Normalizare si reglementare în contabilitate

1.1.  Obiectivele normalizarii contabile

Necesitatea elaborarii de situatii financiare într-un limbaj comun tuturor categoriilor de utilizatori ai informatiei contabile a dus la normalizarea contabilit& 353g64d #259;tii. Pe aceasta cale se formalizeaza si materializeaza obiective, concepte, principii, reguli, proceduri privind productia si utilizarea informatiei contabile.

Celula de baza a normalizarii contabile o reprezinta norma contabila.

Norma contabila reprezinta o regula sau mai multe reguli care constituie un sistem de referinta pentru productia de informatii contabile si validarea sociala a situatiilor financiare.

Din punct de vedere doctrinar, în elaborarea normelor contabile,  s-au conturat doua tipuri de scoli : o scoala continental-europeana  unde codificarea contabilitatii este facuta în mare parte de lege si foarte putin de organismele profesionale si o scoala anglo-saxona unde codificarea de catre lege a contabilitatii este foarte slaba, organismele profesionale având rol primordial în elaborarea normelor (standardelor) contabile. În cazul unei contabilitati continental-europene informatia este mai degraba una juridica si macroeconomica, pe când contabilitatea anglo-saxona degaja o informatie externa care se adreseaza în primul rând investitorilor.

Obiectivele normalizarii contabile sunt :

        Elaborarea unei terminologii unitare si a principiilor contabile generale;

        Definirea informatiilor prezentate în situatiile financiare;

        Stabilirea schemelor si modelelor de prezentare a informatiilor în cadrul documentelor de sinteza;

        Stabilirea principiilor de tinere a contabilitatii;

        Elaborarea planului de conturi si a monografiei principalelor operatii economice si financiare.

        

Normalizarea contabilit& 353g64d #259;tii vizeaza doua scopuri principale :

-                   obtinerea de catre puterea publica a unei informari omogene referitoare la întreprinderi;

-                   utilizarea informatiei contabile de catre utilizatorii din afara întreprinderii.

De-a lungul timpului a existat (si înca mai exista) o disputa în procesul de normalizare contabila, statul si profesia contabila liberala fiind într-o continua batalie pentru castigarea suprematiei în elaborarea normelor contabile.

O problema actuala este armonizarea contabilitatii pe plan regional si/sau mondial. Sub influenta celor doua mari scoli de contabilitate, sistemele contabile nationale sunt supuse unor procese de armonizare, de aropiere fata de sistemele diferitelor tari sau grupuri de tari.Armonizarea este ceruta în principal de marii investitori “globali” care doresc sa poata compara dupa criterii echivalente oportunitatile plasarii capitalului, lucru care nu se poate realiza daca firmele nu sunt supuse acelorasi reguli de elaborare si publicae a situatiilor financiare.

1.2. Dispozitivul normalizarii. Utizatorii informatiei contabile

Dispozitivul normalizarii contabile, cu toate ca prezinta diferentieri de la o tara la alta, se defineste prin urmatoarele componente:

-                   cadrul contabil sau cadrul conceptual care cuprinde conceptele si principiile teoretice care alcatuiesc sistemul de referinta pentru întocmirea si prezentarea situatiilor financiare pentru utilizatorii externi;

-                   reteaua de norme sau standarde contabile nationale;

-                   sistemul de reglementare normativa contabila (dreptul contabil);

-                   planul de conturi si monografiile contabile privind principalele operatiuni economico-financiare;

-                   ghiduri contabile profesionale;

-                   dictionarul de conversie contabila;

-                   politica de contabilitate;

-                   institutia normalizarii contabile.

Principalii protagonisti sociali implicati în viata contabila a unei întreprinderi sunt : managerii, profesionistii contabili si utilizatorii externi (actionari, creditori, salariati, organisme fiscale, etc.). Acestia se afla în diferite interactiuni, fiecare urmarind propriile “interese”, interese care de cele mai multe ori sunt divergente cu a celorlalti utilizatori.

