Normalisti La Abrud, vol. II - IOAN BEMBEA, REMUS HADAREAN

Ioan Bembea Remus Hădărean

NORMALIŞTI LA ABRUD

DASCĂLI PE APE

IOAN BEMBEA REMUS HĂDĂREAN

NORMALIŞTI LA ABRUD

DASCĂLI PE APE

VOL. II

Casa Cărţii de ŞtiinţăCluj Napoca, 2008

Pe coperta I: Grup de absolvenţi, 1951 şi Buciumi Poieni, 1966, acuarelă de Remus Hădărean

Coperta: Patricia Puşcaş

Copyright © Remus Hădărean, Ioan Bembea, 2008

ISBN 978-973-133-333-5

vol. II – ISBN 978-973-133-335-9

Director: Mircea Trifu

Fondator: dr. T.A. Codreanu

Redactor şef: Irina PetraşTehnoredactare computerizată: Alina Felicia Bădescu, Czégely Erika

Tiparul executat la Casa Cărţii de Ştiinţă400129 Cluj-Napoca; B-dul Eroilor nr. 6-8Tel./fax: 0264-431920www.casacartii.ro; e-mail: [email protected]

LA POALE DE DETUNATE

Ioan Bembea, Remus Hădărean

ELEV CU CHIPIU

IOAN BEMBEA

Când am urcat cu mama de mână prima dată spre şcoala aceea frumoasă de pe deal, pe aleea în serpentine tocmai coborau trei elevi. Toţi purtau chipiu albastru cu un cozoroc negru lucios deasupra căruia erau scrise cu galben sau cu auriu nişte litere mari. Din acel moment mi-am dorit să devin şi eu elev cu chipiu. Eu purtam pe cap o pălăriuţă verde, îndoită la spate, cu două rânduri de şnur şi cu o pănuţă de gaiţă, pestriţă; albastru, alb şi negru. Pe vremea aceea elevii cu chipiu erau o raritate pe la sate şi erau priviţi cu respect şi admiraţie.

Începutul şcolii a fost departe de cum mi-am dorit şi imaginat. Nu a fost toamna cu chipiu pe cap, ci iarna, după gerul Bobotezei, cu o căciulă de miel neagră şi mare.

A trecut tare greu prima zi de şcoală la Abrud. Iarna fiind ziua scurtă, acasă, adică la bunica la Cerbu, am ajuns spre seară. Ningea liniştit cu fulgi mari, uşori, aşa cum ninge când e ger. Nu mă grăbeam. Eram supărat şi tot îmi veneau lacrimi în ochi. Îmi părea bine că eram singur pe drum şi că nu mă vede nimeni. Cât de mult îmi dorisem să ajung elev la şcoala din Abrud şi uite ce-a ieşit …

Încă de pe pod bunica a auzit paşii ghetelor mele cu talpa de lemn scârţâind pe zăpada îngheţată şi a ieşit în faţa uşii să mă întâmpine. Mi-a spus mai târziu că, îngrijorată de întârzierea mea, tot aşteptându-mă, ieşise de mai multe ori până în drum şi mereu se uita spre Gura Cerbului sperând să apar prin perdeaua ninsorii.

Intru pe poartă tăcut şi fără nicio vorbă mă las cuprins în braţele ei. Nu m-am mai putut stăpâni şi am izbucnit în plâns. Speriată, bunica m-a întrebat ce s-a întâmplat şi mi-a pus mâna pe frunte să vadă dacă nu cumva sunt bolnav şi am febră. Nu aveam nicio febră, altul era necazul meu.

Îi povestesc apoi totul; cum m-am întâlnit dimineaţa pe drum

6

Ioan Bembea elev, 1949

NORMALIŞTI LA ABRUD. DASCĂLI PE APE

cu nişte colegi de la Corna şi cu ajutorul lor am găsit şcoala şi sala de clasă, cum m-au certat apoi profesorii că am venit la şcoală numai acum după vacanţa de iarnă şi chiar m-au ameninţat că voi rămâne repetent, că nu mai am cum să recuperez materia predată în primul trimestru.

Şi i-am mai spus cum m-am făcut de râs în faţa întregii clase.În ultima oră, la lecţia de religie, părintele protopop vine lângă

mine, acolo în spatele clasei, la ultima bancă unde îmi găsisem loc, că era singura bancă goală, şi îmi spune că aici la oraş se obişnuieşte, pentru ca băieţii să fie cuminţi, să fie bătuţi bine de la început şi se face că îmi dă o palmă zdravănă. Mie mi-a fost frică şi am strigat Nu da, domnule dragă! Toată clasa a râs de mine. Şi mi-a fost atâta de ruşine…

La sfârşitul orelor am ieşit din clasă numai după ce au plecat toţi elevii, ca să nu mă mai întâlnesc cu nimeni. Şi nici nu m-am grăbit spre casă.

Bunica m-a încurajat, mi-a spus că nu am nicio vină, că profesorii nu trebuie să facă astfel de glume, să-i sperie pe copii, dar să am grijă că la oraş copiii sunt mai îndrăzneţi şi mai ciufulitori, să nu-mi pese de ei, dar eu să fiu cuminte, să nu supăr pe nimeni.

Pentru a doua zi ce să învăţ? Nu ştiam nici orarul, nu aveam nici cărţi. La şcoală mergeam cu o trăistuţă ţesută de mama cu model frumos. O purtam în spate, era însă aproape goală. Aveam un singur caiet, un penar de lemn în care era un creion, un toc, o gumă şi vreo două peniţe, dar nicio carte.

