NORMALIŞTII - didactic

NR. 4—NOIEMBRIE 2004

NORMALIŞTII

REVISTĂ EDITATĂ DE ŞCOALA NORMALĂ “VASILE LUPU” IAŞI

Citiţi-ne şi veţi deveni mai bogaţi !

Deschiderea anului şcolar 2004-2005

D I N C U P R I N S :

EDITORIAL: Publicul şi publicitatea - prof. Viorel Paraschiv I. VIAŢA ŞCOLII 1. Ce rost au regulile şi regulamentele ? - prof. Mihaela Ungureanu 2. Cabinetul de consiliere psihopedagogică, un prieten? - prof. Dana Ciobanu 3. Colegi de cancelarie - prof. Ştefania Burlacu 4. Nos amis - prof. Irina Cosovanu 5. Şcoala iubirii - Absolvent Amalia Voicu 6. Stimularea lecturii - Bibliotecar ing. Elena Silian 7. Am citit pentru voi - Oana Miron

II. CAMPIONII NOŞTRI - Carmen Vrabie III. DESTINE EXEMPLARE - prof. Maria Borş IV. PELERINAJUL - prof. Anamaria Gânsac V. PAGINI METODICE - prof. Petru Asaftei VI. FASCINAŢIA IDEILOR 1. Teatrul - Cătălina Borcilă 2. Inevitabilul - Andreea Veleşcu 3. Poezii - Paula Scânteianu

VII. PORTRETE REALE 1. La marginea satului - Valentina Munteanu 2. Binecuvântată să fii, Ioana ! - Dana Lungu

VIII. ACCENTE IX. ET IN ARCADIA EGO 1. Jurnalul thuringian - prof. Gabriela Lucia Munteanu 2. Călător prin Spania - Carmen Vrabie 3. Jurnal de călătorie - prof. Viorel Paraschiv X. REPERE DIDACTICE - prof. Alexandru Sebastian

PUBLICUL ŞI PUBLICITATEA...

NORMALIŞTII NR. 4—NOIEMBRIE 2004

1

În marea lor majoritate, elevii nu mai citesc. Constatarea aceasta tristă o aud aproape de fieca-re dată în cancelarie. Lectura obligatorie pentru orele de limbă şi literatură, şi-o procură din nume-roasele culegeri cu texte comentate – apoi memo-rate pentru lucrări sau examene - sau de pe inter-net, unde găsim referate gata întocmite, numai bu-ne de listat.

Dependenţa faţă de internet şi televizor este considerată o nouă maladie a începutului mileniu-lui trei. Tot mai mulţi părinţi îngrijoraţi de timpul pe care copii lor îl petrec în faţa monitorului com-puterului sau televizorului – uneori 5-7 ore/zi, ape-lează la psihoterapeuţi.

Cum ar trebui să reacţionăm? Să înţelegem mass-media ca pe o modalitate

modernă de informare şi comunicare, să o exploa-tăm dar să nu devenim victima ei!

Prof. Joshua Meirowitz, de la Universitatea New Hampshire, definea televiziunea ca „acel mij-loc intim de exprimare nonverbală, instrument de difuzare a ideilor”, deci o sursă universală de ştiri şi divertisment. Dar, aceste mijloace moderne de comunicare, influenţează sau chiar schimbă cultu-ra, fiind o ameninţare asupra artelor în general, o negustorie rafinat deghizată care „modelează şi remodelează caracterul naţional şi tiparele con-temporane de gândire”.

Faţă de orice citim sau vizionăm, trebuie să adoptăm o atitudine critică, să filtrăm informaţia utilizând-o în contextul şi la timpul potrivit. Dacă în timpul orelor de dirigenţie (consiliere şi orienta-re), s-ar aborda analize profunde asupra spoturilor publicitare, stimulând elevii pentru lucrul în echi-pă, vom ajunge de multe ori la concluzii greu intui-bile la debutul acţiunii. Redăm un astfel de exerci-ţiu, efectuat la o clasă terminală în anul 2000, unde am utilizat ca metodă de bază brainstormingul:

* publicitatea răstoarnă ordinea reală a va-lorilor, pentru că „ambalajul vinde marfa”, unicul scop fiind stimularea consumului;

* publicitatea dezvoltă nevoi şi valori false, de multe ori fiind influenţată politic sau obţinută prin şantaj de către unele publicaţii, (gen „deţinem probe că produsul este neconform normelor … şi va urma o campanie negativă împotriva producăto-rului”); * publicitatea produce o confuzie a valori-lor pentru că se adresează unor nevoi egoiste, cul-turalul fiind subordonat economicului. În concluzie, putem susţine că televizorul şi internetul devin din mijloc didactic, subsistem edu-caţional.

***

La începutul anului 1970, un ziarist de la „Le monde” scria că „un ziar nu se consumă ca o pungă de alune”. Pătrunderea ziarelor în şcoli a fost posibilă pentru prima dată în anul 1968 în Colegiul italian “Martin Luther King”. Imediat a apărut şi ziarul şcolii „Trăncăneala”. Prin intermediul propriilor publicaţii, elevii relaţionează informaţia din mass-media la orele de curs. Acest obiectiv animă de câţiva ani şi pe profe-sorii noştri. Apariţia publicaţiilor proprii ale şcolilor, trebuie să fie o preocupare permanentă a echipelor manageriale. Faptul că în şcoala noastră „Normaliştii” este o apariţie trimestrială, în care publică alături profesori şi elevi, ne face să credem că, prin stimu-larea comunicării prin scris, vom avea succese mai mari pe toate planurile.

Prof. Viorel Paraschiv

EDITORIAL


2

VIAŢA ŞCOLII

Ce rost au regulile şi regulamentele ?

Problemele cu care se confruntă o şcoală

atunci când se întreabă care tip de educaţie este mai bun pentru elevii săi, nu sunt mult diferite de ale unei familii care doreşte binele propriilor copii.

Renumele unei şcoli bune este dat de re-zultatele academice, sportive, artistice, dar şi de standardele înalte de comportament social. Ne pla-ce să credem că şcoala noastră are un renume bun. Să nu uităm că în culisele prestigiului de care se bucură Şcoala Normală se află efortul unor gene-raţii de dascăli şi elevi care, construindu-se pe ei înşişi ca oameni, au consolidat şi renumele şcolii. Acesta este un blazon pe care toţi cei ce suntem acum în Şcoala Normală, discipoli sau mentori, trebuie să-l păstrăm autentic.

Pentru cei nou-veniţi, şi mă refer mai ales la elevi, cea mai grea întâlnire este cu regulamen-tele şcolare. Vă întrebaţi, desigur, de ce nu s-ar putea fără regulamente. Ei bine, viaţa noastră este plină de reguli, iar noi vrem să fiţi pregătiţi pentru viaţă. Nu este mai puţin adevărat că regulile în-seamnă o oarecare “standardizare” a comporta-mentelor atât de diferite ale oamenilor, dar nu în sensul uniformizării sau conformismului care în-grădeşte originalitatea, ci în sensul unităţii de con-diţii oferite tuturor.

Aceasta este, de altfel, cea mai grea pro-blemă a şcolii, şi anume că, odată cu o educaţie mai bună, elevii trebuie să primească şi constrân-geri mai multe. Dacă în educaţia autocratică magister are totdeauna dreptate şi regula este un

principiu impus, în educaţia democratică regula este de fapt normă, adică principiul negociat în folosul ambelor părţi. Cu alte cuvinte, ca şi părin-tele, educatorul democratic se îngrijeşte de respec-tul faţă de drepturile copilului pe care îl educă, dar nu omite stabilirea unor reguli esenţiale care vor fi aplicate consecvent şi de către toţi cei implicaţi în educaţie. Şi cum principiile esenţiale nu sunt ne-gociabile, o educaţie bună înseamnă respect faţă de diversitatea umană, grija pentru ca prin liberta-tea ta să nu îngrădeşti libertatea celuilalt şi dreptul de a te dezvolta la nivelul maxim al potenţialului de care dispui.

Altfel spus, o şcoală şi o educaţie demo-cratică înseamnă a-l învăţa pe copil să respecte o disciplină riguroasă atât în activitatea intelectuală, cât şi în viaţa cotidiană. Educaţia democratică îl învaţă pe copil că trebuie să respecte regulile pen-tru a-şi dezvolta stima de sine. Argumentul de ba-ză al educaţiei democratice nu este respectul pen-tru lege în sine, ci respectul pentru om. Educaţia democratică este suficient de flexibilă ca să accep-te regulile care ar putea asigura binele copilului şi al comunităţii din care face parte. În lipsa regulilor de viaţă copilul s-ar putea să încerce să-şi folo-sească libertatea deplină într-un mod total imatur şi riscant, pentru că unele greşeli săvârşite din lip-să de experienţă pot fi ireparabile. Este adesea, din nefericire, confundată viziunea liberalistă în edu-caţie cu viziunea libertinistă, acreditându-se ideea că tânărul posedă în natura sa tendinţa de a evolua în sens pozitiv. Ei bine, el ”nu are discernământul necesar pentru această construcţie de sine”, spunea Edgar Fauré în A învăţa să fii. Aşa încât, conchi-dem că elevul va câştiga tot mai multă libertate pe măsură ce va dovedi că ştie ce să facă cu ea.

Profesor Mihaela Ungureanu, director adjunct al Şcolii Normale “Vasile Lupu”


3

VIAŢA ŞCOLII

Cabinetul de consiliere psihopedagogică - un prieten?

Consilierea psihopedagogică este o acţiune care se realizează de către persoane specializate (psihologi, pedagogi, psihopedagogi) în centre special destinate acestui scop, dar şi pe stradă, la serviciu sau - de ce nu?- în curtea bisericii. De ce se întâmplă acest lucru? Pentru că, ori de câte ori ne confruntăm cu vreo problemă, ni se pare viaţa mai dificilă, ne este mai uşor să discutăm cu cineva, cunoscut sau străin, pentru a avea ulterior sentimentul de eliberare.

Sprijinul prietenului de la cabinetul de consili-ere poate fi solicitat de orice persoană care: • doreşte o mai profundă înţelegere cu privire la anumi-te aspecte legate de propria personalitate sau propriul comportament; • urmăreşte să-şi valorifice şi să-şi dezvolte potenţialul psihologic; • doreşte să se elibereze de anumite suferinţe sau tulbu-rări psihice; • necesită asistenţă de specialitate în vederea înţelegerii mecanismelor psihologice care guvernează factorul uman.

Iată câteva exemple de obiective pe care o persoană le poate îndeplini apelând la ajutorul unui specialist: • obţinerea unei mai bune autocunoaşteri şi înţelegeri a transformărilor pe care le traversează în anumite mo-mente ale vieţii; • căpătarea unui mai mare respect pentru propria per-soana şi a unei mai mari încrederi în sine; • perfecţionarea abilităţilor de comunicare şi de inter-acţionare cu persoanele din jur; • obţinerea unei mai bune stăpâniri de sine în diverse situaţii stresante; • eliberarea de un simptom, de o tulburare; • trecerea cu bine prin momentele de criză specifice existenţei (pierderi, traume, etc.); • clarificarea răspunsurilor la întrebările proprii (Duc o viaţă bună?, Sunt în relaţia potrivită?, Am o profesie adecvată?); • optimizarea relaţiei de cuplu şi a comportamentul social; • înţelegerea nevoilor celor din jur şi oferirea de sprijin psihologic adecvat (persoane în doliu, bolnavi) etc.

