Curs Abordari Conceptuale

28.04.23 Conf. univ. dr. Mariana LUPAN 1

CAPITOLUL I

ABORDĂRI CONCEPTUALE PRIVIND GLOBALIZAREA ÎN

DEZBATERILE CONTEMPORANE


1.1. Aspecte introductive În ultimii ani omenirea asistă la schimbări

fundamentale în economie indiferent de nivelul de la care este privită.

Am devenit martorii unei lumi în care legăturile comerciale şi fluxurile de capital între ţări au crescut atât de mult încât globalizarea economiei mondiale este o realitate.

După cum afirmă Zigmunt Bauman, globalizarea a devenit o formulă “capabilă să deschidă porţile tuturor misterelor prezente şi viitoare.”[1] [1] Bauman Z., Globalizarea şi efectele ei sociale, Bucureşti, Ed. Antet, 2002, p. 5


Vremurile în care trăim sunt marcate de schimbări fundamentale, astfel încât, modelele politice, strategiile de afaceri, stilurile de viaţă sunt supuse unor presiuni puternice ale schimbării.

În timpul unei întâlniri cu un grup de oameni de afaceri germani, Renato Ruggiero, fost director general al Organizaţiei Mondiale a Comerţului în perioada 1995-1999, descria fenomenul globalizării economiei mondiale astfel:

„Trăim într-o economie mondială a momentului (...). Adesea ne trezim în sunetul unui radio-deşteptător japonez fabricat în Singapore sau în Hong Kong. După ce am băut o cafea columbiană, în timp ce urmărim un jurnal de ştiri pe un post de televiziune american, ne îmbrăcăm într-un costum italian confecţionat din lână australiană. Ne urcăm după aceea într-un automobil german montat în Slovacia, pentru a merge să lucrăm într-o companie transnaţională, al cărui sediu central a fost proiectat de un arhitect chinez sau finlandez.”


Globalizarea poate fi apreciată ca fiind cea mai înaltă formă de internaţionalizare a activităţilor economice.

Globalizarea reprezintă evoluţia rapidă care generează schimbul economic, social şi tehnologic transfrontalier în condiţiile societăţii capitaliste.

Termenul de globalizare a fost folosit la începutul anilor ’80 de Theodore Levitt în lucrarea Globalization and Markets.[1] În opinia sa, globalizarea avea în vedere procesele tehnologice care au făcut mai uşoare şi mai rapide tranzacţiile internaţionale şi se referea la extinderea dincolo de graniţele naţionale a aceloraşi forţe de piaţă care au operat de secole la toate nivelele activităţii economice umane. [1] Levitt, T., The globalization of markets, în volumul Strategy: Critical Perspective son Business and Management, Published by Taylor & Francis, 2002, pp. 399-415

Una din definiţiile cele mai folosite ale conceptului de globalizare a formulat-o R. Robertson în lucrarea sa Globalization, afirmând că „[...] globalizarea este procesul complex de multiplicare a legăturilor şi interconexiunilor dintre statele ce compun sistemul mondial.”[2] [2] Robertson R., Globalization, Sage Publishing House, London, 1992, p. 50


1.2. Confruntări de idei privind globalizarea

În teoria economică, conceptul de globalizare este intens abordat în dezbaterile naţionale şi internaţionale, iar autorii acestor dezbateri au încercat şi încearcă să găsească o definiţie cât mai adecvată, generând astfel o adevărată dispută.

Termenul globalizare a intrat pentru prima dată în dicţionarul Webster în anul 1951. Începând cu jumătatea anului 1989, conceptul de globalizare este utilizat din în ce în ce mai frecvent, fiind alăturat unor termeni precum: piaţă, instituţii, ecologie, finanţe, stiluri de viaţă, comunicaţii, migraţie, legi, fabrici, război, conferinţe, societate civilă, evenimente, riscuri etc.[1] [1] Scholt, J. A., Globalization and social change, Transnational Associations, Bruxelles, 1998, p. 52


Este interesantă aprecierea lui Braudel cu privire la globalitate: „globalitatea [...] ansamblul ansamblurilor”, la care autorul face referire atunci când aduce în discuţie formarea economiei-univers a Europei în secolele XVII-XVIII.[1]

Autorul utilizează termenul de globalitate pentru a desemna caracterul global al comerţului vremii, ceea ce ne permite asocierea acestuia cu actualul concept al globalizării care desemnează un fenomen complex de transformare a lumii într-un tot unitar. Dacă ţinem seama de momentul la care face referire autorul, atunci când face această afirmaţie, acesta corespunde momentului în care hegemonia mondială era deţinută de Anglia.

În această perioadă a avut loc revoluţia industrială şi au fost puse bazele economiei moderne bazate pe dezvoltarea tehnologiei industriale, fapt ce ne determină să fim de acord cu autorii care susţin că ne aflăm în cel de-al doilea val al globalizării, primul val fiind generat de revoluţia industrială.

[1] Braudel, Fernand, Timpul lumii, Ed. Meridiane, Bucureşti, 1989, p. 45


Nu este lipsită de interes ierarhizarea evoluţiei procesului de globalizare realizată de către Robertson (1992), care identifică cinci faze ale globalizării:[1]

[1] Robertson, R., Globalization: Social Theory and Global Culture, Sage, Londom, 1992, pp. 50-60


faza germinală în perioada 1400-1750 în Europa, momentul apariţiei primelor hărţi ale planetei ca urmare a noilor descoperiri geografice, când omenirea devine conştientă că locuieşte pe o planetă care nu este situată în centrul sistemului nostru solar, perioadă în care este adoptat calendarul universal şi încep să se contureze hotarele viitoarelor puteri coloniale;

faza incipientă tot în Europa în perioada 1750-1875, perioadă în care apar statele-naţiune, se dezvoltă diplomaţia formală dintre aceste state, apar primele convenţii legale internaţionale şi îşi fac apariţia primele idei despre internaţionalizare şi universalitate;


faza decolării în perioada 1875-1925, când începe să se vorbească despre societăţi internaţionale, o singură umanitate, are loc amplificarea legăturilor comerciale între naţiuni independente, se extind comunităţile şi începe migraţia în masă din Europa către America;

faza disputelor pentru hegemonia mondială în perioada 1925-1969, care este declanşată de Primul Război Mondial, continuată de cel de-al Doilea Război Mondial şi care va fi temperată de înfiinţarea Ligii Naţiunilor şi ulterior de Organizaţia Naţiunilor Unite (ONU);

ultimele decenii ale secolului XX - începând cu anul 1989, când au loc progrese însemnate în exploatarea spaţiului cosmic, telecomunicaţii, IT, îşi fac apariţia diferite forme de integrare regională pe fondul adâncirii fără precedent a diviziunii internaţionale a muncii.


