Revista iunie-114

NR. 34 • IUNIE 2011 • 11,99 LEI

BLATTER vs BIN HAMMAM: RĂZBOIUL PENTRU ȘEFIA FIFA

SBK: NARCOTICE ȘI CAI PUTERE • CĂLĂRIE: DERBY-UL DE LA EPSOM • FOTBAL: HANNOVER 96 SNOOKER: SEZONUL REDESCOPERIRILOR • NCAA: BANII DIN SPATELE CORTINEI • UFC: GEORGES ST-PIERRE

WWW.REVISTAEUROSPORT.RO

LE MANS24 de ore la

16 Războiul pentru șefia FIFA28 Zece motive de urmărit Le Mans34 NCAA: Banii din spatele cortinei44 Boxul și lumea filmului46 Sezonul redescoperirilor50 Uniți de balonul oval58 Derby-ul de la Epsom60 Hannover 96EXCLUSIV ÎN VERSIUNEA ÎN ÎN EDIȚIA DIGITALĂ:80 Renașterea Borussiei Dortmund86 16 milioane euro țeapă90 Poveștile Roland Garros-ului94 Premieră asiatică99 Muzeele auto ale Europei104 Siberia - dincolo de necunoscut108 Luptele, sportul pierdut

40 Pro sau contra probei videoFolosită în sporturi ca tenis, cricket sau rugby, tehnologia care ajută arbitrul să ia decizii co-recte nu-şi face loc în cel mai popular sport al planetei, cel puţin nu înainte de 2014.

68 Făcătorul de minuniSe spune că unii sfinţi sunt recunoscuţi încă din viaţă prin minunile pe care reuşesc să le facă. Georges St-Pierre este sfânt doar cu nu-mele, iar minunile sale nu sunt chiar cele pe care orice credincios le aşteaptă de la un can-didat la beatificare. Totuşi, parcă există ceva supranatural care îi susţine cariera şi care îl poartă tot mai sus.

22 Testul cheie pentru DjokoviciDupă victoria de la Belgrad, „Djokerul” începu-tului de sezon contabiliza 28 de victorii con-secutive (de fapt 27 efective, pe teren, căci Janko Tipsarevici, accidentat, a declarat forfait înaintea semifinalei belgrădene). Presa inter-naţională vuia, superlativele şi entuziasmul făcând pur şi simplu ravagii.

20 Narcotice și cai - putereVerdele celor de la Kawasaki a căpătat cu totul alte conotaţii la jumătatea lunii apri-lie. Atunci când, la revenirea de la etapa de Campionat Mondial de Superbike derulată în Olanda, vama britanică a descoperit în cami-oanele echipei o încărcătură desprinsă parcă din „Pulp Fiction”.

Redactori: Emanuel Terzian, Vlad Bucurescu, Ioan Viorel, Alex Hovco,Alexandru Cocu, Cosmin Stăniloiu, Maximilian Hartung, Alexandru Ganci, Ivonne Ghiţă, Alexandru Gheorghiaş, Laurențiu Mandu, Valentin Protopopescu, Marian Burlacu, Dan NicolaeDirector: Adrian Ilie Layout: Codruţ Bendovski, Sorin Vasile Foto: Getty Images/GuliverDifuzare: Florentina Bălan, tel: 021 316 3380, fax: 021 316 3383, email: [email protected]

Foto copertă: Lotus Evora GTEEditat de Sport TV Management SRL, RC J40/6784/1997, CIF RO9751036Str. Dr. Ernest Djuvara 30, 060104, Bucureşti ISSN 1843 – 9926 Corectură: www.corectura.ro Prepress și tipar: Art Design Reproducerea integrală sau parţială a materialelor din revistă este posibilă numai cu acordul scris editorului. © 2011 Sport TV Management

Publicaţie auditată pe perioada iulie 2009 - martie 2010

DETALII

A 79-a ediţie a cursei de 24 de ore de la Le Mans va fi un nou duel Peugeot vs Audi, dar şi revenirea lui Pescarolo printre participanţi. Pentru iubitorii automobilismului, luna iunie este sinonimă cu cele mai importante curse de anduranţă: Le Mans şi Nürburgring. Sute de mii de fani vin în fiecare an pentru a asista la spectaculoasele întreceri.

Noaptea cea mai lungăC

M

Y

CM

MY

CY

CMY

K

Discovery presa_Eurosport_205x265_p.pdf 1 14/04/11 16:33

24

LIVE

LEGENDARA CURSĂ DE ANDURANȚĂ35 DE ÎN DIRECT PE EUROSPORT ȘI EUROSPORT 2

EUROSPORT.ROREVISTAEUROSPORT.RO

FACEBOOK.COM/EUROSPORTROMANIAEUROSPORTPLAYER.RO

11 - 12 IUNIE

LE MANS 24h

Campioana Conferinței de Est întâlnește campioana Conferinței de Vest în ceea ce reprezintă punctul culminant al atâtor ambiții și sume colosale puse în joc. Dacă anul trecut s-au înfruntat Boston Celtics și LA Lakers, anul acesta avem de-a face cu o raritate, în care Vestul nu este reprezentat nici de Lakers, nici de San Antonio Spurs. Câștigătorii vor fi stabiliți dintre Chicago Bulls și Miami Heat (contând pentru Est), respectiv dintre Dallas Mavericks și Oklahoma City Thunders (pentru Vest). Pe lângă bucuria de a intra în istorie, învingătorii vor putea ține în mâini Trofeul Larry O’Brien, răsplata unui an întreg de efort.

FINALA NBA (2 - 16 iunie)

ȘTIRIPE SCURT PE SCURT

Primul ministru al Poloniei, Donald Tusk, a convocat luna trecută o re-uniune cu preşedinţii celor 16 cluburi din prima ligă poloneză de fotbal, pentru a găsi soluţii comune pen-tru problema huliganismu-lui pe stadioane.

Liga de Fotbal Australian (AFL) a semnat un contract-record de ce-dare pe cinci ani a dreptu-rilor de televizare cu gru-purile TV Seven, Foxtel şi Telstra. Valoarea acordului se ridică la 1.253 de mili-oane de dolari australieni (933 de milioane de euro).

După Mastercard şi grupul bancar Santander, ediţia 2011 a Copei America a recrutat un al treilea sponsor de talie pentru competiţie, grupul coreean de produse electronice LG.

Şapte spectatori au fost răniţi la jumătatea lunii trecute, într-o cursă hipică disputată la Warnanmbool, în statul australian Victoria, după ce un cal rămas fără jocheu a sărit peste un gard de protecţie înalt de trei metri şi a aterizat în public.

Statul american Texas nu-şi poate permite să subvenţioneze cu 25 de milioane de dolari pe an Grand Prix-ul Statelor Unite, programat începând de anul viitor la Austin, esti-mează senatorul texan Dan Patrick: “N-ar trebui să fa-cem aşa ceva. Cum putem justifica o cheltuială de 25 de milioane de dolari? E echivalentul salariilor anu-ale a 500 de profesori”.

IUNIE 2011 9EUROSPORTEUROSPORT8 IUNIE 2011

Mastersul londonez de snooker şi-a găsit o nouă gazdă cu începere din se-zonul viitor. Programat între 15 şi 22 ianuarie, eve-nimentul părăseşte locaţia tradiţională de pe Wembley Arena şi se mută spre cen-trul capitalei britanice, în luxosul Alexandra Palace.

Starul britanic al clasei Moto2 în Motomondialul de viteză, Bradley Smith (20 de ani), este noul am-basador de marcă al fabri-cantului elveţian de ceasuri Tissot.

Antrenorul celor de la Boston Celtics, Doc Rivers, şi-a prelungit pe încă cinci ani contractul cu echipa din NBA. Valoarea noului acord se ridică la 7 milioane de dolari pe an.

Turneul de tenis mas-culin de la Viena (23-31 octombrie) şi-a pierdut sponsorul principal, Bank Austria, după ce arena gazdă, Wiener Stadthalle, anunţase la începutul anu-lui un acord de sponsoriza-re cu concurentul direct al Bank Austria, Erste Bank.

Singapore şi Hong Kong nu vor mai găzdui partide din cadrul Cupei Mondiale de Rugby 2019. Japonia ră-mâne singura ţară-gazdă a turneului final.

Compania americană GolfLogix a lansat recent o nouă aplicaţie gratuită, ce permite amatorilor de golf să primească în timp real, pe telefoanele mobile, scoruri, statistici despre ju-cători şi parcursuri, distanţe şi imagini aeriene de la tur-nee profesioniste.

“NAŢIONALIZARE” ÎN BASEBALL Forul de conducere al Ligii Americane de

Baseball (MLB) va prelua controlul financiar asu-pra echipei Los Angeles Dodgers, într-un gest fără precedent în istoria baseball-ului profesio-nistr nord-american. Mutarea intervine ca urmare a incertitudinii financiare în care se zbate echipa, după ce proprietarii săi – Frank şi Jamie McCourt – au demarat o procedură de divorţ complicată şi încă nerezolvată. În octombrie 2009, după 30 de ani de căsnicie, Jamie McCourt a intentat divorţ, la o săptămână după ce soţul ei a concediat-o din funcţia de director executiv pe care o deţinea în cadrul clubului.

În ciuda recentelor probleme financiare,

franciza este una dintre cele mai profitabile în baseball-ul american. Palmaresul Los Angeles Dodgers cuprinde 18 prezenţe în Seria Mondială, playoff-ul MLB. O performanţă ameliorată doar de New York Yankees.

“În calitate de comisar MLB, l-am informat pe proprietarul Frank McCourt că voi numi un re-prezentant pentru a superviza toate aspectele ce ţin de afacere şi de operaţiunile zilnice din cadrul clubului”, se arată într-un comunicat semnat de comisarul MLB Bud Selig. “Am acţionat astfel, din cauza profundei îngrihjorări cu privire la finanţe-le şi operaţiunile derulate de Dodgers şi pentru a proteja interesele clubului, ale fanilor săi şi ale întregii ligi naţionale de baseball”.

CUPA RYDER 2018, ÎN FRANŢABătălia a fost dură, iar finalul aşteptat. Terenul

clubului Le Golf National din apropiere de Paris va fi gazda ediţiei de peste şapte ani a Cupei Ryder. Este cel mai prestigios turneu de golf din lume. Odată la fiecare doi ani, cei mai valoroşi jucători din Europa şi Statele Unite se înfruntă în meci direct, iar jocul eminamente individual şi exclusivist devine o afacere de echipă, într-o atmosferă incandescentă, de stadion de fotbal. În toamna anului trecut, Europa a învins la limită,

pe terenul clubului Celtic Manor Resort din Ţara Galilor. Până ce Franţa va organiza Cupa Ryder, întrecerea va mai fi găzduită de Medinah, Illinois (2012), de Gleneagles Hotel, în Scoţia (2014) şi de Hazeltine National Golf Club din Chaska, Minnesota (2016). Conducerea PGA Europe a ales candidatura franceză în detrimentul celor din Olanda, Germania, Spania şi Portugalia. Franţa va deveni a doua ţară de pe continent care va orga-niza turneul, după Spania. În 1997, la Valderrama, europenii îi învingeau pe americani.

HENDRY RĂMÂNE ÎN JOCSeptuplul campion mondial de snooker

Stephen Hendry a pus capăt speculaţiilor referi-toare la o eventuală retragere din circuitul mon-dial şi a confirmat că va participa la turneele din sezonul viitor de snooker. “Încă îmi face plăcere să joc. Vreau să am ocazia de a reveni aici. Voi juca toate turneele. N-are niciun sens să mă simt lezat în amorul propriu”, a declarat scoţianul în vârstă de 42 de ani. După înfrângerea suferită în sferturile de finală ale Campionatului Mondial împotriva lui Mark Selby (13-4), Hendry a indicat

că doreşte să se retragă dacă nu iese din Topul 16 mondial, sinonim cu calificarea automată la toa-te turneele majore în sezonul următor. Or graţie jocului rezultatelor, Hendry a rămas pe locul 16 în clasamentul mondial pe puncte întocmit de World Snooker Association. Scoţianul este cel mai titrat jucător de snooker din toate timpurile. Cel mai tânăr campion mondial din istorie – avea 21 de ani când a triumfat pentru prima oară la Crucible -, Hendry a strâns de-a lungul carierei 36 de titluri la turnee majore şi un total de 8,8 mili-oane de lire.

HOCHEI CONTESTAT POLITICPolitica şi sportul nu fac casă bună. A demonstrat-o

recenta opţiune a Federaţiei Internaţionale de Hochei pe Gheaţă (IIHF) de a alege Belarusul drept gazdă a Campionatului Mondial 2014. La jumătatea lunii trecute, preşedintele Parlamentului European, Jerzy Buzek, a cerut public, în numele colegilor săI, schimbarea gazdei compe-tiţiei. Motivul este unul strict politic şi ţine de sancţionarea regimului de la Minsk, condus de Alexandr Lukaşenko. “De două decenii, Belarusul este condus de regimul brutal şi ne-democratic al lui Lukaşenko. Uniunea Europeană şi Statele Unite condamnă ferm acţiunile lui Lukaşenko. Acest regim a arestat sute de demonstranţi paşnici, inclusiv candidaţi la preşedinţie, lideri ai opoziţiei, jurnalişti, membri ai soci-etăţii civile şi simpli cetăţeni ai Belarusului. Campionatul Mondial de Hochei pe Gheaţă din 2014 nu poate fi ţinut în Belarus în asemenea condiţii teribile”, se arată în scrisoarea lui Buzek către forul internaţional. Conform preşedintelui Parlamentului European, competiţia nu poate fi atribuită

Belarusului atâta timp cât membri ai opoziţiei sunt în închisoare. Buzek le-a cerut membrilor IIHF să nu-i acorde recunoaştere internaţională lui Lukaşenko, până în momentul în care nu vor fi eliberaţi toţi condamnaţii politici. Catherine Ashton, Înaltul Comisar al Uniunii Europene pe probleme de securitate şi politică externă, şi-a exprimat solidaritatea cu poziţia luată de Buzek şi Parlamentul European.

ANGLIA REVINE ÎN TOPUL FAIR PLAYNorvegia, Anglia şi Suedia au primit locurile

suplimentare acordate de UEFA în viitoarea edi-ţie Europa League ţărilor din clasamentul Fair Play întocmit de forul continental. Fulham va beneficia de locul atribuit Angliei, după ce for-maţia lui Mark Hughes a încheiat pe locul doi, după Chelsea, în clasamentul Fair Play întocmit în prima ligă engleză de fotbal. Fulham e singu-ra echipă din Premier League care nu a încasat

cartonaşe roşii în acest sezon.“Clasamentul Fair Play acoperă toate meciurile

jucate sub egida UEFA la nivelul echipelor de club şi naţionale între 1 mai 2010 şi 30 aprilie 2011 şi ia în considerare evaluările făcute de delegaţii UEFA pe criterii precum atitudine pozitivă în teren, respect pentru adversar, respect pentru arbitru, comportamentul fanilor şi al oficialilor, precum şi avertismente şi eliminări dictate de arbitru”, se arată în comunicatul forului continental.

BĂTĂLIA PAY-PER-VIEW FIFA şi UEFA au făcut apel împotriva deciziei

Curţii Europene de Justiţie ce prevede obligati-vitatea atribuirii meciurilor de Cupă Mondială şi Campionat European posturilor necodate în Marea Britanie şi Belgia. În luna februarie, Curtea Europeană a stabilit că autorităţile britanice pot desemna evenimente de interes naţional, iar drepturile de televiziune ale acestora vor fi

protejate în consecinţă. BBC şi ITV şi-au asigurat deja drepturile de difuzare ale Cupei Mondiale 2014, însă forurile fotbalistice şi-ar dori să distri-buie partide ale Cupei Mondiale din Rusia (2018) şi pe canalele pay-per-view, substanţial mai ofertante.

Apelurile înaintate de FIFA şi UEFA vor fi jude-cate într-o perioadă ce se poate întinde până la un an şi jumătate.

APLICAŢIE E-BOOK PENTRU JAPONIAEchipa de Formula 1 Sauber a lansat luna tre-

cută o aplicaţie e-book, în încercarea de a strânge fonduri destinate reconstrucţiei Japoniei. Numită “You Are Connected”, aplicaţia cuprinde imagini şi mesaje scrise personal, de mână, de către pilo-ţii şi responsabilii echipei. Costă doar 0,79 euro

şi poate fi descărcată de pe site-ul iTunes. Toate încasările urmează să intre în contul Crucii Roşii nipone. Sauber îl aliniază pe Kamui Kobayashi, singurul pilot japonez actualmente în Formula 1. Kobayashi a fost cel care a finanţat personal pro-ducţia aplicaţiei, ca o contribuţie la efortul gene-ral de reconstrucţie a ţării sale.

Este destul de greu de anticipat că și anul acesta cele două staruri care au câștigat anul trecut vor putea repeta figura. Serena Williams a avut mari probleme medicales în vreme ce lui Nadal îi va veni foarte greu să continue – sau să repete – seria magică de anul trecut. Oricum, cea de-a 125-a ediție a acestui prestigios turneu de Grand Slam va aduna, din nou, amatorii de tenis fără bilet pe dealurile de lângă arenă, în dorința de a auzi măcar freamătul turneului.

WIMBLEDON (20 iunie – 3 iulie)

ȘTIRI


PE SCURT

Viitorul circuit de Formula 1 de la Austin (Texas) va găzdui, cu înce-pere din 2013, şi un Grand Prix anual de MotoGP. Angajamentul semnat cu organizatorii este valabil până în 2023.

Responsabilii Formulei 1 intenţionează să mute Marele Premiu al Indiei în poziţia de ultimă etapă a sezonului, pe 4 decem-brie, pentru a face loc în calendar Marelui Premiu al Bahreinului. Hotărîrea definitivă va fi luată la în-ceputul acestei luni. Grand Prix-ul din Golful Persic a fost amânat sine die, din cauza tulburărilor politice din primăvară.

Brazilia este acuzată de nerespectarea drep-turilor omului, se arată într-un raport întocmit de Raquel Rolnik, mem-bru al Consiliului pentru Drepturile Omului din cadrul Naţiunilor Unite. În pregătirile pentru organi-zarea Cupei Mondiale de fotbal (2014) şi a Jocurilor Olimpice de la Rio (2016), autorităţile braziliene ar fi expulzat familii din cartie-re ce trebuiau securizate.

Federaţia Internaţio-nală de Echitaţie (FEI) şi-a prelungit pe încă patru ani acordul cu Uniunea Europeană de Radio-Televiziune (EBU), ce reu-neşte majoritatea televizi-unilor publice din Europa. Este a treia prelungire consecutivă a contractului pe patru ani, ce prevede, printre altele, şi retransmi-terea Jocurilor Mondiale Ecvestre 2014.

CECENII ŢĂRII CANTOANELORSeria preluărilor cluburilor de fot-

bal de către magnaţii ruşi a conti-nuat luna trecută, cu poate cea mai exotică achiziţie a ultimului deceniu. Pachetul majoritar al lui Neuchatel Xamax a fost cumpărat, la jumăta-tea lui mai, de misteriosul miliardar cecen Bulat Chagaev. Tranzacţia finalizată chiar la sediul clubului el-veţian a durat doar de 24 de minute şi a fost parafată de mâna dreaptă a lui Chagaev, fostiul fotbalist al lui Spartak Moscova şi FC Fribourg, Andrei Rudakov. Chagaev, un apro-piat al preşedintelui cecen Ramzan Kadîrov, nu a făcut deplasarea la Neuchatel, întrucât avionul său pri-vat nu a putut la vreme din capitala cecenă Groznîi. În seara precedentă, Chagaev fusese invitat de Kadîrov, în calitate de VIP, la inaugurarea noului stadion din Groznîi şi la meciul de gală organizat cu această ocazie. În calitate de patron al echipei locale Terek Groznîi, Kadîrov a organizat un meci de inaugurare ce a opus o selecţionată alcătuită din ruşi şi ce-ceni, al cărei căpitan era chiar el, unei echipe a vedetelor, în care au evolu-at Diego Maradona, Robbie Fowler şi Luis Figo.

Chagaev nu a putut decola la timp a doua zi dimineaţă, astfel încât l-a delegat pe Rudakov, proaspăt insta-lat preşedinte, pentru prima întâlnire cu acţionarii şi presa.

“Primul lucru e să ne menţinem în Super Liga elveţiană”, a declarat Rudakov. “Astăzi, obiectivul e să ne menţinem în Super Ligă şi să câş-tigăm Cupa Elveţiei”. Chagaev are însă alte ambiţii. La începutul lui mai, oligarhul vorbea deja despre o par-ticipare rapidă în Liga Campionilor. Primele măsuri au venit imediat. Antrenorul Didier-Olle Nicole a fost demis şi înlocuit cu fostul tehnician al lui FC Zurich, Bernard Challandes.

În Elveţia, Chagaev deţine două firme cu sediul la Geneva, ce ges-tionează afacerile sale cu petrol şi gaze naturale, respectiv în domeniul construcţiilor. La Neuchatel Xamax, Chagaev a cumpărat pachetul majo-ritar de la Silvio Berlusconi.

BĂTĂLIA PENTRU F1Miliardarii Rupert Murdoch (prin News

Corporation) şi Carlos Slim (Telmex) se pregă-tesc să lanseze o ofertă comună de preluare a pachetului majoritar al Formulei 1 de la actu-alul acţionar CVC Capital Partners. Nu-i o no-utate, fondul de investiţii caută de câteva luni încoace să vândă pachetul majoritar ce cuprin-de drepturile comerciale ale Formulei 1, achi-ziţionate în 2006 de la SLEC Holding, societa-tea lui Bernie Ecclestone. De atunci încoace, Ecclestone a rămas însă manager al drepturilor comerciale, iar acum - în cazul în care Murdoch şi Slim reuşesc tranzacţia – miliardarul britanic ameninţă cu retragerea din fruntea Formulei 1.

“Sunt destul de bătrân pentru a mă pen-siona. Şi nu am nevoie de un loc de muncă. Vreau doar să mă asigur că oamenii care vor cumpăra Formula 1 sunt persoane cu care mi-ar plăcea să lucrez şi care vor dori să lucreze

cu mine”, a declarat Ecclestone, pentru cotidi-anul britanic Sunday Times. Rupert Murdoch deţine, printre altele, canalele pay-per-view BskyB, Sky Deutschland şi Sky Italia, precum şi site-urile internet cu plată ale publicaţiilor Times şi News of The World. “Murdoch nu are nici un produs mare pentru a trage în sus au-dienţele sale TV, iar Formula 1 ar tocmai bună pentru aşa ceva. Cu multă vreme în urmă, au încercat să cumpere de la noi drepturile TV, dar nu le-am vândut, pentru că nu sunt posturi gratuite. Sunt canale pay-per-view”, a adăugat Ecclestone, care crede că nu numai Federaţia Internaţională şi echipele s-ar opune unei ase-menea tranzacţii sinucigaşe pentru F1, ci şi Comisia Europeană de la Bruxelles.

“Sunt convins, Comisia Europeană nu va permite preluarea de către Murdoch, pentru că noi avem un acord de păstrare a Formulei 1 pe canalele TV gratuite”.

HIGGINS VREA RECORDUL LUI HENDRYDupă cel de-al patrulea titlu mondial de snoo-

ker cucerit la începutul lunii trecute, scoţianul John Higgins vizează acum recordul de şapte titluri mondiale deţinut de compatriotul său, Stephen Hendry.

“Pentru că în ultimii cinci ani am câştigat trei titluri mondiale, acum vreau să ajung la şapte titluri”, a declarat Higgins după finala Campionatului Mondial în care a dispus de Judd Trump cu 18 la 15.

“M-am dedicat din nou sportului în ultimii ani şi vreau să continui să câştig”, a adăugat jucăto-rul în vârstă de 35 de ani. Anul trecut, Higgins a ispăşit o suspendare de şase luni, impusă de

World Snooker Association, ca urmare a nerapor-tării către forul mondial a unei tentativei de tru-care în primăvara lui 2010. Din noiembrie 2010 încoace, Higgins a repurtat cinci turnee, printre care Campionatul Marii Britanii, Openul galez şi a catalogat ultima sa victorie, în Mondialul de la Sheffield drept “de departe cea mai mare şi mai frumoasă” a carierei.

“Mai am cinci ani pentru a câştiga alte trei ti-tluri mondiale. Poate că oamenii râd când aud asta, dar rămâne de văzut”, a apreciat scoţianul. Revenirea lui Higgins este cu atât mai remarcabi-lă cu cât campionul mondial a trebuit să treacă, în februarie, peste moartea tatălui său, care a pier-dut bătălia cu cancerul.

MARADONA DUPĂ BANII ŞEICILORDiego Maradona va antrena în următoarele

două sezoane în Emiratele Arabe Unite, după ce a semnat luna trecută un contract cu Al Wasl. La zece luni după ce a părăsit “naţionala” Argentinei, după o Cupa Mondială lipsită de strălucire, Maradona s-a mutat împreună cu staff-ul său în Dubai, acolo unde a fost primit la aeroport de 150 de fani.

Argentinianul în vârstă de 50 de ani a fina-lizat contractul cu reponsabilii clubului din

Emirate, la Groznîi, acolo unde fusese invitat să dispute o partidă amicală la inaugurarea stadionului din capitala Ceceniei.

Obiectivul lui Maradona la Al Wasl este titlul de campion naţional. Un trofeu pe care clubul din Emirate nu l-a mai obţinut din 2007.

Ca antrenor, Maradona a pregătit pe Mandiyú de Corrientes (timp de 11 meciuri în 1994), pe Racing Avellaneda (12 meciuri în 1995) şi “naţionala” Argentinei la ultima Cupă Mondială.

CAMPION SUB PROTECŢIE ARMATĂCalul care a câştigat, la începutul lunii trecute,

prestigiosul Kentucky Derby se află sub protecţie sporită, după ce proprietarul său a stârnit reacţii virulente din partea rivalilor acuzaţi că îşi dopea-ză caii. Campionul Animal Kingdom are angajat un paznic înarmat la ferma din Maryland, după ce proprietarul Barry Irwin, fervent militant pen-tru înăsprirea legislaţiei antidrog în echitaţie, şi-a acuzat antrenorii rivalilor de practici neregula-mentare. Întrebat de un reporter de ce toţi cei 30

de cai ai săi sunt antrenaţi de un singur tehnician, Graham Motion, Irwin a răspuns: “M-am săturat de faptul că toţi ceilalţi antrenori mă minţeau. Iar eu voiam un tip care să-mi spună adevărul”. Ulterior, Irwin avea să declare că majoritatea celor 40 de antrenori cu care a lucrat de-a lun-gul vremii l-au minţit. “Asta au făcut”, a încheiat Irwin, care la 68 de ani este un critic virulent al utilizării substanţelor dopante în pregătirea cai-lor; o procedură autorizată în Statele Unite, însă stric reglementată în Europa şi Asia.

TENISUL FEMININ SE REDEFINEŞTEForul conducător al tenisului feminin, World

Tennis Assosciation (WTA), a lansat recent o nouă campanie de publicitate destinată a promova noile staruri ale tenisului feminin, alături de numele deja consacrate. Intitulată “Strong is Beautiful”, campa-nia cuprinde spoturi TV şi online, cu o durată de

30 de secunde, difuzate pe 80 de pieţe naţionale în următorii doi ani. “Vrem să dezvoltăm o relaţie mai apropiată cu fanii noştri şi să atragem o nouă generaţie de fani pentru tenisul feminin. Campania Strong is Beautiful reprezintă unul dintre modurile de a ne atinge obiectivul”, a declarat şefa WTA, ca-nadianca Stacey Allaster.

F1: MARELE PREMIU AL EUROPEI (Valencia, 26 iunie)Croit special pentru a le oferi fanelor și mai ales fanilor lui Fernando Alonso un al doilea Grand Prix anual, Marele Premiu stradal de la Valencia nu i-a revenit niciodată dublului campion mondial. Iar probabilitatea ca Alonso să nu se impună nici în acest an e uriașă, în condiţiile în care monopostul Ferrari duce trena tenorilor Red Bull și McLaren. Anul trecut, Valencia a însemnat semnalul revenirii lui Sebastian Vettel în lupta pentru titlu mondial. Un Grand Prix în care germanul pornește favorit încă o dată, dar în care – ca și în 2010 – intrarile pe pistă ale Safety Car-ului și strategiile consecutive desemna, cel mai probabil, soarta întrecerii.

EVENIMENT


Războiul pentru şefia FIFA:

Un hotel de lux din Paris, nu departe de Arcul de Triumf. Un bătrânel jovial se gudură fără rezerve pe lângă oficiali de seamă din fotbalul european veniţi în capitala Franţei pentru a-l realege pe Michel Platini în fruntea UEFA. Venerabilul priveşte cu jind la situaţia fostului mare fotbalist, care n-a avut contracandidat la alegerile din martie, dar trece repede peste starea de invidie şi continuă cu un zâmbet fals să se dea bine pe lângă lumea bună din sala de conferinţe. Nu departe de venerabilul domn, un bărbat cu trăsături orientale face exact acelaşi lucru: lobby pentru o funcţie mai importantă decât a lui Platini. Vlad BUcUREScU

CEEa cE S-a înTâmPlaT la Paris a fost prima acţiune oficială cu ca-racter electoral întreprinsă de el-

veţianul Sepp Blatter şi miliardarul qatarez Mohamed Bin Hammam pentru câştigarea poziţiei numărul unu în forul mondial al fot-balului, la alegerile FIFA din 1 iunie. La 75 de ani, Blatter vrea al patrulea mandat, în timp ce contracandidatul său încearcă să devină primul reprezentant al Asiei care condu-ce forul de la Zürich. Foşti buni prieteni şi colaboratori apropiaţi, cei doi adversari au ajuns să dea o bătălie fără menajamente, în care atacurile sub centură nu numai că sunt permise, dar pot cântări decisiv pentru în-clinarea balanţei spre unul sau spre celălalt.

Blatter şi-a construit campania pe ideea de continuitate şi stabilitate, în timp ce Bin Hammam, şeful Confederaţiei Asiatice de Fotbal (AFC), nu s-a jenat să iasă în public cu critici dure la adresa actualului preşedin-te FIFA, laitmotivul fiind: „N-a făcut nimic în ultimii ani, e vremea să plece!”. Este clar însă că duelul se va decide în culise, aşa cum se întâmplă mai mereu când miza-i uriaşă, iar a fi timp de patru ani cel mai influent om din fotbalul mondial este o miză suficient de mare pentru a fi tranşată în spatele cortinei.

„încă UnUl şi mă dUc”Deşi s-au folosit de acest pretext, cei doi

candidaţi n-au venit în „Oraşul Luminilor” pentru a-l felicita pe Michel Platini, reales preşedinte al UEFA într-o cursă în care a alergat singur şi n-avea cum să iasă pe lo-cul doi, ca în celebrul banc. Puţin le-a păsat lui Blatter şi lui Bin Hammam de Congresul UEFA, scopul ambilor fiind de a convinge cât mai mulţi şefi de federaţii europene să

le dea voturile la alegerile de la Cape Town. Cei doi rivali sunt conştienţi de ponderea votului europenilor, în condiţiile în care din 208 federaţii afiliate la FIFA, 53 provin de pe Bătrânul Continent.

Felul în care elveţianul şi qatarezul au

cerut sprijinul europenilor a fost extrem de diferit ca stil de abordare. Cu vocea tremu-rând de emoţie, Blatter aproape că a cerşit un nou mandat în discursul ţinut la Paris, promiţând că se va retrage în 2015. Cine nu-l cunoştea ar fi putut crede că este un bătrânel neajutorat care nu va putea trăi dintr-o pensie mică după ce va fi disponibi-lizat. „Ar fi ultimii mei patru ani la conduce-rea FIFA”, le-a spus el potenţialilor votanţi, mai-mai să-i dea lacrimile.

Sub aparenta eleganţă, Bin Hammam a avut un discurs agresiv, fără a folosi însă vreun cuvânt care să lezeze persoana fostu-lui său prieten. „Domnul Blatter a vrut mai întâi două mandate, deci opt ani, apoi trei mandate – 12 ani, iar acum vrea patru man-date şi, dacă observăm, nu s-a schimbat nimic în fotbalul mondial în ultimul timp. Sunt de atâta vreme membru în Comitetul Executiv al FIFA şi nu remarc vreo iniţiativă a domnului Blatter care să schimbe ceva în bine”, l-a criticat oficialul din Qatar pe bossul de la Zürich.

cOnTROl în STil mafiOTSepp Blatter a ajuns şef la FIFA în vara

lui 1998, înaintea Coupe du Monde, după lunga domnie (24 de ani) a brazilianului Joao Havelange, al cărui om de încredere a fost. La alegerile respective, elveţianul a câştigat după un duel strâns cu preşedin-tele de atunci al UEFA, Lennart Johansson (111-80), pentru ca, patru ani mai târziu, să obţină al doilea mandat printr-o victorie clară în faţa camerunezului Issa Hayatou, şeful Confederaţiei Africane. La alegerile din 2007, Blatter nu a avut contracandidat, deşi fusese nominalizat doar de 66 dintre cele 207 de federaţii naţionale afiliate la acea vreme.

De-a lungul mandatelor sale, termenii „FIFA” şi „corupţie” au legat o prietenie strânsă în reportajele jurnaliştilor de in-vestigaţie din presa occidentală, totul cul-minând cu scandalul ISL, compania care a fost mulţi ani partenerul de marketing al FIFA, ocupându-se cu revânzarea dreptu-rilor TV la Cupa Mondială. O afacere care a adus peste 100 milioane de dolari sub for-mă de mită în buzunarele unor înalţi oficiali de la Zürich, şpăgile uriaşe fiind plasate în conturi offshore, desigur. Blatter a fost an-chetat alături de câţiva dintre subalternii lui grei, fiind incriminat de fostul său secretar general Michel Zen-Ruffinen, dar sistemul

judiciar elveţian nu a luat nicio măsură îm-potriva sa.

De fapt, Blatter a fost acuzat de corup-ţie încă din prima zi a primului mandat, când preşedintele Federaţiei din Somalia a pretins că i s-au oferit 100.000 de dolari pentru a vota pentru candidatul din Ţara Cantoanelor, afirmaţie susţinută şi de vi-cepreşedintele din acea perioadă al CAF, Farra Ado. De atunci, scandaluri precum ISL, legătura evidentă cu Jean-Marie Weber, omul care a orchestrat mulţi ani şpăgile la nivel înalt către oficialii FIFA, sau nigeria-nul Amos Adamu, membru în conducerea FIFA, surprins în flagrant când accepta o propunere fictivă de 800.000 de dolari mită pentru a-şi da votul către o anume candida-tă la organizarea CM din 2018, i-au afectat

JOSEPH S. BlaTTER• Născut la 10 martie 1936 la Visp (Elveţia).• Deţine o diplomă în Afaceri și economie la Universitatea din Lausanne (1959). • A lucrat mai întâi în relaţii publice pentru o companie de turism și pentru un producător de ceasuri.• A intrat în fotbal în 1973 ca președinte al clubului Zürich Brown Shirts, care a dat faliment fără a reuși să treacă la profesionism. • A ajuns să lucreze pentru FIFA din 1975, mai întâi ca director tehnic, până în 1981, apoi ca secretar general (1981-1998). • A devenit al nouălea președinte din istoria FIFA în 1998, când i-a succedat brazilianului Joao Havelange după un duel cu șeful de atunci al UEFA, suedezul Lennart Johansson.

mOHamEd Bin Hammam• Născut la 8 mai 1949 la Doha (Qatar).• Președinte al Rayyan Sports Club în perioada 1972-1987, de șapte ori câștigător al campionatului din Qatar. • În perioada 1979-1983 a fost președinte al Federaţei de Volei din Qatar și al celei de tenis de masă. • Președinte al Federaţiei de Fotbal din Qatar în perioada 1992-1996. • La 1 august 2002, a devenit președintele Confederaţiei de Fotbal a Asiei, fiind reales în 2006 și în ianuarie 2011. • Membru în Comitetul Executiv al FIFA din 1996.

„Fotbalul este un joc practicat de jucători buni şi

de jucători slabi”.Blatter

BLATTER VS BIN HAMMAM

EUROSPORT18 IUNIE 2011

constant imaginea lui Blatter. La Cupa Mondială din 2002, popularita-

tea şi credibilitatea sa erau în cădere libe-ră, presa internaţională relatând că Blatter conduce FIFA în stil mafiot, cele mai clare dovezi fiind refuzarea colaborării cu parte-neri de marketing atractivi care nu au ştiut să se facă plăcuţi de omul numărul 1.

La Mondialul din 2006 găzduit de Germania, a făcut o eroare monumentală, refuzând să coboare la nivelul terenului pentru a le înmâna cupa italienilor. Gurile rele au spus că Blatter a fost foarte supărat că n-au câştigat francezii, însă el avea să de-clare: „Mi-a fost frică să nu fiu fluierat”.

aTac din inTERiORDespre Bin Hammam se spune că vor-

beşte puţin şi face mult. A avut un rol esenţial în obţinerea de către Qatar a orga-nizării Cupei Mondiale din anul 2022, im-plicându-se inteligent, discret, dar eficient în campania de promovare a candidaturii ţării sale, altfel o acţiune nepermisă de po-ziţia sa în ierarhia FIFA. Despre priceperea lui Mohamed de a mişca lucrurile în direc-

ţia dorită s-a convins însuşi Blatter, care, în 2002, obţinea al doilea mandat cu sprijinul consistent al qatarezului. Se părea că o pri-etenie pe viaţă îi va lega pe cei doi, iar o si-tuaţie precum cea de astăzi ar fi arătat ca un scenariu răutăcios.