Utilizatorii informatiei contabile, potrivit Cadrului general de întocmire si prezentare a situatiilor financiare elaborate de IASC, sunt :

-                   investitorii prezenti si potentiali;

-                   personalul angajat si grupurile lui reprezentatve;

-                   creditorii financiari;

-                   furnizorii si alti creditori comerciali;

-                   clientii;

-                   Guvernul si institutiile sale;

-                   publicul.

Prin enumerarea în aceasta ordine, cadrul conceptual IASC nu face nici o ierahizare a importantei categoriilor de utilizatori, dar implicit, rezulta ca, daca informatia contabila prezentata în situatiile financiare satisface necesitatile de informare a investitorilor si creditorilor, ea satisface atunci si necesitatile celorlalti utilizatori.

1.3.Obiectivul situatiilor financiare.Imaginea fidela a întreprinderii

Obiectivul situatiilor financiare este de a furniza informatia despre pozitia financiara a întreprinderii, performanta întreprinderii si modificarea pozitiei financiare a întreprinderii.

            Informatiile privind pozitia financiara sunt oferite în principal de bilant, cele privind rezultatul de contul de profit si pierdere, iar informatiile privind modificarile pozitiei financiare de situatii distincte.

            Ecuatia fundamentala a pozitiei financiare este de forma :

            CAPITAL PROPRIU = ACTIV – DATORII

            O întreprindere are o pozitie financiara pozitiva în cazul în care capitalul propriu este mai mare sau cel putin egal cu datoriile cu valoare economica.Aceasta indica ca întreprinderea are posibilitatea sa plateasca obligatiile fata de terti, atât pe durata desfasurarii activitatii, cât si la lichidarea sa.

            Performanta  este data de profitabilitate întreprinderii. Ecuatia performantei este de forma :

                                    REZULTAT = VENITURI – CHELTUIELI

            Modificarile pozitiei financiare pot fi definite în diverse moduri cum sunt : fondul de rulment si fluxurile de fonduri, trezoreria neta si fluxurile nete de trezorerie.

            Imaginea fidela a întreprinderii

            Imaginea fidela ca obiectiv fundamental în contabilitatea europeana este un concept de origine britanica, fiind formulat pentru prima data în Legea societatilor comerciale engleze din 1974. Conceptul de imagine fidela a fost obiect de disputa între cele doua scoli contabile.

            Perceptia britanica la nivelul protagonistilor sociali are an vedere respectarea standardelor contabile si a legii.

            În contabilitatea bazata pe reglementari normative, imaginea fidela este definita prin prisma termenilor de regularitate si sinceritate.

            Regularitate înseamna respectarea regulilor si procedurilor contabile în vigoare.În masura în care textele legale si cele reglementate sunt insuficiente pentru a acoperi regularitatea, intra în rol jurisprudenta si doctrina contabila.

            Sinceritatea înseamna aplicarea cu buna credinta si profesionalism a normelor si reglementarilor contabile. Sinceritatea se traduce atât în calitatea documentelor justificative, registrelor contabile, cât si în comportamentul profesionistului contabil.

            1.4. Masurare si evaluare în contabilitate

            În teoria si practica de contabilitate s-au conturat trei criterii privind  evaluarea elementelor de activ si pasiv : valoarea de utilitate (justa), valoarea de piata ca referinta de pret si timpul.

            Valoarea de utilitate, considera ca valoarea trebuie sa reprezinte costul sau sacrificiul consimtit pentru a aduce bunul respectiv în întreprinere, sau ceea ce ar aduce bunul respectiv în întreprindere daca ar fi utilizat.

            În contabilitatea românesca prin articulare la IFRS ( Standardele  Internationale de Raportare Financiara) valoarea de utilitate, privita ca  valoarea reala recunoscuta de parti în cadrul tranzactiilor, este definita ca valoarea la care poate fi tranzactionat un activ sau decontata o datorie, de buna voie, între parti aflate în cunostinta de cauza, în cadrul unei tranzactii în care pretul poate fi determinat în mod obiectiv.