Începând cu anul 1989 ne aflăm în noua eră a globalizării, când se discută din ce în ce mai frecvent despre renunţarea la limitele teritoriale, ascensiunea nelimitată a tehnologiei, circulaţia neîngrădită a informaţiei şi a bunurilor, liberalizarea circulaţiei capitalului şi a persoanei, uniformizarea economiei şi, nu în ultimul rând, despre alinierea politică în vederea unei guvernări globale.

Însă, acum ne punem întrebarea, iminentă cred, „câte dintre aceste caracteristici ale actualului proces de globalizare sunt cu adevărat îndeplinite, pentru ca acest fenomen să fie viabil?”.


În ceea ce priveşte terminologia folosită, precizez că şcoala anglo-saxonă utilizează, de regulă, conceptul de globalizare, în timp ce în literatura franceză vom întâlni frecvent conceptul de mondializare.


Un răspuns la întrebarea „ce este globalizarea” găsim la Friedman, un susţinător înfocat al globalizării, care afirmă că „globlizarea nu este o simplă tendinţă sau o fantezie, ci este, mai degrabă, un sistem internaţional. Este sistemul care acum a luat loc sistemului Războiului Rece şi, la fel ca acesta, globalizarea are propriile ei legi şi propria ei logică, de natură să influenţeze astăzi, direct sau indirect, politica, mediul înconjurător, geopolitica şi economia fiecărei ţări de pe glob.”[1]

[1] Friedman, T., Lexus şi măslinul. Cum să înţelegem globalizarea, Ed. Economică, Bucureşti, 2000, p. 58


Pe de altă parte, referindu-se la manifestarea internaţională a procesului de globalizare, Korten (1995) – recunoscut ca fiind un critic vehement al acestui proces – afirmă că „Forţele unui sistem financiar globalizat au transformat corporaţiile şi instituţiile financiare, cândva bune, în instrumente ale unei tiranii de piaţă care se răspândeşte pe toată planeta ca un cancer, colonizând tot mai multe dintre spaţiile vitale ale Terrei, distrugând moduri de viaţă, dislocând oameni, făcând neputincioase instituţiile democratice şi devorând viaţa în căutarea nesăţioasă a banilor”[1].

[1] Korten D., When Corporations Rule the World (Corporaţiile conduc lumea). Raport asupra marii finanţe internaţionale: FMI, Banca Mondială, BERD, PHARE, G7, Editura Samizdat, 1995 p. 24


Canadianul A. Ayoub foloseşte în locul termenului de globalizare noţiunea de mondializare: ”mondializarea este departe de a fi o noutate sau un fenomen inedit. Pe planul conceptelor, mondializarea nu este, în fond, decât o nouă denumire a unui vechi concept care, pur şi simplu, este liberul-schimb”[1].

[1] Ayoub A., Qu’ est-ce que la mondialisation? în: ”Liaison, Energie-Francophonie: Mondialisation et energie”, No. 50, trimestrul 1, 2001, p. 5


Alţi analişti, afirmă Ayoub, găsesc ”termenul însuşi de mondializare în mod net exagerat şi prematur în raport cu realităţile economice din zilele noastre. Ei găsesc preferabil să vorbească de integrare economică internaţională, mulţumindu-se să vadă în mondializare mai degrabă un ideal de atins cândva decât un fenomen deja existent”.

Dacă analizăm aceste afirmaţii din perspectiva evenimentelor şi a realităţilor actuale, putem afirma că deja am intrat în acea „criză neagră” previzionată de autor.


Filosoful francez Regis Debrau, fost consilier pe probleme de politică externă în vremea preşedintelui Francois Mitterand, consideră că „globalismul impus incită la particularismul predominant ca antidot la omogenitate”.[1]

Autorul consideră că „globalizarea trebuie să fie judecată sub cele două aspecte ale sale, replierea şi desfăşurarea, contracţia şi dilatarea, deculturalizarea şi reculturalizarea. Toate acestea au devenit foarte clare pentru europeni la discuţiile din cadrul Tratatului de la Mastricht despre integrare.” Aşadar, autorul reafirmă ideea conform căreia regionalismul nu neagă globalizarea, ci reprezintă produsul globalizării. Să înţelegem oare, că fenomenul actual al globalizării respectă regula: „dezbină apoi uneşte”?