Şi totuşi unde şi de ce s-a produs ruptu-ra? Poate că explicaţia vine din crezul lui Bin Hammam că fotbalul din Asia, care s-a dez-voltat formidabil în ultimul deceniu, merită un loc mai în faţă la masa bogaţilor. „Este dorinţa mea cea mai puternică de a vedea fotbalul asiatic excelând la nivel internaţio-nal. În ciuda dificultăţilor regionale pe care

le avem, estimez că nu va mai dura mult până când vom produce un impact şi mai intens asupra fotbalului mondial”, spunea el în ianuarie, când a obţinut al treilea man-dat în fruntea AFC.

Aflat de 15 ani pe poziţia de membru în Comitetul Executiv al FIFA, qatarezul a în-ceput de anul trecut să-l „sape” încet-încet pe Blatter. I-ar fi fost la îndemână să se folo-sească de tema corupţiei pentru a-şi discre-dita adversarul, care poate veni oricând cu contraargumentul financiar: 3,66 miliarde de dolari au fost veniturile FIFA numai de pe urma turneului final din Africa de Sud, deci organizaţia este prosperă şi bine condusă.

Qatarezul avea nevoie de ceva mai sub-til, iar soluţia i-a oferit-o chiar adversarul.

„Încă nu mi-am îndeplinit misiunea în fot-bal”, spunea Blatter în ziua în care şi-a lan-sat candidatura, explicând în acest mod de ce mai vrea încă patru ani scaunul din cel mai spaţios birou al sediului futurist de la Zürich. Mingea îi fusese ridicată la fileu lui Bin Hammam: „Mă întreb de ce domnul Blatter nu a reuşit încă să-şi îndeplinească misiunea în fotbal? Eu cred cu tărie că două mandate sunt suficiente pentru a avea rea-lizări, după aceea e bine să te concentrezi pe alte lucruri”, a fost prima mutare ofen-sivă a asiaticului, înainte de a-şi confirma candidatura. L-a şicanat apoi pe elveţian

cu o propunere făcută în faţa Comitetului Executiv ca preşedintele FIFA să poată fi reales o singură dată, idee blocată deo-camdată de Blatter. Ruptura dintre cei doi s-a adâncit după scandalul de la CM de ju-niori găzduit de Nigeria, ţară în care FIFA a pompat, la cererea expresă a lui Blatter, 30 milioane de dolari pentru a organiza, în condiţii optime, turneul, iar recupera-rea datoriei pare acum o glumă bună. Bin Hammam a criticat managementul dezas-truos care a dus la această ţeapă de propor-ţii a organizaţiei.

cHangE fifa, daR nU acUmAlegerile pentru preşedinţia FIFA ar fi pu-

tut avea încă doi candidaţi, care nu au mai putut intra în luptă. Este vorba despre jur-nalistul american Grant Wahl de la Sports Illustrated şi despre fostul căpitan al naţi-onalei Chile, Elias Figueroa. Primul a dorit să candideze doar pentru a observa mai de aproape corupţia de la FIFA, dar nu a reuşit să obţină sprijinul niciunei federaţii – condi-ţie obligatorie – şi astfel nu s-a putut înscrie. Wahl şi-a popularizat candidatura prin slo-ganul „Cure the Blatter infection” şi a atras atenţia că FIFA este un organism măcinat de fraudă şi de corupţie şi care are nevoie de o schimbare iminentă. Americanul nu crede că Bin Hammam, despre care spune că a fost şcolit la şcoala lui Blatter, reprezin-tă o alternativă viabilă.

Pe aceeaşi idee a schimbării ar fi mers şi Figueroa, considerat cel mai mare fotbalist chilian din toate timpurile. Sud-americanul, în vârstă de 64 de ani, aflat în fruntea unui grup numit „Change FIFA”, s-a retras pe motiv că nu a avut suficient timp să-şi pre-gătească dosarul. Foarte respectat pe con-tinentul său, Figueroa ar fi fost un candidat credibil, în opinia presei internaţionale.

Aşadar, Blatter sau Bin Hammam? Dacă Wahl are dreptate, a opta pentru unul sau pentru celălalt pare o alegere imposibilă. Cert este că bătălia se anunţă cruntă până în ultima secundă pentru obţinerea a cât mai multe dintre cele 206 de voturi dispo-nibile (Bosnia şi Brunei sunt momentan excluse din toate competiţiile), iar faptul că de această dată alegerea preşedintelui FIFA nu va semăna cu congresele de pe vremea comuniştilor pare singurul lucru pozitiv pentru o organizaţie care şi-a şifonat mult imaginea, îndepărtându-se de la mottoul „For the Game. For the World”.

„Mă întreb de ce domnul Blatter nu a reuşit încă să-şi îndeplinească misiunea în

fotbal?”Bin Hammam

Verdele celor de la Kawasaki a căpătat cu totul alte conotaţii la jumătatea lunii aprilie. Atunci când, la revenirea de la etapa de Campionat Mondial de Superbike derulată în Olanda, vama britanică a descoperit în camioanele echipei o încărcătură desprinsă parcă din „Pulp Fiction”. alExandRU cOcU

ZVOnUl s-a născut la numai o săp-tămână după întoarcerea echipei de la etapa olandeză disputată la

Assen, iar „Daily Telegraph” avea să con-firme informaţia la începutul lunii trecute. Două trailere ale echipei Kawasaki World Superbike Team, gestionată de preparato-rul britanic Paul Bird Motorsport, au fost oprite la vama de la Dover la revenirea în Regat, după o scurtă deplasare pe conti-nent. A rezultat cea mai stupefiantă des-coperire din istoria contemporană a spor-turilor cu motor: opt kilograme de cocaină (cu o valoare totală de piaţă estimată la 400.000 de euro), 71 de kilograme de table-te de amfetamină şi peste 100 de kilograme de canabis. În total, vreo două milioane de

euro la cursul pieţii. Plus o armă de foc şi 35 de cutii de muniţie, puse pe o masă, la ve-dere, într-unul dintre camioane.

Evident, s-a lăsat cu arestări pe loc. Patru dintre membrii echipei au fost înhăţaţi şi cadorisiţi cu mandat, în urma controlului efectuat de UK Border Agency. „Patru băr-baţi, cu vârste de 50, 40, 32, respectiv 27 de ani, au fost arestaţi sub acuzaţia de import de substanţe interzise şi posesie ilegală de arme de foc. Au fost interogaţi şi ulterior eliberaţi pe cauţiune”, se arată în comuni-catul emis de autorităţile vamale britanice. Gary Matthews (50 de ani), şofer de trailer şi tehnician de pneuri, Philip Roe (40 de ani), mecanic şi şofer al celuilalt trailer, mecani-cul Daniel Swyer (32 de ani) şi colegul său italian Mattia Fontana (27 de ani) sunt cei

patru cărăuşi care riscă să aibă de-a face cu justiţia britanică.

Reacţia echipei lor, Paul Bird Motorsport, n-a venit însă imediat. Abia după două zile de tăcere, team-ul britanic a dat publicităţii un comunicat în care neagă implicarea „ori-cărui membru” în acţiunile de mai sus.

„În mod firesc, descoperirea a venit ca un şoc pentru întreaga echipă, inclusiv pentru cei prezenţi la faţa locului, pe durata per-cheziţiei. Echipa crede că nici un membru al ei nu are vreo legătură, de orice fel, cu obiectele descoperite”, se arată în comu-nicat. Iar boss-ul Paul Bird – într-un inter-viu acordat săptămânalului „Motorcycle News” – a oferit şi o ipoteză: marfa a fost plasată acolo de un grup de traficanţi internaţionali.

O explicaţie, la prima vedere, greu de digerat, prin prisma cantităţilor impresio-nante descoperite. Aproape 200 kg de dro-guri sunt dificil de ascuns într-un portba-gaj auto, darămite de încărcat şi descărcat într-un trailer, fără ştiinţa şoferilor. Apoi, chiar şi pentru un asemenea traseu scurt, din nordul Olandei până în nord-estul Angliei – sediul echipei e în Morecombe, un mic port la Marea Irlandei –, echipajul fiecă-rui trailer cuprinde un şofer şi un însoţitor.

E drept, în culorile lor verde Kawasaki, trailerele echipei sunt vizibile în paddock, dar şi la orice punct de alimentare de pe traseu. Şi, evident, pot atrage vizitatori ne-doriţi. A plasa însă un volum atât de mare fără ştiinţa proprietarilor vehiculului riscă să fie dificil. Opt kg de cocaină pot fi uşor disimulate, dar 100 kg de canabis ocupă un spaţiu important chiar într-un trailer capa-bil să transporte 25 de tone de material, precum e cazul camioanelor de cursă.

Apoi, dată fiind „valoarea de piaţă” a mărfii, trebuie să ai garanţia că e recepţio-nată şi descărcată în siguranţă la destinaţie. Distribuţia de droguri e, în esenţa ei, o acti-vitate costisitoare, iar fiecare nivel al scării de distribuție, fiecare om implicat, îşi taie felia sa de tort. Scumpă, date fiind activita-tea şi riscul aferent.

Un gram de cocaină poate costa 50-60 de

euro, dar un kilogram costă „doar” 10.000 de euro. Pentru transportul unei asemenea cantităţi de droguri pe o distanţă relativ redusă şi cu un risc minor (camioanele de curse nu sunt, în general, controlate de autorităţi, date fiind natura activităţii lor şi dificultatea demontării şi ambalării zecilor de tone de materiale de competiţie), sur-se locale estimează la 5.000-10.000 de lire sterline (5.500-11.000 de euro) remuneraţia oferită cărăuşilor. Nu ajunge să finanţezi o echipă de Superbike şi nici a trafic pe scară largă nu seamănă.

Nu că ar fi prima oară când motorsportul ar fi legat de marile reţele de traficanţi. Nu mai devreme de anul trecut, australianul Brett „The Boss” Stevens a fost condam-nat pentru producţie, trafic şi furnizare de droguri. Veritabilă legendă a curselor de dragstere la Antipozi, triplu campion al Australiei, Stevens (46 de ani) i-a oferit prie-tenului său Martin Kirkby un loc de titular în propria echipă şi l-a implicat imediat apoi în traficul de ecstasy. Profitul rezultat între august 2007 şi noiembrie 2008 era de 9-9,5 dolari australieni pentru fiecare pastilă vân-dută, iar o parte din el era utilizat la finan-ţarea echipei.

Până acum, argumentele par a fi împo-triva celor de la Paul Bird Motorsport. Şi, probabil, ancheta poliţiei se concentrează

pe analiza implicării lor directe. Dar istoria recentă a consemnat şi o poveste menită să pledeze în favoarea „şerpaşilor” inocenţi.

În luna mai 2009, la revenirea camioane-lor Formula One Management de la Grand Prix-ul F1 de la Monaco, un grup de cinci imigranţi ilegali şi-a găsit refugiu în interio-rul lor în momentul în care fuseseră parcate pentru alimentare, în Calais. Vama britanică a lăsat trailerele să treacă fără probleme, iar grupul a fost descoperit abia la sosirea la sediul companiei gestionate de Bernie Ecclestone, la aeroportul regional Biggin Hill din Kent. Cei cinci imigranţi ilegali au fost arestaţi, dar obiectivul lor fusese în-deplinit: au ajuns în Anglia, unde au depus cerere de azil politic.

Dacă atunci păţania a fost clasată fără urmări, captura făcută la sfârşit de aprilie în trailerele Paul Bird Motorsport schimbă maniera în care este perceput şi tratat tran-zitul camioanelor de motorsport.

„Experţii noştri vor analiza mult mai atent vehiculele de motorsport de-acum înainte, incluzându-le aici pe cele de la Campionatul Mondial de Superbike şi chiar din Formula 1”, a declarat o sursă din cadrul UK Border Agency, citată de Daily Telegraph. “Vehiculele lor au fost trase pe dreapta şi cercetate foarte rar. Dar de acum încolo procedura se schimbă.”

NARCOTICE


REaliTaTEa, cel puţin cea istorică şi statistică, este niţeluş diferi-tă. Novak n-a bătut (încă) niciun

record. Dacă ne referim la numărul de meciuri câştigate consecutiv la începutul unui an de tenis, atunci recordmenul ab-solut este John McEnroe. Big Mac triumfa-se în 1984, până în momentul finalei de la Roland Garros, pierdută incredibil în faţa lui Ivan Lendl, în nu mai puţin de 42 de partide. Dacă avem în vedere însă numărul de me-ciuri câştigate fără întrerupere pe parcursul unui an calendaristic, atunci „patronul” absolut este argentinianul Guillermo Vilas, care, în 1977, înşirase 46 de partide fără în-frângere, pe locul al doilea venind suede-zul Björn Borg, cu 43 de victorii obţinute în 1978. Aşadar, cel puţin deocamdată, nici vorbă de vreun record al sârbului.

Pe de altă parte, e de înţeles entuziasmul multor iubitori ai tenisului faţă de posibili-tatea unei schimbări de generaţii în tenisul de top. E de admirat imensa aşteptare le-gată de şansa lui Djokovici de a întrerupe dominaţia „duetului” Federer-Nadal. Există însă argumente din tenis suficient de pu-ternice pentru o radicală modificare a tec-tonicii sportului alb? Este în stare Novak Djokovici să ameninţe supremaţia nadalia-nă pe zgură? Să analizăm acest ultim aspect pornind de la sondajul realizat de redacţia jurnalului l’Équipe la data de 5 aprilie 2011. La întrebarea „Are şanse Djokovici să câş-tige anul acesta Roland Garros-ul?” au răs-puns 20.999 de subiecţi, după cum urmea-ză: DA – 29%; NU – 67%; NU ŞTIU – 4%. Prin

urmare, opiniile sunt clar în favoarea spani-olului. Reacţia publicului francez, unul avi-zat, nu mai necesită comentarii. Poziția ex-primată de specialiştii l’Équipe, tot sceptică în ceea ce priveşte realitatea şansei lui Nole de a-l detrona pe Rafa, este însă mai nuan-ţată: „Spaniolul se va prezenta şi de aceas-tă dată ca mare favorit. La prima vedere, Novak Djokovici, deşi autor al unui incredi-bil debut de sezon, nu ni se pare că ar putea rivaliza cu Nadal. Sârbul l-a bătut de două ori la rând pe Nadal în finală (Indian Wells şi Miami), dar atunci a fost vorba de meciuri disputate în sistemul două din trei seturi şi pe suprafaţă dură. Însă această observaţie nu ne împiedică să subliniem că Djokovici practică un joc apt să-l îngenuncheze pe Nadal pe zgură: apetit pentru schimbul prelungit de mingi, construire strategică a punctului, fizic de beton şi mental de oţel”. Este o analiză lucidă, confirmată inclusiv de tenismenul sârb, care a spus că „este dificil ca Nadal să piardă pe zgură, dar nu imposibil”.

Care sunt însă calităţile ce-l recomandă pe Djokovici pentru un triumf la Roland Garros? 1. O atitudine ameliorată la capito-lul „încredere de sine” (nu mai face cadouri adversarilor, mental este prezent aproape neîntrerupt în meci); 2. O condiţie fizică mult îmbunătăţită (şi la Indian Wells, şi la Miami, Rafa a părut slăbit ca rezistenţă atletică în setul decisiv, iar zgura necesită baterii mereu proaspete); 3. Un atac distru-gător pe forehand-ul nadalian, apoi min-ge decisivă pe reverul acestuia, cu urcare la fileu pentru finalizarea prin voleu sau

smash (schemă folosită cu succes în Masters Series-urile americane); 4. Joc complet de pe fundul terenului, cu rever şi dreaptă excelente, propunând efecte variate, de la lift la un plat înşelător; 5. Inteligente ruperi de ritm, cu amortizări fatale pentru adver-sar; 6. Un slice rafinat (bine lucrat cu Todd Martin), lovitură ce pregăteşte atacul de pe linia de fund; 7. Dese schimbări de direcţie, viteză şi intensitate, lovituri imprevizibile, cu control (aproape) perfect; 8. Inteligenţa unei strategii adaptative, în funcţie de stilul şi tactica adversarului; 9. Preferinţa pen-tru conducerea şi construirea punctului, dispreţuind simpla deconstrucţie a jocu-lui propus de preopinent (bravo, Marian Vajda!); 10. Ameliorarea pregătirii atacului la fileu, precum şi găsirea intuitivă a unui timing potrivit ofensivei.

Aceste trăsături, plus amintirea incredi-bilei semifinale disputate în 2009 pe zgura madrilenă contra lui Nadal, plus posibilita-tea ca spaniolul să sufere fizic îi pot garanta lui Novak Djokovici o primă cupă a musche-tarilor. Ultima condiţie este însă decisivă, şi ea nu (mai) depinde de Nole..., ci doar de sănătatea liderului mondial.

După victoria de la Belgrad, „Djokerul” începutului de sezon contabiliza 28 de victorii consecutive (de fapt 27 efective, pe teren, căci Janko Tipsarevici, accidentat, a declarat forfait înaintea semifinalei belgrădene). Presa internaţională vuia, superlativele şi entuziasmul făcând pur şi simplu ravagii. Un titlu des întâlnit era acesta: „Djokovici – record de victorii la rând”. Dincolo de calitatea excepţională a jocului practicat de sârb, unii comentatori îl vedeau deja pe Nole în siajul unor vajnici doborâtori de recorduri, în genul Sampras, Federer, Nadal. ValEnTin PROTOPOPEScU

TESTUL-CHEIE PENTRU

IUNIE 2011 23EUROSPORT

DJOKOVICI

A 79-a ediţie a cursei de 24 de ore de la Le Mans va fi un nou duel Peugeot vs Audi, dar şi revenirea lui Pescarolo printre participanţi.

PEnTRU iUBiTORii automobilismului, luna iu-nie este sinonimă cu cele mai importante cur-se de anduranţă: Le Mans şi Nürburgring. Sute

de mii de fani vin în fiecare an pentru a asista la spec-taculoasele întreceri şi fiecare dintre aceştia încearcă să doarmă cât mai puţin, pentru a fi siguri că nu ratează niciun moment din cele mai celebre curse de 24 de ore.

Când spui Le Mans, nu poţi să nu te gândeşti la locul unde s-a născut ideea de Grand Prix, nu poţi să nu re-memorezi victoriile lui Jacky Ickx - cel supranumit „Mr.

Le Mans” pentru cele şase succese reuşite pe Circuit de Sarthe - , pe cele ale lui Henri Pescarolo, omul cu cele mai multe participări în calitate de pilot sau de şef de echipă, ori pe cele ale lui Tom Kristensen, actualul de-ţinător al recordului de izbânzi. Parcă şi în perioada sa cea mai grea, cursa de 24 de ore de la Le Mans a făcut în aşa fel încât să ofere poveşti nemuritoare şi momente memorabile, dar, mai presus de orice, să nască legende.

Anul trecut, Peugeot era marea favorită, venea din postura de deţinătoare a trofeului, dar a eşuat lamen-tabil şi a trebuit să se recunoască învinsă de Audi, care

CEA MAI LUNGĂmaximilian HaRTUng

a monopolizat podiumul. Povestea merge mai departe şi 2011 ne promite un nou duel fabulos. Setea de răzbunare a „Leului din Sochaux” este imensă, dar nici inginerii de la Ingolstadt nu au stat degeaba şi au creat un prototip Audi R18 cu cockpit închis, mai adaptat noului regulament. Peugeot a tras primul loz, prin victoria de la Spa, a doua etapă din Intercontinental Le Mans Cup (ILMC), acolo unde modelul 908 s-a do-vedit mult mai rapid decât prototipul R18 purtător al celor patru inele.

Pentru prima dată în istoria ei, cursa de 24 de ore de la Le Mans are un statut spe-cial şi nu este o cursă de sine stătătoare. Înfiinţată anul trecut, ILMC cuprinde în acest sezon şi clasica franceză- alături de runde clasice precum cursa de 12 ore de la Sebring, Silverstone, Spa sau Petit Le Mans pe Road America. Are un statut special şi pentru că etapa de la Le Mans are durata unei zile, iar punctajul acordat este dublu, ceea ce face ca miza să fie mai mare decât oriunde altundeva, fără a mai discuta des-pre gloria care revine învingătorilor.

Revin Pescaroloşi Lotus

După ce a fost anulată în 2009 şi în 2010, din considerente economice, ziua de teste a revenit în programul ediţiei din acest an şi a trebuit să ne întoarcem tocmai în 2004 pentru a găsi acest eveniment organizat în aprilie, cu aproape două luni înainte de cur-să. Automobile Club de l’Ouest - societatea

organizatoare - a luat această decizie prin prisma faptului că noul regulament a im-pus construirea multor maşini noi şi era foarte important ca materialul de concurs şi piloţii să cunoască provocările impuse de un circuit unic în lume. În plus, echipele au avut ocazia şi de a face modificări detalia-te la maşini astfel încât să fie la capacitate maximă pentru marele rendez-vous din 11-12 iunie.

Pentru fanii francezi ai cursei, 2011 este anul în care Henri Pescarolo revine pe gri-lă, nu ca pilot, ci ca patron. Din motive de buget, echipa celui care are cele mai mul-te participări, ca sportiv şi constructor, nu a luat startul la ediţia de anul trecut, dar o face acum cu un prototip înscris în cate-goria cea mare, LMP1. Bătrânul Henri este conştient că nu are şanse de victorie, mai ales în faţa prototipurilor cu motorizare diesel - în ciuda faptului că acestea au fost penalizate încă o dată de regulament -, dar speră să aibă cea mai bine clasată maşină dintre cele cu propulsie pe benzină.

A doua mare noutate în privinţa mărci-lor înscrise este revenirea Lotus. Britanicii propun modelul Evora, de a cărui dezvol-tare s-a ocupat James Rossiter - pilot care a cochetat şi cu Formula 1 în perioada când făcea teste pentru BAR Honda - , în timp ce pentru cockpit au ales nume precum Jonathan Hirschi, Johnny Mowlem sau Lucas Lichtner-Hoyer. De altfel, austriacul este şi cel care a coordonat proiectul prin care Lotus revine în cursa de 24 de ore de la Le Mans, găsind şi finanţarea din partea Jetalliance, o companie de zboruri private.

Dacă la vârful clasamentului ne este pro-misă o bătălie de zile mari între Peugeot şi Audi, categoria cea mai echilibrată rămâne cea a modelelor GT. BMW M3 (2), Ferrari 458 sau 430 (10), Lotus Evora (2), Corvette C6-ZR1 (3), Porsche 911 RSR - 997 (8), Aston Martin Vantage (2) şi Ford GT-Doran (1) al-cătuiesc jumătate din platoul ediţiei 2011 a cursei de 24 de ore de la Le Mans.

„Infernul Verde”,în pericol din cauza... verzilor

La două săptămâni după clasica de 24 de ore de la Le Mans, fanii de pretutindeni ai curselor de anduranţă au un alt motiv de a se reuni: cursa din „Infernul Verde”, aşa cum este supranumită bucla Nordschleife de la Nürburgring. O întrecere al cărei pla-tou de concurs este alcătuit din 210 maşini, împărţite într-o multitudine de categorii şi clase, din care nu puteau lipsi cei cinci constructori germani de automobile pre-mium - premieră în istoria competiţiei: Audi, BMW, Mercedes-Benz, Porsche şi Volkswagen. Şi pentru ca spectacolul să fie garantat, înşiruirea mărcilor cuprinde şi alte nume mari - înscrise cu echipe oficiale sau susţinute de către constructori - , pen-tru măsurarea listei complete fiind necesa-re degete cam cât pentru trei mâini.

Din păcate, ieşind de pe circuit şi intrând în culisele politicii, cursa de 24 de ore de la Nürburgring riscă să ne ofere ultima re-prezentaţie, cel puţin în actuala formă, cea

PROGRAMUL CURSEI DE 24 DE OREDE LA LE MANSMiercuri, 8 iunie 201117.00 - 21.00 - Antrenamente libere23.00 - 1.00 - CalificăriJoi, 9 iunie 201120.00 - 22.00 - Calificări23.00 - 1.00 - CalificăriVineri, 10 iunie 201111.00 - 21.00 - Deschiderea standurilor19.00 - 20.00 - Parada piloţilorSâmbătă, 11 iunie 201110.00 - 10.45 - Warm-Up16.00 - Startul ediţiei a 79-aDuminică, 12 iunie 201116.00 - Sosirea în cursa de 24 de oreNotă: Graficul este conform orei României.

24 de ore de la LE MANS 2011LISTA PARTICIPANŢILOR

LMP1: Audi Sport Team Joest (Audi R18 TDI - 2), Audi Sport North America (Audi R18 TDI - 1), Hope Racing (Oreca Swiss Hy tech-Hybrid - 1), Peugeot Sport Total (Peugeot 908 - 3), Team Oreca Matmut (Peugeot 908 Hdi-FAP - 1), Rebellion Racing (Lola B10/60 Coupé Toyota - 2), OAK Racing (OAK Pescarolo Judd - 2), Pescarolo Team (Pescarolo Judd - 1), Highcroft Racing (Honda Performance Development ARX-01e - 1), Quifel - ASM Team (Zytec 09 SC - 1), Aston Martin Racing (Aston Martin AMR-One - 2).

LMP2: Signatech Nissan (Oreca 03 Nissan - 1), Level 5 Motorsport (Lola Coupé Honda Performance Development - 1), OAK Racing (OAK Pescarolo Judd BMW - 1 & OAK Perscarolo Judd - 1), RML (Honda Performance Development ARX 01 D - 1), Pecom Racing (Lola B11/40 Judd BMW - 1), Race Performance (Oreca 03 Judd BMW - 1), Greaves Motorsport (Zytec Nissan - 1), Strakka Racing (Honda Performance Development ARX 01 D - 1), Extreme Limit AM Paris (Norma M200P Judd BMW - 1), Team Oreca Matmut (Oreca 03 Nissan - 1). Rezerve: Kronos Racing (Lola Aston Martin - 1), Boutsen Energy Racing (Oreca 03 Nissan - 1).

LM GTE Pro: AF Corse (Ferrari 458 Italia - 2), BMW Motorsport (BMW M3 GT - 2), Luxury Racing (Ferrari 458 Italia - 2), Lotus Jetalliance (Lotus Evora - 2), JMW Motorsport (Ferrari 458 Italia - 1), Corvette Racing (Chevrolet Corvette C6 ZR1 - 2), Prospeed Competition (Porsche 911 RSR 997 - 1), IMSA Performance Matmut (Porsche 911 RSR 997 - 1), Team Felbermayer Proton (Porsche 911 RSR 997 - 2), Jota (Aston Martin Vantage - 1), Flying Lizard Motorsports (Porsche 911 RSR 997 - 1), Hankook Team Farnbacher (Ferrari 458 Italia - 1)

LM GTE Am: Larbre Competition (Corvette C6-ZR1 - 1 & Porsche 911 RSR 997 - 1), Krohn Racing (Ferrari F430 - 1), Gulf AMR Middle East (Aston Martin Vantage - 1), AF Corse (Ferrari F430 - 1), CRS Racing (Ferrari F430 - 1), Proton Competition (Porsche 911 RSR 997 - 1), Robertson Racing (Ford GT-Doran - 1), Flying Lizard Motorsports (Porsche 911 RSR 997 - 1), JMB Racing (Ferrari F430 - 1). Rezerve: Robertson Racing (Ford GT-Doran - 1), Young Driver AMR (Aston Martin Vantage - 1).

Notă: La fiecare echipă sunt trecute maşinile utilizate şi numărul acestora.

care atrage sute de mii de spectatori de-a lungul pistei în lungime de 25,359 kilome-tri. Şi aceasta pentru că Partidul Verzilor şi-a triplat numărul de aleşi în administraţia landului Nordrhein şi a intrat în coaliţie ală-turi de SPD. Toate bune şi frumoase până aici, numai că ecologiştii vor să limiteze drastic veniturile pe care conducerea circu-itului le primeşte pentru gestionarea activi-tăţii şi pentru infrastructură, ceea ce va face imposibilă desfăşurarea curselor. Teoretic, toate competiţiile - începând cu Grand Prix-ul de Formula 1 şi cursa de 24 de ore şi terminând cu diferite concursuri pentru cluburile de amatori - sunt în pericol, dar si-tuaţia se poate rezolva pe calea dialogului, nu puţine fiind antecedentele în care orga-nizaţiile ecologiste au cedat la insistenţele fanilor şi ale pasionaţilor de curse, în fond o masă electorală importantă.

Dacă privim numai latura sportivă a cur-sei de 24 de ore de la Nürburgring, este clar că bătălia cea mare se va da între principalii patru constructori de automobile sport din Germania: Audi, BMW, Mercedes-Benz şi Porsche. Pentru Audi, un succes în „Infernul Verde” ar fi perla care lipseşte pentru ca panoplia să fie completă, fabricantul din Ingolstadt fiind renumit pentru lista de succese reuşite în competiţiile de anduran-ţă. În plus, Team Phoenix, una dintre echi-pele care vor reprezenta cele patru inele, are sediul la doar o aruncătură de băţ de Nürburgring, aşa că motivaţia este şi mai mare pentru echipajele celor două Audi R8 LMS înscrise de gruparea condusă de Ernst Moser, ca şi pentru colegii de la Team Abt Sportsline, care vor alinia şi ei două modele omologate conform categoriei GT3. Mai au nevoie de prezentare piloţi precum Mattias Ekström, Timo Scheider, Marco Werner, Marcel Fässler sau Mike Rockenfeller? Categoric, nu, ei fiind nume celebre în DTM sau în alergări tip Le Mans.

Porsche mizeazădin nou pe hibrid

BMW - brandul cu cele mai multe vic-torii la Nürburgring - vine din postura de deţinătoare a trofeului şi Charlie Lamm, managerul Schnitzer Motorsport - singura echipă din istoria motorsportului care a tri-umfat în cele mai cunoscute trei curse de anduranţă (Le Mans, Nürburgring şi Spa) - ,

merge pe principiul „echipa învingătoare nu se schimbă”. Aşa că ambele BMW M3 vor beneficia de aceleaşi formule de pi-loţi ca anul trecut: Alzen, Farfus, Lamy şi J. Müller, respectiv Adorf, D. Müller, Priaulx şi Werner.

Cel puţin şase AMG-Mercedes SLS, pre-gătite în conformitate cu regulamentul FIA GT3, vor reprezenta constructorul din Stuttgart în clasica de anduranţă din re-giunea Eifel, acesta fiind şi debutul mo-delului cu portiere „gullwing” în cursa de 24 de ore din Germania. Echipele înscrise beneficiază de susţinerea totală din par-tea AMG şi HWA, iar în cockpituri vor urca nume precum Sascha Bert, Thomas Jäger, Pierre Kaffer, Chris Mamerow sau Stéphane Sarrazin.

Când spui curse de viteză, de pe lista de start nu poate lipsi Porsche, un nume em-blematic în motorsportul de anduranţă, iar ediţia 2011 a întrecerii de la Nürburgring va consemna apariţia versiunii Porsche 911 GT3 R Hybrid 2.0. Un cvartet de piloţi ofici-ali Porsche vor împărţi scaunul din cockpit - Jörg Bergmeister, Marco Holzer, Richard Lietz şi Patrick Long - , iar maşina va fi în-scrisă de Manthey Racing, singura grupare din istoria întrecerii care a triumfat de pa-tru ori la rând pe „Green Hell” (2006- 2009). Un alt echipaj cotat printre favoriţi este cel format din Timo Bernhard, Romain Dumas, Marc Lieb şi Lucas Luhr.

„Striezel” părăseşte lumea curselor

Nürburgring 2011 va însemna şi retra-gerea definitivă din motorsport a unei le-gende germane: Hans-Joachim Stuck, fost pilot de Formula 1, campion mondial în prototipuri sport şi laureat în DTM, multi-plu câştigător la Le Mans şi Nürburgring (a făcut parte din echipajul primului model diesel care a triumfat în „Infernul Verde”- 1998). Acum, Stuck, în vârstă de 60 de ani, va avea parte de o premieră: „Striezel” îi va avea drept coechipieri pe cei doi fii ai săi, Johannes (24 de ani) şi Ferdinand (19 ani), iar maşina folosită va fi Lamborghini Gallardo 600 înscrisă de Team Reiter Engineering. Şi chibiţii îi trec pe lista celor cu şanse la podium.

E clar că iunie va fi o lună de vis pentru fanii curselor de anduranţă.

Pe lângă atracţiile obişnuite – verifică-rile tehnice, parada piloţilor şi artefactele istorice ce populează circuitul –, ediţia din acest an a cursei de la Le Mans propune o sumedenie de noutăţi demne de urmărit. Iată, mai jos, zece dintre ele:

1. Peugeot vs AudiAjuns la episodul 5, duelul opune de data

aceasta prototipuri în aceeaşi fază de dez-voltare. Şi asta, graţie noului regulament. „Iniţial, noi eram cei cu experienţă”, explică scoţianul Allan McNish. „Apoi, în momen-tul în care noi am venit cu R15, cei de la Peugeot aveau maşină fiabilizată. Şi tot aşa. Acum amândoi plecăm de la o foaie albă de hârtie. Nu avem nimic de ascuns.” Ambele prototipuri (R18 TDI şi 908) sunt cu cockpit închis, iar primul balon de încercare – cursa

de 6 ore de la Spa Francorchamps – le-a revenit francezilor. Le Mans este însă o cu totul altă afacere în materie de anduranţă şi de eficacitate aerodinamică. Două capitole la care Audi a strălucit mai mereu.

2. Aston MartinAtunci când au lansat prototipul AMR

One, principala surpriză propusă de britani-cii de la Aston Martin s-a situat sub capota motor: un propulsor turbo, pe benzină, de doi litri şi şase cilindri în linie, a fost solu-ţia pentru care au optat oamenii lui David Richards, care şi-a descris prototipul drept „un nou pas în direcţia corectă”. Cea de a repeta succesul, unic până acum, consem-nat în 1959. Nu în acest an, când AMR One – care n-a participat în niciuna dintre marile curse ale primăverii – trebuie fiabilizat.

3. ToyotaPunctul de vedere oficial cataloghea-

ză drept „acord comercial” utilizarea propulsorului Toyota V8 de către echipa anglo-helvetă Rebellion, angajată la clasa P1. În fapt, mişcarea marchează revenirea constructorului nipon în competiţiile de anduranţă, după o pauză de mai bine de un deceniu. După ce a eşuat grav la Le Mans, în 1998-1999, şi, ulterior, în F1, când a drenat în neant conducte financiare importante, Toyota încearcă acum marea cu degetul. Motorul derivat din campionatul nipon Super GT e unul relativ modest, fiabil şi poate constitui o bază solidă pentru marea miză a niponilor: tehnologiile hibride pe care le pregătesc pentru următoarele ediţii.

4. LotusFormula 1 pare să tranşeze încet-încet

bătălia pentru Lotus, dar, în competiţiile de anduranţă, lucrurile sunt abia la început în ceea ce priveşte marca britanică. După o absenţă de 14 ani, Lotus reintegrează dis-ciplina la clasa GT Endurance, unde – cu ajutorul austriecilor de la Jetalliance – mi-zează pe modelul Evora. Un bolid cu motor

Zece motive de urmărit Le Mans

C

M

Y

CM

MY

CY

CMY

K

ALTO_presa 205x265_Q.pdf 1 11/04/2011 18:00 PM

Toyota, ce a rulat deja în anii trecuţi în com-petiţii minore de Grand Turisme (omolo-gat GT4). Două modele vor fi aliniate la Le Mans. Un exerciţiu de validare a fiabilităţii în perspectiva prototipului promis – în co-laborare cu ART Grand Prix – pentru anul viitor la clasa P2.

5. NissanDupă două decenii de pauză, Nissan a re-

venit în acest an pentru primul sezon com-plet, într-un campionat internaţional de an-duranţă. Iar japonezii au ales calea clasică: cea a furnizorului de motoare. Francezii de la Signature, cu al lor prototip Oreca înscris la clasa P2, sunt marii beneficiari. „Strategia noastră e să facem o treabă bună, astfel încât, dacă Nissan ia în calcul în anii urmă-tori o trecere la clasa P1, să se gândească la un partener precum Signature”, a declarat Philippe Sinault, bossul echipei franceze.

6. Ferrari 458 ItaliaCu Ferrari 458 Italia, Scuderia încearcă să

remedieze două dintre tarele bătrânului F430: consumul superior rivalei Porsche 911-997 şi, implicit, numărul superior de pitstopuri necesare pe durata unei curse de anduranţă. Ferrari pare să fi bifat ceea ce şi-a propus. Luna trecută, în etapa de Cupă Intercontinentală de la Spa, 458 Italia a semnat prima „dublă” din palmares, într-o cursă în care Porsche n-a contat. Veritabilul test de fiabilitate însă abia urmează.

