Cluj-Napoca 400368 str. Sergiu Celibidache nr. 8-12 Tel./fax: +40 (0)264 455 560 www.waldorfcluj.ro

Nr. 5 (serie nouă) Iunie 2015 E-mail: echowaldorf@yahoo.ro. Preţ: 5 lei

După interviul din numărul precedent cu Antonia Mărincaș, manager al cantinei Waldorf, absolventă a Facultății de Știința Mediului (2009) și a Facultății de Psihologie și Științele Educației (2012), cu un Masterat în Gestiunea și Protectia Mediului și un Masterat în Psihologie Clinică, Consiliere Psihologică și Psihoterapie, continuăm în acest număr o aprofundare a perspectivei asupra școlii noastre, din punctul de vedere al absolvenților, al beneficiarilor direcți ai educației Waldorf: Ioana Bere este absolventă a Facultății de Horticultură de la USAMV, secția de Peisagistică (2010), în prezent coordonator de programe la Centrul de Voluntariat Cluj-Napoca.

Reporteri: Descrieţi Waldorf-ul în trei cuvinte. Ioana Bere: Dezvoltare complexă şi creativă. Dacă ar fi şi o chestie de motto, ceva la care eu mă raportez foarte bine: „Educaţia e tot ce rămâne după ce uiţi ce ai învăţat în şcoală”. Eu cred foarte mult în chestia asta. R: Care a fost prima impresie - când aţi văzut/ auzit de şcoala Waldorf? Ioana Bere: Eram prea mică ca să îmi aduc aminte, pe mine m-au dat părinţii când aveam mai puţin de 3 ani la grădiniţă pentru că sora mea era acolo. Pentru mine Waldorf-ul a fost o chestie foarte normală, în care am crezut că aşa li se întâmplă lucrurile tuturor copiilor, când am crescut mai mare am conştientizat diferenţele dintre sisteme. Când am fost un an în Germania mi-am dat

seama că Waldorf-ul e o chestie mai de normalitate decât şcoala tradiţională, dar o primă impresie e greu, aveam vreo 2 ani jumătate. R: Este ceva ce nu v-a plăcut la şcoala Waldorf? Ioana Bere: Evident că au fost momente mici de rebeliune, ţin minte din clasa a XII-a când am avut şi noi o mică răscoală, ne-am trezit noi să luptăm împotriva sistemului. Asta cred eu că e caracteristica vârstei, destul de mult. Aşa, când mă uit înapoi, mi-e greu să zic că sunt lucruri mari care nu mi-au plăcut, că n-am fost compatibilă cu un anumit prof’ şi tocmai pentru că eram învăţată să îmi exprim părerile, şi cum le-am exprimat vocal asta a dus la tensiune, dar cumva per total simt că lucrurile relevante au fost făcute cum trebuie şi, mai mult decât atât, a contribuit pe mai multe direcţii la dezvoltarea noastră. Da, poate că nu mi-a plăcut că şcoala, când eu eram elevă, era după gară şi că mergeam în fiecare zi aproape o oră, dus-întors, ca să ajung cu două autobuze. Dar, asta cumva e un lucru destul de nesemnificativ, aş zice eu. R: Ce vă mai amintiţi despre profesori?

Ioana Bere: Sunt tot felul de momente pe care mi le aduc aminte, taberele şi activităţile mai prac-tice pe care le-am făcut du diverşi profi’. Am avut un profesor de română care acum e regizor, Radu Afrim, care a transformat orele într-un spectacol, da, ceea ce făcea el era regie şi cu noi, jocuri şi activităţi care m-au inspirat şi pe mine un pic în a transforma o oră în ceva mai dinamic pentru elevi şi pe el mi-l aduc aminte bine cum intra în clasă şi dansa, făcea tot felul de glume şi

2

ironii la adresa noastră, cred că eram cei mai cuminţi la orele lui. Intra în clasă şi zicea: „Ce-i cu gălăgia asta infernală!” - ori noi stăteam cei mai cuminţi la orele lui şi avea el o grămadă de scheme şi figuri care pe noi ne impresionau atunci. Mi-l aduc aminte pe Titus şi orele de mate-matică, mie îmi plăceau foarte mult, îmi aduc bine aminte lecţia cu Teorema lui Pitagora, o lecţie foarte frumoasă la care am desenat şi am împachetat să vedem cum ies formele acolo şi faptul că am experimentat a ajutat foarte mult. R: Ce a fost greu în şcoala Waldorf? Ioana Bere: Nu ştiu dacă în şcoală mi-a fost greu, mintea omului îşi aduce aminte doar lucrurile frumoase. Poate că erau unele materii la care se tot schimbau profii şi asta făcea lucrurile să fie un pic mai nasoale, să nu existe continuitate. După şcoală când am intrat la facultate, a fost mai greu, nu din cauza învăţatului ci a sistemului, profesorul pus acolo pe un piedestal şi nu poţi să îl atingi, părerea ta cumva nu contează, asta a fost greu dar pe de altă parte nu regret deloc că am crescut şi m-am dezvoltat într-un cadru liber chiar dacă în facultate apoi am reuşit să mă cert cu mulţi dintre profesori, tocmai din cauza mediului liber în care am crescut. R: Care a fost experienţa dvs. ca profesoară? Ioana Bere: Mi-a plăcut foarte mult. A fost o provocare pentru mine şi a fost aşa o formă în care eu căutam, terminasem facultatea, fusesem voluntar în Finlanda şi a fost un moment în care mi-am dat seama ce vreau să fac mai departe, era o formă în care am îmbinat eu cele două domenii, am terminat peisagistică dar în stagiu mi-am dat seama că îmi place mai mult să lucrez cu oamenii şi atunci predatul la şcoală a fost o variantă foarte faină, am îmbinat domeniul dar lucram cu elevii. A fost o provocare mare, dar mi-am dat seama că eu asta îmi doresc să fac, să lucrez cu copii, şi încă nu am ajuns acolo, deocamdată lucrez cu tinerii şi adulţii, mi-ar plăcea să revin, dar, pe de altă parte, mi-am dat seama şi că am nevoie de un cadru cu o libertate mai mare. Acum vreau să explorez şi să fac ce îmi trece mie prin cap, ei bine, la şcoală nu-i chiar aşa, ai totuşi o programă după care trebuie să mergi, ai nişte obiective de învăţare destul de specifice după care trebuie să te iei. Prefer să dezvolt eu activităţi cu voluntarii mei în care putem să facem tot ce ne trece prin cap şi asta mi se pare foarte fain. R: Cum de desenaţi atât de frumos? Ioana Bere: Păi, cu siguranţă că în şcoală am de-senat destul de mult, poate că atunci bombăneam puţin la ore dar pe de altă parte mi-a definit destul de bine stilul în care învăţ eu. Mi-am dat seama în facultate, când aveam de învăţat o grămadă de informaţie, aşa pe de rost, fiecare frunză de co-pac, codiţă, care nu aveau neapărat o logică. Aşa, ca să le învăţ, le desenam pe toate, nenu-mărate, flori, frunze, rămurele şi da, mi-am creat un exerciţiu şi cred că despre asta e vorba, poate şi o mică chestie din familie, bunica mea pictează şi atunci poate că e şi asta. R: Cum vă înţelegeţi cu profesorii din această şcoală? Ioana Bere: Mă înţeleg foarte bine, adică a fost interesant pentru mine să revin şi să predau în şcoală şi să mă întâlnesc în Sala profesorală cu foştii mei profesori, cumva să fiu o raportare la ei, de la „Bună ziua” şi toate formele de politeţe la o relaţie de colegialitate până la urmă şi mi se pare foarte frumos că a rămas o relaţie foarte strânsă şi asta se vede şi din faptul că noi, foştii colegi, mergem în fiecare an şi la Titus şi la doamna Alexandrina şi uneori şi la Miss Marta la colindat, deci cumva asta arată că ceva chiar ne-a legat. Desigur că au fost momente de conflict dar cumva le-am depăşit pe toate şi mă bucur că am păstrat o legătură frumoasă, ne întâlnim la serbările de Crăciun şi da, e o relaţie chiar frumoasă. R: De când practicaţi voluntariatul? Ioana Bere: Prima activitate de voluntariat pe care am organizat-o a fost în clasa a IX-a şi asta a fost cumva legată de sistemul Waldorf. Atunci am făcut voluntariat la grădiniţă, mergeam o dată