Domeniile de competenţă ale acestor specia-lişti sunt:

• asistenţă psihologică; • terapie individuală şi de grup; • consiliere psihologică pe probleme legate de relaţia părinte-copil (comunicare, disciplinare, educaţie etc.) • evaluare psihologică şi psihoterapia copilului (tulburări comportamentale, tulburări de vorbire, ticuri, fobii, enurezis, encoprezis etc.); • consiliere premaritală; • terapia disfuncţiilor sexuale; • cursuri şi consultanţă privind psihologia cuplului (particularităţi ale sexelor, comunicare); • consilierea şi terapia persoanelor singure (celibat, divorţ sau deces al partenerului); • cunoaşterea elevului şi a colectivelor de elevi; • depistarea (precoce) a comportamentelor şi a situaţii-lor problemă (consumul de droguri şi alcool, copilul abuzat fizic sau sexual, copilul cu tulburări psiho-comportamentale); • optimizarea lucrului intelectual (identificarea stilului de învăţare, tehnici de concentrare a atenţiei, tehnici de memorare, de lectură rapidă etc.); • captarea atenţiei şi a interesului elevilor ; • stimularea creativităţii; • stimularea şi lucrul cu elevii supradotaţi; • medierea conflictelor; • intervenţii în momente de criză; • pregătire psihologică pentru examene, concursuri, competiţii (motivare, şedinte de relaxare, auto-sugestie, combaterea tracului, psihologia succesului etc.); • consiliere şi orientare şcolară şi profesională şi vocaţională; • recrutare şi selecţie de personal (interviu, testare psi-hologică); • investigaţii psiho-sociologice în cadrul colectivelor de muncă (coeziune, stabilitate etc.); • examinare şi elaborare de profiluri psihologice ale angajaţilor; • acces (consultare) a unor baze de date a persoanelor testate psihologic care îşi oferă serviciile pentru anga-jare; • aplicaţii psihologice în marketing; • pregatire psihologică pentru concursuri, competiţii, apariţii în public (motivare, şedinţe de relaxare, auto-sugestie, combaterea tracului, comunicare, psihologia succesului, promovarea imaginii etc.); • adaptare la problemele specifice vârstei (pozitivarea atitudinii faţă de viaţă, întărirea respectului de sine, a sentimentului valorii şi utilităţii proprii etc.). Am dorit clarificarea acestui aspect legat de ceea ce face un specialist în psihologie, pedagogie sau psihopedagogie specială, deoarece am întâlnit foarte mulţi oameni care, în momentul în care auzeau despre cineva că merge la psiholog, aveau tendinţa de a eti-cheta acea persoană drept “nebună”, “handicapată”, “fără o doagă”, apelative care, după părerea mea, nu îşi au rostul.

Profesor Dana Ciobanu


4

VIAŢA ŞCOLII

Colegi de cancelarie …

De când mă ştiu, am căutat să-mi cunosc bine colegii de cancelarie, să-i înţeleg şi, împreună, să trăim ca într-o mare familie. Nu ştiu cât de perimată ori ba e această credinţă, dar aşa sunt şi nu mă mai schimb.

Printr-o întâmplare, nu importă care, am revenit în cancelaria Şcolii Normale „Vasile Lupu” din Iaşi, unde fusesem cu 26 de ani în urmă (1966) când, alături de un corp profesoral minunat, reînnodasem firul exis-tenţei acestei instituţii, vremelnic rupt de nişte vitregii ale timpului.

Curioasă, am deschis ochii mari căutând să mai găsesc din vechii colegi, deşi ştiam că mulţi se mutase-ră la „Eternitate”. M-a întâmpinat un colectiv tânăr, frumos, cu prestanţă, colectiv de oameni ce se respectă prin toată munca ce o depun şi merită să fie respectaţi.

Într-o bună zi, într-una din pauze, intră în cance-larie un domn şi o doamnă ce se salută cordial – ca vechi prieteni – şi conversează în limba franceză ca fiind ai casei. Aflu că este o familie de institutori din Franţa ce au fost în şcoală şi anul trecut şi ajută cu ma-re amabilitate ca profesorii să-şi perfecţioneze predarea limbii franceze, iar elevii să poată conversa cât sunt după amiezele de mari, cu vorbitori născuţi în patria lui Molière.

Acţiune benefică de ambele părţi. Pentru noii colegi de cancelarie e un mod original şi util de a-şi petrece timpul în această mult discutată vârstă a treia, adică a pensionării, când toţi te uită, ori se grăbesc să te uite şi tu, din omul fără astâmpăr de altădată, te vezi condamnat a fi un melc ce trebuie să te închizi în co-chilie, căci nimănui nu-i mai trebuieşti. Neobosiţi, soţii Madelaine şi Jean Cantet au un program de muncă sus-ţinut cu elevii, cu profesorii de limbă franceză, cu cei-lalţi dascăli de alte specialităţi. Conversează, sugerează modalităţi noi de abordare a problemelor, experimen-tează cele afirmate, aduc ori confecţionează material didactic – totul făcut într-o manieră serioasă şi perfect

abordabilă. Concomitent cu această activitate, în prelungirea

muncii de o viaţă, au învăţat să ne cunoască pe noi ro-mânii ca oameni, ca educatori, ca prieteni. Au cunoscut oraşul nostru minunat, cu comorile sale de piatră şi de suflet, au cunoscut şi alte locuri din patria noastră şi pot povesti compatrioţilor ce nu ne cunosc multe lucruri despre noi, românii.

Pentru colegii profesori de franceză e o plăcere să se sfătuiască mereu cu prieteni cu experienţă, buni cunoscători ai limbii franceze.

Cei mai câştigaţi sunt elevii care-i caută şi nu se mai satură să-i asculte vorbind şi străduindu-se cu pri-cepere să le dea replica.

Elevii care au ales la bacalaureat obiectul limbii străine – franceza, engleza, rusa – vor putea ajuta viito-rii elevi să înveţe bine limba română, dar îi vor putea iniţia încă din primele clase – în satele mai îndepărtate de marile centre urbane – şi în descifrarea unei limbi străine.

Fără să ne facem mari iluzii, dar măcar puţin şi tot trebuie să facem ceva pentru copiii ce învaţă în şco-lile săteşti şi care nu mai pot intra în şcolile bune din oraş din pricina unui prea mare decalaj de cunoştinţe. Or, pregătirea lor ţine de pregătirea bună a celor ce le pun pentru prima dată condeiul în mână – învăţătorii.

Fireşte, iniţiativa aparţine unei asociaţii Roumanie Sud-Deux-Sèvres, dar, cum spunem noi ro-mânii – omul sfinţeşte locul. Soţii Cantet sunt adevăraţi colegi de cancelarie, implicîndu-se plenar în viaţa şco-lii.

Şi gândul mă duce în urmă cu ani, când elevii Liceului Pedagogic, cum îi spuneam pe atunci, au dat prima serbare în limba franceză. Program bine chibzuit, armonizat, poezie, muzică, teatru, ne-am hazardat să scoatem capul în lume, deşi pronunţia elevilor de atunci era departe de a avea cantabilitatea limbii fran-ceze.

Imperfecţiunile le compensam prin dorinţa ne-stăvilită de a munci să le depăşim, prin convingerea fermă ce o aveam că puteam ajunge buni.

Elevii de atunci au copii ce absolvă ei, astăzi, Şcoala Normală. Generaţii, generaţii animate de crezul muncii făcută cu dărnicie de toţi colegii din cancelarie!

Ştefania Burlacu, fost profesor la Şcoala Normală „V. Lupu”


5

VIAŢA ŞCOLII

En 1993, l’association française

“Solidarité Laïque” a réponde à la demande de 8 écoles normales roumaines en envoyant une équipe d’enseignants retraités. C’est ainsi que le couple CANTET est arrivé à l’École Normale « Vasile Lupu » pour un séjour de 2 mois. L’expérience s’est renouvelée au prin-temps ‘94, ‘95, ‘96.

De retour dans leur pays, grâce à une autre association « Roumanie Sud 79 » ce couple a organisé des stages pour des profes-seurs de français roumains à l’IUFM de son département.

C’est ainsi qu’en ‘94, 3 professeurs de l’École Normale de Iasi et 2 autres en 95 out séjourné un mois en France. La nostalgie de la Roumanie les a ramenés à l’École Normale de Iaşi en automne 2004 – cette action était à nouveau soutenue par l’associations « Roumanie Sud 79 ».

Cette fois, le couple CANTET était ac-compagné d’une autre collègue retraitée, Ma-rie Claude CHARLET.

Prof. Irina Cosovanu

Encore une fois, les élèves de l’École Normale sont des veinards. Pendant 4 se-maines, ils ont pu pratiquer la langue fran-çaise avec 3 professeurs français retraités.

C’est par amour de notre pays qu’ils ont bien voulu, une fois de plus, revenir à Iasi – ce qui les attire en Roumanie, ce ne sont pas uniquement les paysages, mais plutôt les relations d’amitié qu’ils ont liées avec nos professeurs.

Ils apprécient aussi la chaleur et l’hos-pitalité des Roumains.

Ils nous ont dit qu’ils se sentaient très bien chez nous.

Dans nos classes, ils trouvent les élèves réceptifs et intéressés par les exercices variés qu’ils leur ont proposés.

Ils vont partir bientôt. « Nous avons nos enfants, nos copains

en France qui nous attendent » nous ont – ils dit.

Nous espérons qu’ils reviendront !

Andrei Raisa, Munteanu Valentina,

Clasa a XII-a C

Nos amis

„A cunoaşte este iarnă A iubi e primăvară!” Recent s-au împlinit 10 ani de când am terminat Liceul Pedagogic pe care cu toţii îl numim, nostalgic, Şcoala Normală. M-am bucurat întotdeauna că această şcoală poartă numele lui Vasile Lupu, unul dintre cei mai bogaţi domnitori români, atît la propriu cît şi în fap-te, cu atât mai mult cu cât şcoala noastră ne-a oferit şi ea

multă bogăţie sufletească, mai greu de găsit în alte şcoli. M-am gândit, de asemenea, că nu numai că s-a împlinit un deceniu de când am absolvit, însă am aso-

ciat, totodată, acest număr, cu şcoala de nota 10. Bucuria este cu atât mai mare, cu cât liceul împlineşte, în 2005, 150 de ani de la înfiinţare.

De aceea, au avut loc, pe 30 ianuarie, - de fiecare dată în preajma Sfinţilor Trei Ierarhi – Vasile, Grigorie şi Ioan, - unele manifestări întitulate „Zilele Şcolilor Reunite”. Se numesc aşa, deoarece s-a relu-at o mai veche vocaţie, astfel încât cele două şcoli-surori intru spirit (Şcoala Normală şi Seminarul Teolo-gic „Sf, Vasile cel Mare”) se întrec mereu una pe alta să ne lumineze calea. Aş fi putut spune „de ziua Sfinţilor Învăţători” şi n-aş fi greşit deloc, fiindcă „cel cu nume de împărat” (Vasile), apoi „învăţătorul creştinătăţii” (Grigorie) şi, în sfârşit, Ioan (nume care îmbină mai multe atribute – „apropiatul lui Hristos”, „cel cu gura de aur”, „cel ce îl vede pe Dumnezeu” etc.) sunt, în fapt, adevăraţii dascăli, nu numai ai creş-tinătăţii, ci şi ai umanităţii.

Am ajuns, deci, din nou, pe drumul troienit către şcoală, închipuindu-mi că mă aflu pe aleea pe care s-au scuturat, de atâtea ori, florile de castan. Am ajuns deci, iarăşi, la şcoală, căci, „aleea castanilor” în-seamnă un topos comun ce declanşează, de fiecare dată, în mintea oricărui ieşean, amintirea Şcolii Nor-male.

