Tema 1. Noţiuni conceptuale privind Finanţe

1.1. Abordări teoretice şi conceptuale privind noţiunea de finanţe1.2. Conţinutul economic al finanţelor publice1.3. Funcţiile finanţelor

În vorbirea curentă, ca şi între literatura de specialitate, se folosesc mai multe expresii a cuvîntului finanţe: finanţe, finanţe publice, finanţe private, finanţe şi pieţe de capital, etc.

Cuvîntul finanţe îşi are originea în limba latină. În secolele al XIII-lea şi al XIV-lea se folosesc expresiile finatio, financias şi financia precuniară, în sensul de „plată în bani”. Se presupune că aceste expresii derivă de la cuvîntul finis, utilizat adesea în sensul de „termen de plată”. În Franţa, în secolul al XV-lea, se foloseau expresiile hommes de finances şi financiers, pentru denumirea arendaşilor de impozite şi a persoanelor care încasau impozitele regelui; finances înseamnă întregul patrimoniu al statului, iar finance înseamnă un venit al statului. În limba germană, în secolele al XV-lea – al XVII-lea se întîlnesc expresiile Finanz, care înseamnă plată în bani, şi Finantzer, care desemna pe cămătar (zaraf, zgîrcit). Cu vremea cuvîntul finanţe a căpătat un sens foarte larg, incluzînd bugetul statului, creditul, operaţiile bancare şi de bursă ş.a., adică resursele, relaţiile şi operaţiile băneşti.

Existenţa finanţelor este strîns legată de existenţa statului şi de folosirea banilor şi a formelor valorice în repartiţia venitului naţional. De la apariţia primelor elemente de finanţe – la punctul de intersecţie dintre orînduirea comunei primitive şi orînduirea sclavagista – şi pînă în prezent, finanţele au fost parte componentă a sistemului relaţiilor economice.

Faptul că finanţele au apărut pe o anumită treaptă de dezvoltare a societăţii, cînd s-ua manifestat anumite condiţii şi au evoluat în funcţie de schimările permanente a condiţiilor iniţiale, reflectă caracterul istoric al acestora.

Condiţiile care au stat la baza şi au făsut posibilă apariţia şi dezvoltarea finanţelor constau în:

a) apariţia şi dezvoltarea relaţiilor marfa-bani, în măsură să permită formarea şi utilizarea resurselor statului în forma bănească;

b) apariţia statului care, pentru îndeplinirea funcţiilor şi sarcinilor sale, avea nevoie de resurse ce nu existatau în cadrul relaţiilor existente anterior.

În această evoluţie se conturează două etape distincte a concepţiilor despre finanţe:

I etapă – clasice – corespunde capitalismului premonopolist.II etapă – concepţii moderne – epocii imperialismului. Concepţiile clasice reflectă doctrina liberală, potrivit căreia activitatea

economică trebuie să se desfăşoare în conformitate cu principiul laisser-faire, laisser-passer. Sarcina finanţelor publice constă în asigurarea resurselor necesare întreţinerii şi funcţionării normale a instituţiilor publice; impozitele, împrumuturile trebuie să aibă un caracter neutru; păstrarea echilibrului între veniturile şi cheltuielile bugetare era considerată drept cerinţă fundamentală cheia de boltă a

1

finanţelor publice. Apariţia deficitului bugetar, generator de inflaţie era considerată ca un fenomen nedorit.

În această etapă, a statului-jandarm, cînd predomina doctrina liberalismului economic, conceptul despre finanţe are un pronunţat caracter juridic.

După marea criză economică mondială din 1929 – 1933, în opinia unor economişti, locul statului-jandarm ar fi fost luat de către statul-providenţă (statul-bunăstării), care îşi lărgeşte sfera preocupărilor. În legătură cu activitatea economică a statului se afirmă tot mai mult concepţia intervenţionistă, unde un rol deosebit îl joacă autoritatea publică. Această modificare de poziţie a dus la adîncirea contradicţiilor interne şi externe ale modului de producţie capitaliste.

Pentru statul modern, finanţele publice sînt un mijloc de intervenţie în economie. În abordarea modernă a finanţelor publice, la unii economişti contemporani prevalează conceptul economic, la alţii - conceptul sociologic.