[1] Debray Regis, Dumnezeu şi planeta politică, în Schimbarea ordinii globale de N. Gardels, Ed. Antet, Bucureşti, 2000, p. 45


Personalităţile politice ale lumii discută, de asemenea, despre conceptul de globalizare şi este remarcabilă părerea fostului preşedinte rus Mihai Gorbaciov: „[...] asistăm la globalizarea economiei şi la recunoaşterea faptului că probleme precum mediul pot fi rezolvate numai dacă ne unim eforturile pe toate meridianele. Trebuie să înţelegem că, deşi lumea este contradictorie, ea este totuşi o lume integrată, ceea ce deranjează naţiunile. Acestea se tem să nu-şi piardă cultura, limba, modul de viaţă. E bine sau rău? E nobil, zic eu! În acelaşi timp, avem nevoie de securitate globală şi de economie pentru viitor. Dar globalizarea nu trebuie să fie ca un tăvălug care să creeze uniformitate totală în lume, fără să ţină seama de diversitatea culturilor.”[1]

[1] Gardels, N., Schimbarea ordinii globale, cap. „De ce am pus capăt războiului rece?”, Ed. Antet, Bucureşti, p. 104


Posesorul premiului Nobel pentru economie în anul 2001, Joseph E. Stiglitz, fiind, de asemenea, o personalitate marcantă a mediului academic american şi cu recunoaştere internaţională, priveşte globalizarea prin prisma unui fost angajat al celor două organisme internaţionale ale globalizării Fondul Monetar Internaţional (FMI) şi Banca Mondială şi subliniază „efectul devastator pe care globalizarea îl are asupra ţărilor în curs de dezvoltare şi mai ales asupra populaţiei sărace din aceste ţări”,[1] aspecte ce ar trebui să fie un semn de întrebare în abordarea fenomenului globalizării.

[1] Stiglitz, J.E., Globalizarea. Speculaţie şi deziluzie, Ed. Economică, Bucureşti, 2003, p. 9


Stiglitz afirmă: „globalizarea a contribuit la îmbunătăţirea stării de sănătate a oamenilor, precum şi la intensificarea luptei duse de societatea civilă pentru democraţie şi dreptate socială. Nu globalizarea constituie problema, ci modul în care ea s-a desfăşurat până în prezent.”

Zygmunt Bauman analizează globalizarea din perspectiva efectelor sociale, afirmând că „[...] globalizarea reprezintă destinul implacabil spre care se îndreaptă lumea, un proces ireversibil care ne afectează pe toţi în egală măsură şi în acelaşi mod”[1]. [1] Bauman, Z., Globalizarea şi efectele ei sociale, Ed. Antet, Bucureşti, 2002, p. 5


Cea mai elocventă afirmaţie care vine în susţinerea opiniei mele, potrivit căreia globalizarea este înţeleasă ca fiind un avantaj al elitelor, este cea făcută de Martin şi Schumann (1996), care au asistat la dezbaterile despre evoluţia economiei din secolul XXI, ce au avut loc la San Francisco în septembrie 1995, şi la care a participat „elita mondială a puterii formată din 500 de politicieni, şefi de concerne, oameni de ştiinţă, toţi personalităţi de prim plan”: „20% din populaţia aptă de muncă ar fi suficientă în secolul următor pentru a asigura avântul economiei mondiale. Nu este nevoie de mai multă forţă de muncă”, este părerea magnatului care conduce Washington SyCip. O cincime din cei care caută de lucru vor fi de ajuns pentru a produce toate mărfurile şi a furniza serviciile de înaltă calitate pe care şi le poate permite societatea mondială.”[1]

[1] Martin, H.P., Schumann, H., Capcana globalizării. Atac la democraţie şi bunăstare, Ed. Economică, Bucureşti, 1999, p. 13


În ceea ce priveşte dezvoltarea demografică şi tehnologică, istoricul Paul Kennedy (2003) susţine că „planeta este tăiată astăzi de o uriaşă linie despărţitoare [...]. De o parte a ei se află societăţile tinere care se înmulţesc rapid, lipsite de resurse, subdezvoltate şi subeducate, iar de cealaltă parte sunt populaţiile bogate dar bătrâne, cu inventivitate tehnologică, dar muribunde din punct de vedere demografic.”

Globalizarea reprezintă procesul prin care distanţa geografică devine un factor tot mai puţin important în stabilirea şi dezvoltarea relaţiilor transfrontaliere de natură economică, politică şi socio-culturală. Reţelele de relaţii şi dependenţe dobândesc un potenţial tot mai mare de a deveni internaţionale şi mondiale.”[1]

[1] Popescu, I., Bondrea, A., Constantinescu, M., Globalizarea. Mit şi realitate, Ed. Economică, Bucureşti,

2004


„Globalizarea se referă la toate acele procese prin care popoarele lumii sunt încorporate într-o singură societate mondială, societatea globală.”[1] [1] Albrow, M., The Global Age. State and Society Beyond Modernity, Stanford University Press, London, 1996

„Globalizarea poate fi definită ca intensificarea relaţiilor sociale în lumea întreagă, care leagă într-o asemenea măsură locaţii îndepărtate, încât evenimentele care au loc pe plan local sunt privite prin prisma altora similare, petrecute la multe mile depărtare, şi invers.”[2]

[2] Giddens, A., The Consequences of Modernity, Cambridge, 1990


„Globalizarea este reţeaua globală care a adunat laolaltă comunităţi de pe această planetă, altădată dispersate şi izolate, într-o dependenţă mutulă şi o unitate a unei singure lumi.”[1] [1] Bari, I., Globalizarea şi probleme globale, Ed. Economică, Bucureşti, 2001, p. 19

„[...] globalizarea este identificarea cantitativă şi calitativă a tranzacţiilor ce depăşesc limitarea impusă de graniţe, concomitentă cu expansiunea spaţială a acestora.”[1] [1] Ulrich M., Die postwestfälische Konstellation, das Elend der Nationen und das Kreuz von Globalisierung und Fragmentierung; în „Vom Ewigen Frieden und vom Wohlstand der Nationen”, Frankfurt/Main 2000, p. 172


Globalizarea reprezintă „un proces (sau un set de procese) care întruchipează o transformare în organizarea spaţială a relaţiilor şi tranzacţiilor sociale – analizate în termenii extensiunii, intensităţii, velocităţii şi impactului lor – generând fluxuri şi reţele transcontinentale sau interregionale de activitate, interacţiune şi exercitare a puterii.”[1]

[1] Held, D., McGrew, A., Goldblatt, D., Perraton, J., Transformări globale. Politică, economie şi cultură, Ed. Polirom, Iaşi, 2004, p. 40

„[...] globalizarea contemporană defineşte o eră nouă în care popoarele de pretutindeni sunt tot mai mult supuse sancţiunilor pieţei globale.”[2] [2] Ohmae, K., The End of the Nation State, New York, Free Press, 1995


Într-o interesantă şi controversată lucrare apărută în 1995 în SUA: ”When Corporations Rule the World”, autorul ei, David C. Korten, analizând un vast material documentar, ajunge la concluzia că ”globalizarea economică este în mare parte o versiune modernă a fenomenului imperialist şi are aproximativ aceleaşi efecte”[1].