3

pe săptămână, după-masa, şi ajutam la ce activităţi desfăşurau atunci copiii la grădiniţă, îmbrăcat – dezbrăcat copiii, ajutat la mâncare, jocuri cu ei. Atunci a fost chiar prima dată când am avut in-teracţiune cu ideea asta şi mi-a plăcut foarte mult pentru că a fost o formă în care am putut să fac şi ceva mai practic. La şcoală da, înveţi multe lucruri şi ţi se pare că îţi place matematica sau biologia, dar tu poţi să îţi dai seama doar ce îţi place să înveţi, ce îţi place să joci, e un pic mai greu de descoperit şi atunci, prin activităţile de voluntariat, asta am reuşit, să prestez mai multe lucruri. Deci, clasa a IX-a, în 2003, acum 12 ani. R: Ce satisfacţie vă aduce job-ul? Ioana Bere: Cred că în primul rând îmi satisface nevoie de a interacţiona cu oamenii în timpul serviciului, cu oameni diferiţi şi mai mult de atât, cu oameni care provin din culturi diferite, asta după experienţa mea, deoarece şi eu am fost voluntară în Finlanda 6 luni. Mi-am dat seama că îmi place foarte mult să cunosc oameni din ţări diferite, care au obiceiuri diferite, pentru care lu-crurile normale sunt diferite, inclusiv dacă vorbim despre percepţia timpului, care la nemţi e mai la fix şi la spanioli e după o mică siestă – fiestă. Dar cumva simt că faptul că interacţionez constant cu oameni care provin din culturi diferite mă ţine destul de bine ancorată la o realitate mai mare decât a mea, de aici din Cluj, cu prietenii mei şi familia mea. Cam asta ar fi în principal. R: Cu ce v-a ajutat Waldorf-ul în viaţă? Ioana Bere: Cu siguranţă cu faptul că am trecut prin tot procesul ca şi elev Waldorf, de la grădi-niţă până în clasa a XII-a, a contribuit destul de mult la conturarea personalităţii mele şi la modul în care mă raportez la lucruri, mai specific simt că m-a ajutat să gândesc mai mult decât să iau lucrurile de-a gata. Asta cred că e una dintre marile diferenţe între sistemul Waldorf şi sistemul tradiţional în care cumva trebuie să accepţi lucruri pe care le înghiţi şi mai apoi le redai spuse pe de rost. Aici cumva întotdeauna m-am simţit stimulată să gândesc lucrurile şi am constatat acum ca şi adult că m-a ajutat foarte mult, când văd la oamenii cu care vorbesc cum nu reuşesc să lege două lucruri, două puncte printr-un parcurs logic, decât dacă ştiu pe de rost o serie de informaţii pe care să şi le aducă aminte în ce ordine le legau; asta pentru că nu au exerciţiul în care iau fie-care lucru pe care trebuie să şi-l însuşească, să-l proceseze prin mintea lor, nu să-l ia de bun că dom’ profesor mi-a zis că-i aşa şi aia e legea pe care trebuie să o iei de bună. Cred că în principal m-a ajutat să gândesc mai mult şi să îmi trec prin filtrul meu propriu toate informaţiile cu care mă bombardează.

(Interviu realizat de Ioana şi Tania, clasa a VIII-a R)

Să-l cunoaştem pe … SERGIU CELIBIDACHE (de Mária Szabó, profesoară de muzică; partea a II-a, continuare din numărul 4) Să fie oare o coincidenţă faptul că şcoala no-astră vieţuieşte pe o stradă ce-i poartă nu-mele? Sau e o cinste pentru noi toţi? În 1948 an s-a semnat și primul (şi singurul) contract de înregistrări al lui Celibidache cu renumitul producător Walter Legge. Din acel moment, după ce a ascultat sunetul fad, Celibidache nu a iubit niciodată înregistrările, preferând caracterul direct al concertelor live. El considera că înregistrările împiedicau implicarea ascultătorului în muzică și nu puteau oferi decât o reprezentare deformată a realității. Începând cu 1949 Celibidache este dirijor-invitat, căutat în toată lumea, el dirijând orchestre în Austria, Italia, Franta, Israel, Anglia, dar și în America Centrală și de Sud. Sergiu Celibidache rămâne un drumeț neobosit între multe orchestre diferite.

4

În anul 1965 Celibidache se căsătorește cu Ioana Procopie Dumitrescu, o pictoriţă pe care o cunoştea încă din copilăria lui petrecută în România, iar pe 19 iunie 1968 se naşte unicul fiu al lui Celibidache, Serge Ioan. Pe lângă activitatea ca dirijor, Celibidache este invitat la multe instituţii şi festivaluri pentru a susţine cursuri pentru tinerii dirijori. Sergiu Celibidache considera că “a preda este cea mai nobilă activitate umană”. La Universitatea din Mainz (Germania) , el susţine de două ori pe an cursurile (până în 1992), accesibile și fără plată pentru toţi cei interesaţi, reuşind să atragă o audienţă nu-meroasă atât din ţară, dar şi din străinătate. În anul 1979 este contactat de Filarmonica din München, şi după un prim concert foarte reuşit a fost numit dirijor şef al orchestrei şi totodată director general de muzică al oraşului München. Or-chestra Filarmonicii din München devine renumită şi căutată atât în Germania cât şi pe plan inter-

naţional, Celibidache reuşind ceea ce a anunţat de la bun început, deşi mulţi nu-l crezuseră în stare, anume să formeze o orchestră de re-nume mondial. De asemenea, ca un rezultat al activităţii intense de repetiţii şi concerte a lui Celibidache, în vremurile de vârf, el va susţine în München şi în turnee până la 80 de concerte pe stagiune. Celibidache era de altfel cunoscut pentru exigenţa sa şi repetiţiile sale numeroase şi intense. Pe parcursul vieţii sale, Celibidache a primit nu-meroase distincţii: Premiul Berlinez de Artă pentru Muzica ("Berliner Kunstpreis für Musik"), Crucea de Merit a Republicii Federale