Am revenit, invitată fiind de actualul director, V. Paraschiv, fostul meu profesor de geografie, care a ştiut să lărgească întotdeauna, în felul lui aparte, spaţiul interior de manifestare al fiecărui elev.

Revăd şcoala, amfiteatrul numit acum „Bârsănescu”, elevii – aceeaşi de atunci şi, totuşi, alţii, chipuri venind din toate colţurile Iaşului; luminate şi mai serioase ca altădată, pătrunse de responsabilitatea voca-ţiei. (Dintre ei, pot observa, încă de pe acum, cu ochii viitorului, învăţători, dar şi: un actor talentat, o co-regrafă, un muzician ş.a.m.d., toţi făcând parte din şcoala frumuseţii).

Gaudeamus igitur ! Să ne bucurăm, dar, căci bucurie înseamnă, într-un fel, în greceşte, har ! Şi dacă meseria de învăţător (chip şi asemănare a Învăţătorului) are ceva aparte – faţă de cea de medic, de avocat, de economist – este faptul că pe lângă valori precum Dreptate, Putere şi Bogăţie spirituală, mai are una în plus: Iubirea, Iubirea care „nu cade niciodată”.

În fine, un ultim omagiu, în stil propriu, al celui care, poate, îndepărtându-se puţin de şcoală şi ur-mând, încă o dată, chemarea magistrului de română, a reuşit să înţeleagă îndemnul cuiva pe care-l parafra-zez aici – „Dacă vrei să cunoşti lucrurile, priveşte-le de aproape, dacă vrei să le iubeşti, priveşte-le de de-parte”.

Întâia rază

În lacrimi străluceşte Floarea de castan!

Amalia Voicu (absolvent Liceul Pedagogic, promoţia 1994),

cercetător ştiinţific – Institutul de Filologie Română „Al. Philipide”


6

VIAŢA ŞCOLII

ŞCOALA IUBIRII


7

VIAŢA ŞCOLII

“Cărţile ne sunt prieteni statornici, ne sunt sfetnici şi nu ne contrazic.” Mihail Sadoveanu

Stimularea lecturii în biblioteca şcolară Integrată funcţional procesului instructiv-educativ, biblioteca şcolară exerci-tă un stil de muncă propriu. Ea trebuie să-şi facă simţită prezenţa în cadrul şcolii şi să răspundă cerinţelor de informare documentară, lectură şi studiu ale elevilor, ale ca-drelor didactice şi ale celorlalte categorii de personal. Cititorii care se formează azi în biblioteca şcolii şi care mâine vor veni în contact cu mari biblioteci, ca şi profeso-rii care apelează la serviciile bibliotecii trebuie să găsească colecţiile de publicaţii organizate ştinţific, mijloace de informare şi referinţă care fac fondul de carte cât mai accesibil cititorului. Completarea colecţiilor de publicaţii se impune ca o garan-

ţie materială a muncii cu cartea, totuşi achiziţionarea de noutăţi editoriale rămâne o problemă importantă. Deţi-nem un spaţiu mare, format din depozite, sală de împrumut, sală de lectură, sală de documentare şi sală pentru manualele şcolare. Zestrea bibliotecii este formată din 31809 de volume, profilate pe domenii după clasificarea zecimală universală, colecţii, reviste de specialitate, un computer necesar pentru informatizarea bibliotecii. De-prinderea de lectură este o activitate aparte, care în mod specific este asociată adolescenţei, ca etapă în evoluţia personalităţii. În general această activitate se formează sau ar trebui să se formeze cu adevărat în mod organizat şi sistematic în activitatea şcolară propriu-zisă. În şcoala noastră cu clasele I-XII beneficiarii citesc din următoa-rele motive: unii,din dorinţa de “a afla lucruri noi”, alţii “pentru distracţie” şi cei mai mulţi ”din obligaţie şcola-ră”.

Frecventarea bibliotecii nu este , evident, obligatorie, dar nu există la sfârşitul unei promoţii, elev care să nu fi împrumutat măcar 2-3 cărţi. Mie, ca bibliotecar şcolar, îmi revine sarcina să asigur condiţii şi să trezesc interesul pentru lectură al elevilor. De-a lungul anilor, am observat că elevii claselor începătoare care provin de la şcoli generale unde nu sunt biblioteci sau biblioteca avea un număr mic de cărţi au reţineri, teamă, sunt co-pleşiţi de numărul mare de cărţi şi de responsabilitatea împrumutului. Frecvenţa cititorilor oglindeşte interesul acestora de a-şi lărgi propriul orizont de cunoaştere. Prin antrenarea elevilor la lectură se urmăreşte nu doar o finalizare imediată, ci formarea cititorilor activi, care fac o lectură profundă, sunt interesaţi de a pătrunde esen-ţialul. Bibliotecarul şcolar, ce trebuie să cumuleze calităţi de psiholog şi pedagog, are obligaţia să cunoască pe fiecare cititor în parte. Mi-am direcţionat preocupările în sensul optimizării procesului de îndrumare a lecturii prin anchete informaţionale, discuţii individuale, realizarea unei legături afective cu fiecare cititor- elev, cunoscându-i vârsta, rezultatele la învăţătură,

nivelul general al cunoştinţelor, preferinţele pentru anumite domenii de cunoaştere. Fie că îi sunt recunoscute în întregime atribuţiile în instruirea elevilor, fie că acestea sunt uneori limi-

tate la anumite accepţiuni, există totuşi o unitate de convingeri asupra faptului că biblioteca oferă complexitate relaţiei extradidactic-didactic, prezenţa ei fiind, deci, o pârghie a eficienţei întregului sistem din care face parte.

Bibliotecar, ing. Elena Silian

Am citit pentru voi… Italo Calvino, Baronul din copaci

Editura Univers reeditează una dintre cele mai încântătoare cărţi

ale literaturii universale, înrudită prin fantezie, umor şi poezie cu Gulliver, Alice în Ţara Minunilor şi Baronul Munchhausen. Ca şi acestea, romanul lui Calvino nu este o carte doar pentru copii, sub povestirea jucăuşă putând fi descoperite profunzimi poetice şi filosofice, alegorii, atitudini morale. Acţiunea e situată într-o localitate imaginară, în secolul al XVIII-lea, când băiatul de 12 ani al unei familii de nobili, răzvrătit împotriva obiceiurilor rigide ale casei, se suie într-un copac şi se decide să nu mai coboare, petrecându-şi întreaga viaţă deasupra solului, printre crengi. Aventurile lui Cosimo, povestite de fratele său mai mic, sunt pline de neprevăzut, comice şi înduioşătoare, aducând în scenă o mulţime de personaje memorabile. Ba-ronul din copaci e o lectură purificatoare şi benefică în urâţenia cotidiană a acestui început de secol.

Miron Oana, Clasa a IX-a A


8

CAMPIONII NOŞTRI

Dansul – pasiune şi muncă

Interviu cu Ciprian Diaconu, campion naţi-

onal, elev în clasa a XI-a B.

R.: - Ciprian, ce anume te-a determinat să alegi această cale? C.: - Totul a început într-o dimineaţă de februarie, în 1998, când terminasem orele de şcoală. În drum spre casă am aflat de la sora mea că în acea zi se făcuse propagandă în cla-sa ei că de a doua zi s-ar începe nişte cursuri

de dans sportiv la noi în şcoală. Mi-a surâs ideea, deşi nu credeam să am vreo tangenţă cu acest dans, dar îmi do-ream să-mi modelez cât de cât corpul pentru a putea mai târziu să ies la o discotecă, să merg la o nuntă şi să nu mă fac de râs când voi începe să dansez. Dar, ca să răspund la întrebare, pot să spun că motivaţia a fost una singură: au-todepăşirea şi faptul că mulţi profesori de dans sportiv sunt siguri că am „stofă” şi, bineînţeles, dragoste nemărgi-nită pentru frumos. R.: - În cariera ta de până acum ai avut doar două partenere. Cât de mult contează pentru tine să ai o parteneră constantă?

C.: - Nu pot spune că am încă o carieră în acest domeniu, ea de abia acum începe. Am avut trei partenere până acum şi cele mai multe rezultate bune le-am obţinut cu cea din prezent, Alexandra Melinte. Nu-i rău să încerci cât mai multe partenere, dar nici bine nu-i. În lume nu există decât o singură parteneră ce te poate completa per-fect şi e greu să-ţi dai seama când o găseşti pentru că une-ori există între ele diferenţe foarte mici.

R.: - Cum ai descrie-o, în câteva cuvinte pe Alexandra, partenera ta ?

C.: - Alexandra este o fire neobişnuită, specială. Din punct de vedere zodiacal se spune că nu ne potrivim la munca în echipă, ea fiind gemeni, iar eu taur. Contează foarte mult să fii tolerant cu ea, să ai răbdare, să o încura-jezi, dar este plină de talent. Cu toate acestea nu realizea-ză pe deplin darul ce-l are şi încă se mai gândeşte dacă e „făcută” sau nu pentru această artă. Acest lucru poate deveni un obstacol pentru pereche, mai ales dacă intervine în timpul antrenamentelor. La concursuri, eu îi dau sigu-ranţa de care are nevoie pentru a depăşi emoţiile şi pentru a se putea concentra la maxim.

R.: - Ştiu că ai participat la foarte multe con-cursuri naţionale şi întotdeauna te-ai întors cu rezulta-te bune. Ne poţi spune câte medalii şi câte premii ai câştigat?

C.: - Da, este adevărat că am participat la multe concursuri, dar nu suficiente încă. De foarte multe ori am luat locul I, mai ales la secţiunea standard (vals lent, tango, vals vienez, quiqstep) care este parte din dansul sportiv care mă caracterizează şi la care n-aş renunţa pen-tru nimic în lume. Este superbă senzaţia care te inundă atunci când îi priveşti pe ceilalţi, dar de multe ori, cu toate că ai câştigat primul loc, nu eram mulţumit de cum am evoluat în concurs. Sunt un om ce nu-şi doreşte să stea în loc şi mai puţin să dea înapoi. Totdeauna ştiu că pot mai

mult şi vreau să fac mai bine, mai bine şi mai bine. Am câştigat 11 locuri pe podium şi am reuşit multe calificări în finale, dar am participat în total la 35 de concursuri.

R.: - În afară de aceste premii, ce altceva mai poţi câştiga? (referitor la viaţă)

C.: - Câştigi emoţii şi experienţă în atmosfera de competiţie. Desigur că am avut şi eşecuri şi pot afirma că la unele dintre ele am câştigat mai mult decât dacă aş fi luat locul întâi. Un adevărat sportiv trebuie să ştie şi să câştige, dar şi să piardă cu fruntea sus.

R.: - Eşti elev în clasa a XI-a şi eforturile tale pentru învăţat trebuie mărite. Cum împaci pasiunea ta pentru dans, cu şcoala ?

C.: - Sunt multe lucruri în comun între dans şi şcoală. Pot să spun că adevărata educaţie nu am primit-o în şcoală, ci în sala de antrenament, la seminarii şi compe-tiţii. Ordinea şi disciplina din lumea acestui sport-artă sunt cu mult deasupra şcolii ca instituţie de învăţământ. Am reuşit să împac cele două ocupaţii principale cu ajuto-rul interdependenţei pe care am descoperit că există între ele.

R.: - Ce materii preferate ai şi care îţi sunt ne-plăcute?