În toate orînduirile social-economice în care au existat, finanţele s-au manifestat ca relaţii sociale, de natură economică, apărute în procesul repartiţiei venitului naţional, în strînsă legătură cu îndeplinirea funcţiilor şi sarcinilor statului. În cele patru orînduiri social-economice finanţele au îmbrăcat forma valorică, bănească, dar, în fiecare din aceste orînduiri, ele au îndeplinit anumit rol.

În procesul procurării şi repartizării resurselor de care are nevoie statul pentru îndeplinirea funcţiilor şi sarcinilor sale, se nasc anumite relaţii (raporturi) sociale. Aceste relaţii sînt de natură economică şi exprimă repartizarea unei părţi din produsul intern brut (PIB), prin intermediul statului, între diferite categorii sociale. Aceste relaţii, apărute în procesul de mobilizarea şi repartizare a resurselor necesare statului, în formă bănească, sînt relaţii financiare sau, pe scurt, finanţe.

În prezent, cuvântul „finanţe“ a căpătat un sens mai larg, incluzând în cadrul acestora, pe lângă bugetul de stat şi bugetele locale, operaţiunile bancare şi de bursă, relaţiile comerciale şi asigurările obligatorii şi facultative de bunuri şi persoane. Altfel spus, finanţele ar cuprinde toate sferele vieţii economice şi sociale a căror relaţii pot fi cuantificate prin intermediul banilor.

În abordarea noţiunii de finanţe este necesar să facem distincţie între finanţele publice, care sunt asociate cu statul, cu unităţile administrativteritoriale şi alte instituţii de drept public şi au drept scop satisfacerea intereselor generale ale membrilor societăţii, şi finanţele private, care sunt asociate cu întreprinderile, băncile, societăţile de asigurări etc., iar resursele lor financiare sunt destinate unor activităţi producătoare de bunuri şi servicii, în scopul obţinerii de profit.

În acest sens, relaţiile care se statornicesc, în general, între stat şi membrii săi sunt următoarele:

a) relaţii care exprimă transfer de resurse băneşti (bugetare) fără echivalent şi cu titlu nerambursabil de la membrii societăţii către stat şi, invers, de la stat către aceştia. Aceste relaţii formează finanţele publice clasice. În R.Moldova, cel mai bine acestea sunt exprimate prin intermediul bugetului de stat şi bugetelor locale;

b) relaţii care exprimă transfer de resurse băneşti sub forma contribuţiilor obligatorii către instituţiile specializate ale statului şi apoi, invers, de la acestea către cei care au participat la aceste contribuţii sub forma pensiilor şi a altor ajutoare şi servicii sociale;

2

c) relaţii care exprimă transfer de resurse băneşti prin mijloacele extrabugetare către instituţiile publice centrale sau locale în schimbul unor prestări de servicii (educaţie, ocrotirea sănătăţii, cultură etc.);

d) relaţii care exprimă constituirea de resurse băneşti prin împrumuturi mijlocite de bănci sau de alte instituţii financiare specializate – acestea sunt relaţii de credit în cadrul cărora menţionăm şi împrumuturile de stat la care apelează statul pe plan intern sau extern pentru finanţarea şi refinanţarea deficitului bugetar şi datoriei publice. Împrumuturile (de stat) în acest context au un dublu caracter: în primul rând, ele reprezintă relaţii de credit, pentru că aceasta este natura lor, iar în al doilea rând, ele se circumscriu finanţelor publice, întrucât prin intermediul lor statul finanţează deficitul bugetar, deci cheltuieli publice, iar “costul” acestor resurse este suportat apoi integral din fondurile publice (impozite viitoare);

e) relaţii care exprimă transfer obligatoriu şi facultativ de resurse băneşti în schimbul unor contraprestaţii viitoare care depind de producerea unui eveniment aleatoriu dinspre asiguraţi către asiguratori şi eventual invers. Aceste relaţii determină relaţii de asigurări de bunuri şi persoane;

f) relaţii din cadrul activităţilor proprii ale întreprinderilor producătoare de bunuri şi servicii, în scopul realizării de profit şi maximizării acestuia.