Germania, Premiul Uniunii Criticilor Germani, Cavaler al Ordinului Vasa în Stockholm, ş.a. La îm-plinirea vârstei de 75 de ani primeşte Moneda Aurită de Onoare a oraşului München, apoi Nettuno d'oro în Bologna şi Acul Aurit de Onoare al oraşului Milano. Stilul său dirijoral era foarte original, fiind cunoscut în special pentru varietatea tempo-urilor: ast-fel, cu cât pasajul muzical era mai bogat şi mai complex, cu atât tempo-ul devenea mai lent. Din acest motiv, Celibidache a refuzat înregistrările pe discuri. Numai după moartea sa şi cu acordul familiei, EMI Classics și Deutsche Grammophon, au putut face disponibile publicului o parte din cele mai faimoase înregistrari live. Interpretările sale intense, de un fin echilibru și de o trăire interioară puternică l-au făcut pe Celi-bidache să devină unul dintre cei mai mari dirijori ai secolului al XX-lea. În 1992 revine pentru scurt timp în ţară unde este numit membru de onoare al Academiei Române iar în 1994 este numit cetăţean de onoare şi Doctor Honoris Causa al Academiei de Artă din Iași. Printre alte distincţii importante, în 1993 primeşte Marele Ordin German de Artă “Maximilian”, iar în 1995 este numit Comandor al Artelor și Literelor de către Guvernul Francez. Sergiu Celibidache a trecut din această lume la 14 august 1996, la reşedinţa sa din comuna La Neuville-sur-Essonne, departamentul Loiret, în apropiere de Paris. „ Marea revelaţie este aceea că Celibidache nu a fost doar un maestru al muzicii, ci a fost şi un maestru spiritual. Am fost uimită să văd un mic Dumnezeu care crea universuri. Unde era el ca şi spirit, parcă nu mai exista nimeni. Nu îndrăznea nimeni să-l contrazică, parcă nici nu îndrăzneau să respire. Prezenţa sa trezea sufletele şi însufleţea. Cuprindea totul în aura sa. În toate conversaţiile sale cu discipolii pe care îi îndruma să înveţe arta dirijoratului, nu făcea altceva decât să slefuiaşcă ego-uri. Nu îl interesa decât ca fiecare dintre ei să ajungă la comuniunea intimă cu ei înşişi, cu Sinele lor. Era aspru ca un maestru pe o cale spirituală. De aceea de multe ori a fost prea puţin înţeles. El vedea capătul de drum al fiecăruia dintre ei şi ştia că trebuie să dărâme personalitatea lor ca sa să ajungă la ESENŢĂ. Nu ştiu câţi din cei care l-au cunoscut i-au înţeles limbajul. Vorbea numai despre TRANSCENDENŢA MUZICII, de ABSENŢA GÂNDURILOR, de Sfârşit şi Început care se unesc şi se continuă, de ADEVĂR DIVIN. Trăia MOMENTUL PREZENT în orice clipă a vieţii şi a simţit ETERNITATEA de dincolo de timp dirijând un concert la Veneţia. Încuraja SPONTANEITATEA care revelează natura profundă a sufletului unei fiinţe ce trece astfel dincolo de personalitatea efemeră.

5

A fost o revelaţie divină să ascult un om care deşi a trăit cu picioarele pe acelaşi pământ pe care şi noi trăim, a trăit cu capul în cerul lui Dumnezeu. Numai o conştiinţă care a reuşit să trezească alte conştiinţe, poate prin moştenirea sa culturală să realizeze aceeaşi trezire de conştiinţe chiar şi dincolo de nefiinţă. Unesco a declarat 2012 Anul Sergiu Celibidache.” (Florentina Alexandru)

SCRISOARE DE SFÂNTUL VALENTIN PENTRU BANCĂ

Dragă bancă, nici nu ştii cât de mult te iubesc, Când scriu pe tine şi te mâzgălesc.

Creioanele cu care desenez monştrii Pe tine le împrăştii.

În tabără mi-a fost de tine tare dor, Că m-am buşit de cabană şi era să mor.

Ba nu, exagerez, nu era să mor. Când voi termina clasa a doisprezecea,

Voi fi tare supărată, Că nu te voi revedea niciodată.

Cu mult drag, Ioana, clasa a V-a R

VINE PRIMĂVARA (Timeea, clasa a V-a R) Ia te uită colo jos! „Un ghiocel aşa frumos” El e alb cu-n clopoţel Şi-n iarbă străluceşte el. Zăpada se topeşte Şi ţara înverzeşte Copacii coloraţi Sunt acum pictaţi. Iarnă, iarnă dragă, Noi nu te vom uita Momentele frumoase Cu drag le vom păstra!

LA PAŞTI (Timeea, clasa a V-a R)

Iată că de Paşti acum, Toţi oamenii sunt mai buni. Se gândesc la Cel de sus Ce de pe cruce El s-a dus. Toţi copii şi părinţii Ouă roşii ei vopsesc Şi le sparg de ziua mare Când e prag de sărbătoare

Când doi oameni se adună Unul dintre ei spune: Hristos a înviat! Iar celălalt răspunde cu multă bucurie: Adevărat a înviat!

6

CEL MAI FOLOSITOR ANIMAL (Sofia, clasa a V-a R)

A fost odată un băieţel pe nume Andrei care era în clasa a III-a. Într-o zi s-a dus la şcoală, iar învățătoarea le-a pus o întrebare: Copii, a spus învățătoarea, azi mi-a venit să vă pun o întrebare: care credeţi voi că este cel mai folositor animal?

O fetiţă a ridicat mâna şi a zis: - Eu cred că cel mai folositor animal este oaia. Pentru că are blană din care poţi face haine, are lapte din care se poate face brânză, deci cred că ăsta e cel mai folositor animal. O groază de copii au zis că este vaca sau câinele, unii au spus că e găina şi o groază de alte animale. Numai Andrei nu a spus nimic. Până la urmă învățătoarea l-a întrebat: - Andrei, de ce nu ne zici şi tu care crezi că este cel mai folositor animal? Andrei a spus: - Eu cred că e şobolanul.

Toţi copiii au început să râdă. Profesoara i-a liniştit şi le-a zis să vadă ce zice Andrei. Andrei a continuat: - Eu cred asta pentru că tatăl meu este miner şi odată, în timp ce lucra şi săpa, a început un cutremur. Tatăl meu nu şi-a dat seama. Dar şobolanii da. Au început să iasă de acolo. Iar tatăl meu, când i-a văzut, şi-a dat seama că e un cutremur şi a ieşit. De asta cred că şobolanii sunt cele mai folositoare animale. Dacă ei nu erau atunci tatăl meu ar fi mort. Apoi niciun copil nu a mai râs. Toţi stăteau cu gura căscată.

JOCURI LINGVISTICE: AUTORUL E ÎN TEXT... (Matei, clasa a V-a R)

Într-o noapte indigo de vară, eu, Andrei şi

Petru ne-am gândit să mergem cu tractorul în mlaştină. În tractor aveam echipamentul nostru de căutat râme.

Când am ajuns în mlaştină cu tractorul, copacii au început să crească. Acest fenomen se datorează nămolului care ne înghiţise din tractor: treptele, roţile şi chiar şi uşile. Dintr-o dată a sărit în faţa noastră un elefant. Lui Andrei i-a venit ideea să dea cu shurikenul în elefant.

Şi aşa ne-am trezit în aer pentru că elefantul ne-a luat cu trompa şi ne-a aruncat în aer.