Încurajat de toţi ai casei, a doua zi cu noaptea-n cap pornesc iar spre şcoală. Trecuse deja cursa lui Tatoiu, de cinci, spre Alba Iulia aşa că se făcuse urmă prin zăpadă şi aveam pârtie bătătorită. Era încă noapte şi nu mai ningea. Am grăbit pasul ca să nu-i mai întâlnesc pe colegii de la Gura Cornii, pe Nelu Mecea şi pe Remus Popovici, ortacii mei de drum din prima zi de şcoală. Îmi era teamă că vor aduce în discuţie întâmplarea de ieri.

Curtea şcolii era aproape pustie. Ici-acolo câte un elev. Abia acum, fiind singur, văd cât de roase sunt treptele de piatră de la intrare, mulţi elevi or fi trecut pe aici înaintea mea. În clasa noastră nu mai era nimeni. Mă aşez la locul meu în ultima bancă. Mă duc şi şterg bine tabla. Mai sosesc doi colegi din Abrud. Unul din ei, am aflat mai târziu că îl chema Boglea şi era fiu de măcelar, mă salută râzând cu Nu da, domnule dragă. Nu am zis nimic dar am fugit repede în bancă, ca să nu mă mai bage şi alţii în seamă. Bucurie mare. Nelu Mecea vine direct la mine în bancă. Venise şi în prima zi atunci când plângeam în ora de religie, dar

7


nu credeam că vom rămâne colegi de bancă.Prima oră, limba franceză. Intră o profesoară subţirică, nu

tocmai tânără dar foarte frumoasă şi elegantă. Era rujată, purta mărgele şi cercei. Ne ridicăm toţi în picioare şi cu glas tare elevii spun Tatăl nostru în limba franceză, adică Notre Père. Eu priveam solemn, ca pe două icoane, tablourile mari, colorate, de pe peretele din faţa clasei, din spatele catedrei, portretele Reginei Mamă Elena şi a Regelui Mihai I şi mişcam doar din buze ca să nu se observe cumva că tac.

Începe lecţia. Erau doar câteva manuale, o carte la două-trei bănci. Elevii citeau lecţia mutând manualul de la unul la altul. Ajunge şi în ultima bancă. Eu citesc ce văd scris dar nu era bine. Elevii iar râd. Profesoara vine lângă mine (era parfumată) şi Comment t’appelles tu? Mă uitam la dumneaei şi nu ştiam nici ce îmi spune şi nici ce să zic eu. Colegul de bancă îmi şopteşte destul de tare: Spune-ţi numele, te întreabă cum te cheamă. Atunci Bembea Ioan răspund eu. Profesoara nu se supără, zâmbeşte, îmi pune mâna pe capul tuns, aspru ca un arici şi îmi explică: În limba franceză „eu mă numesc” se spune „Je m’appelle”. Repetă! Repetă. După ce spun de trei-patru ori Je m’appelle B. I. îmi mai spune: În limba franceză „Ioan” se cheamă „Jean”. Acum spune şi tu. Iar eu „Je m’appelle Jean Bembea”. Lecţia continuă. Citesc elevii de pe rândul următor de bănci. Se pun întrebări, se răspunde individual apoi în cor, toată clasa. N-am înţeles nimic. Mai rosteam şi eu câte un cuvânt dar nu ştiam ce spun.

Ora a doua, limba română cu doamna profesoară Elena Vornicescu. Cum intră în clasă elevii îndată Avem un elev nou. Priveşte peste bănci. Mă ridic în picioare. Mă întreabă de unde sunt şi de ce vin numai acum la şcoală. Îi spun că sunt din Bucium Poieni şi că am venit la şcoală în toamnă când a început şcoala, am venit cu tata cu carul cu boii şi am adus toate lucrurile dar nu m-a primit la internat decât dacă ducem alimente şi nu am avut, atâtea câte se cer la internat, pentru tot anul. M-am întors acasă şi am plecat cu tata la „ţară” să facem rost de bucate şi pentru şcoală, dar n-am reuşit, că-s scumpe şi nici nu se mai găsesc.

– am mai explicat apoi că locuiesc la bunica la Bucium Cerbu şi că de acolo vin la şcoală. Cu o voce blândă, privindu-mă în ochi îmi spune: O să-ţi fie greu. Stai jos. Ba nu, du-te la tablă să te văd cum scrii.

Am pornit spre tablă tropotind poate prea tare că doamna profesoară s-a uitat lung spre picioarele mele cu cioareci groşi şi bocanci grei, peste care era îndoită manşeta albă a şosetelor de lână. A zâmbit, fără să spună ceva. Ne-a dictat apoi, mie şi clasei,

8


un text în care trebuia să folosesc linia de dialog, apostroful, iniţiala majusculă şi semnul întrebării. Am scris corect dar rândurile nu au mers drept, am urcat cam mult. M-a mai întrebat pe cine am avut învăţătoare. I-am spus că pe doamna Ecaterina Ţandrău, iar în clasa a III-a pe domnişoara Viorica David. Ai avut învăţătoare bune, îmi spune.

Au urmat apoi alte şi alte lecţii cu o mulţime de profesori. Cine le mai poate ţine minte pa toate?

Mergând înapoi iarăşi singur spre casă îmi venea să zâmbesc, nu mai eram Ioan, am devenit Jean.

În primele două-trei săptămâni am reuşit să-mi cumpăr un manual de limba română nou. Doamna prof. Vornicescu a aflat că la gimnaziul de fete rămăsese o carte de limba rămână şi m-a trimis să o iau de acolo. Costa 100 de mii de lei. (Era inflaţie mare). M-am dus în timpul orei. Din coridor se auzea glasul unei profesoare. Bat la uşă. Nu aud niciun răspuns. Bat încă o dată, ceva mai tare. În clasă se face linişte şi se aude un Da ! răspicat. Deschid uşa, dar înainte de a intra elevele s-au şi ridicat în picioare. Când mă văd încep să râdă şi se aşează la loc în bănci. Râde şi profesoara, zâmbesc şi eu. Niciodată nu mai văzusem atâtea fete frumoase la un loc. Mi-a dat cartea dintr-un dulap din sala de clasă, eu am dat banii, am salutat şi am plecat.