[1] Korten, D., When Corporations Rule the World (în traducerea românească: Corporaţiile conduc lumea). Raport asupra marii finanţe internaţionale: FMI, Banca Mondială, BERD, PHARE, G7, Editura Samizdat, p. 22


Concluzia autorului, trebuie s-o recunoaştem, este şocantă şi o vom sesiza în următoarele idei: globalizarea este un proces care “transferă puterea din

mâinile guvernelor responsabile pentru binele public, în cele ale câtorva corporaţii şi instituţii financiare, mânate de un singur imperativ: căutarea profitului financiar pe termen scurt”;

transferul de putere “a dus la concentrarea unei masive puteri economice şi politice, în mâinile unei elite, formate din câteva persoane, a căror parte absolută din produsele unor rezerve tot mai reduse de bogăţie naturală continuă să crească într-un ritm susţinut”;


“corporaţiile mondiale uriaşe controlează şi administrează banii, tehnologia şi pieţele lumii, acţionează numai pe baza profitului, fără a ţine seama de considerente umane, naţionale şi locale”;

“mecanismul propagandei controlate de mass-media, aservită marilor corporaţii, afirmă că sistemul globalizării merge, funcţionează. În realitate însă, spune autorul, sistemul nu merge, are mari disfuncţionalităţi, fiind însoţit de costuri mari suportate de către cei cărora li s-a luat puterea de decizie. Aceste costuri înseamnă adâncirea unei triple crize mondiale: sărăcia, dezintegrarea socială şi ecologică”;


“ideologii marilor corporaţii recunosc uneori prezenţa crizei. Dar, precizează autorul, cauza o constituie nu globalizarea, ci restricţiile guvernamentale impuse pieţei libere şi creşterii consumismului”. De aceea, spun aceşti ideologi, înlăturarea restricţiilor din calea liberalizării, respectiv “globalizarea economică, reprezintă nu numai un proces istoric inevitabil, dar şi un avantaj pentru specia umană.”;

forţele sistemului financiar aflat sub incidenţa globalizării “au transformat corporaţiile şi instituţiile financiare, cândva bune, în instrumente ale unei tiranii de piaţă care se răspândeşte pe toată planeta ca un cancer, colonizând tot mai multe dintre spaţiile vitale ale Terrei, distrugând moduri de viaţă, dislocând oameni, făcând neputincioase instituţiile democratice şi devorând viaţa în căutarea nesăţioasă a banilor”;


sistemul economic mondial, subliniază Korten, este un sistem conceput cu o dinamică foarte puternică, fiind astfel condus de imperativul reproducerii banilor, sistemul tratează oamenii ca pe o sursă ineficientă şi-i înlătură foarte rapid la toate nivelurile sale;

consideră că globalizarea economică şi-a extins foarte mult şansele pentru bogaţi de a trece responsabilităţile lor ecologice în seama săracilor, exportând atât deşeuri, cât şi fabrici poluante.


O concepţie interesantă asupra globalizării o întâlnim şi la cunoscutul economist nord-american John Kenneth Galbraith. Globalizare este abordată de către autor în ultimele sale lucrări şi este cercetată, cu precădere, în lucrarea sa ”The Good Society. The Human Agenda”.

Este de reţinut faptul că Galbraith respinge categoric termenul de globalizare, iar într-un interviu în care se discuta despre sfidările noului mileniu, el spune: ”sunt consultant la Dicţionarul moştenirii americane privind folosirea limbii şi nu voi permite cuvântul globalizare. Este un termen urât”.


John Kenneth Galbraith respinge termenul de globalizare, dar nu şi globalizarea ca atare, căreia însă îi vede un alt conţinut. El defineşte globalizarea plecând de la două premise esenţiale: ”trăim într-o lume aflată într-o continuă internaţionalizare”, în care ”responsabilitatea pentru bunăstarea economică şi socială trebuie privită ca un concept transnaţional”, şi că ţelul către care trebuie să tindem constă în a căuta ”cum putem astupa tragica prăpastie dintre cei favorizaţi de soartă şi cei în nevoie”.

Spre deosebire de alţi teoreticieni ai globalizării, Galbraith consideră globalizarea ca fiind rezultatul internaţionalizării vieţii economice naţionale şi al formării unei economii mondiale integrate.


Chris Mulheart şi Howard Vane apreciază că actuala economie mondială se confruntă cu două probleme-cheie: prima este ”globalizarea şi presupusa emergenţă recentă a unei economii globale”, iar a doua constă în ”problema dezvoltării economice în ţările mai puţin dezvoltate”[1].

Ca răspuns la întrebarea: ”Economia globală sau economia internaţională?”, autorii subscriu pentru conceptul de economie internaţională. În susţinerea acestei opţiuni, ei analizează conţinutul celor doi termeni: internaţional şi ”global”:

[1] Mulheart Chris, Howard R. Vane, Economics, Ed. MacMillan Fondation, London, 1999, p. 328


”internaţional înseamnă între naţiuni. Economia internaţională este, prin urmare, o economie în care pieţele au devenit generalizate dincolo de nivelul naţional, dar, în mod crucial, se menţine relevanţa statelor-naţiuni individuale pe căi importante”;

în contrast, globalizarea înseamnă ”mondial”, adică ”o situaţie în care pieţele transced frontierele naţionale”.


Cunoscut profesor la Princeton Univesity din SUA, Harold James, face parte din grupul de economişti care abordează globalizarea în acelaşi fel ca şi Banca Mondială.