Stephanie Meyer: GAZDA (recenzie: Tudor, clasa a VII-a R) ”Gazda” este un roman SF în care lumea este cucerită de suflete, nişte extratereştii care călătoresc prin spaţiu, oamenii fiind folosiţi drept gazde. Corpurile oamenilor rămân intacte pe măsură ce sufletele le sunt subjugate şi dispar. Când Melanie Stryder, una dintre conducătoarele rebeliunii, este prinsă de extratereştri, aceştia o introduc pe “Rătăcitoare”, un suflet cu foarte multă experienţă, în corpul lui Melanie. Dar fiindcă ceva a mers greşit în operaţia de introducere a “Rătăcitoarei”, Melanie nu a dispărut complet din corpul ei, astfel începând o luptă pentru supra-vieţuire şi control între cele două.

7

CALUL NĂRĂVAŞ (Adriana, clasa a IV-a R)

Ionuţ era un simplu băiat de la ţară, care visa mereu cu ochii deschişi. Într-o zi, el s-a hotărât să plece ca să exploreze lumea largă. El şi-a luat calul cel nărăvaş şi a pornit pe câmpie. Dar era o mică problemă. În zonă pândeau nişte tâlhari care prădau mai mult noaptea. Pe câmpia pe care mergea acum Ionuţ şi Simon (care era calul său) erau multe pietre micuţe, după care un cal nu se poate ascunde şi nici urmă de copac sau tufiş. Dar după cum ştiţi, după o piatră se putea ascunde un om, dacă stătea culcat. Aşa că Ionuţ s-a culcat după o piatră iar Simon lângă el, dar urechile lui Simon se vedeau foarte bine aşa că tâlharii i-au găsit uşor. Tâlharii stăteau în faţa pietrei şi se sfătuiau ce să facă cu Ionuţ şi cu calul său. Dar Ionuţ care nu dormea încă a auzit ce vorbeau şi i-a spus lui Simon: - Simon, eu ştiu că eşti nărăvaş şi poţi să alergi repede, aşa că ar trebui să mergem de aici, repede, dacă nu vrei să ajungi arcuş de vioară iar eu prizonier. Hai !!! Şi au luat-o la goană şi hoţii i-au pierdut din ochi, pentru totdeauna. Când au ajuns acasă, Ionuţ l-a felicitat pe Simon care a alergat ca fulgerul. Iar în câţiva ani, Ionuţ a prins hoţii. Apoi, Ionuţ şi Simon au trăit fericiţi până la adânci bătrâneţi.

ARICI SCÂRŢÂIT (Andrei, clasa a VI-a R)

Pe spinarea unui bivol, mare, negru, fioros, se plimba un arici scârţâit. El se numea arici scârţâit deoarece atunci când alerga îi scârţâie capul. Ariciul scârţâit a adormit pe spinarea bivolului iar atunci când bivolul s-a trezit nu a simţit ariciul iar ariciul a căzut pe spate şi nu s-a mai putut ridica. După ce a stat pe spate o zi, au trecut pe acolo gunoierii, care l-au ridicat pe arici şi i-au dat de mâncare nişte şerpi de casă găsiţi la groapa de gunoi. Ariciul scârţâit a terminat de mâncat şerpii şi a mers mai departe în călătoria sa către paradisul aricilor din Jollywood. El a parcurs 60 km într-o săptămână şi mai avea doar 20 de km, dar pentru el era foarte mult aşa că se gândi să îşi facă o bicicletă din lemne şi cu două conserve pe post de roţi. S-a străduit el acolo o oră dar fără nici un folos. Bicicleta nu a fost reuşită şi ariciul s-a enervat. Aşa că s-a gândit să pornească la drum deşi o să ajungă în două zile. După două zile ajunse în Jollywood în paradisul aricilor unde s-a distrat până la sfârşitul vieţii.

8

DOSAR: MITURI - POVESTITE, REINVENTATE, ACTUALIZATE Dedicăm câteva pagini din

revistă unui subiect mereu actual, sub diferite forme: miturile, în abordări inedite, observabile deja și în celelalte texte ale acestui număr din ECHO. Creativitatea e loc și joc al inteligenței și al frumosului, al adevărului inspirat din realitate și redat, sub umbrela imaginației, oamenilor... Așadar vom reîntâlni Zburătorul, pe Făt Frumos cu a lui Ileana și chiar pe Scufița Roșie, dintr -o altă perspectivă...

ZBURĂTORUL

(Rubin, clasa a VII-a M) Demult, era o prinţesă pe nume Daiana. Avea un păr lung şi blond, cu ochi albaştri ca

cerul şi cu un trup subţire ca o floare. Ea era cea mai frumoasă. A avut tot ce şi-ar fi dorit un om vreodată: un palat mare şi frumos, o trăsură cu patru cai albi ca zăpada şi multe alte bunătăţuri, pe care nu aş putea să le scriu, fiind prea multe. Dar nu a avut un lucru: un prinţ, cu care şi-ar fi petrecut viaţa.

Într-o noapte a visat că un băiat a venit la ea şi a sărutat-o. Dimineaţa când s-a trezit parcă ceva s-ar fi schimbat şi nu ştia ce era acel lucru. Toată ziua a fost bucuroasă.

A doua seară a visat că un Făt Frumos a venit la ea şi a sărutat-o dar că acum s-a trezit şi a văzut lângă ea un băiat frumos, blond, cu ochi căprui şi cu un zâmbet la care te uitai şi simţeai că zbori sau că pluteşti. L-a întrebat fata cum îl cheamă, dar băiatul a zis:

- Nu-ţi pot spune azi, frumoasa mea, doar că eu sunt Zburătorul, iubirea care zboară şi care te trânteşte într-o stare de parcă ai fi printre nori sau ai călca pe apa în care nu te scufunzi. Tu eşti săgetătoarea, care a tras o săgeată în inima mea, pe care nu o pot scoate.

Şi cu asta a plecat, lăsând fata pe gânduri. Dimineaţa, Daiana a fugit la tatăl ei să-i povestească cele întâmplate, dar el nu a ascultat-o. Nu a vrut să audă astfel de poveşti. A zis că e deja matură, să nu mai inventeze astfel de poveşti şi să se căsătorească cu un prinţ bogat, nu cu imaginaţia sa.

Aseară a apărut Zburătorul, cu zâmbetul lui cuceritor, a prins fata în braţe şi a zburat cu ea. Au zburat în cer, unde nimeni nu-i deranjează şi se pot bucura de momentele drăgăstoase ale vieţii.

9

FĂT-FRUMOS ȘI ILEANA COSÂNZEANA (Andrei P., clasa a VIII-a R)

”(…) iar Făt-Frumos și Ileana Cosânzeana trăiră fericiți până la adânci bătrâneți. Sfârșit.” După ce-şi termină de citit compunerea, Ion îşi închise caietul deoarece clopoţelul sunase de pauză deja. Ion Ieşi pe hol urmat de Cristi, prietenul său. Cei doi ieşiră în curte şi începură să povestească: - Ion, de ce eşti aşa fraier? întrebă Cristi - Cum adică?! se revoltă Ion. - Păi toată clasa ştie că Ana îţi face ochi dulci. Tu de ce nu faci nimic?