Mi-am mai cumpărat apoi o carte de istorie, de fapt o jumătate de carte, fiindcă am plătit-o pe din două, eu şi Adrian. Era un manual vechi, uzat, fără coperte. L-am cumpărat de la un elev din clasele superioare. A cerut mult, dar nu aveam încotro. Toamna după ce începea şcoala era târgul de manuale vechi, pe băncile de lângă troiţă. Acolo erau mult mai ieftine.

Deci mai aveam o jumătate de manual şi cu atâta am rămas.Totul a fost bine până au început răspunsurile pe notă. Acum

dezastru total.Într-o zi la ora de matematică mă scoate la tablă domnul

profesor Ioan Leheneanu, cel în vârstă, nu artistul, fiul lui. Îmi dictează un exerciţiu cu fracţii ordinare şi cu tot felul de paranteze. Rezolvă-l, îmi spune. Eu am încremenit. Nu ştiam cum să încep, nu ştiam nimic.

La matematică, de când venisem la gimnaziu, am aflat doar că şicu de la Poieni se numeşte plus, iar la fără i se zice minus. A început apoi să strige profesorul la mine şi să-mi pună tot felul de întrebări. Toată clasa era cu mâna sus, o pădure de mâini cu degetele îndreptate spre ochii d-lui profesor. Toţi ştiau numai eu nu. Nu ştiam nici ce mă mai întreabă. Se învârtea clasa cu mine.

9


Toate se legănau, băncile, pereţii. Tabla parcă se ducea spre uşă. Podiumul de sub picioare se rotea şi el. Totul se învălmăşea sub ochii mei. Cred că dacă m-ar fi întrebat cât e 1 şi cu 1 sau 2 fără 1 tot n-aş fi ştiut. Poate că m-o fi întrebat că prea ştiau şi râdeau colegii. Într-un târziu, târziu de tot, după ce a spus a nu ştiu câta oară, mi-am revenit şi am înţeles vorbele d-lui profesor Treci la loc. Doi!

Ajuns în bancă am rămas nemişcat. Nu mai înţelegeam ce se petrece în jurul meu. S-a făcut apoi linişte şi s-a continuat lecţia…

Tragedia era în ochii mei de proporţii aproape cosmice. Până atunci nu mai primisem, în toţi anii de şcoală primară, note mai mici de opt sau poate şapte, dar să încep şcoala de la oraş cu nota 2 era chiar şi în afara imaginaţiei. Şi cât dorisem să ajung la gimnaziu!

Cu acest 2 la matematică şi cu încă vreo două scaune (aşa le spuneam notelor de 4) într-o sâmbătă seara am plecat acasă la Poieni şi le-am spus părinţilor că eu nu mă mai duc la şcoală. Plângând le povestesc prin ce am trecut. Nu mă mai duc la şcoală şi gata. Mai bine stau la oi repetam mereu. Părinţii nedumeriţi nu m-au certat, m-au luat cu buna. Mama ca întotdeauna mi-a vorbit cu blândeţe, m-a încurajat, mi-a spus că nu se poate să nu reuşesc, doar eu înţeleg uşor. Atât îmi cere să merg regulat la şcoală. Mă ţinea strâns în braţele ei şi mă mângâia pe cap. Plânsul şi mângâierile ei mi-au făcut bine. M-am simţit îndată uşurat de povara vinovăţiei şi a neputinţei mele.

Stau şi acum şi mă gândesc ce mamă minunată am avut. A învăţat carte odată cu noi, cu copiii ei. Făcuse doar două clase după ce s-a format România Mare. Ne punea să citim cu glas tare lecţiile în timp ce dumneaei ţesea la război sau avea alte treburi prin casă. Ştia de la noi toate lecţiile şi ne corecta fără să aibă cartea în faţă. Pe toţi copiii ne-a dat la şcoală. Tata era harnic şi aducea bani în casă dar mama a insistat ca noi să mergem mai departe la şcoală.

După ce a aflat de greutăţile prin care trec, a venit la şcoală şi a vorbit cu profesorii să aibă puţină răbdare şi îngăduinţă cu mine până îmi revin, că doar eu învăţ bine.

Că era vreme bună sau rea, mama venea pe jos, drum lung şi obositor, la mine la şcoală ca să nu duc dorul de casă. Mult mai târziu, spre bătrâneţe, mi-a mărturisit că venea mai mult de dorul şi de dragul meu, numai ca să mă vadă.

Lunea, în ziua de târg, în pauza mare de la zece, ieşeam ca glonţul din clasă, ştiam că afară mă aşteaptă mama şi

10


întotdeauna îmi aducea ceva bun de acasă, o plăcintă cu brânză, o cărniţă friptă între două felii de pâine, bomboane sau halva cumpărate de la prăvălie din oraş.

Şi atunci dar şi mai târziu mama se mândrea cu copiii ei, cu fiecare dintre noi.

Prin anii 70 a început să se extindă telefonia. Aveam şi eu telefon. Mamei i se părea un foarte mare lux. Păcat că nu mai trăieşte şi tată-to să vadă ce domni mari aţi ajuns. Ar fi vrut să se bucure împreună că doar amândoi au trudit ca să ne ţină la şcoli.