7. BMWÎn doar o lună şi jumătate, în primăvara

anului trecut, marca bavareză a trecut din paradis în infern. După victoria nesperată

din cursa de 24 de ore de la Nurburgring, BMW avea să eşueze la Le Mans, dintr-o sumedenie de motive. Lipsa de fiabilitate şi de competitivitate deopotrivă, gestiune defectuoasă a comunicării pe durata cur-sei, inexperienţa piloţilor au transformat procesiunea de la Le Mans într-un veritabil calvar pentru cele două echipaje angajate. BMW pare să fi învăţat lecţia. Şi, anul acesta, s-a impus în cursa de 12 ore de la Sebring, etapa de deschidere în ILMC, iar luna trecu-tă a prins podiumul la Spa. O promisiune – măcar de podium – pentru Le Mans.

8. Revenirea Pescarolo

În octombrie anul trecut, legendarul Henri Pescarolo a primit un cadou nespe-rat din partea bunului său prieten, patronul OAK Racing, Jacques Nicolet. Împreună cu Joel Riviere, Nicolet a achiziţionat activele fostei echipe pe care Pescarolo o deţinuse până în 2009. De atunci, grupul de materi-ale compozite Sora a preluat pachetul ma-joritar şi, după un sezon dificil în plan finan-ciar, a decis să lichideze gruparea lui Henri Pescarolo. Aşa se face că, după patru de-cenii de prezenţă neîntreruptă la Le Mans, Pescarolo a privit anul trecut cursa de la boxe. Anul acesta însă revine şi a făcut-o deja cu victorie în cursa de 6 ore de la Le Castellet, prima etapă din Le Mans Series, derulată în martie.

9. Tehnologiile hibride

În următorii doi ani, Peugeot, Audi şi Aston Martin ar putea adopta sisteme de

propulsie hibridă. Regulamentul deschide însă chiar începând din acest an oportuni-tatea sistemelor alternative de energie, iar echipa elveţiană Hope Racing, înscrisă la clasa P1, vine deja la Le Mans cu un proiect ambiţios. Un sistem mecanic de recuperare de energie, ce cântăreşte 40 kg şi produ-ce 134 de cai-putere. La categoria Grand Turismelor, Porsche a testat încă de anul trecut o versiune 911 GT3 R Hybrid, învin-gătoare în Statele Unite la Petit Le Mans, dar nu o va alinia anul acesta în cursa din Hexagon.

10. Michael WaltripDacă anul trecut Nigel Mansell şi Jean

Alesi au ţinut capul de afiş al listei debutan-ţilor de lux, în ediţia de la jumătatea acestei luni, americanul Michael Waltrip face oficiu de rookie-vedetă. Dublul învingător din cursa de 500 de mile de la Daytona, Waltrip va pilota modelul Ferrari F430 GT cu numă-rul 61, înscris la clasa GT Am de echipa itali-ană AF Corse. „E o maşină un pic cam mică pentru un gabarit depăşit precum al meu, însă chiar şi aşa rămâne un univers familiar pentru orice pilot NASCAR Sprint Cup”, re-cunoştea, cu umor, americanul în vârstă de 48 de ani.

Le Mans continuă încădoi ani pe Eurosport

Cursa de 24 de ore de la Le Mans va continua să fie acoperită de Eurosport și în următorii doi ani, după ce Automobile Club de l’Ouest (ACO) a semnat recent un nou acord cu responsabilii canalului paneuropean. Fiecare minut din săptămâna de competiţie de la Le Mans va fi difuzat pe platformele Eurosport, Eurosport 2 și Eurosport Asia-Pacific, iar în Europa serviciul de streaming live va fi asigurat prin intermediul aplicaţiei Eurosport Player.De asemenea, Cupa Intercontinentală Le Mans (ILMC), aflată în acest an la primul său sezon de existenţă, va continua să fie difuzată de Eurosport până la finele lui 2013. Calendarul 2011 în ILMC cuprinde șapte etape, printre care cursa de 12 ore de la Sebring, cele 10 ore de pe Road Atlanta și, evident, cursa-vedetă: cele 24 de ore de la Le Mans ( )

Lovitura de începere a celui de-al șaselea Campionat Mondial de fotbal feminin se va da pe Stadionul Olimpic din Berlin, cel care acum cinci ani găzduia finala Campionatului Mondial de fotbal... masculin. Doar 16 reprezentative participă, împărțite în patru grupe. Grupa A: Germania, Brazilia, SUA, Japonia; Grupa B: Australia, Coreea de Nord, Canada, Mexic; Grupa C: Columbia, Nigeria, Guineea Ecuatorială, Noua Zeelandă; Grupa D: Anglia, Norvegia, Franța, Suedia.Ca o curiozitate, Asociația de fotbal Germană (DFB) a interzis în 1955 meciurile oficiale între echipe feminine, considerându-le caraghioase. Interdicția a ținut până în 1970. Acum, Germania e campioana mondială en-titre (a câștigat finala cu Brazilia, în 2007) și ar fi cam penibil să-și piardă titlul jucând acasă.

CM DE FOTBAL FEMININ (Germania, 27 iunie – 17 iulie)

cel mai tânăr agent certificat de Asociaţia Jucătorilor din National Football League (NFL). S-a deplasat special din Los Angeles până în Denver pentru a-l întâlni pe Kanavis McGhee, un jucător de la care se aştepta să fie printre primii ce urmau să fie aleşi în următorul draft NFL. A aflat unde stă acesta, l-a aşteptat 4 ore la uşă, iar când omul a venit acasă, s-a prezentat şi l-a rugat să îi acorde puţin timp pentru a sta de vorbă. După vreo jumătate de oră, jucătorul l-a întrebat dacă poate să îi ceară o favoare: un ajutor de 2.500 de dolari pentru a plăti chiria la apartamentul în care locuia mama sa. Fuchs s-a gândit o noapte întreagă şi a decis să îi dea banii. Spera că McGhee va fi primul jucător pe care îl va reprezenta. După încă o zi, a primit un telefon de la un coleg de echipă al lui Kanavis, care avea şi el nevoie de 2.500 de dolari pentru a rezolva o „problemă de familie“. În acel moment şi-a dat seama că a fost păcălit şi a plecat imediat din oraş.

Acesta a fost însă doar începutul. Kanavis nu i-a mai răspuns la telefon şi a semnat contract cu un alt agent. Au mai urmat şi alţi jucători, de la alte colegii, cărora le-a oferit diverse sume. Mai mult, Mel Agee, care a ajuns mai târziu să joace pentru Indianapolis Colts şi Atlanta Falcons, i-a cerut să îi cumpere şi un inel de logodnă pe care să îl ofere prietenei sale. Norocul lui Josh Luchs că inelul era prea scump şi nu avea bani, pentru că şi-ar mai fi luat o „ţeapă“.

Secretele meserieiDupă un an plin de eşecuri, Luchs a avut

norocul de a-l cunoaşte pe unul dintre cei mai influenţi agenţi ai momentului, Harold „Doc“ Daniels. Acesta era recunoscut în branşă pentru faptul că dă bani şi cadouri scumpe sportivilor din NCAA şi l-a iniţiat pe Josh în tainele meseriei.

Tânărul a învăţat că, pentru a semna contracte cu jucătorii, trebuie să construiască o relaţie de lungă durată. Să le dea sume mai mici, dar în mod constant. În plus, a aflat că, pentru a avea succes, ar fi bine să lucreze cu un singur colegiu mare şi aşa, prin intermediul lui Doc, a ajuns să se ocupe de UCLA (University of California, Los Angeles). A început să stea în preajma jucătorilor de la echipa de fotbal american şi să se împrietenească

cu ei. A căpătat credibilitate în rândul sportivilor după ce a semnat contract cu unul dintre cei mai buni jucători ai momentului la UCLA, Sean LaChapelle. Au urmat şi alte contracte, printre care şi unul cu Jamir Miller, care a fost ales

de pe poziţia a zecea în draftul NFL din 1994. Tuturor le-a dat bani. Ziua de „plată“ era pe data de întâi din fiecare lună şi se întâlnea personal cu fiecare dintre ei. Mai mult decât atât, lui Bruce Walker, unul dintre jucătorii care, la final, nici măcar

nu a semnat contract cu el, i-a plătit şi o cauţiune.

Au fost şi cazuri de jucători care au refuzat banii, dar acceptau alte avantaje. Lui Jonathan Ogden, unul dintre cei mai buni jucători de linie ofensivă din NFL

în prezent, i-a dat bilete la concerte şi i-a plătit o mulţime de mese. Ca şi banii, şi acest gen de atenţii erau interzise de regulile NCAA. Însă Luchs, ca şi alţi agenţi, îşi spunea că el nu este membru NCAA şi nu este obligat să respecte regulile

CamPiOnaTElE universitare americane, organizate sub con-trolul National Collegiate Athletic

Association (NCAA), sunt guvernate de nişte reguli stricte în ceea ce priveşte banii pe care sportivii îi pot primi de la familie, prieteni sau alte persoane. Pentru că nu au statut de profesionişti, aceştia pot be-neficia doar de bursa sportivă oferită de colegiul unde sunt studenţi – care acope-ră costurile de şcolarizare, cazare şi masă în campus – şi de o sumă limitată de bani pe care familiile o pot trimite periodic

prin intermediul reprezentanţilor şcolii. În rest, un sportiv din colegiu nu poate avea contracte de imagine cu o companie şi nu poate primi bani sau cadouri scumpe de la persoane din afara universităţii. Cu toate acestea, există tot felul de modali-tăţi prin care jucătorii din NCAA primesc bani negri, majoritatea acestora venind de la agenţi. Se ştie că fiecare companie de management sportiv oferea diverse sume unor sportivi în schimbul promisiunii că vor semna cu aceasta un contract de re-prezentare, în momentul în care vor trece în ligile profesioniste. Cu toate acestea, nu

au existat niciodată dovezi în acest sens până de curând, când un fost agent speci-alizat pe fotbal american, sătul de tot ce se întâmplă în lumea în care a trăit mulţi ani, a oferit detalii din spatele cortinei.

Totul a început cu o „ţeapă“

Josh Luchs a povestit pentru Sports Illustrated că prima dată a dat bani unui sportiv din colegiu în 1990. Luchs era la început de carieră. Avea 20 de ani şi era


deşi nu este permis, agenţii din SUa oferă de ani buni bani sportivilor valoroşi din colegii pentru ca aceştia să semneze contracte cu ei când vor ajunge profesionişti.

din SPaTElEcORTinEi

KANAVIS MCGHEE


impuse de asociaţie. În plus, ştia că, dacă nu face asta, alţi agenţi o vor face, iar el va fi exclus din acea lume, rămânând fără clienţi.

Marele „succes“O dată cu trecerea timpului, Josh

Luchs începuse să câştige bani frumoşi. Comisionul standard impus de Asociaţia Jucătorilor din NFL pentru un contract era de 3%. Având mulţi clienţi, Josh producea bine, dar ştia că, pentru a face bani mulţi, trebuia să reuşească să semneze un acord cu un quarterback de mare valoare. După ce s-a chinuit mult timp, a avut ocazia să îl cunoască, în 1996, pe Ryan Leaf, quarterback-ul de la colegiul Washington State. S-a împrietenit cu el şi primul

„ajutor“ a fost de 5.000 de dolari, pentru returnarea unui credit la bancă. Au urmat şi alte sume, între 300 şi 700 de dolari pe lună, timp de aproape doi ani, dar relaţia dintre ei s-a răcit după o excursie în Las Vegas, unde Leaf a mai venit neanunţat cu doi prieteni, totul pe cheltuiala agentului. Acesta tocmai îşi pierduse tatăl şi, fiind într-o stare psihică proastă, a refuzat să le plătească hotelul celor doi „intruşi“, aşa cum îi considera el. Din acel moment, Leaf nu i-a mai răspuns la telefon şi, când a fost ales al doilea în draftul NFL din

1998, la conferinţa de presă l-a avut alături pe Leigh Steinberg, unul dintre agenţii faimoşi din SUA. Luchs l-a mai întâlnit o singură dată pe Leaf, la unul dintre meciurile echipei San Diego Chargers, când jucătorul i-a returnat 10.000 de dolari, dar nu i-a explicat niciodată de ce a semnat cu alt agent.

Schimbare de opticăÎn 1999, Luchs a început să lucreze cu

agenţia lui Gary Wichard, unul dintre cei mai cunoscuţi manageri de jucători. Printre clienţii importanţi ai acestuia se numărau Brian Bosworth, Keith Brooking sau Jason Taylor. Aici a descoperit o nouă metodă de lucru: afacerile cu antrenorii din colegiu. Aceştia îi direcţionau pe

sportivii de top spre agenţia lui Wichard, iar ei erau, fireşte, recompensaţi. Din acei bani, o parte ajungea la jucătorii respectivi. Nnamdi Asomugha, Terrell Suggs sau Justin Fargas sunt doar câteva dintre numele importante din NFL, din zilele noastre, care au ajuns în acest fel să semneze, prin intermediul lui Josh Luchs, contracte cu agenţia lui Wichard.

Au mai fost contactaţi şi alţi sportivi care au ajuns chiar şi campioni NFL, cum ar fi Jeremy Shockey sau Santonio Holmes, însă primul a refuzat să se întâlnească cu

Luchs, iar al doilea i-a spus să nu se mai obosească să vină până la el, pentru că există deja un agent care „are grijă“ de familia lui.

După dezvăluirile făcute în presă de Luchs, unii jucători nominalizaţi au avut tăria de caracter de a recunoaşte acest lucru. Însă majoritatea acestora sunt deja retraşi. Cei activi au preferat să nu răspundă la întrebările jurnaliştilor pe această temă sau să nege orice contact cu Josh Luchs.

FAIMOSUL CAZ REGGIE BUSHDe-a lungul timpului, mai mulţi jucători din NCAA au fost suspendaţi pentru că au primit bani de la agenţi. Însă cel mai cunoscut caz a apărut anul trecut, când, în urma unei investigaţii făcute de Yahoo Sports, s-a demonstrat că running-back-ul Reggie Bush, de la New Orleans Saints, a primit în mod indirect aproximativ 100.000 de dolari de la un agent, pe vremea când juca la University of Southern California (USC). Bush a fost şi câştigător în 2005 al Heisman Trophy, trofeul pentru cel mai bun jucător din campionatul universitar, iar după dezvăluirile din presă, NCAA i-a cerut să renunţe la trofeu şi să returneze exemplarul care îi rămăsese lui. Bush a fost de acord cu asta şi, în cele din urmă, a recunoscut că a primit bani de la un agent sub diferite forme: deplasări gratuite pentru familia sa la meciuri, plăţi ale chiriei, plăţi ale ratelor la cumpărarea unei case sau returnarea unui credit la bancă.


În două-trei luni, Rafael Nadal îl va depăşi pe Pete Sampras la câştigurile din tenis. Novak Djokovici şi-a egalat deja premiile obţinute în cursul anului ce a trecut maRian BURlacU

TEniSUl a fost dintotdeauna un sport în care recordurile au căzut (şi continuă să cadă) unul după

altul. Iar de când s-a intrat în era profesio-nistă, statisticienii, mai ales cei de sorginte anglo-saxonă, au ţinut şi evidenţa banilor câştigaţi de campioni. Bani care, cel pu-ţin în sport, ajung în conturile celor mai valoroşi.

În vârstă de 25 de ani - îi împlineşte pe 3 iunie -, Rafael Nadal ocupă de aproape 12 luni prima poziţie în clasamentul mondial. Iar pe lângă victoriile pe care le obţine în turneele ATP, el mai are un obiectiv pen-tru 2011: să-l depăşească pe Pete Sampras după banii câştigaţi din tenis.

Victorios anul acesta la Monte Carlo şi Barcelona, finalist la Indian Wells şi Miami, Nadal a atins un total de 39.348.623 de dolari. Iar dacă mai punem şi suma obţi-nută prin calificarea în finala de la Madrid, atunci ajungem la aproape 40 de milioane. Ceea ce înseamnă că lui îi mai lipsesc doar trei milioane pentru a trece de american - Sampras are un total de 43.280.000 de dolari pe care i-a obţinut în 14 ani de carie-ră, iar mult timp s-a crezut că recordul său este de neatins (la vremea când juca, pre-miile erau mai mici decât cele de astăzi).

PREmiilE dE la madRid aU cREScUT faţă dE 2010

Specialiştii tenisului estimează că dacă va menţine ritmul cu care ne-a obişnuit, Nadal va reuşi să atingă această sumă la Wimbledon, turneu pe care l-a câştigat în 2008 şi în 2010 - prezenţa în finală i-ar fi suficientă. Până la finala de la Madrid cu

Novak Djokovici, spaniolul îşi trecuse în cont 1.952.460 de dolari anul acesta. Iar în numai două săptămâni de turnee pe zgu-ră, suprafaţa de joc care îi convine cel mai mult, el obţinuse 728.000 de euro (438.000 la Monte Carlo şi 290.000 la Barcelona).

Ascensiunea financiară vijelioasă pe care o înregistrează Nadal este favorizată şi de faptul că anul acesta premiile acordate la Masters 1.000 sunt mai mari decât în 2010. Ion Ţiriac a pus la bătaie pentru acest tur-neu suma totală de 2,835 milioane de euro, cu 500.000 peste ceea ce a fost la ediţia precedentă. Din acest motiv, competiţia

din capitala Spaniei ocupă locul al doilea ca premii, după Roland Garros, dintre toa-te turneele de tenis pe zgură, la masculin. Victorios în 2010, Nadal a primit atunci un cec în valoare de 585.000 de euro, în timp ce câştigătorul din acest an a încasat 590.000, iar finalistul, 275.000.

Lider absolut la capitolul venituri

obţinute în „sportul alb” rămâne însă Roger Federer. În vârstă de 29 de ani, elveţianul a adunat o sumă considerabilă din tenis: 62.262.624 de dolari. Sumă greu de de-păşit chiar şi de Rafael Nadal. Mai ales că Federer, deşi nu mai este la fel de domina-tor ca în urmă cu patru-cinci ani, rămâne un jucător greu de învins.

dJOkOVici, câşTigURi dE PESTE PaTRU miliOanE!

Nu numai Rafael Nadal are lipici la bani în 2011. Câştiguri şi mai mari, trecând de 4 milioane, a obţinut Novak Djokovici.

Calificat în finala Masters-ului de la Madrid, sârbul rămăsese neînvins anul acesta - 32 de meciuri disputate şi tot atâtea victorii. Aceste reuşite i-au adus în palmares şi cinci turnee câştigate: Australian Open, Dubai, Indian Wells, Miami şi Belgrad. Djokovici a trecut de patru milioane şi nu are de gând să se oprească aici.

TRAGE


Revista de tenis.roVa invita la tenis, intre prieteni:

FanSport.ro“Turneu de tenis pentru prieteni”In fiecare sambata organizam turnee de tenis pentru amatori, pe diferite nivele de joc.

Daca doresti sa participi si tu, te asteptam pe www.fansport.ro sa-ti faci un cont de uilizator si sa te inscri la turneele FanSport

Folosită în sporturi ca tenis, cricket sau rugby, tehnologia care ajută arbitrul să ia decizii corecte nu-şi face loc în cel mai popular sport al planetei, cel puţin nu înainte de 2014. În ultimii ani, FIFA şi UEFA s-au aliat împotriva oricărei imixtiuni a omului de ştiinţă modern în chestiuni fotbalistice, dar tragicomedia cu Lampard şi Neuer de la Cupa Mondială l-a determinat pe Sepp Blatter să devină mai cooperant şi să susţină măcar formal găsirea unei soluţii tehnice menite să răspundă la întrebarea „A fost sau n-a fost gol?” Vlad BUcUREScU

GOlUl care a fost, dar nu s-a acor-dat – aşa va rămâne în istoria fotbalului momentul petrecut

în minutul 38 al meciului Germania-Anglia la Cupa Mondială din Africa de Sud, când mingea şutată de Frank Lampard a lovit transversala, a căzut dincolo de linia porţii lui Manuel Neuer, dar centralul Larrionda a făcut semn ca jocul să continue, văzând că asistentul de pe partea respectivă stă cuminte. Era 2-1 pentru nemţi în acel mo-ment, iar partida ar fi avut probabil altă faţă dacă englezii egalau înainte de pauză, într-un meci pe care aveau să-l piardă cu 4-1.

Astfel de situaţii s-au petrecut şi se vor mai petrece cât timp va exista sportul-rege, numai că incidentul de la Bloemfontein nu a avut ca victimă naţionala României, repre-zentativa din Burkina Faso sau Groenlanda, ci echipa unei naţiuni care reprezintă un motor al economiei mondiale şi care are voci suficient de puternice şi convingătoa-re pentru a-şi impune un punct de vedere global. În 1966, când Anglia câştiga Cupa Mondială în dauna germanilor printr-un gol controversat al lui Geoff Hurst (ce iro-nie a sorţii!), computerele erau cât un apar-tament, consumau energie cât un orăşel

şi reprezentau o tehnologie la care aveau acces doar băieţii de la NASA şi alţi câţiva oameni de ştiinţă cu IQ-ul apropiat de al lui Einstein. În momentul în care Lampard s-a bucurat degeaba, mai multe firme testau deja mingea cu cip sau tehnologia video care să limiteze erorile arbitrilor.

În ciuda unei agende încărcate, premi-erul britanic David Cameron a cerut pu-blic a doua zi după eliminarea naţionalei Albionului de la CM introducerea probei video în fotbal, Anglia devenind astfel ofi-cial principala susţinătoare a implementării tehnologiei în cel mai popular sport de pe planetă.

Moartea fotbalului sau salvarea sa?

Ideea a fost combătută în ultimii ani con-stant de oamenii care ocupă funcţii-cheie din fotbalul mondial, preşedintele FIFA, Sepp Blatter, şi cel al UEFA, Michel Platini. Primul a rostit ca pe o poezie, peste tot pe unde a călătorit, inclusiv în România, textul: „A greşi este omeneşte, erorile fac parte din joc, arbitrul este suveran şi aşa trebuie să rămână”. Dacă refuzul elveţianului de a lua în calcul ajutorul ştiinţei era prezentat

pe un ton calm şi mai mereu cu zâmbetul pe buze, Platini se irită şi astăzi când vreun jurnalist rosteşte în faţa sa sintagma „proba video”, reacţia sa fiind: „Nu, nu, nu şi nu!!!”. Argumentele sale par imbatabile: „Să spu-nem, prin absurd, că am utiliza proba video la un meci între Feroe şi Estonia în prelimi-nariile CE, la care asistă 1.000 de spectatori. Trebuie să folosim 25 de camere, adică o in-vestiţie de 200.000 de euro. Acolo vom ve-dea poate o greşeală, meciul va trebui oprit şi tot aşa. Va fi sfârşitul fotbalului! El trebuie să rămână uman. O fază trebuie decisă de arbitrul de centru, nu de un individ aflat în regie. Toată viaţa mea voi fi un duşman al probei video”.

Platini a contracarat ofensiva tehnologi-că venind cu ideea folosirii a încă doi arbitri asistenţi, care să supravegheze tot ce se în-tâmplă în suprafaţa de pedeapsă, inclusiv în zona liniei porţii. Brigăzile cu cinci arbitri au fost folosite experimental în sezonul trecut din Europa League, sistemul fiind promovat apoi în Liga Campionilor. „Nu a existat nici o evoluţie în arbitraj timp de 125 de ani. Eu am încercat să-l fac să evolueze în mod uman, nu tehnologic, şi sunt total mulţumit de sistemul cu cinci arbitri”.

Dialogul surzilorÎn ultimele luni, adică exact în perioa-

da de campanie electorală pentru încă un mandat la şefia FIFA, Blatter a renun-ţat aparent la atitudinea rigidă, devenind brusc foarte deschis la inovaţiile care pot ajuta fotbalul să fie mai alb şi mai catifelat. El a pretins că a început să „rumege” ideea încă din sezonul precedent al Champions League, când Fiorentina lui Mutu a fost făcută zob de brigada norvegiană con-dusă de Tom Henning Ovrebo la un meci pe Allianz Arena împotriva lui Bayern München. Blatter a povestit cum nu i-a mai priit cafeaua de dimineaţă după ce a văzut reacţiile violente din presa europeană la gafele nordicilor. „Am fost bulversat de toa-tă tevatura. Vom discuta serios la Congresul FIFA despre introducerea probei video”, era anunţul care confirma că presiunea pusă de cluburile şi federaţiile de top începea să dea roade. Şi asta, după ce Blatter spu-nea cu doar câteva zile înainte: „Fotbalul va muri în ziua în care un meci va fi întrerupt pentru ca arbitrul să revadă o fază. Oamenii vor pleca de pe stadion fără să aibă despre

ce să vorbească, se vor îndepărta de acest sport. Eroarea arbitrului este inclusă în acea parte integrantă care fascinează lumea fotbalului”.

A urmat o perioadă de teste, timp în care mai multe firme specializate din IT au încer-

cat să-şi vândă marfa, practic, o tehnologie care dăduse deja rezultate la nivel neoficial. Premisele păreau favorabile, s-a vorbit chiar despre şansele ca proba video folosită doar ca asistenţă pe linia porţii să fie utilizată la Cupa Mondială din 2014. Şi totuşi...

Testele care ar fi trebuit să convingă International Board să modifice regula-mentul de fotbal au eşuat sau, cel puţin,

aşa a pretins forul de la Zürich. Zece firme şi-au prezentat echipamentul, atât pe timp de zi, cât şi în nocturnă. FIFA a impus însă nişte condiţii drastice, iar una a fost de-a dreptul hilară, obligând participanţii să-şi testeze tehnologia pe un gazon artificial, deşi majoritatea meciurilor din lume se joa-că pe iarbă naturală. În consecinţă, firmele au avut dificultăţi în tragerea cablurilor pe sub teren, dând rateuri din această cauză. Apoi, testarea s-a făcut fără spectatori, care de regulă au la ei telefoane mobile şi alte aparate electronice care pot interfera cu semnalul principal. Rezultatul a fost proba-bil pe placul lui Blatter, Platini şi al tuturor oponenţilor ideii că IT-ul poate ajuta fotba-lul: nimeni n-a putut să ofere la testul de la Zürich o acurateţe maximă şi o transmitere a datelor de la aparat la arbitru în maximum o secundă. Intuind cum va fi regizată sesiu-nea, cei de la Hawk-Eye, care au implemen-tat proba video în tenis, nici măcar nu au participat.

Mesajul din partea FIFA n-a fost totuşi descurajator: testele vor continua în peri-oada septembrie 2011-iunie 2012. „Este po-sibil ca în vara anului viitor să avem un sis-tem ce ne va permite să spunem dacă a fost sau nu gol şi atunci el va fi folosit la Cupa Mondială din 2014”, a fost mesajul optimist al preşedintelui.

Cum funcţioneazăDacă tehnologia va pătrunde în lumea

conservatoare a fotbalului, va avea la în-ceput arie de acţiune limitată exclusiv la linia porţii. Paradoxal, principalele compa-nii care au pus la punct un astfel de sistem provin tocmai din Anglia şi Germania, ale căror naţionale au fost protagonistele inci-dentului din vara trecută, ce joacă teoretic rol de catalizator în amestecul ştiinţei pe tărâmul sportului-rege.

Goal-Line Technology, pe scurt GLT, este inventat de nemţi, în colaborare cu Adidas, iar Hawk-Eye, creat de englezi, face parte de câţiva ani din lumea tenisului profesio-nist, dar şi din cricket. Ambele sisteme folo-sesc tehnologii care presupun transmiterea de date către un server şi de aici la arbitru într-o fracţiune de secundă. „Dacă sistemul nostru s-ar fi aplicat la turneul din Africa de Sud, Anglia ar fi egalat şi meciul ar fi fost altul. Folosim o tehnologie cu o acurateţe de sută la sută şi care ajută la luarea unor

„Fotbalul va muri în ziua în care un meci va fi întrerupt

pentru ca arbitrulsă revadă o fază.”

Sepp Blatter

„O fază trebuie decisă de arbitrul de centru, nu de un

individ aflat în regie”.Michel Platini

„Folosim o tehnologie cu o acurateţe de sută la sută şi care ajută la luarea unor

decizii corecte”. Christian Holzer (GLT)

EUROSPORT40 IUNIE 2011 IUNIE 2011 41EUROSPORT

decizii corecte”, a punctat Christian Holzer de la GLT, în timp ce inventatorul Hawk-Eye, Paul Hawkins, crede că nici nu mai este ne-voie să fie demonstrată viabilitatea acestei soluţii tehnice: „Noi am făcut teste şi în fot-bal şi este cât se poate de limpede că func-ţionează şi că poate ajuta sportul”.

Pe lângă faptul că FIFA nu se declară convinsă, deocamdată, de viabilitatea ce-lor două sisteme, principalul impediment

ar fi costurile ridicate, fapt care afectează universalitatea jocului. În fapt, cum ar pu-tea avea acces la GLT sau Hawk-Eye o echi-pă gen Avântul Pătârlagele, în condiţiile în care regulamentul FIFA trebuie să fie la fel pentru Real Madrid şi un team judeţean?

Hawkins răspunde: „Din sponsorizări. Să luăm exemplul din tenis, unde există spon-sori care susţin sistemul. Nu am nici un du-biu că fotbalul s-ar descurca să implemen-teze tehnologia”.

Glume cu BlatterCând şi cum va afecta implicarea tehno-

logiei lumea fotbalului? Dacă un sistem ca GLT sau Hawk-Eye se va dovedi viabil, un gol ca al lui Geoff Hurst în finala CM ’66 ar fi probabil neutralizat de ochiul artifi-cial, în timp ce o execuţie ca a lui Dorinel Munteanu în meciul cu Bulgaria la Euro ’96 sau a lui Lampard la CM de anul trecut ar schimba rezultatul final. Cum rămâne însă cu Avântul Pătârlagele, care riscă să nu aibă acces la aşa ceva nici dacă s-ar tripla PIB-ul României? Este FIFA dispusă să renunţe la

universalitate şi să împartă regulamentul fotbalului într-unul pentru plebe şi altul pentru competiţiile cu impact major pe glob? Poate că aici este cheia şi nu întâm-plător Blatter a îmbrăţişat tactica jocului de glezne în perioada când are tot interesul să se pună bine cu oficialii din ţările influente în fotbalul mondial, dar şi cu cei din ţările din lumea a treia, pentru a obţine al pa-trulea mandat în fruntea FIFA. În fond, un vot al Angliei valorează tot atât cât unul al Sudanului.

Între timp, englezii ştiu să facă haz de necaz. În fond, reprezentanţii lor au avut un impact puternic la ultimele două Cupe Mondiale. În 2006, Graham Poll a intrat în istoria fotbalului, devenind primul arbitru care îi dă unui jucător trei cartonaşe galbe-ne până îşi dă seama că trebuie să-l elimine (Simunic de la croaţi în meciul cu Australia). Patru ani mai târziu, Mirror Football publi-ca o imagine trucată ce a făcut înconjurul lumii: linia porţii lui Neuer devine strâmbă, astfel ca mingea să pară că nu a intrat în poartă. Nu a fost iertat nici Blatter, site-ul Goal publicând de 1 aprilie un material cu titlul „Golul lui Lampard, acordat”, în care anunţă că FIFA a corectat retroactiv eroa-rea brigăzii din Argentina, dar a omologat cu 5-2 rezultatul, pe baza unui aşa-zis pro-gram de simulare. Probabil cel mai savuros material de fotbal internaţional de Ziua Păcălelilor.

Sistemul Hawk-EyeȘase camere sunt poziţionate câte două pe laturile terenului, în dreptul locului de unde se execută cornerele și deasupra porţii. Toate transmit imagini către server la o frecvenţă de 500 de frame-uri pe secundă, captând mișcările rapide ale balonului. În momentul în care mingea trece de linia porţii, un semnal este transmis către arbitru în doar 0,5 secunde prin intermediul unui ceas sau al unui aparat auditiv.

Mingea cu cipMai multe cabluri subţiri sunt instalate sub gazon în perimetrul careului de 16 metri și dincolo de linia porţii, generând un câmp magnetic slab. Un senzor cu transmiţător aflat în interiorul mingii și cântărind doar 15 grame monitorizează câmpul și trimite datele către mai multe receivere plasate în spatele porţii și de aici la un computer central. Acesta alertează arbitrul prin semnal radio sau vibraţie când se marchează un gol.

„Noi am făcut teste şi în fotbal şi este cât se poate de limpede că funcţionează şi

că poate ajuta sportul”. Paul Hawkins (Hawk-Eye)

„Domnului Blatter ar trebui să-i fie ruşine. În lumea modernă avem acces la

tehnologie.Haideţi s-o folosim!”

Harry Redknapp,managerul Tottenham


EUROSPORT44 MAI 2011

Filmele cu tematică sportivă s-au bucurat întotdeauna de succes. În această categorie se detaşează clar peliculele care au la bază poveşti din lumea pugilismului. Pe lângă multiplele premii, inclusiv Oscaruri, aceste filme au reuşit să-i îmbogăţească pe producătorii lor dan nicOlaiE

BazaTE în mare măsură pe po-veşti reale, multe fiind biografi-ce, filmele despre box domină

topul IMDB al celor mai apreciate filme inspirate din sport. În primele 50 de pozi-ţii ale acestui clasament, nu mai puţin de 14 filme sunt despre box. Socoteala a fost simplă, o astfel de peliculă poate conţine absolut toate ingredientele care să atragă publicul plătitor de bilet: dragoste, violen-ţă, sport, reuşită în viaţă, ratare. Ordinea în

care filmele se află în top nu are legătură nici cu premiile primite de peliculă, nici cu anul lansării filmului sau cu banii încasaţi. O medie este însă suficient de relevantă. Trei filme, din trei decade diferite, domină topul atât la încasări, cât şi la notorietate.

Raging Bull (1980) a reuşit să aducă producătorilor nu mai puţin de 23.383.987 de dolari numai pe teritoriul SUA, în pri-mul an după lansare. Banii au continuat să curgă, la acest lucru contribuind din plin şi vânzarea de casete video şi de DVD-uri. Trebuie precizat că, după 1990, încasările

din industria cinematografică au devenit tot mai mari. Pelicula, cu Robert de Niro în rolul principal, a câştigat două premii Oscar plus alte 19 distincţii la festivaluri prestigioase de film. Produs în 1980 în re-gia lui Martin Scorsese, filmul celebrului regizor american redă povestea pugilis-tului Jake La Motta (Robert de Niro) şi se axează pe furia extremă a acestuia, care îl face de neoprit în ringul de box, dar în ace-laşi timp îi distruge viaţa personală. Iniţial, scenariul filmului conţinea mai mult box decât ar fi dorit regizorul. Scenele din ring

marchează cronologic ascensiunea, pră-buşirea şi, în final, mântuirea lui Jake La Motta.

Atipic, million dollar Baby (2004) a cucerit patru premii Oscar, plus alte 45 de alte distincţii. Regizat de Clint Eastwood, filmul vorbeşte despre povestea unei fete care îşi face loc în lumea dură a boxului. Frank Dunn (Clint Eastwood) a antrenat şi a fost manager pentru câţiva dintre cei mai mari boxeri ai ultimilor ani. Singurul său prieten este Scrap (Morgan Freeman), un fost boxer care are grijă de sala lui de sport. Totul se schimbă când în scenă îşi face apariţia Maggie Fitzgerald (Hilary Swank). De aici şi tensiunea într-o continuă

creştere. Încasările au fost pe măsură: pes-te 100.000.000 de dolari.

Rocky (1976) a câştigat trei Oscaruri şi inimile a sute de milioane de spectatori. Cele 225.000.000 de dolari au venit fi-resc pentru realizatorii peliculei. Silvester Stallone îl interpretează pe Rocky Balboa, un boxer promiţător, dar pe care o acci-dentare îl obligă să stea departe de ring. Pentru a câştiga bani, Rocky intră în an-turajul unor interlopi care îl folosesc fără milă. Şansa îi întinde o mână atunci când Apollo Creed, campionul mondial, are ne-voie de un challenger pe care să fie sigur că îl va învinge pe 4 iulie. Restul e deja po-veste. Filmul a avut mai multe continuări, toate bucurându-se de succes nu numai

din punct de vedere financiar.Rocco and His Brothers (1960) este cel

mai cunoscut film despre pugilism făcut în Europa. În Italia, încasările au bătut toate recordurile în anii 60. Apariţia în film a lui Alain Delon a contribuit din plin la acest lucru.

Nici la Oscarurile din acest an nu putea să lipsească un film despre „nobila artă”. The fighter (2010) „a pus mâna” pe două statuete cu cel mai celebru unchi din lume, cele 94 de milioane de dolari venind ca un bonus. Un Oscar în plus a pus în vitri-nă Cinderella Man (2005), încasările ajun-gând la 108.521.911de dolari. În acelaşi top găsim filme care au făcut epocă la vremea lor datorită subiectului, boxul, dar şi a distribuţiilor de excepţie: Body and Soul (1947), Requiem for a Heavyweight (1962),

Gentleman Jim (1942), Champion (1949).Before the fall (2004) este una din-

tre puţinele pelicule prezente în aceas-tă companie selectă care nu au reuşit să aducă foarte multe satisfacţii financiare celor care au realizat-o. Nu la fel stau lu-crurile însă în ceea ce priveşte celebrul Somebody Up There likes me (1956), cu Paul Newman în rolul principal, sau cu The Hurricane (1999), unul dintre marile filme ale lui Denzel Washington.

La Hollywood se lucrează febril la câteva pelicule care au ca subiect boxul, în două dintre ele urmând să aflăm totul despre vieţile unor pugilişti care au făcut istorie în ultimii 30 de ani, producătorii menţinând suspansul până la capăt.