- Dar, Cristi, ştii că sunt într-o relaţie cu Steluţa. - Lasă copilăriile... - Da’ dacă o las pe Steluţa cine îmi mai face curat în casă? - O să-ţi cumperi un aspirator! - Dar mai e şi Tomas. Ştii că o ia razna când aude un aspirator. - Bine! Văd că pentru tine e mai important un mops decât o relaţie. - Mama zice că nu-s pregătit. - În fine... Cei doi nu observară dar atunci începură să fie urmăriţi de Magda, o fată care îl plăcea pe Cristi dar nu îndrăznea să i-o spună. - Nu te-am mai întrebat de mult, ce mai face Rebella ta? întrebă Ion. - Păi aseară am fost cu ea la o plimbare de 3 ore prin pădure, apoi am mers la Tata Manu şi mi-am luat o şaorma, apoi am dus-o... Atunci Magda se opri din urmărirea ei, îşi alese o băncuţă, se aşeză şi începu să plângă... Cei doi îşi continuară discuţia (...). În ziua aceea, Magda se duse acasă la Ana; am uitat să spun, Ana venise doar de două luni la şcoala aceea, iar Magda era singura ei prietenă. Cele două intrară în camera Anei iar Magda începu să-i povestească Anei tot ce auzise despre Rebella şi că era sigură că acela era un nume de cod. Dar atunci veniră părinţii Anei şi le chemară să mănânce de prânz. La masă, mama Anei îi spuse Magdei: - Mă bucur că Ana şi-a făcut o prietenă aşa conştiincioasă, sper să nu mai fie aşa o rebelă ca până acum. Atunci două rotiţe din capul Magdei făcură crac! Magda se trezi la spital. Ce se întâmplă, vă spun eu. Magda, auzind faptul că mama Anei îi spusese acesteia rebelă, făcu legătura cu Rebella, crezând că sunt una şi aceeaşi persoană (ceea ce era destul de greu fiindcă Rebella era o bicicletă). Crezând că vorbise despre „prietena” lui Cristi chiar cu aceasta, leşină, căzând cu faţa-n farfurie, împroşcând toţi pereţii. După nişte analize doctorul hotărî că trebuie să-i scoată un rinichi. După operaţie, colegii veniră să o vadă. Magda se miră când îi auzi pe Ion şi Cristi vorbind despre Rebella fără nici o problemă, aşa că îl întrebă pe Cristi cine era acea fată. Cristi râse şi spuse că aşa o botezase pe bicicleta lui. Magda fu surprinsă, dar, din fericire, nu leşină. După 15 ani, Magda se duse cu unul dintre copiii ei la doctorul care o operase şi pe ea. Doctorul o întrebă: - Ce mai face Cristi? - E la muncă, lucrează mai mult de când ne-am mutat la casă. - Dar ce a păţit micuţul? - A răcit la rinichi... şi vorbind de rinichi, dumneata de ce m-ai operat şi mi-ai scos unul? - Păi, ştiţi… cum să vă spun…ăăă… am avut o obligaţie.

10

ZBURĂTORUL (Paul, clasa a VII-a M) În seara de Halloween, Dany se întoarce de la petrecerea unei prietene. Drumul pe care

trebuia să vină era închis din cauza săpăturilor, aşa că s-a dus prin cimitir. Dany era un copil fricos de se speria şi de umbra lui.

Cum trecea prin cimitir, dintr-o criptă a ieşit un liliac care a început să îl urmărească. Dany, speriat, a început să fugă. În viteza în care era s-a agăţat de o creangă şi a căzut la pământ. S-a întors, liliacul zbura direct spre el. Speriat, Dany a început să se târască, dar, fără veste, liliacul era deja pe el.

Liliacul nu i-a făcut nimic rău, se părea că liliacul era curios şi prietenos. După ce s-a liniştit, Dany s-a dus acasă unde s-a culcat şi a adormit.

Mitul “DIE GLOCKE” (Tudor, clasa a VII-a R) “Die Glocke” (clopotul) a fost numele dat unui obiect cu o formă ca a unui clopot, având un

diametru de aproximativ 2,75 m şi 3,60 - 4,50 m înălţime. “Clopotul” era compus din două cilindre contra-rotative, care conţineau un lichid radioactiv de culoare violet, numit “xerum 525”.

“Clopotul” necesita o cantitate foarte mare de energie electrică pentru a porni şi nu era funcţional decât pentru 1-2 minute, din cauza radiaţiilor puternice şi câmpurilor electromagnetice pe care le emitea.

Cercetătorii care erau expuşi efectelor “Clopotului” raportau probleme cu somnul, pierderi

de memorie, ameţeli şi spasme musculare, provocând chiar şi moartea unora dintre ei. Animalele

care au fost supuse acestor radiaţii au păţit toate acelaşi lucru: o substanţă cristalină se forma în

ţesutul animalului, provocând descompunerea acestuia. Jakob Sporrenberg, general SS capturat

de către britanici la sfârşitul războiului, susţinea că acest dispozitiv era asociat cu separarea câm-

purilor magnetice şi avea legătură cu antigravitaţia. Mulţi spun că această maşinărie a fost chiar o

maşină a timpului. Cert este că, la finele războiului, toţi cercetătorii care au lucrat la acest proiect

au fost omorâţi de către SS, iar “Clopotul” a dispărut pur şi simplu, împreună cu toate dosarele şi

rezultatele cercetărilor. Aşadar, a fost “Clopotul” cu adevărat un proiect de succes (reuşit), sau

doar o altă idee inutilă a nemţilor care, credeau ei, ar fi putut salva războiul?

11

O NUNTĂ PRĂBUŞITĂ (Rubin, clasa a VII-a M) Trandafir roşu am primit, În clipa aia m-am îndrăgostit. Zâmbetul lui cuceritor A fost un cadou surpinzător. Sărutul lui dulce M-a adus la nuntă repede. Toţi erau acolo din familie, Să sărbătorească o căsnicie. O iubire nesfârşită, A fost prăbuşită. Băiatul a plecat, M-a lăsat cu sufletul ipotecat.

Vis frumos credeam că eşti Dar tu erai zmeul din poveşti. Nu ştiu dacă m-ai iubit Dar acum m-ai părăsit. Nu vreau să mai văd faţa ta, Totul se întoarce asupra ta. Eu sunt aici, tu acolo, Valul m-a dus ici-colo. Sentimente rupte în bucăţi, Nu mai vreau să te arăţi. Viaţa mereu continuă, Toţi oamenii se bucură.

OMUL DIN FRIG

(Alexandra, clasa a VIII-a R)

Iarna venise. Era un om care nu avea bani nici de pâine. Era într-un tricou şi nişte pantaloni până la glezne, iar în picioare purta sandale. Tot timpul îl vedeai pe acel om cu o pătură după el şi lângă foc. Nu era cerşetor. Era doar un om fără casă. Toată lumea se uita urât la el pentru că era murdar şi mirosea urât. Se putea spăla doar când ploua sau găsea un râu în care avea voie să intre.

Dar acel om, de fapt, era un om foarte talentat la muzică. Ştia să cânte la perfecţie, ştia să cânte la chitară, trompetă, flaut, tulnic. Era un om respectuos, chiar dacă era un om murdar. Cânta pentru oameni, nu cerea nici un ban pentru ca să fie văzut cum cântă. Stătea pe zăpadă, dârdâind de frig.

