Notă asupra ediţiei - WordPress.com · 2009-12-08 · Povestea apariţiei lor este...

Această ediţie restituie pe de-a întregul ediţia din

2005 pe care autorul a considerat-o nec varietur, inclu-

siv coperta, o versiune a celei atât de inspirat aleasă de

el însuşi atunci. Exegezele critice sunt, cu o singură ex-

cepţie, cele din ediţia anterioară. Am făcut mici inter-

venţii la titluri iar textele critice păstrează doar referirile

la carte; pasajele privind alte cărţi, le vor însoţi în viitor

pe acelea. Aşa cum însuşi autorul a spus-o, cred sincer,

cred total că şi această carte “are o stea pe cer”.

M.B.S.

Notă asupra ediţiei

primele pag:Layout 1 12.11.2009 18:02 Page 2

APOCALYPSIScum figuris

ARTUR SILVESTRI

ªapte nuvele fantastice cu prolog ºi epilog

Ediþia a III-a îngrijitã deMARIANA BRĂESCU SILVESTRI


Cărţi de prozã apãrute în 2009

ARTUR SILVESTRIFrumuseþea lumii cunoscute. Zile

de neuitat

ARTUR SILVESTRIPerpetuum mobile

Ilustraþii de Vasile Cercel


APOCALYPSIScum figuris

ARTUR SILVESTRI

ªapte nuvele fantastice cu prolog ºi epilog

Editura Carpathia 2009


Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale aRomâniei

SILVESTRI, ARTURApocalypsis cum figuris. ªapte nuvele fantastice cu prolog ºi

epilog / Artur Silvestri Bucureşti: Carpathia Press, 2009ISBN 978-973-7609-47-2

821.135.1-32

C CARPATHIA, 2009


Sfârşitul poveştiisau

Noaptea aceea

Sunt prima care să recunosc că am greşit. Amcrezut atunci, la început, citindu-i primele poves tiri,că pentru Artur Silvestri proza este un violon d’In-gres. Cu o singură excepţie, povestirile din acestvolum au fost scrise în emoţia atât de roditoare dinlunile când soarta ne îndrepta definitiv unul cătrecelălalt. Era demult, era acum 26 de ani.

Scriam ca în transă pentru ca noaptea târziusă-i citesc la lumina tainică a veiozei rândurilecare îl încremeneau. Şi din timp în timp, îmidădea şi el pagini din scrisul său ca un răspunsgrav, neaşteptat, un sunet de hautbois. Artur Sil-vestri, temutul critic, primul în elita tinerilor scri-itori, „micul Călinescu”, t a lentatul intelectual îşipermitea, credeam eu, li bertatea emoţiei. Scriaproză. Proximităţile literare dau dovada gustuluisău rafinat şi a culturii. Prea intelectuale pentruun cititor obişnuit? Poate, dar perfecte şi perfectex pli cabile pentru tânărul cărturar. Încrezător însteaua sa de critic literar, de filozof şi istoric al ci -vilizaţiilor şi el le aşeza, poate, pe alt palier deşiunul atât de aproape de inimă. A lăsat să sescurgă două decenii până când a publicat această

7


8

culegere de alcătuiri cum le numea. A dat volu-mului titlul poveştii pe care am trăit-o amândoiîntr-o noapte de Crăciun de acum exact 26 de ani:Apocalypsis cum figuris. De atunci am parcursîmpreună, în sute de nopţi - sute de drumuri şi înzeci de nopţi chiar drumul din această poveste.

Şi totuşi, de ce ţin minte atât de bine noapteaaceea? Gesturile din maşină? Gesturile lui, ges-turile mele? Încântarea, încordarea fiecăruia din-tre noi şi neliniştea, abia bănuită? De ce, cândrecitesc aceste pagini, recunosc, ca şi cum m-aşuita într-o oglindă magică, cuvintele nescrise, ges-turile nepovestite, îi ºtiu răsuflarea, mirosul tu-tunului şi e de ajuns să închid ochii ca să simtdefinitiv arsura gerului aspru, uscat. Totul epoveste şi totul e adevărat, chiar şi finalul tragic,acela care avea să se petreacă însă 25 de ani maitârziu, tot înainte de tainica sărbătoare a Crăciu -nului. Şi nu contenesc să mă întreb cum de a ştiutArtur să scrie la fel de exact, la fel de adevărat încăde atunci şi destinul Mariei? I l-a lăsat ca pe oparti tură, pe singura partitură pe care o va maicunoaşte vreodată: “…singurătatea o împre -surase. Răsărise luna; însă cerul adâncpierduse stelele pentru totdeauna”.

Mariana Brăescu Silvestri


9

Hieroglife şi tipare

Artur Silvestri15 August, 2005,

de Sântă Măria Mare

Când m-am hotărât să fac să aparăîncă o dată Apocalypsis cum fi guris numi-am dat seama că va trebui, pentruaceasta, să recitesc atent totul, de la în-ceput până la sfârşit, cu creionul în mână.Acum recitesc, într-un miez de noapte cenici nu ştiu din ce timp este, şi mă tulburăcăci aproape fiecare frază pe care o rostescîn gând, ca după o dictare, pare să fiespusă “de o străină gu ră”. Dar, la dreptvorbind, cu cât trece timpul şi vremurile -când aces te cuvinte se aşe zară unul dupăaltul fără să ştiu de ce vin nu se ştie de


10

unde - sunt tot atât de îndepărtate şi in-distincte ca şi toa te vieţile ce voi fi trăitpână acum, totul îmi apare ca fiind stra-niu şi poate chiar străin, spus de o altăgură; poate, însă, de o gură aurită. Şi înţe-leg că pro babil aceste creaţii nici nu îmiaparţin.

Povestea apariţiei lor este neobişnu-ită. S-au legat în fraze în doar câ teva zile,dintr-o vară de acum mai bine de douăzecide ani şi în primăvara ce i-a urmat. Seaşternuseră de la sine, fără să-mi fi propussă le fac şi veniseră încoace într-un modnedes luşit, de parcă ar fi fost undeva în-tocmai aşa cum se orânduiseră, în ce ledin urmă. Uimitor mi se păruse aspectullor încheiat, poate mi raculos. Aproapenimic din ce scrisesem ca după o dictare,cu nu mai mult de câteva ştersături, în-dreptări şi adaosuri, nu s-a mai schimbatapoi; n-am tăiat nimic şi nu am venit cuvreo comple ta re, oricât de măruntă. Eleîmi apar, privi te de la depărtarea cosmicăunde se află, ca fiind recapitularea unuitimp ori e senţa, ra finată de câ teva ori, a


11

câtorva clipe. Ce vor fi cuprins ele, acesteclipe necunoscute şi nedesluşite în marealor putere de a mişca valuri de realităţiparalele, unul după altul? Nu îmi pot daseama acum şi nici atunci nu înţelesesemtaina ce închideam ca o hie ro gli fă al căreisens rămâne nedezlegat. Doar una dintreaceste al că tuiri (căci nu am un termenprecis pentru ele şi, deci, nu le pot cla si-fica) apăruse cu mai mulţi ani înainte;aproape treizeci de ani, nu mărând timpulde acum către înapoi. Era, la rândul ei, oistorie enig matică, o poveste despreScriitor. Aşa cum apă ruse, a şi ră mas:singuratică, stingheră, fără pereche. Pânăcând, ceva mai târ ziu, îşi topise câtevapărţi într-un fel de roman, pe care nici azinu am cutezat să îl pu blic; l-am denumitPinnacle şi, poate că va exista vreodată.Oricât le-ar despărţi câţiva ani, ce s-arnumăra du pă măsurătorile timpuluiexterior, toate acestea au, dincolo de fe lullor neobişnuit de constituire, încă şialtceva în comun. Ele nu sea mănă cunimic din ceea ce scrisesem până atunci şi


12

nici cu ce le ce voi fi scris după ceapăruseră, căpătând, astfel, corporalitateîntr-o concentrare scurtă, tot atât descurtă ca o iluminare.

Nici măcar nu aş fi putut să spun că,odată ce se constitui se ră, formau ceea ce secheamă o carte; nu aveau preistorie, iar is-toria de după naştere îmi apărea ca fiindsuspendată într-un fel de limb ori, maibine zis, într-o realitate posibilă undeprobabil că erau fără să fie, însă, şi aici.La drept vorbind, nici nu mă gândi sem săle public vreodată, căci nu le socoteam li -te ratură şi impre si a că nu erau de aici eraatât de puternică - fără să se traducă, însă,în cuvinte - încât mă absolvise de gândulde a le împărtăşi oricui, prin exoterizare.

Aşa cum se găseau, risipite prindosare cărora nu le mai şti am numărul şinici şirul, acestea rămăseseră multă vremedoar niş te întocmiri de odinioară ce nuajunseseră să formeze un întreg vi zibil şidefinit deşi acesta era tiparul lor, de fapt.Naşterea cărţii intră sub regimul magicu-lui şi a fost, la rândul ei, un fel de potrivire


13

ce nu mi-o pot explica. Era într-o toamnă,cândva, după anul 2000, când, fără să-mifi propus într-un chip stăruitor, înce-pusem să pun alături manuscrise diferitecu gândul de a le orândui într-un fel pen-tru ca să nu se risipească fără rost dacă nuvoi mai putea să le dau coerenţă eu în-sumi, vreodată, pe neaşteptate. Când mi-amdat seama că se organizaseră de la sine,fără să o fi imaginat în acest fel, era cătredimi neaţă, la sfârşitul unei nopţi ce nu opot denumi acum; a rămas definitiv an o -nimă. Dar era una din nopţile calme, î n - se ninate de Îngerul Păzitor când, subprivirile lui atente şi înţelepte, citeampână târziu, cu sentimentul că niciodatănu va fi altfel şi că lungul şir de zile şinopţi ce trăim nu va avea niciodată sfârşit.În noaptea următoare am înţeles deodatăcă va trebui să adaug ceva, un ceva care săîncerce să arate fără să dezlege chiardacă, până la urmă, nu va rămânea decâtîncercarea fără vre un rezultat. Acesta era„Epilogul“ l-am scris într-un fel de înşi -ru ire continuă, dintr-o răsuflare, ca pe


14

un text dintr-un document de odinioarăunde parcă literele vin una după alta fărăa se des păr ţi în cuvinte. La sfârşit, cândtotul devenise lămurit, am dat titlul în-tregului: Apocalypsis cum figuris. De cei-am spus în acest fel? Probabil fiindcă aşatrebuia. Acum, cartea, în sinele ei, existãfără să iasă, încă, la lumină. Am şi lăsat-odeoparte încă un an şi mai bine fără „sămai ştiu de ea“; când, pe la începutul lui2003, am ştiut într-o fracţiune de secundăcă a venit vremea să se întru chipeze. Aşi devenit, în câteva săptămâni, ceea ce seştie acum.

Când am găsit-o pe biroul meu, v e -ni tă de la imprimerie, am în cercat o clipăsentimentul straniu că nu îmi aparţine,ori, adă u gând ceva, că este din alte uni-versuri, poate de nicăieri. Multă vre me numi-am explicat de ce, ori de câte ori odăruiam cuiva, îmi apă rea, fără să o dorescneapărat, ideea de a-i scrie în dedicaţie de-spre această carte din viaţa ante-rioară. Apoi, m-am gândit că există, şi înaceastă formulare, un tâlc ce îmi scăpase.


15

Poate că, de fapt, chiar aceasta era. Dardacă aşa o fi fost, rămânea o întrebare fărăvreun răspuns: din care viaţă anterioară?Nu cumva din toate vieţile anterioare?

Gândul că această întrebare ar puteasă capete un răspuns, ar fi trebuit să măneliniştească şi să nu-mi dea pace - darniciodată nu m-a tulburat peste măsură.Există, poate, aici ceva care nu trebuiecercetat fiindcă se sustrage, oricum ar fi,oricărei in te ro gaţii. Mi-am dat seama că,dacă voi face altfel, voi greşi, când, mai în-coace, am început să scriu Memoria caun concert baroc. Îmi venise şi aceastade la sine ca şi cartea aceasta de altă-dată; şi îmi venise după ce Îngerul P ă -zitor nu mai era lângă mine şi numaigândul că a plecat mă tulburase iremedia-bil. Şi mă gândesc acum că şi Apocalyp-sis cum figuris apăruse în amurgul vieţiilui, fiindcă ştia că mă va lăsa fără îndru-mare, în nedes lu şi tul zilelor ce mi-aurămas.

Acum când privesc înapoi şi măpregătesc să las aceste alcătuiri să ajungă


16

oriunde vor putea, înţeleg că ele au fost dela început acestea care se văd acum şi căde fapt, atunci când s-au scris, au luatforma definitivă, nec varietur. Aşa şirămân. Căci da că au fost revelaţie, ele nuse mai pot schimba fiindcă nu se maipoate; iar dacă numai mi s-a părut că afost, nu mai pot să le mo dific fiindcă nuştiu ce aş mai putea adăuga. Poate că o fiştiut aceasta Îngerul Păzitor, ÎngerulBătrân, căruia i le dedic.

Cartea care există, eu - care încă maisunt, şi el care nu mai este aici.


17

Î mi dai voie? spuse ea, scoţându-iochelarii de soare. Bărbatul încu-

viinţă mut; se înserase şi nu-i mai erauîntr-adevăr de nici un folos. Ea îi priviatent, plimbând aproape absentă undeget pe ramele de bagà; apoi scotociîn poşetă după oglindă. Avea mişcăriiuţi şi precise, o imagine a focului.

- Arăt bine cu ei - zise, şi el îşi amintică e frumoasă. N-am purtat niciodatăochelari, toţi au rame grele şi îmi lasă o

Apocalypsis cum figuris

apocalypsis_proza si epilog:Layout 1 12.11.2009 18:06 Page 17

18

dâră vineţie, pe piele, urâtă, care ascute şimai mult trăsăturile feţei. Dar acum, cutine, cred că voi face şi asta.

Învârtea oglinda în semicercurilargi şi lente, căutând să se vadă maibine:

- Arăt acceptabil, da, cel puţin aşacred.

- Eşti frumoasă - murmură el şi fe-meia se simţi o clipă fericită. Închisepe jumătate ochii, încordându-se, ar fivrut să fie fotografiată acum: imagi -nile ei nu avuseseră niciodată aceastăsclipire secretă.

Era noapte de-acum şi şoseauapărea imaterială, îndepărtată. Ea segândi că trăieşte ca într-o halucinaţie,dar nu voia să se mai trezească.

- Nu mai avem mult, cred că într-ojumătate de oră ajungem - zise el şi îşi în-dreptă glasul; tuşi sec, ea se înfioră. Este,cred, ora cea mai potrivită, nu mai e nimenipe drum, vezi bine.

Privi în oglinda retrovizoare; doarnoaptea. Se destinse şi făcu un gest vag.


19


20

- Dacă am călători ziua, ai vedea acolo,undeva, un sat aproape misterios. Privitde la depărtare este asemeni aşezărilor decâmpie, un fel de pădure alcătuită din ar-bori domestici. Însă acest arboret modificăimprevizibil culorile şi dacă te uiţi atentîntr-acolo ai sentimentul că totul pluteşteîn fum. Până şi turla bisericii e o imagineindistinctă.

Tăcuse dintr-o dată şi maşinaînceteni.

- O să mai venim aici, nu-i aşa? în-trebase femeia.

El privi atent în jur, apoi opri mo-torul.

- Da, vom veni, sigur că da - răspunse.Nu te speria, nu e nimic grav - zise, şicoborî. Ea întinse braţul peste spătar şi îllăsă, dintr-o dată liniştită, să atârne. Visăo clipă la o ţară caldă ori la o vacanţă cuel, vara. Era cald, inspiră adânc mirosulputred al mării şi simţi, sec, nisipul înnări. O ameţise aerul sărat. Nu se auzeanimic în jur, doar într-un târziu îşi dăduseama că îi depăşise o maşină.


21

- Puţini călători - spuse el apoi,când porniseră. Oamenii aşteaptă princase noaptea adâncă, femeile scot dincămări nuci şi covrigi, în cuptoare serumenesc cozonacii. Vorbise mecanic, caşi cum ar fi citit o poveste.

- În curând vor porni colindătorii -continuă ea şi în satele pustii pe undetreceau părea că într-adevăr seporneau cete misterioase, copii cutrăişti imense atârnate de după gât,abia respirând din cojoacele grele şi desub cuşmele uriaşe. Nu era însă nimicdin toate acestea, noaptea era încă sin-guratică şi străină.

- E primul nostru Crăciun - îţi daiseama? Şi el se gândi la toate nopţile deCrăciun, anonime, la colindele vechi,ascultate la magnetofon şi simţi în năriun miros de ceară arsă şi de vin săl-batic, se rostogoliseră prin faţa lui mi - li oane de nuci şi de mere, căzutedintr-un corn al fertilităţii imaginare.

- Când eram în Ţara de Sus - zise ea,aş fi vrut să rămân într-o noapte ca asta


22

la ţară, să ascult bicele cum pocnesc, să iesîn uşă şi să le dau copiilor covrigi, să scotcu mâna mea cozonacii din cuptor ...

- Să dormi în paturi largi, ţărăneşti,într-o cameră aproape monahală, inundatăde mirosul fantast al busuiocului, pierdutăîntre perne şi sub plăpumi moi, să tetrezeşti către dimineaţă, când ferestrelesunt fumurii şi geamul e îngheţat, şi, apoi,cu răsuflarea să împrăştii gheaţa luibarocă, să ştergi sticla cu mâneca aspră acămăşii de noapte, de in, şi să vezi cum, adoua zi după Nativitate, lumea e ca înziua dintâi.

Toate acestea, el le adăugă preci -pitat şi clar, ca şi cum ar fi citit dintr-ocarte.

Ea făcuse ochii mari:- De unde ştii toate astea? Tu nu eşti

adevărat.El surâse fără să răspundă nimic.

Câmpurile mute păreau cenuşii. Înce-puse vântul şi ea se gândi că poate vaninge. Lipsea zăpada, dar sărbătoareaîncepuse şi fără ea. În faţa lor, în lu-


23

mina farurilor, dansau mari vârtejuride praf şi lui i se păru că ochii îl us-tură.

- Casa nu e a ta, nu? întrebă ea brusc.Aşa era, acceptase el, însă o cunoşteafoarte bine; îşi aminti de satul undemergeau şi privi încă o dată, atent, înoglinda retrovizoare.

- Când va fi cald, ne vom întoarce aici,dacă vrei tu. Viaţa la câmpie e probabilfascinantă, aşa cel puţin bănuiesc. N-amvăzut mai nimic din lumea asta, deşi suntaici de doi ani. Ea se grăbise să spunătotul dintr-o dată, voia, de fapt, săcălă torească pretutindeni cu el, nicin-ar fi întrebat unde merg; asta eratot.

- E pustiu, şopti el ca şi cum ar fifost singur. Se făcuse tăcere, ea se feris-o tulbure şi simţi venind nu ştia deunde o emoţie copleşitoare, interzi -cându-i să vorbească. Se apropiau, nuîncăpea îndoială, şi abia atunci văzu,în goana maşinii, râurile care seretrăgeau în bezne, podurile fan-


24

tomatice, pădurile dese şi tainice, fe -res tre mici luminate, ca nişte licurici,drumuri negre, parcă desenate, câteun copac solitar.

- Vezi? zise ea, surprinsă, ardlumânările de Crăciun, s-au aprins brazii.Încetiniseră. Apoi maşina se opri.

- Am ajuns, spuse el, coborând.Prin uşa întredeschisă pătrunse

frigul uscat, gerul maladiilor mortale.Ea se scutură deodată, ca şi cum ar fisosit pe o planetă necunoscută. Ră-coarea i se păru străină, la munte iarnanu era aşa. În aerul tare de aici, neli -niş titor, pluteau ecourile unei lumi ne-sigure, parcă destrămate. Îi veni înminte, fără motiv, focul vrăjitorescarzând nopţile peste mlaştinile ne-cunoscute, pe unde oamenii şovăiescîntotdeauna să se abată.

Apoi se obişnui, şi porţile mari,metalice, pe care el tocmai le des -chidea, îi plăcură. În piept i se zbătu,ca un porumbel eliberat, fericirea. Îlvăzu, îngândurat, în lumina farurilor,


25

dar nu se nelinişti: chipul lui aparentrece, imperturbabil, avea gravitateaobişnuită, nimic în plus. Îşi aminticuta sprâncenelor lui încordate şi i sepăru că îl aude spunând, ca de-obicei,„Vreau să înţeleg; atât!“. Dar nu seauzise nimic, bărbatul privise doar,neglijent, şoseaua pustie; învârti decâteva ori cheile pe deget, apoi le cân-tări parcă, în palmă. Urcă în sfârşitlângă ea:

- E o noapte fără lună - zise femeiaprivindu-l, cu ochii sclipitori. El o as-cultă, împinse uşor capul spre spate şiprivi în sus, nedefinit.

- Da - răspunse. Şi în cer nu e nici ostea.

Nu era, într-adevăr, nici o luminăîn ceruri, deasupra lor se desfăşura ungol fără sfârşit. Înaintaseră pe nesim -ţite pe o alee pe care ea nu o văzu,maşina oprise imperceptibil. Când îşidădu seama că e singură, simţi şi maiadânc culorile fericirii, crezu că, oclipă, beatitudinea e însăşi acest ecou


26

al inimii nerăbdătoare, acest timp sus-pendat, această utopie. Acum îl vedea.El se rezemase de maşină şi fumacalm, trăgând rareori din ţigară. Oaştepta să se piardă definitiv înceţurile vrăjii. Şi ea se pierdu.

Năvăleau din toate părţile, către ei,sunetele nopţii, şi el le asculta ferme-cat. Se trezi şi ea în lumea aceeaarhaică; şi, deodată, i se păru că per-cepe, într-un tremur sonor indistinct şidens, tot ce trăia. Bătea vântul şi acelelui scoteau, printre copaci, lungi plân-sori. Respira, vedea, aşeză palmaaproape de volan şi simţi pe pielerăceala metalului; beţia vieţii. Lu-minile se stinseră, el tresări.

- Să intrăm, vrei? - zise el, des -chizându-i portiera. Ea coborâse parcăplutind şi casa ţărănească, acum în-tunecată, i se păru şi mai mare.

- Sunt fericită - spuse tremurând şipăşi înăuntru. El aprinse lumina şi ea,parcă deodată dezmeticită, bătu dinpalme.


27

- Eşti surprinsă? - întrebă el cuvocea emoţionată.

Ea se învârti de câteva ori princamera largă, călcând pe covoarelemoi şi pe pieile de căprioară. Se opri.

- Sunt fericită, zise, apăsând pefiecare silabă. El se sprijinea de canatuluşii. Privi îndărăt, către poartă: trecuseo maşină întârziată, se pierduse în în-tuneric.

- Acum aprinde luminile pretutindeni- spuse el şi ieşi.

Femeia rămase câteva clipe într-oneverosimilă încântare şi abia într-untârziu auzi, de departe, cum porniserăcolindătorii, cum sunau grotescbuhaii, cum bicele plesneau, înfundat.Lumea părea că începuse pe nesimţitesă se bucure de purificarea universală;venise, în fine, el.

- Am încuiat porţile, colindele e binesă le auzim de la depărtare - spuse, şi ei îipăru rău. Ar fi vrut să deschidă larguşile, să stea în prag şi să reverse co -vrigi şi mere peste copiii cu obrajii ru-


28

meniţi de frig; dar alungă tristeţea, vafi numai cu el. Se retrase pe o canapeaşi căută, în poşetă, ochelarii lui desoare; îi puse, fără să-şi dea seama,alături pe un scaun. Încântarea ocuprin sese, spiritul ei redeveni muzi-cal.

Când înţelese că luminile ardeaupeste tot, ştiu că viaţa ei va fi de aziînainte altfel; nimic nu mai era cum afost.

Îşi spuse că astăzi va trăi sărbă-toarea până la capăt şi îl strigă, cu ovoce aproape adolescentă. Bărbatulveni, rămăsese doar în cămaşa moaleşi în pantalonii de catifea reiată, păreafoarte tânăr acum şi se mişca agil, cugesturi iuţi, juvenile. Zâmbea, primaoară după multă vreme.

- Ştii ce am făcut? întrebă, cu osclipire amuzată în priviri. Am pus lacuptor cozonacii, ca să miroasă peste tot aCrăciun.