Esenţializând gândirea lui Harold James despre procesul de globalizare, apreciem că în concepţia sa globalizarea reprezintă: integrare la scară mondială, având drept

componente structurale: liberalizarea schimbului de mărfuri şi servicii, a capitalului şi a circulaţiei oamenilor;


supuse acestei presiuni, statul-naţiune se dizolvă şi, odată cu el, suveranitatea naţională şi frontierele istorice statale;

politicile de protecţie naţională a ţărilor şi naţiunilor sunt mai periculoase şi mai distructive decât eventualele ameninţări ale globalizării;

globalizarea nu este un proces numai al zilelor noastre, ci a fost cunoscut şi în trecut, iar în evoluţia sa istorică, ar exista două trepte: prima a avut loc în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, iar a doua se manifestă începând cu a doua jumătate a secolului al XX-lea şi continuă până în prezent.


Responsabilul cu întocmirea ”Raportului dezvoltării mondiale 1999-2000: Intrarea în primul secol” din cadrul Băncii Mondiale, Shahid Yusuf defineşte şi analizează globalizarea în relaţie directă cu localizarea, oferind astfel un element de noutate în marele dialog contemporan despre globalizare.

În analiza sa, autorul porneşte de la premisa că ”peisajul dezvoltării în debutul secolului XXI va fi modelat de globalizare şi localizare”, două fenomene ce se derulează simultan, dar în direcţii opuse. Astfel, globalizarea este abordată de către autor ca fiind ”integrarea ţărilor cu restul lumii”, ce se manifestă ca forţă unificatoare pe plan mondial, în timp ce localizarea reprezintă tendinţa ”grupurilor locale spre mai multă autonomie”, sugerând astfel o acţiune internă a ţărilor spre descentralizare.


Ultimul deceniu al secolului XX este apreciat de Shahid Yusuf ca fiind deceniul decolării procesului globalizării. Schimbările care au contribuit la această decolare sunt apreciate de autor ca fiind: Schimbarea seismică de atitudine: ”globalizarea n-ar fi

decolat dacă nu s-ar fi produs o schimbare seismică în atitudini. Ţările lumii s-au mişcat spre economii bazate pe piaţă şi forme democratice de guvernare, evenimentele decisive ale acestei tendinţe fiind căderea zidului Berlinului în 1989 şi extinderea democraţiilor de la începutul anilor 1990. Această lărgire a participării politice este alimentată de presiuni centrifugale în cadrul naţiunilor”.


Deceniul globalizării: ”anii 1990 pot fi numiţi, apreciază autor, decada globalizării”. El îşi sprijină aprecierea pe următoarele fapte:

GATT-ul avea 102 membri în 1990, iar succesorul său, OMC, avea 134 de membri începând cu anul 1999;

comerţul mondial de bunuri şi servicii a crescut într-un ritm dublu faţă de creşterea PIB mondial în aceiaşi ani;

ponderea ţărilor în curs de dezvoltare în comerţul internaţional a crescut între 1990 şi 1999 de la 23% la 29%;

toate formele de capital extern au circulat mai repede şi în dimensiuni mult mai mari decât anterior.


Shahid Yusuf sintetizează deosebirile dintre globalizare şi localizare şi argumentează aceste afirmaţii: globalizarea ”forţează statul-naţiune să-şi concentreze

atenţia asupra problemelor supranaţionale şi circumscrierii preferinţelor sale în acest sens;

localizarea forţează statele să ia în considerare dinamicile subnaţionale şi să satisfacă revendicările locale, adică ”localizarea constă în cererea pentru autonomie şi vot politic exprimate de către regiuni şi comunităţi”.


Cauzele care au condus la apariţia localizării, în concepţia autorului, sunt: insatisfacţia regiunilor şi comunităţilor faţă de abilitatea

statului de a asigura promisiunile de dezvoltare; creşterea forţei identităţii locale şi etnice, ambele fiind

întărite prin educaţie, mai buna comunicaţie şi creştere a concentrării populaţiei în urban;

într-o lume în care globalizarea nivelează diferenţele culturale între state şi naţiuni, apare dorinţa indivizilor şi comunităţilor umane de a adânci sentimentul apartenenţei la un anume loc;

ascuţirea competiţiei între unităţile subnaţionale într-un mediu deschis, combinată cu nedorinţa comunităţilor mai bogate să-şi împartă resursele cu vecinii lor mai săraci .


Alvin Tőffler este apreciat în literatura de specialitate ca fiind unul dintre cei mai valoroşi viitorologi, datorită analizelor şi previziunilor de mare valoare pe care le-a enunţat şi publicat. El apreciază globalizarea ca fiind „sistemul mondial fără frontiere naţionale al secolului XX”.

Alvin Tőffler critică ideea conform căreia apariţia noului sistem global coincide cu sfârşitul războiului rece: “Sfârşitul războiului rece continuă să aibă importanţă asupra sistemului global. Însă schimbările generate de destrămarea Uniunii Sovietice sunt secundare şi, de fapt, sistemul global ar fi fost actualmente cuprins de răscoliri revoluţionare chiar şi dacă zidul Berlinului nu s-ar fi prăbuşit şi Uniunea Sovietică ar fi existat în continuare”.


Autorul consideră că forţele care impun “sistemul global al secolului XXI” şi-au făcut simţită prezenţa datorită revoluţiei informaţionale şi ca urmare a noului sistem de creare a bogăţiei implicat de această revoluţie, adică de al treilea val de schimbări în istoria omenirii.

Dacă facem o analiză a abordărilor conceptului de globalizare în accepţiunea lui Alvin Tőffler, putem aprecia că:


globalizarea este un proces obiectiv generat de cel de-al treilea val, care cuprinde inegal ţările, cele dezvoltate fiind avantajate de acest proces;

globalizarea presupune mondializarea producţiei şi un nou sistem de creare a bogăţiei;

globalizarea implică degradarea suveranităţii naţionale, permeabilitatea frontierelor naţionale şi dislocarea naţiunii, ca urmare a transferului de competenţă: unele de la naţional la organismele internaţionale şi altele de la centrul naţional în jos, la subunităţile naţionale: regionale şi locale.