Un om cu inima mare trecuse pe lângă el, apoi intră într-un magazin de haine. Cam după o oră ieși de acolo cu vreo 4 perechi de blugi, 2 de pantaloni de schi, 3 pulovere foarte groase, 2 perechi de bocanci şi 5 perechi de şosete de lână. Toate acestea i le-a dat omului din frig. Acela s-a apucat de plâns când a văzut că există şi asemenea oameni. După ce a reuşit el să se cureţe şi să se îmbrace cum trebuie s-a dus la o operă ca să fie în orchestră. A fost acceptat din prima. A ajuns să îşi câştige singur banii şi şi-a făcut o viaţă. A ajuns un om la costum, educat, stimat... Şi a trăit fericit până la adânci bătrâneţi.

12

PARADOXURI (culegere: Tudor, clasa a VII-a R) Sunt un mincinos. Cireşele negre, când sunt verzi sunt roşii... Ce ar fi dacă am putea călători în timp? Bunăoară, o nepoată care ar călători în trecut, ar

putea-o ucide pe bunica ei. Dar, atunci bunica, murind de tânără, nu ar mai fi avut nici copii sau nepoţi. Iar dacă nepoata n-ar fi apărut niciodată pe lume, n-ar fi avut cum s-o ucidă pe bunica ei.

Dacă Dumnezeu poate crea ceva atât de greu încât să nu-l poată nici El ridica, înseamnă că nu este Atotputernic. Dacă el nu poate crea așa ceva, atunci iar nu este Atotputernic.

Pacea este ţelul războiului. Gol este omul plin de sine însuşi. Jos cu propaganda! Incertitudinea este singura certitudine reală şi să înţelegi cum să trăieşti cu nesiguranţă

este singura ta siguranţă. Paradoxul prostului: nu ştie nimic dar se pricepe la toate. Moş Crăciun este singurul bătrân care rămâne veşnic tânăr. Un principiu este şi acela să nu fii dependent de principii. Un om serios are puţine idei. Un om cu multe idei nu este niciodată serios.

13

COMOARA ASCUNSĂ (Rubin, clasa a VII-a M)

A fost dimineaţa cea mare. Azi trebuia să deschidem cadourile! Aveam multe emoţii...

Încă nimeni nu a intrat în camera cu cadouri! În sfârşit, era momentul să intrăm. Am pus mâna pe clanţa uşii şi am deschis cu mare grijă! Am mers doi paşi şi m-am oprit să strig:

- Mamă, mamă! Nu sunt cadouri, au fost răpite! Toţi s-au mirat şi s-au gândit oare ce s-a întâmplat cu cadourile. M-am dus mai aproape şi

am văzut un bileţel. Pe bileţel scria... comoară ascunsă. În bileţel se afla o hartă. M-am uitat împrejur dar mama dispăruse. După cinci minute am

văzut că locul din hartă semăna cu casa noastră. Atunci am realizat că asta nu e o răpire ci o comoară care strigă:

- Ia-mă, du-mă cu tine! Sunt doar a ta! Am cercetat şi m-am dus 10 paşi spre sud, după aceea la dreapta 5 şi ultima dată nu scria

câţi paşi şi până unde! Scria doar: „Crăciunul nu înseamnă cadouri şi multe dulciuri! Crăciunul înseamnă să împarţi bucuria cu prietenii tăi şi să înveţi că în viaţă e mai bine să dăruieşti. Nu să primeşti”.

Când am citit asta am realizat sensul Crăciunului şi m-am dus, am făcut o prăjitură şi mi-am chemat prietenii. Iar când au plecat mi-am primit şi eu cadourile.

LOBEY (Ruxandra, clasa a VI-a R) Era seara. Lobey, o pisică ce îşi făcea

temele, avea o mulţime de teme. Şi sora lui Lobey îşi făcea teme: Noney.

Noney şi-a terminat tema şi a rugat-o pe Lobey să ia o pauză dar Lobey nu vroia. Apoi a venit mama lor şi le-a spus să se culce dar Lobey continua să-şi facă temele. Timp de 4 ore Lobey şi-a făcut temele. Când Lobey şi-a terminat temele mama şi sora ei dormeau aşa că a mers în bucătărie, a luat un baton de ciocolată, s-a înviorat şi a intrat în dulapul ei ca să-şi ia pijamaua, dar a ajuns într-o altă lume, una plină de dulciuri. S-a trântit pe jos şi mânca tot din jurul ei, apoi a adormit. Când s-a trezit era în patul ei.

A mers repede la şcoală şi le-a povestit tuturor. Căţeluşa, veveriţa şi căluţul Candia ziceau: poate ai visat.

S-a dus acasă Lobey, a intrat în dulap şi tot acolo era. Credea că visează aşa că şi-a tot tras palme peste faţă crezând c-o să se trezească.

Mai târziu, la prânz, Lobey merse cu prietenele sale la bibliotecă. Caras, prietenul ei peşte, o întrebă de ce are faţa roşie...

CĂŢELUL NOROCOS (Vahid, clasa a VII-a M) Un căţel mergea pe stradă şi deodată îi căzu un os în cap. Osul acela era mare şi părea

să fie de dinozaur. Cățelul îl duse la un evaluator de preţ care îi spusese că valorează mult. El vându osul şi din acei bani îşi cumpără o plasă mare de prins meteoriţi, cu care prindea oasele. Căţelul deveni miliardar şi trăi fericit până la sfârşitul vieţii lui.

14

LIVADA BUNICII (Iulian, clasa a VI-a R)

În livada bunicii sunt mulţi pomi (nu copaci): meri, peri, nuci, caişi, pruni. În luna mai toţi pomii sunt înfloriţi, este o adevărată magie. Păsările şi-au făcut deja cuiburi şi îşi aşteaptă puişorii. În iarba verde şi deasă mişună şopârle şi gândaci iar prin copaci poţi vedea broscuţe verzi care îşi pot schimba culoarea în funcţie de lumina zilei. În lunile de vară când iarba creşte mare, se coseşte şi se adună movile mici. Sub aceste mici adunături se pot găsi mulţi şerpi de casă. Fructele cresc fără încetare iar noi toţi aşteptăm să culegem roadele. Livada este un loc în care te poţi relaxa, să uiţi de griji şi chiar să dormi.

PRIMĂVARA (Eliza, clasa a IV-a R)

Vine primăvara luminoasă Toată lumea iese bucuroasă. Fluturi zboară pe câmpii Unde sar iepuri zglobii. Ghiocei au răsărit Pe câmpul cel înverzit Toată natura s-a trezit Din somnul în care a adormit. Copacii au înflorit Pe câmpul însorit. Vântul bate-ncetişor Prin păduri şi pe ogor.

MINUNEA TUNELULUI (Iulian, clasa a VI-a R)

Într-o zi era o uşă Şi dacă o deschideai un tunel aflai De în el intrai, o lanternă trebuia să ai Ca de capăt să dai, nu puteai Pentru că capcane aflai. Dar dacă de capăt dădeai, Un spiriduş vedeai. Şi un bobârnac în nas primeai. Şi o minune făceai.