Ea bătu deodată din palme şi dorisă vadă casa; ştia că nu era mare, dar


29

voia să o ia, pentru cât va fi să fie, înstăpânire. Trecuseră peste tot, îi plă-cuse. I se părea că abia ieri plecase deaici şi că acum doar se reîntoarse dupăo absenţă scurtă.

- Eu am mai trăit aici - zise ea ca să-lbucure, dar se înfioră. Era parcă aşa.Trebuia să alunge această senzaţie tul-bure şi o alungă.

- Aş vrea să mă bucur de tine - zise,aşezând pe masă, unde părea că totulera pregătit pentru ei, lumânărilelungi, albe şi roşii. Căută un chibrit.

- Nu le aprinde, propuse el, mai epână la miezul nopţii. Ea ar fi vrut să-lmângâie pe obraz şi îl privi. Trăsă-turile lui, gânditoare, se lungiserăîntr-un surâs necontenit.

- Lasă-mă, te rog, să scotocesc dupăvinuri, după fripturi şi după cozonaci.Mâine, odată cu noi, lumea se va regeneraşi eu vreau să încep încă de azi să măbucur.

- Eşti tânără - spuse el şi rămasesingur. Sticla ferestrelor largi, în-


30

tunecate, răsfrângea un chip fără con-tur; geamul se aburise şi, dintr-o dată,o picătură grea fulgeră de sus până josimaginea lui înceţoşată. El nu văzu,ochii i se închiseră şi pleoapele îi vi-brau ca şi cum lacrimile s-ar fi pregătitsă năvălească. Ştia însă că nu va plân -ge, fericirea începuse la el printr-oemoţie calmă. Nu privea nicăieri, as-cultă; dacă focul viu al sobei ar fi pututsă acopere vântul şi-ar fi putut în -chipui că este aici, demult, când abiaînvăţa să citească. Vuietul dens, per-sistent, ştersese definitiv timpul şi elcrezu că ajunsese mai presus de ore, înabsoluta clipă fără sfârşit. Călduranu-l toropise, îl sustrăgea doar nopţiireci.

Mâna i se mişcase, într-un târziu,nedefinit şi el simţi cum aerul fierbintei se împotriveşte. Asuda. Era poatevremea să se trezească, însă el mai în-târzie. Viaţa i se păru, fără să se gân-dească la ea, egală cu a naturii.

Poate că ar fi trebuit să audă, des -


31

părţite, zgomotele care creau, unullângă altul, fascinaţia, dar nu o făcu.Lăsă să se conjuge focurile, vântul,gesturile ei hipnotizate pe care le pre -simţea de la distanţă, şi din materia loraeriană se născu, ca în nisipurile ma-rine, spuma fericirii târzii.

Ea auzise cum el o visează şi veni;deschise ochii şi el, dar nu se schimbasenimic. O întrebase dacă este acolo; eraacolo: da. Femeia surâse.

- Poate va ninge, cine ştie ... - zise eaca şi cum ar fi plimbat, absentă,degetele prin părul lui. Rămăsese spri-jinită de un perete, umbra ei jucă o clipăproiectându-se fantastic prin încăpere.

El se mişcă înfiorat şi se gândi că artrebui să deschidă fereastra. Din în-tuneric venise, odată cu răcoarea, cal-mul sărbătorilor fermecate. Stăteauacum alături, cu braţele sprijinite depervaz. O clipă trecu prin aer un sunetde clopoţei şi ea se gândi la săniile bu-covinene. Erau doar copiii, poate; colin -dătorii se porniseră.


32

- Uneori, mai ales noaptea, prin livadăse aud paşi îndepărtaţi - spuse el, încer-când să asculte, parcă trezit, noaptea.Undeva, într-acolo, e o livadă sălbăticită;făcuse un gest larg şi încăpător, ca şicum lumea întreagă ar fi fost, demâine, o livadă fără stăpân. Ea segândi că primăvara înfloresc aici meriişi cireşii; mirosi, în imaginaţie, florilealbe, unde mai rămăsese ceva dinbeţia lumii sălbatice.

- O să scutur - spuse bărbatul - flo-rile dintâi pentru tine şi vom dormi, înnopţile limpezi, de peste an, pierduţi înierburi, departe. Dimineţile pure, pecare nu le trăiseră, păreau că murmurăîn povestea lui; dar nu erau decâtbicele nopţii de Crăciun ori muguriiprimăverii care la anul va veni.

El ascultă respiraţia impercepti-bilă, vegetală; noaptea i se păru vine -ţie. Odată cu răcoarea nopţii, adâncă,aproape ca un abur imaterial, pătrun -se acum înăuntru fumul îmbătător aliernii; îl simţiseră în nări, ca un tutun


33

tare, brutal, pregătind somnul încon-jurat de ursitoarele rele. Şi, cu toateacestea, fericirea le rămăsese; ascultau,departe de lume, o muzică prelungă,narcotică, sunând în ei. Prin fereastraînchisă, departe, noaptea părea că seluminează, ca un asfinţit pe care nu-lvăzuseră, aici, împreună.

El urmări atent cum treceau co lin -dătorii; zgomotele îl liniştiră. Ieşisepentru câteva clipe şi ea privi, prin fe -reastră, felinarele îndepărtându-se.Era poate ora când sărbătoarea biruisepentru totdeauna aşteptarea; i se părucă aude clopotele, dar nu era decât oiluzie. Undeva sclipi o lumină, ca ex-plozia unui meteorit, dar se stinse.Ochii ei trecuseră absenţi peste aceastăcometă imaginară; zâmbi unei emoţiifără cuvinte. El apăruse pe neaşteptateşi turnă, dintr-o sticlă, un vin sângeriu.Sunetul vinului bolborosind în pahareo făcu să tremure; lui îi rămăseseră pedegete câteva picături roşii. Surâse,privind fără ţintă.


34

Era târziu, însă pentru ei nimic nuîncepuse: o lume nouă clipea în ima gi - naţie, cu o limpezime aurorală. Îl chemăpoate gustul otrăvit de pelin, poate oamintire. Voia să asculte cum, tot maişters, se pierd ecourile colindelor; gră-dina unde călcase, cu picioarele des-culţe, prin rouă, îl aştepta acum pustie,îngheţaţă, însă el îşi aminti că acolo fu -sese fericit şi singur. Simţi că aceea e,pentru el, ultima noapte a singurătăţii;acum nu se mai putea întâmpla nimic.Ea se aşezase pe un scaun, în faţaoglinzii, el îşi aprinsese o ţigară şi segândise, poate, la ne nu măratele lornopţi care vor veni. Se pregătea săiasă, „numai câteva clipe“ - spuse -„noaptea e atât de profundă, de parcă deacum lumea ar începe să alunece în haos,rămasă fără mituri“. El se gândi că poateva scrie odată despre toate acestea, darştia că fericirea nu are cuvinte. O priveaîncordat, ea îl văzu în oglindă:

- Maria - şopti bărbatul, cu o voceadâncă. Ea închise ochii şi când,


35

târziu, îi redeschise, nu găsi în oglindădecât imaginea uşii întredeschise. Ră-mase cu privirea încordată, apoi îşiscutură părul. Ar fi vrut să fie fru-moasă şi, apropiindu-se de oglindă, îşiplimbă degetele peste obraji. Aveacearcăne, ştia, dar urmele lor se vorstinge. Îşi căutase poşeta şi o găsi;puse muzică, nu ştia cu precizie pen-tru ce el înregistrase nişte madrigaluri.Însă vocile candide, vibrând la unison,o fermecară. Se pudrase cu atenţie şiobservă că paloarea îi dispăruse; îiplăcu pasta sidefie pe care o aşezase înjurul ochilor. Privirea ei albastră păruşi mai sclipitoare atunci când genele seîncărcară cu rimel. Îşi aminti de zecilede oglinzi ale vieţii ei de femeie şi ştiacă nici una nu o redase spiritului eiatât de fidel ca aceasta. Un deget i seoprise un moment pe buze, întrebător.Afară pocnise brusc un bici; erau ul-timii colin dători, se gândi ea. Văzu, înoglindă, paharul lui pe jumătate golit:mirosul vinului roşu, sălbatic, ajunse


36

până la ea şi camera i se păru dintr-odată pustie. Se ridicase, şi văzu, fără săvrea, pe scaun, ochelarii lui de soare,cu ramele desfăcute.

- E Crăciunul - murmură Maria şiaprinse lumânările; pe pereţi se trezirăparcă focuri verzui şi ea îl strigase fărăcuvinte. Deschise uşa, voia să-l în-tâmpine, era, în sfârşit, frumoasă numaipentru el. I se păru că noaptea a trecutşi ieşi: singurătatea o împresurase.

Răsărise luna; însă cerul adânc pier-duse stelele parcă pentru totdeauna.Simţi în aer un miros de fum pe carenu-l mai cunoscuse, ca un pelin uscat.Era frig, ochii începuseră s-o usture, darîl văzuse, aşezat cu spatele către ea, şicu mâinele desfăcute, atârnând pesteporţile mari, ferecate. Se apropie şi, princămaşa lui, înghe ţată, simţi arsura unuicartuş.

Snagov, 1984


37

Geneza, după Balzac

În odaia caldă, neverosimil deprimitoare, Ioan stătea aşezat şi

acum la fereastră, privind ninsoareainterminabilă, fulgi albi, enormi, com-poziţie muzicală de Vivaldi. Parcă nicinu se mişcase toată ziua, aşteptând,deşi cărţile risipite pe lângă fotoliufuseseră răsfoite cu înfrigurare.

Matei se aşeză obosit pe un scaun,împovărat de călătoria de azi, zăpadace îi îngheţase pe sprâncene începuse


38

să se topească. „Îmi este greu să devinînvăţător“ - îşi zise cu voce tare.Celălalt îl ascultă parcă absent, martorfără grai. Lumina ireală, de zăpezisclipitoare, mirosul straniu de cafearâşnită şi fiartă cu rom puţin, („unstrop, un Marghiloman“, cum zicea Ioande fiecare dată), zgomotul bolborosital focului de lemne ce se auzea dinsobă, misterios în şuieratul lui pe maimulte voci, le dădea un fel deîncântare. Dacă ar fi ştiut să cânte, ar fimurmurat, pe tonuri la început joase,„Alleluiah“, sau „Osanà“, sunet ca ointerjecţie traducând extaz. Dar amân-doi tăceau, încă.

Deodată, Matei făcu un semn vag;simţise o împunsătură în piept. Îşiaşeză palma lată peste locul unde,înăuntru, inima îi zvâcnise, micăpasăre captivă.

„Cafeaua, gândi el fulgerător, tre-buie să mă aşez, am băut prea multă,nu m-am odihnit deloc“. Ioan se neli -niş tise: „Ce e cu tine? Te-ai îngălbenit


39


40

brusc, stai lin, aşa, ţi-e mai bine?“. Da, îiera mai bine, fusese un moment deslăbiciune, apoi o ameţeală. Totul tre-cuse repede. Vălul negru - n-ai simţitasta niciodată? probabil din cauza unormodificări de tensiune, peste ochi ţi seaşează ceva ca un văl negru, în ado-lescenţă venea adesea, aproape de fiecaredată când mă ridicam din pat sau de pescaun. Ioan întrebă fără cuvinte, numaidin ochi. De unde vine asta, de fapt, cepot să ştiu ? Citim atâtea şi devenim une-ori de o subtilitate nebună şi apoi murimfără să ne cunoaştem propriul corp, atât demisterios.

Ioan deschisese fereastra „E bine?“.Sigur că era bine, ningea atât de fru-mos, o ninsoare ca asta vezi o dată lacincizeci de ani, poate niciodată.Acum Matei începuse să vorbeascăaproape fără şir, cuvintele lui senăşteau unul după altul ca şi cum ar filuptat cu vidul. El le auzea şi ştia căexistă. „Vorbesc deci exist“ - gândi - „ceparadox şi mai ales ce parodie“.


41

Celălalt îl întrerupsese, parcă în-fricoşat de acest delir fără tremur.

- Vreau să-ţi vorbesc despre romanulpe care îl scrii acum - spusese Ioan.

Dar dicteul continua, schimbându-se doar tema, o temă de bătrân stu-dent în mite.

„Cunosc teoria ta de om modern, aşacum te consideri. Ţie îţi place Proust, nuBalzac pe care nu-l deteşti, dar nu-lînţelegi, căci tu crezi despre el că este preavechi, prea de altă dată. Eu însă, ca în-văţător, nu pot să prefer nimic, eu descriuceea ce altundeva se hotărăşte. Dar întreBalzac şi Proust, deşi diferenţele suntmari, există ceva în comun, ceva inefabil,ce nu se poate descoperi, deus absconditus,un ceva despre care nu se pronunţă, darcare se rosteşte, asemănător cu vocea ce senaşte de la sine, anterior lumii de hârtiesau lumii de celuloid. De unde vine ea?Nu ştiu. Aici este, de fapt, misterul. Totulpare să fi fost scris, dar nici unul nu ştie sădescifreze decât puţin din ce se lasă văzut.În spatele realităţii superficiale este pro ba -


42

bil o realitate ireductibilă, rostită de o vocepoate nu străină, dar definitiv necunos-cută. Toate acestea sunt straturi, rareoripoţi să auzi vocea ori să întrevezi ceva dinacele tipare de dinainte de cuvinte“.

Ninsoarea intra în casă, umezeacovorul moale, ajungea până la Matei,îi umezea faţa şi el se lăsa în voia sen-zaţiei stranii, noi şi neverosimile, pri-zonier extatic. Trăia ... Asta era totul.

- „Dă-mi, te rog, de acolo din bibli o -tecă Balzac. Femeia de treizeci de ani,aceea, da, mulţumesc.

O cântări gânditor în palma ca untaler, fără să înţeleagă cât şi cât mă-surase. Apoi rămase pe gânduri.Celălalt nu voia să-l tulbure; se va trezisingur.

- Ce spuneam? Da, îmi amintesc. Şimai este o greşeală - continuă el lucid,parcă nu i se întâmplase nimic - atuncicând opunem mecanic pe Balzac luiProust ori unui prozator modern ab-stract, vreau să spun „o concluzie idealăde părţi diferite“. Ai să observi imediat că


43

Balzac vede uneori cinematografic şi în-trebuinţează, nu pretutindeni, o tehnicăau ralenti. Ce fel de modern este, deci?Să deschidem la întâia pagină a cărţii -zise Matei, parcă deschizând Evan -ghelia şi pregătindu-se a citi textulsacru, apoi închipuind predica. „Era laînceputul lunii aprilie 1813, într-oduminică a cărei dimi neaţă făgăduiauna dintre acele frumoase zile, cândparizienii îşi văd, pentru întâia oarăîn an, pavajul fără noroaie şi cerulfără nori“. Ce observăm? Sunt aici celpuţin patru - cinci imagini separate pecare le uneşte doar o mişcare din aproapeîn departe, ca un obiectiv cinematograficcare se plimbă peste lucruri şi le înre -gistrează rece („Şi în această clipă, ro-mancierul, îmbrăcat într-o vestăgroasă de lână, închisă cu doi nasturipeste stomacul proeminent, cu părulrebel şi lung, nebărbierit nu atât demultă vreme încât barba să ia contur,se sculă de la măsuţa lui scundă undecafeaua mai stă încă de peste noapte


44

într-un recipient mare, ca o doniţă, îşitârăşte papucii pe duşumea şi, lao-laltă cu ei, tivul desfăcut al pan-talonilor de şiac şi iată o filă decalendar care indică o zi pe care n-odistingem prea clar, din luna aprilie1813, <<e duminică - zice romancierul- va fi sărbătoare>> şi în tr-a devăr înlumea lui fictivă săr bă toarea abiaaştepta să se dezlănţuie, se au zeautropotele nervoase ale cailor bătânddin copite pe loc, strigătele locote-nenţilor, şoaptele coloneilor şi ru-moarea mulţimii care vrea, se ştieasta de la romani, pâine şi circ, în-destulare şi distracţie spre a simpa-tiza cu orice conducător. Şi iatălumina clară a dimineţii, fereastraprin care se vede cerul limpede şisoarele aruncându-şi razele pesteclădiri şi vietăţi, în fine grupuri deoameni treziţi devreme de promisi-unea unei zile minunate, plimbându-se încoace şi încolo, năuciţi depri măvara asta explozivă şi palpând


45

cu grijă fiecare piatră a pavajuluiuimiţi că noroiul zilelor ploioase dis-păruse fără urmă, oameni fericiţi subun cer albastru, departe de ro-mancierul singur, rămas în cameralui mică şi izolată“).

Matei se opri puţin, îşi aprinse încăo ţigară deşi nu trebuia; era prea atrasîn povestea lui, dar celălalt nici nu ob-servase erezia, istoria prelucrată,povestea apocrifă.

Păreau că navighează pe măriimaginare, cu ochii aţintiţi într-unpunct definit dar misterios, asemeniunor fumători de cânepă sălbatică.

„Spre amiază - continuă el lectura- o cabrioletă falnică („observi volu -mele, totul e într-o supradimensiune pen-tru ca să se imprime şi mai bine înconştiinţă, ca un prim-plan“) trasă dedoi cai focoşi („şi iată caii puternici,numai spume, doi armăsari teribilipentru care tracţiunea unei cabrioletee o nimica toată“) intră în strada Ri -voli prin strada Castiglione („observi


46

precizia topografică, două nume de străziaşezate succesiv ca şi cum în trecere peacolo ochiul acela absolut ar fi înregistrat,o dată cu goana cabrioletei, şi numelestrăzilor, unul după altul“) şi se opri(„auzi zgomotul arcurilor, alunecarea demai mulţi centimetri a roţilor pe pavaj,strigătul de oprire al vizitiului şi sforăi-tul nervos al cailor, iritaţi de această haltăi nu tilă“) în spatele mai multor echi -paje („obiectivul le arată pe toate, sărindde la unul la altul, ca să dea senzaţia mul -ţimii“) staţionate la poarta de fier decurând deschisă din dreptul teraseides Feuillants („şi iată un gros-plan,închis într-un unghi ascuţit în adân -cime unde se văd, mai mici, echipa-jele cu caii lor de diferite culori,vizitii pe capră ca nişte puncte ne-semnificative, caleştile şi cei câţivanobili care au întârziat, ca nişte fur-nici mişcătoare, poarta de fier şi peurmă terasa des Feuillants“).

Şi din nou o schimbare de perspectivă,atât de rapidă încât pelicula se învolbură,


47

trăsurile se rotiră iute ca într-un carusel şise întoarseră cu roţile în jos, urmărindparcă drumuri aşternute prin văzduh, lafel ca şi poarta aceea de fier şi terasa; sevăzu o clipă soarele înconjurat de cercuri,ca un cuibar rotit de ape şi apoi, clarificat,apăru chipul unui om fără vârstă.„Zvelta trăsură era condusă de unbărbat cu înfăţişarea îngândurată şibolnăvicioasă; părul uşor cărunt abiaîi acoperea capul galben, îmbătrâ -nindu-l înainte de vreme.“ („Câtă ob-servaţie sociologică se ascunde în spateleacestei fraze, avem aici încă un roman careîl întâlneşte incidental pe acesta, ca douălinii care se intersectează într-un singurpunct, lăsând numai un semn vizibil lasuprafaţă“ - gândi Ioan, ca şi când, larândul lui, ar fi trebuit să recompunăcartea, după Matei). Zvârli hăţurileunui lacheu ce venea călare în urmatrăsurii şi coborî spre a lua în braţe otânără a cărei frumuseţe delicatăatrase atenţia celor ce-şi iroseau vre-mea plimbându-se pe terasă („Am


48

greşit, nu era vorba despre vizitiu, el n-arfi luat-o în braţe pe stăpână, e probabiltatăl - se corectă nesigur Ioan ima gi -nând, într-o fracţiune de secundă, cumar fi scris el în locul celor ce scriseserăpână atunci - însă ce mişcare de cadrucinematografic: iată hăţurile care zboarăprin aer, lacheul descălecând la iuţeală,fugind în întâmpinarea lor, prinzându-ledin aer cum prinde un câine osul, târco -lind în jurul mesei, apoi bărbatul spri-jinindu-şi fiica, fotografie efleurată, subprivirile unui grup de gură-cască, aflaţiprin apropiere. Iată-i!“).

Mărunţica domnişoară se ridicăîn picioare („priviţi botinele ei înăl -ţându-se pe vârfuri“) pe margineatrăsurii („iată şi trăsura lăsându-se înjos, aproape imperceptibil, sub greu-tatea ei“) şi apoi se lăsă, cu graţie,cuprinsă de mijloc („două mâini fru-moase, îngrijite, deşi bătrânicioase şi cuacele pete specifice, roz, ale cardiacilor“)petrecându-şi braţele de după gâtulînsoţitorului său, care o aşeză pe tro-


49

tuar fără a-i fi şifonat garniturarochiei de rips verde („o poezie de ges-turi, de mâini, de corpuri fără chip“) („Şiiată-l pe romancier, făcând un semnautoritar cu mâna, oprind evoluţia,bărbatul şi femeia înţepeniră aşa cumerau, la sfârşitul mişcării aceleia tan-dre, cu surâsurile îngheţate pe buze şiromancierul ieşi din mulţimea aceeade gură-cască, încremeniţi şi ei în celemai curioase feluri, făcu doi-trei paşiînainte, se apropie de această perechebizară, apucă garnitura rochiei, con-stată mulţumit că, da, într-adevăr, nuse şifonase, identifică materialul dincare era făcută rochia verde: „rips“ -comentă el şi fluieră admirativ, apoi,lăsând cu grijă faldurile să cadă lalocul lor, se îndreptă pe drumul undevor călca şi cei doi peste numai câtevaclipe şi făcu în sfârşit semn, da, să semişte, am văzut ceea ce mă interesa.Şi perechea aceea, fără să bănuiascănimic, se mişcă, fără memorie, cu unzor inexplicabil, spre o grădină, două-


50

trei priviri admirative şi iată pieptulbătrânului umflându-se de mândrie casă pară mai impozant şi simţi înaceeaşi clipă o înţepătură în inimă,respirase prea adânc, asta îi făcea răuînsă romancierul n-avea de unde săcunoască acest amănunt de ordinfiziologic, ci îşi nota cuminte, ca unreporter, numai amănuntele conduitei,the behaviour, faptele nude, viaţa deceluloid“).

„Oamenii te cred soţia mea, spuse ella urechea tinerei, umflându-şi pieptul şicălcând cu o încetineală care o exasperă.“

Gest şi vorbe fără rost, aducătoaremai degrabă de necaz, fiindcă iată, i -ri tat de această frumuseţe miste-rioasă şi neştiind de unde vinefarmecul tinerei fete, „aha, nu cumvadin îmbrăcăminte?“ romancierulfăcu încă un semn şi pelicula se opri,şi el se întoarse fără grabă (desigur,până la sfârşitul romanului mai erauîncă 241 de pagini), privi cu un ochiironic pe acest bătrân care juca rolul


51

cocoşului amorezat, îi făcu un semncritic, îi măsură cu privirea pe curi-oşii din jur, înţepeniţi cu gurile căs-cate <<uite-l pe unul cu un surâsmaliţios în colţul gurii, gata să-ispună ceva unui vecin, probabil e pepunctul de a face cine ştie ce obser-vaţie răutăcioasă>>.

Şi romancierul examină brode-chinii de brunel cafenii, admiră ca li-tatea, urcă spre talia desenată de orochie cu ghempă, observă sagace, şidestul de rău impresionat, gâtul carenu era acoperit în întregime de gule -raşul cu broderie, semn de fri vo litate,desigur, ridică indecent rochia tinereifete, văzu pulpa fin reliefată de unciorap de mătase ajurat.

<<Da, zise el, este clar, farmeculunei frivolităţi juvenile care vrea săplacă deşi e mai mult decât atât, esteceva inefabil care provine din în-treaga persoană în mişcare şi este cuneputinţă să dau o explicaţie plau zi-bilă acestei frumuseţi imposibil de


52

identificat cu precizie numai dinanaliza omului la dagherotip>>. Se în-depărtă, aşadar, şi, de la o distanţăapreciabilă, ordonă să se mişte.

Şi se mişcară.