Faţă de cele menţionate mai sus, finanţele publice sunt reprezentate de relaţiile băneşti menţionate la literele „a“, „b“ şi „c“ şi parţial la cele de la litera „d“ (împrumuturile de stat), iar cele private de la literele „d“, „c“, „e“ şi „f“.

Potrivit celor enunţate mai sus, finanţele private circumscriu în rândul lor relaţiile de credit, precum şi relaţiile create în cadrul asigurărilor obligatorii şi facultative, deoarece activităţile desfăşurate de băncile comerciale, societăţile de asigurări şi alte instituţii financiare specializate în această direcţie, bursele de valori, societăţile de intermediere etc. au acelaşi scop final, realizarea şi maximizarea profitului, în timp ce rolul finanţelor publice este acela de a satisface interesele generale ale societăţii.

Rezultă, deci, că în cadrul finanţelor publice clasice se includ numai acele relaţii care determină constituirea de resurse financiare la dispoziţia statului prin constrângere şi fără o contraprestaţie imediată, în timp ce în cadrul finanţelor în general se includ şi relaţiile de credit, cele de asigurări şi finanţele private.

1.2. Conţinutul economic al finanţelor

Activitatea unei societăţi se înfăptuieşte ca un complex de acţiuni şi relaţii pe care le promovează participanţii acestei activităţi (indivizi, grupele de indivizi, instituţii). Această activitate se concretizează în procese formative (fabricarea unui bun, culegerea unei informaţii, efectuarea unui serviciu etc.) şi în fluxuri de transfer exprimând dorinţa fiecărui participant de a-şi satisface nevoile de consum, de a-şi asigura şi îmbunătăţi existenţa.

3

Obiectul fluxului de transfer (bun, serviciu, informaţia ş.a.) şi mijloacele utilizate pentru producerea lor pot fi exprimate atât fizic, material, cât şi valoric, bănesc.

Aspectul bănesc al acestor procese şi fluxuri s-a individualizat pe măsura evoluţiei activităţii sociale şi a generat relaţiile băneşti, în sfera cărora se includ şi relaţiile financiare. relaţiile băneşti au o sferă mai largă de cuprindere, deoarece presupun ca contraperestaţia, nu necesită neapărat un instrument legal de reflectare (contract) şi nu au neapărat sau de regulă caracter de continuitate.

Relaţiile financiare sunt relaţii băneşti de repartiţie a produsului global sau a componentelor sale, relaţii reprezentând transferuri monetare, în dublu sens, între buget şi firme sau între firme. Relaţiile financiare sunt parte a relaţiilor economice, deoarece aparteneţa relaţiilor financiare la sfera celor economice este determinată de faptul că sunt suportul al unor raporturi între proprietăţi şi modifică patrimoniul partenerilor sau cel puţin structura acestuia.

Relaţiile financiare au loc organizat, adică pe bază legală şi de regulă cu caracter de continuitate (stabilit prin lege obligativitatea, cuantumul şi termenul ce caracterizează respectiva relaţie).

Nu toate relaţiile băneşti, care apar în procesul repartiţiei PIB sînt relaţii financiare. sfera finanţelor este mai îngustă decît acea a relaţiilor băneşti, cuprinde numai relaţiile băneşti care exprimă un transfer de valoare, nu şi pe cele care reflectă o schimbare a formelor valorii.

Se impun cîteva precizări, în legătură cu transferul de valoare care generează relaţii financiare:

apariţia realaţiilor financiare e determinată de transferul în formă bănească, de valoare de la persoane juridice (întreprinderi, instituţii) sau fizice (salariaţi, ţărani). Transferul de valoare are de la început caracterul unui transfer de putere de cumpărare;

transferul de valoare se efectuează fără contraprestaţie directă, spre exemplu, un liber-profesionist, care a virat la buget un impozit pe venit, nu obţinea prin aceasta un drept de creanţă asupra statului;

transferul de valoare la şi de la fondurile ce se constituie în economie se realizează, parţial, în condiţii de rambursabilitate, spre exemplu, sumele de bani vărsate de persoane fizice şi juridice în contul împrumuturilor contractate de stat pe piaţa internă.