Împrejurările vieţii mi-au oferit şansa ca, devenind primar, să zbor cu avionul. Călătoream spre Londra pentru a participa la un colocviu internaţional pe teme de sistem electoral. De acolo de sus, trecând peste Ardeal, din fotoliul elegant priveam jos pe lângă aripa avionului cu speranţa că voi zări Detunatele şi toate râpele pe unde, desculţ, am păzit oile în anii copilăriei. L-am revăzut pe tata asudat la coasă, m-am revăzut pe mine mergând pe brazdă înaintea boilor iar pe tata ţinând coarnele plugului pe miriştea abruptă de pe Coasta Iuţii. Mi-am reamintit cum, în mijlocul verii, căram snopii de grâu acasă cu sania trasă de boi, că nu era chip să urci carul pe astfel de prăpăstii.

Îmi stătea tot timpul gândul la părinţi. Cum s-ar bucura ei pentru fiecare succes al meu. Poate că n-am fost destul de atent şi de bun cu dumnealor şi uite acum, când judec altfel lucrurile, nu-i mai am.

Dar să revenim la povestea noastră, că gândurile omului prea o iau razna.

Deşi nu mă certau, părinţii aveau o autoritate covârşitoare asupra mea. Cum spuneau ei aşa era bine şi aşa trebuia făcut. Nici vorbă să nu mă mai duc la şcoală. Mi-au pregătit plecarea fără să mă mai întrebe ceva, dacă vreau sau nu vreau să mă mai duc înapoi.

Duminica era zi de târg la Poieni şi veneau de la Abrud negustori cu căruţele. Acum, fiind multă zăpadă, era drum de sanie. Roţile căruţelor tăiau adânc zăpada, de aceea pe drum vedeai numai sănii trase de boi sau de cai. Tata a vorbit cu Deoancă din Abrud-Sat şi el m-a dus până la Gura Cerbului. Avea o sanie frumoasă, albastră, trasă de doi cai mari. Am mers ca vântul, numai zurgălăii cailor se auzeau. Eu stăteam pe laviţa de lemn din spate şi mi se părea că toată lumea se uită la mine.

Văzând eu că nu mai este cale de întoarcere, că nu-i modru să scap de şcoală şi cunoscând tot mai mulţi colegi, am început să le cer să-mi împrumute cărţile lor pentru câte o zi. Mi le

11


împrumutau numai în zilele când nu aveau ei de învăţat, aşa că eu trebuia să învăţ marţea pentru lecţiile de joia, sau miercurea pentru orele de vinerea sau sâmbăta şi tot aşa. Ca să nu uit, îmi notam pe caiete datele importante, esenţiale, din lecţii, ca pe nişte fiţuici.

Dimineaţa în drum spre şcoală repetam în gând lecţiile, îi mai întrebam câte ceva pe tovarăşii mei de drum de la Gura Cornii, cu care mai aveam de mers vreo doi kilometri buni până la şcoala noastră de pe deal. Nelu Mecea îmi spunea tot, dar de multe ori se oprea, îşi deschidea cartea şi citea răspunsul pentru toţi trei. Cu noi era şi Remus Popovici.

De acum înainte făceam în aşa fel ca să ajung la Nelu mai devreme, să mergem împreună şi să repetăm lecţiile. Îl strigam din drum, că avea casa chiar la stradă şi vedeam lampa aprinsă.

Mama lui făcea turte pe care le vindea pe la târguri dar şi de acasă. Într-o lădiţă mare cu multe compartimente avea turte felurite: căluţ, păpuşă, inimă cu oglindă. Toate erau ornate cu firişoare subţiri, roz, albe, albastre, de zahăr colorat. În casa lor mirosea întotdeauna a vanilie şi cozonaci. Nelu nu avea tată, poate că murise pe front. Nu ştiu. Mai avea un frate mai mic.

După ce învăţatul nostru pe drum a devenit o regulă, toţi profesorii îl lăudau pe Mecea. O ţinea aproape numai în 10 la toate obiectele. Mama lui era bucuroasă de prietenia cu mine. Am prins şi eu curaj, eram mereu cu mâna sus şi au apărut primele note bune.

La o lecţie de ştiinţele naturii domnul prof. Ioan Micu ne-a vorbit despre lup. Printre altele ne spune că este foarte puternic, că are un gât atât de gros că nu-şi poate întoarce capul. Atunci eu am ridicat mâna. Ce vrei să spui? mă întreabă. Îşi poate întoarce capul, l-am văzut de la doi-trei paşi. Mă pune să spun ce ştiu despre lup. Povestesc atunci clasei, care mă asculta în linişte şi cu mare interes, că odată, păzind oile pe un păşunat cu mulţi jnepeni, în timp ce eu împleteam un bici, năvălesc oile spre mine. Mă ridic în picioare. Lupul prinsese un berbec de spate şi voia să-şi mute gura spre beregata lui. Strig cât pot de tare: Lupu măă! Lupu măăă! Animalul speriat sare peste oi şi se duce spre pădure. După câţiva paşi îşi întoarce capul şi priveşte înapoi spre mine apoi nu a mai fugit, nu i-a mai fost frică şi s-a dus numai la pas. Abia când s-a uitat la mine m-a prins teama şi mi s-a ridicat părul pe cap. Ciobanii mai spun că uneori lupul îşi duce prada, oaia moartă, în spate. Dacă nu-şi poate întoarce capul, cum îşi aruncă oaia în spate? Aşa o fi îmi răspunde profesorul zâmbind. Deschide catalogul şi mă întreabă cum mă cheamă. Bravo, 9!

12


Tot oile mele dragi cu care am copilărit mi-au venit în ajutor.Oricum lucrurile s-au mai îndreptat, a început să curgă apă şi

pe şteampurile mele, cum se spunea prin Bucium când începea să-ţi meargă bine.