C.: - Nu am vrut să spun că şcoala nu ar fi impor-tantă, ea a devenit chiar ca un drog pentru mine (exact ca dansul sportiv) şi încerc să găsesc comoara ce-ţi poate înfrumuseţa mintea. Obiectele preferate ar fi literatura română, biologia, matematica şi lista cred că ar conţine toate disciplinele pe care le studiez. Nu pot să fac o ierar-hie a obiectelor.

R.: - Cum te privesc prietenii tăi, colegii tăi de clasă, profesorii? Poţi spune că te favorizează sau că te păsuiesc doar pentru că eşti dansator?

C.: - Apreciez faptul că sunt admirat de unii colegi şi profesori, dar nu vreau ca acest lucru să contribuie la infuenţarea pozitivă sau negativă a părerii despre mine sau a rezultatelor şcolare. În unele situaţii mă favorizează faptul că sunt în primul rând sportiv şi dansator sau dansa-tor şi sportiv.

R.: - Cum poate dansul sportiv să transforme trupul, sufletul, viaţa unui adolescent?

C.: - El poate, el vrea, el te obligă să mergi în pas cu el prin frumuseţea, armonia şi iubirea ce o poate insu-fla oricui. Prima dată mi-a transformat trupul dându-i ar-monie, mobilitate, echilibru, a doua oară sufletul, hrănindu-l cu toate emoţiile de care are nevoie şi dându-i un „axis mundi” pe care credeam că nu-l voi atinge. Via-ţa voi afla mai târziu dacă mi-a fost modificată, până acum nu a reuşit decât să-i aducă clipe frumoase, vesele şi pline de dragoste.

R.: - Ştiind câtă muncă depui pentru a obţine rezultate frumoase, ce i-ai sfătui pe cei dornici să se apuce de acest dans?

C.: - Îi îndemn pe toţi cei care doresc şi iubesc frumosul, să se angajeze în această luptă căci nu pot pier-de nimic, ci doar câştigă. Nu pot decât să zic motto-ul vieţii mele: „Et pour si muove”.

Reporter, Vrabie Carmen, clasa a XI-a B


9

DESTINE EXEMPLARE

Dăscăliţa

Se împlinesc 150 ani de la înfiinţarea Şcolii Normale „Vasile Lupu” din Iaşi. De la înfiinţare şi până în momentul de faţă s-au perindat multe personalităţi prin această şcoală.

Profesorii şi elevii au construit istoria acestei şcoli. Am fost eleva Şcolii Normale în perioada 1971 – 1976, unde m- am format mai întâi ca om şi apoi

ca învăţător, alături de profesorii şcolii. Am avut mulţi profesori deosebiţi la care mă gândesc deseori şi po-vestesc cu drag despre ei, cum ar fi: Veronica Barnea, Florica Bart, Georgeta Petrea, Vasile Brânzilă, Dumi-tru Acostoaie, Viorel Bârleanu, Vasile Hrib, Gheorghe Chiţoveanu, Rodica Măcăreanu, Dan Pintilie, Liliana Dumbravă, Elena Dumitriu şi nu în ultimul rând Gabriela Lazăr, profesoara de lucru manual.

Profesoara Gabriela Lazăr a venit în Şcoala Normală „Vasile Lupu” în anul 1972, după multe insis-tenţe, deoarece trebuia să învăţăm ţesutul iar dumneaei era singura care ştia acest lucru la vremea respecti-vă, fiind absolventă a Academiei Industriale din Cluj, specializarea arta tapiseriei. Doamna profesoară se pricepea la toate (croitorie, broderie, gastronomie, ţesut, metodică). Era o profesoară deosebită, explicaţiile erau pe înţeles, avea multă răbdare, era perseverentă în tot ceea ce făcea, analiza lucrărilor o făcea cu mult dichis, folosind criterii multiple de evaluare şi se străduia să fie obiectivă în notare. Nu se grăbea niciodată să plece acasă, tot timpul rămânea peste program şi ne urmărea pas cu pas pentru a ne forma priceperi şi deprinderi corecte de lucru. De la ea am învăţat multe, că orice vis poate deveni realitate, să fiu perseverentă în muncă, să nu te laşi învins, că tot ceea ce faci trebuie făcut cu credinţă.

Până în 1976 doamna Gabriela Lazăr ne – a învăţat punctele de ţesătură, reproducând vechile ţesă-turi. În 1977 începe execuţia primelor lucrări de tapiserie. Participă la diverse expoziţii cu lucrări de tapise-rie în Iaşi, Cluj, Bucureşti, Suceava unde este apreciată şi premiată. Participă la o expoziţie în Franţa la Ga-leriile Hautefeuille din Paris, unde lucrările sunt remarcate şi premiate. Devine membră societară a Uniunii Artiştilor şi Amatorilor de Artă din Franţa. Doamna profesoară Gabriela Lazăr s-a bucurat de succes peste tot unde a organizat expoziţii: Aubusson, centru artistic cunoscut pentru manufacturile sale de tapiserie, la Şcoala naţională de artă decorativă, la Montigny le Bretonneux şi nu în ultimul rând la Paris, unde preşedin-tele Jacques Chirac a remarcat „ excelenţa tapiseriilor”.

A creat peste 100 modele de tapiserie, publicând două albume cu tapiserii. Tapiseriile sunt de o ma-re diversitate, fie portrete ale unor scriitori – Mihai Eminescu, Ion Creangă, Victor Hugo, Honoré de Balzac, fie portrete de familie, fie reprezintă frumuseţea codrilor, câmpurilor, hărnicia ţăranului, bogăţia pădurilor.

Cu toate că se bucură de mult succes în Franţa, doamna Gabriela Lazăr revine cu mult drag şi dor la casa de pe strada Sărărie din Iaşi unde îşi lucrează grădina în fiecare primăvară. Îi place să se bucure de na-tură şi de tot ce-i oferă ea.

Prof. Maria Borş (Patraşcu)


10

PAGINA RELIGIOASĂ

Fie că este vorba de Iaşi, Bucureşti sau Muntele Athos, locurile de pelerinaj atrag diferite catego-

rii ale societăţii: pe tânar, pe bătrân , pe cel sănătos, pe bolnav, pe bogat sau pe sărac, pe căutatorul de Dumnezeu şi pe negustor, curiosul şi ….« pelerinul ». Oameni, suflete în drum spre un mod de a se aşeza în lume. Însa în această diversitate de simţire şi trăire a timpului liturgic al pelerinajului … un lucru frapeaza - motivaţia fiecăruia în parte.

Nu întâmplător am aşezat la finalul enumerării unor moduri de a fi în lume…tocmai « pelerinul ». Acest căutător ardent a ceea ce nu este din lumea aceasta, în lumea aceasta. Acel om care a înţeles adevarat şi simplu că numai astfel poate răspunde Celui care a ieşit în intâmpinarea sa şi-l cau-tă. Această legatură dintre răspunsul său, al « pelerinului », la chemarea lui Dumnezeu şi călătoria aceasta de-o viaţă care atinge culmi înalte în astfel de momente de comuniune între semeni şi a acestora împreună cu Dumnezeu este….credinţa. Credinţa care îl face pe călătorul căruia îi şade bine cu drumul un experiator al acelei puteri interioare, statornice de a merge spre Patria Sfintă. E pregustarea aceluia care ştie că la capătul drumului este o răsplată mai presus de finitul material - care se propune si el în cealaltă faţă a unui pelerinaj, aşa cum omul trupesc al vremii şi-l reprezintă - care rămâne exterior fiinţei şi deci sub incidenţa trecerii vremii, a uitării. Pelerinul ştie că Impărăţia lui Dumnezeu nu este din lumea aceasta (Ioan 18, 36), această lume care se aşează în ordinea lui a avea mai întâi uitând dimensiunea tai-nică şi adevărată, în fond, a fiinţei, marcată pe aşezarea pe linia lui A fi. Asta a înţeles cel care cu o de neclintit convingere îşi petrece o zi şi o noapte din an, în ploaie şi frig, urcând greu, dar frumos scara virtuţilor la capătul căreia stă cu mâna întinsă Dumnezeu. Căci pelerinajul exterior, la locurile sfinte este însoţit de un pelerinaj interior, spiritual al Împărăţiei lui Dumnezeu. În ultimul pelerinaj al lui IIsus la Ierusalim se descopera sensul cel mai sacru al pelerinajului: intrarea Sa triumfala în Ierusalimul pamântesc, unde avea să fie răstignit, devine prefigurare sau anticipa-re a intrarii Sale Ierusalimul ceresc, pentru a face din fiecare pelerin o gazdă, un primitor de Dumnezeu.

Astfel omul, fiinţa creată după chipul lui Dumnezeu Cel Sfint, găseşte în sfinţenie sensul ultim şi deplin al existenţei sale.(Înalt Prea Sfinţitul Daniel, Mitropolitul Moldovei şi Bucovinei) Acesta este adevarata dimensiune a pelerinajului şi aceasta caută pelerinul adevărat...atribut care, pentru cei ce înţeleg semnificaţia cuvântului pe care îl determină…nu-şi are rostul. Este în esenţă o chestiune de a simţi întâietatea lucrurilor în viaţa noastră.

Profesor Anamaria Gînsac

Călătorind spre Dumnezeu – înţelesul pelerinajului

Pelerin la racla Sf. Paraschiva


11

PAGINA METODICĂ

Matematica în clasele primare

Introducerea operaţiei de adunare la clasa I

Introducerea operaţiei de adunare la clasa I se poa-te face folosind reuniunea a două mulţimi disjuncte, fie folosind rigletele.

În prezenta notă metodică utilizăm prima variantă, considerând că aceasta este mai puternic ancorată în ex-perienţa de viaţă. Vom putea folosi astfel un vocabular mai bogat, contribuind astfel la o mai bună înţelegere a operaţiei de adunare.

În predarea-învăţarea noţiunilor cu conţinut mate-matic la şcolarii mici, conform cerinţelor psiho-pedagogice, trebuie să parcurgem următoarele etape:

I. (Etapa operării cu mulţimile de obiecte con-

crete (etapa perceptivă). În această etapă se realizează acţiunea nemijlocită cu obiecte concrete din mediul în-conjurător.

Exemplu. Pe o farfurie punem trei mere şi patru pere, apoi prin numărare constatăm că avem şapte fructe. (Se recomandă să folosim cel puţin o frază în care să fie incluşi termenii premergători operaţiei de adunare; de exemplu: Copii, dacă la trei mere adăugăm patru pere, obţinem şapte fructe)”.

II. Etapa formării reprezentărilor imaginativ-concrete (etapa semi-abstractă). În această etapă se con-struiesc mulţimi cu mere şi pere (jetoane), apoi se face reuniunea lor. Această construcţie se efectuează simultan la tablă şi pe caiete. Fiecărei mulţimi care intră în reuniu-ne îi ataşăm cifra care indică numărul de fructe (3, respec-tiv 4). Mulţimii obţinută prin reuniune îi ataşăm cifra 7 (prin numărare). Această etapă putem să o încheiem cu o frază de genul: „Copii, dacă punem la un loc 3 mere şi 4 pere obţinem 7 fructe”.

III. Etapa scrierii şi efectuării (etapa abstractă). Acum reprezentăm atât merele cât şi perele cu aceleaşi simboluri (steluţe, cerculeţe etc.). Se explică elevilor că pentru a arăta faptul că am pus la un loc o mulţime cu trei elemente şi alta cu patru elemente se foloseşte semnul (simbolul matematic) „+”, numit plus şi scriem 3+4. Scrierea 3+4 se citeşte „trei plus patru” sau „trei adunat cu patru”.