PE 2 mai 2011, John Higgins de-venea doar unul dintre cei cei trei jucători care au câştigat de cel

puţin patru ori titlul mondial la Crucible. Pentru scoţianul în vârstă de 35 de ani, acel moment a reprezentat renaşterea, după 12 luni presărate şi cu victorii, dar şi cu multe momente dificile, care i-au afectat cariera.

Mai întâi, după ce a fost eliminat în tu-rul secund al Campionatului Mondial din 2010, Higgins a fost implicat într-un scan-dal imens: filmat cu camera ascunsă de reporterii de la News of the World, triplul campion al lumii la acea vreme accepta ca, în schimbul unei anumite sume de bani,

să cedeze mai multe jocuri în întâlnirile pe care urma să le dispute. Suspendat de Asociaţia Mondială de Snooker pentru in-tenţia de a truca meciuri, Higgins a lipsit din competiţii timp de şase luni, perioadă în care s-a antrenat pentru a fi la cel mai în-alt nivel când va reveni.

Acest lucru s-a văzut la jumătatea lunii noiembrie, după ce “Vrăjitorul din Wishaw” s-a impus în etapa a cincea a Euro Players Tour Championship. Deşi o competiţie de mai mică anvergură, aceasta a intrat în palmaresul lui Higgins, care a evoluat ex-celent în toate meciurile şi l-a învins în ul-timul act pe englezul Shaun Murphy. A fost doar începutul unui sezon excelent pentru

scoţian, care a demonstrat o imensă foa-me de victorii, dar şi un psihic extrem de puternic.

Campionatul Regatului Unit, unul din-tre cele mai importante turnee din lumea snooker-ului, l-a avut drept câştigător pe acelaşi Higgins, autor al unui joc tactic impecabil. Condus de Mark Williams cu 9-5 în finală şi învins din punct de vedere matematic, la un moment dat, Higgins a realizat un snooker decisiv, care i-a permis să reintre în meci. De neoprit apoi, el nu i-a mai dat nicio şansă adversarului, de care a trecut cu 10-9.

Din păcate pentru Higgins, probleme, deşi de altă natură, şi-au făcut din nou

apariţia, la câteva luni după acel triumf: în timp ce se afla la Masters-ul german, tatăl jucătorului a decedat după o îndelungată luptă cu cancerul. Mereu alături de John, Higgins Sr l-a susţinut pe fiul său în toate clipele importante ale vieţii sale, iar pierde-rea tatălui a reprezentat un moment foarte dificil în viaţa fostului lider mondial.

Deşi nu mulţi credeau, John Higgins a revenit mai puternic după doar câteva

săptămâni şi a câştigat pentru a treia oară Openul galez. Însă marele succes al sezo-nului a venit în luna mai, când scoţianul a obţinut un nou titlu suprem, după cele din 1998, 2007 şi 2009. Aflat pe jumătatea cea mai dificilă a tabloului, Higgins a trecut de doi foşti campioni mondiali, în calea spre finală (Ronnie O’Sullivan şi Mark Williams), pentru ca în ultimul act să îl învingă pe Judd Trump, un “viitor multiplu campion

al lumii”, aşa cum a fost catalogat englezul chiar de către învingătorul de la Crucible.

Pentru performanţele sale incredibile, Higgins a fost ales “Jucătorul Anului”, atât de Asociaţia Mondială de Snooker, cât şi de jurnaliştii de specialitate. Practic, cele două premii au încununat un an de vis pentru scoţian pe plan profesional, chiar dacă pu-ţini îi dădeau şanse de a-şi regăsi cea mai bună formă.

“Sunt onorat că am primit aceste distinc-ţii, care vin după un sezon perfect. Al patru-lea titlu mondial reprezintă un nou reper în cariera mea şi sper că de acum înainte vor urma şi alte trofee”, a declarat Higgins, care şi-a fixat un nou obiectiv: egalarea numă-rului de titluri mondiale cucerite de cona-ţionalul său, Stephen Hendry. Acesta are şapte, iar calculele actualului campion al lumii sunt simple: dacă va triumfa o dată la doi ani, atunci în 2017, înainte să împli-nească 42 de ani, Higgins va realiza această performanţă.

Mark Williams – noul lider mondial

În urmă cu doar câţiva ani, galezul Mark Williams trecea printr-o perioadă derutan-tă. Jocul său nu se lega, iar el nu înregistra două victorii consecutive, pierzând în faţa unor adversari mai slab cotaţi. Ieşit din Top 16, Mark Williams cocheta cu retragerea, iar acel gând l-a urmărit timp de un sezon, mai ales că ajunsese să fie învins în calificări, ceea ce pentru un dublu campion al lumii era prea mult.

Dar, cu răbdare, fostul lider mondial a început să îşi regăsească motivaţia şi con-centrarea, două elemente care i-au lipsit atât de mult. Pentru început, în 2010, el s-a impus în Openul Chinei, succes care a anunţat întoarcerea sa. Apoi, în sezonul recent încheiat, Williams a ajuns în finala Campionatului Regatului Unit, pentru ca peste câteva luni să îşi treacă în palmares cel de-al 18-lea trofeu într-un turneu pe puncte. Se întâmpla la Masters-ul german, acolo unde l-a învins pe englezul Mark Selby.

Parcursul său foarte bun din această primăvară i-a făcut pe mulţi specialişti să îl considere drept unul dintre favoriţi la Crucible, iar Williams a confirmat acest sta-tut, într-o anumită măsură. Ryan Day, Jamie

John Higgins şi Mark Williams au revenit la cea mai bună formă a carierei, dar în afară de ei, snooker-ul a mai avut o vedetă în 2011: Judd Trump.


Cope şi Mark Allen nu au avut nicio şansă în faţa campionului mondial din 2000 şi 2003, care s-a oprit în semifinale. Din păca-te pentru el, Williams l-a înfruntat pe John Higgins, iar meciul de la Sheffield a semă-nat cu finala Campionatului Regatului Unit. Chiar dacă a evoluat foarte bine şi a avut câteva ocazii importante de a se califica, galezul a pierdut, scor 14-17.

Motive de consolare există însă: jocul său, unul aproape fără cusur, îi dă speranţe mari pentru un nou sezon bun, poate chiar la un nivel mai ridicat decât precedentul. În plus, Williams a devenit liderul clasamentu-lui mondial la exact şapte ani după ce i-a cedat această poziţie lui Ronnie O’Sullivan.

Viitorul snooker-uluiParcursul său de la Crucible a produs en-

tuziasm şi agitaţie în lumea snooker-ului. Aplaudat şi apreciat pentru stilul deschis de joc, Judd Trump a fost lăudat de toată lumea după Campionatul Mondial, deşi au existat voci, foarte puţine, care l-au etichetat ca fiind doar un “ţintaş”. Chiar dacă a arătat că mai are multe lucruri de îmbunătăţit la capitolul tactică, englezul în vârstă de 21 de ani reprezintă cu adevărat viitorul acestui sport, aşa cum au spus John Higgins, Jimmy White şi Ronnie O’Sullivan, care au rămas uimiţi de curajul lui şi de acu-rateţea incredibilă a loviturilor de distanţă.

Practic, ascensiunea lui Trump a început odată cu Openul Chinei, primul turneu pe puncte câştigat de jucătorul născut în Bristol. Apoi, la Crucible a confirmat acel rezultat, depăşindu-şi aşteptările cu fiecare tur de care a trecut. Deşi a fost repartizat pe jumătatea mai uşoară de tablou, per-formanţa lui Trump nu poate fi contestată, deoarece a evoluat bine în fiecare meci, iar accederea în finală a venit ca o consecinţă a jocului său de atac, ce i-a adus foarte mulţi fani.

În ultimul act, englezul, care la vârsta de 14 ani a realizat un break maxim, a avut două sesiuni excelente, la finalul că-rora l-a condus cu 12-9 pe John Higgins. Experienţa acestuia şi stăpânirea de sine superioară s-au făcut simţite în a doua par-te a confruntării, iar scoţianul a câştigat cu 18-15, după unul dintre cele mai frumoase meciuri văzute vreodată la Crucible.

Datele spun că ediţia din 2011 a

Campionatului Mondial a fost urmărită de jumătate din populaţia Marii Britanii. Sesizând potenţialul de marketing pe care îl oferă Judd Trump, jucător care a primit mai multă atenţie decât Higgins, Barry Hearn doreşte să popularizeze disciplina cu ajutorul finalistului din acest sezon, despre care a declarat: “Cât timp trebuie să vând un produs, am nevoie ca acesta să fie sus-ţinut de fapte. Iar Trump reprezintă faptele în cauză, el îmi permite să le spun tuturor că din ce în ce mai mulţi oameni vor deveni interesaţi de snooker. Atunci când apare o nouă figură, se produce mult entuziasm. Noi trebuie să profităm de acest lucru, iar Judd Trump este omul nostru”.

De la Ronnie O’Sullivan nu a mai existat

atât de mult interes pentru un jucător de snooker, cum se întâmplă acum. Timpurile s-au schimbat, jocul este altul, iar sportul are nevoie de dinamică pentru ca lucrurile să progreseze, după ce aproape două de-cenii au stagnat. Faţă de acum 10-15 ani, aşteptările sunt diferite, iar Barry Hearn e conştient de acest lucru. Ultimele cuvinte îi aparţin tot preşedintelui World Snooker Limited: “Am nevoie de noi jucători talen-taţi, ce pot ţine mereu publicul în priză; Trump corespunde foarte bine cerinţelor mele. Dacă ar trebui să pun pe hârtie ce vreau, atunci aş oferi o descriere a lui: să fie tânăr, să aibă o tunsoare neobişnuită şi lipici la fani, dar şi să le poată oferi specta-torilor divertisment”.

RASISMUL,

TREi lOViTURi dE caP l-au făcut celebru pe Zinedine Zidane la Campionatele Mondiale în cadrul

cărora şi-a condus magistral echipa: prime-le două, în finala Coupe du Monde 1998, la victoria cu 3-0 purtată în faţa Braziliei prietenului său Ronaldo, iar cea de-a treia, într-o altă finală, de data aceasta pierdu-tă în 2006 la penalty-uri în faţa Squadrei Azzurra. Atunci, în prelungirile partidei, Zizou i-a aplicat o corecţie lui Materazzi, care îşi permisese să comenteze la adresa originilor familiei sale. Din acel moment, totul a început să se destrame în sânul echipei Franţei, care, după ce s-a înclinat în faţa Italiei, a fost nevoită să se lupte cu penibilul la Euro 2008, acolo unde egalul cu tricolorii i-a adus singurul punct. A urmat henţul lui Henry cu Irlanda, care i-a condus pe Les Bleus în Africa de Sud, şi scandalul „Prostituata”, în care au fost implicaţi, prin-tre alţii, Ribery şi Benzema.

Venirea la cârmă a lui Laurent Blanc a coincis cu regăsirea poftei de joc pentru Mexes şi compania, care par să nu mai aibă prea multe emoţii pentru a ajunge la Euro 2012, din grupa în care ai noştri au reuşit „performanţa” de a încasa un gol de la ama-torii din Luxemburg.

Totuşi, când totul părea că revine la nor-mal pentru francezi, site-ul Mediapart, cu-noscut pentru multitudinea de fapte reale pe care le-a dezvăluit de-a lungul anilor, a mai scos la iveală un aspect deloc măgu-litor la adresa fotbalului din Hexagon: în noiembrie 2010 a avut loc o întâlnire în pa-tru, la care au luat parte Blanc, Mombaerts, Francis Smerecki, antrenor la echipele de

juniori, şi François Blaquart, directorul teh-nic al Federaţiei Franceze de Fotbal, în care s-a încercat punerea la cale a unei tactici prin care numărul jucătorilor de culoare sau de origini arabe care practică sportul-rege să sufere o scădere încă de la nivelul juni-oratului. „Putem limita la loturile de juniori numărul puştilor care şi-ar putea schimba cetăţenia? Da? Nu? Oricum, suntem obligaţi să facem totul fără să afle nimeni...”. Aşa şi-a început discursul Mombaerts, conform ste-nogramelor prezentate de Mediapart.

Surprinzătoare a fost poziţia lui Blanc, care nu s-a împotrivit prea mult unui ase-menea plan cu tendinţe rasiste, găsind şi explicaţii pentru atitudinea lui: „Eu sunt fa-vorabil unei asemenea decizii. Când băieţii îmbracă tricoul echipei naţionale a Franţei la 16 ani, 17, 18, 19, 20 de ani şi la tineret, pentru ca apoi să aleagă la seniori o selec-ţionată africană, asta mă deranjează îngro-zitor”. Planul celor doi era să impună o cotă de maximum 30% pentru prezenţa în şcoli-le de fotbal franceze a jucătorilor de culoa-re, încă de la vârsta de 12 ani, bazându-se că astfel francezii vor aduce din nou pe teren fotbalul champagne cu care îşi obişnuiseră fanii în anii `80 şi `90. Blanc ar mai fi lansat şi ipoteza schimbării criteriilor de selecţie ale copiilor, ţinând cont că în această perioadă primele două calităţi care se cer sunt forţa şi viteza, elemente caracteristice evident rasei închise la culoare. Selecţionerul ar propune până şi nişte teste de cultură generală, cu privire la istoria sau literatura poporului francez, lucruri care, în mod normal, ar tre-bui să se afle pe plan secund la începutul vieţii unui sportiv de performanţă. Singurul care s-a împotrivit unei asemenea iniţia-tive a fost Smerecki, antrenorul care a ob-servat tenta discriminatorie a discuţiei: „Se vorbeşte şi de o cotă de 30 la sută pentru jucătorii de culoare şi pentru arabi. E discri-minatoriu. Cel care e francez-francez joacă pentru echipa lui Blanc, iar celălalt, nu atât de talentat, vrea să joace pentru altă ţară, iar voi îi interziceţi, îl eliminaţi. E imposibil!”

La aflarea acestei veşti de către federaţia franceză, sancţiunea a fost promptă numai în cazul lui Blaquart, care a fost suspen-dat din funcţie pe termen nedeterminat. Ministrul sportului a studiat această con-troversă şi a stabilit că, în pofida faptului că dubla cetăţenie reprezintă o problemă în Franţa la ora actuală, astfel de variante nu reprezintă soluţii viabile. Totuşi, din cauza

faptului că nu există dovezi cu privire la pu-nerea deja în practică a cotei de 30%,

Chantal Jouanno a admis faptul că par-ticipanţii la discuţia din noiembrie nu sunt nevoiţi să viziteze un tribunal. Astfel, s-a în-cercat muşamalizarea acestui scandal, care ar putea avea un impact negativ la nivelul sportului din Franţa şi ar putea deveni un exemplu şi pentru alte ţări europene.

Pe plan intern, este de ajuns să ne gân-dim la faptul că 12 jucători din lotul cu aju-torul căruia Les Bleus vor să îşi asigure pre-zenţa la următoarea ediţie a Europenelor sunt de origine africană sau arabă, pentru a ne imagina ce fel de probleme ar fi putut interveni.

Laurent Blanc, de altfel coleg de gene-raţie cu jucători precum Zidane, Desailly sau Thuram, va trebui să găsească o soluţie prin care să nu scape din frâu contingentul important de fotbalişti cu dublă cetăţenie care se perindă pe la echipa tricolorilor, dar care va fi nevoit să se lovească şi de reacţiile inevitabile ale foştilor colegi, care deocam-dată sunt alături de el.

Zizou l-a sfătuit pe fostul său coechipier să nu renunţe la postul de selecţioner: „Îl cunosc foarte bine pe Laurent. El nu este rasist. Pentru el niciodată nu a contat cu-loarea pielii. Sper să rămână în funcţia de antrenor, pentru că are de dus la bun sfârşit un proiect care a început cu dreptul”, aces-tea fiind cuvintele unuia dintre cei mai buni jucători pe care Franţa i-a dat vreodată, ale cărui rădăcini sunt în Algeria.

Dacă pentru fotbalul francez aceas-tă descoperire a discuţiei din noiembrie 2010 nu va reprezenta neapărat un lucru pozitiv, există varianta ca fotbalul african să aibă de câştigat. Dacă noul Makelele se prezintă la vârsta junioratului la Clermont

şi este acceptat pentru calităţile lui, în po-fida faptului că este un copil de culoare, el va fi ajutat să crească de către francezi. În schimb, când va ajunge la vârsta care să îl recomande pentru prima selecţionată, noul Makelele, ştiind că există persoane care nu îl agreează, atât în conducerea naţionalei, cât şi în federaţia de la Paris, ar putea deci-de pentru o prezentare la echipa africană al cărei cetăţean poate fi considerat.

Astfel, chiar dacă nu cele mai bune pro-duse ale fotbalului francez se vor transfera în Africa, o serie de jucători de valoare apro-piată ar putea duce la ridicarea nivelului fot-balistic de pe continentul negru.

Franţa nu este singura ţară care se con-fruntă cu probleme legate de rasism. Spania a fost centrul fotbalistic al ultimei luni când au avut loc cele patru El Clasico, pe care Barcelona şi Real Madrid le-au desfăşurat atât pe plan intern, cât şi pe cel european. În anumite momente, aceste încleştări au depăşit graniţa sportului, cel mai neadec-vat comportament aparţinându-i lui Jose Mourinho, care, de altfel, a fost suspendat de UEFA cu cinci etape în care nu va sta pe banca Realului în Europa.

Presiunea pusă de portughez s-a oglin-dit în duelurile exagerate de pe teren, aco-lo unde campionii mondiali ai celor două combatante nu au ezitat să îşi adreseze cu-vinte grele. Un caz special este cel al închi-zătorului catalanilor Sergio Busquets, care l-a numit pe fundaşul stânga al madrileni-lor, Marcelo, „maimuţă”, scenă înregistrată de camerele de luat vederi. Galacticii i-au cerut forului european suspendarea fiului fostului portar de la Barca cu cinci etape, dar UEFA nu s-a lăsat convinsă de filmare şi a angajat un cititor de buze. Acesta a inter-pretat spusele lui Busquets ca fiind „mucho morro”, pe româneşte nas lung şi, astfel, mijlocaşul a avut şansa de a evolua în finala Ligii Campionilor, împotriva lui Manchester United, pe 28 mai, pe noul Wembley.

Forul de la Nyon a creat astfel un prece-dent periculos, într-o lume a fotbalului în care spectatorii cu greu mai pot fi stăpâniţi. Neymar, de exemplu, a fost jignit de fanii scoţieni prezenţi, în martie, pe Emirates. De-acum ne putem aştepta ca expresii pre-cum „maimuţă”, „cioară” sau „negrule” să ajungă la ordinea zilei, pentru că mereu se poate căuta un cititor pe buze care să gă-sească anumite omonime pentru jignirile ce vor fi aduse pe terenul de fotbal.

la modă în Europafrancezii nu scapă de scandalurile care şi-au pus amprenta asupra nivelului la care a ajuns fotbalul din Hexagon în ultimii ani. dan ROşU

“Îl cunosc foarte bine pe Laurent. El nu este rasist. Pentru el niciodată nu a

contat culoarea pielii. Sper să rămână în funcţia de

antrenor, pentru că are de dus la bun sfârşit un proiect

care a început cu dreptul”Zinedine Zidane


Douăzeci și cinci de zile pe an, satul Ascot din Berkshire este cel mai important loc de pe planetă în domeniul întrecerilor hipice. Deși cursa “King George VI & Queen Elizabeth Stakes” din iulie este cea mai prestigioasă în termenii rezonanței sportive, cea din iunie, “Royal Ascot”, este celebră, recunoscută ca fiind cea mai luxoasă. În cadrul ei se acordă “Ascot Gold Cup”, un trofeu major pe care și-l doresc, deopotrivă, mulți jochei și proprietari de cai. Supranumită “Ladies Day”, cursa pentru “Ascot Gold Cup” începe să fie umbrită de toaletele doamnelor, o adevărată paradă de modă, moment în care pălăriile devin mai importante decât caii. Nu-i de mirare, în aceste condiții, că anul acesta campania promo pentru “Royal Ascot” a fost realizată cu doi creatori notorii: Vivienne Westwood și Stephen Jones.

ROYAL ASCOT (2 - 16 iunie)

UNIŢI DEBALONUL OVAL

În UlTimii zece ani, în condițiile în care Stade Toulousain, gruparea cu

cel mai important palmares din rugby-ul francez, a dat semne de slăbiciune, lupta pentru titlul de campioană în Hexagon a devenit tot mai aspră. Iar printre echipele care au revendicat supremația, cu şanse mari de succes au fost şi două care au un specific aparte: Biarritz Olympique şi USA Perpignan. Prima reprezintă zona bască din Hexagon, cealaltă, regiunea catalană.

Prezidată de Serge Blanco, cel mai valoros fundaş din istoria rugby-ului mondial, Biarritz Olympique are în spate o istorie de aproape o sută de ani - gruparea a fost fondată în 1913, în urma fuziunii cu Sporting Club. Campioană în 1935 şi în 1939, echi-pa ce reprezintă oraşul cu aproape 214.000 de locuitori din departa-mentul Pyrénées-Atlantiques şi-a recăpătat strălucirea în deceniul trecut, când a transferat o serie de rugbyşti valoroşi - printre ei s-a aflat şi internaționalul român Petru Bălan. După ce a obținut un nou titlu, în 2002, a urmat „dubla” (2005 şi 2006), dar mai ales calificarea în finala Cupei Europei, în 2006 şi în 2010.

Fără să fie bine delimitată, „Țara Bascilor” cuprinde două comunități autonome în Spania - cea forma-tă din teritoriile istorice Alava, Guipuscoa şi Biscaya, care reuneşte 70% din populație, respectiv Navarra, cu peste 50% din teritoriu - şi una în Franța. Deşi despărțite ge-ografic de Pirinei, cele trei milioane de locuitori şi-au păstrat identitatea - este adevărat însă că unii au, ca limbi oficiale, spaniola şi basca, iar ceilalți, franceza. Iar cea mai bună ocazie ca ei să trăiască o bucurie comună le-au dat-o rugbyştii de la Biarritz Olympique. Mai cu seamă că aceştia au disputat deseori meciuri în oraşul spaniol San Sebastian (ulti-ma oară, la sfertul de finală din Cupa Europei, cu Toulouse, 20-27 după prelungiri, au fost 32.051 de specta-tori pe stadion).

PETRU Bălan a alES Să TRăiaScă la BiaRRiTz

Aflat în Hexagon de un deceniu, dublu campion cu Biarritz Olympique, pilierul român Petru Balan a îndrăgit această zonă şi s-a stabilit la Anglet, la un kilometru de Oceanul Atlantic. Pasionat de pescu-it, suceveanul, care a fost inclus de coti-dianul l’Équipe în echipa campionatului de rugby al Franței în 2005, obişnuieşte să iasă deseori în larg. „Aici, ca să poți da la peşte în ocean, trebuie să ai permis de navigație sau să mergi alături de cei care au o ambarcațiune. Merg deseori la pescuit

alături de profesionişti. Şi capturile sunt pe măsură”, mărturisea Petru Bălan.

Cu ierni blânde şi veri cu mult soare, Biarritz şi-a câştigat statutul de stațiune hi-drotermală în 1912. Astăzi, această localita-te este tot mai căutată pentru plajele sale, dar şi pentru că valurile oceanului permit practicarea surfului.

PaRTEnERiaT cU „ExTRaTEREşTRii” BaRcElOnEi

Cu o istorie la fel de bogată precum cea a lui Biarritz Olympique (a fost fondată în 1902), Union Sportive des Arlequins repre-zintă oraşul Perpignan, dar şi zona catalană în care se află acesta. Campioană a Franței în şapte rânduri, finalistă a Cupei Europei în 2003, gruparea la care sunt legitimați şi internaționalii români Marius Tincu şi Ovidiu Toniță este iubită pe ambii versanți ai Pirineilor.

Anul 2009 a fost unul special pentru ca-talanii din Franța şi din Spania. Mai întâi, FC Barcelona a câştigat Liga Campionilor la fotbal, iar la câteva zile după aceea USA Perpignan a devenit campioană la rugby. Victoria acestor grupări a stârnit un entu-ziasm general în cele două oraşe, mii de oameni cu steaguri roş-galbene strângân- du-se în piețele centrale. Catalanii din Franța au salutat succesul „extratereştrilor”, iar cei din Spania, pe cel al „arlechinilor”.

Principal oraş al regiunii Roussillon, ali-pită Franței în 1659, Perpignan a fost capi-tală a regatului catalan Mallorca între 1229

şi 1344. Fără să se compare cu Barcelona, nici din punct de vedere economic, nici ca populație (are doar 116.000 de locuitori, de 12 ori mai puțini), această localitate a spri-jinit dintotdeauna gruparea rugbystică, iar recent a fost reluat parteneriatul încheiat în 2004 cu FC Barcelona.

REcORd dE SPEcTaTORi PE mOnTJUic

În ianuarie, jucătorii şi oficialii lui USAP au făcut o vizită pe Nou Camp. Ei s-au în-tâlnit cu Guardiola, Puyol, Messi, Iniesta şi compania, făcând şi o fotografie comună. Au întors practic vizita pe care preşedintele Barcelonei, Sandro Rosell, o făcuse la Perpignan anul trecut. Printre rugbyştii care au avut ocazia să discute cu „extratereştrii” s-au numărat şi cei doi români. „A fost ceva inedit pentru noi. Jucasem în Italia, în Cupa Europei. Ne-am întors la Perpignan, iar de acolo am plecat cu autocarul la Barcelona.

Am stat de vorbă şi am jucat rugby, dar şi fotbal cu oamenii lui Guardiola. Nu foar-te mult, fiindcă şi noi, şi ei veneam după meciuri destul de dificile. Am mâncat aco-lo, iar seara am revenit acasă”, ne-a spus Ovidiu Toniță, cel care s-a declarat a fi fan al Barcelonei. „Are aceleaşi culori ca Steaua, echipă care mi-a plăcut dintotdeauna”.

USA Perpignan intenționa să dispute un meci pe Nou Camp, fie în campionat, fie în Cupa Europei. Cum Pep Guardiola s-a temut ca nu cumva gazonul celebrului stadion să cedeze, până la urmă echipa de rugby a disputat sfertul de finală din Heineken cu RC Toulon, pe Montjuic, arena care a găzduit întrecerile atletice din ca-drul Jocurilor Olimpice de la Barcelona, din 1992. Susținută de 55.000 de spectatori, un record absolut pentru un meci disputat în această fază a competiției, echipa franceză de rugby a câştigat cu 29-25, calificându-se în semifinale - USAP a fost eliminată mai apoi de Northampton, în Anglia (7-23).

dOUă țăRi, O SingURă EcHiPă, cEa a iRlandEi

Echipa de rugby a Irlandei este, indiscu-tabil, cel mai bun exemplu că balonul oval poate uni oamenii dincolo de granițe. Cu toate că a fost concurată dintotdeauna de sporturile galice (hurling, camogie, fotbal şi handbal galic), disputa de pe terenurile cu buturi i-a atras pe locuitorii „Insulei Verzi” încă din a doua jumătate a secolului al XIX-lea. În 1875, acolo existau două federații de rugby: Irish Football Union (n.r. - la acea vreme, se folosea termenul rugby-football), la Dublin, şi Northern Football Union of Ireland, la Belfast. Şi tot atunci a venit pro-vocarea englezilor, care doreau să dispute un meci la Londra. Pentru a avea şanse în fața britanicilor, cele două foruri au căzut la pace şi au alcătuit o echipă comună, care a pierdut însă în fața Angliei (0-15).

Cu toate că Irlanda este şi acum împărțită în două - partea de nord aparține Marii Britanii -, în rugby tradiția a fost păstrată. Astfel încât, spre deosebire de fotbal, a exis-tat şi încă există o singură selecționată, cea care joacă sub semnul trifoiului. Cum unii dintre jucători erau cetățeni ai Republicii Irlandei, iar ceilalți supuşi ai regelui sau re-ginei Angliei, la meciurile jucate de aceasta nu s-au putut intona imnurile de stat. Abia în ultimii ani, pe fondul reconcilierii poli-tice între cei care susțin unificarea celor

Echipele franceze de rugby USA Perpignan şi Biarritz Olympique sunt susținute şi de fanii din zonele catalană, respectiv bască, din stânga Pirineilor. Sudul şi nordul Irlandei au o singură echipă în Turneul celor 6 Națiuni.



două regiuni şi cei care susțin menținerea în Regatul Unit, s-a ajuns la un compromis. Cum această echipă de rugby îşi dispută partidele la Dublin, se intonează „Amhran na bhFiann” („Cântecul soldatului”), imnul Republicii Irlanda, iar apoi un cântec comun intitulat „Ireland’s Call”, compus de Phil Coulter, în 1995, la cererea forului rugbystic. Acesta din urmă este singurul folosit atunci când „verzii” joacă în afara țării.

RUgBy-Ul a fOST accEPTaT şi PE „cROkE PaRk”

Trecerea anilor a estompat rivalitatea is-torică dintre irlandezi şi englezi, iar o altă dovadă în acest sens o reprezintă faptul că primii au acceptat disputarea unui meci de rugby pe „Croke Park” din Dublin. S-a în-tâmplat la 11 februarie 2007, când „verzii” au fost învinşi la mare luptă (20-17) de Franța, în Turneul celor 6 Națiuni.

Stadion cu o capacitate de 82.300 de lo-curi, „Croke Park” a fost folosit până atunci numai pentru competiții organizate în spor-turile galice. Nu a fost vorba despre o deci-zie izvorâtă dintr-un capriciu al irlandezilor, ci despre una dictată de un eveniment tra-gic produs la 20 noiembrie 1920. Într-o pe-rioadă în care lupta pentru independența „Insulei Verzi” se amplificase, o divizie para-militară auxiliară poliției britanice a pătruns pe stadion, în timpul unui meci de fotbal

galic, şi a deschis focul, omorând 14 oameni - 13 spectatori şi un jucător, Michael Hogan, căpitanul lui Tipperary, al cărui nume a fost dat, mai apoi, unei tribune. Cunoscut sub numele „Bloody Sunday”, acel incident i-a făcut pe irlandezii din Dublin să se jure că nu vor permite niciodată disputarea unor par-tide din sporturile de proveniență engleză (rugby şi fotbal) pe acel stadion. Hotărârea a fost anulată în urmă cu patru ani, când Lansdowne Road, arena folosită de rugbyşti şi care va găzdui finala Europa League la fotbal, anul acesta, a intrat în reconstrucție.

gERmania a aVUT dOUă fORmații TimP dE 45 dE ani

În istoria rugby-ului există şi cazuri diame-tral opuse față de cel al Irlandei. Germania, de pildă, a avut două echipe timp de 45 de ani, ele reprezentând cele două republici, federală şi democrată. Acolo sportul cu balonul oval a pătruns în urmă cu 160 de ani, pe filiera britanică, iar federația a fost fondată în 1900. Cu toate că se opuneau la tot ceea ce era străin, mai ales la ceea ce venea din Anglia, naziştii nu au interzis rugby-ul - paradoxal, acest sport şi-a păs-trat şi denumirea britanică, în contextul în care numele altor discipline a fost schim-bat, fiind germanizat (la fel s-a întâmplat în Italia lui Mussolini şi în Spania lui Franco - în Catalunia. În schimb, astăzi se foloseşte

varianta rugbi, cum la fel s-a întâmplat în România pe vremea staliniştilor, între 1947 şi 1965).

Între 1927 şi 1938, Germania a disputat 15 meciuri cu Franța, reuşind două victorii în fața acesteia - doar opt echipe din Europa, printre care se numără şi România, au izbu-tit această performanță. Apoi, prin ruperea Germaniei în două, au existat două echipe: RFG şi RDG. După căderea Zidului Berlinului şi reunificare, naționala acestei țări a încer-cat să redobândească strălucirea de altăda-tă, însă acest obiectiv nu a fost atins. Anul trecut, cu Peter Ianusevici ca antrenor fede-ral, Germania a jucat în Cupa Europeană a Națiunilor (CEN), însă a retrogradat.

O situație similară cu aceea cu care s-au confruntat germanii, la mijlocul secolului trecut, este cea a românilor şi basarabeni-lor. Cu aceleaşi limbă şi obiceiuri, ei au două echipe de rugby, reprezentând cele două republici aflate de o parte şi de cealaltă a Prutului. Iar dacă naționala României nu mai are nevoie de prezentare - este una dintre puținele din lume care a participat la toate edițiile Cupei Mondiale -, cea a Republicii Moldova a înregistrat un progres evident în ultimul timp. Cu Mircea Paraschiv direc-tor tehnic, ea a terminat pe locul 2 în divizia a doua a CEN, anul acesta, la egalitate de puncte (18) cu prima clasată, Belgia, fiind o candidată serioasă la promovare în 2012.

lungimi avans. Aşa a intrat în grupa selectă a celor trei cai care s-au impus cel mai lejer. Shergar, care domina această mică lume, a terminat în 1981 cu 10 lungimi avans, cel mai mare ecart din istoria Derby-ului. În afara performanţei remarcabile, lumea îşi aduce aminte de Shergar şi din alte motive – a dispărut în 1983 din stabilimentele din Irlanda ale imam-ului Aga Khan. Răpirea lui a ţinut prima pagină a ziarelor timpului. Şi astăzi este invocată IRA, care l-ar fi luat şi l-ar fi împuşcat. Incidentul a fost sursă de inspiraţie pentru cărţi, picturi şi filme documentare.

Şi pentru că imaginea primează, ei bine, de la momentul 1895, când Derby-ul a fost prima cursă de cai filmată, la pictura în ulei “Epsom Derby” a lui Théodore Géricault expusă la Muzeul Luvru şi admirată de mi-lioane de vizitatori anual, s-a ajuns la trans-misiunile live de azi care sunt vizionate de peste două milioane de telespectatori ce savurează cele trei minute şi jumătate ale cursei.

cUm SE câşTigă Un dERBy la EPSOm?

Dacă în 1862 au luat startul cei mai mulţi cai (34), la polul opus este cursa din 1862, cu

patru prezenţe. Astăzi, limita este de 20 de cai. Temperamentul şi echilibrul ar fi ingre-dientele esenţiale pentru un câştigător al celei mai prestigioase curse din calendarul

britanic. Forma în U a hipodromului asigu-ră un test complet de anduranţă şi viteză al cailor pursânge. Startul se ia de pe par-tea opusă tribunei principale. Poziţionarea în pluton este esenţială încă de la debut. După o milă, virajul interminabil la stânga anunţă intrarea în Tattenham Corner. În acest punct, jocheii vor să fie pe prime-le trei poziţii ca să nu fie închişi la coardă, încercând să dea puţin ritm cailor şi să îşi găsească o bună poziţie pentru următoa-rele cinci furlongs (englezii încă folosesc unitatea de măsură imperială “furlongul”, care este echivalent cu aproximativ 1 km). La Tattenham Corner mulţimea e în delir, mai are puţin şi intră pe hipodrom, iar caii parcă străbat un tunel de zgomote. Când în a doua parte a cursei se fac evadări, rit-mul este infernal. La unii cai se pot numă-ra chiar şi trei lungimi avans la intrarea în linie dreaptă, până la potou. Uneori, liderul eşuează în momentul sprintului final. Aici încep momentele dramatice; este partea critică a cursei. Jocheul apelează la ultimele forţe ale calului său, sperând să aibă o ac-celerare fabuloasă. Prestaţiile maiestuoase sunt totalmente imprevizibile.

Aşa se scrie cronica fiecărei curse, din 1780 şi până azi.

EPSOM

Anglia deschide balul pe 4 iunie cu Derby-ul de la Epsom, veritabilă instituţie încă din 1780. Lumea întreagă va fi cu ochii pe hipodromul Epsom Downs pentru a-l cunoaşte pe succesorul lui Workforce, calul victorios din 2010 iVOnnE gHiţă

CElEBRa cursă hipică poate fi com-parată cu Derby-ul Irlandez sau cu Premiul Jockey Club-ului francez,

fiind o alergare de Grupa 1, rezervată doar cailor de peste trei ani autorizaţi să concu-reze pe o distanţă de 2.400 m. Teoretic, este deschisă şi mânzelor, dar rare sunt cele care se aventurează. Doar şase s-au impus în is-torie, prima fiind Eleanor, în 1801, iar ultima, Fifinella, în 1916.

Este a doua etapă a Triplei Coroane Engleze. De fapt, ce înseamnă Tripla Coroană? O serie de trei curse pentru cai pursânge englez de trei ani, pe trei distan-ţe diferite. Câştigarea lor este ca şi cum ai

reuşi urcarea pe Everest; este o faptă de vitejie din ce în ce mai rară azi, când a luat avânt specializarea cailor pe distanţe.

2000 Guineas Stakes - se aleargă în debutul lunii mai pe hipodromul de la Newmarket, pe distanţa de 1.600 m (o milă)

Derby Stakes, de la Epsom - alergată în iunie pe 2.400 m (o milă 1/2)

St. Leger Stakes - are loc în fiecare în-ceput de septembrie pe hipodromul din Doncaster, pe 2.800 m (14 furlongs)

Doar 15 cai au reuşit să triumfe la Tripla Coroană britanică, dintre ei Gladiator, în 1865, iar ultimul pe listă, Nijinsky, încoronat în 1970. După Nijinsky, doar Nahswar, în 1989, a reuşit dubla: 2000 Guineas/Epsom.

Acum, această provocare a căzut în desue-tudine, de când mânjii se specializează pe o anumită distanţă.

