus în alertă industria turistică caraibiană, deoarece Cuba ar deveni un puternic concurent și va fi favorizată de deschiderea unei piețe până acum interzise.

Din decembrie, a crescut interesul pentru Cuba în lume, și o dovadă este grupul de companii aeriene care au mărit frecvența curselor spre arhipelag, redeschid vechi punți aeriene sau inițiază rute noi. Pentru a menține ritmul de creștere în acest sector, cea mai mare insulă din Antile dispune de 3.000 de

camere în centrele principale și încurajează inserția sectorului nestatal în ofertele pe care le promovează agențiile de voiaj. Caraibele au înregistrat o creștere de 6% la sosirea de turiști străini din ianuarie până în aprilie, și prevede o creștere similară pentru restul anului, a informat Organizația Caraibiană de Turism. Conform declarațiilor președintelui acestei organizații, Richard Sealy, în primele patru luni din 2015 au sosit pe diferitele insule din zonă 7,9 milioane de persoane, în majoritate provenind din Statele Unite și Canada.

P.I.

CUBa – DESTINaţIE TURISTICă

Nr. 7 (42) iulie 2015 • Publicaţie lunară de orientare pro-comunistă … · 2015-07-22 ·...

Documents

Transcript of Nr. 7 (42) iulie 2015 • Publicaţie lunară de orientare pro-comunistă … · 2015-07-22 ·...