Snagov, 1977


53

Hotărâseră să plece cât maicurând; de altfel, echipa de

filmare era deja pregătită să se îm-barce în microbuz şi se despărţiseră deei, salutându-se obosit, regretând tim-pul irosit fără rost. Nu găsise ceea cevoia şi nici însoţitoarea lui nu eramulţumită: dar nu mai avea timp depierdut. Când coborâse scările Pri -măriei, se gândise că trebuie să se gră -bească: departe, către Bucureşti, se

Peter în aprilie


54

ridicau norii plumburii, grei, ame -ninţători.

„Nu vom scăpa de ploaie“ - zise el, des-chizând cu cheile maşina şi invitând-opoliticos să urce. Ea ridică din umeri ca şicum ar fi spus: „o să văd, ce se mai puteaface acum?“. Nu-i plăcuse gestul ceremo-nios al acestui bărbat tânăr de modăveche, neobişnuit pentru lumea ei, o lumede o clipă, aşa cum spunea adeseori.

- „Poate vom mai găsi ceva pânăpoimâine, cine ştie ...“ zisese, ca şi cum arfi gândit cu voce tare. Se urcase la volan,îşi căuta ţigările şi o fracţiune de se-cundă, cu coada ochiului. Ea nu scoasenici un cuvînt, obosise, nu dădea semnecă o interesa ceea ce vor face aici când sevor întoarce ca să facă, în sfârşit, filmăriledefinitive. Scăpărase bricheta şi pornisemaşina, conducând în tăcere. Străzile de-veniseră pustii, dar nu se întrebă de ce: îiajungea că nu vor avea probleme pânăies din acest oraş necunoscut.

- În fond - spuse ea şi tuşi, între-rupându-se câteva momente - meseria


55


56

asta a mea e plină de neprevăzut. Nicio-dată nu poţi şti exact ce găseşti într-unoraş sau altul. Dar emisiunea trebuie fă-cută. Şi încă bine, cât se poate de bine. Elaprobă cu o mişcare a capului, fumacalm, distant şi atunci ei îi păru rău cădintre toţi cei pe care îi putea invita înaceastă emisiune îl alesese tocmai peel.

Maşina depăşise marginea oraşuluişi acum ajunseseră în câmpie. Şoseauaera aproape dreaptă şi el simţi că se des-tinde.

- Dacă nu mergeam la MânăstireaDealu, aş fi zis că am venit degeaba. Acumparcă nu-mi pare rău. Constanţa îşi con-tinuase gândul secret împărtă şindu-l cuvoce tare şi rămase mirată că nu se pu-tuse controla.

El îşi aprinse o nouă ţigară şi des -chise fereastra. Înăuntru se făcuse fum,un fum ameţitor. Îşi aminti miradorulmonahal şi biserica domnească, paşii lorneverosimili pe plăcile prelungi de pia-tră, ierburile care năvăleau în curtea in-


57

terioară de peste tot şi atmosfera straniede aşezare părăsită pe care o îngrijescdoar făpturi imateriale.

Ea tresări şi se făcu mică în fotoliu.Parcă mergeau de multă vreme, într-olume parcă părăsită ori poate populatădoar cu forme cenuşii, neclare, ca niştenăluci.

- Te rog, dacă nu te superi, închide fe -reastra. E deja frig şi în curând o să fienoapte. Noaptea mă cam înspăimântă. Râsenervos, dar nu îşi dădea seama de ce oface.

- Dacă doreşti, am o pătură moale înportbagaj. Poate o să te încălzească. El îi vor-bise calm, solidar şi senin. Ea făcuse ochiimari. Oricum, nu era obişnuită cu acestgen de personaj enigmatic.

Ieşiseră dintr-un sat, acum seapropiau de o pădure. Se înnopta încet,entre chien et loup.

- Poate - îi răspunsese ea, dar aş vreasă nu opreşti. Mi-e frică să stau fie şi puţinăvreme singură cu un bărbat într-o pădure.Vocea îi tremura.


58

El o privi surprins, dar nu lăsă să i sevadă uimirea.

- Bine, zise, oprim dincolo de lizieră, e olinie de cale ferată acolo, nu vom fi în pădure.

Ar fi trebuit să aprindă farurile, darezită, femeia se putea nelinişti inutil.Aşa, fără lumini, putea încă să creadă cănu s-a înnoptat. Dar întunericul creşteaşi distinseră cu greu felinarul cantonuluide cale ferată. Trebuia, peste un timp, sătreacă un tren; nu mai puteau să înain-teze deocamdată.

Opri motorul şi trase frâna de mână;abia acum îşi scoase ochelarii de soare.Coborî, făcu două-trei mişcări lente, cade gimnastică; vorbi apoi, prin uşa în-tredeschisă:

- Vrei pătura, totuşi?Ea tremura vizibil şi începuse să-şi

frece braţele aproape reci.- Nu te superi, nu?- Nu - zise el.Acum ea se simţea mai bine, pătura

era într-adevăr călduroasă.- Dă-mi, te rog, o ţigară!


59

Nu fuma decât foarte rar şi bărbatulaflase asta încă de dimineaţă, când ocunoscuse.

El îi întinse pachetul cu ţigări. Semişca precis, cu gesturi încete, aparentobosite. O ajută să-şi aprindă ţigara şi nuse miră deloc când, după primele fu-muri, Constanţa se înecă. Acum, elprivea liniştit peste câmp, într-un punctindefinit. Poate cerul roşiatic să-l fi atras,ori norii fumurii care se rostogoleaupeste depărtări de neatins; cine ştie...

- Să plecăm! zise într-un târziu, am im-presia că pe aici nu va trece multă vreme niciun tren. Pornise motorul, accelerase şiclaxonă, cantonierul le făcu un semnaprobator: da, puteau trece. Până la Bu-cureşti nu mai rămăseseră decât pa-truzeci de kilometri, nu va mai duramult.

- Tu nu te miri niciodată? întrebă Con-s t anţa, acum destinsă, aproape înve -selită. Bărbatul i se părea impenetrabil,uimitor de senin, poate chiar insensibil!Adevărul este că acum îmi e cald şi ţigările


60

astea îmi stimulează curiozitatea. Dacă aiavea şi nişte alcool cred că mi-ar prinde bine.El conducea concentrat, dar o auzise.

- Dacă o să cauţi în torpedo o să găseştio sticlă de coniac; e un coniac bun. Eu nubeau deloc, dar e bine să ai cu tine un întări-tor, nu se ştie la ce foloseşte.

Ea căută şi găsi destul de repede osticluţă pe care o desfăcu.

- Să nu te uiţi - făcuse o pauză şizâmbi - e foarte urât să vezi o femeie cum beadirect din sticlă.

Peter claxonase, i se păruse că un-deva, înainte, era, poate, o primejdie.

- Am înţeles, răspunse el, cu o vocealbă.

Acum înaintau din nou prin câmpie,satele se înşirau rar, fantomatic, în în-tunericul adânc.

- Ascultă, cred că, de fapt, tu eşti un tipfoarte ironic deşi pari tăcut, chiar misterios.Vorbise sacadat şi sunetele se împrăş-tiară fără să ajungă nicăieri, ca o bom-bonieră de porţelan ce se sparge pepodea, eliberând bomboanele rotunde şi


61

grele peste un parchet lin, apoi pestepavajul de ceramică şi, în sfârşit, pestetreptele scării, multe, cu sunete prelungi,răsfrânte în ecouri ce parcă nu sesfârşesc.

Coniacul se terminase. Constanţaaruncă sticla pe bancheta din spate şimai ceru o ţigară. Fuma ca o elevă deliceu, pentru care plăcerea viciului e maimare decât viciul propriu-zis.

- Vorbesc foarte puţin despre mine, asta e.Fiecare dintre noi ştie mai bine ce are de făcut.Apatia mea nu e decât un rezultat al convin-gerii mele că lumea este, în realitate, infinită,şi că, practic, se poate întâmpla orice cu noi,cu fiecare dintre noi. Era un răspunsobosit, fără iluzii.

- Dar cu noi? accentuă ea şi, în voceauşor răguşită, Peter desluşi urmele uneianxietăţi nefireşti.

- Cu noi se poate întâmpla acum orice?adăugă femeia întorcându-se către el.

- Da - zise Peter.Se făcuse tăcere şi bărbatul se gândi

că ar trebui să încetinească, şoseaua era


62

îngustă şi avea impresia că maşinamergea prea repede. Aprinse luminaplafonierei şi privi ceasul.

- Nu cred că vom fi în Bucureşti înaintede ora nouă, dar şi aşa e bine.

Abia atunci îşi dădu seama că femeiaera absentă, poate adormise. Era acoperi-tă cu pătura până sub bărbie şi ochii în-tredeschişi aveau pleoapele înroşite,poate grele.

- Opreşte, Peter - ceru ea în şoaptă,rămânând cu ochii închişi.

Maşina se opri după câteva mo-mente şi motorul se stinse. Constanţadeschise uşa şi aruncă pătura pe fotoliu.

- Am să cobor câteva clipe, te rog să măierţi.

El o urmărise atent, se temea sănu-i fie rău, coniacul fusese tare, iar cuţigările nu era obişnuită. Dar nu se în-tâmplase nimic. În maşină sclipi lu-mina unei brichete, bărbatul trase unfum adânc şi simţi un gust amar pebuze. Îşi spuse că a fumat iarăşi preamult, întotdeauna i se întâmplă aşa,


63

nervii întinşi ca nişte corzi erau biciuiţide tutunul ameţitor.

Apoi rămase imobil, cu cotul spri-jinit de portieră. Ascultă zgomotulnopţii, cu ţiuitul ei enigmatic şi ţârâi-tul unui greiere i se păru liniştitor. Înoraş greierii dispăruseră de mult şiPeter îşi aminti de emoţia pe care otrăise cu multă vreme în urmă, cândauzise, în podul casei din Bucureşti,plânsoarea lor atât de cunoscută darstranie, ca din afară de istorie oridintr-o lume îndepărtată. Stinse ţigaraşi trase aer în piept: un miros sălbatic,de ierburi scăpate din iarnă, de grâuvital, de bălţi invadate de nuferi şi deplante acvatice, îl sufocă.

- Vino aici, strigase ea într-untârziu.

Peter coborî cu greu, ameţealanopţii începuse să-l stăpânească.Şoseaua era pustie şi el făcu încetcâţiva paşi pe asfalt. Luna nu se maivedea, şi stelele dispăruseră în cerulmut. Înainta egal, calm, se simţea bine


64

în costumul lui mai vechi, de caşa, iarcămaşa de poplin se aşternea ră-coroasă. Ştia că femeia îl urmăreşte.Veni lângă ea.

- Aş vrea să nu mai plecăm de aici -spuse Constanţa. Pentru noi nu ar tre-bui să mai fie niciodată mâine, totul eacum.

El ascultă atent şi scoase pachetulde ţigări.

- Nu mai fuma, te rog. Peste nici unceas o să ajung din nou acasă, o s-o iau dela capăt, să privesc un moment la televi-zor, să citesc, poate, un roman, să mă îm-brac în cămaşa de noapte, să-l aştept pe el,să adorm, să mă trezesc peste noapte cugura uscată, să beau apă, ca şi cum aş fi îndeşert, să ies pe balcon şi să privescmaşinile care spală trotuarul şi să ascultvocile surde ale oraşului, să mă scoldimineaţa şi să-mi beau cafeaua singură,la fereastră, privind un cer profund şi sin-guratic... Nu se mai poate Peter, rămânemaici, vreau să rămân cu tine. Asudase,vorbise prea mult şi îşi lăsă capul pe


65

umărul lui. În ochii ei, Peter văzuse oclipă tragedia. O privi, pentru primaoară direct şi zise, ridicându-se:

- Să mergem, Constanţa, se facetârziu.

Se depărtase către maşină şi ea segândi că poate de atunci viaţa ei nu vamai însemna nimic şi că era într-ade-văr târziu: îmbătrâniseră. Văzu o clipătoate dimineţile care vor veni, imensi-tatea cerurilor solitare şi reci, simţibrusc, pe buze, gustul oceanelor decafele pe care le va sorbi, presimţimiile de ţigări pe care le va fuma, as-cultă toate vocile care o vor chema i n-util, citi, cu gândul, toate cărţile pecare le va citi, se înfioră, transpirată, înfaţa bărbaţilor pe care îi va îmbrăţişa,auzi moartea, într-un târziu.

Portiera se închise cu zgomot şi,după o vreme, Peter dăduse drumul lacalorifer.

Dar nu mai era nevoie de căldură,nu mai era nevoie de nimic. Înaintealor, pe o lăţime imensă, pe aproape în-


66

treg orizontul, clipeau luminile Bu-cureştilor.

- Am ajuns târziu - zise Peter.- Da, târziu, domnule Peter - răs -

punse ea, înghiţindu-şi lacrimile. Spercă poimâine, când vom filma, n-o să văreţin la fel de mult.

Întinse mâna şi îi mângâie părul.Se apropie de el: mirosea a tutun şi alavandă. Ajunseseră pe Calea Victorieişi maşina se oprise.

- O să veniţi, nu-i aşa? - zise eacoborând. Uşa era întredeschisă şi îşiscoase din poşetă o batistă ca să-şitamponeze ochii.

- Nu, doamnă, nu voi veni - răspunseşi porni motorul.

Izvorul Mureşului, 1983


67

O frânghie căzu pe debarcader,se auziseră paşi.

- E bine? - întrebă cineva.- Da - răspunse o voce moale,

tărăgănată. Legase barca de mal şi o trăgea,

lent, scoţând-o din apă. Crezu că edestul şi o lăsă încă să plutească pejumătate. Apoi, în tăcerea zilei se auziun zgomot sec, metalic, ca o închiză-toare.

Mileniu în păduri


68

- Ai încuiat-o? - zise Pamfil.- Am încuiat-o, încuviinţase băr-

batul care sărise pe ţărm, vorbind ca şicum ar fi mânuit vâslele, rar.

Respirase adânc şi lăsase mâinileiner te să cadă pe lângă corp, să seodih nească. De sus până jos lumea sevedea străvezie, cerul pur îi părea irealşi fără sfârşit. Nu mişca nicăieri nicimăcar o frunză şi ochii lui albaştriparcă înghe ţară privind lacul imobil.De pe urma lor nu rămăseseră valurişi chiar şi ceaţa îndepărtată, fumurie,se ridicase acum. Cu lorile sclipeau, cuo abstractă compo ziţie, pe care ocunoştea. Îi plăcu lumea aceasta caresemăna cu diamantul. Ar fi vrut săvadă soarele, însă el se ascunseseacum; luminile, din ce în ce mai or-bitoare, îl făcură să clipească. Ştia că întransparentele forme fericite rămâneaşi câte ceva din sufletul anonim în-sorit.

Pamfil se îndepărtase, călcândiarba înrourată şi în urma lui parcă


69


70

rămânea o vegetaţie pârjolită: paşiigrei nu aduceau decât suferinţa, însăbărbatul voia s-o cunoască, indiferentca şi plantele. Îl urmase fără a-l privi,era de ajuns că înainte, printre copaci,silueta celuilalt şi coama lui bălană sepre simţeau ca o vedenie. Ca o scânteieroşie, ieşise de sub pietre o insectă pecare n-o cu noscuse până acum. O lovicu talpa şi o strivi, dar sângele lui pi-curase fără a-l vedea. O arsură scurtă îiînţepeni o clipă glezna, însă trecu, în-străinată de el, ca un fulger pierdut pedeasupra norilor suri.

Ar fi trebuit să simtă răcoarea zilei,puritatea ei privitoare ca dintr-un ochicristalin, dar nu simţise decât fericireacă a venit. Îi fluturase gulerul cămăşiilargi şi el se înfiorase; auzise acestsunet misterios ca o flamură pocnindîn vânt. Când ajunse, într-un târziu,alături de Pamfil, începuseră să seaudă, ca şi cum lacul ar fi susurat, paşiaproape imateriali. În curând trebuiasă se pornească vântul, ştia; însă acel


71

vânt suav şi melodios, al zilei străveziipe care el n-o mai trăise.

Pamfil se aşezase, taciturn, peiarbă; de aici lacul se vedea până de-parte şi, de undeva, de după copaci,soarele nevăzut lăsa peste ape cărăriargintii pe care el ştia că, odată, le vacerceta. Ascultau fără să privească, numişca nimic şi nimic nu se auzea.Când lumea începu, fără să ştie de ei,să trăiască, Pamfil se ridicase şi lăsândpalma lui grea să se sprijine de uncopac, îi făcuse un semn. Se porniserăpe lac plaurii, fâlfâiau ştergarele albede in, vântul împingea acest poporimaterial către miazănoapte. Ştiau căîn curând vor pleca înapoi, oamenii nuîi interesau, dar sărbătoareaprimăverii de aici avea câte un semnşi pentru ei. Îşi aminti, demult, cumrupea, cu palmele mici şi nerăbdă-toare, colacii rumeniţi, cu o inimă dezahăr, stropiţi cu vin sângeriu, de-scântat; pâinea lor sacră prefăcuse vi -nurile în vegetaţii de vis, în ţări


72

înverzite, pe care nu le mai ştiau,memorie a grâului îngălbenit desoarele pentru ei abstract, urmă deviţă-de-vie muribundă, strugure zdro-bit cu degetul tremurător.

Se întorceau către ape, blajini şisinguratici, întâmpinaţi de flori ne-cunoscute, albe, de foi mari de platan,de frunze rotunde de dud, de braziameţitori, cu răşină otrăvită. Din lico-rile vieţii de aici nu le rămânea decâtbeatitudinea simţurilor biciuite.

Când, îmbătaţi de soare şi re-cunoscători, se apropiaseră de lac,apele nu mai erau imobile, veneau, depretutindeni, valurile şi, fără să ştie,întârziară. Nici unul dintre ei nu auzi,pe mal, un strigăt; priveau, ca într-ovrajă, culorile recompuse şi ar fi vrutpoate să nu mai plece.

Acum, pe cărări, ieşind ca unpopor alb, veneau oameni, şi eiaflaseră atunci că ar fi trebuit de multsă se întoarcă. Însă vocile răguşite şijoase păreau să spună mai mult decât


73

ştiau ei că pot spune. Se apropiaseră.- Lenore! - şopti Pamfil, privind cu

ochii ficşi, albiţi. I se păru că ierburileîngălbeniseră şi că toate pierduserăculorile pure. Îl împinse uşor pe băiat;era hotărât să nu mai întârzie. Pe iarbăzăcea o femeie, înconjurată de mulţi -mile tăcute. Ei înaintaseră, muţi; oa-menii se dăduseră la o parte, fără glas.

- A murit? - se auzise. Însă Pamfilştia că în dimineaţa aceea nici unuldintre ei nu mai putea să moară. Erasenin, soa rele apăruse şi nimeni nu-lprivi.

- Ai descuiat? - întrebase, aşezân d-oîn barcă uşor, mişcându-se ca într-unvis.

- Da - răspunse celălalt, cu o vocemoale, tărăgănată, împingând barcadeparte, în apa verzuie, nemişcată, şiajungându-i.

Lopeţile începuseră să se mişte şidin alunecarea lor nu mai rămăsese,într-un târziu, decât geometria de-părtărilor mute. Când nimic nu se mai


74

văzu după ei, lumea îşi pierdu, şterseca de o mână nevăzută, culorile: uncristal străveziu, limpede, precummineralele împărăţiei lor fără iubire.

Snagov, 1984


75

-A i o scrisoare, Lena - se auziseo voce de dincolo de fere-

stre. Ţi-am aşezat-o afară, sub cana decafea. Poate n-a zburat-o vântul.

Lena deveni deodată atentă şi seopri un moment pe trepte. Da, eraîntr-adevăr o scrisoare pe masa ei, subcana de cafea. Ştia că este acolo, era i -ne vitabil, înţelese că pe Matei nu-l vamai vedea niciodată. Privi laculînceţoşat şi nările ei se măriră o clipă,

Ordinul vrăjitoarelor


76

adulmecând mirosurile verii sălbatice.Încă nu vedea bine valurile, dar simţivântul pătrunzând ca o pânză grea,fierbinte, pe sub tricou. Se gândi că încurând va veni toamna, căzuseră dejafrunzele aurii pe alee; dar vara numurea.

Se aşezase la masă şi bău încet, cuînghiţituri mici, cafeaua care se răcise.Ţinea cu degetele mâinii drepte,mecanic, scrisoarea ţintuită de masă;vântul îi îndoia colţurile, însă Lena nuvoia s-o lase să se piardă ca o frunză-nvânt. Era ultimul semn de la Matei;„sau poate - se gândi într-un târziu -nici nu apucase să mai scrie“.

Ascultă zgomotele obişnuite aleinsulei, dar acum totul îi păru nou, deparcă astăzi s-ar fi trezit dintr-unsomn greu, pustiitor. Nu ştiuse pânăacum că dimineaţa şopârlele foiescprin tufişuri: i se păru însă că le aude.Pâcla începea să se risipească şisoarele sclipi peste ape. Un pescăruşsăgetă cerul.


77


78

Lena respiră adânc şi se gândi laraţele sălbatice de departe, strânseîncă de ieri către sat. Aşezase cana decafea pe masă şi o pată maronieacoperi scrisoarea pe care acum n-armai fi vrut s-o primească. Se ridică,făcu mai mulţi paşi şi îşi strânse maibine şiretul pantofilor de tenis.Gleznele încă o dureau, dar astăzinimic nu mai era important. O tufă demăceş îi zgârie uşor coapsa, dar pieleanu sângeră.

Debarcaderul era pustiu şi Lenaapucă lopeţile, privind atentă cumpaşii i se înşirau unul după altul, ca şicum ar fi fost ai unei străine. Înge-nunche şi coborî în caiac; greutatea eifăcu apa să tresară. Aici era frig şiLena simţi vântul toamnei care încheiavara ei nebună. Rămase o clipă aşa,fără dorinţe, şi i se păru că apele se în-volburează deodată, înfierbântate, canişte cozi rele de şerpi. Soarele întin-dea peste lac pânze lungi, argintii. Pă-durile fremătau, peste ape începuseră


79

să se aşeze, în stoluri, frunzele brune.Apoi, pluti lent, către larg, fără lopeţi,curentul o ducea singur şi înaintea eise desfăşurau păpurişurile încă verzi,brazii pereni, stufărişul îngălbenit şifragil, sfioasele ferigi mortale, fagii,sălciile care plângeau. Lena începu sălopăteze şi auzi, undeva, în spatele ei,raţele sălbatice care forfoteau ţipând,adunându-se ca să plece.

Se gândi la un bărbat, care ar fiputut-o privi, şi pe care îl numi atunciRadu; dar el nu exista. Barca lungă,aproape astrală, se înfigea în orizon-turi lăsând în urmă triunghiuri din ceîn ce mai largi, valuri amorfe. Lacultrăia pentru Lena şi pentru singură-tatea ei şi geometria solitudinii mari -lor navigatori făcea lumea să fie atuncimai puternică decât însăşi ideea deveşnicie.

Radu deschise ferestrele foişoruluişi îşi aprinse o ţigară, luă de pe un rafto enciclopedie geografică şi o răsfoi.


80

Vântul încurcase paginile şi el re-nunţă să mai caute. Ţările marilorlacuri ne tede şi reci i se păreau aici.

Lăsase mâna absentă să reţină opagină necunoscută şi luase ţigara dinscrumieră. Vor pleca raţele sălbatice,poate astăzi - zise el şi vocea răguşită deoboseală îl înfioră. Camera, cu patulrăvăşit şi umed, îl nelinişti. Simţisefumul ţigărilor singuratice şi atunci,fără să-şi dea seama, privi peste lacuri,departe şi văzu cum, peste cărările so-lare, aurii, un caiac tăia largi tri-unghiuri ale solitudinii, din ce în cemai îndepărtate de el.

- Tu ştii - zise femeia - eu sunt dinOrdinul Marilor Vrăjitoare, şi se gândi,privind cum soarele apune, că nicio-dată viaţa nu fusese mai fericită.