Cea mai importantă cursă de plat din Anglia are alocate 1.338.207 de lire sterline, dintre care 771.504 de lire sterline pentru laureat. Pe pista de la Epsom a semnat un succes net Workforce, anul trecut, termi-nând parcursul în 2’31”33 (un nou record, cel vechi aparţinându-i lui Laammtarra, în 1995, cu 2’32”31) Antrenorul său, Sir Michael Stoute, a ştiut cum să îl aducă în vârf de formă în ziua Z, când protejatul său şi-a surclasat rivalii cu o performanţă care a rămas în istoria cursei - o veritabilă demon-straţie de forţă - terminând cursa cu şapte

Este incontestabil unul dintre evenimentele sportive glamour ale angliei: cursa hipică Royal ascot. fondată în 1711 de Regina anne, cursa se înscrie în tradiţia ţării. familia regală asistă în fi-ecare an, alături de invitaţi de marcă. Royal ascot are două probe: golden Jubilee Stakes şi gold cup. Pe lângă competiţia ecvestră, Royal ascot este şi un loc special al înaltei societăţi engleze care oferă ocazia unei adevărate parade de pălării, din-tre cele mai originale. la ediţia din acest an (14-18 iunie), prin-cipalul favorit este calul frankel, antrenat de Henry cecil, cel care a decis ca briliantul său, după ce a câştigat 2.000 de guinee, să nu participe la derby-ul Epsom şi să îşi facă apariţia la Royal ascot.


CU BANI PUţINICUM SĂ FACI O FORMAţIE-TRĂSNETHANNOVER Hannover 96 este echipa care a făcut senzaţie în ultima ediţie a Bundesligii, trupa din nordul germaniei fiind pe loc de champions league până cu trei etape înainte de final

Hanovra, oraşul unei mari surprize

Aparent o echipă ca oricare alta, înca-drată de regulă la capitolul „de pluton”, Hannover 96 a devenit în acest sezon ma-rea surpriză a Bundesligii. Până la urmă, surpriză şi nu prea, deoarece trupa hanove-rană are în spate o istorie de mai bine de

o sută de ani, presărată cu două titluri de campioană şi cu o Cupă a Germaniei. Una dintre acele formaţii pe care entuziasmul jucătorilor, fanilor şi, nu în ultimul rând, al oraşului a purtat-o până la un singur pas, foarte mic, de Champions League. N-a fost să fie cea mai importantă competiţie euro-peană intercluburi, dar Europa League poa-te fi o treaptă în drumul spre succes. Până la urmă însă, cine este Hannover 96?

Magicianul Schmadtke

Echipa din nordul Germaniei încheia se-zonul trecut gâfâind din greu. S-a salvat abia în ultimele runde, după ce la jumăta-tea campionatului suferise şocul dispari-ţiei lui Robert Enke, portarul care a ales să se sinucidă din motive numai de el ştiute.

Bani nu erau foarte mulţi, astfel că preşe-dintele Martin Kind l-a însărcinat pe direc-torul sportiv Jorg Schmadtke – considerat un adevărat magician în Germania pentru modul în care a construit o echipă cu bani puţini – să aducă jucători, dar cheltuind foarte puţin. Zis şi făcut. Schmadtke şi-a ac-tivat vastele relaţii şi aşa au ajuns pe AWD Arena, gratis sau pe bani foarte puţini, jucă-tori tineri şi talentaţi precum Stindl, Carlitos sau Stoppelkamp, pe lângă care şi-au mai făcut loc un fotbalist cu experienţă, aus-triacul Pogatetz, şi marocano-norvegianul Abdellaoue, singurul pe care s-au plătit bani la transfer, dar nu mai mult de un mili-on de euro! Cu un lot tânăr şi de perspectivă a plecat la drum antrenorul Mirko Slomka, iar evoluţia ulterioară a echipei a făcut ca entuziasmul fanilor – care au umplut etapă de etapă cele 49.000 de locuri ale stadio-nului! – să se transmită şi jucătorilor şi, ast-fel, să ajungă să se viseze cu ochii deschişi până la final la un loc de Liga Campionilor.

5.000 de euro primă pentru fiecare punct

Banii au fost şi rămân eterna problemă a unui club de mâna a doua, aşa cum este până la urmă Hanovra, chiar dacă bugetul pentru acest sezon a fost de 50 de milioa-ne de euro. În aceste condiţii, o prezenţă în Champions League ar fi fost mană cerească pentru club. În schimb, Europa League ar însemna doar o acoperire în parte a chel-tuielilor făcute în acest sezon! Eventual, doar avansarea către fazele superioare ale competiţiei, adică cel puţin optimi, ar adu-ce un plus în casa de bani a clubului. Asta, pentru că, deşi nu este o formaţie bogată, Hannover îşi permite să plătească salariile la nivelul a 1,5 milioane de euro! Doar pen-tru câţiva dintre jucători, nu pentru toţi, dar media salarială este oricum undeva puţin sub un milion de euro anual per jucător. Adăugaţi la aceste sume primele de joc, Hannover plătind câte 5.000 de euro pen-tru fiecare punct câştigat, indiferent că vor-bim despre meciuri acasă sau afară, ori des-pre îndeplinirea sau nu a obiectivului trasat la început de sezon. Totuşi, performanţa din acest sezon, atingerea unei competiţii europene, va determina şi o creştere a su-melor vărsate de către sponsori, dar foar-te posibil şi o vânzare de jucători, cea mai

probabilă plecare fiind cea a ivorianului Didier Ya Konan, adus acum doi ani pentru 550.000 de euro şi care valorează acum 7 milioane de euro! Asta da rentabilitate la transferuri, principalul „vinovat” fiind, evi-dent, directorul sportiv Schmadtke.

Profesorul de matematică şi gândirea avangardistă

Omul care stă însă la baza acestui sezon fantastic făcut de Hannover este antrenorul Mirko Slomka, hanoveran get-beget. Sau, mai degrabă, aproape, pentru că s-a născut la doar câteva zeci de kilometri de superbul oraş din nordul Germaniei, la Algermissen. Tip charismatic, Slomka a ştiut să creeze un spirit de echipă formidabil. Echipa ia prân-zul împreună după antrenamente, iar mulţi dintre jucători se întâlnesc şi seara, pentru a vedea un meci împreună sau, pur şi sim-plu, la un grătar. Antrenamentele sunt me-reu altele, ceea ce face ca jucătorii să aibă tot timpul plăcerea de a se antrena. În ulti-ma perioadă, de exemplu, s-a exersat fina-lizarea contraatacului în 10 secunde, acest tip de joc fiind principala armă a echipei în campionat. În plus, Slomka a venit cu ideea unei colaborări cu Facultatea de Medicină din oraş, uniune care a avut drept rezultat crearea unui aparat numit „Melting Dome”, respectiv o maşinărie în care jucătorul intră ca într-un aparat de RMN şi care produce o căldură de adâncime la nivelul oaselor şi al

muşchilor. Prin aceasta muşchii se relaxea-ză, recuperarea după efort este mai rapidă, accidentările sunt mai rare. De asemenea, jucătorilor li se ia cel puţin o dată pe săp-tămână sânge, fie după meci, fie după un antrenament, iar rezultatul analizelor fiecă-rui fotbalist sunt procesate şi, în funcţie de ele, se alcătuieşte programul de pregătire, ca intensitate, pentru fiecare în parte. Club nu mare, dar metode ultramoderne!

În sfârşit, Slomka ar putea oricând să le fie meditator jucătorilor săi în cazul în care vreunul dintre aceştia s-ar gândi să stu-dieze matematica. Asta, pentru că însuşi Slomka este profesor de matematică, în 2008 el fiind numit ambasador al Anului Matematicii!

„Hannovernacht Schule”

Una dintre căile prin care Hannover va căuta să cheltuiască cât mai puţin pe tran-sferuri în ultimii ani va fi promovarea tine-rilor din propria pepinieră. În momentul de faţă, formaţia hanoverană are cea mai slabă academie dintre toate cluburile importante din nordul Germaniei, iar pentru a rezolva această problemă conducerea clubului a luat deja primele măsuri. Una dintre aces-tea este demararea programului Hannover nacht Schule, ceva de genul „Hanovra vine la şcoală”, prin care între club şi 96 de şco-li din oraş s-a încheiat un parteneriat prin care elevii vin la meciurile echipei, dar şi, cei care doresc, la grupele de copii şi juniori. În schimb, reprezentanţi ai clubului vin cel


puţin o dată pe lună în şcoli pentru a pur-ta discuţii cu elevii, despre fotbal, evident, şi pentru a promova imaginea clubului. O altă măsură importantă a fost aceea a achi-ziţionării de către club a mai multor case în oraş, unde sunt aduşi puşti de la depărtare mai mare de Hanovra şi care astfel sunt în imposibilitatea de a face naveta. Aceştia locuiesc mai mulţi ani într-o astfel de casă, unde beneficiază de îndrumările unui adult angajat de club. Ei învaţă împreună, mănâncă împreună şi se deplasează împre-ună la antrenament cu maşini puse la dis-poziţie de către club. Prin această acţiune, Hannover 96 încearcă să atenueze decala-jul faţă de rivalii de la Werder Bremen, care au internat pentru copii şi juniori, din acest motiv până acum majoritatea adolescenţi-lor din zonă alegând să meargă la acade-mia celor de la Werder.

Prima nocturnădin Germania

Puţină lume ştie că prima nocturnă din Germania – şi probabil şi din Europa! – a fost instalată în 1926 la Hanovra, pe stadio-nul de atunci al lui 96. La inaugurare, pe 26 septembrie a avut loc un meci amical între o selecţionată a Saxoniei inferioare şi una a Turciei. Ceva mai târziu, în 1965, pe noul „Niedersachsen-Stadion” din Hanovra, la vremea respectivă cel mai mare stadion al Germaniei de Vest – cu ale sale 80.000 de locuri –, s-a instalat cea mai modernă

instalaţie de iluminare din Europa, iar la meciul de inaugurare s-au întâlnit o combi-nată Hannover 96-Eintracht Braunschweig contra naţionalei României, meci câştigat de nemţi cu 3-1. În sfârşit, la ultima moder-nizare a arenei, în 2004, ocazie cu care a şi fost redenumită ca AWD Arena, luminile reflectoarelor au o caracteristică specială, motiv pentru care au fost numite, datorită formei lor, „periuţe de dinţi”. O construc-ţie interesantă este acoperişul stadionului, construit din două inele, unul extern, din tablă, celălalt intern, dintr-o folie ETFE (eti-lenă-tetrafluoretilenă), material care are drept caracteristică de bază o deosebită transparenţă pentru lumină şi raze ultravio-lete. Acest fapt face ca gazonul de pe AWD Arena să fie schimbat la interval de unu-doi ani, în timp ce la Dortmund sau Hamburg, de pildă, acesta să fie schimbat de mai mul-te ori în decursul aceluiaşi sezon.

Tribună pe ruinele bombardamentului din 1944 şi amintirea lui Hitler

Data oficială de naştere a clubului Hannover 96 este 12 aprilie 1896, ora 16.00! Atunci, mai mulţi elevi de la Şcoala de Meserii din Hanovra s-au strâns pe terenul din spatele Casei de Tir pentru un meci, cu înfiinţarea ulterioară a unui club. Pe acel loc se află astăzi localul „Bella Vista”, loc de pelerinaj pentru fanii echipei. Se află la ca-pătul unei alei pe care suporterii o străbat ieşind de la metrou şi mergând spre sta-dion. Vechea arenă era încă în picioare pe vremea primului titlu de campioană, câşti-gat după o finală cu formaţia favorită a lui Adolf Hitler, Schalke 04. Al doilea titlu avea să vină în 1954, exact anul în care a fost gata noua arenă a echipei, „Niedersachsen-Stadion”, a cărei tribună de vest a fost ri-dicată pe ruinele clădirilor bombardate în al doilea război mondial, Hanovra fiind distrusă în proporţie de aproape 90 la sută în urma bombardamentului lansat de avi-aţia americană în noaptea de 8 spre 9 oc-tombrie 1944. Ulterior, în 1992 avea să fie câştigată singura Cupă a Germaniei din palmares, una specială, având în vedere că Hanovra a devenit atunci prima echipă de ligă inferioară care câştiga trofeul! Şi o altă

amintire legată de Hitler: lacul artificial din apropierea arenei este un fost loc mlăşti-nos transformat, la cererea fostului dicta-tor, în zonă de agrement pentru locuitorii oraşului.

„Numărul unu în nord suntem noi”Fanii celor de la Hannover 96 sunt consideraţi printre cei mai pătimași din Bundesliga. La fiecare joc acasă stadionul este plin (49.000 de locuri), iar suporterii vin, în majoritate, îmbrăcaţi în tricouri roșii, precum ale favoriţilor. Deși culorile oficiale ale clubului sunt negru-alb-verde, echipa a jucat dintotdeauna în roșu. Scandarea favorită a fanilor, care cântă pe durata întregului meci, este „Die nummer eins im Norden sind wir”, adică „Numărul unu în nord suntem noi”, cu trimitere la rivalele din zonă. În același timp, fanii lui Hannover au o strânsă relaţie de prietenie cu cei ai clubului danez Odense Boldklub, suporteri ai nemţilor mergând la meciurile echipei daneze și invers!

HANOVRA, ORAŞ COSMOPOLITHannover 96 are în spate nu doar istoria sa, cât, mai ales, istoria unui oraș, capitală a celui mai mare land nordic și a unei monarhii germane care a dăruit regi ai Imperiului Britanic, precum George al III-lea și Regina Victoria. În același timp, orașul Hanovra – cel mai „verde” din Europa – se poate lăuda cu multe alte figuri legendare și realizări de excepţie.• Hannover Messe este cel mai mare târg-expoziţie care se organizează anual în lume;• Cea mai medaliată rasă de cai din lume este rasa hanoverană;• Din Hanovra vin cele mai cunoscute reviste germane: Der Spiegel și Stern;• Facultatea de Medicină din Hanovra a fost multă vreme cel mai mare centru de transplant din Europa. Tot aici s-a realizat prima oară „Cochlea Implant”, un implantat special care redă auzul oamenilor surzi;• Hanoveranul Walter Bruch a inventat, în cadrul Telefunken, televiziunea PAL;• Un alt hanoveran, Emil Berliner, a inventat gramofonul și discul LP. Tot el a înfiinţat casa de discuri Gramophone Company, având cunoscuta emblemă cu un câine în faţa unui gramofon și sloganul „His Masters Voice”;• Gottfried Wilhelm von Leibniz, care a trăit și a murit la Hanovra, a pus bazele primei mașini de calcul, strămoșul calculatorului de astăzi;• Primul tramvai cu alimentare electrică prin cele două șine, prima locomotivă electrică, primul război de ţesut cu acţionare electrică, cuptorul cu arc electric pentru oţelării și dinamul au fost doar câteva dintre invenţiile hanoveranului Werner von Siemens, fondatorul cunoscutului concern Siemens;• În domeniul entertainmentului, la Hanovra își are sediul cunoscuta trupă rock Scorpions și tot de aici vine ultima câștigătoare a Eurovisionului, Lena Meyer-Landrut.


HENLEY ROYAL REGATTA (29 iunie – 3 iulie)Încă din 1839, a câștiga această regată a fost considerat unul dintre cele mai importante trofee la care putea spera un practicant al acestui sport. Așa cum se întâmplă adesea în Marea Britanie, tradiția se respectă și trofeul este înmânat întotdeauna de celebrități, adesea membri ai familiei regale. Prin contrast cu regulile stricte de comportament și de aspect care permit accesul selectiv în unele zone, regata a devenit recent un mare eveniment social al verii, astfel încât spectatorii prezenți în zona Oxfordshire profită de prilej pentru a goli multe... sticle. Poliția locală solicitat și a primit puteri sporite față de bețivi și față de cei cu comportament antisocial: poliția are dreptul să confiște alcoolul, iar opoziția se poate solda cu arestare și amendă de 500 de lire.

DIN PROGRAMUL LUNII IUNIE

Imaginați-Vă că sunteți capabili să realizați lucruri aproape imposibile, cum ar fi să vă sprijiniți tot corpul în

vârful ascuțit al unei sulițe, să înghițiți cio-buri de sticlă, să vă cățărați pe o scară din săbii ascuțite, să încasați sarcini electrice de un milion de volți... şi... să supraviețuiți! Viasat Explorer vă invită să urmăriți un pro-gram înspăimântător, fascinant şi informa-tiv despre limitele organismului uman.

În fiecare episod vor fi expuse patru isto-rii despre talente ieşite din comun, despre performanțe misterioase şi capacități fizice neobişnuite. “Ştiința imposibilului” captea-ză performanțe incredibile, inexplicabile şi aparent imposibile, pentru a le investiga în mod ştiințific. Folosind metode de dia-gnosticare medicală bazate pe imagine şi o gamă diversă de teste ştiințifice, specialiştii noştri descoperă modurile şi motivele pen-tru care aceste performanțe devin posibile pentru corpul uman.

În episodul al treilea, Danielle Stampe, cunoscută ca Slymenstra Hymen şi “Miss

Electra”, colaboratoarea lui Tim Cridland în spectacolul “În culisele bizarului” cu Zamora - Regele torturilor, va demonstra cum poa-te manevra electricitatea. În cazul de față, Danielle va încasa o sarcină electrică de două milioane de volți, fără să înceapă să fiarbă pe dinăuntru sau să aibă arsuri exter-ne. Comparativ, scaunul electric foloseşte

doar 2.000 de volți, adică de circa 500 de ori mai puțin decât îndură Danielle. Cu toate astea, ea scapă nevătămată. Ce este atât de deosebit la organismul Daniellei? Ce anume o ajută să evite electrocutarea?

Pentru a analiza fenomenul Miss Electra, “Ştiința imposibilului” apelează la ajutorul specialiştilor de elită şi utilizează cele mai

“Cascadoriile din acest program sunt realizate de profesionişti. Nu le încercați acasă!”

“şTiinţa imPOSiBilUlUi” (SEzOnUl 2)1. Cum poate Marele Nippulini să ridice până la 30 kg ajutându-se doar de sfârcuri? Cum poate Andrew S să-şi țină echilibrul pe vârful ascuțit al unei sulițe? Şi ce împiedică sistemul digestiv al lui Scott Baker să fie făcut bucăți, după ce acesta a înghițit cioburi de sticlă tăioase?PREmiERa, PE 1 iUniE, ORa 21.00

2. Imaginați-vă că sunteți călcat de un ca-mion de 3,6 tone. Ați supraviețui pentru a povesti cum a fost? Vi s-ar părea interesant să urcați pe o scară confecționată din să-bii ascuțite? Ați îndrăzni să vă eliberați din-tr-o haină cu mânecile legate la spate, în timp ce vă aflați sub apă? Sau v-ați imagina înghițind flăcări? Vă invităm într-o călătorie a ştiinței şi a spiritului uman. Echipa noastră de specialişti va lansa o provocare limitelor organismului uman şi va dezvălui ce se află în spatele acestor performanțe uluitoare.PREmiERa, PE 8 iUniE, ORa 21.00

3. Cum va supraviețui Danielle Stampe mili-oanelor de volți care ies din buricele dege-telor? Cum sparge sticla Jamie Vendera doar cu puterea vocii sale? Cum reuşeşte Kelvikta Lama să-şi înfigă țepuşe de frigărui în braț fără durere şi fără să se rănească? Şi cum de nu i se face rău lui Aichi Ono atunci când se învârte mai nebuneşte şi mai mult decât ori-care alt om de pe Planetă, în timp ce e atâr-nat cu capul în jos?PREmiERa, PE 15 iUniE, ORa 21.00

4. Imaginați-vă durerile pe care le-ați avea dacă ați fi introdus într-un sicriu din gheață. Vi s-ar părea interesant? Dar să tractați o maşină folosindu-vă de globii oculari? Ați avea curaj ca să încercați? V-ați lăsa făcut sandviş pe un pat din cuie, cu un bărbat cântărind 235 kg deasupra? Sau ați merge

în continuare cu bicicleta, dacă vi s-ar lua vederea?PREmiERa, PE 22 iUniE, ORa 21.00Viasat Explorer vă invită să urmăriți în pre-mieră şi în exclusivitate sezonul al doilea al serialului “Ştiința imposibilului”, difuzat în perioada 1-22 iunie!

infESTaţiPremieră europeană în exclusivitateUn înfiorător serial în premieră expune po-veşti de groază adevărate, despre case luate în stăpânire de rozătoare şi de alţi dăunători periculoşi pentru sănătatea omului. Hotărâţi să ne revendice căminul, aceşti invadatori cuceresc prin număr, atacuri susţinute şi ameninţarea cu boli şi infecţii, transformând casele în câmp de luptă şi nelăsând victime-lor niciun loc unde să se ascundă. Interviurile dezvăluie chinul de a trăi cu casa infestată de gândaci, şobolani, ploşniţe, scorpioni, fur-nici, ratoni, şoareci, şerpi şi păianjeni. Când paraziţii îşi fac cuib în casa ta, viaţa nu va mai fi niciodată la fel...PREmiERa, 12 - 26 iUniE, PE ViaSaT ExPlORER

TREBURi dE BăRBaTPremieră în exclusivitateUn pămpălău autodeclarat încearcă să se transforme într-unul dintre cei mai duri băr-baţi din lume, apucându-se de câteva dintre cele mai dure şi solicitante misiuni. Ashley Hames (35 de ani, burlac şi oarecum inutil) este un copil într-un corp de deşirat. El vrea să „crească mare”, dar nu ştie cum. Aşa că, pentru a deveni bărbat, Ashley porneşte într-o călătorie de autodescoperire în jurul lumii, petrecându-şi timpul pe lângă bărbaţii şi femeile care au cele mai solicitante şi peri-culoase meserii din lume şi încercând să de-vină unui dintre ei. Fiecare sarcină îl pune pe Ashley la încercare mintal, fizic şi emoţional. Inevitabil, el ajunge în diverse situaţii dificile, fie ud până la piele pe un pescador de creve-te în mările Alaskăi, fie în pericol de moarte pe străzile din Bogotá, alături de poliţiştii co-lumbieni din brigada antidrog, unde evitarea gloanţelor în fieful celor mai faimoase carte-luri ale drogurilor din lume este „doar o altă zi la serviciu”.PREmiERa, 20 iUniE – 1 aUgUST

ŞTIINţA IMPOSIBILULUI

moderne tehnologii. Pentru a evita posibilitatea existenței unor puteri supraomeneşti, aceştia au decis să realizeze un experiment în direct, prin care să examineze partea cor-pului cea mai sensibilă la electrici-tate - nervii. Testul de conductivi-tate neurologică indică faptul că nervii Daniellei – în fapt, cablurile electrice ale corpului uman - nu diferă față de cei ai oricărei alte persoane. Atunci când oamenii de ştiință i-au aplicat un mic şoc elec-tric, ea a sărit de pe masă. Cum se face că, deşi reacționează violent la un şoc electric minor, pare a nu fi afectată de unul de milioane de volți? S-a dovedit în cele din urmă că secretul în cazul Miss Electra constă în aparatul electric pe care-l foloseşte atunci când efectuează aceste demonstrații. Este vorba de un dispozitiv asemănător bobinei Tesla, un circuit transformator cu rezonanță care amplifică voltajul intern până la momentul în care cu-rentul disipă în exterior. În linii mari, acesta transformă undele de joasă frecvență, care ar penetra întreg corpul şi ar ucide-o cu siguranță pe Miss Electra, în unde de înaltă frecvență, care nu ajung în interi-orul corpului şi trec pe deasupra acestuia. Aparatul a fost construit în 1891 de inventatorul sârb Nikola Tesla, inginer celebru pentru des-coperirile sale din domeniul curen-tului alternativ. Aşa se explică de ce Miss Electra nu fierbe pe dinăuntru şi nu suferă nici arsuri externe.


Georges St-Pierre

Se spune că unii sfinţi sunt recunoscuţi încă din viaţă prin minunile pe care reuşesc să le facă. Georges St-Pierre este sfânt doar cu numele, iar minunile sale nu sunt chiar cele pe care orice credincios le aşteaptă de la un candidat la beatificare. Totuşi, parcă există ceva supranatural care îi susţine cariera şi care îl poartă tot mai sus. alExandRU ganci

Un cOPil BăTUTCanada este o ţară friguroasă. Probabil că

nimeni nu poate spune altceva. Când eşti co-pil poate nimic nu poate fi mai rău decât să pleci acasă de la şcoală fără haine, flămând, cu lacrimile îngheţate de frigul de afară şi cu inima frântă de o nouă zi de umilinţă. Este, poate, clipa în care copacii din jur îţi par mai apropiaţi decât semenii tăi, care te-au prins din nou pe drum şi ţi-au furat hainele pe care cu greu părinţii au reuşit să ţi le înlocuiască. Frigul întăreşte caracterele, frigul te face să uiţi de durere. Frigul te învaţă să alergi, să îţi juri că nu vei mai fi niciodată umilit. Georges a trăit aceste stări poate prea mult în serile reci canadiene, atât de mult încât şi-a jurat că nimeni niciodată nu îl va mai învinge. Indiferent cât de mari ar fi adversarii săi, in-diferent cât de puternici, Georges nu va mai ceda. Plin de vânătăi, cu ochii plini de lacrimi, şi-a început drumul în lumea artelor marţia-le într-o cameră micuţă, încălzită cu greu de o sobă cu gaz, sub îndrumarea tatălui său, Roland. Treptat, drumurile au devenit mai sigure, treptat, copiii nu îl mai căutau ca pe o jucărie, treptat, Georges a început să fie mai puternic, mai sigur pe el, a devenit bărbat la doisprezece ani.

dE la kaRaTE la mmaAnii au trecut cu greu pentru Georges, an-

trenorii săi s-au schimbat, iar viaţa, chiar dacă era sigură, pe stradă îi scotea în faţă monştrii sărăciei. Pentru a putea să îşi susţină studiile a lucrat ca portar la un club, parcă o glumă sinistră a vieţii pentru cel ce poartă numele Sfântului Petru, dar visul său de a nu fi învins de nimeni părea că îl ardea în continuare. Canada este recunoscută pentru hochei, iar Georges voia să devină un luptător. A căutat antrenori, mai întâi de box, apoi de lupte, dar situaţia financiară l-a obligat să-şi găsească o altă slujbă pentru a plăti cursurile. Noaptea portar la club, din două în două zile gunoier, seara la antrenament, aşa arăta programul lui Georges, aşa a început să facă performan-ţă. Treptat, Canada a început să fie prea mică pentru el şi, căutând o soluţie, a plecat fără prea mulţi bani, dar cu o mare dorinţă de victorie la New York. Norocul le surâde ce-lor puternici, iar Georges nu a fost niciodată slab, şi-a găsit un prieten şi un antrenor în persoana lui Phil Nurse, expert în Muay Thai, care a început să modeleze din Georges un mare campion. Pasul următor a fost spre BJJ, şi anume la Roger Gracie, şi, treptat, cariera

sa a început să se definească. Poate nu în-tâmplător, Georges a început să înveţe toate artele marţiale ce formează nucleul MMA de la sursă, poate doar aşa se poate explica teh-nica sa desăvârşită în toate domeniile.

minUnEa din canadaGeorges a debutat repede în UFC, într-un

meci cu Karo Parisian, pe care l-a câştigat. Încet-încet, din copilul bătut devenea un mare luptător, problemele lui păreau să fie depăşite, dar dăruirea lui, dorinţa de a nu fi învins niciodată transformau antrenamentul în manie şi meciurile în spectacol absolut. Georges nu se mulţumea niciodată cu an-trenamentul standard, voia mai mult, voia să stăpânească toate tehnicile existente, voia să fie cel mai bun în toate domeniile, parcă pentru a fi sigur că niciodată nimeni nu îi va mai fura hainele. Deşi afirmă că nu este mul-ţumit cu titlul pe care l-a apărat de cinci ori, ci că vrea să fie recunoscut ca un Michael Jordan al MMA, este evident că Georges este mândru de performanţa sa de până acum. Meciurile sale cu BJ Penn, cu Matt Hughes şi cu Matt Serra au fost adevărate demonstraţii de forţă. Parcă renăscându-se din pumnii al-tora, reuşea să finalizeze meciuri care de mul-te ori păreau pierdute din start. Adversarii au învăţat să îl respecte, iar publicul să îl iubeas-că, Georges se impunea ca fiind cel mai bun sportiv din lume pound for pound. A început să devină sinonim cu perfecţiunea în sport şi, poate chiar mai mult decât atât, a început să nu mai aibă adversari. Meciul său cu Josh Koschek a fost o adevărată demonstraţie de

ştiinţă aplicată. Antrenamentele cu Freddie Roach au dat roade, iar Josh a fost învins cu o singură mână. O dată cu acest meci totul devenea ireal. Încununarea carierei sale a fost meciul de la UFC 129 împotriva lui Jake Shields. În faţa a 55.000 de canadieni, în Toronto, Georges St-Pierre îl înfrunta pe cel mai puternic adversar din carieră, fostul campion Strikeforce al categoriei mijlocii. Evoluţia lui St-Pierre a fost fabuloasă. Jake Shields a părut un începător incapabil să îi pună probleme canadianului. Totuşi, încă din repriza a doua, Georges a luptat văzând cu un singur ochi. Meciul în sine a demon-strat faptul că, exceptându-l pe Nick Diaz, Georges nu are adversar pe măsura sa.

PROmOTORUl SPORTURilORPoate cel mai important aspect al carierei

lui Georges este interesul pentru sport. Deşi susţine că încearcă mereu să găsească teh-nici noi de îmbunătăţire a calităţilor sale în cuşcă, este evident că performanţa sportivă îl fascinează. S-a antrenat alături de Pacquaio şi Freddie Roach, iar în Filipine a fost primit ca un erou de către fanii lui Manny, îl are ca antrenor de atletism pe Lindford Christie, iar mai nou este preocupat de gimnasti-că. În materialele de promovare a UFC 129, Georges a făcut impresie antrenându-se la inele şi sol. Pentru el, dorinţa de a nu fi învins de nimeni pare să se fi transformat în dorinţa de a fi perfect în tot ceea ce face. Astăzi, copi-lul bătut a devenit principalul responsabil cu minunile din UFC, iar sportul parcă nu poate ţine ritmul cu creşterea sa.

FĂCĂTORUL DE MINUNI AL UFC

Cluburile de fotbal cu nume din întreaga Europă au parte ritmic de oferte din partea unor miliardari din zona Arabiei. Toată lumea vorbeşte despre o iminentă criză a resurselor, care va culmina cu epuizarea rezervelor de petrol, dar până atunci bogătaşii din Orientul Mijlociu reprezintă colacul de salvare pentru multe echipe unde fotbaliştii sunt plătiţi regeşte

Petrodolarii, viitorul fotbalului european

TOT mai mulţi investitori din Orient şi Asia au cumpărat sau doresc să cumpere cluburi cu nume din

Europa. Miliardarii din Rusia sau SUA par să nu mai poată ţine trena, mai ales că, în ceea ce îi priveşte, criza mondială a lăsat urme mult mai adânci. Un lucru este evident, in-vestiţiile masive care se fac la anumite echi-pe le obligă şi pe celelalte să facă eforturi pentru a ţine ritmul. Cel puţin pentru urmă-torii 50 de ani, urmaşii actualilor şeici nu au motive de îngrijorare, aşa că îşi pot satisfa-ce toate capriciile, inclusiv să-şi „prindă” la butoniere siglele unor cluburi care au făcut

istorie în fotbal. Real Madrid, Barcelona şi Manchester United sunt trei dintre ţintele principale ale deţinătorilor de petrodolari, care deocamdată lucrează febril la achiziţi-onarea de cluburi din eşalonul doi. Ultima lovitură de acest gen a fost dată în Spania. Investitorii arabi au cumpărat clubul Getafe, fosta echipă a lui Gică Craioveanu şi Cosmin Contra. Royal Emirates Group, companie prezidată de un membru al familiei regale Al-Maktoum, Butti Bin Suhail, are planuri mari pentru această formaţie, primul pas fiind făcut. Profitând de datoriile mari acu-mulate de multe cluburi, arabii reuşesc să cumpere acţiuni la preţuri cu până la 50%

mai mici decât în urmă cu trei ani.De altfel, Spania a devenit ţinta preferată

a miliardarilor care doresc să se implice în fotbal. În urmă cu un an, Malaga a fost pre-luată de şeicul Abdullah Bin Nasser al Thani din Qatar, care pentru 40 de milioane de euro, dintre care 14 au constituit achitarea datoriilor, a devenit proprietarul unui club ce în ultimii ani s-a confruntat cu nenumă-rate probleme financiare. Indian la origine, dar cu domiciliul în Bahrein, Ahsan Ali Syed a plătit mai puţin, 36 de milioane de euro, pentru clubul la care a evoluat şi românul Sepsi, Racing Santander. Un grup financiar cu sediul în Dubai şi-a propus să cumpere cunoscuta formaţie Atletico Madrid şi, în cazul în care afacerea nu se realizează, ur-mătoarea pe listă este Hercules Alicante. Cum achiziţionarea lui Real Madrid pare o misiune imposibilă, conducătorul grupului Emirates şi-a propus o ţintă mai accesibilă, dar extrem de scumpă: numele stadionu-lui Realului. Propunerea este tentantă, 100 de milioane de euro, dar e puţin probabil ca spaniolii să accepte să renunţe la titula-tura de „Santiago Bernabeu”. Pentru Real Madrid a existat o ofertă concretă de un miliard de euro, dar preşedintele clubului a refuzat orice discuţie pe această temă. În cazul Barcelonei lucrurile sunt şi mai com-plicate, catalanii susţinând că „mândria” lor nu poate avea preţ, chiar dacă sumele avansate au fost exorbitante, ajungându-se chiar la 1,5 miliarde de euro. În ceea ce pri-veşte grupul Emirates, menţionat mai sus, ambiţiile sunt multiple şi se desfăşoară pe mai multe planuri. Ideea e simplă, intrarea se face cu o sponsorizare pe termen lung, după care vine oferta de preluare a pache-tului majoritar de acţiuni. Echipa Paris Saint Germain este sponsorizată de cinci ani de către compania aeriană şi acum se pune serios în discuţie cumpărarea. Lipsa rezul-tatelor, în special pe plan internaţional, din ultimii ani, uşurează negocierile, arabii promiţând investiţii masive, în special la nivelul transferurilor de jucători, posibila sosire a lui Mirel Rădoi la echipa din capita-la Franţei putând să se producă pe această filieră. Stadionul lui Arsenal se numeşte... „Emirates”, compania a suportat o mare parte din cheltuielile de construcţie ale arenei, iar planurile pe termen lung sunt deja uşor de anticipat. Aceeaşi firmă este sponsorul principal al cunoscutului club german Hamburger SV. O adevărată plasă



BARCELONASuperlativele nu mai pot spune multe despre FC Barcelona. Fotbalistic, echipa catalană e din altă eră, una viitoare. O explicaţie poate fi faptul că plăteşte cel mai bine în lumea sportului. cOSmin STănilOiU

Fc BaRcElOna este clubul care îşi plăteşte cel mai bine jucătorii, conform mediei salariilor la prima

echipă, mai bine decât rivalii celebri de la Real Madrid, care ocupă locul al doilea în această ierarhie. Topul cuprinde toate

formaţiile, din toate sporturile din lume, iar pe locul al treilea se regăseşte echipa americană de baseball New York Yankees. Raportul Global Sports Salaries Survey 2011, realizat de ESPN Magazine, arată că media salariului săptămânal al jucători-lor din prima echipă a Barcelonei este de

152.130 de dolari, cu o medie totală anuală de 7.910.737 do-lari. Cel mai bine plătit dintre jucătorii campioanei Spaniei este evident Lionel Messi, care primeşte 13,74 milioane de dolari anual. Culmea, Messi nu e cel mai bine plătit fotbalist argentinian, fiind întrecut de Carlos Tevez, care încasează anual de la Manchester City, 19 milioane de dolari. City e pe locul zece între cluburile spor-tive din lume la media salarii-lor, cu 5.863.585 dolari. Clubul deţinut de şeicul Mansour, din Abu Dhabi, e în premieră în Top 10, după ce, în sezonul 2009-2010, avea o medie anu-ală a salariului pentru un jucă-tor de 3,66 milioane de dolari. Dar City nu e primul între clu-

burile engleze, Chelsea ocupând locul al şaselea. Real, care ocupă locul doi, plăteşte un salariu mediu anual de 7.356.632 dolari, Cristiano Ronaldo primind 19,5 milioane de dolari pe an.

Cinci dintre primele zece cluburi în topul mediei salariilor sunt de fotbal, trei vin din NBA, iar alte trei, din Liga nord-americană de baseball. Raportul privind salariile a fost realizat analizând datele a 272 de echipe, din 14 campionate şi 7 sporturi, din zece ţări. Premier League rămâne cea mai boga-tă ligă din lume, în vreme ce NBA e campio-natul unde se plăteşte cea mai mare medie a salariului unui jucător.

Mai e de spus că sportivul cel mai bine plătit al lumii – doar salariu, fără contracte de publicitate şi alte beneficii – este Alex Rodriguez, jucătorul echipei americane de baseball New York Yankees, cu un venit de 32 milioane de dolari pe sezon.