În cadrul relaţiilor financiare se particularizează trei categorii de relaţii: - relaţiile care exprimă un transfer de resurse băneşti fără echivalent şi cu

titlu nerambursabil; acestea sînt relaţii clasice; impozite şi taxe;- relaţiile care exprimă un împrumut de resurse băneşti pe o perioadă de

timp determinată, pentru care se percepe dobîndă; acestea sînt relaţii de credit, mijlocite în principal de bănci;

- relaţiile care exprimă, după caz, un transfer obligatoriu sau facultativ de resurse băneşti, în schimbul unei contraprestaţii care depinde de producerea unui fenomen aleatoriu.

În literatura de specialitate noţiunea de finanţe este folosită în dublusens:a) în sens larg, ea cuprinde toate cele trei categorii de relaţii;

4

b) în sens restrîns, ea cuprinde numai relaţiile financiare avînd la bază principiile prelevării fără contraprestaţie la fondurile de resurse băneşti.

Având în vedere caracteristicile lor, relaţiile financiare pot fi clasificate astfel:- relaţii financiare publice- relaţii financiare private

Relaţii financiare publice sunt:a) clasice (propiu-zise);b) speciale: 1. de credit; 2. de asigurări.

Relaţii financiare publice clasice se efectuează, de regulă, cu titlu obligatoriu, fără contraprestaţie directă şi cu titlu nerambursabil.Relaţii financiare publice speciale:

a) relaţii de credit. Nu sunt obligatorii (excepţie: împrumuturile forţate), sunt rambursabile (excepţie: împrumuturile perpetue);

b) relaţii de asigurări:1. asigurări de bunuri, persoane şi răspundere civilă. Sunt obligatorii (cele prin

efectul legii) sau facultative, rambursabile (cu condiţia producerii riscului, evenimentului aleatoriu), cu contraprestaţie.

2. asigurări sociale. Sunt obligatorii (prin efectul legii) sau sunt facultative, rambursabile (cu condiţia producerii riscului, evenimentului aleatoriu), cu contraprestaţie.

Relaţiile financiare private:a) la nivelul agenţilor economici;b) la nivelul populaţiei (gospodăriilor casnice).

Manifestate ca relaţii economice apărute în procesul repartiţiei PIB, independent de voinţa şi conştiinţa oamenilor, finanţele fac parte din baza economică a socialtăţii.

Genaralizînd cele expuse anterior, se poate formula următoare DEFINIŢIE:Finanţe reprezintă relaţii economice în legătură cu constituirea, utilizarea şi

distribuirea a fondurilor centralizate şi decentralizate de mijloace băneşti, în scopul îndeplinirii unor funcţii şi obiective determinate.

Finanţele centralizate se referă la relaţiile băneşti în legătură cu constituirea şi utilizarea fondurilor de mijloacele băneşti a statului, acumulate la diferite verigi al sistemului bugetar al ţării.

Finanţele decentralizate reprezintă relaţiile băneşti care asigură circuitul fondurilor băneşti ale întreprinderilor, precum şi relaţiile de distribuire şi redistribuire a fondurilor băneşti în cadrul grupurilor financiare şi de producţie, companiilor trnansnaţionale, holdinguri, întreprinzătorilor individuali, activitatea investiţională a cetăţenilor, gospodăriilor casnice.

În final, finanţe exprimă relaţiile băneşti dintre:1. întreprinderile, în procesul creării valorilor materiale şi realizării bunurilor

şi a serviciilor;

5

2. întreprinderile şi instituţiile publice (ministere, departamente, agenţii) în rpocesul formării fondurilor centralizate de mijloce băneşti şi a distribuirii lor;

3. statul şi întreprinderi, în momentul achitării impozitelor şi a taxelor în sistemul bugetar, şi finanţării cheltuielilor;

4. statul şi cetăţenii, în momentul achitării impozitelor şi a altor plăţi;5. întreprinderile, cetăţenii şi fondurile bugetare, la efectuarea plăţilor şi

obţinerea resurselor băneşti;6. verigile sistemului bugetar;7. companiile de asigurări (de bunuri şi de persoane), la achitarea primelor de

asigurare şi la recuperarea despăgubirilor;8. fondurile băneşti ale întreprnderilor cu diferite forme de proprietate;9. diferiţi participanţi şi direcţii de activitate în cadrul grupurilor financiare şi

de producţie, corporaţiilor internaţionale, etc,10. diferite direcţii şi etape de activitate ale întreprinzătorilor individuali;11. cetăţenii, care se ocupă cu activitatea investiţională şi emitenţii, etc.