Din etapele precedente, prin numărare, elevii au constatat că mulţimea obţinută prin punere la un loc are şapte elemente. Atenţionăm elevii că 3+4 şi 7 reprezintă tot atât. Pentru a exprima acest lucru se foloseşte simbo-lul „=” şi scriem 3+4=7 se citeşte „trei plus patru este egal cu şapte”. Spunem elevilor că scrierea 3+4 reprezin-tă adunarea neefectuată a numerelor 3 şi 4 iar scrierea

3+4=7 înseamnă efectuarea adunării numerelor 3 şi 4. Explicăm elevilor că trecerea de la scrierea 3+4=7 s-a făcut prin operaţia de adunare.

Trebuie să dăm elevilor un algoritm eficient de efectuare a operaţiei de adunare în acest stadiu. Să scriem adunarea 5+2 şi să numărăm de la 5, înainte, încă două numere în şirul numerelor naturale. Ajungem astfel la numărul 7 şi spunem elevilor că 7 este rezultatul adunării numerelor 5 şi 2. Scriem şi în acest caz 5+2=7. Pentru verificarea corectitudinii rezultatului obţinut putem să apelăm la procedeul punerii la un loc. În continuare pu-tem să spunem elevilor că numerele 5 şi 2 sunt numere care se adună şi se numesc termenii adunării, primul ter-men, respectiv, al doilea termen. Despre 7 spunem că este rezultatul adunării sau totalul.

Un caz special îl reprezintă adunarea când unul dintre termeni este zero. Folosim o nouă reprezentare din care elevii constată că dacă punem la un loc o mulţime fără nici un element, obţinem tot o mulţime cu două ele-mente. Faptul că am pus elementele celor două mulţimi la un loc se scrie 2+0. Numărând elementele noii mulţimi găsim 2 elemente. Cum 2+0 şi 2 reprezintă tot atât, putem scrie 2+0=2. Spunem elevilor că 0 îl lasă pe 2 neschimbat prin operaţia de adunare. Cu un demers asemănător se pot justifica şi scrierile 0+2=2 şi 0+0=0. Deoarece 0 are aceste proprietăţi îl numim element neutru la adunare.

După ce am consolidat algoritmul de adunare, pu-tem să dăm şi cele două proprietăţi importante ale ei: co-mutativitatea şi asociativitatea. Propunând elevilor să efectueze adunările 5+4 şi 4+5 vor constata că obţin ace-laşi rezultat, numărul 9, deci 5+4 şi 4+5 reprezintă tot atât. Din acest motiv scriem 5+4=4+5. Spunem elevilor că rezultatul unei adunări nu se schimbă dacă schimbăm termenii întrei ei; în aceasta constă proprietatea de comu-tativitate. Pe baza proprietăţii de comutativitate se intro-duce conceptul de probă a adunării prin adunare.

Pentru a justifica proprietate de asociativitate, pro-punem elevilor să adune numerele 2, 4 şi 3 astfel: întâi să adune numerele 2 şi 4 iar rezultatul obţinut să îl adune cu 3, apoi să adune numerele 3 şi 4 iar rezultatul să îl adune cu 2. În primul caz elevii au efectuat (2+4)+3, iar în al doilea caz au efectuat (4+3)+2, care este tot atât ca şi 2+(4+3). Cum în ambele cazuri elevii au obţinut acelaşi rezultat, numărul 9, putem scrie (2+4)+3=(4+3)+2 şi spunem elevilor că au utilizat asocierea, întâi a lui 2 cu 4, a doua oară a lui 4 şi 3. Putem să introducem scrierea 2+4+3, numită sumă cu trei termeni, însemnând (2+4)+3 sau (4+3)+2.

Observaţii. 1) Învăţătorul trebuie să explice rolul

parantezelor în astfel de scrieri. 2) După ce elevii pot să scrie cu uşurinţă aceste

proprietăţi pe exemple numerice, se poate trece la scrierea literală a lor, făcându-se menţiunea că literele pot repre-zenta numere.

Profesor Petru Asaftei


12

FASCINAŢIA IDEILOR

TEATRUL LUMII – OGLINZI ŞI OGLINDIRI

Viaţa este un teatru autentic. Toţi suntem actorii pe marea scenă a lumii, sub îndru-marea Regizorului. Arta dramatică e viziunea artistică asupra vieţii, căuş de lumină, risipindu-se în cearta necontenită cu limita asumată. Cerul e poarta eternităţii. Din perspectiva comparaţiei propuse, atunci arta dramatică poate fi considerată un ocean în care se oglindeşte viaţa, aşa cum este. Precum oceanul e mult prea limitat faţă de nelimita înaltului, şi arta dramatică e incapabilă să cuprindă total sensul vieţii. Teatrul înseamnă jocul actorilor pe scenă, viaţă, mişcare, însufleţirea jocului ideilor

dramatice, scrise demult pe o hârtie, ce ar risca să « moară », să fie date uitării, sau să nu fie descoperite vreo-dată, dacă spiritul ce sălăşluieşte tainic în ele nu ar reînvia, de fiecare dată, când sunt transformate în trăiri, într-o viaţă adevărată, care palpită cu putere, datorită plăcerii jocului.

Un triunghi sugestiv al oglinzilor şi oglindirilor: viaţa - oglinda limitată a eternităţii, arta dramatică – oglinda limitată a vieţii, teatrul – oglinda vie a artei dramatice.

Borcilă Cătălina, Clasa a XI-a E

GOL

Întâi Tu.

Un foc ce mistuie În întregime

Un braţ de fân Abia cosit.

Îmi păreai Un sfânt

Fără ochi, nas Şi gură.

Îl întrebam

Pe Dumnezeu Dacă exişti.

Dumnezeu îmi spunea

Să învăţ cele zece porunci.

Te ascundeai mereu În gurile Altora.

Apoi Eu.

EXACTITATE

Sunt îngrădită Deodată în cifre, în litere

Şi-n ura tuturor. Prizoniera unui cocor Fără picioare şi aripi.

Martorul ocular ce tace La propria-i desfiinţare

Matelotul ce se îneacă

În fumul ţigării şi-n hohote De râs prostesc

În faţa ta.

SINUCIDERE

Jucând Mă minţeam.

Descifram cuniformele Aruncate haotic în umbra mea.

Ştergeam

Sacadatul prafului de cretă Încreţit pe pleoape.

Muşcam

Din forma de lut Modelată de gura

Altuia.

Cântam Cu peniţa

Pe firul părului de Femeie,

Încolăcindu-i-l în jurul gâtului.

Prăfuite Cuvintele se sinucideau

Aruncându-se de pe Buzele tale !

Scânteianu Paula, Clasa a XI-a E

NORMALIŞTII NR. 4—NOIEMBRIE 2004 FASCINAŢIA IDEILOR

Inevitabilul (joc dramatic) Decor de umbre fosforescente

Personajul 1: Cine sunt eu? … Eu sunt eu? Eu sunt

tu? Eu sunt tu, tu eşti eu, nu, eu nu sunt tu, tu nu eşti eu, eu nu sunt eu, tu nu eşti tu, eu nu sunt tu, tu nu eşti eu … Cine sunt eu?

Personajul 2: Tu eşti tu iar eu sunt eu! Personajul 1: E mult prea complicat … Personajul 2: E foarte simplu! Personajul 1: Nu te cred, tu minţi! Mereu m-ai minţit,

eu sunt sensibil şi tu o ştii, nu e bine să mă răneşti, nu e bine să mă superi, sunt bolnav … Ce face oare mama? Şi ea e bol-navă. Moartea ne pândeşte pe toţi. În orice moment ne poate prinde în ghearele ei, ne poate sfâşia trupul, şi din noi n-ar mai rămâne decât spiritul, esenţa, dacă ar rămâne! … Dar ce se aude? … E aici? … Dar eu? Eu cine sunt?

Personajul 2: Tu eşti totul sau nimic. Tu vrei totul sau nimic. Tu poţi fi un înger sau un drac, poţi fi o floare sau un copac, cu toate astea nu eşti nimic, mai mult decât un om (Se încruntă, glasul i se înăspreşte). Iar oamenii sunt stupizi, le e frică să trăiască. Tu nici măcar nu ştii cine eşti. Toată lumea bate în tine? Nu te mai uita aşa! Vreau să fiu acasă, nu în peştera asta întunecoasă, vreau să ies la lumină, să scap de bezna asta în care mă încurc. Sunt sătul de văicăreli. Lăsaţi-mă în pace cu toţii! M-am săturat!!! (Devine iritat, pare să nu-şi observe interlocutorul). De ce a trebuit să mă nasc, de ce trebuie să trăiesc, să îmbătrânesc şi apoi să mor? Oare ce face Maria? Mă mai iubeşte? Nenorocitul acela (din nou se în-cruntă) mi-a furat bucuria vieţii. De ce trebuiau să râdă cu toţii de mine; profesorii râdeau, colegii râdeau, în timp ce eu plângeam; nimeni nu mă plăcea, toţi mă urau, eram mereu singur, iar acum …

Personajul 1: Nimeni nu mă ascultă, dar eu ştiu … Dumnezeu e totul, Dumnezeu a creat totul, el ne-a creat pe toţi. El ne-a înzestrat cu harul gândirii, al conştiinţei …

Personajul 2: (Privind în gol) Acum nimeni nu mai râde de mine … Singur am reuşit să-i înving. Sunt un învin-gător! …

Nimeni nu m-a ajutat … Mi-a fost greu, dar nu impo-sibil.

Personajul 1: Şi totuşi … oare Dumnezeu ne-a creat? Personalul 2: (Revenindu-şi parcă) Tu nu ştii despre

ce vorbeşti, eu am fost ca şi tine, măcinat de aceleaşi proble-me, dar am devenit puternic … iar cad frunzele, iar vine toamna … (din nou se pierde).

Personajul 1:(Aşteaptă cu înfrigurare ca partenerul său să-şi continue ideea, să-l lămurească).

Personajul 2: Prin scris devii nemuritor şi puternic! Personajul 1: Nu-i adevărat, devii vulnerabil, devii

neînţeles, eu nu vreau asta, eu vreau să ştiu cine sunt!

Personajul 2: Nu este deloc corectă viaţa. De ce eu? De ce eu? Tu nu .. tu nu ştii ce înseamnă un om inteligent, tu nu eşti decât un cap gol … Vrei totul? … Nu? Atunci ce vrei? … A, să ştii cine eşti? Ei, află, dragul meu că numai moartea îţi poate dezlega această enigmă. Ţi-ai pierdut identitatea şi-o cauţi neîncetat … Ce frumoase sunt stelele, ce n-aş da să fiu un obiect, un copac de exemplu; n-ar mai trebui să mă întreb de ce trăiesc, de ce trec prin viaţă? Doar ca să consum oxigen şi să discut cu oameni de nimic. Nimeni nu merită, nimic, toţi ar trebui să moară. Mie nu mi-e frică de moarte. De ce nu mi-e frică? Pentru că … Am uitat, îmbătrânesc … Ce frumos cad frunzele! Viaţa noastră se poate rupe brusc sau lin ca zborul unei frunze. Mama, ce face mama? (Din nou pare că se pier-de)

Personajul 1: Nu ai dreptate, nu ai … Personajul 2: (Îşi revine ca trezit din somn) De ce n-

am muri acum? Crezi că cineva ar realiza că noi am încetat să mai existăm. Nimănui nu-i pasă …

Personajul 1: (Cu glasul pierdut) De ce-mi spui mie toate astea?

Personajul 2: (Repetă ca un automat) Nimănui nu i-ar păsa, nimănui nu i-ar păsa … O frunză ce se pierde în covorul infinit, o stea mai puţin, moartea într-adevăr ne pândeşte. (Dintr-o dată devine exuberant) Dar de ce să mor? Trebuie să trăiesc! Trebuie să ştiu de ce m-am născut! Trebuie să ştiu ce rost are existenţa mea pe pământ!!!