LOC ECHIPA CAMPIONAT Salariul anual Salariul săptămânal 1 Barcelona La Liga 7.910.737 152.130 2 Real Madrid La Liga 7.356.632 141.4743 New York Yankees MLB 6.756.301 129.9294 Los Angeles Lakers NBA 6.540.690 125.7825 Orlando Magic NBA 6.367.114 122.4456 Chelsea EPL 6.020.741 115.7837 Inter Milan Serie A 5.999.643 115.3788 Boston Red Sox MLB 5.991.203 115.2159 Denver Nuggets NBA 5.990.174 115.19610 Manchester City EPL 5.863.585 112.761* Salarii medii exprimate în dolari

plăteşte cel mai binecu ochiuri mici întinsă pe tot continentul.

În Anglia, ambiţiile şeicului Mansour bin Zayed Al Nahyan, care a cumpărat acum trei ani Manchester City cu 250 de milioane de euro, au fost în mare măsură înşelate. Sutele de milioane de euro investite în transferuri nu au produs mult aşteptatele rezul-tate, echipa nu a reuşit să se impună nici în competiţia internă şi nici în cupele euro-pene. Mai norocos pe plan internaţional a fost egipteanul Mohamed Al Fayed, echipa acestuia, Fulham, reuşind în urmă cu un an să evolueze în finala Europa League, pe

care a pierdut-o în faţa celor de la Atletico Madrid. Ce-i drept, omul de afaceri egip-tean a cumpărat acest club la finele anului 1997, când a plătit aproximativ 70 de mili-oane de dolari. Mai conservatori, italienii s-au limitat doar la sponsorizări sporadi-ce. A existat o şansă ca o firmă controlată de familia lui Muammar Gaddafi să preia Juventus, dar în final lucrurile s-au limitat doar la un logo inscripţionat pe tricourile de joc ale „Bătrânei Doamne” şi la câteva antrenamente efectuate de unul dintre fiii dictatorului alături de Del Piero&Co.

Afacerea a fost extrem de profitabilă pen-tru Juventus, care s-a ales cu peste 50 de milioane de euro. La cum merg lucrurile în Libia, sunt şanse mici ca în viitorul apropiat o firmă din această ţară să mai intenţioneze să investească bani în fotbalul spectacol. Încercarea de a dezvolta un campionat pu-ternic în zona Golfului nu pare a avea prea mulţi sorţi de izbândă, în ciuda sumelor investite. Dacă antrenorii fără angajament acceptă destul de uşor să preia o echipă, în special din Arabia Saudită, fotbaliştii o fac mai greu. În general, la echipele din zonă

ajung jucători aflaţi la final de carieră, ex-cepţiile fiind destul de puţine. Luiz Felipe Scolari, Tele Santana, Aad De Mos, Leo Beenhakker, Carlos Alberto Pareira, Artur Jorge, Francisco Maturana, Mario Zagallo, Sebastiao Lazaroni, Osvaldo Ardiles, Henri Michel, Jean Fernandez sunt doar câţiva dintre tehnicienii celebri care au acceptat să antreneze în Arabia. Şi ţara noastră a fost bine reprezentată: Ilie Balaci, Cosmin Olăroiu, Ladislau Bölöni, Ioan Andone, Ion Marin, Gheorghe Mulţescu sunt antrenorii români care au pregătit echipe din Arabia.

Steaua a fostofertată de şeici

Singura echipă din România care a in-trat în atenţia unor grupuri financiare din Orient a fost Steaua. La acest lucru au con-tribuit doi factori: palmaresul clubului, în special câştigarea Cupei Campionilor Europeni, dar şi relaţiile foarte bune pe care antrenorul Cosmin Olăroiu şi le-a cultivat în ţările din zonă. Discuţiile au că-

zut însă repede, singura explicaţie oferită de actualul patron al Stelei fiind legată de religia lui şi de a celor care au lansat oferta. Faptul că echipele din estul euro-pei nu sunt foarte curtate de oamenii de afaceri de pe celelalte continete este uşor de explicat. Acestea reuşesc tot mai greu să ajungă în fazele superioare ale cupelor europene, campionatele în care evoluea-ză sunt din ce în ce mai slab cotate de la un an la altul şi din această cauză ele nu sunt foarte atractive din punct de vedere al imaginii pe care o oferă.

UN VEAC DE TRIAL270 de piloţi amatori şi profesionişti s-au lansat, la începutul lunii trecute, în ediţia centenară a celei mai vechi competiţii de trial a planetei: Scottish Six Days Trial. O săptămână de chin, cu sute de kilometri prin mocirlele şi crângurile Scoţiei au dat măsura unei pasiuni de-un secol. alExandRU cOcU

CEEa ce săriturile peste obstacole sunt pentru echitaţie îl reprezintă trialul pentru sporturile cu motor.

O disciplină atipică, în care măiestria de pi-lotaj nu e decât parţial validată de verdictul cronometrului, ci în principal de capacita-tea pilotului de a nu pune piciorul jos, de-a lungul parcursului presărat cu obstacole.

Într-un secol XX definit sub imperiul vitezei, trialul nu părea născut în cea mai bună zodie. ŞI totuşi, disciplina a ştiut să

se reinventeze şi să evolueze în pas cu vre-murile. În 1964 lua naştere Campionatul Mondial în aer liber, iar trei decenii mai târziu, echivalentul său indoor, care astăzi reprezintă - prin prisma organizării în mar-ile metropole ale Europei şi proximităţii faţă de public – cea mai profitabilă faţetă a disciplinei. Niciuna dintre aceste forme în care trialul a fost declinat de-a lungul anilor n-a însemnat însă - aşa cum s-a întâmplat în alte ramuri ale motorsportului – dispariţia modelului-pionier. Cel în care, vreme de aproape o săptămână, piloţii trebuiau să se caţere pe nenumărate stân-ci, să traverseze zeci de vaduri şi să se lan-seze la vale, pe râpe înfricoşătoare. Zilnic, aproape 150 de kilometri de parcurs trans-formau trialul într-un test de rezistenţă, experienţă şi excepţională fiabilitate pen-tru om şi maşină. O competiţie unică, ce se desfăşoară şi astăzi în forma sa originală: Scottish Six Days Trial.

Considerată a fi actul de naştere al tri-alului, întrecerea şi-a sărbătorit în acest an ediţia centenară. Popularitatea însă a rămas aceeaşi. Peste 400 de cereri de în-scriere au ajuns pe adresa organizatorilor, dintre care doar 270 au fost acceptate, din-tr-un considerent practic. Parcursul fiecărei zile, cu 30 de secţiuni şi un total de aproape 160 de kilometri, trebuie abordat la lumina zilei, pentru a conferi egalitate de şanse competitorilor.

În aceeaşi optică de echitate, ordinea de start e trasă la sorţi de la o zi la alta, iar parcursul e trasat de directorul de cursă şi cuprinde o combinaţie de drumuri de ţară, mlaştini şi cărări înguste, pline de bo-lovani. Şase zile la finele cărora britanicul James Dabill, numărul 6 mondial, a ieşit învingător.

“Să fiu cinstit, sunt foarte mulţumit de cum am pilotat toată săptămâna. Chiar dacă la finele primei zile eram pe locul 5, ştiam că mai aveam şanse la victo-rie, pentru că orice se poate întâmpla în Scoţia. În asta constă caracterul deosebit al acestei întreceri”, spune britanicul în vârstă de 25 de ani, aflat la al doilea suc-ces în clasica scoţiană. E drept însă, în ul-timele decenii, Scottish Six Days Trial şi-a pierdut din atracţie o dată cu consacrarea Campionatelor Mondiale în aer liber şi în sală. Tradiţia însă nu duce lipsă de fani. Pentru că orice trialist britanic, de la sutele de amatori, la sextuplul campion mondial Dougie Lampkin, şi-a dorit, măcar o dată, să adulmece un crâmpei de istorie.

INVENţIE BRITANICĂ,PERFECţIUNE IBERICĂDacă în anii ’80, participarea internaţională era la apogeu, cu numai puţin de 9 piloţi din afara insulelor britanice câștigători ai evenimentului, deceniul următor a marcat recesiunea pentru această întrecere tradiţională. O decădere oareșicum așteptată întrucât, asemenea fotbalului, trialul este o disciplină inventată de britanici și dusă la perfecţiune de alţii. În cazul acesta nu de brazilieni, ci de spaniolii crescuţi la școala lui Sammy Miller. Triplu câștigător al Scottish Six Days Trial (1965, 1967, 1968), Sammy Miller avea să accepte la finele anilor ’60 oferta fabricantului iberic de motociclete Paco Bulto de a testa și utiliza, în locul greoaielor motoare britanice în 4 timpi, un model mai ușor și mai agil, în doi timpi. Așa s-a produs transferul tehnologic dinspre insulele britanice și tot astfel s-a născut pasiunea spaniolilor pentru o disciplină pe care astăzi – cu patru piloţi permanent în Topul 5 mondial - o stăpânesc la perfecţiune.

AFACERi DE FAMiLiE în istoria de peste 60 de ani a baschetului profesionist din SUa, doar trei tandemuri tată-fiu au câştigat cel puţin un titlu de campion laUREnţiU mandU

PE 6 iUniE 1946, proprietarii de arene de hochei din zona de nord a SUA şi din sudul Canadei au în-

fiinţat Basketball Association of America (BAA). Aceasta a fost prima organizaţie pro-fesionistă de baschet din America de Nord, care mai apoi s-a transformat în National Basketball Association (NBA), în 1949. De atunci au trecut 65 de ani, s-au scris mul-te recorduri, au apărut un fenomen numit Michael Jordan şi un Dream Team care au încântat lumea la Jocurile Olimpice de la Barcelona, din 1992. Însă, în toţi aceşti ani, doar trei familii se pot mândri că tatăl şi fiul au cucerit cel puţin un titlu NBA: Guokas, Barry şi Walton.

maTT SR. şi maTT JR. gUOkaSÎn ordine cronologică, Matthew George

Guokas Sr a fost primul dintre toţi cei despre care vom vorbi care au câştigat un titlu. În 1947, el a jucat la Philadelphia Warriors, franciză care acum este cunoscută sub numele Golden State Warriors şi se află în oraşul Oakland. Guokas Sr a evoluat un sin-gur an la nivel profesionist pentru această formaţie, exact când Warriors au câştigat titlul BAA, dar nu a ieşit cu mare lucru în evidenţă, având o medie de 1,7 puncte pe meci. Ceva mai târziu şi-a pierdut piciorul drept într-un accident de maşină, după care a început să comenteze meciuri de baschet şi de fotbal american pentru un post de televiziune local.

Când seniorul devenea campion, Matthew George Guokas Jr avea 3 ani. Încă de mic era pasionat de baschet şi de fot-bal, sporturile cu care, practic, a crescut. I-a călcat pe urme tatălui, absolvind, ca şi aces-ta, cursurile Colegiului Saint Joseph’s, după care a ajuns în NBA în 1966, la Philadelphia 76-ers, noua franciză înfiinţată după ce

Warriors au părăsit oraşul. Guokas Jr a obţinut inelul de campion foarte repede, în 1967, jucând alături de Wilt Chamberlain, Hal Greer sau Billy Cuningham în faimoasa echipă 76-ers care a reuşit să întrerupă o serie de opt titluri consecutive ale celor de la Boston Celtics. Acesta a fost momentul de glorie al carierei juniorului, care a mai evoluat apoi la Buffalo Braves, Chicago Bulls, Cincinnati Royals, Houston Rockets şi Kansas City Kings, până la retragerea din 1976. În toată această perioadă a mai reuşit o singură performanţă demnă cât de cât de luat în seamă: a avut al doilea procentaj la aruncările din acţiune (57%) în sezonul 1972-1973, după Wilt Chamberlain. Până în prezent a mai fost antrenor principal la Philadelphia 76-era (1985-1988) şi Orlando Magic (1989-1993) şi comentator pentru postul Fox Sports Ohio.

Rick şi BREnT BaRRyNumele Barry este aproape echivalent

cu baschetul, în Statele Unite. Bătrânul Rick a fost un jucător care a avut acest sport în sânge, iar această afirmaţie nu este foarte mult exagerată. Fiu de antrenor de baschet, Rick a reuşit aproape toate performanţele posibile, ajungând în Hall of Fame şi fiind nominalizat de NBA printre cei mai buni 50 de jucători din istoria ligii. Totul a început în orăşelul Elizabeth, din New Jersey. Acolo s-a născut Rick pe 28 martie 1944 şi, ceva mai târziu, a început să joace baschet. Liceul l-a făcut tot în zonă, dar şi-a dorit un colegiu important, aşa că la 18 ani s-a dus în Florida, la Universitatea Miami. Aici a făcut primul pas spre o carieră mare, fiind cel mai bun marcator al echipei. De altfel, Rick este singurul jucător din istorie care a fost cel mai bun marcator în Campionatul Universitar (NCAA), American Basketball Association (ABA) şi NBA. A trecut la profesionişti în 1965, când a fost draftat de San Francisco Warriors cu a doua alegere. Singurul său titlul NBA a fost cucerit în 1975 cu Golden State Warriors, când Rick a fost MVP (Most Valuable Player) al finalei şi a avut o medie de 30,6 puncte pe meci în tot sezonul. Şi-a încheiat cariera în 1980, având peste 25.000 de puncte marcate, după care a trecut în spatele microfonului, loc unde a fost implicat în mai multe evenimente controversate. Cel mai cunoscut a avut loc în timpul finalei NBA din 1981, când co-menta pentru CBS. Rick a spus în direct că

fostul mare jucător de culoare Bill Russell, pe atunci antrenor, «arată pe marginea te-renului ca un prost cu un rânjet mare cât un pepene». Comentariul său a fost considerat rasist, Rick a fost nevoit să-şi ceară scuze şi povestea s-a liniştit în cele din urmă după ce CBS nu i-a mai prelungit contractul.

În tot acest timp, Rick a avut trei soţii. Pe prima dintre ele, Pamela, a cunoscut-o în timpul colegiului şi a avut cu ea patru băieţi: Scooter, Jon, Brent şi Drew, care au ajuns toţi jucători de baschet. Mai are o fiică cu cea de-a doua soţie şi un băiat

cu cea de-a treia, dar aceştia nu au nicio legătură cu baschetul. Primul fiu, Scooter, a fost campion NCAA în 1988 cu Kansas University. Drew deţine recordul tuturor timpurilor la pase decisive pentru Colegiul Georgia Tech. Jon a jucat 13 ani în NBA şi acum este analist la ESPN. În fine, Brent este cel care i-a călcat cel mai bine pe urme lui Rick, fiind un foarte bun marcator, în spe-cial de la 3 puncte, şi cucerind două titluri NBA cu San Antonio Spurs în 2005 şi 2007. Mai mult decât atât, în 1988, Drew, Jon şi Brent au devenit a doua tripletă de fraţi din

BREnT BaRRymaTT gUOkaS JR


istoria NBA care joacă în liga profesionistă în acelaşi timp.

Revenind la Brent, încă de mic s-a dovedit un tip foarte luptător. Crescând alături de cei trei fraţi ai săi, în fiecare zi exista câte o luptă fie în timp ce jucau baschet, fie la alergările din curte, fie când jucau baseball. În timp, acest spirit s-a păstrat, fraţii jucând serios şi tare unul împotriva celuilalt şi când s-au întâlnit în NBA. Brent povesteşte cum în 2000, când Jon juca la Sacramento Kings, iar el era la Seattle Supersonics, pe un con-traatac l-a faultat tare pe fratele său, care a căzut destul de urât. «Jon nu ştia cine l-a faultat, dar când s-a ridicat şi m-a văzut pe mine şi-a pus mâinile în şold şi a început să râdă». Această atitudine i-a făcut pe mulţi analişti să spună că Brent are o calitate în plus, comparativ cu tatăl său: este şi un bun apărător. În ciuda faptului că este alb, a fost şi un jucător cu calităţi fizice foarte bune, câştigând în 1996 concursul de slam dunk din cadrul All-Star weekendului din San Antonio. În finală, Brent a dat-o de sus sărind de la linia de aruncări libere, cum făcuse ultima oară Michael Jordan în 1988.

Bill şi lUkE WalTOnComparativ cu Barry, familia Walton a dat

baschetului doar un singur jucător foarte bun, seniorul Bill. Fiul Luke nu este un mare nume în NBA, dar a avut norocul de a juca la Los Angeles Lakers, echipă cu care a fost de două ori campion.

Seniorul William Theodore «Bill» Walton III s-a născut pe 5 noiembrie 1952. La nu-mai 17 ani, când încă era în liceu, a jucat în naţionala de seniori a SUA la Campionatul Mondial din 1970, unde s-a clasat pe locul 5. A jucat în NCAA la UCLA, unde a primit de trei ori la rând «College Player of the Year Award». A fost prima alegere în draftul NBA din 1974, fiind selecţionat de Portland Trailbalzers. După numai trei sezoane a cucerit primul său titlu NBA, la numai 25 de ani Bill având nişte performanţe ulu-itoare la acea vreme: a fost liderul NBA în sezonul regulat la recuperări şi capace; a fost selecţionat în All-Star Game şi a fost MVP al finalei. În 1979 a plecat la San Diego/Los Angeles Clippers, iar în 1985 a ajuns la faimoasa Boston Celtics. Aici a jucat alături de Larry Bird, Kevin McHale şi Robert Parish obţinând al doilea său titlu NBA, în 1986. Ca şi Rick Barry, Walton este în Hall of Fame şi se numără printre cei mai buni 50 de

jucători din istoria NBA.După ce s-a retras, a fost comentator

pentru NBC şi ABC/ESPN, făcându-se re-marcat prin faptul că folosea tot felul de hi-perbole în timpul transmisiilor. Colegul său de comentariu a fost Steve Jones, un om cu care ajungea tot timpul să se contrazică pe diverse teme în timpul meciurilor, dând astfel sare şi piper transmisiunilor. De altfel, Walton a fost mai tot timpul o fire destul de rebelă. Mare fan Grateful Dead, el a fost la peste 650 de concerte ale acestei formaţii, inclusiv la cel susţinut în faţa piramidelor

din Egipt, în 1978.Dintre cei patru copii ai săi, doar Luke –

botezat astfel în memoria bunului prieten şi coechipier al tatălui, Maurice Lucas - a ajuns să joace baschet. A absolvit Colegiul San Diego şi a fost draftat în 2003 de Los Angeles Lakers. Ca jucător nu a avut performanţe ieşite din comun, cu excepţia numelui şi a faptului că este dublu campion NBA, în 2009 şi 2010. Cu toate acestea, el nu evoluează multe minute pe meci, iar apor-tul său nu a fost foarte important la cuceri-rea celor două titluri.

lUkE WalTOn


BORUSSIEI DORTMUND

După ce în urmă cu cinci-şase ani a cochetat cu falimentul, Borussia Dortmund a reuşit să câştige titlul în Bundesliga, la capătul unui sezon în care nu a avut adversar. 2011 va rămâne în istoria primei ligi germane ca anul în care campioana a meritat cel mai mult să se impună, galben-negrii luându-le faţa bavarezilor de la Bayern München aşa cum nimeni nu o mai făcuse vreodată

ClUBUl format în 1909 de un grup de 18 tineri care nu au fost de acord cu felul în care erau trataţi

de către catolicii care se ocupau de frâiele fotbalului din acea zonă a participat în 1963 la prima ediţie a Bundesligii din postura de campioană, dar nu a putut să îşi apere per-formanţa în următorii 31 de ani. A urmat cea mai intensă şi prolifică perioadă din istoria clubului, care a culminat cu izbânda europeană din 1997, atunci când trupa pre-gătită de Ottmar Hitzfeld a trecut pe trase-ul Ligii Campionilor de una dintre cele mai bune echipe ale lui Sir Alex Ferguson, dar şi de Juventusul lui Zidane şi Del Piero cu 3-1, în finala de la München.

După ultimul campionat, dobândit în 2002, au început problemele pentru echipa din zona bazinului Ruhr, care, după ce a ra-tat o participare în Liga Campionilor (2003), a avut parte de o scădere bruscă a acţiu-nilor de la bursă, de la 11 la două milioane de euro, fapt care a dus la micşorarea sala-riilor jucătorilor cu 20% în 2005. Salvarea a venit atunci de la vânzarea superbei arene Westfalenstadion, de serviciile căreia acum

se foloseşte sub formă de chirie, dar şi a ce-lor mai valoroşi fotbalişti: Thomas Rosicky, cumpărat de Arsenal pentru suma de 15 milioane de euro, şi David Odonkor, care a ajuns la Betis pentru alte şase milioane.

ERa klOPPDupă încă un an dezolant pentru fani, în

care echipa s-a luptat pentru prima oară pentru evitarea retrogradării, a fost adus pe banca tehnică Jürgen Klopp, un nume care nu le spunea mare lucru iubitorilor de fotbal din Dortmund. Cine era, de fapt, Klopp? Un fundaş care a evoluat peste un deceniu la micuţa trupă din Mainz în Zweite, dar care preluase funcţia de antre-nor imediat după agăţarea ghetelor în cui. Ce a urmat? Promovarea în premieră în is-toria clubului în Bundesliga şi, după primul an, prezenţa în cupa UEFA. A plecat de la Mainz în 2008, pentru că nu a putut pro-mova din nou echipa retrogradată sezonul anterior, la postul de televiziune ZDF, unde a fost zărit de Reinhald Rauball, preşedin-tele Borussiei, care probabil că a luat cea mai inspirată decizie a carierei aducându-l la echipă. Mutarea s-a dovedit inteligentă,

pentru că Klopp era cunoscut pentru leje-ritatea cu care lucra şi descoperea tineri, exact lucrul de care aveau nevoie borussie-nii, care nu îşi permiteau să se gândească la transferuri de marcă, ţinând cont de datori-ile de 120 de milioane de euro pe care încă le mai aveau. În primul an a ocupat locul

şase în Bundesliga, dar a sudat cel mai tâ-năr cuplu de fundaşi central din Germania, Subotic-Hummels (19 ani fiecare). Sezonul 2009-2010 i-a adus Borussiei participarea în Europa League, dar şi curajul de a forma o echipă cu media de vârstă sub 23 de ani (record pentru o câştigătoare a titlului din Germania), care a urmat să intre în istorie în acest an.

Pe lângă Hummels şi Subotic, Klopp a mai umblat la pepiniera clubului, de unde i-a scos pe actualul superstar Mario Gotze, dar şi pe Grosskreutz sau Sven Bender, şi l-a repatriat pe Sahin, care fusese împrumutat la Feyenoord. Faptul că nu a avut presiune pe umeri i-a permis strălucitului tehnician să-şi etaleze cunoştinţele desăvârşite ale fotbalului-spectacol: un tur de campionat aproape perfect, în care a legat de două ori câte şapte victorii consecutive, între-rupte de un rezultat de egalitate. Cu atât mai grele au fost aceste serii, ţinând cont că i-au avut ca partizani pe jucători cu vârste cuprinse între 18 şi 23 de ani.

Shinji Kagawa s-a numărat printre cei mai buni oameni ai lui Klopp. Adus de la Cerezo Osaka, din liga a doua japone-ză, pentru minuscula sumă de 350.000 de euro, Kagawa a avut o primă parte de vis, fiind gol-geterul echipei cu opt reuşite, la egalitate cu cealaltă gură de foc, paraguayanul Lucas Barrios. Din păcate, mijlocaşul care marcase 55 de goluri în 125 de apariţii în Japonia a suferit o accidentare gravă la metatarsiene în cadrul semifinalei Cupei Asiei, câştigată de niponi în faţa Coreii de Sud. Nu putem trece cu vederea nici prestaţiile de mare campion ale lui Nuri Sahin, neamţul cu ră-dăcini otomane, care a pus umărul, de ase-menea, la triumful trupei, cel care este cel mai tânăr debutant (16 ani şi 334 de zile) şi marcator al istoriei Bundesligii, fiind auto-rul a şase goluri, dar şi a opt pase decisive.

Chiar şi aşa, fără Shinji sau Nuri, dar după principiul „echipa mea niciodată nu va juca şah în iarbă”, Klopp şi-a definitivat opera în retur, atunci când le-a învins în deplasare, fără drept de apel, pe principalele contra-candidate bavareze Bayern şi Bayer cu ace-laşi scor, 3-1 şi a produs în continuare cel

mai ofensiv şi spectaculos fotbal pe care l-a arătat vreodată o campioană a Germaniei. Fanii au avut şi ei un cuvânt de spus, um-plând până la refuz Westfalen (80.720 de locuri) de nu mai puţin de 14 ori.

Nu de multe ori s-a întâmplat ca o echi-pă să se impună în faţa marelui Bayern de o asemenea manieră (dublă victorie), dar şi triumful pe prima scenă a fotbalului ger-man cu două etape înainte de finish. Pe parcursul returului, fiind din ce în ce mai clar faptul că noul proiect Borussia va da roade şi ajutată fiind de ieşirea criza cu care se confruntase, conducerea clubului nu a optat pentru transferuri de marcă, ci, în primul rând, pentru “betonarea contrac-telor” jucătorilor-cheie ai echipei. Astfel,

Marcel Schmelzer, Mats Hummels şi Kevin Grosskreutz şi-au prelungit înţelegerile până în 2014, iar Sven Bender până în 2016. Poate cea mai bună veste a venit de la Mario Götze, noua senzaţie a Mannschaftului, care a marcat şase goluri, dar a mai creat alte 14 în acest sezon. Götzinho a anun-ţat că nu are de gând să părăsească trupa care l-a lansat în fotbalul mare, în pofida interesului pe care şi l-au manifestat pentru acontarea sa echipe precum Real Madrid, Barcelona sau Manchester United.

Scăpat de grija banilor, Rauball a anunţat pentru perioada de transferuri de vară un buget de numai 10 milioane de euro, mic

totuşi pentru planurile campioanei de a re-cidiva pe plan intern, dar şi de a scoate din nou capul în cea mai importantă competi-ţie intercluburi a Europei. “Este meritul lui Klopp”, a declarat selecţionerul Germaniei, Joachim Löw, când a vorbit despre perfor-manţa lui Dortmund. Probabil că tot de an-trenorul în vârstă de 43 de ani va depinde dacă “die schwarz-gelben” vor reuşi să le fure bavarezilor de la Bayern două titluri consecutiv.

Va reuşi Barrios să devină noul Karl-Heinz Riedle, sau Kagawa noul Andreas Moller? Va reuşi Götze să îşi conducă magistral echipa de pe teren la ce numai 18 ani ai săi, precum o făcea Matthias Sammer? Este capabilă această generaţie extrem

de talentată să îi calce pe urme celei care a dobândit succesul pe plan european în 1997 şi să preia titulatura de “generaţie de aur”? Răspunsurile la toate aceste întrebări depind de maestrul Jürgen Klopp, sau, mai degrabă, el este singurul care îşi poate răs-punde la ele. Un lucru e cert: începând din acest sezon, marile forţe ale Europei au un motiv să se teamă, geniul fostului tehnician al lui Mainz, transpus pe teren de talentul şi foamea de performanţă a jucătorilor săi, dând naştere unei campioane care se poa-te duela de la egal la egal cu Barcelona lui Guardiola sau cu Manchesterul lui Sir Alex Ferguson.

dan ROşU


CUTREMUR ŞI LA PARIS?Cutremurul nu este doar o deplasare a tectonicii terestre. Cutremurul este şi o tulburare profundă a minţilor omeneşti. Pe 8 mai 2011, Madridul s-a cutremurat. După finala Masters Series-ului găzduit de capitala spaniolă, câştigat, împotriva tuturor aşteptărilor posibile, de sârbul Novak Djokovici, luciditatea comentatorilor de tenis a intrat în comă. Sufletul fanilor din lumea întreagă s-a inflamat ValEnTin PROTOPOPEScU

ESTE clar că în universul ATP se în-tâmplă ceva nemaivăzut. Ceva fără precedent în ultimii şase ani,

dominaţi integral de duelul Federer-Nadal. „Djokerul” belgrădean a bifat în acest an a 32-a victorie la rând şi a câştigat a şasea

finală din tot atâtea posibile. Ultima, cea mai neverosimilă, chiar pe zgură, îm-potriva lui El Rey de la tierra batida, Rafael Nadal, la spaniol „acasă”, în Caja Magica de la Madrid, i-a lăsat fără glas pe cei 12.000 de iberici din tribune. Şi asta după ce balearul se impusese în absolut toate întâlnirile lor pe zgură, conducând cu un confortabil 9-0! Nemaivăzut!

Nole Djokovici are o serie excepţională de triumfuri în acest debut de sezon... care nu prea mai este debut, deoarece ne îndreptăm, încet-încet, spre jumătatea se-zonului. El a „achiziţionat” un Grand Slam, trei Masters Series-uri, un turneu de 500 de puncte şi unul de 250 de puncte. Adică 5.750 de puncte. Procentaj de 100%. Peste el stă doar marele John McEnroe, cel care, în 1984, a bifat 42 de succese consecutive, capotând memorabil şi dramatic în finala Roland Garrosului, contra lui Ivan Lendl, după ce a trecut pe lângă trofeu conducând cu două seturi la zero.

Fireşte, Novak e încă departe de acest record, dar incredibila încredere de sine, condiţia fizică înspăimântătoare şi calitatea

excepţională a tenisului jucat îl aşază într-o poziţie strategică favorabilă. După Madrid, este evident pentru oricine că Djokovici e în stare să spulbere recordul americanu-lui. Mai mult, el se îndreaptă cu paşi repezi spre fotoliul de lider mondial. Şi chiar dacă ştacheta lui Big Mac va rămâne neatinsă, faptul că Nole nu are multe puncte de apărat în acest an aproape garantează că el va termina sezonul pe locul întâi.

La 5 aprilie 2011, cei din redacţia jurnalu-lui l’Équipe au realizat un sondaj de opinie adresând întrebarea „Are Djokovici şanse să câştige anul acesta Roland Garrosul?”. Au răspuns 20.999 de subiecţi, după cum urmează: DA – 29%; NU – 67%; NU ŞTIU – 4%. Prin urmare, raportul de forţe era consider-at atunci ca fiind clar favorabil spaniolului. Reacţia publicului francez, unul avizat, nu mai necesită comentarii. Opinia exprimată de specialiştii l’Équipe, tot sceptică în ceea ce priveşte realitatea şansei lui Nole de a-l detrona pe Rafa, este însă mai nuanţată: „Spaniolul se va prezenta şi de această dată

ca mare favorit. La prima vedere, Novak Djokovici, deşi autorul unui incredibil de-but de sezon, nu ni se pare că ar putea ri-valiza cu Nadal. Sârbul l-a bătut de două ori la rând pe Nadal în finală (Indian Wells şi Miami), dar atunci a fost vorba de meciuri disputate în sistemul două din trei seturi şi pe suprafaţă dură. Însă această observaţie nu ne împiedică să subliniem că Djokovici practică un joc apt să-l îngenuncheze pe Nadal pe zgură: apetit pentru schimbul prelungit de mingi, construire strategică a punctului, fizic de beton şi mental de oţel”.

La 9 mai 2011, după Madrid, aceiaşi gaze-tari ai publicaţiei pariziene au adresat o altă întrebare iubitorilor de tenis: „Novak Djokovici este noul patron al circuitului ATP?”. Au răspuns 25.460 de cititori, iar datele sunt următoarele: 66% – DA, 30% – NU, 3% – NU ŞTIU. Comentariul specialiştilor de la l’Équipe confirmă judecata publicului, aceştia considerându-l pe sârb noul boss al tenisului mondial. Mai mult, reputatul comentator american Peter Bodo, de la Tennis.com, afirmă şi el că, indiferent dacă Nadal triumfă la Roma şi la Roland Garros, tenismenul belgrădean poate să stea liniştit, căci a demonstrat cu vârf şi îndesat că ibericul poate fi învins pe zgură, acum şi oricând. Începutul este făcut...

Dar care sunt însă calităţile ce-l recomandă pe Djokovici pentru un leader-ship mondial în tenis, pentru detronarea lui Nadal? Iată o sumă de zece asemenea argu-mente: 1. O atitudine ameliorată la capitolul „încredere de sine” (nu mai face cadouri adversarilor, mental este prezent aproape neîntrerupt în meci); 2. O condiţie fizică mult îmbunătăţită (şi la Indian Wells, şi la Miami, Rafa a părut diminuat ca rezistenţă atletică în setul decisiv, iar zgura necesită baterii mereu proaspete); 3. Un atac viru-lent pe forhandul nada-lian, apoi minge decisivă pe reverul acestuia, cu urcare la fi-leu pentru finalizarea prin voleu sau smash (schemă folosită cu succes în Masters Series-urile americane); 4. Joc complet de pe fundul terenului, cu rever şi dreaptă excelente, propunând efecte variate, de la lift la un plat înşelător; 5. Inteligente ruperi de ritm, cu amortizări fatale pentru adver-sar; 6. Un slais rafinat (bine lucrat cu Todd Martin), lovitură ce pregăteşte atacul de pe linia de fund; 7. Dese schimbări de direcţie, viteză şi intensitate, lovituri imprevizibile, cu control (aproape) perfect; 8. Inteligenţa unei strategii adaptative, în funcţie de stil-ul şi de tactica adversarului; 9. Preferinţa pentru conducerea şi construirea punc-tului, dispreţuind simpla deconstrucţie a

jocului propus de preopinent (bravo, Marian Vajda!); 10. Ameliorarea pregătirii atacului la fileu, precum şi găsirea intuitivă a unui timing potrivit ofensivei. Şi, totuşi, ce se va întâmpla în continuare? Statutul de „rege” al tenisului pro, cel puţin în 2011, pare aron-dat deja sârbului. Cu siguranţă că seria lui Nole va lua sfârşit, dar forţa jocului său şi în-crederea în sine îl vor purta spre noi victorii. Federer nu (prea) mai poate să-l ameninţe, iar Nadal, odată sfârşit sezonul pe zgură, îşi va pierde probabil punctele câştigate anul trecut pe rapid (gazon şi hard). Ce va fi însă la Roland Garros? În ciuda tuturor evidenţelor de dată recentă, Djokovici încă nu este marele favorit al turneului pa-rizian. Parcul din Porte d’Auteuil se află cu 660 de metri mai jos decît Caja Magica, deci densi-tatea atmosferică este diferită, nefavorizân-du-i pe tenismenii cu serviciu rapid, zgura franceză este una clasică, de o lentoare mult prea bine-cunoscută de Rafa Nadal, curenţii de aer aproape că lipsesc, partidele se dispută în sistemul trei din cinci, publicul parizian îl îndrăgeşte pe spaniol, iar ibericul nu poate uita că are cinci trofee în panoplie. Aşadar, vom asista probabil la schimbarea liderului ATP, dar Cupa Muschetarilor are şanse mari să rămână acolo unde se află şi acum: la Manacor, Majorca.


AEGON Championships (Queen’s, 6-12 iunie)Lumea privește cu sufletul la gură duelul dintre Nadal și Djokovici pentru locul întâi în clasamentul mondial. Cei doi vor începe sezonul pe iarbă, la Queen’s, pe locurile 1 și 2 mondial. Sezonul pe iarbă mută lumea tenisului în Insulă și de pe 6 iunie, la Queen’s, cel mai mare jucător de pe planetă devine, pentru localnici, Andy Murray, care va dori să câștige concursul londonez pentru a doua oară, după ce a reușit asta în 2009. Atunci a fost primul britanic după 71 de ani care punea mâna pe trofeu.

ŢEAPĂ16 milioane €

Rivaldo are de recuperat această sumă de la fostul său club, Bunyodkor Tashkent. Brazilianul povesteşte cum a ajuns să se judece cu cea mai importantă echipă din Uzbekistan cOSmin STănilOiU

Fc BUnyOdkOR e campioana ulti-melor trei sezoane în Uzbekistan, semifinalistă acum doi ani în Liga

Campionilor Asiei, e echipa pe care a antre-nat-o Luiz Felipe Scolari, tehnicianul care în 2002 conducea Brazilia spre titlul mondial, şi unde a evoluat, printre alții, Rivaldo, unul dintre cei mai mari jucători brazilieni din

ultimii 20 de ani. Bunyodkor ar fi putut fi o poveste de succes fotbalistic, construit din banii celei mai importante companii parti-culare uzbece. Dar, în spatele acestei ima-gini, adevărul e cu totul altul şi e dezvăluit de o altă poveste, spusă pentru prima oară în detaliu de Rivaldo, care după ce a jucat doi ani în Uzbekistan încearcă să-şi recu-pereze acum două treimi din salariu, adică

în jur de 16 milioane de euro. Brazilianul susține că atât mai are de primit din sala-riul său convenit în contractul cu formația din Asia. Experiența mijlocaşului ofensiv carioca e un semnal de alarmă pentru orice nume mare tentat să ajungă în ape tulburi cu balonul rotund, doar pentru sume exor-bitante. Şi, cum mai mulți brazilieni ca ni-ciodată joacă peste tot în Europa şi în Asia Centrală, cu țări bogate în petrol şi gaze, care angajează vedete pe sume imense, e o poveste care ar putea să fie relevantă pentru mulți. Roberto Carlos e unul dintre cei şase brazilieni de la Anzhi Makhachkala, în Rusia, în vreme ce Ruud Gullit, la Terek Grozny, are şi el alți şapte brazilieni în lot.