Scriitorul o luă de după umeri, seaşeză la masă şi începu să scrie, custiloul îmbătrânit:

- „Ai o scrisoare, Lena!“

Snagov, 1984


81

Departe, alunecând pe subsălcii, înaintase o barcă; Isa -

dora văzu doar lopeţile lungi săltând,ca legănate de muzică. Apele rămâ -neau însă, către ei, imobile. Ochii îm-păienjeniţi pre simţeau amiaza toridă;ea ascultă, abandonându-se zilei fărăsfârşit, vântul. Netezise apoi, fără gân-duri, părul agitat; avea, ca să-l adune,gesturile iuţi, secrete, ale vietăţilor li -bere. Pe frunte i se mişcă o picătură de

Veneþia, fãrãIsadora


82

transpiraţie şi îi alunecă pe obraz.Isadora păru că se scufundă şi mai

adânc în ape. Mai încolo de păduri,aproape nevăzută, barca înainta şi fe-meia auzi distinct vâslele cu ritmullent, sonor, valurile susurând străinede lumea armonică unde coborâse.Când, mult mai târziu, deschiseseochii văzu trestiile îngălbenite, lineare,şi departe, către orizont, un acoperişroşu, alcătuit din olane. Printre geneleumede culorile pătrundeau în-vălmăşite, ca o pastă geneziacă undeformele încă nu s-au născut, despărţitenumai de concentraţiile materiei.

Isadora îşi ascultă respiraţia grea,semn al verii copleşitoare. Pe lângă eacreşteau ierburile înverzite şi dinpământul acoperit de frunze străvechi,ieşiră, ca într-o magie a lumii de-zlănţuite, florile. Simţi, fără să ştie, unecou rece, ca şi cum totul ar fi început,în jurul ei, să se rotească, lăsând să seamestece iernile grele, cu copacii goi şitroieniţi de zăpezi; primăverile


83


84

dureroase, împânzind aerul cu miro-surile euforice ale vegetaţiei, ve rilesomnolente şi toamnele adânci, singu-ratice şi mortale: un caleidoscop fărătimp, de unde ea va lipsi. Înainte delumea pe care ea o cunoaşte, apele serevărsaseră peste maluri şi ierburilecrescuseră nebune, frunzele, acumverzi, foşniseră de milioane de ani fărăsă fie auzite de om. Privirile ei nu în-tâlniseră vietăţile care, înainte ca uni-versul să-i recompună - din culorileotrăvite ale ceţii - ochii, se mişcaserăsălbatice pe ape şi peste păduri. Totceea ce trăia n-o cunos cuse pe Isadora.

„Va fi seară“, gândise fără auz şisimţi abia târziu umezeala apei care,înaintând peste trepte, îi cuprinsetălpile. Ar fi trebuit poate să tremure,însă liniştea acvatică, urcând din toatepărţile către ea, îi plăcu. Străină deprivelişti, Isadora ştiu că acolo, undeculorile nu se născuseră, începuse săplouă.

Erau, mai întâi, dogoarea ucisă şi


85

sunetul cotropitor, o nelinişte în carebeatitudinea privirii pasive încă nustăpânea decât poate gândul memo-riei fără origini. Prin uşa deschisă,ploaia venea cu răcoarea distilată şi cuceţurile ei ca de potop. Apele sure,grele, răsco lind vegetaţia, lăsaseră to-tuşi potecile libere, smulse din toren-tul care pornise din nevăzut. Pefereastră, Isadora zărise cărareapietruită înecată de ape, ca atunci şi,ca într-o hipnoză, i se păru că des -chise, plutind, o uşă înaltă, din lemnbrun; şi o auzi lipindu-se, în cameraîntunecată, de zid, cu un zgomotscurt, ca un pocnet de pistol. Îi plă-cuse, însă, lumea aceea obscură, peunde vânturile misterioase, aducă-toare de ploi, păreau să se eliberezedin vrăji arhaice: o şuviţă de părtremură, neagră, peste ferestrele albiteacum.

Umbra ei, aeriană, pătrunsese încamerele adânci, pe unde luminileieşeau dintre îndepărtatele vitralii, co -


86

lorând sângeriu visul. Trecu, pipăind,pe lângă mobila grea, încrustată, simţiopacă pielea de Cordoba şi argintulmoale al tăvilor, sclipind ca o apă pu-trezită; înaintă prin odăile stranii, peunde, tânără şi atunci, poate maibătrână decât azi, învăţase să de-scifreze misterele semnelor cabalistice.Trecu prin uşile înalte, pe sub lam-padare de cristal pe care nu le auziizbindu-se deşi aerul, solidificat, le tul-burase, văzu candelabrele baroce deBaccarrah, vitrinele oarbe cu porţela-nuri, lăzile închise cu lacăte, cana-peaua de pluş roşu, ca de sângeînchegat. În nări, mirosul încetase s-omai neliniştească; ştia că nimic dinacestea nu era adevărat şi ploaiaveche, fantastică, îi reaminti abstractaei genealogie care este natura.

Când îşi potrivise, cu un gest ab-sent, ceasul de buzunar, înţelese, fărăcuvinte, că noaptea venise deja. Însădeparte, către mare, cerul era încă al-bastru şi înaintea lui, pe canale, se des-


87

făşurau, în lungi ovale sângerii, lu-minile amurgului. Înaintau încet,lovind ritmic din lopeţi şi el tăcusesimţind laguna putrezită şi coloanelemăcinate, ierburile marine îngheţândfără vârstă, caii de metal, pe deasuprapieţelor largi, pustii, acope rindu-se debroboa nele acvatice ale nopţii. Îşiaşeză mai bine pălăria de panama şiîşi căută, eliberat de apăsarea zilei de-strămate, portţigaretul.

Fumul ameţitor al ţigării îl trezisetotuşi, şi atunci, de sub genele înde-părtate, sclipind ca un fulger, la fe reas-tra purpurie unde perdele lungi sezbăteau ca nişte ploi torenţiale, văzuochii ei acvatici, verzi, ca de lagunămortală, pe unde va călători în odăilecu pluşuri roşii, vechi, printre uşilestranii şi pe sub candelabrele decristal, pe lângă vitrinele oarbe; şi înlumea lui imaginară, de crepusculmort, auzi foşnetul şalului ei de mă-tase.

Barca se apropiase şi în curând


88

aveau s-o audă; prin ochii împăien-jeniţi, ea distinse culorile aproapegeneziace, învălmăşite.

- Mă numesc Isadora, nu-i aşa? - zise,închizând ochii.

Snagov, 1984


89

Jogging

Cerneala se uscase în stilou şi,privind abia atunci foile îm-

prăş tiate prin încăpere, îşi dădu seamacă e dimineaţă. Îndărătul perdelelor selumina lent, dimineaţa va fi încă multăvreme cenuşie, apoi sură şi, cine ştiecând, într-o clipă cu neputinţă deidentificat, transparentă, ca de cristal.Ar fi trebuit să se îmbrace, să fumeze oţigară şi să bea o cafea; privi absent înjur şi simţi, ca o tăietură de cuţit, gus-


90

tul amar al nopţii singuratice, buzelesărate şi limba grea, în nodată, răsu-flarea scurtă, degetele încordate. Sefăcea din ce în ce mai intens lumină.

Se gândi s-o trezească. Silueta eilongilină şi nervoasă ar fi apăruttârziu prin uşa întredeschisă; l-ar fiprivit cu ochii ei albaştri şi miopi,sforţându-se să se smulgă din apagrea a somnului auroral şi să distingă,în confuzia surprizei, formele pe carele cunoştea. Imaginea ei, cu trupulfierbinte şi molatec, gol sub cămaşa denoapte străvezie, îl ameţi. Nu i-ar fispus nimic, ar fi prins-o de după umeri,pătrunzând în odaie şi încolăcind-o înjurul lui, ar fi dezbrăcat-o uşor, fărăeforturi, privind în fascinanţii ei ochi ac-vatici şi absenţi; apoi ar fi întins-o pepodea, aşezându-se alături, şi ar fimângâiat-o mult, încet şi muzical, caîntr-un dialog de viori.

Renunţă.Îşi plimbă fără gând palma peste

piele, coborând de la umeri către


91


92

coapse, până la tălpi. Ţigara ardeaabandonată în scrumieră şi abia cândsorbi o picătură de cafea înţelese cătrăia încă şi azi; o carte se prăbuşi depe etajeră şi rămase întredeschisă pecovor. Des chise larg uşa balconului şirespiră: era peste tot în aer o apăsaregenuină, ca de rouă solidă; umezealadimine ţilor de la munte. Însă el n-aveade unde s-o ştie.

Era aproape gata, rămăsese doarsă-şi încheie şireturile de la pantofii detenis, dar nu plecă. Aspirase profundfumul ţigării şi ameţea tot mai îm-bătător de la o clipă la alta; drogulnopţilor obosite pătrunse mai adâncde piele, ca o apă otrăvită. Moartea nuvenise şi insomniile lui se prelungeauîncă un ceas, poate încă o zi. Se ridicăşi păşi către uşă, apoi se clătină şi seîntoarse fără rost, strivind ţigara arsădeja până la capăt. Ieşise însă cu o miş-care continuă, largă, elegantă; ştia să-şipregătească clipele fericite şi mulţi meagesturilor perfecte, jucate ca pe o


93

scenă, îl făcea întotdeauna şi maifericit. Pe coridor ardea încă lumina deneon şi îşi privi, înspăimântat, într-ooglindă paloarea. Nu mai era mult şi,cuprins de teamă, coborî scările pânăla parter. Ar fi vrut să scape de aceastăspaimă fără nume şi ajunse, aproapefără să-şi dea seama, afară, la lumină.Poarta se auzise pocnind surd în urmalui. Călcase pe asfalt şi peste lespezilede piatră, dar nu simţise decât un ecoumineral, insensibil. Trăia însă prin nărişi prin piele, iar ochii smulgeau zileitot ce putea aceasta să dea. Îi era bineacum, lumea pusese stăpânire pe el.

Se oprise apoi, după câţiva paşi, şiascultă. Ar fi trebuit să se audă, înfun-date, tropotele turmelor scăpate dinînchizători, sau, poate, huruitul ca -relor pornite la târg sau la câmp. Toateînsă tăceau adânc; până şi păsările seopri seră vrăjite în aer. Mi ra culosul norargintiu pe care îl zărise de la fereas-tră coborâse acum către dealuri şi dis-păruse. Părea că nici măcar lumina nu


94

mai înaintează şi că pentru totdeaunaîn jurul lui va rămâne acea culoareştearsă care făcea lucrurile să devinăparcă fluide şi să zboare.

Dar el păşi, respirând tăios, saca-dat, şi atunci toate prinseră din nou săse mişte. Coborâse repede mai jos dedrum şi în clipa în care pierduseapăsarea pietrelor, simţi cum toate, dejur împrejur, se fac mai clare, distincteşi vii. Trecuse printre tufe înalte delipan, peste junglele de brusturi, pesteierburi pitice unde roua tremura fe ri -ci tă, călca florile mici, galbene şi roşi-atice, inflorescenţele albe, petalelevineţii, foile moarte şi îngălbenite. Subtălpile lui albicioase rămânea unimens cimitir de tulpini retezate. Din-spre dealuri şi de la pădure venea unmiros sălbatic şi necunoscut, un fel dechemare fără cuvinte, dar el n-o as-cultă. Umbra i se lungise imensă pestetoată valea. În spatele lui, ca un globpurpuriu, solemn, gigantic şi amenin -ţător, se ridica soarele.


95

Să asculţi trilul mierlei şi forfotireaaripilor de rândunici, să presimţi de pepământ linia curbă a şoimului carepluteşte, să vezi fantomatice - în aer şi înierburi - prigorii, beatitudine a existenţei,semn mai adânc că respiri decât respiraţiaînsăşi. Pe coline începuse să bată vân-tul şi el văzuse, înfiorat, cum arborii seîndoiau aproape până la pământ, cumiarba era secerată de palmelenevăzute; şi cum se amestecau semin -ţele în vârtejurile neaşteptate.

Dar în marginea păşunilor, undeajunsese acum, nu se mişcase nimic.Înainta precaut, atent la toate, ca şicum s-ar fi trezit deodată pe o planetănecunoscută. Văzu şopârla străveziecare se sparse ca un ciob de sticlă şirăspândi, la câţiva paşi de el, mii deculori. Dar nimic nu i se mai păreaacum străin. Intrase în natura fărăvârstă, făcea parte din ea. Un greierverzui i se urcase pe genunchi, găr -găriţele se atârnaseră de firele de părşi o libelulă îi ajunsese pe umăr: părea,


96

deodată, o divinitate proteguitoare avieţuitoarelor fără cuvânt. Sări unpârâu, urcă şeile unui deal, nuajungea, de fapt, nicăieri. Şi, de fapt,nici nu se gândea să ajungă,mişcându-se către oriunde, parcărotindu-se la infinit, ca un şarpe miticce îşi caută coada. Şi apoi, pe neaştep-tate, văzu pâclele cum se mişcau pestecâmpii, rotindu-se, înecând totul,prăbuşindu-se către el. Începuse săalerge, fericit, cu mişcări simetrice,respirând precis. Îşi găsise locul. De-păşise violetele campanule, însânge -raţii maci, trecea peste grămezi deierburi, peste popoare de insecte,peste oase îngropate adânc în pământ,peste enigmatice tezaure părăsite,peste fânul împrăştiat pretutindeni,îmbătător; urca măguri şi le cobora,înainta prin ceţuri reci, risipea frun-zele moarte, căzute cine ştie de când,biruia fluvii, câmpii, munţi, ameţit deputerea momentului, de năluci, fer-mecat de mirosuri, de culori aţâţă-


97

toare, de memoria lui care începuse,fără să-şi dea seama, să se desfăşoareînapoi, din ce în ce mai înapoi, înspreacolo unde totul devenea vechi, fărăvârstă, ca o pădure impenetrabilă cenu se modifică în sute de ani, ori ca ostană de piatră, unde cu greu s-ar maiputea recunoaşte un chip.

Izvorul Mureşului, 1983


98

Epilog

Când am revăzut compoziţiile adunateaci, cu gândul să le p u blic, totuşi, cândva,senzaţia ce am încercat a fost stranie şicontradictorie, aproape neve rosimilă. Ca şimulte alte cărţi (pro babil că vreo câtevazeci) şi aceasta se rătăcise printre mii dedosare şi fişe, ilustrând un şantier ce numai are sfârşit. De fapt, îmi face impresiacă nici nu ştiam că mai există. Căci, ase-meni altora, şi acestea îşi consumaserăsorocul trecând ca o descărcare de puteri

Artur SilvestriBucureşti, 2001


99

din virtual pe hârtie, trăind, deci, fără adori neapărat să se definitiveze ca obiect.Actul propriu-zis de a le compune orimăcar imagina le făcea să existe, în or-dinea unui gen de intelectualism epicureicce îl recunosc acum. Dar, în sfârşit, aces-tea, dar şi multe altele, par a fi compuse dealtcineva şi, în definitiv, aceasta este şi re-alitatea. Omul de atunci nu seamănă decâtpuţin cu omul de-acum, nefiind neapăratpreistoria lui, ci o altă versiune aşternutăîn timp.

Aşezate laolaltă, aceste şapte prozefantastice vădesc o anumită unitate însădatează. Sunt consecinţa unei perspec-tive asupra lumii determinată nu stricta-mente de vârsta biologică, ci mai degrabăde vârsta intelectuală. Modele nu se ob-servă aci, dar proximităţi - da. Epoca deunde provin acestea îi cultiva cu precăderepe prozatorii sud-americani, pe Borges şiMarquez, pe Alejo Carpentier şi VargasLlosa. Dar mai degrabă decât aceştia se în-trevăd vagi ecouri din „Moderatocantabile“, din „Ţărmul Syrtelor“: Mar-


100

guerite Duras, Julien Gracq şi poate ErnstJünger. La drept vorbind, acestea suntumbre răsfrânte pe pânză, pete de memo-rie rămase din contemplarea epicureică aunor maeştri preferaţi, dar nu sunt pro-ducţii de cărturar ce compune în manieracuiva ori după un model. Acestea sunt nu„proze“ ori „nuvele“, ci un fel de frag-mente de epos criptic, ce captează un mis-ter natural nedesluşit şi doar îlînre gistrează fără a-l organiza. Sunt„bucăţi“ înregistrate în marginea apei,îndrumate de un imaginar acvatic ce îşicaută formele potrivite unde să poatăsălăşlui.

Dar, în acelaşi timp, există pretutin-deni o dimensiune liturgică, arătând unmister ce ordonează, de fapt, lucrurile, căciîn aceste planuri întretăiate, ca îngravurile lui M.C. Escher, se întrevădteme ce aparţin, de fapt, unei înţelegeri alumii de natură religioasă. „Scriitorul“,„Cartea“, unde toate par deja să fie scriseanterior, întocmai aşa cum se manifestăacum, nu aparţin strict lite raturii şi uni-


101

versului ei de noţiuni, ci unui scenariumitic ce depăşeşte contingentul.

Abia târziu, acum, de fapt, mi-am ex-plicat de ce „Noaptea de Sânziene“ a lăsato urmă atât de pregnantă, după ce, cred căpe la jumătatea anilor ‘70, am citit-o în-tâia dată. Ceva, deci, cred că a rămas, aşacum în arheologie se găseşte în peşterimisterioase câte o urmă de tălpi întipăriteîn argila ce s-a solidificat din vremuri fărăvârstă, ce se măsoară cosmic.


Exegeze critice

102

apocalipsys_exegeze_critice:Layout 1 12.11.2009 18:12 Page 102

O dimensiuneliturgicã

Prof. dr. Ovidiu Drimba

103

Enciclopedist impenitent, gata oricândsă intre în câmpul u nor noi preocupări,iată-l acum pe Artur Silvestri pătrunzând şiîn parohia naraţiei beletristice: Apocalyp-sis cum fi guris, - şapte in stan tanee (nu-mite de autor „nuvele fantastice“), - în careMircea Elia de cu ale sale „Nopţi deSânziene“ (recunoaşte el) - „a lăsat o ur măatât de pregnantă“. Dar cule gerea se încheiecu un Epilog ca re întregeşte - sugestiv, con-cludent - acest profil, această schi ţă deportret, pe care am încercat-o aici. În primulrând, pen tru că autorul îşi mărturiseşte


afinităţile elective din câmpul lite ra turii şi,printr-o implicită extensiune, al culturii înge neral. Ca re ar fi aceste definitorii afi -nităţi?

Artur Silvestri are lecturi întinse, m o -derne şi rezistente, în do meniile abordate.În domeniul literar, de pildă, el pare a fimai pu ţin permeabil la spiritul literaturiinord-americane (un „Homo reli gi osus“ arputea fi altfel?); în schimb i-a cultivat cuprecădere - mărturiseşte - pe sud-americaniiesen ţiali: pe Borges, pe Marquez, pe VargasLlosa. Extinzându-şi în domenii mai inso-lite (ale literaturii relativ contemporane) cu-riozitatea intelectuală (irepresibilă!), ArturSilvestri îşi recunoaşte scrisului său vagiecouri (în realita te - mai mult decât vagi)din literaturã, de exemplu, a unei Mar-guerite Duras - de la care poate fi perceput(cred eu) interesul pentru in vestigaţie so-cială unit cu oarecari ambiţii metafizice(„experts en de mi-silences“ nota H.Clouard). Sau din lectura unui JulienGracq, a cărui atracţie spre fanteziamagico-evocativă din „Ţărmul Syrtelor“ şi

104


spre o ambianţă dominată de miracol şimister este captată poetic: ceea ce la autorulnostru devine „o dimen si une liturgică, ară -tând un mister ce coordonează, de fapt, lucru rile“.

105


Arta scrisului - înpagini antologice

Prof. dr. Alexandru Husar

106

Autor al multor altor cărţi (probabil căvreo câteva zeci, cum no tea ză el însuşi), şiaproape 200 studii de istorie l i terară şi is-toria civi li zaţiilor, peste 2500 titluri, - ilus-trul scriitor, istoric al cultu rii şi dascăl deprestigiu internaţional, dr. Artur Silvestri,ne oferă în Apocalypsis cum fi gu ris, cumzice d-sa, - „o carte stranie, din via ţa ante-rioară”.

Nu mai puţin de şapte nuvele fantasticeşi un epilog pe nu mai mult de 32 pagini,compun această carte, scrisă cu peste do uăde ce nii în urmă, - cert una din cele mai


107

surprinzătoare apa riţii din ulti mii ani,la noi. Deşi, după autor, cele şapte proze nusunt proze ori nuvele, ci „un fel de frag mentede epos criptic, ce captează un mis ter natu-ral nedesluşit şi doar îl înre gis trea ză fă ră a-lorganiza”, - în rea litate volumul surprindeîn vibraţia ei, în strîn sa împletire de naraţi-uni şi descrieri, o mişcare continuă şi lar găa elementelor sau feno me nelor naturii, înprimul rând.

Ploi mişcând peste câmpii, apetresărind, soarele întinzând pes te lac pânzelungi, argintii, păduri fremă tând, fagi,sălcii plângând, ra ţe săl ba tice forfotind,ţipând adunându-se ca să plece... În paginire le vante, ploaia venea cu răcoarea disti-lată şi cu ce ţurile ei ca de po top. Apele sure,grele, răsco lind vegetaţia, „vânturile mis-teri oa se, adu cătoare de ploi, păreau că seel i berează din vrăji ar ha i ce“. Pe ca nale, sedesfă şu rau, cu lungi şi ovale atingeri, lu-minile amur gului... În Veneţia, fărăIsadora, creş teau ierburile în ver zite, ie şeau„ca dintr-o magie a lumii desfrunzite, flo-rile”. Ano tim pu rile se suc ced ome neşte


(iernile grele, cu copacii goi şi troieniţi deză pezi; pri măverile dure roase, veri le so m - n o lente şi toamnele adânci, singu ra tice şimortale) în chipuri caracte ris tice defini-torii, dublând as pec tele lor exterioare cuvalenţe psihice sau morale. O ates tă epite-tul fizic şi epitetul moral (copac solitar, cerpro fund şi sin guratic, pe ace eaşi pagină:ceruri solitare şi reci), epitetul mo ral pelângă epi te tul fizic: epitetul binar, une oriternar (toamnele adânci, singurati ce şi mor-tale) rareori un singur epitet (vara nebu nă,fe rigi mortale sau valuri amorfe) atestă oprofundă umanizare a na tu rii, deci ca pa -citatea autorului de a desluşi un mister n a -tural, de a-l or ga ni za. O redutabilă intuiţiea naturii analizate se ex tin de şi asupra in- te rioarelor. În Veneţia, fără Isadora, deexemplu, „în camerele a dânci, pe unde lu-minile ieşeau dintre îndepărta te le vi tralii,pe lângă mo bila grea, încrustată, se simte,opacă, pie lea de Cordoba şi ar gintul moaleal tăvilor. Isadora trece prin odă il e straniipe unde învă ţase să desci fre ze misterelesemnelor ca ba lis tice, trece prin uşile

108


înalte, pe sub lam padare de cristal. Can de-l abrele baroce, vi tri nele oarbe cu porţela-nuri, lăzile închise cu la căte, canapeaua depluş roşu, ca de sânge în chegat, odăile cuplu şuri roşii, vechi, uşile stra nii...” toatepoartă am prenta pre zen ţei umane, a unuicontact cu omul care-şi află el în suşi cu pre -că de re locul său predilect. În ideea că„farmecul unei tinere ca re vrea să placă,este ceva inefabil care provine din întreagaper soa nă în mişcare” - în Geneza du păBalzac - accentul cade pe miş ca re. Aparpersonaje bine contu ra te. Maria din primaschiţă, de obi cei două personaje - ea şi elsau bărbatul şi femeia, - Cons tan ţa şi Peter(în Peter în aprilie), Pamfil (Mileniu înpăduri), Lena şi Radu (în Ordinul vrăji-toa relor), Isadora (în Veneţia, fărăIsadora) îşi jus t ifică locul, în por tre tesumare, succinte, vădind, în esenţă, un faptincontestabil: au ce va de spus...

Un stil dens, concentrat, aproape ner-vos, un lexic de o fra pan tă opulenţă, sintaxade un vo lubil schematism în febră: carteaunui scri itor de certă vocaţie. Totul strâns în

109


corset: nu rareori un ritm im pecabil, pro-fund personal. Încântă un scris alert şi de-gajat. Nimic descurajant sau demora lizantîn această carte în care arta scrisuluiatinge în pagini antologice o rară per-formanţă - mai presus de orice decenţă şieleganţă.