1.3. Funcţiile finanţelor

Finanţele îşi îndeplinesc misiunea lor socială prin funcţiile pe care le exercită concomitent, şi anume prin funcţia de repartiţie şi funcţia de control.

Funcţia de repartiţie a finanţelor cunoaşte două faze distincte:1) constituirea fondurilor;2) distribuirea acestora.Prima fază, constituirea fondurilor, constă în formarea fondurilor de resurse

băneşti. Într-o prima etapă se formează venituri primare în cadrul repartiţiei venitului naţional între participanţii la procesul de producţie materială. Aceste venituri sunt divizate în 2 grupe:

- salariile persoanelor ocupate în sfera productivă; - veniturile întreprinderilor din sfera productivă.

Urmează constituirea fondurilor publice. La constituirea acestora participă: a) regiile autonome şi societăţile cu capital de stat;b) societăţile comerciale cu capital privat sau mixt;c) organizaţiile cooperatiste şi asociaţiile cu scop lucrativ;d) instituţiile publice şi unităţile din subordinea acestora;e) populaţia;f) persoane juridice şi fizice rezidente în străinătate.Formele de participare la constituirea fondurilor publice de resurse financiare

sunt: impozite, taxe,contribuţii de asigurăi sociale, prime de asigurare, amenzi, penalităţi, chirii, dividende, venitul întreprinderilor publice, venituri din realizarea mijloacelor fixe ale statului, ajutoare, donaţii, împrumuturi etc.

6

Cea dea doua fază a funcţiei de repartiţie a finanţelor constă în distribuirea fondurilor financiare către beneficiari – persoane juridice şi fizice. Este vorba despre distribuirea secundară sau resistribuirea venitului naţional.

Cînd nevoile sociale care exprimă cererea de resurse financiare de la fondurile publice, întrec cu mult oferta de resurse financiare, e necesar ca autorităţile publice competente să selecteze cererile formulate de organele centrale şi locale şi să stabilească opţiunile lor în funcţie de anumite criterii.

Fazele premergătoare distribuirii sunt:- inventarierea nevoilor sociale ale perioadei;- cuantificarea neoilor sociale existente;- ierarhizarea nevoilor sociale în funcţie de politica economică,

socială, clasificaţia bugetară a statului respectiv.Destinaţiile resurselor financiare publice sunt cele prevăzute conform

clasificaţiei funcţionale a cheltuielilor în legiele bugetare anuale.Distribuirea resurselor financiare reprezintă stabilirea cheltuielilor publice pe

destinaţii: a) învăţămînt, sănătate, cultură; b) asigurări sociale, protecţie socială; c) gospodărie comunală şi locuinţe; d) apărare naţională; e) ordine publică; f) acţiuni economice; g) datorie publică; h) alte acţiuni.

Importanţa funcţiei de repartiţie a finanţelor trebuie apreciată: 1) prin prisma dimensiunilor transferurilor de valoare operate de la diverse

persoane juridice şi fizice la fondurile publice şi de la acestea către diverşi beneficiari;

2) prin prisma mutaţiilor care se produc în economie în urma transferurilor de resurse financiare, a efectelor economice, sociale, demografice, ecologice sau de altă natură produse de acestea.

Toate acestea se referă la redistribuirea resurselor financiare pe plan intern. Spre deosebire de acestea, adesea se produce o redistribuire a resurselor financiare pe plan internaţional:

- primirea de împrumuturi externe;- acordarea de împrumuturi externe;- achitarea cotizaţiilor şi contribuţiilor organismelor internaţionale;- primirea sau acordarea, după caz, de ajutoare externe de către stat, pentru

înlăturarea consecinţelor grave provocate de calamităţi naturale, accidente, războaie, revolte şi etc.