ViSE maRi, PăcălEală PE măSURă

Rivaldo încă joacă la 38 de ani, în țara natală, la Sao Paulo. În acelaşi timp, speră ca, după o carieră stelară la Barcelona, Milan şi alte zece cluburi, să aibă suficienți bani pentru a putea ajuta clubul unde a crescut, Mogi Mirim, al cărui preşedinte este. Dar cum a primit doar o treime din banii promişi atunci când s-a dus în Uzbekistan pentru a-l transforma pe Bunyodkor într-o forță, ambiția de a face acum din Mogi Mirim un club cunoscut mai are de aşteptat, iar Rivaldo a început deja acțiuni legale pentru a primi ceea ce crede că i se cuvine.

„Îmi pare rău că s-a ajuns aici, pentru că iubesc Uzbekistanul şi am acolo o mulțime de prieteni”, declara fotbalistul într-un in-terviu pentru sportingintelligence.com, intermediat de Luis Pereira, reprezentan-tul legal al fotbalistului. Acesta reprezintă alți şase foşti jucători ai lui Bunyodkor care l-au acționat în instanță pe proprietarul

clubului, firma Zeromax, cu sediul cen-tral la Geneva. Zeromax a fost declarată falimentară anul trecut, dar rămâne su-biect al unei situații legale complexe, care permite oricărui reclamant să recupereze sumele datorate de societate.

„Aveam planuri mari. Am vrut să dez-volt Bunyodkor şi să-l pun cu adevărat pe harta fotbalului”, povesteşte Rivaldo. „Voiam să îmbunătățesc nivelul de joc, să construim un nou stadion, să dezvoltăm facilitățile de antrenament şi să aducem un nou nivel de profesionism în club. Am ajutat oamenii de aici să meargă la Chelsea, Inter şi Milan, pentru a vedea din interior cum funcționează un club european de succes. Dar, din păcate, am rămas doar cu o mulțime de promisiuni neonorate şi mă simt incredibil de înşelat”, a mărturisit starul. Pereira explică, la rândul său, cum a ajuns Rivaldo la Tashkent şi cum au început lucrurile să meargă prost. „Rivaldo era la AEK în 2008, când Bunyodkor i-a făcut o ofertă care a fost atractivă nu doar în ter-meni financiari. Voia să construiască un club care apoi să devină partener cu Mogi

Mirim”.

Un an PERfEcTInițial, Rivaldo a semnat un contract vala-

bil un an cu Bunyodkor, unde a fost introdus datorită „conexiunilor cu Barcelona”. Una dintre părțile mai puțin curate ale acestei poveşti este aceea că Barcelona are pro-pria înțelegere cu gruparea uzbekă, căreia

îi plăteşte cinci milioane de euro pentru diverse asocieri cu Bunyodkor, a cărui structură a proprietarilor a fost întotdeau-na opacă la nivel maxim. Rivaldo s-a simțit

pe un teren sigur, deoarece negocierea contractului s-a făcut cu aparent respecta-bila firmă Zeromax. Contractul îi asigura un salariu net anual de şase milioane de euro, plus drepturi de imagine care îi aduceau 26% din orice contract de acest fel angajat de club, ceea ce însemna că, în total, urma să aibă venituri nete în jur de 7,1 milioane de euro.

La câteva luni după semnarea contrac-tului în vara lui 2008, a primit oferta, şi a acceptat-o, de a prelungi înțelegerea încă doi ani, până în vara lui 2011. Pactul îi of-erea brazilianului şi îndatoriri de consul-tant, astfel încât Bunyodkor să devină o superputere regională, dacă nu chiar mai mult. Şi totul a părut că merge perfect, în primul an. Clubul avea, cu siguranță, foarte mulți bani. L-a angajat ca antrenor pe Zico,

RECORD DE GOLURIRivaldo a marcat chiar la meciul de debut pentru Bunyodkor, în toamna lui 2008, iar în 2009 a stabilit un record încă neegalat în competițiile oficiale. Rivaldo a marcat zece goluri în patru partide consecutive, meci după meci crescând numărul de reușite. Un gol în primul meci, apoi două, în următorul, contra celor de la Navbahor. În al treilea joc, pe 25 iunie 2009, Rivaldo a marcat de trei ori contra lui Metalurg, în victoria cu 4-0 a echipei sale. Iar în a patra partidă, 5-0 cu Sogdiana Dj Izak, brazilianul a înscris de patru ori într-un interval de 17 minute.


Din ianuarie 1948, Comitetul Internaţional Olimpic (CIO) a stabilit ca 23 iunie să devină „Ziua Olimpică”, pentru a marca crearea forului olimpic internațional

23 IUNIE ZIUA INTERNAţIONALĂ OLIMPICĂ

IdEEa a aparținut însă, la 23 iunie 1894, în Paris, baronului Pierre de Coubertin. Acesta a fost ferm convins

că sportul are o anumită va-loare şi moralitate. În 1987, în efortul CIO de a încuraja toate comitetele naţionale olimpice de a celebra „Ziua Olimpică”, s-a lansat concep-tul organizării de crosuri în fiecare țară, în perioada 20 mai – 23 iunie, ca o metodă de a promova practicarea sportului.

Ziua Olimpică este sărbătorită în peste 160 de ţări. Sute de mii de oameni – tineri şi adulţi – participă la activităţi sportive (cro-suri, expoziţii, concerte şi seminarii educaţionale). În ultimele decenii, eveni-mentul a fost un real spri-jin pentru răspândirea valorilor olimpice în toate colţurile lumii. Este un efort internaţional de promovare a idealurilor olimpice de fair play, perseverenţă, respect şi sportivitate.

Şi în România această zi este sărbătorită anual, celebrând de fapt naşterea Jocurilor Olimpice moderne. Manifestările educativ-sportive din 2011

vor avea loc în toate cele 46 de filiale ale Academiei Olimpice Române, din ţară şi din Bucureşti: crosurile „Ziua Olimpică” se vor desfăşura în oraşele-reşedinţă de judeţ, iar

Crosul Naţional „Ziua Olimpică” (Bucureşti, 4 iunie) va beneficia de sprijinul CIO şi de cel al Comitetului Olimpic şi Sportiv Român

(COSR).Pentru că anul acesta se împlinesc 20 de

ani de la înființarea Academiei Olimpice Române şi 50 de ani de la fondarea

Academiei Internaţionale Olimpice, se vor mai or-ganiza două concursuri de creaţie: „Jocurile Olimpice în imaginaţia copiilor” (arte plastice) şi „Un condei nu-mit fair play” (literatură şi jurnalism sportiv), cele mai bune dintre lucrări ur-mând a fi promovate la faza naţională.

La Şirnea (comuna Fundata), este singurul loc din România unde „Ziua Internaţională Olimpică” este celebrată cu toată încărcătura sacră a mo-mentului. „Ştafeta culorilor olimpice”, eveniment cu o tradiţie de 29 de ani, organi-zat cu sprijinul COSR, aduce în prim-plan ceremonialul aprinderii flăcării olimpice un moment încărcat de semnificaţia începuturilor olimpismului şi a Jocurilor Olimpice Moderne. La fi-nalul zilei este programat

„Pentatlonul olimpic şcolar pentru mileniul al III-lea”, un velomaraton pe distanţa de 42 km Braşov – Şirnea.

iar mai târziu pe Luiz Felipe Scolari. A oferit suma de 25 de milioane de dolari lui Samuel Eto’o, pentru un singur an, dar cameru-nezul a refuzat politicos. De asemenea, a plătit câte un milion de dolari lui Andres Iniesta, Carles Puyol şi Cesc Fabregas, pen-tru a merge la Tashkent ca să participe la un antrenament şi la şedințe foto. Dar, din al doilea an al contractului, din vara lui 2009, Rivaldo n-a mai fost plătit. „I s-a spus că nu e o problemă majoră, doar una de cash flow, iar cum asta nu părea neobişnuit, nu s-a gândit că are vreun motiv de îngrijo-rare”, a povestit Pereira.

nE VEdEm la TRiBUnalSăptămânile de aşteptare s-au trans-

format în luni, iar apoi într-un an întreg, iar Rivaldo, care recrutase tineri brazilieni şi tehnicieni de la el din țară în staff, simțindu-se responsabil pentru ei, a rămas la club, pentru a fi sigur că deblochează situația şi aceştia vor fi plătiți. În cele din urmă, i-a trimis acasă, în Brazilia, pe cinci

dintre ei şi le-a plătit restanțele, integral, din propriul buzunar. Iar în iulie 2010, sătul de promisiuni şi de discuții, a apelat la avocați. Cam în aceeaşi perioadă, Zeromax a intrat în faliment. Se pare acum că, la Bunyodkor, controlul îl deține Gulnara Karimova, fiica autocratului preşedinte uz-bek Islam Karimov. Scurgeri de informații din zona diplomatică a Statelor Unite, citate de WikiLeaks, dezvăluie faptul că Gulnara Karimova a fost şeful efectiv al Zeromax, informație susținută şi de presa sportivă din Elveția. „Proprietarii clubu-lui, cei de la Zeromax, mi-au promis nişte lucruri minunate. Eram gata să dezvoltăm un parteneriat cu Mogi Mirm, clubul meu, iar printre alte inițiative urma să oferim mai mulți jucători tineri şi talentați care să vină să joace la Bunyodkor”, a spus Rivaldo. „Am fost plătit pentru primul an din contractul meu. Dar după aceea, nimic. Am aşteptat şi chiar am investit banii mei în clubul uzbek. Am ajuns să-i cazez pe jucătorii brazilieni, colegii mei, în propria casă, pentru că nu li

se mai plătise hotelul. Dar există o limită, cât de mult pot continua aşa lucrurile? Eram disperat să ne reuşească proiectul, dar fondurile s-au evaporat peste noapte”. Chiar nu se aştepta Rivaldo să fie vorba de o înşelătorie, cu atât de mulți bani oferiți? „În primul rând, trebuie să ştiți că noi, jucătorii brazilieni, avem această mentalitate de a ne exporta pe noi înşine. Avem capacitatea de a ne adapta în diferite locuri şi nu am avut niciun motiv să mă gândesc că proiec-tul nu va funcționa aşa cum stabilisem. În cele din urmă n-am avut de ales, am părăsit clubul şi m-am întors în Brazilia. Am rămas cu un gust amar”.

Bunyodkor a câştigat campionatul în Uzbekistan în 2008, 2009 şi 2010. În prezent este antrenată de Mirjalol Qosimov, iar zilele când se cheltuia în neştire au rămas în urmă. În februarie, echipa a fost remaniată şi au fost aduşi 11 jucători noi: şapte din Uzbekistan, trei din Serbia şi unul din Kîrgîzstan. Brazilienii nu mai vor, deocamdată, să audă de Taşkent.

iVOnnE gHiţă


POVEŞTILEDE LA ROLAND GARROS

Tenisul, ca orice fapt omenesc ce se nutreşte din pasiune, trece pe negândite în povesteValEnTin PROTOPOPEScU

Un eveniment aşa cum este com-petiţia de la Roland Garros ţine atât de întrecerea atletică pro-

priu-zisă, cât şi de epopeea eroilor care au participat la ea. De multe ori, publicul nici nu-i celebrează, în primul rând, pe

campioni, ci mai degrabă pe cei care, prin fair-play, caracter şi conduită excepţională, au contribuit la succesul fermecătorului tur-neu. Aşadar, istoria Roland Garrosului este şi povestea umană a sportivilor ce au făcut gloria acestui adevărat campionat mondial pe zgură. De aceea, să răsfoim puţin filele

îngălbenite ale istoriei bătrânului turneu, evadând de sub presiunea actualităţii.

În 1982, suedezul Mats Wilander, în vârstă de 17 ani şi 9 luni, dispută prima lui semifinală de Grand Slam contra unui fa-vorit, argentinianul José Luis Clerc. Ca şi alţi impozanţi capi de serie dominaţi de

puştiul-minune, precum Ivan Lendl şi Vitas Gerulaitis, Clerc suferă, fiind condus copios de noul Borg. Mats are minge de meci şi argentinianul trimite o dreaptă afară. Clerc contestă însă decizia arbitrului Jacques Dorfmann, iar Wilander, surprinzător, solicită două mingi, spunând că nu doreşte să câştige pe o minge litigioasă. Punctul se rejoacă şi José Luis greşeşte. Mats va câştiga şi finala contra lui Vilas, dar publicul l-a şi catalogat drept cel mai fair-play tenis-man din istoria Roland Garrosului. Oare câţi jucători ar face astăzi acest gest? Probabil că nici unul...

Finala de dublu masculin a turneului parizian, ediţia 1966, a fost adjudecată de cuplul australian John Newcombe-Tony Roche. În cursul meciului, Roche s-a acci-dentat însă la gleznă, primejduind finala de simplu de a doua zi, pe care trebuia să o dispute în compania ungurului Istvan Gulyas. Tony, îndurerat, dar resemnat, se pregăteşte să anunţe forfait, dar Gulyas are o iniţiativă care-i lasă pe toţi cu gura căscată: cere amânarea meciului cu două zile, pentru ca Roche să-şi revină cât de cât. „Cangurul” nu doar că recuperează fizic, dar câştigă la pas finala, contra unui adver-sar de peste treizeci şi cinci de ani, care-şi vedea astfel spulberat visul de a câştiga un Mare Şlem. Inutil să mai spunem pe cine a aclamat mai mult publicul parizian...

Calificat în sferturi la ediţia din 2002, Andrei Pavel este condus cu două seturi la zero şi 5-4 în decisiv de spaniolul Alex Corretja, când ploaia întrerupe meciul. Plouă nemilos, iar la 750 de km depărtare

soţia lui Andrei se pregăteşte să nască într-o clinică din Düsseldorf, Germania. Prognoza meteo anunţă precipitaţii nocturne, iar Pavel cere permisiunea arbitrului principal, Stefan Fransson, de a pleca să-şi vadă soţia. Andrei se aruncă în maşină şi conduce fără întrerupere, ajungând la o jumătate de oră după ce i se născuse băieţelul, Marius. Îl strânge în braţe pe bebeluş, îşi sărută soţia, conduce până la Paris, ajungând în faptul nopţii la Roland Garros. Nici vorbă de ho-tel, nu e timp. Paznicii nu vor să-l lase în incinta parcului sportiv, povestea le pare incredibilă. Cu chiu, cu vai, Andrei pătrunde în vestiar, unde doarme două ore, pentru a reintra pe teren la ora programată, sub un soare prietenos. Pierde setul şi meciul, dar ce aventură!

În 1934, muschetarul veteran Jean Borotra, făcând pereche cu vechiul său camarad Toto Brugnon, câştigă proba de dublu a competiţiei pariziene. La 34 de ani împliniţi, Borotra se simte epuizat. E atât de obosit, încât îşi anunţă partenera, pe Colette Rosambert, alături de care trebuie să dispute în aceeaşi zi finala de dublu mixt, că se retrage. Fata e disperată, este singura ei şansă de a câştiga un titlu de Mare Şlem. Jean este un cavaler desăvârşit, un domn de modă veche, nu vrea să o dezamăgească, dar trupul nu-l ascultă de-loc. Atunci, cineva de la Federaţia Franceză are ideea inedită ca Borotra să bea un pa-har plin cu Cognac. Cine ştie, poate ajută?! Doar că tenismanul nu pusese în viaţa lui

gura pe alcool. El consimte, însă abia după ce dă pe gât paharul simte că i se taie cu adevărat picioarele. Intră pe teren susţinut de Colette şi totul pare pierdut. Dar, ca prin minune, după primele schimburi de mingi, tonusul îi revine, jocul merge, iar în cele din urmă cupa este a lor. Borotra poate să meargă liniştit la culcare...

Turul III, 1991. Pe Centralul de la Porte d’Auteuil, Jimmy Connors, la aproape 39 de ani, îl înfruntă pe compatriotul lui, Michael Chang, care are pe atunci 19 ani. Chang tri-umfase la Paris în 1989, după ce-i învinsese pe Lendl şi Edberg, fiind cel mai tânăr cam-pion din istorie la Roland Garros (17 ani şi 3 luni). Publicul francez, aflat în număr mare la meci, exultă, savurând o confruntare de zile mari între doi americani atipici. Partida are accente dramatice şi frizează pragul de sus al spectaculosului; nici unul dintre tenismeni nu rămâne dator, se ajunge în setul decisiv. După 6-4, 5-7, 2-6, 6-4, Jimbo mai dispută un singur punct, cel dintâi al manşei finale, pe care îl câştigă. Apoi se îndreaptă agale spre scaun, se prăbuşeşte şi-l anunţă pe arbitru că abandonează, fi-ind epuizat. Publicul este în delir, Chang nu înţelege nimic, arbitrul mai parlamentează puţin, însă Connors chiar nu mai poate, e terminat fizic. Atât dorise: să nu arunce pro-sopul când era condus...

Acestea sunt doar câteva dintre marile poveşti ale Roland Garrosului. Dincolo de statistici, peste recorduri şi clasamente, fap-tul omeniei şi al tăriei de caracter depăşeşte istoria, intrând în legendă. Legendă pe care iubitorii tenisului nu au cum să nu o iubească!


Relativ tânăr în calendarul curselor de distanţă, maratonul de la San Diego face parte din seria “Rock’n’roll Marathons” și anul acesta a ajuns la cea de-a 14-a ediţie. Kenienii au dominat întrecerea încă de la prima ediţie, concursul masculin fiind câștigat de zece ori, până acum, de alergători din această ţară. De fapt, toţi învingătorii precedentelor 13 ediţii sunt africani, ultimul dintre ei, kenyanul Richard Limo urmând să ia startul și în acest an. Ca și anul trecut, primii care trec linia de sosire primesc câte 25 000 de dolari, cei de pe doi câte 17 500 de dolari, iar ultimii pe podium 10 000 de dolari.

Rock’n’roll Marathon (San Diego, 5 iunie)

În 2007, conducerea Circuitului US PGA a decis reorganizarea sistemu-lui competiţional. Odată cu înfiin-

ţarea Cupei FedEx, au fost operate şi alte modificări în calendar, pentru ca, timp de jumătate de an, în fiecare lună să existe un eveniment major. Astfel, dacă aprilie este luna Masters-ului american de la Augusta, luna mai este dominată de Campionatul Players.

În timp ce primele trei ediţii au fost or-ganizate în locuri diferite – Georgia, Texas sau Fort Lauderdale, Florida –, din 1977 turneul s-a desfăşurat cu regularitate la Ponte Vedra Beach, Florida, acolo unde sunt sediile Circuitului american de golf PGA şi al Asociaţiei Jucătorilor de Tenis Profesionişti ATP. Traseul Sawgrass, şi mai ales penultima cupă, supranumită „Insula Verde“, reprezintă unul dintre cele mai difi-cile teste din golful mondial.

Prima zi a actualei ediţii a debutat cu un abandon celebru. Revenit în Circuit după o absenţă de o lună, cauzată de o dublă ac-cidentare, Tiger Woods a fost nevoit să se retragă, după primele nouă cupe. Fostul lider al clasamentului mondial se afla deja la şase peste par şi risca să rateze cut-ul

într-un mod nedemn de un profesionist. Deşi medicii îl asiguraseră că problemele de la genunchi şi tendonul lui Achile sunt de domeniul trecutului, deşi la antrenamentul de dimineaţă totul mersese excelent, dure-rile au reapărut în timpul jocului şi, astfel, Woods s-a îndreptat către clubhouse.

Tot problemele de sănătate l-au obligat şi pe câştigătorul de anul trecut să nu mai dispute runda a doua. Autor al unui 74, doi peste par, în prima zi, Tim Clark a abando-nat din cauza unei tendinite care i-a afectat evoluţia pe durata întregului sezon.

La final, pentru a patra oară în ultimii patru ani, Campionatul Players a fost câştigat de un golfer din afara Statelor Unite. Sud-coreeanul K.J. Choi a devenit primul asiatic care triumfă pe TPC Sawgrass, după ce l-a învins în baraj pe reprezentan-tul gazdelor, David Toms. Momentele dra-matice au fost consemnate la finalul unei zile-maraton, cea de duminică, 15 mai, o zi în care liderii au fost obligaţi să revină pe teren la ora 7.45 dimineaţa şi să joace cele 13 cupe rămase din runda a treia, din cauza ploii din ajun.

Cei doi au încheiat turneul la egalitate, cu un total de 13 sub par, după ce ambii au închis ziua cu runde la 70, doi sub par. Atât

Choi, 40 de ani, cât şi Toms, mai vârstnic cu patru ani, au dat dovadă de constanţă, în timp ce adversarii au suferit sincope în joc. Choi a trecut la conducere, după un birdie la cupa a 17-a, par 3, pentru ca Toms să re-alizeze lovitura zilei, un putt pentru birdie, la ultima cupă, în aclamaţiile spectatorilor. Americanul forţa astfel intrarea în baraj. Era prima astfel de experienţă pentru asiatic, în Circuitul nord-american.

Fără victorie în ultimii cinci ani, Toms a pierdut concentrarea fix în momentul în care aceasta conta cel mai mult. A ratat un putt pentru par, de la un metru, la pri-ma cupă din baraj, celebra gaură a 17-a. A urmărit apoi neputincios cum Choi, jucător stabilit în Houston, Texas, trimite mingea în cupă şi-şi trece în palmares cel de-al op-tulea succes în Circuitul PGA, primul după mai bine de trei ani şi de departe cel mai important din carieră.

„Au fost mai multe motive pentru care m-am simţit în largul meu pe teren“, a spus Choi. „Swing-ul pe care îl am acum nu mă mai lasă de izbelişte, în momente de pre-siune. Aşa am putut fi precis şi agresiv, aşa am păstrat ritmul. Aşa am realizat această performanţă“.

De cealaltă parte, câştigător al

ASIATICĂ ÎNFLORIDA

Neoficial, Campionatul Players e considerat ca fiind al cincilea turneu de mare şlem al sezonului. Oficial, totalul premiilor este mai mare decât acela de la oricare alt turneu al anului. Este normal, dacă ţinem cont că întrecerea este în proprietatea Circuitului PGA şi se desfăşoară în apropiere de sediul din Ponte Vedra Beach, Florida alExandRU gHEORgHiaş


UNITARE ŞI TOTUŞI DIFERITE

maximilian HaRTUng

Chiar dacă anul viitor nu va mai figura în calendarul Campionatului Mondial, din cauza principiului rotaţiei, şi este foarte posibil ca aceasta să fi fost chiar ultima programare pe drumurile din Sardinia, Raliul Italiei 2011 va rămâne memorabil pentru două aspecte: debutul oficial al echipei MINI, cu modelul John Cooper Works WRC, şi anunţul prin care Volkswagen a confirmat că revine în elita raliurilor cu începere din 2013. În plus, am putut vedea la lucru, în premieră în acest sezon, toate modelele World Rally Car existente la acest moment. Concluzia? FIA a dorit ca noile maşini să aibă un design cât mai asemănător, însă interpretările Ford, Citroën şi MINI sunt cât se poate de diferite

CamPiOnaTUl mOndial de ra-liuri traversează o perioadă de graţie. După anii în care diverşi

constructori au dezertat şi au obligat FIA să accepte noţiunea de echipă-satelit care să puncteze şi la constructori - era ciudat un clasament numai cu Ford şi Citroën, iată că a venit şi era întoarcerilor. Iar acest lucru se datorează noului regulament bazat pe normele Super 2000, cu maşini care folo-sesc mult mai mult tehnologia existentă şi la modelele de serie, cu motoare reduse - politica de downsizing să trăiască! -, fapt care a atras venirea MINI. Deja era un salt de 50% în privinţa numărului de constructori implicaţi.

Sardinia a însemnat confirmarea că Volkswagen părăseşte întrecerile rally-raid cu echipa oficială, precum şi mutarea în-tregului buget şi arsenal uman în curtea Campionatului Mondial - e drept, debutul va fi abia în 2013. Polo R WR, modelul cu care vor încerca să zguduie din temelii elita, va beneficia de un program de dezvoltare şi de testare de peste un an şi jumătate, iar

omul care va conduce această activitate nu mai are nevoie de nicio prezentare: Carlos Sainz. Ibericul a devenit „mâna dreaptă” a directorului VW Motorsport, Kris Nissen. A acceptat această nouă provocare şi va conlucra cu Francois-Xavier Demaison - su-pranumit „F-X” -, adică acelaşi inginer care s-a ocupat de maşina Peugeot 206 WRC, cu care Marcus Grönholm a cucerit două titluri mondiale.

Pare o misiune herculiană, dar lucru-rile pot fi simplificate de un factor extrem de important în motorsportul de astăzi: bugetul. Spre deosebire de MINI, proiectul VW în raliuri este suportat integral de con-structor, iar informaţiile scurse din labora-toarele de la Wolfsburg vorbesc de o sumă în jurul a 80 de milioane de euro, cam tot cât se aloca pentru Dakar. Aşa cum a con-firmat şi Nissen, marca germană şi-ar dori să fie cea care îl descoperă pe „noul Walter Röhrl” - Germania nu a mai avut niciun pilot de calibru după retragerea dublului campi-on mondial -, însă nu va pune naţionalismul înaintea calităţilor celor care vor urca în cockpit: „Aptitudinile piloţilor vor fi mai

importante pentru noi decât naţionalitatea lor”.

dE la REgUli la REaliTaTE PE TRaSEE difERiTE

Citroën DS3, Ford Fiesta şi MINI John Cooper Works provin din aceleaşi tomuri

Dacă e aprilie, e Masters-ul de la Augusta. În mai, este Campionatul Players. Cel mai important turneu al lunii iunie este Openul american. Caracteristica principală la US Open o reprezintă dificultatea excepţională a terenurilor pe care se desfăşoară, cu fairways înguste şi green-uri ondulate. De multe ori, traseele sunt modificate special pentru a găzdui întrecerea, a doua a sezonului din seria celor de mare şlem. În 2011, organizatorii vor reveni pentru a treia oară pe Traseul Albastru al Congresului din Bethesda, Maryland, în apropiere de Washington, D.C. Este un club unde taxa de înscriere este de 150.000 de dolari, iar lista de aşteptare se întinde în medie pe opt ani. E normal, dacă vrei să fii coleg cu foştii preşedinţi ai Statelor Unite, nu? Graeme McDowell va veni pentru a-şi apăra trofeul câştigat anul trecut, pe cealaltă coastă a Statelor Unite, în California, la Pebble Beach.

Campionatului US PGA în 2001, dar fără vic-torie în Circuit în cele 124 de turnee jucate după Hawaii 2006, Toms a căutat aspect-ele pozitive ale înfrângerii la limită. „Sigur, dezamăgirea există, dar important este că am rezistat până la final. A trecut mult timp de când nu m-am mai aflat în această situaţie, ca să fiu la conducere, pe un teren de golf dificil. Asta arată că pot avea rezul-tate bune în continuare. Mai trebuie să ex-ersez putting-ul. Dacă mi-ar fi mers putter-ul mai bine, m-aş fi detaşat fără probleme de adversari“.

Un alt aspect care trebuie remarcat la turneul din Florida este cel al recom-penselor. Dacă la prima ediţie, în 1974, învingătorul Jack Nicklaus a intrat în posesia a 50.000 de dolari, începând cu jumătatea lunii mai 2011, Choi este mai bogat cu 1.710.000 de dolari. Premiul corespunde sumei uriaşe la care se ridică totalul premi-ilor, de 9,5 milioane de dolari. Mai mult, asi-aticul a primit 80 de puncte în Clasamentul Mondial, o zestre care este depăşită doar de cele 100 de puncte câştigate la victo-ria într-un turneu de mare şlem. Şi, mai mult, va avea drept de joc în Circuitul PGA, în următorii cinci ani, va beneficia de o invitaţie la Masters-ul american şi va putea juca Openul britanic şi american, la proxi-mele trei ediţii. Pentru a nu mai vorbi de faptul că s-a calificat la turneul de debut de sezon, din Hawaii, la care sunt invitaţi doar câştigătorii din anul anterior.

Cei doi lideri de dinaintea ultimei zile, nord-irlandezul Graeme McDowell şi americanul Nick Watney, nu au ţinut pasul cu primii doi. Britanicul a avut parte de o ultimă rundă de coşmar, după ce a trimis în obstacolul cu apă la nu mai puţin de patru cupe. Deşi declarase că problemele cu swing-ul sunt de domeniul trecutului, deţinătorul titlului în Openul american a fost departe de forma din trecut. A su-ferit un 79, şapte peste par, în ultima zi şi a încheiat pe locul 33, la egalitate. „Această ultimă rundă este printre cele mai slabe zece din întreaga mea carieră. O să treacă ceva timp până o să uit cele întâmplate astăzi“, a spus McDowell.

Trebuie remarcată şi peformanţa ameri-canului Paul Goydos. Autor a trei runde la 69, acesta a încheiat turneul pe trei, la două lovituri de primii clasaţi, şi şi-a trecut în pal-mares a doua clasare pe podium, în ultimii patru ani. Doi dintre cei mai talentaţi tineri jucători, de ambele părţi ale Atlanticului, americanul Nick Watney şi britanicul Luke Donald, s-au clasat pe patru, la trei lovituri de învingător. În cazul englezului, a fost vorba despre un al şaptelea turneu con-secutiv încheiat între primii zece.

Aşa cum tradiţia din Masters-ul de la Augusta prevede ca învingătorul din urmă cu un an să-l ajute pe noul câştigător să îmbrace jacheta verde, tot aşa în cazul Campionatului Players, pe toată durata turneului, este arborat drapelul ţării de

origine a deţinătorului trofeului. Cum anul trecut concursul a fost câştigat de Tim Clark, în 2011 ar fi trebuit ca steagul Africii de Sud să fluture în faţa clubhouse-ului, în cele patru zile de întrecere. La solicitarea acestuia, organizatorii au făcut excepţie de la regulă şi au arborat drapelul Spaniei, în onoarea lui Seve Ballesteros, dispărut cu o săptămână mai devreme.


de reguli, dar modul în care acestea au fost transpuse în realitate arată că interpretările sunt complet diferite. Cum a fost posibil acest lucru? Mai ales că regulamentul a fost atât de strict, încât diferenţele păreau greu de realizat.

După victoria Ford în Suedia (Mikko Hirvonen), a urmat Citroën în Mexic cu Sébastien Loeb, apoi o dublă cu Sébastien Ogier în Portugalia şi Iordania. În tot acest timp, Jari-Matti Latvala se menţinea în

cvartetul fruntaş datorită unei serii de patru clasări consecutive pe podium. Când a schiţat regulamentul pentru noile mo-dele World Rally Car, FIA şi-a impus câteva obiective clare. Unul dintre acestea a fost reducerea costurilor, astfel că un construc-tor nou şi dornic de intrarea în WRC nu trebuia să conceapă o maşină nouă, ci să dezvolte una pe designul Super 2000 deja existent. În cei şase ani de utilizare a con-ceptului S2000 în competiţii, nu mai puțin de nouă producători au omologat maşini de acest gen. Transformarea unei maşini Super 2000 în World Rally Car trebuia să se facă simplu, printr-un kit specific şi, uneori, prin schimbarea dimensiunii restrictoru-lui turbinei. Următorul obiectiv major al forului mondial a fost să se ralieze actualei politici a constructorilor de automobile,

întâi prin reducerea capacităţii motorului, dar păstrând supraalimentarea, fapt care asigură un grad ridicat de performanţă şi de spectacol. În al doilea rând, nu putea fi omisă politica de mediu, astfel că a fost firească impunerea sistemelor de injecţie directă, care să ajute la reducerea con-sumului şi a emisiilor.

Trecerea de la versiunea Super 2000 la cea WRC trebuia să fie simplă şi reversibilă, astfel încât un sportiv să poată concura într-

un weekend cu maşina într-o configuraţie, pentru ca peste o săptămână să participe în cealaltă variantă. Singura diferenţă ob-ligatorie a fost ca versiunea World Rally Car să aibă un aspect mai orientat spre curse în ceea ce priveşte partea frontală a caro-seriei şi eleronul spate. În rest, s-au păstrat normele S2000: cutii de viteze (cu şase trepte) furnizate de două companii, un preţ maxim al maşinii, interzicerea materialelor exotice şi o lungime minimă mai mică decât precedenta generaţie WRC.

Şi totuşi, cel mai mare obstacol a fost designul motorului. Până acum, modelele S2000 erau echipate cu propulsor at-mosferic, cu capacitatea de 2,0 litri. Chiar dacă aceste versiuni mai pot fi utilizate în competiţii, noua generaţie Super 2000 trebuie să fie echipată cu aceleaşi motoare

turbo de 1,6 litri, cu injecţie directă, pre-cum cele ale versiunilor WRC. Categoric, conversia de la o variantă la cealaltă nu era convenabilă - implica schimbarea mo-torului şi montarea diferitelor piese, pre-cum turbină, intercooler, wastegate. A fost motivul pentru care a trebuit omologată o nouă generaţie a designului S2000, cu motor turbo, înainte de a se evolua la noul World Rally Car, iar acesta este locul unde apar primele diferenţe majore între Ford, Citroën şi MINI.

Timp de mai mulţi ani, constructorul francez a declarat că nu va produce niciodată o maşină Super 2000. „Nu există piaţă pentru acest model, nu am creat un design de acest gen şi nici nu intenţionăm să o facem acum”, sunau declaraţiile venite dinspre Versailles-Satory. În cele din urmă, au apelat la un truc de zile mari. Au con-ceput noul World Rally Car, apoi au luat un exemplar pe care l-au retrogradat la for-mula teoretică S2000 prin eliminarea părţii frontale a caroseriei şi a eleronului spate. În schimb, Ford a avut model Super 2000 cu vechiul motor, folosit pentru acumula-rea experienţei cu acest tip de maşină, iar singura problemă a fost dezvoltarea noilor componente de ordin aerodinamic. În schimb, MINI nu ştia ce înseamnă formula Super 2000, dar marca deţinută de BMW Group a declarat din start că intenţionează să comercializeze ambele modele, astfel că versiunea S2000 a fost lansată cu ceva timp înaintea celei WRC.

Motorul turbo de 1,6 litri a fost şi el un motiv de dezbateri. Timp de câţiva ani, FIA a jonglat cu conceptul „global engine”, în care fiecare constructor trebuia să aleagă un model de propulsor care, sub diferite versiuni, să poată fi folosit în toate disci-plinele importante, de la formulele inferio-are până la Formula 1. Conceptul propus de forul suprem al automobilismului a creat diferite variaţiuni pe aceeaşi temă. Citroën a creat motorul special pentru acest pro-iect, Ford a mers pe o combinaţie pornind de la un agregat de serie, în timp ce MINI utilizează propulsorul dezvoltat de BMW Motorsport şi pentru WTCC.

Dacă ar fi să tragem o concluzie, aceasta ar suna cam aşa: unii au fost de acord în to-talitate, alţii au trebuit ademeniţi. Cert este că ideea a prins şi sunt şi alţi constructori amatori de a intra în Campionatul Mondial de raliuri.

MUZEELE AUTO ALEEUROPEI

alExandRU cOcU

Vara îşi intră în drepturi şi, o dată cu ea, vacanţele şi călătoriile. Ocazie pentru amatorii de motorsport de a-şi alege o deplasare la una dintre cursele preferate şi – de ce nu? – de a face plinul de cultură auto


POaTE părea surprinzător, lista muzeelor auto europene este una exhaustivă. Din Letonia până

în Andorra, din Luxemburg până în Turcia, trecând pe la vecinii noştri maghiari şi sâr-bi, puţine sunt statele europene care nu exploatează atracţia automobilului. Chiar şi în anonimatul total autohton, Muzeul Tehnic „Dimitrie Leonida” continuă să fi-inţeze în zona Parcului Carol din Bucureşti şi să propună printre exponate piese de colecţie precum bătrânele Duesenberg şi Oldsmobile. Iar pentru împătimiţi şi amatori de rarităţi, deplasările în ţări fără tradiţie în ale automobilului pot genera surprize interesante (Classic Cars of Malta, bunăoară). Nu înainte însă de a bifa cvar-tetul clasic. De la uriaşele muzee ale con-structorilor de talie la minicolecţiile „pour les connaisseurs”, Germania, Italia, Franţa şi Marea Britanie sunt ţările ce propun mai mult decât o introducere cultă în lumea automobilului. Un mix de istorie, artă şi tehnică, ce merită vizitat măcar o dată în viaţă.

mUSEO fERRaRiAlegere logică pentru a începe incur-

siunea noastră în lumea muzeelor auto europene, muzeul Ferrari din Maranello îşi merită mai mult decât numele. Nu e un amalgam static de exponate, ci o veritabilă expoziţie, constant împrospătată, a is-toriei mărcii. Muzeul este împărţit în arii tematice, fiecare dintre ele excelent aprovizionată cu exponate de top, fie că e vorba de monoposturi de Formula 1, de

modele sport, sport-prototip sau de Grand Turisme.

Sub denumirea „Hall of Victories”, una dintre expoziţiile de dată relativ recentă reprezintă, cu 110 trofee şi 9 căşti de cam-pioni mondiali, un omagiu celor mai im-portante succese ale Scuderiei obţinute în Formula 1 în perioada 1999-2008. În plus, Red Campus, laborator de excelenţă destinat tinerilor ucenici, un simulator, un fotomatron în care poţi poza alături de pi-lotul favorit şi o librărie completează oferta Museo Ferrari. Nu-i de mirare că fluxul de vizitatori se ridică anual la 200.000 de fani.

inVEnTaTORii aUTOmOBilUlUi

Cu ceea ce se mândreşte Ford în Statele Unite, se mândreşte şi Mercedes-Benz în Europa. Primele vehicule semnate de compania lui Karl Benz puteau fi admirate încă din 1886 pe străzile din Mannheim. Iar astăzi – în Muzeul Mercedes-Benz din Stuttgart. Situat în imediata vecinătate a uzinelor celor de la Daimler, situate în Stuttgart-Unterturkheim, muzeul deschis în 2006 are marele merit de a putea fi viz-itat gratuit. Pentru o colecţie de mai bine de 160 de modele, unele unicate datând din secolul XIX, e o ocazie rară de a face cunoştinţă cu vremurile de pionierat ale in-dustriei auto. Totul, într-un decor futurist, cu o structură de sticlă şi oţel, ce ascunde un atrium şi elipse interioare, destinate a maximiza spaţiul. Amprenta clădirii are doar 4.800 de metri pătraţi, dar spaţiul de expunere este aproape cvadruplu (16.500).