În pofida dimensiunilor reduse, a unuirestrâns număr de pa gini, ceea ce impre-sionează îndeosebi e aici pre zenţa unor pro- por ţii cosmi ce, depărtări de neatins, suneteprelungi, răsfrânte în eco uri ce parcă nu semai sfârşesc. În Peter în aprilie, Constan -ţa are convingerea că lumea este în rea litateinfinită. În podul casei din Bucureşti miră„plânsoarea greierilor“ ca din afară de is to -rie ori dintr-o Lume îndepăr ta tă. Şi în altăparte „imensitatea ce ru ri lor solitare şi reci“.Pe o lăţi me imensă, pe aproape întreg ori zon -tul, clipeau luminile Bucureştilor. În Mileniuîn păduri - „De sus pâ nă jos lumea sevedea străvezie, cerul pur părea ireal şi fărăsfâr şit“. În Ordinul vrăjitoarelor „barcalungă, aproape astrală, se înfigea în ori-zonturi lăsând în urmă triun ghiuri din ce în

110


111

ce mai largi...“. Tot aici „geometria solitu-dinii marilor na vi gatori făcea lu mea să fieatunci mai puternică decât însăşi ideea deveşnicie“. Înain te de lumea pe care ea ocunoştea (în Veneţia, fără Isadora) „ape -le se revărsaseră peste maluri şi ierburilecrescuseră nebu ne, frunzele ... foşni seră demilioane de ani fără să fie auzite de om“...

Existând astfel o perspectivă cosmicămai presus de spaţiu şi timp deopotrivă - şipoate aici e forţa, în fond mesajul cărţii - eaim pli că „o dimensiune liturgică, peaceastă cale captând un mister ce or- do nea ză, de fapt, lucrurile în planuri ceaparţin aievea - cum suge rea ză autorul -unui scenariu mitic ce depăşeşte con-tingentul“.


Ultima frontieră

A.I. Brumaru

112

Ins tainic - misterul stârneşte oricândcontroversele, îndoiala, în fond, curiozitatea- Artur Silvestri luase pe vremuri, prin mus-taţa largă - mo de lul era atunci, probabil,mandarinismul valah al lui Petre Pandrea- alu ra în conjunctură a ne reţinerii. Astăzi,chipul enigma tic i se va fi mă rit, cred, prinadăugarea sub vrejul impene trabil al mus -tăţilor a unei bărbi am poloase patriarhale,accentuate de înălbi rea pe suprafeţe a fi relorde pe obraz.

Tăcerea editori a lă, cu ecou în durată,a lui Artur Silvestri va fi în sem nat aşadar şi


113

o dis cretă inadezi u ne? Nu ştiu. Scriitorul(ca re în calitate de june critic li te rar îmi a -tacase, în Luceafărul, cartea din 1977,Masca Prince pe lui) compunea, după cumpreci zea ză, şi re dac ta, în secret, ca „pentruser tar“, prin 1983-1984, „nu vele fan tas -tice“. Citite astăzi (Apocalyp sis cum f i -guris, Carpathia Press, Bucureşti, 2003)sunt sur prinzătoare: se situea ză, după pri-ce pe rea mea, între un realism ma gic latino-ameri can avant la lettre şi o sinteză - însăcu accentul în ab stracţiune şi în, aş spune,obsesia severităţii poetice - a formulelor eli-a descă şi voi cu les ciană. De altfel, într-unEpilog la cele şapte nuvele au torul nu segân deşte, în linii mari, altfel; se va aşe zadoar, probabil pe bună drepta te, mai apăsatsub semnul lucrării încă ne perpetuate a luiErnst Jünger. Nu sunt, mărturiseşte, influ-enţe ori mo dele (fie acestea MargueriteDuras, Julien Gracq, nedecla raţii M. Eliadesau V. Voicu lescu, de aiu rea Th. Mann, peaceştia oricum, A. Silvestri îi re con firmă -vor ba lui Blaga - numai în „schiţă“), darsunt „proximi tăţi“. „La drept vor bind -


scrie autorul - acestea sunt umbre răsfrântepe pân ză, pete de memo rie rămase din con-templarea epicureică a unor maeş tri pre fe -raţi, dar nu sunt producţii de cărturar cecompu ne în ma ni era cui va ori după mo del.Acestea sunt nu „proze“ ori „nu ve le“, ci unfel de frag mente de epos criptic, cecaptează un mister na tu ral ne des lu şit şidoar îl înregis trează fără a-l organiza“. Îlaprob aci pe Artur Silvestri fără re zerve:Maria, în Apo ca lypsis cum figu ris (pen-tru cine nu ştie, e com poziţia lui Adrian Le -verkuhn din Doctor Faustus de Th. Mann),vine în so ţită de un bărbat (e di na dins fărăde nume) în ţinutul, cum îl notifică acesta,„pustiu“, aci pă trun de „frigul uscat, ge rulma la di ilor mortale“; dar, ne putem întreba,nu însoţitorul în suşi e tocmai tă râ mul, loculacela cu toa te amăgirile, al deşertului -pustiul de dincolo de fiinţare, arătându-necă, dincolo de fiinţările în formă, fiinţa eaidoma contrariului ei, că fiinţa şi nefiinţasunt una? Să citim, spre e xemplu, acest di-a log tulburător: „E o noapte fă ră lună - zisefemeia privindu-l, cu ochii sclipitori. El o

114


as cul tă, îm pin se uşor capul spre spate şiprivi în sus, nedefinit. - Da, răs pun se. Şi încer nu e nici o stea. Nu era, într-adevăr,nici o lumină în ceruri, dea su pra lor se des-făşura un gol fără sfârşit“. Noaptea aceea,ca să lămu rim împrejurarea, era chiar mo-mentul concret. „E Crăciunul - mur murăMaria şi aprinse lumâ nările; pe pereţi setreziră parcă fo curi verzui şi ea îl strigasefără cuvinte". Deschise uşa, voia să-l în- tâm pine, era, în sfârşit, frumoasă numaipentru el. I se păru că noap tea a tre cut şiieşi; singu ră ta tea o împresurase", dar mo-mentul acela era fă ră de timp, iar lumea fu -gise de sinea ei însăşi. „Răsărise luna; însăce rul adânc pierduse ste le le parcă pentrutot dea una. Simţi în aer un mi ros de fum pecare nu-l mai cunoscuse, ca un pelin uscat.Era frig, ochii începu seră s-o usture, dar îlvăzu se, aşezat cu spatele către ea, şi cumâinile desfăcute, atâr nând pes te porţilemari, fere cate. Se apro pie şi, prin cămaşalui, înghe ţată, simţi arsura unui cartuş“.

Nuvelele fantastice ale lui Artur Sil-vestri (Apocalypsis cum fi g u ris, Geneza

115


după Balzac, Jogging, Peter în aprilie,Mi leniu în păduri, Ordinul vrăji-toarelor, Veneţia, fără Isadora) sunt -mă exprim aproximativ - parabolele fiinţăriila ultima lor frontieră - aceea a di so luţieişi pier derii lor fatale în fiinţa care, poatefără de vrere, numai le-a născocit.

116


Utopiailuminãrilor

liturgice

Prof. Dr. Zenovie Cârlugea

117

Acest „latin title“, Apocalypsis cumfiguris, a făcut, de la ciclul de gra vuri allui Albrecht Dürer din 1504, până în cul-tura occidenta lă mo der nă, o adevăratăcarieră, antrenând nu numai artele vizua le,ci şi mu zica (v. Adrian L e verkün, KonradBoehmer ş.a.), ori lite ra tura (Nietzsche, Th.Mann). O referinţă importantă se poate facela cartea de proză a scrii toa rei spanioleLuisa Josefina Hernández, Apocalypsiscum figuris (Universidad V e racruzana Edi-torial, Xalapa, Me xi co, 1982), dacă avemîn vedere că aceste şapte nuvele fantas ti ce


(număr iniţia tic) ce au fost scri se de ArturSilvestri prin anii 1983-1984, înregistrând„une paruti on choc par son caractère étran -ge, dans la tradition du mira culeux ar-chaique“ (cf. ediţia Apocalypsis cum figuris- Sept nouvelles fantastiques et un épi-logue, Centro Culturale - Ortodosso,Venezia, 2005, p. 47).

Să reţinem că epoca în care au fostscrise aceste proze amin teş te de prestigiulimens al realismului magic sud-american(Bor ges, Marquez, Alejo Carpentier ori Var-gas Llosa), autorul nostru având în aceş tianu „modele“, ci „pro ximităţi“, căci referinţela fel de grăi toare pu tem avea în MargueriteDuras, Julien Gracq ori Ernst Jünger. De si -gur, nu e vorba de o manieră scriptică imi-tativă, nici de „modele“ în um bra că ro racreează scriitorul român, ci, poate, de o mis-terioasă „con tem plare epi cu reică“, rema-nentă în abisa li tatea spiritu lui creator. Toateaceste fragmente de „epos criptic“ păstreazăîn ar heologia textu a lităţii lor o lume în care„camuflarea“ sacrului, de ca re vorbeaMircea Eliade, freamătă cu p u tere identi-

118


tară în nelinişti ar hetipale şi scenarii mitice.La o analiză de amănunt ni se relevă ţe să-tura unui text conste lat (Roland Barthes),în care am putea de cupa cu uş u rinţă anu-mite zo ne de lectură pentru a obser va mi gra -ţia sensurilor, dezvăluirea codu ri lor,înlănţuirea cita te lor, paralelismul şi refe -renţialitatea „vocilor“ etc.

Prozele autorului român au, pe lângămesajul enigmatic, cultivat cu o anumităinginerie textuală, acea dimensiune deapokaly psis, în sensul originar în careacest lexem însemna, etimologic, nu exacer-bare demonologi că, ci dezvăluirea unuimesaj. Există în aceste texte, din co lo de oreferen ţialitate contingentă, mai multe pla-nuri ale experienţei abi sa le. În aceste difuzeoglinzi retrovizoare ale spiritului, joacă, pre-cum pe ape le adânci adierea orei incerte(entre chien et loup), epifanii ata vice, stră- fulgerări lucide, clipe şi frân turi exis-tenţiale, în general o lume de sub struc ţieentelehială, de sce narii mitice, de arhei plu-titori, de aburi matri ci ali, de aluzii epi gra -fice, toate trimiţând atât la o mitolo gi e a

119


textului ca facere şi des fa cere (clivaje, în ac-cepţia tema tismului richardian), dar şi la oex perienţă consumată, culturaliceşte, în me -sa je individual-enig ma ti ce. Artisticitateaaduce în prim-plan şi o metafi zi că a vocilor,prin ca re evidenţele contingenţiale suntmereu ţinute sub clopotele stră vezii ale m a - rilor enigme şi subînţelesuri. În textualitateaaceasta se reflectă, abi sal, mai întâi, o ex-perienţă de viaţă, oricând ga ta a tri mi temesaje şi in dici ai febrilelor conştientizări.Peste tot, însă, plu teş te acel aer de misterliturgic, de sacralitate revelată în su blimecli pe epifanice, repede ob tu rate de registreleporozităţii exis ten ţiale. Aşa că Apocalyp-sis cum figu ris îşi joacă scenariile um-brati ce, uneori „ago nizante“, pe mari pânzeonto-existenţiale, naturalita tea, mai tot dea - una stereotipă, exprimându-se în pulve rizărimiste ria le de epifanii şi scenarii mitice. Pre-tutindeni - un aer de enigmă, de introvertăritualita te liturgică, dar şi de lucidă con-templare epicurei că, o con tem plare - careapasă pedala unei proze de vaporoasă can -tabilitate sufle teas că.

120


121

Apocalypsis cum figuris degajă, înacelaşi timp, şi un aer de en ci clo pe dismstructural şi specific autorului (interesat deistoria cul tu ra lă şi a mentalităţilor), con-figurând, pe cerul me ditaţiei însingura te,dra ma omului modern în Marele Text al e xis-tenţia lităţii, împovă rat de car te zianism, caşi de Utopia iluminărilor liturgice.


Am putea spune că în nuvelele adunatesub titlul Apocalypsis cum fi gu ris, felulîn care erupe iraţiona lul în viaţa individu-lui ţine mai puţin de for mu la literară caatare, ingenios articulată pe un fundalpsiho-pictu ral, şi mult mai pregnant defilosofia creştină a destrămării fiinţei. Asis -tăm la câteva feluri de moarte în care pur şisimplu natura, dez lăn ţuită mi rific în iposta -ze le ei sezoniere, devorează individul, sub-sti tu indu-i-se cu o voluptate dio ni siacă. Subacest aspect, ingenio zitatea pro zatorului

122

În litera unui cod al eternităţii

Mircea Rareş


123

Artur Silvestri devine tutelară, pentru că as-cunde, dincolo de fenomenul deconspirat,revelaţia tainică a prefacerii. Nou este fap-tul că actantul nu este obiectul sepa răriiunităţii trup-suflet. Dizolvarea în natură(întoarcerea trupului în elementele din carea fost creat) nu pre supune la acest autor an-ularea con ştien tului, dimpotrivă, exacerba -rea lui. Voluptatea cu care se săvârşeştestrania tran sla ţie, parcă în li tera unuicod al eternităţii, dă impresia că aceastăreacţie chimică nu este lipsită de acceptuldivin.

Fiara apocaliptică, cu cele şapte capeteale ei, replămădeşte ordi nea lumii, cons-finţind distrugerea, sfârşitul ei. Eaacţionează ca atare asu pra ma rilor colec-tivităţi. Or, la Artur Silvestri natura paresă cu noas că o revigo rare metabolicăfără precedent, iar catastrofa pri veş te nu -mai individul, ea acţionează sub alte aus-picii, nu pur şi simplu aleatoriu, la nivel deatom.

Din triada reperelor unei Apoca lipse -revelaţia, profeţia şi vizi u nea simbo -


lică, Artur Silvestri pare a nu prefera niciuna. Substanţa o cu ltă a prozelor sale ex-clude motivul Bestiei (decriptat mai nou caforţă ide o lo gică a propagandei totalitare)sau motivul ultimelor zile, încărcate la scarămare de grozăvii, ale Lumii. Cele şapte par-tituri ale cărţii pe care încercăm să o sem-nalăm n-au nici un legământ de fidelitatecu nu mărul de capete ale Fiarei sau cu prin-cipiile ei demonice. Se pare, deci, că nuputem însuma aceste proze subtile şi tragiceşirului co ple şi tor de apo calipse devenit dejaun gen literar încă din primele s e cole ale ereinoastre, iar în ultimii trei sute de ani - şi maiabitir în ultimele două decenii - invadând purşi simplu teritoriile artei cu o insistenţă care,desi gur, te pune pe gânduri.

124


125

E greu de povestit despre o astfel decarte; cele şapte proze pe care autorul le nu-meşte nuvele sunt, de fapt, şapte cântece aleunui poem liturgic (de felul pleanurilortracice sau de felul litaniilor egiptene). M-am străduit să pipăi semnele şi să le simt(descifrarea runelor sfinte nu mai este posi-bilă). În ultima vreme, am citit multă lite -ratură antică, iar senzaţia receptării acesteicărţi a fost de retrăire a vremurilor contempo-rane miturilor. Re în toarcerea e dificilă: e greu

Şapte vibraţii ale memoriei subconştiente

Ion Drăguşanul


să vii înapoi, de la aceste cântări liturgice. Numai ştiu care sfânt martir a fost, înainte de ase creştina, preot al Soarelui şi a lăsat măr-turii despre mona hismul solar - pe careavea să-l confişte Sf. Vasile, - iar prozele aces-tea spre aceste cântări m-au îndrumat. N-amvrut să privesc titlul altfel decât am privit fo-tografia amuletei cu triunghiuri şi incizii delinii pa ra lele, în multiplii de trei.

Între altele, m-au surprins perso najele,iar Geneza după Balzac mi-a oferit ocheie. În sufletul meu, cele două direcţiiîn literatură sunt repre zentate de Proust şiDostoievski. Niciodată nu mi-am amintitde „pielea de Saagri“, de pildă, cu senza-ţia inefabilului, dar acum doar spreBalzac m-a dus gândul.

Dar, după ce am scris, mi-a fost teamă.În fond, nu mă pricep la scris despre cărţi,iar urmele pe care le lasă cărţile prin sufle-tul meu înseamnă intimităţi; deci ceva pre-cum contururile păşirii îngerilor.

*Şapte proze fantastice, şapte vibraţii ale

memoriei subcon şti en te, intersectate aidoma

126


127

orizonturilor (cercurilor) pe axa aceleiaşisfe re („Toate acestea sunt straturi, rareoripoţi să auzi vocea ori să în trevezi ceva dinacele tipare de dinainte de cuvinte“), îm-plinesc o in solită litanie, un poem care, a -mintind de „Cartea egipteană a mor ţi lor“,poartă stra niul titlu de Apocalypsis cumfigu ris, fiind, în fond, „o car te din viaţa an-terioară“, cum nota autorul într-o de dicaţiepentru „Cezar Ivănescu, marele poet mistic“,dar care dedicaţie, prin voia sorţii, a ajunsîn Bucovina, acolo unde apostolii dinstâncă po ves tesc şi cântă despre aceleaşi lu-cruri.

Artur Silvestri suferă pentru în-străinarea cuvintelor şi caută acel timp sus-pendat, în care colindele, deci imneleîn toarcerii pro to pă rin ţilor, „e bine să leauzim din depărtare“, pentru că, „une-ori, mai ales noaptea, prin livadă seaud paşi îndepărtaţi“. În aparen ţă, cu-plul Ba şi Ba (pro topărinţii nu cunoşteaunumerele, iar pentru un cuplu iniţial scriaude două ori numele Ba), cuplul Anu-Şaue,Eftepir-Drago bete, Lună-Soare, exis tă sau


se determină reciproc (se scriu, se imagi -nează) la marginea ape lor, însăşi zăpadafiind, în fond, o uriaşă apă; dar apa luiArtur Silvestri înseamnă mult mai mult,înseamnă straturi de timp suspendat, cer-curile intersectate ale unei aceleiaşi sfere,cum deja am încercat să sugerez. Cuplul secaută şi se găseşte prin mit, dar fără atin-geri, fără popas în ace laşi orizont, aidomaCrăiesei Zăpezii Eftepir, care începea sădan se ze în Noaptea Lupilor (ultima a luniino iembrie), fără a ajunge nicio da tă, dan-sând, la Dragomir Dragobete (DragomirCel Beat de Dra gos te), care ve ghea în-muguririle de după exact nouă decade. Caşi Eftepir şi Dragobete, în drăgostiţii luiArtur Silvestri doar se în chi pu ie, doar seconştientizează şi vestesc reciproc, băr batulfiind cel ca re dă „regulile din oraşul arborede lângă râul cu apă“ pentru că e iniţiat înrostul ziditor al cuvintelor (rostirea), iar fe-meia e marea vrăciţă („Tu ştii - zise femeia- eu sunt din Ordinul Marilor Vrăjitoare“),aidoma cu Şaue. Bărbatul e Cer („o divini-tate prote gu itoare a vieţui toa re lor fără cu-

128


129

vânt“), iar femeia Fântână (aşa se traduce,în fond, nu me le de Maria) şi trăieşte „pen-tru singurătatea ei şi geometria soli tu dinii“,o geometrie a lui „departe“ („departe,alunecând pe sub săl cii, înaintase o barcă“,„departe, noaptea părea că se lumi nea ză“sau „din lunecarea lor nu mai rămăsese,într-un târziu, decât geo me tria depărtărilormute“), trăieşte conştientă „că nimic dinacestea nu era adevărat şi ploaia veche,fantastică, îi reaminti abstracta ei genealo-gie care este natura“.

În căutarea aceasta neostenită se as-cunde, desigur, mitul an dro ginului, cel de-scris, cu metafore de serviciu, într-o superbăsin te ză de Petru Creţia: „Am fost cândvasferici, întregi, perfecţi ca niş te astre... Aşaca vechii giganţi şi, ca ei, eram violenţi şiagresivi. Din preaplinul for ţei noastre amvrut să ne năpustim asupra Olim pu lui şi azeilor săi. Zeus l-a pus pe Apolon să ne des -pice, om de om, în două şi să ne rea l că -tuias că în aşa fel încât să fim ca acum. Înfelul acesta deveneam mai slabi şi neprim ej -d i oşi, însă adânc ne fe riciţi, tânjind mereu


să ne găsim jumătatea întregului ce-amfost". Artur Silvestri, folosind metafora tran-scedentală, caracteristică poe tului, metaforacare permite re ac tivări fulgerate ale memo-riei sub conştiente, recreează şi contempo-raneizează mitul andro gi nului, iden tificândşi cămaşa de gheaţă care ne desparte şi carene uci de fluierând arsurile: „E Crăciunul -murmură Maria şi aprinse lumână ri le; pepereţi se treziră parcă focuri verzui şi ea îlstrigase fără cu vin te. Deschise uşa, voiasă-l întâmpine, era, în sfârşit, frumoasă nu -mai pentru el. I se păru că noaptea a trecutşi ieşi; singurătatea o împresurase.Răsărise luna; însă cerul adânc pierdusestelele par că pentru totdeauna. Simţi în aerun miros de fum pe care nu-l maicunoscuse, ca un pelin uscat. Era frig, ochiiîncepură s-o us tu re, dar îl văzuse, aşezatcu spatele către ea, şi cu mâinile desfăcu -te, atârnând peste porţile mari, ferecate. Seapropie şi, prin căma şa lui, îngheţată, simţiarsura unui cartuş“. Frig, noapte, însingu -ra re, adică atmosfera apocaliptică din„Hyndluljoth“ (44), adică timpul sus pen dat

130


în care „arrive le grand froid dans l'ArryanaVaejah“, iar „l'hiver se repand sur toute laTerre“, adică tim pul în care bărba ţii devin„cristi“ (cf. Strabon), trecând de cea lal tăparte a apei pen tru a tânji, vreme de nouădecade, după jumătatea în tregului din carefac parte. Iar cartea aceasta liturgică, înmăsura în care înseamnă şi sa crificiu şiaducere, începe cu uşa deschisă în calen da - rul nostru mo dern, prin replica răsfăţată aunei femei care deja adulmecă inefabilul şi,implicit, fericirea: „Îmi dai voie? spuse ea,scoţându-i ochelarii de soare“. Numai că,dincolo de mobilierul con tem poraneităţii şiîn profun zi mea lui se află simbolurilestrăvechi. O maşină, trecând prin zăpezilenop ţii, pe un drum pustiu de câmpie (spaţiulplan, care delimi tează cercul, e o ca racte -ristică a naraţiunilor luate în discuţie)devin, odată cu de rapările intenţionate înalte pla nuri ale timpului suspendat, altcevade cât ceea ce par a fi. Ma şi na se transformă(ca şi în Peter în aprilie) într-un anumesălaş al unei mistice intimităţi, un sălaşmobil, ca re lunecă pe Cale dintr-un orizont

131


în celălalt, sperându-se că, prin su pra-punerea acestor ori zon turi, se va întregisfera care am fost cândva.

În afara cuplului aflat în veşnică, darcalmă căutare, nu mai exis tă, în cele şapteproze ale insolitului poem liturgic Apoca-lypsis cum figuris, nici măcar oamenii„care aşteaptă prin case noaptea adân că“(„ca şi cum lumea întreagă ar fi fost, demâine, o livadă fără stă pân“), nici „putereamomentului“, nici toate celelalte vieţuiri, pen-tru că ceea ce există într-un „timp suspendat“înseamnă, în alt „timp suspendat“, doar „uncristal stră veziu, limpede, precum mineraleleîmpărăţiei lor fără iubire“. Dar în toate aceste„straturi“ (unduiri, ninsori, treceri,lunecări) căutarea de sine rămâne o con-stantă profun dă şi tulburătoa re („Mănumesc Isadora. Nu-i aşa?“), o căutare desine când zvârco li tă de nelinişte, când îm-blânzită de o ciudată şi indefinibilă stare defericire „ştia că fericirea nu are cu vin te“),„un ce va despre care nu se pro nun ţă, darcare se rosteşte, ase mă nător cu vocea carese naşte de la sine, anterior lumii de hârtie

132


sau lumii de celuloid“. Şi tocmai prin asta,prin căutare de sine, cred eu că se con sa crăApocalypsis cum fi gu ris (titlu care nu sevrea şi nici nu tre bu ie tradus, fiind aseme-nea runelor sfinte pe care doar le intuim)drept „un ceva“ care înseamnă cheia în-tregii opere a lui Artur Silvestri.