În opinia mea, globalizarea este un proces integrator care se manifestă cu precădere în economie, propagându-se apoi şi în celelalte domenii. Trendul crescător fără precedent al tehnologilor moderne şi al comunicaţiilor permite acestui proces să se manifeste, cu o amploare nemaiîntâlnită, în toate colţurile lumii.

Consider că globalizarea reprezintă actualul curent de gândire economică care, ca şi curentele anterioare de gândire, are susţinători şi opozanţi. Corporaţiile transnaţionale, fluxurile de investiţii străine directe, fluxurile de capital, fluxurile comerciale, precum şi mobilitatea capitalului uman reprezintă modalităţile de manifestare ale globalizării.

Ceea ce mă contrariază cel mai mult cu privire la actuala eră a globalizării este faptul că acest proces a generat, la intervale scurte de timp, numeroase crize, iar aceste crize se manifestă cu o intensitate din ce în ce mai profundă şi ne afectează, în egală măsură, pe toţi.


1.3. Globalizarea economică şi reforma economică

Abordarea economică a globalizării are o importanţă majoră, fiind una din cele mai importante cauze şi forţa motrice a procesului şi evoluţiei acestui fenomen în celelalte domenii.

Orice concept, fenomen sau proces se delimitează şi se defineşte plecând de la anumite caracteristici ale acestuia. Astfel, în literatura de specialitate sunt prezentate mai multe accepţiuni ale globalizării economice, iar unele dintre acestea sunt:


globalizarea economică reprezintă o nouă eră a concurenţei globale;[1]

[1] Bernard, R., Cavanagh, J., Global Dreams, Imperial Corporations and New World Order, Simon & Schuster, New York, 1994

libera circulaţie a capitalului, astfel încât agenţii economici din întreaga lume au posibilitatea să-şi investească banii oriunde doresc; interdependenţă într-o economie globală;[2]

[2] Coble, V., The Diminished Nation – State: A Story in the Loss of Economic Power, Deadalus, 124/2, 1995, pp. 23-34


regim comercial în care tendinţa spre integrare şi presiunea competitivităţii a dat naştere la megapieţe;[3]

[3] Blonk, S., The United State and the Eve of the 21st Century, Global Business Policy Council, nr 7/1994

creşterea importanţei exporturilor în cadrul economiilor naţionale;[4]

[4] Bairoch, P., Globalization Myths and Realities: One Century of External Trade and Foreign Investments, în Postelnicu, G., Postelnicu, C., Globalizarea economiei, Ed. Economică, Bucureşti, 2000, pp. 60-61


globalizarea economiei reprezintă elementul cheie, rezultanta revoluţiei tehnologice actuale, ireversibilă prin consecinţele în planul economiei muncii şi promovării intensive a capitalului.[5]

[5] Rodrik, D., Sense and Nonsense in the Globalization Debate, Foreign Policy, 107/1997, p. 19


Apreciem că globalizarea economică reprezintă: posibilitatea oricărui agent economic de a produce

oriunde în lume, în special în locaţiile în care va obţine eficienţă maximă;

posibilitatea de a investi oriunde şi oricât fără restricţii; libera circulaţie a mărfurilor astfel încât consumatorii să

poată avea acces la tot ceea ce îşi doresc; accentuarea competitivităţii având ca rezultat creşterea

calităţii; nu în ultimul rând, libera circulaţie a persoanei.


Nu putem discuta despre globalizarea economiei fără a face referite la avansul tehnologiei, circulaţia informaţiilor, inovare, corporaţii multinaţionale şi investiţii străine directe, care reprezintă principalii piloni ai globalizării.

Liberalizarea comerţului şi a investiţiilor a permis exploatarea noilor tehnologii pe o piaţă globală, iar numeroase ţări au evoluat spre o dependenţă mai mare pe pieţele internaţionale.


Recomandările făcute mai întâi de GATT şi mai apoi de OMC a Comerţului au permis, de-a lungul anilor, realizarea unui important progres în reducerea, chiar eliminarea unor obstacole comerciale ca urmare a încheierii cu succes a negocierilor multilaterale.

După Runda Uruguay, sectorul textilelor şi confecţiilor, precum şi agricultura au fost integrate în cadrul multilateral şi fac obiectul unor liberalizări progresive.


Caracteristici majore ale globalizării economice din ultima perioadă: 1. tranziţia de la internaţionalizarea capitalului la

globalizarea sau transnaţionalizarea lui. Deşi comerţul mondial a jucat un rol important în acest proces, factorul decisiv l-a constituit globalizarea producţiei şi a sistemelor productive care au permis globalizarea proprietăţii asupra capitalului. Astfel, s-au înregistrat creşteri fără precedent ale fluxurilor de ISD, în timp ce comerţul mondial şi produsul intern brut mondial, prezintă creşteri mai puţin semnificative;


2. globalizarea producţiei nu a însemnat numai o expansiune a capitalului naţional, ci şi o extindere a controlului asupra economiei globale aflate în formare, ca urmare a creşterii impresionante a volumului valoric al activelor amplasate pe teritoriul altor ţări. Asistăm, astfel, la restructurarea capitalului la nivel global, concomitent cu continuarea procesului de concentrare a lui la nivelul statelor puternic industrializate;


3. globalizarea a accentuat mobilitatea capitalului prin crearea unei imense reţele de producţie şi distribuţie, în cadrul căreia puterea de decizie se găseşte în întregime în mâna corporaţiilor multinaţionale. În acelaşi timp, dispersarea globală a capitalului, a modalităţilor de producţie şi distribuţie, a condus la modificarea mecanismului de acumulare a capitalului, care a căpătat caracteristici noi, rezultate din evoluţia economiei mondiale în ansamblul ei;