Necesitatea constituirii unor fonduri de resurse financiare la dispoziţia statului în vederea îndeplinirii funcţiilor şi sarcinilor sale se resimte în toate ţările, indiferent de gradul de dezvoltare economică, structură de ramură etc., ceea ce demonstrează că funcţia de repartiţie are un caracter obiectiv.

Procesul propriu-zis de redistribuire a acestor resurse are un caracter subiectiv.Provenienţa fondurilor financiare publice se modifică în funcţie de gradul de

dezvoltare a sectoarelor sociale, de politica promovată de stat. Destinaţia fondurilor financiare publice suferă modificări ca urmare a acţiunii

numeroşilor factori interni şi externi. Aceste modificări cantitative şi structurale ale fondurilor publice pot favoriza accelerare ritmului creşterii economice, satisfacerea

7

mai deplină a nevoilor materiale şi spirituale ale populaţiei sau chiar înrăutăţi condiţiile de trai ale populaţiei etc.

Necesitatea funcţiei de control a finanţelor publice derivă din faptul că fondurile de resurse financiare constituie la dispoziţia statului aparţin întregii societăţi. Funcţia de control se referă la modul de constituire a fondurilor în economie, la repartizarea acestora pe beneficiari şi la eficienţa cu care unităţile economice cu capital de stat şi instituţiile publice utilizează resursele de care dispun.

În ţara noastră, organelor specializate în control le revine sarcina de a verifica integritatea avutului obştesc, legalitatea, necesitatea şi oportunitatea cheltuielilor. Controlul statului cuprinde toate domeniile vieţii sociale şi anume: activitatea economică, cultural-educativă, de ocrotire medicală şi protecţie socială etc.

În ţara noastră, controlul prin leu se exercită în îndeplinirea tuturor funcţiilor banilor. După cum controlul prin leu e o manifestare a funcţiei economico-organizatorice a statului, la fel controlul financiar constituie o manifestare a funcţiei de control a finanţelor publice.

Funcţia de control a finanţelor este strîns legată de funcţia de repartiţie, dar are o sferă de manifestare mai largă decît aceasta, deoarece vizează, pe lîngă constituirea şi repartizarea fondurilor din economie, şi modul de utilizare a resurselor.

Controlul financiar se efectuează în mod necesar în faza repartiţiei unde urmăreşte provenienţa resurselor financiare. Aceasta nu se limitează la faza repartiţiei, ci se extinde asupra producţiei schimbului şi consumului.

Controlul financiar asupra producţiei realizate în sectorul public, deoarece aceasta constituie faza cea mai importantă a reproducţiei care influenţează toate celelalte faze. Raportul dintre valoarea nou creată şi valoarea producţiei noi obţinute reprezintă eficienţa cu care au fost folosite mijloacele de muncă şi forţa de muncă.

În faza schimbului controlul financiar se exercită pentru a verifica dacă produsele obţinute se realizează ca mărfuri, preţul mărfii e recunoscut ca exprimînd cheltuielile de muncă socialmente necesară.

În faza consumului, controlul financiar vizează consumul productiv al unităţilor economice cu capital de stat, precum şi consumul final al instituţiilor publice.

În R.Moldova, controlul se exercită de: Curtea de Contrui, Ministerul Finanţelor, Banca Naţională. Atribuţii de control în domeniul finanţelor au Parlamentul, Guvernul ţării precum şi alte organe.

Bibliografia:1. Filip Gh., Voinea Gh., Mihăesa S., şi alţii „Finanţe”, Editura Sedcom Libris, 20012. Stancu I. „Finanţe: pieţe financiare şi gestiunea portofoliului, investiţii reale şi finanţarea lor, analiza şi gestiunea

financiară a întreprinderii”, Bucureşti, 20023. Stratulat O. „Conceptul şi funcţiile finanţelor publice”, Chişinău, 19964. Stroie R. „Finanţe”, Editura ASE Bucureşti, 20035. Văcărel Iu. „Finanţe publice”, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 2001

8