În vacanţa de Paşti am venit acasă cu numai două secunde (corigenţe), la franceză şi la matematică. Important era că aveam chipiu nou-nouţ şi mi se părea că toată lumea numai după mine se uită.

Sora mea Zamfira era elevă la Şcoala Normală de Fete din Cluj şi mi-a adus, dar numai pentru perioada vacanţei, un manual de limba franceză. Am învăţat cu ea să citesc şi să traduc toate lecţiile până la sfârşitul cărţii. La matematică am făcut exerciţii dintr-o carte rămasă prin pod de la un unchi al meu, frate cu tata, ce era acum învăţător.

După vacanţă, în prima zi de şcoală, minune în toată regula, primesc un 10 la limba franceză. La vocabular am ştiut să traduc toate cuvintele, de citit, am citit corect. Dintre toţi colegii numai eu învăţasem în timpul vacanţei.

După ore zbor spre casă, la Cerbu, să le spun bucuria. Fac şi un semn cu creionul roşu pe calendarul de pe perete, ca să se ştie, era un eveniment în viaţa mea.

Mare a fost şi mirarea d-lui profesor Leheneanu când a trebuit să-mi dea nota 8 la teză la matematică. A crezut că am copiat şi ca să se convingă, m-a scos la tablă şi mi-a dat un exerciţiu asemănător. L-am rezolvat în întregime fără niciun ajutor.

Acum era primăvară. Cireşii erau în floare, pădurea era tot mai verde de la o zi la alta, iar păsările, o plăcere să le asculţi dimineaţa pe la răsăritul soarelui.

Drumul spre şcoală nu mai era greu. Acum, că nu mă mai certau profesorii, nu mai mergeam cu groază la şcoală iar zilele şi săptămânile treceau mult mai repede. Colegii îmi căutau prietenia.

În ultima zi de şcoală doamna dirigintă Vornicescu a citit din catalog situaţia noastră şcolară. Eram curioşi, că pe vremea aceea profesorii nu ne spuneau notele, erau secrete. Doamna deschide catalogul. În clasă o linişte de mormânt. Citeşte rar, cu pauze: Albu Nicolae – promovat; Anca Emil – promovat; Bar – promovat. Se auzea doar câte un Aaa… prelung de uşurare. Întoarce pagina. Bembea Ioan – promovat. Face o pauză, mă priveşte cu un zâmbet: Bravo, ai fost o surpriză plăcută pentru toţi profesorii. Continuă: Bendea Lucian – promovat… Nu am mai auzit ce a citit, ştiu doar că au fost câţiva corigenţi şi chiar un repetent.

13


Anul şcolar s-a încheiat. Am coborât fără grabă în oraş. Ceasornicul din turnul bisericii reformate bate cu vibraţii plăcute de douăsprezece ori. Ceva mai încolo, pe străduţa din spatele impunătorului locaş stau înşiraţi pe două rânduri cireşarii din Blăjeni. Aduceau cireşele în coşărci mari desăgite pe cai şi le vindeau cu felea. Nu cumpăr că nu aveam bani. Mă consolez: Poate că au viermi...

Trec de cazarmă. Trec şi de spital. Pe cerul de un albastru intens un nor leneş, strălucitor, plutea spre Roşia. Prin fâneţe cântau fără încetare greierii, iar de pe lunci din când în când se auzea câte un bătut de coasă şi se simţea miros de fân proaspăt.

În drum spre casă, Nelu Mecea m-a chemat pe la ei. Mama lui mi-a dat un pahar de sirop de vişine, că eram tare transpirat şi însetat de căldura mare de afară.

Am mai stat la bunica la Cerbu câteva zile ca să păzesc stupii, că era în perioada roitului, apoi am plecat acasă, la Poieni, că pe Jean îl aşteptau vacile să le ducă la păscut…

Mi-am pus chipiul în dulap, că îl purtam numai duminica, mi-am luat iarăşi pălăriuţa verde cu pana de gaiţă şi, toată vacanţa, hai la lucru.

Vara fiind puţină apă pe vale, şteampurile băteau obosite, mai-mai să se oprească. Mineritul trecea pe planul doi, în schimb de peste tot, de pe coastele pline de ierburi se auzea ascuţit de coasă…

Turda, 16 noiembrie 2007

14


PROFESOR, CERCETĂTOR ŞI OM AL CETĂŢII, VOICU IOAN MACAVEIU

IOAN BEMBEA

În ultimii ani Buciumul a fost adus în prim-plan prin câteva manifestări culturale de anvergură organizate de profesorul Voicu Ioan Macaveiu. Meritul lor sporeşte în condiţiile în care localităţile rurale se depopulează vertiginos, fenomen resimţit mai ales în şcoli unde sunt tot mai puţini elevi. Am avut plăcerea să constat că se fac eforturi şi în sens invers pentru a atrage oamenii spre lumea curată a satelor, pentru cunoaşterea tradiţiilor şi obiceiurilor înaintaşilor noştri, a valorilor materiale şi spirituale şi nu în ultimul rând spre natura reconfortantă şi mereu tânără de la poalele celor două Detunate.

În mai multe rânduri, atenţionat prin telefon de cunoscuţi, am avut bucuria să văd la televizor meleagurile dragi din Bucium pe unde mi-am petrecut copilăria. De fiecare dată era prezent profesorul V. I. Macaveiu implicat în problemele complexe cu care se confruntă cetăţenii, comunitatea, în vremurile acestea de tranziţie. Era în postura de apărător hotărât al pădurilor din composesorat comunal, apăra avuţia principală a comunei, pădurile şi aurul de privirile lacome ale Societăţii Euro Gold. Este un vrednic om al cetăţii.