4. creşterea fluxurilor investiţiilor directe a fost însoţită de integrarea globală a sistemelor productive, caracterizate prin expansiunea comerţului intrafirmă cu produse intermediare sau aflate în regim de subcontractare, licenţă, franciză, joint ventures;

5. în ultimul timp, unele state aflate în curs de dezvoltare au devenit ele însele investitoare în străinătate, ceea ce înseamnă că firmele multinaţionale din această parte a lumii, aflate în formare şi consolidare, au devenit parte integrantă şi activă a procesului de globalizare;


6. pe fondul desfăşurării acestor procese, se remarcă o creştere semnificativă a volumului schimburilor valutare şi al tranzacţiilor bursiere cu titluri de valori. Aceasta evidenţiază faptul că, în ultimul timp, capitalul financiar transnaţional a devenit partea cea mai activă a capitalului mondial, având un rol central în procesul globalizării.


Este important să subliniem că procesul globalizării presupune o anumită convergenţă între latura economică şi cea politică, în sensul că întotdeauna statele mari, puternice au căutat şi au avut posibilitatea să-şi protejeze capitalul naţional şi piaţa autohtonă.

Japonia, de exemplu, este recunoscută pentru modul în care a acţionat în direcţia protejării pieţei naţionale faţă de puterea capitalului străin. Ea a folosit toate mijloacele legale pentru a pătrunde pe piaţa altor state. Astfel, cel mai reprezentativ exemplu îl constituie modul în care a reuşit industria japoneză constructoare de automobile să ajungă pe piaţa americană.


Mai întâi, firmele japoneze de profil au demarat o intensă colaborare cu firmele americane: Mitsubishi cu Chrysler, Suzuki cu General Motors şi Mazda cu Ford Motors. Treptat, firmele japoneze au reuşit să-şi internaţionalizeze producţia, creându-şi propriile filiale pe teritoriul Statelor Unite ale Americii.


1.4. Începuturile globalizării şi fazele sale evolutive

Una din problemele teoretice larg dezbătute referitoare la globalizare este momentul declanşării acestui fenomen. Din acest punct de vedere, făcând abstracţie de detaliile istorice, s-au conturat trei curente:

1. unii consideră că globalizarea a apărut încă din timpurile străvechi, efectele ei resimţindu-se mai mult sau mai puţin în timp, până în momentul când a cunoscut o accentuare deosebită;

2. alţii consideră globalizarea un fenomen contemporan caracteristic modernizării şi dezvoltării capitalismului, ce a cunoscut o accelerare deosebită în ultimele decenii;

3. potrivit altor opinii întâlnite, globalizarea constituie un proces recent, asociat însă cu alte evenimente economice şi sociale cunoscute deja sub denumirea de postindustrializare sau reorganizarea capitalismului pe alte baze.


Cronologia selectivă a istoriei globalizării

1865 – Crearea primei agenţii globale de reglementare (International Telegraph Union)

1884 – Introducerea coordonării la scară mondială a orei exacte (prin raportare la Greenwich Mean Time)

1891 – Primele convorbiri telefonice internaţionale (între Londra şi Paris)

1919 – Iniţierea primei linii de servicii aeriene regulate internaţionale

1929 – Iniţierea primelor aranjamente financiare off-shore (Luxemburg)

1946 – Realizarea primului calculator digital 1954 – Crearea primei zone libere de prelucrare pentru export

(în Irlanda) 1956 – Prima legătură telefonică transoceanică prin cablu


1957 – Contractarea primului împrumut în eurovalute (de către o bancă sovietică, în dolari americani, pe piaţa bancară londoneză)

1962 – Lansarea primului satelit de telecomunicaţii 1963 – Introducerea legăturilor telefonice directe internaţionale 1963- Lansarea primei emisiuni de euroobligaţiuni (de către o

firmă din Italia, în dolari americani, pe piaţa de capital londoneză)

1969 – Construcţia primului avion de pasageri de mare capacitate, cu motor cu reacţie, tip Jumbo-Jet (Boeing 747)

1969 – Crearea primei burse de valori cu tranzacţii integral electronice (sistemul NASDAQ-SUA)


1972 – Organizarea primei conferinţe pe probleme globale (Conferinţa ONU privind mediul uman)

1974 – Renunţarea de către Guvernul SUA la controlul valutar (măsură adoptată în anii următori de o serie de state dezvoltate)

1976 – Lansarea primului satelit pentru telecomunicaţii directe (prin antene satelit de acoperiş)

1977 – Prima utilizare comercială a cablurilor optice 1977 – Crearea sistemului SWIFT pentru transferul interbancar

electronic de fonduri pe scară mondială 1987 – Apariţia unei „găuri de ozon” deasupra Antarcticii, marcând

primele preocupări legate de protecţia globală a mediului 1987 – Crah-ul bursier de pe Wall Street, care se propagă instantaneu

la scară mondială 1991 – Introducerea World Wide Web 1997 – Realizarea unei legături planetare continue prin cabluri cu fibre

optice


Se poate concluziona că globalizarea „pe deplin declanşată” ca proces cu o astfel de amploare încât ne impune efectuarea unor ajustări fundamentale ale modului în care înţelegem lumea din care facem parte, este o evoluţie cu adevărat nouă. În zilele noastre, niveluri fără precedent de fluxuri şi interconexiuni globale traversează o lume formată aproape în totalitate din state-naţiune. Caracterul aproape universal al statului-naţiune are un echivalent în intensitatea globalizării în aproape toate domeniile.


1.5. Efectele globalizării Datorită globalizării, distanţa geografică

devine un factor puţin important în stabilirea şi susţinerea relaţiilor politice şi socio-culturale.

Globalizarea tehnologică a condus la dezvoltarea satelitului şi a computerului, fuzionând în tehnicile de comunicare internaţională. Consecinţa acestui fapt a fost explozia comunicaţiilor, intensificarea circulaţiei capitalului şi mobilitatea capitalului uman.