Personajul 1: Eu vreu să mor … Eu vreu să ştiu cine sunt …

Personajul 2: Gata … La drum, flăcăi!!! (Pare să vor-bească cu nişte ostaşi). Să descoperim adevărul! Dar dacă Maria … Nu, nu, aici nu e loc de iubire … ea nu m-a putut vindeca. Eu singur mi-am croit cărare în viaţă … Şi totuşi, de ce vreau toate astea?

Personajul 1: Eu trebuie să mor … trebuie … Eu sunt un nimeni …

Personajul 2: (Face doi paşi, dar se întoarce) Eu ştiu cine eşti?!!!!

Personajul 1: (Pare să nu-l audă şi repetă la nesfârşit) trebuie să mor, n-am altă scăpare. Trebuie să mor …

Personajul 2: Eu ştiu! Ştiu! Eşti un geniu, nu trebuie să mori, nu; acum am realizat. De ce tocmai acum? (Din nou se pierde) Prin ce joc al întâmplării tocmai acum mi-am dat seama de adevăr … Nu! Eu ştiu cine eşti! Nu vei muri!!

Personajul 1: (Palid, obosit, pare într-adevăr că se sfârşeşte) Rămâi cu bine, mamă, pentru mine e o nouă treaptă spre absolut, idee pe care o venerez inconştient de când mă ştiu şi pe care o aflu abia acum. Ce ironie a sorţii! E prea târziu, prea târziu (glasul i se pierde).

Personajul 2: Niciodată nu e prea târziu, niciodată! Personajul 1: Cu bine … Personajul 2: Nu poţi muri, nu acum … Personajul 1: Ba da … Adio, dragă toamnă, te iubesc

mamă, totul devine negru … mi-e frică … ce se întâmplă? Personajul 2: De ce acum? De ce acum în clipa ade-

vărului? Personajul 1: (Pare să fi murit; a dispărut într-o ceaţă

fosforescentă). Personajul 2: Uite soarta unui om sfâşiat de neştiinţa

propriei fiinţe. Oare … oare aşa am să sfârşesc şi eu???... Sau deja am sfârşit? M-au sfârşit?

Veleşcu Andreea, Clasa a XI-a E

13


14

PORTRETE REALE

La marginea satului Deşi, iată, a trecut un an de la întâmplarea aceasta, nu-mi iese din minte. Zi gerosă de iarnă, fulgi mari ce cădeau unul după altul, acoperind, parcă, imperfecţiunea lumii. Treceam întâmplător prin satul acela, împreună cu bunicii. Chiar la intrarea în sat, câteva bucăţi de tablă, îmbinate cu celofan şi stuf mi-au atras atenţia. “Ce-i acolo?”am întrebat, gândindu-mă că, probabil, în joaca lor, copiii au construit coliba aceea. “Acolo locuieşte un om”, mi-a răspuns bunica. Nenumărate întrebări se ridicau în mintea mea: cine e? cum a ajuns aici? A avut vreodată o fami-

lie? Oare chiar nu există nimeni să-l ajute? Rând pe rând am primit răspunsurile. Are în jur de 40 de ani, a fost căsătorit, a avut cândva o familie, împreună cu care locuia la oraş. Apoi a început să bea. Zilnic, mai mult şi tot mai mult. A devenit alcoolic şi, în timp, s-a îmbolnăvit. Crizele repetate, sacandalurile, lipsa ba-nilor au determinat-o pe soţia lui să încerce să-şi găsească fericirea în altă parte. Din păcate, un calcul greşit i-a lăsat în stradă, fără locuinţă. Alcoolul, dar şi boala de care suferea i-a făcut pe toţi să-l respingă, să se ferească de el. Nici părinţii, nici fraţii săi nu au vrut să mai audă nimic despre dânsul, deşi ei locuiesc în satul la marginea căruia el îşi are coliba.

Deodată, îl văd ieşind şi mă sperii: îmbrăcat sărăcăcios, având o barbă uriaşă, încâlcită, ne aruncă o privire care parcă cerşeşte. Aş vrea să mă apropii şi să-i dau pâinea pe care o aveam la mine. Dar mi-e frică să fac un pas. Mi-e teamă să nu izbucnescă din gândul meu restul de întrebare care nu-şi afla răspuns: nu regretă după tot ce-a avut, că nu a ştiut să preţuiască viaţa pe care Dumnezeu i-a dat-o? “Să mergem”, aud din nou glasul bunicii. Trec înainte şi, fără să vreau, îmi simt sufletul apăsat parcă de-o povară nemeritată.

Peste satul în care tocmai intram, ningea cu fulgi mari, de un alb ireal, de parcă cete de îngeri dan-sau prin aer.

Munteanu Valentina, clasa a XII-a C

Binecuvântată să fii, Ioana !

Acum câteva zile am intrat într-un spital, pentru a vizita o rudă. În acelaşi salon în care era verişoara mea, se afla într-un colţ, izolată parcă de ceilalţi colegi de suferinţă, Ioana, o fetiţă de 11 ani, bolnavă de astm. Înconjurată de atâtea aparate performante, ai fi zis că în pat se află un robot, nicidecum un pui de om. M-am apro-piat emoţionată de patul ei, am făcut cunoştinţă, am vorbit şi din ziua aceea am înţe-les, privindu-i ochii mari în care se strânsese toată speranţa din lume, că viaţa merită trăită. Fetiţa era în spital de câteva săptămâni, nici măcar nu participase la deschide-

rea noului an şcolar, fiind nevoită să se interneze din trei în trei luni pentru investigaţii şi tratament, însă expresia feţei sale era cea a unui copil fericit. Cu toate că viaţa îi era condiţionată de aparate şi de medica-mente scumpe, ea este fericită că trăişte, fericită că poate să se bucure de lumina zilei, de căţelul ei de pluş, de prieteni şi de zâmbetul părinţilor. Nu voia mai mult. Îi plăcea să se roage, să se gândească la îngeri şi la Dumnezeu. Privindu-i trupul puţintel, în care se simţea o mare dragoste de viaţă, am înţeles că bucuriile, de fapt, sunt simple, că nu ai nevoie pentru a fi fericit decât de un suflet de copil care să credă că îngerii există. Binecuvântată să fii, Ioana!

Lungu Dana, clasa a XII-a C

NORMALIŞTII NR. 4—NOIEMBRIE 2004 ACCENTE

Tinereţe…haine grele A fi tânăr în România de azi înseamnă a fi supus unei duble încercări: să restabileşti ierarhia corectă a valori-lor şi apoi să le rămâi fidel, în ciuda tuturor greutăţilor. Dar unde sunt valorile şi care e ordinea lor firescă? Cum să rămâi credincios reperelor morale când ceilalţi le cal-că în picioare? Vom încerca să răspundem acestor între-bări în mai multe etape, prima fiind observarea realităţi-lor din jurul nostru.

A da sau a nu da şpagă?

Tot românul, indiferent că-i trecut sau nu prin

şcoală (şi ce-ar avea de-a face şcoala cu asta, la urma urmei?) ştie că, dacă nu dai, nu ai . Lista cu cine tre-buie să primească se află la loc de frunte printre cunoştinţele de cultură generală, tinzând chiar să facă parte din tezaurul nostru folcloric. Oricum, faptul că dai de când te naşti până mori, că trebuie să mulţumeşti şi moaşa şi popa, nu mai miră pe absolut nimeni. Ne mirăm dacă se întâmplă invers.

Un înţelept (cum altfel?) proverb românesc spune că uşa care e unsă nu scârţâie. Se deschide, aşadar, fără dificultăţi, orice uşă împinsă cu capul,

atunci când mâinile sunt ocupate să ducă grelele poveri pe post de şpagă, se deschide uşor uşa promovărilor în funcţii, a câştigării proceselor, a internărilor rapide şi eficiente, a rezolvării unei cereri. Şi apoi, cum să nu dai când vezi că, de exemplu, bolnav fiind de-adevăratelea, eşti lăsat de izbelişte pe holurile spitale-lor sau trimis ca o minge de ping-pong de la un spital la altul, fără să ţi se facă măcar o analiză?! Dai pentru ca să fii luat în seamă. Pui milioanele de lei în plic şi, cerându-ţi, parcă, iertare că te-ai îmbolnăvit, ungi uşa cabinetului medical. Ca să nu scârţâie, ca să nu te mai întrebe cum de mai speri să scapi cu viaţă şi de ce nu te duci să mori acasă, în loc să îndrăzneşti să deranjezi cu prezenţa ta liniştea celor plătiţi să te îngrijească?!

Confruntându-te cu un asemenea fapt, tu, ca tânăr, ce poţi face, ce poţi înţelege? Te iei la “trântă” cu sistemul acesta atât de bine pus la punct şi dai curs îndemnului “nu da şpagă”? O.K., nu dau! Nu dau, pen-tru că nici nu am şi nici nu mi se pare moral să dau. Dar dacă sunt doar eu cel care procedează aşa, atitudi-nea mea cui ar folosi ?

Concluzia ar fi că ar trebui să existe o mai mare solidaritate într-o astfel de situaţie, iar ofensiva nu o pot porni şi continua decât tinerii.

Rubrică realizată de Roxana Osoianu, clasa a X-a F şi profesor Eugenia Drişcu

15

Sunt!

Sunt o fereastră fără perdea Prin care toţi văd o lume nebună,

Sunt doar o frunză străpunsă de-o stea Sunt doar o oră, o zi sau o lună!

Sunt o pată de cer fără stele

Nu am nici aripi, deci nu pot zbura, Nu mai ştiu codul iubirii mele,

Nu mai ştiu versul, nu pot cânta!

Sunt un metrou spre necunoscut, Sunt o umbrelă albită de soare

Iubesc ceea ce încă nu am văzut, Sunt doar un om, o rană ce doare!

Jurnal de călător la bordul lui 6 Ne înghesuim dimineaţă de dimineaţă în micro-buze, ne rupem hainele şi ne înghiontim cu râvnă, doar-doar vom ajunge la timp la ore… În dimineaţa asta parcă e mai aglomerat decât de obicei. Îmi fac loc printre alţi călători matinali, pe chipu-rile cărora citesc aceeaşi ciudă mocnită pe care o simt şi în mine: ”Ce fel de civilizaţie mai e şi asta? De ce suntem nevoiţi să ne înghesuim ca sardelele, să stăm contorsionaţi şi să ne ţinem respiraţia până ajungem la destinaţie? Oare aşa călătoresc şi colegii noştri din Uniunea Europeană?” Unii, mai norocoşi stau pe scaune. Nu ştiu cum se face că sunt numai bărbaţi. Tineri. Şi sfidători. Te măsoară din cap până-n picioare când urci, punându-ţi, probabil note după cum arăţi. Bărbaţi, pe scaune! Îmi vine în minte faptul că aşa se întâmplă şi în viaţa de toate zilele: bărbaţii ocupă locurile cele mai bune! Urcă şi o bătrânică cu o sacoşă doldora în mână. Dacă aş fi avut loc pe scaun i l-aş fi cedat. Mă gândesc că, poate, ideea asta o are şi unul dintre tinerii ce stau jos. Ţi-ai găsit! Doamne, în ce ţară trăim?! Bătrâna nu zice nimic, tace cu subînţeles, între-bându-se, probabil, unde au dispărut bunele maniere şi cavalerismul de altădată… Chiar, unde or fi dispărut? Dar oare au existat vreodată? Microbuzul opreşte din nou. Unii încearcă să coboare şi strigă să li se facă loc. Nu se mişcă nimeni. Cum să te mişti? Ar trebui să cobori ca să-i laşi să treacă, dar cine e dispus să rişte? Dacă nu mai poţi urca? Aşa că încasăm la grămadă ghionturile furioşilor care-şi fac loc să coboare şi ne rugăm în gând să ajungem mai repede. Am în suflet un sentiment amar, iar pe chip o ex-presie dezamăgită. Încep o nouă zi. Noapte bună!