133


Apocalypsis cum figuris de Artur Sil-vestri (Bucureşti, Edi tura Car pathiaPress, 2003) cuprinde şapte nuvelete, real-ist-fantasti ce (în des chi de re - cea care dă ti-tlul plachetei, apoi: Geneza dupăBalzac, Jogging, Peter în aprilie, Mile-niu în păduri, Ordinul vră ji toa re lor şiVeneţia, fă ră Isadora), cu aparentă în-ră mu rare ferici tă chiar pe traiectul unei bi- sec toare dintr-un unghi de fugă epicăfor mat parcă, pe de o parte, de spiritul nara-tologic caragialean, din La Hanul luiMânjoală, Calul dracu lui, Kir Ianulea

Sublimate trăiri, tot mai profund

zalmoxiene

Prof. dr. Ion Pachia Tatomirescu

134


etc, iar, pe de altă parte, de cel mirceaeli-adesc, din La Ţigănci, Ghicitor în pie -tre, Un om mare etc, însă cu nebănuite,miri fi ce posibilităţi de dezvol ta re voltai-cizată în direcţia destul de originală a unuibalcanism ce re nun ţă la aspectele salescitice spre a se releva în subli mate trăiri,tot mai profund zalmoxiene, adică după r i -tualul profund al unei ştiin ţe de a te facenemuritor. În afară de incitanţă - desem-nând o lo ca ţie a conflictu lui, ori un „termi-nal al unei reţele - Kirchhoff a intrigii - înafară de armătura paradoxistă a suspansu-lui etc, mai impresio nea ză - în cadrul neo-expre si onismului acestui prozator de marerafinament - şi densitatea de mister pe uni-tatea de naratologic spaţiu ca „oglindă-re -tro vizoare“, „în pseudo-clinuri“, sau „înevantai“, sugestii întru catharsis şi alecutelor temporalităţii...

135


În Apocalypsis cum figuris, şapte nu-vele fantastice şi un epilog, avem de-a face cuceea ce semiotica numeşte „proces herme ne -utic“ în sensul că autorul atrage lectorul laparti cipare, una ce tin de să o ega le ze pe aceeaa naratorului, iar pentru mine, ce mă aflu lascurt timp de la şocul primei lecturi, la o atreia, semioza şi-a deplasat limita, fapt ce mi-lexplic prin calitatea esenţială a sti lului sil-vestrian: sinopsismul celor şapte fragmentece întregesc un corolar de oglinzi. Fie ca reoglin dă-text reflectă şi semnifică pe toatecelelalte.

Cărturar şi profet

Eugen Evu

136


Cheia hermeneutică a caleidoscopu luieste inerentă, iar lectorul are a decoda sem-nificaţiile aparent nelimitate, are a inter-preta, în ra mu ra în care el însuşi este iniţiatîn semio tica textelor de atare na tură. Co-parti ci parea cvasi-afectivă în contopire cuarderea emo ţi ei şi siajul revelatoriu pe lu-ciul apelor acestei proze eseistice, ne antre-nează, ne ispiteşte în jocul unei gândiriherme tice. Artur Silvestri instrumen tea zăcu rafinament polisemia, simbolurile, meta -fo rele ce par să se iveas că şi să se am pli ficestructural, să germi ne ze noi şi noi ipostazeale unei semantici ac cen tuând colorism:frazele sunt vitralii vii, mişcate în luminileunei simţiri, unei interiori tăţi ce se redis-tribuie cinetic, irizante...

Un fior de infinit analogic, un travaliu alperspectivelor cumva de sus, o levitaţie a gân-dului asupra unor locuri în care noi înşine, separe că am (mai) fost. Personajul este uncălător spaţial, al re gă sirilor, iar ce ea cecaută el este femeia, cea visată şi voalându-şime reu apariţia, în tru chiparea, ca o Morgană.

Limbajul, niciodată suficient, dar137


mereu de cucerit pe măsura vi zi u nii, este im-pregnat poetic, de aceea polivalent, ornatcu simboluri şi metafore... Perechea nu-velelor este chiar coincidentia opossitorum,refigurând (întru dez văluire, apocalypsiscum figuris) - năluciri ale Unului.

138


O frumuseţeeretică, apocrifă

Prof. dr. Ion Popescu-Brădiceni

Autorul prozelor din Apocalypsis cumfiguris, publicate - în pri ma edi ţie - deCarpathia Press, în 2003, este norocosul p o -sesor al u nui corn al fertilităţii imaginarului.Tema poveştii, mitul/motivul Cărţii de ja scrise,una simbolică/sacră, sunt semne de re-cunoaştere ale unei scriituri meta poe tice caredesenează un traseu al cărui incipit es tefascinaţia şi al cărui exit este fantasticul.

Oglinda, focul, pădurea, apa pot fi re-ceptate, cu prilejul altei lecturi sim patetice,prin grilă bachelardiană, precum zăpada,

139


luna, cerul, stea ua, lumâ nările prin grilădurandiană. Încercăm, deocamdată, o sur- vo la re rapidă, critică, a unor demersuri n a -rative ori gi nare şi originale, în scri se într-otradiţie a ficţionalului subminat dinăuntrude sclipiri se cre te, de mistere transfinite şitrans utopice, de ispitele regenerării ciclice.

Fundalul prozelor lui Artur Silvestri dinApocalypsis cum figuris este emines-ciano-eliadesc. Ele izvorăsc dintr-o lumearhaică, dintr-o den sitate ezoterică, din acărei existenţă criptică prozatorul extragepre mizele purificării universale, dar şiproeminenţele unui relief îm pros pă tat cuidei trans lucide, din ale căror corpuri uncititor de bună factu ră descojeşte arhetipuri,urme intelectuale intertextuale, mărci dis-tinc ti ve indestructibile.

Cele şapte nuvele sunt compo ziţii/trans-poziţii şi le includem, ca ata re, în regimulparadigmatic al transmodernismului. Dealtfel, aci se gă seş te şi noutatea lor abso-lută: în irealitatea contopită cu transcen -den ţa, aceas ta însă din urmă nerefuzândpropunerea scriitorului de a se lăsa in jec -

140


tată mereu cu structurile imanente aleîncântării, emoţiei, juxtalismului de auten-tică inspiraţie, de ontologică expresivitatestilisti că, ale cărei calităţi rezidă în ştiinţalimbajului, a metalimbajului mai ales, careglisează estetic/artistic între doric şi corintic,între mimetic şi fa bulos/magic.

Mitul ferestrei, toposul ei descind victo-rios şi seducător din romantism corectatprin ... opera lui Ioan Petru Culianu. ArturSilvestri caută după tipare de dinaintede cuvinte. El ştie că în spatele realităţiisuperfici a le se află încă una, ireductibilă,stranie, nevero similă, extati că, sacră.

De altfel, textul ideal este textulsacru, elaborat printr-o tehnică au ralentişi o viziune cinematografică. Rezultatul: ofrumuseţe ere tică, apo crifă, o nouămodalitate de istorie (povestire) prelucratăha lu cinato riu ori transimaginar de un ochiinterior ali mentat arhetipolo gic. Cartea de -vine metacarte, iar nuvela - metanuvelă.Artur Silvestri este un maes tru al iluzio nis-mului lite rar, al translaţiilor interzise însăpracti ca te cu plă ce re: o bucurie a vocii auc-

141


142

toriale refondatoare a miraculosu lui/fan-tasti cului / mitologicului / misteriosului.

Personajele sunt enigmatice, ele di-namizează o atmosferă forţată să supra sem-nifice, să provoace constant saltul din realîn imaginar, din dicţiune în ficţiune, şi,aduse sistemic în transparenţă, îşi atragcititorii în cercul de cristale limpezi, străveziiale rostirii esenţiale.

Subiectul/trama nuvelelor nu supra -licitează în direcţia fantasticului, ci con-turează prin su gestie, prin aluzie, prinarheologii antropologi ce, prin descrieriunitare ca ton şi abordare diegetică, scurtescenarii mi tice re prezentative şi care de-păşesc categoric contingentul.

Traducerea lor în franceza lui Balzac şiProust este reuşită. Bune su rori, cele douălimbi: româna şi franceza se pot reflecta,perfect, una pe ceal altă. Cu atât mai mult încazul acestor povestiri semnate de Artur Sil-vestri.


Şansa de a descoperi

o comoară

Dimitrie Grama, Danemarca

143

Ca să vorbesc despre Apocalypsis cumfiguris, prozele lui Artur Silvestri, voi începecu câteva citate. Iată-le: „Răsărise luna;însă cerul adânc pierduse stelele parcăpentru totdeauna“. „Moar tea nu venise şiin somniile lui se prelungeau încă un ceas,poate încă o zi“. „Dar nimic nu i se maipărea acum străin“. Şi încă: „Lope ţi le în-cepuseră să se miş te şi din alunecarea lornu mai rămăsese, în tr-un târziu, decât geo -me tria depărtărilor mute. Când nimic nu semai văzu, lumea îşi pierdu se, şterse ca de


144

o mână nevăzută, culorile: un cristalstrăveziu, lim pe de, precum mi neralele îm-pă răţiei lor fără iubire". „Când îşi potrivi se,cu un gest absent, ceasul de buzunar, înţe-lese, fără cuvinte, că noaptea venise deja“.

Nu-mi aduc aminte să fi citit de multăvreme aşa ceva atât de pro fund şi frumos,nici în proză şi nici în versuri. Nu pot să-midau sea ma în ce măsură o traducere, înorice altă limbă, chiar fran ce za, va puteavreo dată reîncarna în cititorul străin senti-mentele, da, spun sentimen tele, pe carelectura lui Apocalypsis cum figu ris le-asădit în mine. Scriu aceste rânduri cu sp e -ranţa că Da, le va putea reîncarna.Scriu aces te rânduri bucurându-mă deja deacum pentru cei care vor avea şan sa să de-scopere o comoară. Şi undeva, în adâncuri,ştiu că aşa va fi!


Convieţuirea cu esenţele

Elisabeta Bogăţan

145

Surprinzătoare prin echilibrul perfectîntre estetismul superior şi fi o rul unui pro-fund lirism izvorât din convieţuirea cu es-enţele, prin ca pa ci ta tea de a transpunereceptorul într-o atemporalitate care-i tre -zeşte o chiul pentru mister, prozele lui ArturSilvestri reunite în vo lu mul Apocalypsiscum figuris. Şapte nuvele fantastice şiun epilog, apă rut în Editura CarpathiaPress, 2003 şi ree di tat în 2005 sub ti tlul Apocalypsis cum figuris. Sept nouvellesfantastiques et un épilo gue, de Centro


Culturale Copto-Ortodosso, Venezia, suntme ni te să mar che ze un moment memo ra -bil în evoluţia prozei scurte româneşti.

„Acestea sunt nu proze ori nuvele, ciun fel de fragmente de epos criptic, cecaptează un mister natural nedesluşit şidoar îl înre gis trea ză fără a-l organiza. Suntbucăţi înregistrate în margi nea apei, îndru-mate de un imaginar acvatic ce îşi cautăformele potrivi te unde să poată sălăş lui.“ -spune autorul în Epilog, oferind propriache ie de lectu ră. Dincolo de cu vinte, aceastăcheie trădează per cep ţia poetică a rea li tăţii,semni ficând nu doar gândirea în ima gini,ci şi contemporaneitatea cu miturile, cunaşterea timpului din timp.

Raportarea la un „acolo, unde culorilenu se născuseră“, care ge ne rea ză sentimen-tul de „ca şi cum ar fi luptat cu vidul“ seface ex plicit sau im plicit. În Apocalypsiscum figuris, plasarea acţiunii chiar înajun de Crăciun dă sensul plasării într-untimp mitic, de tradiţie şi ritual, de parti ci -pare la naşterea timpului individual, is to -ric, din cel imemorial. La posibi litatea unei

146


147

astfel de naşteri, căci ră mâ nem pe praguldintre Ajun şi Crăciun, într-o poveste neîm-plinită. Una din infinitele posibili tăţi. Încontrast cu netulburarea timpului etern,timpul istoric este sim ţit tensionat, zbu ciu-mat, măcinat de drame şi de taine cumplite.Un timp istoric ab sor bit sub ochii noştri decel etern, un timp ce-şi are deja îm puţinatede ter minările: satul este fără nume, fărăaltă istorie decât cea legată de tradiţie, „înlu mea aceea arhaică“, o casă ţărănească, oli va dă sălbăticită „undeva, într-acolo“, onoapte fără lună şi fără stele, fă ră dată,(„Nu era, într-adevăr, nici o lumină înceruri, deasupra lor se desfăşura un gol fă -ră sfârşit.“), personajele sunt bărbatul şi fe-meia, de asemenea fă ră nume. Doar sprefinal, când se pregăteşte de plecarea ceama re, bărba tul îi spune numele, Maria, caun reper, ca un mal de care sim te că începesă se depărteze. Tragicul său sfârşit, asumat,ră mâ ne necuprins în cuvinte. Misterul lui setopeşte în marele mister cos mic, topireparţial conştientizată: „a doua zi după Na-tivitate, lu mea e ca în ziua dintâi“; „mâine,


odată cu noi, lumea se va regenera şi euvreau să încep încă de azi să mă bucur“;„viaţa i se păru, fă ră să se gândească la ea,egală cu a naturii“.

Viaţa ca o continuă smulgere din tim-pul cosmic este întâlnită şi în Geneza,după Balzac: „Acum Matei începuse săvorbească a proa pe fără şir, cuvintele lui senăşteau unul după altul ca şi cum ar fi lup-tat cu vidul“. Aici, deşi personajele au cadeterminant nume, re la tivizarea înce pu tăprin atotstăpânirea ninsorii - „o ninsoare caas ta vezi o dată la cinci zeci de ani, poateniciodată“ - devine maximă prin ştergereahotarului dintre real şi ima ginar, personajelelui Balzac devenind la fel de reale ca per so -najele noastre, Ioan şi Matei (nu me bi blice,care pot trimite la geneza lumii din cu-vânt).

Aceeaşi întrepătrundere între lumeareală şi cea creată de scri i tor o întâlnim înOrdinul Vrăjitoarelor. Radu, scriitorul,şi Lena, per so na jul, par a se crea şi recreareciproc. Confuzia de planuri e to tală şi veri -di că, încrederea în lumea creată prin cuvânt

148


se arată şi ea a fi totală, derutat rămânedoar receptorul neiniţiat, intrat în la birintulde interpre tări: textul-lume şi lumea-text ;orgoliu de crea tor sau va li darea absolută aputerii creatoare a cuvântului; încre de re înlumile create de cuvânt sau re lativizarea to-tală a lumii ca decupaj în timp; filozofie saueste tică. Şi pes te toate - un abur dens demister, interpretabil şi el: condiţie fi reas că aplasării omului în onto lo gic sau văl alMayei, care stabileşte hotare între diferitelelumi cre a te de cuvânt. Proza în sine nu diri-jează alegerea răs pun su lui. Doar an sam blulprozelor oferă cheia; sau chei.

Apelul la tehnica cinematografică dinJogging („Părea că nici mă car lumina numai înaintează şi că pentru totdeauna înjurul lui va rămâne acea culoare ştearsăcare făcea lucrurile să devină par că fluideşi să zboare. Dar el păşi, respirând tăios,sacadat, şi a tunci toate prinseră din nou săse mişte. (…) Văzu şopârla străvezie carese sparse ca un ciob de sticlă şi răspândi,la câţiva paşi de el, mii de culori.“), contraraşteptă ri lor, creează în infinitul material un

149


de cupaj fără determinante care, în mod sur-prinzător, nu face decât să reconfirme in-finitul: „Înainta prin ce ţuri reci, risipeafrunzele moar te, căzute cine ştie de când,biruia fluvii, câmpii, munţi, ameţit de p u -terea momentului, de nă luci, fermecat demi ro suri, de culori aţâţătoare, de memorialui care în ce puse, fără să-şi dea sea ma, săse desfăşoare înapoi, din ce în ce maiînapoi, înspre acolo un de totul deveneavechi, fără vârstă, ca o pă dure impenetra-bilă ce nu se mo di fică în sute de ani, ori cao stană de piatră, unde cu greu s-ar maiputea recunoaşte un chip.“

De altfel, aşa cum subliniază Con-stanţa, în Peter în aprilie, te h ni ca de tipcinematografic nu creează decât „o lume deo clipă“, aflată me reu în luptă cu noapteacea mare („E deja frig şi în curând o să fienoap te. Noaptea mă cam înspăimântă“ -mărturiseşte ace eaşi eroină, fă ră ca celălaltpersonaj să aibă alt punct de vedere: „Apa-tia mea nu e de cât un re zul tat al convin-gerii mele că lumea este, în realitate,infinită şi că, practic, se poate întâmpla

150


151

orice cu noi, cu fiecare dintre noi“). Dar eo luptă, într-un fel fără sens, căci aceas tănoapte pătrunde, im per turbabilă, şi în de-cupajul de o clipă, prin monotonia sufo-cantă a fiin ţării: „Peste nici un ceas o săajung din nou acasă, o s-o iau de la ca păt“.Raportarea la această mo no tonie estenumai aparent bivalen tă: Constanţei, carevrea să ru pă această monotonie, i se refuzăşan sa, pen tru că vine în contra dic ţie cuLegea, scrisă sau nescrisă; Peter i se in te-grează firesc, având în acest sens, şansaunei anumite autenticităţi.

Mileniu în păduri este un titlu caresintetizează admirabil e sen ţa acestei proze.Decupajul în timp şi spaţiu este împins învag pâ nă la ma ximum, cele două nume depersonaje nu reuşesc să fie de ter mi nan te, săindi vidualizeze în vreun fel. Se simte parcărăcoarea tim pului etern, din ca re au apărutpersonajele, cu barca lor, să ia tru pulLenorei şi să se reintegreze misterului şi tim-pului fără istorie: „Când nimic nu se maivăzu după ei, lumea îşi pierdu, şterse ca deo mână nevăzută, culorile: un cristal


străveziu, limpede, precum mine ra lele îm-părăţiei lor fără iubire.“

Veneţia, fără Isadora, prin reitera -rea unor motive, le subli ni a ză importanţa înviziunea artistică a scriitorului. Apa, infini-tatea parcă de ape, barca, aici urmăritădoar cu ochii, malurile de apă, cu explozievege ta lă („Pe lângă ea creşteau ierburile în-verzite şi din pământul acoperit de frunzestrăvechi, ieşiră, ca într-o magie a lumii de-zlănţuite, florile. (…) Îna in te de lumea pecare ea o cunoaşte, ape le se revărsa se ră pestema luri şi ierburile crescuseră nebune, frun-zele, acum verzi, foşniseră de mili oane de anifără să fie auzite de om. Privirile ei nu întâl-ni seră vietăţile ca re, înainte ca universul să-i recompună - din culorile otrăvite ale ceţii -ochii, se mişcaseră sălba ti ce pe ape şi pestepăduri. Tot ceea ce trăia n-o cunoscuse peIsa do ra“. Vegetaţia haotică, atot stă pâ -nitoare, su gerează şi ea pu te rea aca para-toare a haosului în luptă inegală cu viaţa,ieşirea din timp. Mai mult, „mobila grea“,grămădită în camerele adânci, este si mi la -ră acestei vegetaţii oarbe de care se simte

152


desprinzându-se: „În nări, mi rosul înce tases-o mai neliniştească; ştia că nimic dinacestea nu era ade vărat şi ploaia veche,fantastică, îi reaminti abstracta ei genealo-gie ca re este natura.“Ho tarele între vis şi re-alitate se şterg, ceea ce era vis cu ochiideschişi („Departe, alunecând pe subsălcii, înaintase o barcă; Isadora văzu doarlopeţile lungi săltând, ca legănate de m u - zică“), devine fapt trăit („Înaintau încet, lo -vind ritmic din lopeţi şi el tăcuse simţindlaguna putrezită şi coloanele măcina te“),dar relativizarea hotarului dintre vis şi re-alitate devine maxi mă, căci, asistând parcăla treziri succesive dintr-un vis în alt vis, a -flăm: „Fumul ameţitor al ţigării îl trezise to-tuşi, şi atunci, de sub genele în de părtate,sclipind ca un fulger, la fereastra purpurieunde per de le le lungi se zbăteau ca nişte ploitorenţiale, văzu ochii ei acva tici, verzi, ca delagună mortală, pe unde va călători în odăilecu pluşuri roşii, vechi, prin tre uşile stranii şisub candelabre de cristal, pe lângă vitri ne leoar be; şi în lumea lui im a gi nară, de crepus-cul mort, auzi foş netul şalului ei de mătase“.

153


Tema vieţii ca vis cunoaşte aici una dincele mai concise, mai pu ter nic empatetice şimai frumoase tratări.

Dincolo de valenţele fiecărei proze însine, volumul se impune ca un corp omogen,având în subtext mesajul măreţiei omului înlup tă cu atot pu ternicia timpului infinit, de-cupajele în timp rămânând în su ma bile pen-tru o istorie zbuciumată şi dureroasă prinpuţinăta tea şan selor, dar cu atât mai sem-nificativă. Nu o depunere a ar me lor, ci oasumare a con diţiei de muritor, de fiinţă is-torică.

Şi, deşi autorul însuşi îşi luminează înepilog unele tangenţe lite ra re, („Epoca deunde provin acestea îi cultiva cu precăderepe pro za torii sud-a mericani, pe Borges şiMarquez, pe Alejo Carpentier şi VargasLlosa. Dar mai degrabă decât aceştia se în-trevăd vagi eco uri din Moderatocantabile, din Ţărmul Syrtelor: Mar-guerite Duras, Julien Gracq şi poa te ErnstJünger“; Noaptea de Sânziene a lăsat ourmă atât de pregnan tă), prozele volumuluiApocalypsis cum figuris se impun ca no-

154


vatoare şi cu o puternică amprentă in divi -dualizatoare.

Precizia cuvântului, puterea evocatoarea imaginilor, dozajul exact de elemente con-crete în conturarea nucleului epic, deschi -de rea înfiorată către sens şi capacitatea detransmitere a sentimentu lui de locuitor altimpului infinit, deci de concretizare a me -di taţiei în trăire, dau prozelor lui Artur Sil-vestri un caracter modern, aşezându-le întrecele mai bune pagini de proză scurtă, nunumai româ neas că.

155


„... dar ştia că fericirea nu are cu-vinte.“

Sunt idei, sunt sensuri în cartea Ap o -calypsis cum figuris de Artur Silvestri,(edi tura Carpathia Press - 2003) carecutremură fiin ţa, o cheamă la o frică ce im-plică înţelepciunea, o frică spirituală me ni -tă să schimbe, să transforme, ca un imn înfaţa singurătăţii şi apoi a morţii ...

Apocalipsa înseamnă descoperire, dez -văluirea, prezentarea a ce ea ce este ascunsprivirii, dar care se desluşeşte, iată, inimii.

Fericire fără cuvinte

Constantin Stancu

156


Con tac tul cu noua lume spirituală, astfelcum s-a dezvăluit în stările ei pro fun de şicutremurătoare, este motivul pentru carescriitorul cheamă cititorul la această cinăde cuvinte ...

Deşi par a nu avea un fir epic, cele şaptenuvele căzute dintr-o altă lume, prezentatede Artur Silvestri, se strâng în jurul unei alterea lităţi şi rezistă timpului. E un timp al fi-inţelor care tră iesc veşnic în aceste scrieri,dincolo de cate gorii, de clasificări teoretice,de poem, de eseu sau întâmplare.

Nuvela primă care dă nume cărţii esteuna în care fiinţele au po si bi litatea să fie pen-tru seara magică de naşterea Mântuitorului,mai frumoase: iată, un bărbat şi o femeie,evadaţi în lumea de basm, regăsind simpli-tatea vieţii ca viaţă şi nu ca joc de-a viaţa,sub mirosul nereal al busuiocului, d es p ă rţiţide realitate de gheaţa barocă de pe fe re as trasimplă de la o casă de ţară, având deodatărevelaţia esenţială: „...a do ua zi după Nati -vitate, lumea e ca în ziua dintâi.“

Locul pare fundamental, un Edenprimit în dar, un spaţiu în care co lin dele şi

157


merele ar putea lumina zăpada în noapteaNativităţii şi unde „... simţi şi mai adâncculorile fericirii ...“ şi unde poţi rosti cuglas tare că eşti fericit, nu ţi-e ruşine deaceastă fericire, aşa cum se întâmplă înafara Edenului.

El şi Ea sunt pătrunşi, sunt con ştienţide această fericire fără cuvinte şi rea lizeazăcă viaţa femeii va fi altfel după această zi,nimic nu mai putea fi cum fusese, de faptulcă, odată cu ei, lumea se va regenera şi astaînseamnă începutul bucuriei.