Sigur, Untertürkheim nu are nimic din şarmul storurilor roşii ale rivalei din

Maranello. Pentru a ajunge la Mercedes-Benz Museum, un autobuz special transportă vizitatorii de la porţile discretei uzine auto până la intrarea în clădire. Nu numai intrarea, ci şi ghidul audio este disponibil gratuit, iar latura descriptivă a exponatelor e mai puţin privilegiată. Firul narativ şi cel istoric sunt urmărite alert. Un plus faţă de muzeul din Maranello. Şi numărul de vizitatori e mai mare: peste 800.000 anual.

iSTORiE naţiOnalăSpre deosebire de Mercedes-Benz

Museum, panteonul rivalei Volkswagen împrumută aerul de istorie modernă şi contemporană cu care se confundă marca din Wolfsburg. Inaugurat în aprilie 1985 şi situat în apropiere de Volkswagen Autostadt, muzeul se confundă cu însăşi istoria Republicii Federale. De la succese populare precum Broscuţa sau prima generaţie Golf, la distincţia italo-germană a unui Karmann Ghia Coupe, ori la racheta Golf GTO de 324 CP, ce se căţăra în 1987 pe Pikes Peak, expoziţia n-are nimic din preţiozitatea şi rigiditatea laturii istorice.

Evident, nu lipsesc unicatele, precum cel mai vechi Beetle Cabriolet (1949) sau primul Scirocco fabricat vreodată. În total, aproximativ 140 de modele sunt expuse pe un spaţiu interior de 5.000 de metri pătraţi. Bemol faţă de concurenţa din Stuttgart: biletul de intrare costă 6 euro. Studenţii, pensionarii sau grupurile de minimum 10 persoane beneficiază însă de o reducere de 50%. De asemenea, tichetul familial poate fi interesant: 15 euro în total, indifer-ent de numărul de membri.

gRandOaREa HExagOnUlUiDespre pompoasa Cite de l’Automobile

– Musee National – Collection Schlumpf, francezii susţin că ar fi nici mai mult, nici mai puţin decât cel mai mare muzeu auto din lume. Creat la Mulhouse în 1966, într-o fostă filatură de lână deţinută de alsacianul Fritz Schlumpf, muzeul găzduieşte aproape 450 de modele de lux şi de competiţie, din diverse epoci, pe o suprafaţă totală de ex-punere de 25.000 de metri pătraţi. Povestea colecţiei este, în sine, una impresionantă. În perioada tulbure de după al doilea război mondial, fraţii Schlumpf au cumpărat filat-ura de lână de la Mulhouse în 1957. Apoi, începând din 1961, Fritz a luat contact cu traficanţii de modele de colecţie din Elveţia, Anglia, Germania, Italia şi Statele Unite şi a realizat sute de tranzacţii în secret. Contacte – unele – preţioase. De exemplu, 13 dintre intermediari i-au procurat peste 200 de exemplare din viitoare sa colecţie. Apoi, industria textilă a intrat în declin, filatura a fost transformată, iar o parte din-tre muncitori trimişi în şomaj. Au urmat – în stil franţuzesc – ocuparea uzinei de către sindicat (1977), un lung proces şi lichidarea

judiciară a proprietarilor, iar colecţia a ajuns în proprietatea statului francez (1981).

Astăzi, 437 de modele fabricate de 97 de mărci diferite pot fi admirate în cele patru mari secţiuni („spaţii”) ale muzeului: espace Aventure, espace Course, espace Chefs-d’oeuvre şi espace Bugatti Veyron.

Pe lângă acestea, Luvrul Automobilului mai cuprinde o colecţie incredibilă de sigle şi mascote ce au ornat de-a lungul vremii fantele radiatoarelor auto, plus o hală ce

retrasează evoluţia motoarelor din anii 1880 până în prezent, cu exemple sonore şi explicaţii referitoare la particularităţile de funcţionare. Tarif: 10.50 euro de persoană sau 8,20 euro pentru un bilet cu reducere.

Altfel, sudiştii au, la alegere, muzeul auto din Cannes sau cel din Monaco. Ultimul – o colecţie privată de peste 100 de exemplare strânse de-a lungul domniei de răposatul prinţ Rainier III – reprezintă o veritabilă bi-juterie. Amplasat pe promontoriul dinspre Fontvieille, muzeul monegasc cuprinde versiuni stradale de colecţie, dar şi bolizi unicat, precum versiunea Ferrari F1 87/88 sau Bugatti T35B, primul model câştigător al Grand Prix-ului inaugural de la Monaco (1929).

Înainte de a lua calea Marii Britanii pen-tru ultima parte a periplului prin muzeele auto europene, merită zăbovit în Musee des 24 Heures du Mans. Pentru că e luna celei mai prestigioase curse de anduranţă din lume, o vizită în săptămâna critică nu reprezintă totuşi cea mai inspirată idee. Însă pentru 8 euro istoria a peste opt de-cenii de Le Mans merită retrasată vreme de câteva ore. În plus, muzeul amplasat chiar

în piaţa Luigi Chinetti din Le Mans propune şi expoziţii temporare. Până pe 30 septem-brie, bunăoară, Porsche şi recordurile sale le Le Mans îşi au dedicat un pavilion special.

cUlTURa fUncţiOnalăOdată trecut Canalul Mânecii, măreţia

colecţiilor grupate în ansambluri arhi-tectonice fastuoase lasă loc discreţiei şi aerului elitist al unei puzderii de min-imuzee şi expoziţii. Deseori găzduite chiar

în atelierele echipelor de motorsport şi în localităţi anonime pentru cei mai mulţi, ele ascund bijuterii de poveste.

Williams F1, la Grove, şi McLaren, la Woking, îşi etalează istoria aproape semicentenară în Marele Circ. Iar pentru amatorii multigen, Prodrive şi atelierele sale din Banbury reprezintă poate cea mai mulţumitoare alegere. Contra unei donaţii de una sau două lire sterline pentru „Horton Hospital”, pe care Prodrive îl patronează, pot fi admirate staruri ale raliurilor pre-cum Porsche 911 SC RS (1984), MG Metro 6R4 (1986), BMW E 30 M3 (1990), Subaru RS Legacy (1992) sau primul Subaru Impreza WRC construit vreodată (1997). Modelul Ford Mondeo (2000), cu care Alain Menu a câştigat Campionatul Britanic de Turisme, versiunea Ferrari 550 GTS, câştigătoare de clasă la Le Mans în 2003, sau monopostul BAR Honda din 2004, cu care Jenson Button reuşea primul pole position al carierei con-stituie alte exponate valoroase ale unei colecţii altfel necunoscute publicului larg.

Acelaşi gen de panoplie îl propun alte muzee britanice prea puţin cunoscute aici, pe bătrânul continent. Beaulieu Motor Museum din New Forest impresionează prin colecţia de monoposturi vechi de F1 (anii 1960-1980), iar Grand Prix Legends, situat la periferia orăşelului Guildford, din Surrey, mizează pe acelaşi gen de exponate, la care se adaugă modele de WRC şi le Mans, plus o puzderie de motociclete ven-ite din Superbike şi MotoGP. Ceva mai spre vest, pe drumul dinspre Londra către pe-ninsula Cornwall, Haynes Motor Museum, din Sparkford, comitatul Somerset, pro-pune peste 400 de piese de colecţie, din-tre care monoposturi F1 (Ferrari 1996 pi-lotat de Schumi şi Embassy Hill Lola al lui Graham Hill din 1974) sau Formula Ford, precum cel pilotat de Ayrton Senna la de-butul carierei sale în Europa. Nu în ultimul rând, oricare dintre circuitele de talie medie din Albion îşi are propriul muzeu. Şi nu unul de mântuială. Contra a 7 lire, Donington Collection propune cinci săli şi peste 130 de exponate de motorsport, iar Brooklands Museum din Weybridge, Surrey grupează – într-o notă ceva mai eclectică – mai bine de 400 de modele, de la versiuni interbe-lice Bentley la hot rod-uri şi motociclete de epocă. Din nou, sumele sunt derizorii – 9 lire sterline biletul – pentru melanjul de istorie şi modernism propus.


Finala Stanley Cup (1-15 iunie)Boston Bruins și Vancouver Canucks își dispută în acest an unul dintre cele mai importante trofee ale sportului american, Stanley Cup, finala campionatului de hochei pe gheaţă. Campioana Conferinţei Estice, Bruins n-a mai câștigat titlul din 1972 și n-a mai jucat în finală din 1980. Canucks n-are vreun trofeu în palmares, pierzând precedentele două finale, ultima în 1994. Canadienii au cucerit în acest sezon President Cup, trofeu acordat echipei cu cele mai multe puncte în sezonul regulat. Un sezon care poate fi de vis pentru portarul Roberto Lugano. Acesta are în palmares titlul mondial și cel olimpic, cu naţionala Canadei, iar dacă Vancouver câștigă Stanley Cup, devine singurul portar din istorie care reușește „Tripla de Aur”.

DINCOLO DE NECUNOSCUTSIBERIAcând ne gândim la Siberia, prima dată ne vin în minte imagini terifiante din istorie

MUlT timp acest teritoriu a ră-mas ca o pată albă pe hartă, generând un mare număr de

fantezii şi legende. Unele dintre ele erau adevărate! Pedepse şi suferinţe, deznă-dejde şi disperare îi erau asociate. În ciuda reputaţiei sale de pământ arid şi condiţii aspre de viaţă, Siberia este un loc al super-lativelor – acoperă 75% din teritoriul Rusiei, are cea mai întinsă pădure (Taigaua), cea mai vastă stepă şi tundră, cel mai adânc şi vechi lac (Baikal) şi multe altele.

Siberia a devenit regiunea care simbolizează cel mai bine Rusia şi ar fi greu să subestimăm şi alte valori. Iar prin-cipalul nostru interes este legat de sport. Omsk, Krasnozarsk, Irkutsk, Tyumen sau Novosibirsk sunt câteva puncte de reper pe hartă. Cei care trăiesc şi astăzi în condiţii climaterice dificile nu renunţă uşor la activităţile sportive. Interesul populaţiei, având încă un mod tradiţional de viaţă în armonie cu natura, se răsfrânge asupra sporturilor contemporane, în perfect acord cu cele care se bazează pe tradiţie.

cOlOşi naţiOnaliLa Krasnozarsk, la mare preţ este rugby-

ul, oraşul fiind considerat o fortăreaţă a Uniunii de Rugby din Rusia, două cluburi extrem de puternice care participă în Liga profesionistă naţională de rugby – Krasny Yar Krasnoyarsk (dublă campioană a Rusiei)

şi Yenisey STM Krasnoyarsk – dau naţionalei cei mai mulţi jucători. Nu e de mirare! Multe meciuri internaţionale ale Rusiei se joacă pe Stadionul Central din Krasnoyarsk, iar der-biurile între cele două echipe locale atrag masele şi sunt transmise de mass-media locale.

Oraşul este un important centru sportiv care de-a lungul vremii a găzduit Jocurile de Iarnă ale tuturor statelor care au făcut parte din Uniunea Sovietică şi care a dat 10 campioni olimpici. Între ei, dublul olimpian de la lupte Ivan Yargin, antrenat de Dmitry Mindiashvili. După dispariţia tragică în urma

unui accident rutier, în memoria lui, Palatul Sporturilor „Yenisey” a preluat numele lui.

PiESa dE REziSTEnţăNeoficial cunoscut ca hochei rusesc,

bandy beneficiază de o popularitate extraordinară. În triunghiul siberian Irkutsk-Krasnoyarsk-Novosibirsk lupta pentru întâi-etate este acerbă. Când echipele acestor oraşe se întâlnesc, gheaţa e martora unor adevărate cruciade – „Kuzbass” şi „Baykal Energya” sunt printre cele mai bune team-uri din Liga rusă de bandy; „Krasnoyarsk Yenisey” nu prea au pierdut titlul naţional

din 1980 şi până azi, iar Serghey Lomanov, considerat cel mai bun jucător de ban-dy din toate timpurile, a jucat pentru acest club şi acum e antrenorul lor; „HC Sibse Novosibirsk” este fosta campioană naţională de bandy. Interesul public pen-tru acest sport de iarnă este foarte mare, la meciuri strângându-se şi 30.000 de spec-tatori. Regulile jocului sunt similare cu cele din fotbal: terenul e dreptunghiular, având aceleaşi dimensiuni, dar e de gheaţă; re-prizele sunt de 45 minute, iar fiecare echipă are 11 jucători, care trebuie să folosească o crosă pentru a direcţiona mingea (cam de mărimea celei de golf), în aşa fel încât să fie introdusă în poarta adversă.

Şi pentru că este atât de popular, bandy-ul este practicat în întreaga Siberie cu mult succes şi de către femei, iar clubul „Rekord” din Irkutsk s-a constituit şi în centrul naţional de bandy feminin al Rusiei.

dE la EfORT la EfEcTPentru mulţi ani, Tyumen, primul oraş

rusesc din Siberia, a fost sursă de talente a sportului sovietic şi rusesc. Multe celebrităţi şi-au început cariera aici, inclusiv cicliştii Sergey Uslamin,Yuriy Korotkih şi Oleg Polovnikov, chiar şi biatloniştii din actuala echipă naţională care au avut rezultate ex-celente la Campionatul Mondial de biatlon din acest an de la Khanty-Mansiysk, în ves-tul Siberiei.

Pentru populaţia Siberiei sportul e ca o re-ligie. În această regiune cu contraste puter-nice, oamenii sănătoşi sunt la mare căutare.

Şi nu e de mirare că sporturi precum lupte greco-romane, lupte libere sau judo sunt foarte populare. În lungile luni de iarnă, în Siberia nu te plictiseşti. În fiecare oraş s-au construit parcuri tematice cu piste de schi fond, po-ligon pentru biatlon şi patinoare folosite tot anul pentru pati-naj şi hochei.

Şi cum puteam uita de hochei?! La Omsk, echipa locală Avangard, campioană naţională în 2004, joacă în Liga Continentală de hochei. Recent l-au achiziţionat pe Jaromir Jagr, fost dublu câştigător al Cupei Stanley cu New York Rangers şi Pittsburg Penguins, iar întâlnirile cu echipele rivale siberiene HC Sibir Novosibirsk, Metallurg Novokuznetsk şi Yenisey Krasnoyarsk (de 11 ori campioană a ţării) sunt declarate „sărbători naţionale”.

PlanURi dE JOcÎn cel mai mare oraş al Siberiei, Novosibirsk

(şi al treilea ca mărime din Rusia, după Moscova şi Sankt Petersburg), fenomenul sportiv este extrem de bine pus la punct şi dezvoltat pe măsura interesului. Un lucru e cert. Sporturile de echipă sunt cele mai iubite. Se pot lăuda cu o echipă masculină de volei, Lokomotiv Novosibirsk, şi cu două

team-uri de baschet (feminin şi masculin) care joacă în Super Ligă – Dynamo GUVD Novosibirsk, fostă campioană naţională, şi Sibirtelecom Lokomotiv. La capitolul fotbal, din Siberia doar FC Sibir Novosibirsk a ajuns să joace în Premier League din Rusia, dar a retrogradat la finele sezonului trecut, iar FC Metallurg Yenisey Krasnoyarsk concurează în prima divizie rusească, performanţele sale neridicându-se mai mult de atât.

WinTERiadaÎntr-un ţinut în care „albul este tăcerea

culorilor”, după cum spunea Octavian Paler, acolo unde iarna temperaturile sunt sub multe grade Celsius, tradiţionalele jocuri şi competiţii sportive ocupă un loc aparte în viaţa localnicilor.

De ani buni, într-o zonă unică, mii de oameni din toate colţurile Siberiei vin la Lacul Baikal să participe în luna martie la Festivalul Jocurilor Nordice, care aduce un plus de culoare pentru câteva zile, după care se aşterne din nou liniştea.

Nu e simplu să participi la proba clasică de maraton traversând Lacul Baikal, care e îngheţat, sau să joci golf pe imensitatea de zăpadă. Dar cum e să faci scufundări sub stratul gros de gheaţă, să pescuieşti la copcă sau să joci volei şi fotbal? Nu lipsesc din program cursele de sănii trase de câini, expediţiile „ice safari” şi concursurile de schi fond extrem.

Categoric, acestor oameni le place natu-ra! Nu stau închişi între patru pereţi, ca să se uite la televizor, chiar dacă e un frig cumplit afară. Sentimentul de apartenenţă la natură este dus la extrem. Aceştia sunt adevăraţii sportivi.

Între Munţii Ural şi Oceanul Pacific se de-schide o lume puţin cunoscută nouă, cu o viaţă dulce-amară; dincolo de aparenţe.

iVOnnE gHiţă


Abramovich, care neavând loc în lotul lui Chelsea din cauza unor fotbalişti pre-cum Didier Drogba sau Fernando Torres, a fost împrumutat la Bolton, acolo unde nu a ezitat să marcheze de şapte ori în zece apariţii.

Ţările care dau cele mai importante campionate ale Europei se vor afla, din păcate, în aceeaşi grupă (B), din care vor mai face parte Cehia şi Ucraina. Cehii se află la a doua participare din ultimii nouă ani, după cea din Olanda din 2007, unde nu au depăşit faza grupelor. Echipa lui Jakub Dovalil a avut un parcurs excelent în preliminarii, acolo unde a arătat un apetit ofensiv devastator, marcând nu mai puţin de 30 de goluri în grupa de cali-ficare şi în play-off. Vedeta incontestabilă a câştigătoarei competiţiei organizate de Elveţia în 2002 este vârful Spartei Praga, Tomas Pekhart, autor a 14 reuşite în tri-coul ţării sale, dintre care nouă în ultima campanie. Mijlocaşul lui Slovan Liberec, Borek Duckal, se va putea număra printre jucătorii emblematici din cadrul competiţiei, fiind deja cunoscută precizia şuturilor sale, care şi-au atins ţinta de şase ori în campania premergătoare competiţiei ce se va desfăşura în cele mai importante puncte fotbalistice ale Danemarcei: Aarhus,

Aalborg, Herning şi Viborg.Dacă în Grupa B se vor afla cele mai în

formă trei echipe ale Europei, în prima grupă, gazdele se vor duela cu Elveţia, Belarus şi surprinzătoarea echipă a Islandei, pentru unul dintre cele două locuri care garantează prezenţa în

semifinale. Elveţienii vor fi reprezentaţi la înălţime de atacantul “farmaciştilor” de la Leverkusen, Eren Derdiyok, dar şi de mijlocaşul împrumutat de Basel la St. Gallen, Fabian Frei, autor a trei goluri în preliminarii.

Prezenţa Islandei în cadrul turneului surprinde probabil cel mai mult, cu toate că nu este întâmplătoare. Islandezii au reuşit să le fure germanilor patru puncte în campania de calificare şi să se impună în play-off în faţa Scoţiei cu o dublă victorie cu 2-1. Atacanţii lui Sverrisson au toate şansele să pună în dificul-tate apărările adverse, ţinând cont că împreună, Gudmunsson, Finnbogason şi Gislason au arătat o poftă de joc ieşită din comun, concretizată prin marcarea a 15 goluri.

Primul duel al Grupei B a Campionatului European Under 21 se va desfăşura între Anglia şi Spania şi există mari şanse ca echipele să se reîntâlnească în finală. O miză aparte a turneului danez

o reprezintă şi posibilitatea de a ajunge alături de Anglia la Olimpiada de la Londra din 2012. Astfel, primele trei echipe ale competiţiei îţi vor măsura forţele cu celela-lte nume mari ale mapamondului şi la anul, pe impecabilul gazon de pe Wembley.

CE UNDER 21DUEL ANGLO-SPANIOL LA

SPania antrenorului în vârstă de 45 de ani, Luis Milla, pare în pole position pentru câştigarea trofe-

ului, având la dispoziţie un lot echilibrat, care îmbină talentele neşlefuite, cu vede-tele consacrate. Totuşi, ibericii au misiunea imposibilă de a fi primii urmaşi ai genera-ţiei lui Xavi şi Iniesta, care a făcut ravagii

atât pe planul european, cât şi pe cel mondial, reuşind să se impună la europenele din 2008, organizate de Elveţia şi Austria, dar şi la mondiale-le din 2010 din Africa de Sud. Şcoala de fotbal a Barcelonei va fi evident reprezentată şi la acest nivel, jucă-tori precum Jeffren, Bojan Krkic, Thiago Alcantara sau Fontas părând jucătorii capabili să facă tranzac-

ţia între cele două generaţii. Grupului catalan i se adaugă o serie de fotbalişti obişnuiţi deja cu evoluţiile în competiţi-ile europene, precum David de Gea (Atletico Madrid), Sergio Canales (Real Madrid) sau Juan Mata (Valencia), gata oricând să valorifice plusul de experi-enţă acumulat.

Singura selecţionată care pare capabilă să le ţină piept ibericilor este cea a lui Stuart Pearce, englezii având în lot nume călite prin încleştările dure din Premier League. Forţa Albionului este dată de jucători care au făcut deja pasul la echipa mare, precum mijlocaşii lui Arsene Wenger, Theo Walcott sau Jack Wilshere, noua gură de foc a lui Liverpool, Andy Caroll sau veritabila

stâncă din apărarea lui Manchester City, Micah Richards. Acestor certitudini li se adaugă şi contingentul ofensiv de la Sunderland al lui Steve Bruce, care i-a dat atât de mult de furcă lui Torje şi compa-nia, format din Daniel Welbeck, Jordan Henderson şi Lee Cattermole, dar şi Daniel Sturridge. Cel din urmă este jucătorul lui

După ce au avut câte o reprezentantă în finala celei mai importante competiţii inter-cluburi europene, Anglia şi Spania se vor confrunta şi la Campionatul European de tineret Under 21, care se va desfăşura în perioda 11-26 iunie în Danemarca, şi în cadrul căruia vor avea de-a face şi cu rigurozitatea cehilor, sau cu precizia elveţiană dan ROşU


De mai multe Olimpiade se tot discută despre eliminarea sporturilor considerate ca fiind violente

AL JOCURILOR OLIMPICE

LUPTELE – SPORTUL PIERDUT

alExandRU ganci

ViziUnEa modernă asupra spor-tului nu mai are nimic în comun cu ceea ce considerau vechii

greci ca fiind o competiţie demnă. Este şi firesc, în condiţiile în care principiul kalo-kagaton, după care erau definite întrecerile vechi, este astăzi aproape desuet, atât în so-cietate, cât şi în sport. Şi totuşi, multe dintre sporturile iniţiale supravieţuiesc. Dacă ar fi să vedem ce sporturi sunt fundamentale în formarea omului în general, nu am putea elimina atletismul, înotul, gimnastica, ridi-carea greutăţilor, indiferent de denumirea pe care am putea să o folosim. Este clar însă că societatea modernă nu mai are nevoie de lupte. Societatea oferă siguranţă, oferă protecţie individuală, iar mintea omului modern nu are nevoie să fie călită pentru luptă. Totuşi, în adâncul fiinţei sale omul are nevoie de luptă.

La prima ediţie a Jocurilor Olimpice mod-erne în 1896, luptele au fost prezente, iar de atunci nu au lipsit niciodată din progra-mul competiţiilor. Evident că ceea ce nu-mim astăzi lupte reprezintă un sport nou,

fără prea mare legătură cu pankrationul grecesc, dar competiţia în sine păstrează toate caracteristicile olimpismului.

Cele două forme de competiţie, greco-romane şi libere, sunt considerate ca fiind creaţii eminamente europene, stilul numit

greco-roman fiind codificat în Franţa, iar stilul liber fiind o producţie britanică. Dacă probele olimpice sunt clar definite ca pro-venind din cele două zone menţionate anterior, luptele se regăsesc în toate civilizaţiile terestre. De fapt, avem de-a face

cu cel mai vechi sistem competiţional exist-ent în spaţiul euro-asiatic, pentru a ne referi strict la sporturile populare care au generat actuala competiţie olimpică.

Avem de-a face, aşadar, cu un adevărat patrimoniu cultural, iar studiul diverselor metode de competiţie nu face altceva decât să ne poarte în istoria diferitelor civilizaţii. În sportul actual vom regăsi tehnici ce sunt descrise în basmele româneşti, lupta dreaptă (o formă de luptă care aminteşte de greco-romane, fiind interzise atacurile asupra picioarelor) în epopeile narte, o formă de luptă din Caucaz care se practică şi astăzi la festivaluri, în poveştile turceşti şi mongole, forme de luptă cum ar fi karacu-kac-ul sau în varianta din Dobrogea, gures. Baladele despre Robin Hood au multe menţiuni ale unor forme de luptă despre care britanicii susțin că ar fi codificat lup-tele libere.

Această bogăţie de tehnici, metode, leg-ende şi personaje tind să fie acoperite în

peisajul modern al sportului de competiţii care oferă modele sociale adecvate con-temporanilor. Imaginea luptătorului din orăşelul britanic sau din bazarul turcesc nu

pare să mai fie atât de interesantă pentru tineri, plus că efortul de pregătire specific luptelor este considerabil mai mare decât cel depus pentru sporturile moderne pre-cum fotbalul sau tenisul.

Nu este, aşadar, de mirare că societăţile tradiţionaliste precum cele din Orientul Apropiat sau din tot spaţiul turcofon, din sudul fostei URSS, rămân principalele amatoare de lupte şi principalele genera-toare de campioni. În Armenia, Rusia, Iran, Turcia luptele îşi păstrează aura de sporturi ale bărbaţilor, iar luptătorii sunt priviţi de multe ori drept adevăraţi eroi naţionali.

Poate cea mai ciudată situaţie este întâlnită în Statele Unite. Deşi nu putem vorbi despre tradiţie milenară ca în Iran, este evident faptul că aici întregi comunităţi sunt construite în jurul echipelor de lupte. Iowa este statul luptătorilor, la fel şi Minnesota sau Arizona. Încă din copilărie băieţii intră pe saltea, în cadrul unor pro-grame finanţate de guvern, iar sportul le

oferă şansa la educaţie prin intermediul burselor. Un băiat care are performanţe încă de la patru ani poate să îşi plătească educaţia până la nivel de master degree

prin intermediul burselor de la lupte. De multe ori directorii unor mari companii americane au în continuare urechile de-formate de la contactul cu salteaua, dar îşi poartă aceste semne cu mândrie, precum Platon rănile de pe piept.

Deşi sub aspect tehnic americanii sunt mult sub cei din lumea veche, sis-tematizarea şi calitatea pregătirii au adus performanţe uriaşe în sportul olimpic.

Cu toată această bogăţie culturală, cu tot acest rol educaţional, luptele par să piardă tot mai mult teren în comparaţie cu alte sporturi.

Poate chiar caracterul lor de castă să fi avut un rol important în această înstrăinare a publicului, sau poate interesul scăzut pentru înfruntare directă, sau poate câte puţin din fiecare. Cert este că în momentul de faţă unul dintre cele mai rafinate şi grele sporturi din lume a devenit copilul pierdut al Jocurilor Olimpice. Pentru mulţi dintre noi, pasionații disciplinelor genului, a fost

nevoie ca mama adoptivă, MMA, să ne redeschidă apetitul pentru sportul practi-cat odinioară de Ghinghis Han, Robin Hood şi Napoleon.


În 2008, Alberto Contador s-a pre-zentat la startul Il Giro direct de pe plajă, după ce managerul Astanei,

Johan Bruyneel, i-a transmis că sponsorii au cerut ca el să participe în Corsa Rosa. Atunci, spaniolul, deşi câştigător al Turului Franţei, trebuia să fie “locotenentul” lui Andreas Klöden, deoarece germanul era mult mai bine pregătit.

Contador urma să stea doar o săptămână în Turul Italiei, însă lucrurile au luat o cu totul altă întorsătură după ce a văzut că se simte foarte bine şi le poate face faţă celorlalţi rutieri, mult mai bine pregătiţi decât el, cel

puţin în teorie. Fără să obţină vreo victo-rie, spaniolul a pornit în ultima etapă, un contratimp individual, cu un avans de doar patru secunde în faţa următorului clasat, Riccardo Riccò. Runda a fost una fără prob-leme pentru Contador, dar acesta a fost nevoit să aştepte până la final pentru a fi sigur de triumful său. În 2011, situaţia nu s-a repetat.

glOnţUl şi TRicOUl ROzÎnainte de a 94-a ediţie a Turului Italiei,

Alberto Contador a avut doi rivali declaraţi: Michele Scarponi şi Vincenzo Nibali. Scarponi s-a clasat pe patru în 2010, dar

beneficia acum de o echipă mai puternică şi demonstrase o formă bună în ultima cursă pregătitoare, Turul Trentino. În ceea ce îl privea pe Nibali, acesta era recoman-dat de victoria obţinută în La Vuelta, succes care l-a transformat în noua vedetă a ciclis-mului italian, dar a şi pus multă presiune pe el, mai ales din partea presei peninsulare.

Iluzia gazdelor că îl pot învinge pe Contador a ţinut doar opt zile. Aflaţi înaintea ciclistului echipei Saxo Bank după contratimpul pe echipe, Scarponi şi Nibali au devenit conştienţi că nu au nicio şansă în faţa spaniolului, după demonstraţia oferită de acesta pe Etna. La a treia sosire

din istorie pe cel mai înalt vulcan activ al Europei, Alberto Contador a atacat cu şapte kilometri rămaşi până la sosire şi i-a distanţat pe ceilalţi favoriţi la tricoul roz. Iar maglia rosa a poposit din acea duminică pe umerii săi.

Primul la final, “El Pistolero” a făcut tradiţionalul său gest de bucurie şi practic a pus capăt oricăror discuţii privind forma lui şi şansele de a câştiga Corsa Rosa. Etna a reprezentat prima victorie de etapă a lui Contador în Il Giro, însă ciclistul originar din localitatea Pinto nu s-a oprit aici şi s-a mai impus într-o rundă, contratimpul individual de la Nevegal, încheiat în căţărare.

cOnTadOR – mOş cRăciUn în giRO

Pe lângă aceste succese, triplul învingător din Turul Franţei a figurat în toate cele-lalte etape montane, respectându-şi promisiunea dată la conferinţa de presă premergătoare cursei, prin care s-a angajat să facă spectacol. Grossglockner, Gardeccia şi Macugnaga l-au avut ca actor principal pe purtătorul tricoului roz, chiar dacă aces-ta nu a terminat primul. Conştient de forma sa excelentă şi de calităţile net superioare, Contador şi-a permis să ofere cadou două etape.

Una dintre ele i-a revenit fostului său co-leg de la Astana, Paolo Tiralongo. Italianul, fără un succes în 12 sezoane ca profesion-ist, a atacat pe Macugnaga chiar la în-demnul spaniolului. Desprins de grupul favoriţilor, Tiralongo nu a avut niciodată un avans liniştitor faţă de restul cicliştilor, care au pornit în urmărirea sa. Sesizând că va fi prins în curând, Contador a lansat un atac năucitor, i-a depăşit pe toţi cei aflaţi în faţa sa, apoi a ajuns lângă italian, căruia i-a dus trena timp de 400 de metri. Păzit în permanenţă de liderul cursei, Tiralongo a ajuns la final şi a trecut liniştit linia de so-sire, obţinând prima victorie a carierei, una primită drept recunoştinţă pentru ajutorul dat lui Contador pe vremea când amândoi s-au aflat la Astana.

PRinTRE cEi mai maRi din iSTORiE

Până la finalul cursei, Alberto Contador nu a întâmpinat nicio problemă din partea adversarilor; mai mult, el s-a distanţat tot timpul de oponenţii săi şi a încheiat în ie-rarhia generală cu un avans de peste şase

minute faţă de ocupantul locului secund, cea mai mare diferenţă din ultimii cinci ani. După acest succes categoric, ibericul a ur-cat pe locul cinci într-un clasament al ruti-erilor cu cele mai multe triumfuri în Marile Tururi. Cu şase astfel de victorii, Contador este depăşit doar de Lance Armstrong (7), Miguel Indurain (7), Fausto Coppi (7), Jacques Anquetil (8), Bernard Hinault (10) şi Eddy Merckx (11).

La numai 28 de ani, Contador este deja unul dintre cei mai valoroşi ciclişti ai tutu-ror timpurilor. Dacă Tribunalul de Arbitraj Sportiv nu îl va suspenda în luna august pentru testul pozitiv descoperit în Turul Franţei 2010, atunci poate să îşi mai treacă în palmares câteva rezultate importante şi să devină “mai mare decât Merckx”, aşa cum a declarat managerul Astanei, Giuseppe Martinelli.

108Acest număr nu va mai fi acordat

niciodată unui rutier de către organizatorii Turului Italiei, după ce Wouter Weylandt, ciclistul care l-a purtat în 2011, a decedat în timpul etapei a treia. Câştigător al unei etape la precedenta participare, când se afla la Quick Step, belgianul în vârstă de 26 de ani a participat în Il Giro alături de Leopard Trek, echipă la care s-a transferat înainte de startul sezonului.

“Wouter a fost distanţat şi încerca să revină în pluton. Apoi s-a uitat în urmă, pentru a vedea dacă nu era mai bine să îi

aştepte pe alţi ciclişti întârziaţi, în jur de 20. În timp ce se uita, cu pedala stângă sau cu partea stângă a ghidonului a lovit un mic zid şi a fost catapultat în partea cealaltă a drumului, acolo unde s-a lovit de altceva. A fost îngrozitor” – aceasta este declaraţia oferită de Manuel Cardoso, portughezul de la RadioShack, care a văzut incidentul petrecut cu 24 de kilometri înainte de final.

Deşi doctorul cursei, Giovanni Tredici, i-a făcut masaj cardiac timp de 40 de minute şi i-a administrat adrenalină şi atropină, Weylandt a încetat din viaţă din cauza fracturii pe care a suferit-o la baza cra-niului. În memoria sa, etapa a patra a fost neutralizată, iar cei opt rutieri ai lui Leopard Trek, împreună cu americanul Tyler Farrar, cel mai bun prieten din pluton, au trecut linia de sosire împreună. Apoi, toţi nouă s-au retras din cursă.

• 13 echipe au obţinut cel puţin o victorie în Turul Italiei 2011• Mark Cavendish și Alberto Contador sunt singurii rutieri care și-au trecut în palmares câte două succese• Igor Anton i-a adus lui Euskaltel cel dintâi triumf din istorie în Il Giro• David Millar a devenit primul britanic care a purtat tricoul de lider în toate cele trei Mari Tururi• Dintre cei 207 cicliști prezenţi la start, 159 au încheiat cursa

Rutierul lui Saxo Bank a dominat categoric Turul Italiei, pe care l-a câştigat pentru a doua oară în carieră. Atât de puternic a fost ibericul, încât ceilalţi favoriţi îşi fixaseră ca obiectiv locul secund înainte de jumătatea cursei

Alberto Ganador


aBOnamEnTE PEnTRU Ediția TiPăRiTăPrețul unui abonament (inclusiv taxele poştale) este:pentru 3 ediții – 26 lei pentru 6 ediții – 50 lei pentru 10 ediții – 80 lei

Toți abonații pentru ediția tipărită vor primi, ÎN PLUS ŞI GRATUIT, varianta electronică a revistei (PDF).

aBOnamEnTE PEnTRU Ediția ElEcTROnicăPrețul unui abonament este:pentru 3 ediții – 20 lei pentru 6 ediții – 39 lei pentru 10 ediții – 62 lei

Toți abonații vor primi revista în format electronic (PDF). Varianta electronică conține peste 30 de pagini suplimentare şi exclusive față de ediția tipărită. La adresa de email indicată în formularul de abonament va fi transmis, în primele patru zile ale lunii, un link a cărui accesare va permite descărcarea celor peste 100 de pagini ale revistei în format electronic. Fişierele au 5 – 10 Mb.

cUmPăRaREa nUmăRUlUi cUREnTPrețul revistei, în cazul plății online cu card, este de 9 lei în varianta tipărită (inclusiv taxele poştale) şi de 7 lei în varianta electronică.

mOdaliTăți dE PlaTă1. Prin card bancar (Visa, Mastercard, Eurocard, JCB,

Diners Club, BRD Mobilis). Plățile sunt procesate de către GECAD ePayment International SRL cu serviciul ePayment.

2. Prin transfer bancar prin acelaşi serviciu e-Payment.

3. Prin transfer bancar direct catre noi, în contul RO46 CECE B503 01RO N215 9752, deschis la CEC Bank, agenția Cotroceni.

4. Prin mandat poştal

Toate informațiile suplimentare necesare sunt dispo-nibile pe www.revistaeurosport.ro. Revista apare în fiecare lună cu excepția lunilor ianuarie şi august.

Abonează-te cu plata onlinepe revistaeurosport.ro

Revista iunie-114

Documents

Transcript of Revista iunie-114