15

DRAGOSTE FĂRĂ SFÂRȘIT (Alexandra, clasa a VIII-a R)

Era o zi de 23 mai. Parcă natura revenise la viață şi totul în jur era o armonie continuă. Tocmai trecusem de iarna cea grea ce avea o linişte asurzitoare. Venise primăvara şi puteai să asculţi chiar din casă păsările ciripind pe la geamuri. În acea dimineaţă soarele îşi întinse razele mai puternic decât în orice altă dimineaţă. Peste fereastra mea, înăuntrul camerei, reflectându-se chiar şi în oglinzi, până la mine. Atunci m-am trezit nepăsătoare ca în fiecare dimineaţă şi ridicând telefonul, văd că mă suna o prietenă de-a mea. Îmi ceruse să mergem în oraş dacă tot nu aveam ce face într-o aşa zi. Ea a venit cu fratele ei şi am mers la un restaurant: comandaserăm 3 sucuri. Totul a fost în regulă până când pe uşa restaurantului intrase „el”. Avea părul puţin mai mare, închis la culoare, o coafură în genul acela mai ciufulit. După ce a intrat în restaurant a închis uşa şi a dat din cap pentru că îi venea părul în ochi. Şi tocmai atunci privirile noastre s-au intersectat. Prietena mea vorbea cu fratele ei iar eu nu-mi puteam lua ochii de la acel băiat. Şi el mă privea cu coada ochiului dar chiar nu ştiam ce să cred. Mai era cu încă doi băieţi. Au luat o pizza la pachet şi au plecat. Credeam că nu o să-l mai văd niciodată până când am ajuns acasă şi i-am povestit surorii mele. Atunci ea mi-a dat numărul lui de telefon.

Din clipa în care ne-am întâlnit şi până acum noi nu ne-am schimbat sentimentele. Chiar dacă atunci eram copii acum suntem maturi. Eu am 24 de ani iar el tocmai m-a cerut în căsătorie. Cum îmi spunea un prieten odată: o poveste de dragoste nu are un final fericit. Ea durează veşnic. Asta şi faptul că iubirea trece prin stomac. Cred că aşa se explică sentimentul acela când vorbeşti cu persoana iubită. E un sentiment ce îţi copleşeşte minţile. Iubirea este un sentiment nemuritor. Asta a fost povestea mea. Sper să înţelegeți ce am vrut să spun. Cum că totul a început cu 23 mai şi nu se va termina niciodată.

FATA DISPĂRUTĂ

(Vahid, clasa a VII-a M)

A fost odată o fată pictată într-un tablou. Ea era nefericită fiindcă în acel tablolu nu se simţea bine. Vedea în fiecare zi oameni care mergeau dincolo de rama din lemn de cireş. Ea vroia să vadă lumea aceea de afară, vroia să simtă vântul şi soarele cum îi ating faţa. Pictura în care se afla era un portret înfăţişând-o pe ea cum stă la poalele unor munţi înalţi. Pe faţa ei se putea citi întristarea, dar oamenii nu ştiau de ce fata era tristă. Ea se concentra foarte tare asupra gândului că ar putea scăpa din acea închisoare bidimensională. Într-o zi simţi că parcă se putea mişca puţin şi în scurt timp a putut să se mişte mai mult şi putea chiar să se mişte din pictură în pictură. Niciodată nu putu să iasă de tot din acea lume, dar vizita fiecare pictură care a fost făcută vreodată. Oamenii observaseră dispariţia fetei, dar nu ştiură de ce nu mai este acolo. După câteva luni fata reapăru, dar de data asta faţa ei nu arăta tristeţe, ci o bucurie profundă.

FLOAREA UITATĂ

(Vahid, clasa a VII-a M) Odată, o familie decise să se mute din casa lor şi plecară uitând o floare acolo. Floarea

aceea crezu că oamenii plecaseră în vacanţă, dar ei nu se întoarseră niciodată. Planta, simţind asta, decise să moară. Ea se ofili aşa de tare, încât arăta ca pământul. Când noii locatari se mutară în acea casă, ei găsiră o vază goală şi plantară acolo o floare. Floarea ofilită de fapt îşi adunase puterile într-un mic sâmbure, dar acel sâmbure nu va avea niciodată ocazia să crească.

16

VARA TRECUTĂ (Andrada, clasa a VI-a R)

Ţin minte, vara trecută, era aşa de cald, aşadar am plecat cu părinţii la Polul Nord. Mie îmi place frigul, deci m-am simţit minunat. Ne-am cazat la hotelul numit Morsa Cristalină. Într-o duminică am mers să ne plimbăm. Era zăpadă mare şi în unele locuri chiar şi pinguini. Mi-am ridicat privirea şi am văzut ceva roşu venind spre mine din cer. Toată viaţa mi-a trecut prin faţa ochilor, chiar dacă aveam doar 10 ani.

Dintr-o dată m-am trezit, eram în avion în drum spre Polul Nord. M-am temut, credeam că este adevărat. Am mai mers cam o oră cu avionul, după care s-a întâmplat ceva groaznic, avionul a început să se clatine şi ţin minte că m-am trezit pe zăpada cea rece. Avionul distrus. Ne-am prăbuşit. Am fost printre mii de necunoscuţi, nu îi vedeam pe mama şi pe tata.

Dar mi-am amintit despre un reportaj din ziar despre munţii Himalaya şi cu Yetti. Am început să îl caut… pe Yetti. PESTE DOUĂ ORE: Am văzut ceva mare, am început să îl urmăresc. Când s-a oprit şi s-a pus pe jos am scos aparatul şi am vrut să fac o poză. Când m-am apropiat şi mai tare, era de fapt o… morsă! Ce dezamăgită am fost. Dar când am împins morsa în apă, sub ea era un cristal. Uau!

Am să fiu bogată! am strigat eu. Apoi am auzit un strigăt de bărbat; eu credeam că sunt singură. Dar când am ridicat privirea, în faţa mea era un bărbat.

M-am uitat în jur şi eram pe plajă. Doar mi-am imaginat că eram la Polul Nord. Şi morsa era de fapt o femeie mai mare pe care eu o împingeam şi vocea de bărbat era soţul ei care ţipa la mine. Mi-a fost aşa de ruşine…

STEAUA STELLA (Tudor, clasa a VI-a R)

Ştiţi cu toţii că o stea străluceşte 100… şi după aceea abia se mai vede pe cer. Dar această stea vorbeşte şi a străluci mereu, indiferent dacă o supără o altă stea. Pe această stea o cheamă Stella. Ea are 50 de ani steleşti şi 12 ani omeneşti. Ea fiind o stea, nu putea să-şi facă un tatuaj micuţ într-un colţ. Aşa că s-a dus în camera ei şi s-a băgat în dulapul ei de haine. Ştiind povestea cu copiii din Narnia, a vrut să-şi încerce norocul cu mult entuziasm. Aşteptând în dulapul acela mirositor, îngrămădită, o jumătate de oră, a început să se smiorcăie.

Dar, dintr-o dată a ajuns pe pământ în corp de fată. S-a bucurat foarte mult că a ajuns undeva pe pământ. A deschis uşile dulapului şi, ce să vezi, era tot în cer, doar că avea corp de fetiţă de 12 ani. Iar s-a chinuit să-şi schimbe corpul dar pe uşa dreaptă scris: „NOROC TERMINAT! ÎNCERCAŢI PESTE 2 ZILE!” Acum nu mai ştia ce să facă, să meargă la părinţii săi şi să le spună tatălui şi mamei sale că e Stella, fiica lor, sau să ia ceasul de mers în viitor sau trecut. Normal, a ales ceasul. L-a luat, a scris data şi s-a întors în faţa dulapului uşurată şi plină de dor de aventură. Şi după o aventură ca asta o să aibă ce să spună familiei sale şi prietenilor ei.