16

ET IN ARCADIA EGO

PAGINI DE JURNAL THURINGIAN (1999-2001)

(continuare din nr. 3/2004)

Lunea şi joia, seara, câte două ore, cursuri practice de limba germană la Volkshochschule, un fel de universitate populară, cu taxe potrivite (spre vară, crescând progresiv, va ajunge cam 5 mărci ora), unde se poate învăţa orice, de la limbi străine, până la artă culinară, grădinărit şi arheologie. Aflu că frecventarea unui astfel de curs e o componentă a tradiţiei germane, alături de asocierea în tot felul de grupări sau socie-tăţi profesionale, de preocupări comune etc. Profesorul Jens, e un tânăr germanist la începutul carierei, foarte inimos şi aplicat. Îl vom cunoaşte mai îndeaproape, inclusiv la noi acasă, la o seară cu brânzoaice, împreună cu prietena lui Rezarta, o albaneză, prietenă la rândul ei cu amicii noştri Bezhani. E talentat ca profesor, dar se vede bine buna însuşire a metodologiei didactice, aplicată la specificul muncii cu adulţii (mult material intuitiv, lecţii seminar, strategii care ne obligă la participare activă pe fiecare etc). A folosit din prima zi, după principiul “băii de limbă” doar limba germană. De altfel, ar fi şi greu să găsească o limbă‑vehicul, căci membrii grupei sunt foarte diverşi: două rusoaice, o indiancă, câteva hispanofone latino‑americane, o cehoaică, un ungur, un francez. Mă duc cu plăcere la şcoală, îmi fac conştiincioasă temele, încerc să mă “afirm” la ore, retrăiesc, ca pe o imensă răsplată, statutul de elev, de data asta deplin conştientă că nu eu sunt responsabilă de oră zi de zi, invariabil. Redescopăr inclusiv plăcerea de a “chiuli” şi de a “fenta”, uneori, pe profesor. La sfârşit voi ajunge să o rup binişor pe nemţeşte, dar, ceea ce e mai important, voi scăpa de stresul de a mă simţi exclusă datorită barierei lingvistice.

***

Decembrie 1999. Se apropie Crăciunul. Ne‑ar tenta să revedem Parisul strălucind în luminile feerice

ale Revelionului 2000, dar 1500 de mărci, cât ne‑ar costa călătoria (presupunând că am fi găzduiţi de prie-teni ai lui Eugen) înseamnă cam mult pentru noi, mai ales în vederea schimbului de locuinţă pe care îl plănu-im la întoarcerea în ţară. Sper să‑l conving pe Eugen să renunţăm, mai ales că nici Dinu nu pare deosebit de încântat de perspectiva de a revedea Parisul.

Urmăresc destul de sistematic imaginea mediatică a României. Impresia este că despre România nu prea sunt lucruri interesante de relatat, e o ţară care pare că nici nu există.

Săptămâna trecută am scăpat de un mic neg în sprânceană, printr‑o uşoară operaţie estetică, care a durat foarte puţin şi pe care aproape că nu am simţit‑o. Îngrijorată de anemia lui Eugen, îl îmboldesc să con-tinue investigaţiile; el spune că nu prea mai vrea să bată drumurile pe la cabinete, deşi mie mi se pare plăcut în formula în care acea cartelă verde cu asigurarea de sănătate (pentru care ţi se opresc lunar din salariu su-me destul de mari), îţi deschide orice uşă, cu programare prin telefon. (Continuarea în numărul viitor)

Prof. dr. Gabriela Lucia Munteanu


17

ET IN ARCADIA EGO

Călător prin Spania

Interviu cu Nedelcu Marius, elev în clasa a XI-a B

R: - Marius, te simţi fericit că ai avut posibilitatea să petreci o vacanţă în Spania? M.: - Având în vedere că sunt singurul din clasă şi printre puţinii din şcoală care au trecut graniţa, pot să

spun că da. De fapt, nu e vorba numai de asta, sunt fericit pentru că am avut ocazia să văd oameni şi locuri minuna-te, peisaje noi şi limbi diferite.

R.: - Care a fost impresia ta generală? M.: - Nu pot caracteriza Spania în câteva cuvinte, asta ar însemna să-şi piardă din semnificaţiile ei de pro-

funzime şi din caracterele ei atât de cunoscute în Europa. Impresia mea este că Spania este net superioară României din multe puncte de vedere.

R.: - Se deosebesc în vreun fel oamenii de aici cu cei de acolo, referitor la comportament, la ospitalita-te?

M.: - Ţara noastră este încă o ţară coruptă, o ţară împânzită de hoţi şi profitori. Spaniolii au alte concepţii despre viaţă, ei cred că viaţa este cel mai preţios lucru dintre toate. Dacă vii târziu de la serviciu nu trebuie să te temi că cineva îţi va fura banii, sunt mult mai paşnici şi mult mai calmi, asta poate datorită faptului că nu au nevoie de nimic de la alţii. Politica lor le permite să ducă o viaţă decentă, fără să fie nevoiţi să ia nimic de la alţii. Sunt foarte prietenoşi şi sunt în căutare mereu de nou, le place frumosul şi sunt foarte comozi.

R.: - După ce vei termina liceul te vei muta acolo împreună cu părinţii tăi sau vei încerca să-ţi faci o carieră aici?

M.: - Mi-e foarte dor de familia mea, dar am ales să urmez şcoala. De multe ori m-am gândit ce rost mai are şcoala în societatea noastră, dar m-am trezit şi mi-am dat seama că fără şcoală eşti sărac. Eu consider şcoala ca pe o vacanţă plăcută, căci fiecare zi mă îmbogăţeşte mai mult decât salariul pe o lună al unui muncitor în Spania. Să sperăm că timpurile se vor schimba şi până ce vom termina liceul va fi o viaţă mai bună aici, în caz contrar voi pleca în Spania, voi munci un an sau doi şi îmi voi întemeia aici familia. O carieră necesită extraordinar de mulţi bani, bani pe care nu îi poţi câştiga în România. Preţurile de aici sunt aproximativ egale cu cele din ţările europene, dar salariile au rămas mici. Atâta timp cât părinţii mei încă mă vor ţine la şcoală şi îmi vor asigura necesarul, nu cred că merită să renunţ la şcoală.

R.: - Ţi-ai fi dorit să locuieşti definitiv acolo? M.: - După cele trei luni petrecute pot zice fără nici o reţinere că da, mi-aş fi dorit să nu fi ieşit din ţara noas-

tră şi să nu cunosc frumosul şi libertatea, să rămân cu impresia că ţara noastră e cea mai frumoasă din lume. Unde ai familia, acolo îţi este casa. Când eram acolo, eram acasă şi acum sunt tot acasă. Am două familii: una în Spania si una aici, adică prietenii.

R.: - Ce anume ai vizitat şi ce ţi-a plăcut cel mai mult? M.: - Însăşi zona în care am locuit este o zonă turistică. Am vizitat aproape toată Coasta Ţării Bascilor. Ea

constituie o succesiune de frumoase sate şi oraşe cu porturi rustice, coline verzi ce ating marea, râuri şi plaje. Plaja din Zaida era la 15 km de unde locuiam eu. Bilbao este la 30 km de Guernika şi constituie o principală atracţie tu-ristică cu Muzeul Gugenheim, care atrage vizitatori din întreaga lume. Am mai vizitat: Zekeito, Mindako, Aonore-Bieta, Madrid, Alcalo de Ilenores, Beircos şi Donortica-Som Sebastian. Dintre toate aceste locuri cel mai mult m-a încântat Guernika cu faimosul „arlol de Guernika” şi „Casa de Juntas”. Aproape zilnic treceam pe lângă o repre-zentare în mozaic a tabloului lui Picasso „Guernika” şi nu ştiam ce reprezintă el. Abia când am ajuns în ţară am aflat despre asta.

R.: - Cum te-ai descurcat cu limba? M.: - Recunosc că în primele zile nu înţelegeam nimic,

dar după două săptămâni deja începeam să comunic, mi se părea că totul vine de la sine. Învăţarea limbii mi s-a părut simplă pentru că a avut cine să mă înveţe, adică prietenii. Mi-am făcut o groază de prieteni în trei luni de zile. Ne plimbam tot timpul şi ne distram în limita bunului simţ.

Dacă ar fi să am posibilitatea, mi-aş dori să vizitez cât mai multe ţări pentru a putea face comparaţii, dar cred că nu mi-aş schimba părerea despre Spania.

Reporter - Vrabie Carmen, clasa a XI-a B


18

ET IN ARCADIA EGO

INIŢIATIVE MANAGERIALE – ŢARA MARA-MUREŞULUI

Proiectul managerial pe termen lung al şcolii noastre pre-

vede şi acţiuni care să stimuleze coeziunea echipei. Aşa am gândit şi ne-am propus cu o parte din colegi, să evadăm trei zile din tumul-toasa viaţă a şcolii.

Mărturisesc sincer că ceea ce va urma este o încercare de jurnal, poate sentimental. Recunosc că „Terra Maramorensiensis” adică ţara întemeietorilor Moldovei, îmi este tare dragă. Mă voi opri să privesc „ţinutul unde se agaţă harta-n cui”, nu cu ochii geografu-lui, ci cu cei ai călătorului care vrea să priceapă şi sufletul peisaju-lui. PE VALEA BISTRIŢEI AURII

De la Iacobeni, urci pe lunca largă a Bistriţei Aurii pe contactul dintre munţii Zâmbroslavei şi Ţibăului spre nord, Suhardului la Vest, lăsând în Sud, Giumalăul. Trecem prin Ciocăneşti, locuri unde mâna de gospodar a primarului a demonstrat că această comună este conectată la viteză maximă spre dezvoltare şi întegrare europeană.

Drumurile modernizate, agroturismul înfloritor, regularizări de albii, panouri indicatoare pentru tu-rişti, ne-au arătat că sunt şi români eficienţi. Felicitări!

Rupte şi prăpăstioase, se-nalţă în zări spinările munţilor Rodnei. Pe alocuri, se văd ca nişte răni, ur-mele vechilor codri. Un munte parcă învelit în mantia norilor aspri – prin care se strecoară irizaţii solare dis-crete - se înalţă ca un stog. În faţa noastră, Bistriţa Aurie se unduie frumos, lin şi limpede, pe sub poala codri-lor, cotind la stânga spre munţii Rodnei.

În negura de cetini, se rupe o strungă spectaculoasă. Este şaua Gărgălăului. Urcăm în serpentine strânse spre Prislop. În faţă zărim construcţia zveltă a noii mănăstiri. ÎN PASUL PRISLOP LA 1416 m Îmi amintesc o descriere a zonei făcută de marele geograf George Vâlsan „ … aici te surprind în pri-mul rând aerul spirtos şi aspru al acestor înălţimi. Răcoarea te izbeşte în faţă ca un pahar de apă rece. Scuturi capul, căci pe păr se prinde boarea şi pe buze simţi nevăzute picături de ploaie.