A adunat într-un volum Aurarii din Buciumănimea Apusenilor în literatură multe pagini impresionante despre aceste meleaguri încărcate de istorie şi pline de contraste, caracterizate sintetic prin versurile Munţii noştri aur poartă / Noi cerşim din poartă-n poartă.

15


Vrea cu orice preţ să atragă lumea spre Bucium; pe oamenii obişnuiţi şi pe oamenii de cultură. În 1995 organizează o amplă manifestare cu sprijinul Societăţii Cultural Patriotice Avram Iancu pentru atribuirea numelui Ion Agârbiceanu Şcolii din Bucium Şasa. Au fost prezente personalităţi marcante din Cluj-Napoca, Deva, Bistriţa, Baia Mare, Alba Iulia, Blaj, din alte localităţi mai mari sau mai mici din Ţara Moţilor şi din judeţele învecinate. Pe aceeaşi linie se înscrie deschiderea Expoziţiei etno-culturale În lumea Arhanghelilor ce a avut loc în data de 15 oct. 2006. Obiectele expuse, a căror valoare va creşte odată cu trecerea timpului, vor deveni un punct de atracţie pentru tot mai mulţi vizitatori, aşa cum o face orga de bazalt a Detunatei de când ne ştim. Întâlnim aici la Bucium în muzeu măreţia Omului iar afară măreţia Naturii.

Să urmărim activitatea complexă a profesorului, cercetătorului şi a cetăţeanului Voicu I. Macaveiu din bogata sa fişă bio-bibliografică.

16


VOICU IOAN MACAVEIU,FIŞĂ BIO-BIBLIOGRAFICĂ

VOICU IOAN MACAVEIU

Macaveiu Voicu-Ioan născut la 21 iunie 1947 în comuna Bucium, jud. Alba, fiul lui Iulian şi al Graţielei-Dorina.

Urmează cursurile Şcolii Generale din Bucium Şasa şi ale liceului Horia, Cloşca şi Crişan din Abrud.

Absolvent al Facultăţii de Filologie din cadrul Universităţii Babeş-Bolyai din Cluj-Napoca.

1971: 1 septembrie – profesor titular la Şcoala generală nr. 1 din Bucium şi director de cămin cultural.

1974-1997: director coordonator al şcolilor de pe raza comunei Bucium.

Din 1995 Şcoala generală nr. 1 Bucium prin strădania prof. Voicu Ioan Macaveiu şi a poetului Ion Mărgineanu va purta numele prozatorului Ion Agârbiceanu”

1977: membru al Societăţii de Ştiinţe Filologice din România, subfiliala Abrud-Câmpeni. Public comunicarea Balada „Verşul Buciumanilor” cronică a evenimentelor de la 1866 din Bucium (Buletinul Societăţii pe anul 1978, Bucureşti) 1978).

1987: prin ordinul 7700 al Ministerului Educaţiei şi Învăţământului mi se acordă titlul de Profesor evidenţiat.

1982: invitat la Canade, judeţul Alba, la sărbătorirea Centenarului naşterii scriitorului Ion Agârbiceanu. Susţin comunicarea Activitatea socială depusă de Ion Agârbiceanu în comuna Bucium Şasa în perioada anilor 1906-1910, publicată ulterior în volumul Poarta inimii editat de Consiliul pentru cultură Alba 1983.

1975: constatând starea precară a dotării şcolii întreprind o susţinută activitate de modernizare şi autodotare a acesteia cu mobilier şi material didactic din centrul de dotare a Universităţii din Cluj-Napoca. Datorită acestui demers în noiembrie 1982 când am organizat sărbătorirea bicentenarului şcolii, instituţia a fost catalogată ca una din cele mai dotate din judeţul nostru.

1983 şi până în prezent: la sugestia şi cu sprijinul poetului Ion Mărgineanu am trecut la organizarea zilelor Ion Agârbiceanu la Bucium. La prima ediţie au fost prezenţi membrii Uniunii

17


Scriitorilor: D.R. Popescu, Negoiţă Irimie, Traian Iancu, Titi Cubleşan, Mircea Popa, Ion Mărgineanu, Petru Poantă, Ioan Horea ş.a. Cu această ocazie public în revista clujeană Tribuna articolul intitulat Prototipul uman în opera lui Ion Agârbiceanu..

Zilele Ion Agârbiceanu au devenit o activitate de suflet a şcolii din Bucium şi cu fiecare ediţie s-au antrenat elevii şi cadrele didactice în organizarea de excursii tematice, programe artistice, expoziţii de carte, vernisaje de expoziţii şi fotografii, lansări de carte, expoziţii etnografice, istorice şi literare, pe care le-am coordonat şi am pus la dispoziţie tot materialul necesar dintr-o impresionantă colecţie pe care o deţin. Activităţile au fost consemnate de fiecare dată de către jurnalul Unirea.

1989 – Revista de pedagogie nr. 7 din iulie îmi publică articolul Un manual transilvănean de acum 100 de ani.

1990-1995 – Stabilesc o relaţie culturală cu Franţa asigurând o dotare de excepţie a şcolii cu sprijinul organizaţiei Enfants du monde. S-au organizat în această perioadă două excursii cu elevii şcolilor de pe raza comunei în Franţa. Am fost invitat în repetate rânduri la Toulouse şi Paris cu ocazia unor congrese şi schimburi de experienţă în domeniul educativ. Ultima mea participare a fost în anul 1999 la Paris. Reuşesc să obţin o donaţie de peste 100 volume de carte de literatură franceză pentru Universitatea 1 Decembrie din Alba Iulia, acţiune intermediată de cercetătorul literar Mircea Popa.

1995: Cu ocazia acordării numelui prozatorului Ion Agârbiceanu şcolii din Bucium, realizez un număr omagial al reviste Universul Catedrei, în care am publicat eu şi colegii mei mai multe articole.