17

VISUL (Petra, clasa a VI-a R)

Era odată o fată foarte talentată la muzică. Ea cânta atât de frumos, dar asta doar când era singură în camera ei sau câteodată şi cu fratele ei faţă de care nu îi era ruşine. Când ieşea din camera ei îi era atât de frică şi de ruşine aşa încât nimeni nu ştia cât de talentată era ea. Fata visa în fiecare noapte că va ajunge o stea şi că va cânta prin teatre, stadioane pline de oameni şi că toţi o vor aplauda şi o vor aclama. Îşi dorea să meargă în alte ţări, să cânte şi să ajungă cântăreaţă internaţională. Îşi dorea asta foarte mult dar nu avea curajul necesar. Într-o zi ea îi spuse mamei sale ce îşi dorea ea, iar mama, înţelegând-o, o ajută să scape de frica ei de scenă. După câţiva ani deveni o cântăreaţă cunoscută, toată lumea o iubea. Niciodată nu a uitat cât de tare îşi dorea ea să ajungă cântăreaţă când era mică. Niciodată nu a uitat cum se ruga ea în fiecare seară să o ajute Dumnezeu să îşi realizeze visul şi aşa cum a promis când era mică, i-a ajutat pe toţi oamenii care au avut nevoie de ea.

Chiar şi acum, în timpul spectacolelor ei, se roagă şi mulţumeşte pentru tot ce i-a dat.

ÎN TABĂRA DE SCHI (Oana, clasa a IV-a R)

Iată că am mers şi noi în tabăra de schi. Noi am mers în sfârşit în tabăra de schi. La început a fost foarte greu dar după aceea a fost uşor. Am învăţat să fac plugul, poziţia schiorului şi să fac viraje. Cabana unde am stat se numea Cabana Lupilor. Avea nişte ţurţuri uriaşi, îi doboram cu bulgări. Acolo era şi un telescaun de unde se vedea toată pădurea de brazi. Ne-am urcat pe muntele Pietrele Mărunte şi am putut vedea Munţii Făgăraş. Mai erau la cabană nişte câini, trei mai exact; ei erau: Reea, Balu şi Sasha. Pe monitori îi chema Iancu şi Doru. Ne-am distrat împreună.

ÎNVĂŢĂTORUL (Andrei, clasa a VI-a R)

Era odată un om numit Andras care învăţa copii cum să se poarte dar fără violenţă. Într-o zi el a văzut un copil care necăjea o pisică mică, lovind-o cu piciorul. Atunci Andras l-a întrebat: de ce faci asta? Băiatul i-a spus să îl lase în pace că face ce vrea şi l-a şi jignit pe Andras spunându-i „ţigan prost”. Nu au trecut două minute şi pe băiat l-a zgâriat pisica. Băiatul a început să plângă şi Andras a mers şi i-a spus să nu mai necăjească pe nimeni, niciodată.

18

SCUFIŢA ROŞIE (prelucrare: Ioana, clasa a VIII-a R) Date: Scufiţa roşie este fetiţa cuminte. Analiza: Din start ne dăm seama că este vorba despre o copilă, de care ceilalţi, în

răutatea lor, şi-au bătut joc cu această poreclă, probabil din cauza unei căciuli roşii croşetate de mămica ei, pe care fetiţa o poartă din cauza unei sensibilităţi fizice la frig în regiunea capului. Aşadar avem de-a face cu o bolnavă marginalizată şi descurajată de societatea din jurul ei.

Date: Fetiţa merge zi de zi cu coşuleţul cu mâncare la bunicuţa care locuieşte în pădure. Analiza: Nici o bunică normală nu locuieşte în pădure. Această bunică a primit câteva

hectare de teren împădurit şi se ştie că ţăranii nu se gândesc mult până să prade pădurea de lemne, mai ales înainte de venirea iernii. Aşadar, această bunică este o scorpie zgârcită care şi-a făcut casa în pădure (oare nu tot din lemn tăiat fără aprobare de la Ocolul silvic ?) şi stă acolo ca să îşi păzească avutul. Teoria este că e vorba de o babă ticăloasă care, în loc să plătească un serviciu de livrare la domiciliu a hranei, a silit-o pe nepoata ei bolnavă să facă naveta din oraş în pădure, fără să îi pese de pericolele la care o expune pe biata fată.

Date: Scufiţa Roşie se întâlneşte cu lupul care o descoase în privinţa drumului ei. Analiză: Păi, unu la mână, în România lupii sunt tot mai puţini şi doi la mână - se feresc de

om ca de dracu’. Plus că nu vorbesc şi chiar de ar face-o ar întreba de braconier sau de cel mai apropiat cadavru de ronţăit. E clar. Fetiţa s-a uitat atât de mult la Animal Planet, încât poate înţelege scheunăturile lupilor şi obiceiurile lor.

Date: Lupul o convinge pe fetiţă să stea la cules de flori în timp ce el merge la bunică, îşi preface vocea, o păcăleşte şi apoi o mănâncă.

Analiză: Cu asta vor rămâne copiii. Cu impresia că atunci când ai o treabă de făcut, poţi să o amâni şi să faci total altceva. Ca să nu mai spun că lupul e bătaia de joc a creatorilor de basme: „Capra cu trei iezi”, „Cei trei purceluşi”. El e cel care sparge casele oamenilor şi calcă proprietăţi folosind orice mijloc posibil. Îşi schimbă vocea şi, dacă nu reuşeşte, suflă casa şi o dărâmă. Plus baba aia, care nu poate să facă diferenţa între vocea propriei nepoate şi un urlet de lup.

Date: Scufiţa Roşie ajunge la casa bunicii, unde prin vorbe şirete e şi ea păcălită şi apoi înghiţită de lup.

Analiză: Aici e nevoie ca lupul să devină un travestit ca să obţină ce doreşte. Mai multe nu spun.

Date: În final, vânătorul vine, îi taie burta lupului şi le scoate de acolo pe nepoată şi bunică, foarte normal.

Analiză: În primul rând, ce căuta vânătorul în casa bunicii? În al doilea rând, de ce era la vânătoare de lupi pe proprietate privată? Cu siguranţă era braconier. Pentru asta nu ar trebui nicidecum glorificat pentru fapta sa. Finalul e sadic. Lupul zbătându-se în ghearele morţii în timp ce eroinele noastre apar din burta lui (logic pe juma’ digerate) şi îşi continuă firul vieţii ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat, cu nonşalanţă.

Dacă te gândeşti, e un basm destul de sadic, dar logic că un copil de 4-6 ani nu îşi pune aşa problemele. Spun din proprie experienţă.

Redacția revistei ECHO:

Ioana Iconar (clasa a VIII-a R), Alexandru Bojan și Tudor Pioară (clasa a VII-a R), Vahid Filep-Rudamas (clasa a VII-a M),

Mircea Oltean și Georgiana Barbu (profesori coordonatori), sprijiniți de Ovidiu Fodor și Gabriela Petruș (părinți) și prof. Răzvan Pop.

Imaginile sunt creații ale copiilor din a III-a R, a IV-a R, a V-a R, a VI-a R, a VII-a R și a VIII-a R.

Ne puteți contacta personal sau scriindu-ne pe adresa: echowaldorf@yahoo.ro .