Vântul îţi trece ca o mână umedă prin păr şi aduce miros de zăpadă şi răşină. Un peisaj răcoros, cu forme largi, lăsându-ţi impresia de solemnitate, accentuată prin vuietul adânc al pădurii de răşinoase în care parcă ţi-ai dori să auzi tropotul zimbrilor. Un abur uşor învăluie cuprinsul într-o lumină de vis, ca şi cum l-ai privi printr-un opal. Contururile sunt uşor estompate. Spre vârfurile Gărgălău şi Galaţului-Rodnei un brâu proaspăt de nea, împodobeşte muntele ca pe o coroană din care răsar vârfurile negricioase şi greoaie. Cobo-râm uşor spre depresiunea Maramureşului, admirăm obârşiile Văii Vişeului, iar pe dreapta şoselei vedem mi-cul monument de la „Preluca Tătarilor”. Ne îndreptăm spre Borşa. În faţă avem masivul Cearcănul din munţii Maramureşului şi rezervaţia de cocoşi de munte Cornedei-Ciungii Bălăsânii.

DIN NOU LA MEMORIALUL VICTIMELOR COMUNISMULUI ŞI AL REZISTENŢEI Mi-am dorit foarte mult să revin la Sighet. Data trecută (octombrie 1988 n.a.), am considerat că nu

m-am recules suficient. În vara aceasta în trecere prin oraş, nu am avut timp suficient pentru vizită. Simţeam nevoia să aprind lumânări imaginare în toate ungherele, lumină care să acopere tot întuneri-

cul, inclusiv cel din minţile şi sufletele torţionarilor … Recunosc că m-am pierdut efectiv prin celule, am avut marea şansă să fiu singur cu zidurile şi încă-

perile muzeului actual, fiind spre sfârşitul programului de vizitare într-o zi de sâmbătă. Faţă de vizita anterioară, am remarcat că modernizarea închisorii, prin zugrăvirea zidurilor care par-

că ştirbeşte din mediul auster, sumbru şi taciturn al zidurilor. “Unde eşti, Doamne? Am Şi-n lacrimi ori în mângâiere Urlat în zăbrele, tot noi vom curge zi de zi, Din lună venea fum de căţui, În tot ce mâine ca şi ieri, M-am pipăit şi pe mâinele mele Va sângera sau va iubi” Am găsit urmele cuielor lui… (Radu Gyr) După vizita din acest an, în care m-am închinat în memoria celor care au crezut în adevăr şi drepta-

te, oameni politici, preoţi (mai ales greco-catolici), cercetători, m-am simţit un demn urmaş… Sighetul a fost conceput pentru a distruge elita gândirii şi spiritualitatea societăţii româneşti postdemocratice.


19

ET IN ARCADIA EGO

Am avut şi un sentiment ciudat, de frustrare profundă şi revoltă interioară, parcă mai pregnant de-cât la vizita interioară. Au început să mi se plimbe prin faţa ochilor imagini amorfe de torţionari, retrograzi, indivizi la limita de jos a coeficientului de inteligenţă.

Am făcut o asociere simplă şi dintr-o dată toţi urmaşii torţionarilor erau figuri celebre ale actualului spectru politic contemporan.

Da, este o certitudine că actualii politicieni uzitează de aceleaşi mijloace adaptate vremurilor actu-ale. Stau şi mă întreb cum este posibil, când toţi româ-nii doresc o clasă politică responsabilă, să votăm acti-vişti comunişti vopsiţi în democraţi de duzină, care terfelesc legea discreţionar şi care au pretenţii elitiste în societate. Gh. I. Brătianu a avut dreptate: „Adevărul rămâne, oricare va fi soarta celor care l-au servit”.

Rugă pentru memoria tuturor celor care au luptat împotriva celei mai retrograde orânduiri - comu-nismul. PE VALEA IZEI

Cum coteşti la dreapta de la comuna Săcelu spre Vadu Izei, străbaţi inima depresiunii Maramure-şului. Eşti uimit de adaptarea omului la condiţiile de mediu. Case şi curţi curate, bine întreţinute. Bisericile din lemn, unele de vârste multiseculare, sfidează ori-zontul şi timpurile. Este de-a dreptul fantastic, la Rozavlea, Ieud şi Bogdan Vodă, unde am făcut scurte popasuri. LA MUZEUL MINERALOGIC DIN BA-IA MARE

Nu cred în puterea cristalelor … Dar mă atrag foarte mult. O adevărată desfătare pentru ochi şi ini-mă. Un muzeu superb care pune în valoare tradiţii oa-menilor care sfredelesc adâncul şi care scot la lumină minunile create în interiorul scoarţei. De la minunatele eşantioane de stibină, la numeroasele monstre de bari-tină care par nişte corali din mările tropicale şi până la cuarţitele şi cuarţul translucid, totul este o imensă în-cântare.

SPRE STAŢIUNEA IZVOARELE Ieşim din Baia Mare şi ne îndreptăm pa valea

Firizei spre lacul de antropic care prin barajul înalt, domină cartierul Ferneziu şi fostul combinat de plumb, acum închis. Ocolim lacul, de un albastru uimitor şi începem să urcăm.

Verdele frunzişurilor pădurii de foioase care îmbracă munţii, parcă se aprinde oglindindu-se în apa lacului. Ai senzaţia că arborii parcă îşi trăiesc ultimul fior de viaţă şi ca o dreaptă răsplată, împodobesc pă-mântul cu ce au mai de preţ, cu frunze care parcă trep-tat se încing, când ca para focului sau ca arama, poleindu-se apoi ca aurul ascuns prin ungherele munţi-lor vulcanici de aici.

Oare vor bănui vreodată aceşti falnici arbori câtă bucurie şi imensă trăire sufletească ne oferă nouă muritorilor de rând? ÎN STAŢIUNEA IZVOARELE

Facem un mic popas. O sumedenie de poieni mlăştinoase într-un crater vechi al muntelui Igniş, dis-trus prin eroziune regresivă de afluenţi de la obârşia văii Mara.

Zăbovim puţin. Aer tare şi rece. Puţinele pâl-curi de conifere sunt dominate de fagi semeţi. Fac o scurtă privire, admirând orizontul de vis. Suntem la 940 m altitudine. Staţiunea este în dezvoltare, însă drumurile de acces aproape impracticabile.

Îmi amintesc din nou câteva cuvinte din im-presii de călătorie ale marelui geograf Simion Mahedinţi: „atunci să vezi, călătorule, cum se schimbă în luna lui Brumar, panorama muntelui. De azi pe mâi-ne codrul se îmbracă cu atâtea culori şi nuanţe, câte nu poate cuprinde paleta tuturor pictorilor din lume”. Toate aceste cuvinte sunt aievea la Izvoarele.

Îmi doresc un scurt respiro în afara grupului. Cu greu mi-l asum. Fac câţiva paşi spre un

punct de belvedere mai amplu. Spre stânga poienii Izvoarelor, pârâul sună uşor, ca un clinchet de clopoţel înăbuşit. Pot spune că în pădure este o adâncă tăcere. Cu toate acestea, parcă pluteşte în aer o melancolie molipsitoare. Pe stânga drumului forestier în mlaştina Vlaşchinescu, o placă din tablă aminteşte că este o zonă protejată. Spre nord, spre valea pârâului Săpănţa, identificăm imaginar marginile craterului vulcanic al Ignişului.

Cu ceva ani în urmă, într-o fază de documen-tare pentru teza de doctorat, în mlaştinile din poiana Izvoarelor, am reuşit să admir în toată splendoarea ei „Roua cerului – Drosera” care se hrăneşte cu insecte.

Din nou la drum, pe un drum greu, prăpăstios, dar şi spectaculos. (va continua în numărul viitor)

Prof. Viorel Paraschiv


20

REPERE DIDACTICE

PROIECTUL Ca metoda complementară de evaluare la obiectul informatică, PROIECTUL este o activitate complexă în a cărui pregătire includem: 1. STABILIREA sarcinilor, după predarea capitolului respectiv; (Alegeţi-vă o temă apropiată preocupărilor viitoarelor profesii, sau de larg interes, de cultură generală, pregătiţi-vă textul necesar prezentării, imaginile, tabelele, sunetul, for-mele, gif –uri animate şi alcătuiţi cu ele cinci prezentări multimedia tip RECLAMA sau

O PAGINA WEB.) 2. Alegerea echipelor - se va ţine cont de afinităţile apriori stabilite. 3. Se va fixa durata pregătirii proiectului (termen limită) (1 luna) 4. Se vor fixa termene de evaluare parţială (la două săptămâni) (cu notă) 5. Se vor fixa ore de consultaţii cu profesorul 6. Se vor fixa criteriile de apreciere şi punctajul aferent fiecărui criteriu înca din start. CRITERII-LE DE APRECIERE POT FI : * Relevanţa temei alese (este de larg interes, cultură generală ) * Să conţină mai mult de ¾ din elementele cu care opereaza PP sau FP (text, imagini, sunet, film, tabele, grafice, link-uri, Gif-uri animate etc…) * Elementele să se îmbine armonios, să se lege între ele, să se susţină * Eleganţa, decenţa, seriozitatea, interesul prezentării verbale * Folosirea elementului surpriză în prezentare – personalizarea prezentării (pliante, ecusoane, chestionare) * Prezentarea să urmeze etapele:

• prezentarea echipei • prezentarea temei alese • AUTOEVALUAREA (evitarea autoeficienţei )

7. Se vor aprecia şi elementele de ţinută, dicţie, cursivitatea exprimării 8. Participarea la discuţii (dialogul final cu colegii, cizelarea trăsăturilor de caracter necesare unui dialog civilizat, pe problemă, cu argumente ) 9. Prezentarea propriu-zisă să se încadreze într-un timp limitat (10 min.) 10. Discuţiile – ROLUL PROFESORULUI ESTE HOTARATOR IN ACEASTA ETAPA DEOARE-CE :

• Prin sublinierea relevanţei şi importanţa temei alese, contribuie la educarea gustului elevilor şi stabilirea unor criterii de priorităţi.

• Obligând să foloseasca ¾ din instrumentele de lucru, elevul face o consolidare practică a cunoştinţelor.

• Armonia prezentării cerute obligă elevul să opereze cu elemente de fond, formă, stil, educându-l în spiritul celor trei virtuţi: frumosul, binele şi adevărul.

• Subliniind lacunele observate, seriozitatea prezentării, ţinuta şi încadarea în timp, acestea au darul de a obişnui elevii cu rigorile încadrării în reguli, timp şi spaţiu.

• Autoevaluarea pe care şi-o va face fiecare echipă are scopul de a conştientiza prezentatorii de valoarea proiectului, comparativ cu celelalte şi în comparaţie cu criteriile stabilite, creşterea puterii de discernământ şi evitarea automulţumirii.

Prof. Alexandru Sebastian

Redactori:

Elevi: Raisa Andrei, Cătălina Borcilă, Dana Lungu, Oana Miron, Valentina Munteanu, Roxana Osoianu, Paula Scânteianu, Carmen Vrabie

Profesori: Sebastian Alexandru, Petru Asaftei, dr. Doina Balan, Eugenia Drişcu, Elena Mănucă, dr. Gabriela-Lucia Munteanu, Viorel Paraschiv

Coordonatori: prof. dr. Doina Balan, prof. Eugenia Drişcu

Foto: prof. Adrian Timofte

Editare: Adelina Lupan

Tehnoredactare: Cătălin Gheorghiu

C O L E C T I V U L R E D A C Ţ I O N A L

Mănăstirea BÂRSANA - MARAMUREŞ

NORMALIŞTII - didactic

Documents

Transcript of NORMALIŞTII - didactic