1996 – organizez Colocviile de literatură „Ion Agârbiceanu” la Bucium. Susţin comunicarea Fragment din vuietul Detunatelor, prezint expoziţia documentară Agârbiceanu şi sufletul locului.

2000 – 5-7 mai sunt printre organizatorii manifestaţiilor prilejuite de festivalul Lucian Blaga sub genericul Eminescu şi Blaga la Alba Iulia. O parte din invitaţi s-au deplasat la Bucium însoţiţi de inspectoarea de limba şi literatura română Elena Vinceler şi scriitorul Ioan Popa de la Roşia de Secaşi. Cu această ocazie s-a prezentat expoziţia documentară în lumea Arhanghelilor. Fiecărui participant i-am înmânat o mapă cu aspecte relevante din Ţara Buciumelor.

2001. Sunt responsabilul de număr al ziarului Glasul moţilor în care am publicat articolele: Ion Agârbiceanu şi sufletul locului, Marin Preda fragmente din biografia unui nemuritor, După un veac de uitare, Descoperiri antice la Bucium.

18


2002 – Ca membru al Societăţii Naţionale pentru Învăţătura Poporului Român răspund de secţia documente. Am publicat articole în volumul Cult şi cultură, Societatea de Ştiinţe Filologice Alba Iulia, Editura Bălgrad şi în Pagini din istoria învăţământului din judeţul Alba, Editura Bălgrad 2002 (articolele publicate Micromonografia şcolii din Bucium, Prima carte de lectură românească pentru gimnaziu a lui Gavril Munteanu, Toponime din Bucium în opera lui Ion Agârbiceanu).

– în septembrie public volumul Ion Agârbiceanu – biografia Arhanghelilor, Editura Altip.

2002 – Alba Iulia. Lansarea cărţii s-a făcut cu ocazia zilelor Ion Agârbiceanu. Volumul a fost salutat la apariţie de către scriitorii Ioan Buzaşi, Ioan Aiudeanu, publicista Anca Dinică ş.a.

2003 – Apare volumul Aurarii din Buciumănimea Apusenilor în literatură, Alba Iulia Editura Altip, 2003.

2004 – îmi va apărea volumul Avram Iancu şi revoluţia de la 1848 în memoriile Iuditei Secula n. Truţa, Editura Altip Alba-Iulia.

Activitatea profesională şi publicistică îmi este consemnată în Ghidul personalităţilor din judeţul Alba editat de Direcţia pentru Cultură, culte şi patrimoniu cultural naţional Alba şi Biblioteca judeţeană „Lucian Blaga” Alba.

Am publicat în diferite ziare şi reviste:– La Bucium Şasa, duhul părintelui Agârbiceanu trăieşte încă

(Informaţia de Alba)– Monumentul lui Avram Iancu – răzbunare pentru orgolii

spulberate (Iancule Mare).Susţin studiul Ipostaze ale vâlvelor în tradiţia şi folclorul

băieşilor din Bucium (Colocviile judeţene de etnografie şi folclor)În noiembrie 2004 sunt invitat în capitala Austriei de către

Institutul Cultural Român din Viena, pentru prezentarea cărţii Aurarii din Buciumănimea Apusenilor împreună cu formaţia artistică a Liceului de muzică Augustin Bena, acţiune condusă de profesorul Gheorghe Burz în calitate de inspector şcolar.

2005 – Public articolul Alexandru şi Ana Filip – membrii fondatori ai Astrei la Abrud (Iancule Mare – revista Societăţii Avram Iancu).

Activitatea desfăşurată este menţionată în volumul Oameni din Munţii Apuseni – judeţul Alba – Dicţionar fără sfârşit de Ion Mărgineanu, Editura Altip, Alba Iulia, 2005.

2006 – publicaţii:– Ion Agârbiceanu – drumul Apostolului spre suferinţă (aprilie –

19


săptămâna Mare – ziarul Unirea)– Mărturii ale lucrărilor miniere dacice şi romane în hotarul

comunei Bucium (Revista Iancule Mare a Societăţii Cultural-Patriotice Avram Iancu)

– studiul Ion Agârbiceanu – parohul de la Bucium Şasa (revista Lumina Cărţii a Bibliotecii Lucian Blaga din Alba Iulia)

15.X.2006: inaugurarea Muzeului de Etnografie şi literatură la Bucium. Muzeul este rezultatul strădaniei mele de peste 40 ani de a valorifica documente şi obiecte referitoare la truda oamenilor din localitatea mea. Lumea Apusenilor a fost prezentată prin filmul Apusul Aurarilor (5 seriale) la care mi-am adus contribuţia vorbind despre ceea ce este specific zonei noastre. Filmul în rezumat s-a dat pe postul naţional de televiziune în august 2006, iar în totalitate pe TVR – internaţional. Regia filmului Cristina Oancea.

2007: Ministerul Educaţiei şi Cercetării – în luna ianuarie îmi conferă Diploma „Gheorghe Lazăr” clasa I – pentru rezultatele obţinute în cariera didactică şi nu numai.

– în martie la solicitarea TVR încep filmările pentru serialul de televiziune Dincolo de hartă, filmul realizat Dascăl de Buciumani care îmi prezintă munca în satul natal, s-a dat pe post în ziua de 17 septembrie (ziua deschiderii cursurilor).

August – susţin comunicarea – în cadrul Simpozionului Ovidiu Bârlea – 90, Cum l-am cunoscut pe Ovidiu Bârlea.

În revista Bibliotecii judeţene Lucian Blaga Alba public studiul: Un mare cărturar transilvănean Ion Cavaler de Puşcariu; în Astra Blăjeană – revista Despărţământului Blaj public articolul Drumul Apostolului spre nemurire.