Globalizarea politică a fost marcată în special prin terminarea Războiului Rece, fapt care a semnificat sfârşitul unei ideologii şi al unei ere. Toate ţările lumii au acceptat o economie bazată pe „piaţă şi democraţie”. Graniţele au devenit mai uşor de trecut, s-a adâncit interdependenţa globală, combinată cu fenomenul de privatizare şi mediatizare.

Globalizarea financiară - companiile transnaţionale au luat aploare, se dezvoltă piaţa financiară, se declanşează activitatea de ajutorare şi participare la acţiunile din Lumea a Treia. Printre cele mai importante schimbări manifestate la nivelul pieţelor financiare mondiale au fost cele legate de fenomenul de accelerare a integrării şi globalizării lor.


Accesul mai simplu al corporaţiilor sau indivizilor pe pieţele financiare globale a condus la optimizarea procesului de alocare a capitalului şi, prin aceasta, la promovarea prosperităţii.

Tendinţele economice mondiale se concretizează în două direcţii:[1] dispariţia barierelor în comerţul internaţional de bunuri,

servicii şi active financiare; creşterea rolului pieţelor obligaţiunilor în cadrul

procesului de optimizare a alocării capitalului.

[1] Dumitrescu S., Bal A., Economie mondială, Ed. Economică, Bucureşti, 2002, p. 90


Sub impactul globalizării economiilor naţionale, atât forma cât şi modul de operare a sistemelor financiare au suferit profunde schimbări. George Soros a identificat patru factori principali care au condus la mutaţii ale sistemului financiar:[1] intensificarea competiţiei între instituţiile financiare; creşterea competiţiei între pieţe; noile cerinţe privind transparenţa şi profitabilitatea în

industria financiară; intensificarea procesului de restructurare pentru a

putea face faţă presiunii determinată de creşterea concurenţei.

[1] Soros G., Despre globalizare, Ed. Polirom, Iaşi, 2002, p. 73


O consecinţă a procesului de globalizare se concretizează în îmbunătăţirea eficienţei macroeconomice a sistemelor financiare.

Ridicarea barierelor de intrare pe pieţele financiare, libera circulaţie a informaţiei, precum şi concurenţa dură de pe aceste pieţe au condus la apropierea pieţei financiare de piaţa cu concurenţă foarte puternică.

Procesul globalizării se reflectă şi în crearea unui nou cadru legislativ privind conducerea politicii monetare.


Măsurile luate de diferite ţări în scopul dezvoltării şi creşterii eficienţei sistemelor lor financiare au contribuit şi la creşterea internaţionalizării pieţelor de capital. În acest context, măsurile luate sunt:[1] deschiderea pieţelor naţionale de capital investitorilor

străini; încurajarea concurenţei şi liberalizarea pieţelor

bursiere naţionale; renunţarea totală sau parţială la măsurile de control

valutar, fapt care a încurajat investiţiile internaţionale de portofoliu.

[1] Bari I., Probleme globale contemporane, Ed. Economică, Bucureşti, 2003, p. 69


Libera circulaţie a capitalurilor între ţări a fost primul pas spre internaţionalizarea pieţelor de capital naţionale, iar măsurile de eliminare a restricţiilor de acest gen din legislaţiile naţionale au fost luate cu precădere la începutul anilor ’80.

Unele dintre schimbările semnificative care au afectat structura sistemelor financiare internaţionale, adaptându-l tendinţelor globalizării pieţelor sunt: reducerea rolului sistemului bancar în finanţarea

întreprinderilor prin dezvoltarea titlurilor de valoare; valul masiv de privatizări din economiile occidentale

care a încurajat dezvoltarea pieţei de capital naţional; dezvoltarea investitorilor instituţionali; internaţionalizarea investiţiilor financiare.


Progresul înregistrat la nivelul economiei a contribuit la îmbunătăţirea calităţii mediului, creşterea veniturilor, îmbunătăţirea respectării drepturilor omului şi dreptul la utilizarea eficientă a resurselor.

Globalizarea activităţii umane creează, alături de numeroase efecte pozitive, şi mari dezechilibre ecologice care, dacă nu sunt stopate la timp, pot ameninţa existenţa omenirii în următorii ani. Economia mondială şi siguranţa populaţiei au fost ameninţate în ultima perioadă de criminalitate şi terorism internaţional.


Găsirea soluţiilor pentru rezolvarea marilor neajunsuri generate de globalizare nu poate fi pusă în sarcina unui stat, ci trebuie acţionat pe calea cooperării şi consultării internaţionale. Iniţiative există: numeroase summit-uri şi conferinţe pe diverse probleme au loc frecvent şi au ca scop stabilirea direcţiilor de acţiune pentru soluţionarea lor.

Criza cu care se confruntă întreaga lume în această perioadă ridică şi mai multe semne de întrebare asupra procesului globalizării. Cei care au fost şi sunt în continuare împotriva globalizării, vor veni cu argumente din ce în ce mai elocvente pentru a-şi susţine convingerile antiglobalizare.


Aceştia au de partea lor, pe lângă actuala criză economico-financiară, şi efectele ecologice survenite ca urmare a încălzirii globale, datorată industrializării excesive. De cealaltă parte, susţinătorii globalizării vor pune actuala criză pe seama decalajelor ce nu au putut fi escaladate, pe seama terorismului şi încercările de contracarare a acestui fenomen sau vor găsi multe alte cauze.

Cu toţii recunoaştem că nevoile noastre sunt în continuă transformare şi devin din ce în ce mai elevate, însă resursele se diminuează, iar bogăţia se concentrează cu precădere în jurul elitelor. Astfel, suntem puşi, din nou, în faţa relaţiei nevoi/resurse, relaţie ce a generat şi va genera întotdeauna dispute şi crize care s-au propagat în toate domeniile.

Curs Abordari Conceptuale

Documents

Transcript of Curs Abordari Conceptuale