Şi când „sărbătoarea biruise pentru tot-deauna aşteptarea“, şi când „oglin zileredaseră pentru prima dată spiritul ei înmod fidel“, când Edenul era aici, El, băr-batul, nu mai ESTE ..., în mod real, o rea -litate a irea lităţii, brutală, chemat dintre ceicare trăiesc pe pământ, iar când cei doi sefrâng şi se rup, pare că nimic nu mai aresens, dar abia a tunci putem descoperi sen-surile...

Omul pare a pricepe ceea ce vede, este ovedere cu ochii, dar din co lo de această lumeeste lumea spirituală sub controlul lui Dum-

158


nezeu, El îngăduie şi omul trebuie să înţe-leagă misterul...

În „Cartea lui Iov“ din Scriptură, perso -najul nu poate să înţeleagă ce se întâmplă,dar Dumnezeu îl învaţă pas cu pas; prinpovestirea veche, mai veche ca lumea, dinScriptură, cititorul poate să vadă şi AICI şiACOLO şi înveţi ce vrea El şi nu ce vrem noi,ce îngăduie El şi nu ceea ce facem noi.

Nuvela, poem de Nativitate şi de iarnă,întâmplare de seară cu sărbătoare şi c o -lindători, povestire simplă şi imn, dar parcămai mult rugăciune de laudă pentru fru-mos, nuvela, spun, stă la limita dintre lumi,în marginea dintre fericire şi moarte, dintrereal şi ireal, pentru a face posibil acestlucru:

„...ca şi cum lumea întreagă ar fifost, de mâine, o livadă fără stăpân...“

Răspunzând provocărilor, autorulîncearcă să ne ducă la starea în care feri-cirea nu are cuvinte...

Dar toate nuvelele cheamă cititorul lamister, un mister care se dezvăluie treptat, sedeschide în timp, precum floarea, deşi par

159


doar umbre. Şi cu cât te îndepărtezi, vezi în-tregul, sunt pete ce devin în pers pectivă cu-loarea din întregul tablou, un tabloucoerent, legat de cuvinte curate şi de im a -gini asemenea celor din ceruri...

Personajele au vorbe care vin dintr-o altăparte a fiinţei de parcă fiinţele se prelungescîn ceruri; peisajele descrise sunt rupte dinlocuri rămase intacte, neatinse de mizerialumii, de erorile lumii, de păcat; firul pove-stirii se reîntoarce la scriitor de parcă lumeaa încăput în lacrima sa; este reluată mereutema legăturii nevăzute dintre femeie şi băr-bat, ca într-o poveste de ghia ţă ce rezistă tem-peraturii, prin miracol...

În scrierea Peter în aprilie autorulpare a deschide secretul relaţiei dintre băr-bat şi femeie: se naşte treptat o nouă relaţie,simplă, fragilitatea femeii şi grija bărbatu-lui pentru ea, vorbe blânde, gesturi care ardşi deodată revelaţia:

„Pentru noi nu ar trebui să mai fieniciodată mâine, totul e acum“.

Viaţa - aşa cum se poate naşte din re-latare, departe de lume, pe un drum mai

160


mult imaginar şi mai mult în minte, darposibil - ar putea fi alta, cei doi s-ar puteasmulge din căderea de fiecare zi, din sin gu -ră ta te din mijlocul oraşului, totul s-ar putealega în aprilie, dar nu - cade cor tina, re-fuzul ca o altă realitate...

Misterul nuvelei pare să reorganizezelumea. Cuvintele şi replicile dintre EA şi ELşi apoi grija lui prin luciditate, dau măsuradragostei pentru o clipă, mai mult decâtuna carnală, una a chemărilor într-o vre mea căde rilor... Deşi refuzul bărbatului, dinfinal, este unul dureros, bru tal, neînţeles,totul se leagă, pentru că relaţia dintre unbărbat şi o fe meie nu este una a conjunc-turii, este una care ţine de esenţa fiin ţe lor,iar mesajul bărba tului este clar: E DEJATÂRZIU ...

Toate scrierile au ceva care scapă con-trolului imediat: „însă acel vânt suav şimelodios, al zilei străvezii pe care el n-omai trăise.“

Apoi lumea îşi pierde culorile, totul seface mineral, ca la început de lume, deparcă Dumnezeu ar fi gata să recreeze totul,

161


pentru a ne face mai curaţi...Scrierile aduc în prim-plan drama

umană: singurătatea. Omul tre bu ie să na -vigheze prin vreme, prin veşnicie singur, înmijlocul valurilor, dar dincolo de mister esteCreatorul, care dă sens în această lume încare un „caiac poate tăia largi triunghiuriale solitudinii....“

Femeia care vrăjeşte din interiorullumii, Creatorul care prin cuvânt creeazălumea pentru ca lumea să nu se piardă.(Ordinul vrăjitoarelor)

Este descris secretul Genezei, într-oformă vizibilă, inteligibilă şi accesibilă:Geneza, după Balzac. Paralele întrelumea creată de scri itor, imaginea scri-itorului care este creatorul şi lumea care semişcă; aici este secretul: lumea se mişcă,totul capătă viaţă.

Imaginea scriitorului îmbrăcat modest,cu un aer rebel, obosit de scris, retras încamera lui mică, izolată, protejat de lume,dar, totuşi, prezent în mijlocul creaţiei, azilei cea de toate zilele care capătă valoa reprin el, grupuri de oameni treziţi de promi-

162


siunea zilei, fericiţi sub cerul albastru şi el,scriitorul nevăzut, dar care dă viaţă lumiipalpitând peste pavajul cetăţii...

Geneza, după Balzac, ne arată călumea se poate mişca, iar miş carea şi fiinţaeste în Dumnezeu, unul nevăzut, dar activîn univers...

Construcţia nuvelelor este una a rigorii,cuvintele se leagă, misterul, deşi le încheagăprin necunoscut, dă valoare scrierii de parcăArtur Silvestri pare răstignit pe cuvinte şi îşiduce, poate, inconştient, povestirea înainte,cu un aer rebel, uneori obosit, dar revita lizatde sensurile profunde ale vieţii, eliberândclipele de vrăji arhaice, făcând să plouă înlume sub culori nenăscute....

„Nuvelele“ au fost scrise în anii ‘80, cuaproape douăzeci de ani înaintea publicării,păreau rătăcite printre alte scrieri, într-ogeneză fără sfârşit, parcă uitate de lume şide autor, scrise de un alt scriitor poate, dealtcineva, din alt cer...

Profund marcat de valorile creştine, au-torul repetă, tainic, modelul creatorului, secutremură de prea multă Geneză, dar totuşi

163


164

atât cât trebuie, fără ambiţia de a căuta mo -dele, pentru că MODELUL EXISTĂ de la fa -cerea lumii: Edenul pierdut, relaţia bărbat -femeie, forţa mine ra lului, ruptura neînţeleasăde om dar necesar divină, moartea ca semnal biruinţei sărbătorii, posibilitatea refaceriilumii după Nativi ta te, taina frumuseţii omu-lui, o lume curată fără mituri, o lume care semiş că, întoarcerea spre natura curată sublinia arcuită a păsării care zboa ră, senzaţiacă totul pare târziu, dar nu încă, vraja scrisu-lui cu fiin ţa, singurătatea ca mod deapropiere de cele de Sus.

Personajele au senzaţia scufundării înape, sub zăpezi, sub timp, sub dragostea im-posibilă, ca o imersiune în albastrul ceruluiîntr-o zi cu rată, ziua în care se naşte Hristosîn lume, se întrupează, sub bucu ri a c o linzilorveşnice...

Citând pe autor: „Era poate ora când sărbătoarea

biruise pentru totdeauna aştep tarea....“


Aşteptare a ceva indefinit, greu, mai greudecât moartea

însăşi

Ion Marin Almăjan

165

Printre cărţile ce mi-au sosit într-unmoment de graţie din partea lui Artur Sil-vestri, reactualizând în acest fel, după undeceniu şi ju mă tate, o prietenie nerostită,am descoperit, nu fără uimire, una foartesubţire, in titulată şocant şi poate puţin preapretenţios Apocalypsis cum figu ris. Dupăcum se precizează pe copertă lecto rul curiosare posibilitatea să citească şapte nuvelefantastice şi un epilog. Cunoşteam ac-tivita tea de critic literar a lui Artur Silvestrisusţinu tă mai ales în paginile revisteiLuceafărul. Eu însumi avusem onoa rea şi


166

plăcerea ca temutul critic să se pronunţeasupra unuia din ro manele mele. Dar n-ambănuit că în spatele criticului exact, tăios,cu o frază riguros cântărită, lipsită de me-andre calofile sau de „preţioase ridicole“,se ascunde un prozator subtil, un creator de„epos criptic“, cum singur mărturiseşte înEpilogul cărţii cu pricina. Cele şapte pove-s tiri au în comun un „mister n a turalnedeslu şit“, memoria personajelor se în-toarce mereu „înapoi, din ce în ce maiînapoi, înspre acolo unde totul deveneavechi, fără vârstă, ca o pădure impenetra-bilă ce nu se modifică în sute de ani, ori cao stană de piatră, unde cu greu s-ar maicunoaşte un chip“. (Jo gging) Tot ce se în-tâmplă pe parcursul câtorva zeci de paginieste învăluit în mister, are o aură de incer-titudine şi fantastic, de aşteptare a ceva in-definit, greu, mai greu decât moarteaînsăşi. Femeia din povestirea Peter înaprilie are senti men tul că mergeau „într-olume parcă părăsită ori populată doar defor me cenuşii neclare, ca nişte năluci“. Ti-pa rele de dinainte de cuvinte - o re a litate


167

ire ductibilă - se află în spatele realităţii su-perficiale, după credinţa ro man cieruluiMatei din schiţa Geneza, după Balzac.Acelaşi Matei afir mă că rareori poţi auzivocea ori să întrevezi ceva din tiparele de di-nainte de cuvinte etc.

Aş mai remarca frumuseţea stranie apeisa je lor, ca şi subtilitatea invocării prinlucruri vechi sau obiecte a unor timpuri şilumi apuse, ca şi a unor oameni de demult:„Umbra ei, aeriană, pă trun se se în camereleadânci, pe unde luminile ieşeau dintre în-depăr tatele vi tra lii, colorând sângeriu visul.Trecu, pipăind, pe lângă mobila grea, în- crus ta tă, simţi ca o apă putrezită...“. ÎnEpilog autorul îşi recunoaşte „pro xi mi -tăţile“ literare ale acestor nuvele: Borges,Marquez, Carpentier, Llosa, MargueriteDuras, Julien Gracq. Sunt autorii care ne-au adus, ca ur mare a perioadei „dezgheţu-lui“ din anii 1965-’70, aerul proaspăt alaltei lumi şi al altor culturi. Dar autorul cucea mai mare înrâurire asupra acestorproze, fără ca să intenţionez a le diminuacumva origi na litatea, este Mircea Eliade.


168

S-ar cuveni să închei subliniind o pro-fundă înţelegere şi cunoaştere a spiritua -lităţii creştine din partea scriitorului ArturSilvestri, lucru ce nu ne poate mira avândîn vedere pregătirea sa ştiinţifică în dome-niu, ca şi numeroasele cărţi dedicate B i -sericii Ortodoxe Române şi prela ţilor ei.


Geometria depărtărilor

tăcute

Elena Solunca Moise

169

Cum de la o vreme am din ce în ce maipuţină vreme pentru a mă de dica literaturiibeletristice, mărturisesc că titlul acestei cărţia cunoscutului scriitor şi eseist Artur Sil-vestri m-a provocat prin titlul ei. De ceApocalypsis cum figuris, cu subtitlul:Şapte nuvele fantastice şi un epilog?Lectura lor mi-a descoperit o lume, sau maicorect spus, lumea unui om sensibil la tot cefreamătă în juru-i - bogăţia mira culoasă anaturii cu tot ce ne spune abia şoptit despreCrea torul ei şi mai ales a omului din prea-


jmă, creaţie şi creator la rân du-i în orizon-tul clar-ob scur al aşteptărilor. Prima nuvelă,care dă în chip semnificativ şi titlul volu-mului, se ţese într-o noapte de Crăciun, înca re se toarce aproape presimţit o idilă, lahotarul abia întrezărit între ce ea ce ne estedat să vedem cu ochii cei trupeşti şi cu cei aisufletului. Mai ales cu aceştia din urmă,desluşitori ai tainelor într-o geometrie a de-părtărilor în care neînţelesul în înţelesuri sepreschimbă. De aceea, personajele femininepar mai degrabă făpturi de vis, dialogul -unul mai mult interior, la care cititorul esteinvitat să participe într-un ritual al discreţiei.

Aş aşeza toate cele şapte nuvele înacest orizont al depărtărilor, pe care au-torul ni-l dezvăluie parcă ascunzându-sepe sine într-un joc al sensibilităţii adolescentinşi pentru aceasta fantasticul pare a-i oferi unspaţiu de graţie. Cu atât mai mult cu câtaflăm că toate au fost scrise prin anii ’70-’80, când, e adevărat, fantasticul ofereaunul din re fu giile cele mai îmbietoare pen-tru intelectualul ce-şi pr o blematiza exis -ten ţa într-o vre me a rătăci rilor.

170


Mărtu risirea din Epilog este clarificatoarepentru acea vârstă intelectuală, cu des -chiderea ei spre ceea ce, depăşind-o, o ducespre necu prin dere, statornic rămânându-nemărturie şi che mare. Ca în acea Noaptede Sânziene...

Pentru această mereu reînnoită des -coperire îi mulţumesc lui Artur Silvestri şiînaltul zenitului să îi binecuvinteze creaţiaviitoare.

171


Un enciclopedistfantast

Adrian Dinu Rachieru

172

Ocnaş al scrisului nocturn, asediat -şantieristic - de muntele de fi şe şi dosare,Artur Silvestri scrie dintotdeauna. Scrisuleste viaţa, zi ce apodictic domnia-sa. Ideeacumplită, de nesuportat, că i-ar pu tea fi fu-rate orele de scris l-a vizitat, totuşi. Dar s-alepădat, nu tocmai lesnicios, de aceas tătemere spăimoasă. Şi în foiala proiectelorurieşeşti, de ab sorb ţie enciclopedică, mânatde impulsuri secrete deturnându-i energiile,scri itorul iveşte ritmic, recuperator, titluri dealtădată, îngropate ori rătăcite în stivamanuscriselor.


173

Este impresionantă, la o primă ochire,suprafaţa preocupărilor sale. Cu gust semi-profetic, Artur Silvestri palpează originismulcultu ral, umple goluri, evidenţiază orele as-trale şi răspunsul autoh ton. În chi puie,aşadar, largi panouri privind geografia l i -teraturii pro to-române, coboară în sub-stratul getic, developează spiritualitateapatristică. Pro pu ne, se ve de bine acum, osinteză istoriografică, acri bios documentată,fructificând cercetări alcătuite cu ani în ur -mă. Altfel zis, des cope ră realitatea stră-moşilor, aducând la lumină ur mele, alefamiliei sau ale neamului. Ne gre şit, când evorba de stu dii mai vechi, unele chiarnetipărite (încă) în limba română, peceteaunei vârste (intelectuale, îndeosebi, dar şisufleteşti) se simte. A vem, în totul, în aceastăstăruin ţă risipită de-a lungul câtorvadecenii de trudă tenace, un critic artist, îndescendenţă călinesciană, de cert rafina-ment stilistic şi, să nu uităm, cu apetit doc-trinar. Bătăios în pe rioa da luceferistă,angajat în felurite campanii de presă,oferin du-şi apoi o voluntară retragere (dis-


pa riţia publică fiind o întremătoare adân-cire în sine), Artur Silvestri împacă - aş zicemiraculos - succesul în afaceri (fiind, se ştie,un expert în piaţa imobiliară) cu largiledesfăşurări eseistice, încercând a descifrapentru noi „revolta fondului neconsumat“,procesele modelatoare enig ma tice, ciclici ta -tea cu irizări fantastice.

Era uşor de bănuit că instinctul epiclucra în fiinţa cărturarului. Artur Silvestriare, neîndoios, magia ficţiunii (cum se pro-nunţa chiar domnia-sa, folosind invocatasintagmă pentru Mesure d'une ombre, ro-manul lui Paul Lahovary). Aşa fiind, nu ede mirare că lite ra tura enigmatică i-a con-fiscat interesul în anii juneţii; iar compozi -ţiile de atunci sunt, în fine, dez vă lu ite înApocalypsis cum figuris (Ed. CarpathiaPress, 2003). Fiindcă opul în discuţie recu-perează şapte nuvele fantastice, izvoditeîntre 1983-1984 la Snagov şi IzvorulMureşului. E drept, una dintre ele (e vorbade Geneza, după Balzac e din 1977). A -ces te şapte compoziţii se alătură u nui roman(Pinnacle, tot din 1977, încă necunoscut)

174


şi fac dovada că avem în Artur Silvestri unpro zator secretos şi parcimonios.

Bineînţeles, efortul de a cerceta aceastărecoltă prozastică în ramă contextuală neinvită să chestionăm epoca. Erau anii ex-plozivi ai realismu lui magic sud-american.Dar, observăm iute, prozatorul - atent laproximi tăţi - nu e îndatorat vreunui model.Dominanta scri su lui său, tutelat de o m e - morie care, luxuriant, se desfăşoară în dă -răt, penetrează, ine vitabil, şi epi ca. ArturSilvestri ne propune, deseori, un ima gi naracvatic, reverbe rând liturgic; întotdeaunaînsă foloseşte pastă geneziacă, într-o regre-sie îmbibată de stranietate, dez văluind - peun fabulos scenariu mitic - noi straturi alearhaici tă ţii. Încât, vorba autorului, „totulpare să fi fost scris“. Sunt descrieri fas-tuoase, de o lentoare a acumulărilor careamin teşte, cred, de o epi cureică plăcere bar-biană, savurând textul; şi, desigur, de unecou eliadesc, rodind în această formulă, oscriitură până deunăzi încă tăinuită.

Hotărându-se, târzior, să se îngrijească,gospodăreşte, de ma nus cri sele care aşteaptă,

175


176

vai, de atâta vreme lumina tiparului, ArturSilvestri este promis unei cariere inter-naţionale. Profeţia, nu doar a noastră, vaprimi în anii care vin, sunt convins, o strălu-cită confirmare.


Un regizor al sufletului

Lucian Hetco, Germania

Proză fantastică sau nu, Apocalypsiscum figuris, cele şapte nuvele scrise de ArturSilvestri caută să explice, cu aplicaţie faţă dedetaliu, trăirile unor personaje reale într-olume aparent ireală. Cititorul are prilejul de ale localiza dintr-o perspectivă nouă, cu exac -titatea neo biş nuită a peliculei ce urmăreşteatent fiecare im a gine neconformă a mo men-tului existenţial, căreia nu-i scapă nici un de-taliu.

Fiecare frază are greutate, e gândită, de-taliile sunt bine cuprinse în descrieri e x a c te,gesturile şi dialogurile ne sunt aparent

177


cunoscute, dar nu le putem anticipa decâtîn măsura în care ne lăsăm purtaţi de sce-nariul propus de autor. Intrăm, astfel - prinacele subtile nuanţe ale Dasein-ului pe carenumai prin cunoaştere le percepem în sub-con şti ent - într-o lume, ireală, care nu neeste accesibilă, ci este o însumare cog nitivăa stărilor de fapte, a cu mu lărilor intelec-tuale, profunzimii şi as cu ţimii simţurilor.

Aşadar, ne regăsim în toate aceste nu-vele ca participanţi atenţi, ob ser vatori inde-pendenţi şi nepărtinitori ai reflecţiei„celorlalţi“, perso najele ima ginare şi totuşiidentificabile cu oameni din preajma noas-tră.

Artur Silvestri le gândeşte real, le simtetrăind, prezentându-ne, într-un cadrumeticulos organizat, un univers interiorcreat pe fondul unor discuţii aparent ba-nale. Dar ele sunt, în cele din urmă, rezul-tatul unei medita ţii neobişnuite, care nescapă de regulă în cotidian, regăsindu-se,astfel, ca reflecţie palpabilă şi raţională.

Scriitorul trezeşte voit subconştientul,provocând - prin invitaţia la meditaţie - o

178


stranie stare anticipativă, bazată pe cogni-tiv, o stare de spi rit ce ascunde toate aceleelemente ale vieţii intens trăite, determi -nan te şi, în fapt, existenţiale. Această înaltăstachetă a cunoaşterii devine astfel accesi-bilă nu numai sufletelor sensibile.

Neobişnuite sunt aici succesiunea de-taliilor, prezenţa luminii şi bogăţia per-cepţiilor. Este, dacă vreţi, o succesiune defotografii clare într-o peliculă alb-negru:umbrele, siluetele perso najelor, dar şi ochii şipri vi rea, percepţia naturii pure. Simţurile seascut: simţi mirosul de câmp, de ploaie, per-cepi tufele înalte de lipan, junglele de brus-turi, ro ua tremurând ferici tă, tulpinileretezate. În urma tuturor, culoare prin dedoar globul purpuriu, gigantic şi ameţitor,Soarele.

Îl simt pe Artur Silvestri ca pe un regizoral sufletului. Scenele în care se desfăşoarădialogurile sunt cadre si gu re, verificabiledar, deo po tri vă, atem po rale. Interpelările întext sunt cele de zi cu zi, dar unghiul per- cepţiei e altul; el te obligă la meditaţie, fi-indcă, în spatele cuvintelor, se ascunde ceva

179


nespus până acum; există o teamă de an a -liză obiectivă, un „vag“, mai bine spus, carese naşte poate din teamă, poate din pre-cauţie. În urma lecturii, irealul devine pal-pabil, direct accesibil şi subliniat printreptate nuanţe metafizice, aproape mistice.

180


Proza scurtă a lui Artur Silvestri, aşa-dar cartea pe care o ţineţi acum în mâini,luminează ca un giuvaer tainic.

În ansamblul operei sale, Artur Silvestrieste un scriitor profund original, non con-formist chiar, înţelept căutător în nedesci-frările pasionante ale istoriei străvechi şi-nmeandrele civilizaţiilor popoarelor lumii,cărturar de largă respiraţie şi cuprindere cuvocaţia pătrunderii sensurilor adânci.

Omul care a scris mii de pagini de maredensitate şi de fineţe a documentării şi in-

181

În ansamblul operei sale,

proza este reginã!

Cleopatra Lorinţiu


terpretării şi-a adunat proza în douã cãrþicu o parcimonie care anunţă un sens pro-fund.

Această primă ediţie postumã a proze-lor sale scurte (care au fost traduse şi publi-cate de-a lungul vremii şi în limba francezăşi engleză) reuneşte aşadar cele două cărţide proză pe care scriitorul a apucat să le pu-blice în timpul vieţii sale, abrupt şi nedreptîntreruptă în plină maturitate creatoare.

Sigur că publicându-le antum, autorulle-a privilegiat oarecum, conferindu-le re-prezentativitate.

Prin ele, prozatorul Artur Silvestri nise prezintă şi rămâne pentru acel mereu,atemporal oarecum, la care gândise ade-seori încă din timpul vieţii sale.

Rolul de a scoate la lumină, din dife-rite contexte, cărţi publicate sau rămase înmanuscris, alte pirite scânteietoare, spre lec-tură, observaţie şi analiză, fragmente deproză pură rătăcite deliberat, de bunăvoie,prin alte atâtea cărţi publicate sau aflate înmanuscris rămâne posterităţii.

Iată că soţia scriitorului, ea însăşi scrii-

182


toare, Mariana Brăescu Silvestri a publicatdeja o restituire, carte postumă de prozăscurtă apărută sub forma oarecum înşelă-toare a jurnalului dar care este o reuniunede proze scurte, deopotrivă poetice, iniţiaticechiar, filozofice, creionând tulburător ostare de spirit şi o altitudine spirituală im-presionantă, posibilă printr-o anume umi-linţă a puterii credinţei şi printr-un accessecret la fruntariile cunoaşterii: Artur Sil-vestri. Frumuseţea lumii cunoscute.Zile de neuitat.

S-a scris mult şi interesant despre tan-genţele şi proximităţile prozei lui Artur Sil-vestri, despre acele posibile influenţe livreştidat fiind şi faptul că această proză aparţineunui substanţial om de cultură, unui perti-nent şi tenace critic literar.