            Valoarea de piata ca referinta de pret, folosita în cadrul tranzactiilor directe, reprezinta pretul care poate fi obtinut, platit, pe o piata activa caracterizata prin :

-                   activele de pe piata sunt relativ omogene;

-                   sunt cantitati suficiente de asemenea active, astfel oricând se pot gasi cumparatori si vânzatori;

-                   preturile sunt cunoscute de public.

Timpul vizeaza momentul plasarii evaluarii, în trecut, prezent si viitor.

Pornind de la criteriile de mai sus, s-au conturat urmatoarele baze de evaluare : costul istoric, costul curent, valoarea de realizare si valoarea actualizata.

            Costul istoric este o valoare reala din momentul întrarii activelor  si angajarii datoriilor.

            Costul curent sau de înlocuire reprezinta costul pe care întreprinderea îl accepta pentru a dobândi, la nivelul valorii actuale, un bun similar cu cel care constituie  obiect al evaluarii.

            Valoarea realizabila consta în valoarea pe care întreprinderea ar primi-o daca ar vinde azi în mod normal activul sau ar plati datoria.

            Valoarea actualizata reprezinta o estimare la timpul prezent a valorii în functie de fluxurie de beneficii viitoare ce apar în desfasurarea normala a activitatii.

            Momentele evaluarii

            În functie de momentul când se face evaluarea se delimiteaza urmatoarele reguli si forme de evaluare : evaluarea initiala, cheltuieli ulterioare, evaluarea la iesire, evaluarea ulterioara, si evaluarea la bilant.

            Evaluarea initiala se întemeiaza pe întemeiaza pe costul initial ca valoare justa la intrarea activelor si si angajarea datoriilor.Costul initial recunoscut capata statutul de valoare contabila de intrare a activelor si datoriilor. Cosul initial se identifica cu :

-                   valoarea de utilitate, pentru bunurile intrate ca aport, primite cu titlu gratuit sau prin donatie;

-                   costul de achizitie, pentru bunurile procurate cu titlu oneros;

-                   costul de productie, pentru bunurile produse în întreprindere;

Evaluarea la iesire se face la la valoarea lor  de intrare sau contabila.

Cheltuielile ulterioare vizeaza numai activele de natura imobilizarilor corporale care au fost deja recunoscute. Aceste cheltuieli sunt adaugate valorii contabile a activului numai atunci când se estimeaza ca intreprinderea va obtine beneficii economice suplimentare  fata de cele obtinute initial.Este vorba despre cheltuielile cu modernizarile recunoscute ca investitii. Orice alte cheltuieli efectuate pentru a mentine performantele initiale sunt recunoscute drept cheltuieli ale exercitiului. Este cazul cheltuielilor cu întretinerile si reparatiile.

Evaluarea ulterioara. Distingem doua tratamente contabile : un tratament contabil de baza si un tratament alternativ permis.

În cazul tratamentului de baza, valoarea ulterioara este egala cu valoarea initiala mai putin amortizarea sau alte deprecieri calculate.În cazul tratamentului alternativ permis valoarea ulterioara este egala cu valoarea reevaluata care reprezinta valoarea justa la momentul reevaluarii.

Valoarea ulterioara este o valoare de raportare în situatiile financiare. Ea este nuantata în evaluarea la inventar si evaluarea la bilant.

Evaluarea la inventar se bazeaza pe valoarea actuala. Valoarea actuala este stabilita în functie de utilitatea bunului.

Evaluarea la bilant se întemeiaza pe valoarea neta contabila.

Tratamente privind diferentele dintre valoarea de inventar si valoarea contabila

Pentru elementele de activ, diferentele înregistrate în plus între valoarea de inventar si valoarea contabila nu se înregistreaza. Diferentele în minus între valoarea de inventar si valoarea contabila se înregistraza pe seama cheltuielilor prin intermediul amortizarilor sau provizioanelor.

Pentru elementele de datorii, diferentele constatate în minus între valoarea de inventar si valoarea contabila nu se înregisreaza în contabilitate.  Pentru diferentele constatae  în plus, exista doar o solutie teoretica, de constituire a provizioanelor privind cresteri reveribile a valorii datoriilor.