Comentarii aplicate, unele extrem de or-golioase, altele propunând chei de deco-dare, majoritatea înaintând «pe firul apei»cum s-ar spune, pe firul indicat de autorulînsuşi.

Aşa, comentatorii operei (printre caremă număr şi eu, de altfel Cleopatra Lori-

183


nþiu - Artur Silvestri - Vocaþia Cãii Sin-guratice) au găsit sugestii şi empatii lite-rare, ecouri, rezonanţe, cum vreţi să lespuneţi din Mircea Eliade, MargueriteDuras, Borges, Marquez, Carpentier, VargasLlosa, Julien Gracq, Ernst Jünger şi aşadăuga Julio Cortàzar, cu atmosfera incon-fundabilă din acea schiţă numită Insulala amiază, care a marcat profund genera-ţia noastră literară.

Să nu uităm că întâiul critic al prozelordin această carte a fost însuşi autorul lor,chiar la un moment dat mi-am pus între-barea dacă scriitorul nu ar fi fost tentat decrearea unor alter ego-uri scriitoriceşti, (ur-mând calea dedublărilor lui Romain Garry,Karen Blixen, Fernando Pessoa), care facposibile situaţii în care acelaşi autor scrie ocarte şi scrie despre ea, sub un alt nume şicorespondează cu el însuşi, sub acoperireaunui pseudonim…

(Căci în scriitor, erau mai multe entităţiliterare oarecum distincte, lucru vizibilacum, aş zice, cu prisosinþã. Cum altfel is-toricul literar, prozatorul, criticul şi eseistul,

184


filozof al culturii ar fi putut altfel fiinţa înparalel?)

Am citit aceste proze scurte de mai multeori, în mai multe etape, şi am aşezat în tim-pul acestor lecturi succesive prisme diferiteîn dreptul lor, aşa cum se decodificau pictu-rile încifrate ale unor vremi (rămâne cele-bră decodificarea picturii Ambasadorii -1533 de Hans Holbein cel Tânăr) pentru adesluşi anamorfotic alte sensuri ascunse(tehnică descrisă ulterior de Jurhis Baltrus-haitis), mod de decodare pe care scriitorul îlcunoştea prea bine. Anamorfoza era una dintemele sale de reflecţie şi meditaţie, ei îi sub-sumase autorul însuşi unele din incursiunilesale ideatice cele mai insolite.

Această tactică, translatată către lite-ratură, este una adecvată pentru pătrunde-rea prozei sale.

Doar că acum, citind această carte, în-cerc şi eu însămi o nouă lectură şi deopotrivăo disciplinare a propriei prezentări, rămânândca prisma anamorfotică să fie aşezată în drep-tul recitirii într-un alt text, poate mai aplicatdar şi mai dificil la lectură.

185


Apocalypsis cum figuris, interesantşi mai ales divers analizată în Capitolul deExegeze este, cronologic vorbind, prima în-tâlnire cu proza lui Artur Silvestri.

M-aş opri asupra textului de introdu-cere (Hieroglife şi tipare) aşezat de autorca explicaţie la editarea (în plină maturi-tate creatoare) a unei cărţi, aşa zise, de ti-nereţe.

Căci, dintru început intervine o deta-şare, vorbele părând a fi spuse „de o străinăgură“, ca de un altcineva. În fapt autorulne comunică o senzaţie proprie oricăruiscriitor căci, cu trecerea vremii, rândurilescrise par scurse printr-o graţie divină.

Un fel de pâlnie celestă, nevăzută!Chiar descrierea naturaleţii cu care a

fost scrisă întâia carte, căci „vorbele se aş-ternuseră de la sine“ dar într-o formă deja„încheiată“ se subsumează acestui concept!

Recapitulare a unui timp, acele poveştise pare că rămân pentru autorul însuşicumva tainice, ele poartă o enigmă a face-rii lor şi a înţelesurilor lor.

Suntem „admişi”, iată, în laboratorul

186


intim al creaţiei, vedem parcă felul în careacele alcătuiri îşi topiseră ele însele ceva dinpropria alcătuire într-un proiect de romannumit Pinnacle despre care, cu vreo douăluni înainte de a se stinge, într-o discuţieprelungă despre cărţile noastre proiectate,aflate la un anume punct, neîncheiate, po-sibile, revizibile, Artur Silvestri amintise întreacăt că îl va relua şi publica într-o formăoarecare...

Cert e că autorul găsea scrierilor din aceltimp (mă refer la anii optzeci) o „corporali-tate într-o concentrare scurtă, tot atât descurtă ca o iluminare“. Ce definiţie maiexactă, mai coerentă şi mai potrivită amputea noi, găsi?!

Scriitorul se autodefinea magistral.Descrierea „în clar“ a modului în care,

la un moment dat după anul 2000, adu-nând laolaltă manuscrisele „pentru ca sănu se risipească fără rost, dacă nu voi maiputea să le dau coerenţă eu însumi, vreo-dată, pe neaşteptate“ ne face părtaşi lamodul în creatorul, făptură trecătoare şimuritoare, se raportează în fapt la ideea de

187


posteritate, de „viaţă de după“ a ceea ce aapucat să scrie şi deci să facă să existe!!!

La orele de noapte târzie, când zgomo-tele şi gândurile capătă alte sensuri, auto-rului i se dezvăluie că acea carte trebuieînsoţită de „un ceva” care să arate fără să„delege”.

Avem aici, în această explicare a felu-lui în care s-a scris Epilogul o decodare înfapt a esenţei prozei silvestriene: o conti-nuă dozare a misterului, căutareaproporţiei perfecte între clar şi indis-tinct, între lămurit şi nelămurit, întrespus şi sugerat.

Detaşarea de textul odată tipărit induceşi o nouă perspectivă căci reuniunea de al-cătuiri pare o carte din viaţa anterioară.Expresia ne trimite iar în mister: din careviaţă anterioară?

Nu cumva din toate vieţile anterioarecăci asta e scrierea lui Artur Silvestri, o ur-care şi o coborâre pe acea spirală co- tinuă, în care timpii fuzionează, se su pra punsau se disociază iar lumile paralele se presimtîntre ele.

188


Dincolo de taină, există liniştea taineiiar scriitorul, blagian de astă dată la modultotal, declară „Există, poate, aici ceva carenu trebuie cercetat fiindcă se sustrage, ori-cum ar fi, oricărei interogaţii“, „ceea ce e oaltă formă de a spune „Eu nu strivesc co-rola de minuni a lumii...“

Alcătuirea celor două cãrþi de proză s-afăcut de la sine, în aceeaşi stare de comu-nicare cu nespusul, ba chiar cu necuvân-tătorul sub privirile blânde ale ÎngeruluiPăzitor.

O amărăciune calmă, senină, o împă-care dureroasă în faţa misterului morţii, ve-ghează blând acest cuvânt adresatcititorului.

Nu mă pot împiedica să inserez măcarcâteva cuvinte despre această mult comen-tată carte de debut, remarcând de pildă fru-moasa poveste de dragoste (cumva întangenţă cu aerul din Moderato canta-bile de Marguerite Duras), şi care dă titlulvolumului. Materia epică a acestei schiţeeste extrem de densă în sine şi de un fantas-tic mai mult spre oniric, urmele maeştrilor

189


vrednici de urmat în proza românească şistrăină există, cu toate acestea schiţa în sinee foarte personală, degajând o adevăratărealitate a «fericirii iubirii» şi a «durerii iu-birii». Proza se pare că e scrisă în 1984 şidesluşesc cu plăcere amprenta delicată anoului val francez căci autorul reuşeşte săsugereze nuanţe rare, extrem de fine.

Clipa de fericire şi împlinire a unuicuplu, într-o noapte de Crăciun, culmineazãcu sacrificiul, fericirea nu are cuvinte, uşarămâne întredeschisă, ea, femeia, mai aretimp să se gândească la prezent, la nimicurifrumoase, la viitor, la amintiri din viaţa ei,când afară pocneşte un bici, ea se gândeştecă sunt ultimii colindători, iar implacabi-lul cade ucigător: «Se apropie şi, prin că-maşa lui, îngheţată, simţi arsura unuicartuş». Chiar dacă finalul pare imposibil,fantastic, teatral, el poate fi citit şi în alt re-gistru: acea uniune prin iubire depă-şea cadrul acestei lumi, ea puteadeveni posibilă numai prin moarte.

Sunt aceste «proze de tinereţe» cu unnumitor comun în căutarea nuanţelor, în

190


descrierea bemolurilor, descrieri de stăriaflate pe o linie subţire de demarcaţie pre-cum Peter în aprilie, o poveste stranie în-tâmplată în timpul unui drum în maşină, opoveste de o zi cum s-ar spune derulată întreun bărbat şi o femeie care se întâlnesc prinhazardul profesiei pentru o emisiune de te-leviziune. E o stare care se creează acolo,descrisă prin dialog (care induce în eroarela un moment dat, ne oferă o pistă deru-tantă) dar şi prin emoţia femeii, care e oa-recum progresivă, apropiindu-se de dorinţă,într-un fel de volută senzuală care se ter-mină în nimic pentru că nu e o stare împăr-tăşită.

O altă schiţă interesantă din aceeaşi pe-rioadă e Jogging în care e descrisă tot ostare de spirit, personajul se înfundă în pă-dure ca într-o depărtare de lume, ca o apro-piere de o altă lume a esenţelor, a naturii şia interregnurilor. E un fel de dor de moarte,de atingere ciudată a aripei acesteia şi eanu ne miră, căci e acea moarte care fasci-nează tinerii scriitori, iar acum vorbim des-pre proza tânărului scriitor Artur Silvestri.

191


Reculul spre o bază naturală a vieţii e foartepercutant, descrierea ne prinde în mrejele ei.Este linia pe care va continua proza de ma-turitate a scriitorului, linie pe care o vom re-găsi fructificată în scrierile de pestedouăzeci de ani.

E interesantă prin obiectivare şi greu-tatea verbului care analizează consistenţaEpilogului pe care autorul l-a inseratsingur, în 2001, la publicarea schiţelorsale de tinereţe.

El scrie «Dar, în sfârşit, acestea dar şimulte altele par a fi compuse de altcinevaşi, în definitiv, aceasta este şi realitatea.Omul de atunci nu seamănă decât puţincu omul de-acum, nefiind neapărat preis-toria lui, ci o altă versiune aşternută întimp». ceea ce e o maximă obiectivare darşi o despărţire de ceva, de tinereţea im-berbă sau de tinereţea studioasă, de tine-reţea supusă modelor ori de influenţeleunor lecturi sub care am trăit şi ne-amformat cu toţii?

În fine, ceea ce mi se pare vrednic dereţinut este valoarea literară a acestei

192


cărţi, oare de ce am privi cu falsă supe-rioritate către tinereţe?

Şi ea, tinereţea, a dat proba talentuluiliterar, chiar dacă privim acum într-unochean întors stările, emoţiile, tulburărileei.

*Scriind azi despre cartea de faţă,

vreau totodată să reamintesc cititoruluifaptul că proza lui Artur Silvestri e mult,mult mai vastă, e de găsit de altfel pestetot, în cărţile sale să zicem, de altă fac-tură.

Precum în Memoria ca un concertbaroc (I, II, III) în Fabula Căii singu-ratice şi în Arhetipul călugărilor sciţiprecum şi în multele sale cărţi de analizăimobiliară şi care sunt doldora de paginide proză ...Câteva din aceste insule deproză, le-am evocat în cartea pe care amdedicat-o memoriei sale, Vocaţia CăiiSinguratice. Dar ele sunt multe, multe,neapărat de citit şi analizat în sine, maicu seamă într-o carte care conţine şi tex-tele reeditate pentru a vedea şi observa cu

193


ochi de cititor interesat cum ies dinmare aceste corăbii fascinante, deproză, din marea textului celui mai obiş-nuit, de ziar, de revistă, de rememorare, derestituire.

Artur Silvestri a făcut ca proza sătrăiască peste tot, ca un grădinar îm-pătimit capabil să arunce peste tot seminţeşi să le urmărească, să le îngrijească înîncolţirea şi creşterea lor, şi să le laseacolo, bucuros că cei care vor trece peacolo se vor putea desfăta în voie....

Dar despre toate acestea, fireşte, se vascrie în reeditările care vor urma şi carevor crea o imagine cât mai aproape derealitatea consistenţei operei.

Cele două cărţi de proză publicate antumsunt cartea de vizită a unui prozator aşa cumse prezenta el însuşi, iar prozele celelalteexistă, fiinţează în sine.

Sunt insule de proză scurtă în care stilulprozatorului se schimbă, devine epic pur, evo-cator, creând povestea cu alte mijloace, numai puţin interesante.

Frământat de ideile sale de anvergură,

194


Artur Silvestri este un continuator de realăsubstanţă a intelectualului român de tip en-ciclopedist, devorat de patima alcătuirii Ope-rei, responsabil în fiecare fibră a fiinţei sale.

Acel tip de om de cultură care se simtetotal responsabil de tot ce se petrece.

S-ar putea ca acest tip de vocaţie să nufie uşor nici de priceput, nici de perceput decei dimprejur. Această vocaţie, a Operei, aamplorii, a anvergurii el a avut-o de tânăr. Şila fel ca în cazul operei lui Nicolae Iorga,vastitatea şi complexitatea intimidează lec-torul şi eventualul cronicar.

Dar în ansamblul vastei sale opere, ammai spus-o, proza este regină!

Atât în risipirile de insule de frumuseţedescriptivă, din toate cărţile sale, cât mai cuseamă în aceste proze din cartea pe care o ţi-neţi acum în mâinile dumneavoastră.

Lectura acestor alcătuiri (ca să respec-tăm felul în care le-a catalogat scriitorul în-suşi) este o reală întâlnire cu proza va lo roasă,acaparatoare şi fascinantă, creatoare de lumişi care atinge misterul cu inteligenţă dătă-toare de emoţie artistică.

195


196

CuprinsMariana Brãescu: Sfârºitul poveºtii sau Noaptea aceea

APOCALYPSIS CUM FIGURIS ªAPTE NUVELE FANTASTICE CU PROLOGªI EPILOG Hieroglife ºi tipare...........................................9Apocalypsis cum figuris................................17Geneza, dupã Balzac.....................................37Peter în aprilie...............................................53Mileniu în pãduri...........................................67Ordinul vrãjitoarelor.....................................75Veneþia, fãrã Isadora.....................................81Jogging............................................................89Epilog..............................................................98

EXEGEZE CRITICEProf. dr. Ovidiu DrimbaO dimensiune liturgicã.............................................103Prof. dr. Alexandru HusarArta scrisului-în pagini antologice...........................106A. I. BrumaruUltima frontierã........................................................112Prof. dr. Zenovie CârlugeaUtopia iluminãrilor liturgice......................................117Mircea RareºÎn litera unui cod al eternitãþii.................................122


Ion Drãguºanulªapte vibraþii ale memoriei subconºtiente...............125Prof. dr. Ion Pachia TatomirescuSublimate trãiri, tot mai profund zalmoxiene.........134Eugen EvuCãrturar ºi profet.......................................................136Prof. dr. Ion Popescu-BrãdiceniO frumuseþe ereticã, apocrifã...................................139Dimitrie Gramaªansa de a descoperi o comoarã.............................143Elisabeta BogãtanConvieþuirea cu esenþele...........................................145Constantin StancuFericire fãrã cuvinte..................................................156Ion Marin AlmãjanAºteptare a ceva indefinit, greu, mai greu decâtmoartea însãºi...........................................................165Elena Solunca MoiseGeometria depãrtãrilor tãcute.................................169Adrian Dinu Rachieru Un enciclopedist fantast...........................................172 Lucian HetcoUn regizor al sufletului.............................................177Cleopatra LorinþiuÎn ansamblul operei sale, proza este reginã!...........181

197


198

Artur Silvestri(Bucureşti, 19 martie 1953 –Viena, 30 noiembrie 2008)

� Scriitor, istoric al civilizaţiilor, promotor cul-tural, personalitate cu activităţi enciclopedice

� Studii filologice Universitatea Bucureşti� Specializări în arheologie în Italia şi istoria

culturii la Sorbona, Franţa� Doctor în literatură medievală la Trinity

Bible Research Center - University of Madras,India

� Doctor h.c, la Institut d’Estudis medievals deCatalunya – Barcelona

� Din iulie 2004 Docteur en sciences appliquéesla Universite Francophone Internationale Brux-elles şi professeur-visiteur, în materia Gestiune imo-biliară şi expertiză patrimonială, pentru U.E. şiAfrica

� I s-a atribuit La Croix de Saint Antoine duDesert, marea distincţie a Bisericii Copto-Orto-doxe din Alexandria (Egipt)

� A fost ales academico la Centro CulturaleCopto-Ortodosso din Veneţia, Italia

� Doctor of Dinity la St Ephrem s Institute dinPuerto Rico

�Cronicar literar la revistele Lu ceafărul (1975-1989), Actualites Rou maines (1981-1984), Ro-manian News (1981-1984), are contacte strânse cumari scrii tori şi artişti români din toată lumea,fiind în cores pondenţă cu Mircea Eliade, G.Uscătescu, Nicolae Baciu, Paul Lahovary, Luki


199

Galaction, Leon Negruzzi, Ioan. I. Mirea, ŞtefanBaciu şi alţii.

� Iniţiază proiectul noii geografii lite rare la re-vista Luceafărul, în vederea stimulării creaţiei lo-cale şi regionale, respingând centralizarea cul tu rală

� Creator de instituţii şi de organizaţii profe-sionale, a fost Preşedintele Uniunii PatronaleImobi liare din România

� Preşedinte şi membru fondator al AsociaţieiRomâne pentru Patrimoniu

� Fondator al Asociaţiei Scriitorilor Creştinidin România (2005)

� Preşedinte de onoare al Ligii Scriitorilor dinRomânia

� Activitate culturală impresionantă timp depeste trei decenii.

� Autorul a sute de cercetări de istorie lite rarăromână apărute în engleză, fran ceză, rusă, span-iolă şi chineză.

� Autor al peste 200 studii pe teme de istoriel i terară română, peste 50 de cărţi şi 2500 de arti-cole pe teme culturale

� Iniţiator, alături de Mitropolitul Nestor Vor-nicescu, al dezbaterii privind epoca literară proto-română

� Studii originale şi ediţii legate de epocastrăromână, cu concluzii însuşite ulterior de nu-meroşi alţi comentatori

� Descoperitor al operei latine a scriitoruluiprotoromân Martin de Bacara (sec. VI d.H.) şi alautorului bizantin Ioancu (sec. XIV), despot alDobrogei

� Creatorul unui vast program cultural on-


200

line, care însumează peste 100 pagini web (dintrecare 25 de publicaţii periodice cotidiene, săp-tămânale şi lunare şi 5 reviste literare în limbistrăine)

� Autorul unor cărţi de mare prestigiu cul-tural: Modelul Omului Mare, Radiografia spirituluicreol, Memoria ca un concert baroc (vol. I-III), Vre-mea seniorilor, Athanor (vol I-II), Semne şi peceţi,Arhetipul Călugărilor Sciţi (limba română, fran -ceză, engleză, germană)

� Cărţi de proză (Apocalypsis cum figuris, Per-petuum mobile), de eseistică în teme diverse, nu-meroase contribuţii de filosofie socială

� Serii şi colecţii editoriale create şi îngrijitede Artur Silvestri (Mărturisiri de cr e dinţă literarăvol I-II, Cuvinte pentru urmaşi vol I-II), ilustreazăo operă polimorfă şi inspirată

� Specializat, în ultimul deceniu, în analizăeconomică

� Considerat, după 1990, fondatorul acti -vităţilor de consultanţă imobiliară din România şiun expert în analiza şi prognoza de piaţă aplicatăacestui domeniu

� A coordonat, în 1997, alcătuirea standarde-lor ocupaţionale pentru profesiunile de agent,consultant şi evaluator imobiliar în cadrul pro-gramului european CSOE, pentru standardizare

� Susţinută şi ingenioasă activitate în presaimobiliară, fiind, de asemenea, unul dintre iniţia-torii ei reputaţi

� A creat Monitor imobiliar (febr. 2007), sin-gurul buletin cotidian on-line, în domeniu, dinRomânia.


201

� A elaborat, începând din 1991, un număr im-presionant de analize şi sinteze privitoare la do -meniul imobiliar, fiind, la începutul acestui secol,cel mai prestigios autor de cărţi cu tematică imo-biliară: Retrocedarea secolului, Scandalul Fondu-lui religionar bucovinean (2003), Deceniul straniu.Oraşe variabile, sanctuare, mituri imobiliare (2003),România în anul 2010. O prognoză de piaţă imo-biliară (2003), Efectul Thales din Milet. Eseu de-spre manipulatorii de bani (2004), Megapolis valah.O sută de principii doctrinare (2004), Apologia ha -zardului (2005), Apogeul derutei (2005), Exerciţiide exorcism social (2006), Sfârşitul iluziei. O prog-noză imobiliară: România în primul an european(2007), România imobiliară. Neo-babelism, lux deDâmboviţa, desproprietărire (2008), „Loc“ şi „Per-soană“. Eseuri despre geo gra fia tainică (2008) suntcărţi despre care s-a spus că „dacă piaţa imobi -liară nu ar fi existat, atunci ar fi trebuit inventatădin cauza lor“.

� Artur Silvestri a fost, prin toată activitateasa, un mare promotor de proiecte culturale şi so-ciale, puternic impregnate de un caracter spiritu-alist şi ataşat tradiţiei. Ultimul său proiect literarcuprindea resuscitarea celebrelor publicaţii cul-turale Columna lui Traian (fondator Bogdan Pet-riceicu Haşdeu), Arhiva Ro mânească (fondatorMihail Kogălniceanu), L’Etoile du Danube(fondator Mihail Kogălniceanu) şi Sinteze. A re-lansat în format electronic publicaţiile Semănă-torul şi Neamul românesc.

� A fondat şi activat editurile: Car pathia Press,Intermundus şi Kogaion.


202

Această carte reia în ediţie nouă volumul Apocalypsiscum figuris. Şapte nuvele fantastice şi un epilog,apărut la editura Carpathia Press, în anul 2003. Ediţiai ni ţ ială este astăzi practic epuizată iar volumul, primit cusurprindere în mediiile literare din România, a cunoscut înmai puţin de trei ani şi o difuzare internaţională impresio-nantă: a apărut în traducere franceză la Veneţia şi vaapărea în spaniolă şi italiană în toamna anului 2005.

Apocalypsis cum figuris devine, astfel „un caz” iarediţia de faţă încearcă să explice fascinaţia pe careaceastă carte o exercită. Concepţia este neobişnuită lanoi: am reprodus însă diferite comentarii, din cele mai di-verse perspective, pentru a putea crea un joc de luminipoliedrice care provin de la istorici literari, antropologi,poeţi, prozatori, filosofi ai culturii şi civilizaţiilor, care vin cuperspective şi metode diferite. A rezultat o carte-do -cument dar şi un model de lucru pentru percepţiacreaţiei, care, întotdeauna, aduce rezultate inedite.

Culegerea, selecţia şi orânduirile comentariilor (editesau inedite până acum), s-au făcut de către redacţie. Tex-tul volumului Apocalypsis cum figuris reproduce textuliniţial, apărut în 2003. Autorul l-a considerat ediţia de-finitivă, nec varietur.

Volumul este ilustrat cu gravuri enigmatice ale mare-lui artist Traian Alexandru Filip.

Coperta reproduce o miniatură medievală cu caracterezoteric, până astăzi nedescifrată.

Notă asupra ediţiei a II-a (însoţeşte volumul din 2005)


La preţul de vânzare se adaugă 2% reprezentând valoarea timbului literar ce se virează conform legii.

www.artur-silvestri.com

COMENZI ŞI DONAŢIIPersoană de contact Maria ANGHEL

telefon 021.317.01.10

telefon/fax: 021.317.01.14

mobil: 0744.380.643

e-mail: [email protected]

Coperta:

Mugur KREISS

DTP:

Corina REZAI

Apărut 2009BUCUREŞTI - ROMÂNIA

Lucrare executată la C.N.I. „CORESI“ S.A.


Notă asupra ediţiei - WordPress.com · 2009-12-08 · Povestea apariţiei lor este...

Documents

Transcript of Notă asupra ediţiei - WordPress.com · 2009-12-08 · Povestea apariţiei lor este...