În luna octombrie împreună cu Biblioteca judeţeană Lucian Blaga contribui la organizarea acţiunii Alba Iulia – Bucium – Cenade – 125 ani de la naşterea lui Ion Agârbiceanu. Cu această ocazie am susţinut comunicări la Alba Iulia, Bucium şi Cenade.

Pentru contribuţia adusă am primit o scrisoare de recunoştinţă din partea Bibliotecii judeţene pentru felul cum am înţeles să sprijin biblioteca Lucian Blaga.

Din anul 1997 am predat ore şi la Liceul din Abrud, având satisfacţia unor realizări deosebite atât la clasele de profil tehnic cât mai ales la cea cu profil pedagogic.

Bucium, la 1 II 2008

20


IOAN M. MUNTEANU, DASCĂLUL MEMORANDIST

VOICU IOAN MACAVEIU

Politica iluministă şi afirmarea conştiinţei naţionale româneşti după 1790 determină abordarea cu seriozitate a problemei şcolarizării de masă a românilor. În Munţii Apuseni însă rezultatele nu au fost cele aşteptate. Gheorghe Şincai şi Ioan Piuariu Molnar s-au implicat cu fervoare în această acţiune, dar ne lipsesc informaţiile statistice. În cazul şcolii din Bucium Şasa, tradiţia şi o placă comemorativă indică pe Gheorghe Şincai ca ctitor al aşezământului.

În anii premergători lui 1848 şi după, şcolile din Bucium au continuat să funcţioneze. Preotul Iosif Ciura, bunicul scriitorului Al. Ciura susţinea astfel funcţionarea şcolii: Buna stare a unui popor, liniştea şi înaintarea binelui privat (…) atârnă foarte mult de luminarea şi cultura poporului.

De-a lungul timpului ocuparea postului de învăţător la Bucium se făcea prin concurs. Din documentele de arhivă aflăm că un asemenea concurs s-a ţinut în anul 1881 şi la el participă Ioan Pop Reteganul, fost învăţător în Bonţarul Inferior şi Remus Begnescu din Roşia de Munte. Concursul este câştigat de Ioan Pop Reteganul care rămâne la Bucium din 1881 până în iulie 1884, când se mută la Sâncel lângă Blaj,

Tot prin concurs, în toamna anului 1884 va veni învăţător la Bucium Ioan M. Munteanu. Era născut în Buziaş (colt.) Târnava Mică în anul 1860. Tânăr şi entuziast, doreşte trezirea sentimentului demnităţii naţionale şi terenul în munţi era deosebit de prielnic mai ales că în 1886 se împlineau 100 de ani de la răscoala lui Horea. Despre starea de fapt aflăm dintr-un raport al autorităţilor din 19.01.1886: Conform informaţiilor confidenţiale, inteligenţii români extremişti au stabilit ca punct central pentru uneltirile lor „Albina” din Sibiu, în jurul căreia se organizează şi aceasta în legătură cu organizarea unor organizaţii sociale, ce are a le constitui permanent la Abrud, Blaj, Braşov, Deva, Haţeg, Năsăud şi Cluj, (…) fac mari promisiuni şi activează în toate momentele pentru a pune în evidenţă ideea de naţionalitate română (…) …ura elitelor antipatriotice româneşti sunt vechi, dar

21


s-au răspândit mai mult în ultimul an, la aniversarea a 100 de ani de la răscoala lui Horea (Documente privind mişcarea naţională a românilor din Transilvania… 1881-1891, p. 3235-326).

A fost, fără îndoială, la curent cu desfăşurarea evenimentelor în urma revoltei de la Vâlcoi, unde un grup de mineri din Bucium Poieni atacă sediul societăţii franceze ce concesionase câteva mine din zonă, printre care şi pe cea de la Petru şi Pavel, care asigura bunăstarea satului. Dacă la început revolta fusese prezentată ca un jaf, pe parcursul anchetei s-a constatat că adevăratul mobil l-a reprezentat alungarea societarilor francezi, care folosind o tehnologie mai avansată ar fi epuizat rezervele de aur ale localităţii şi oamenii ar fi fost obligaţi să pribegească. Cu toată strădania apărătorilor, procesul şi-a urmat cursul şi autorii au ispăşit ani grei de închisoare – vezi Verşul buciumanilor […] Ţara Moţilor, vol. V.

A avut de luptat alături de ceilalţi dascăli din munţi împotriva proiectului legii învăţământului preşcolar, punând în evidenţă faptul că are o influenţă păguboasă asupra existenţei naţionale, că legea este importantă doar din punctul de vedere al maghiarizării. Semnează alături de ceilalţi dascăli din zonă protestul ce se opune legii învăţământului preşcolar.

De la stabilirea în Bucium Şasa e preocupat de aplicarea recomandărilor Asociaţiunii privind educarea cetăţenilor şi a şcolarilor pentru ridicarea bunăstării vieţii. Pe terenul şcolii dar şi-n gospodăriile localnicilor apar noi soiuri de pomi fructiferi care să reziste climei de aici. Pentru activitatea sa în data de 12 iulie 1891 Adunarea Generală a Asociaţiunii ce şi-a desfăşurat lucrările la Abrud, a acordat un premiu de 10 florini pentru pomărit învăţătorului Ioan M. Munteanu din Bucium Şasa (Matei Pamfil, Astra, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1986, p. 264). Omul s-a dus de mult, pomul a rămas şi aminteşte de trecerea omului pe aceste locuri. Cei ce ajung la Bucium Şasa şi privesc în cimitirul satului vor vedea coroanele falnice ale unor meri sădiţi aici demult. Sunt merii plantaţi de Ioan M. Munteanu şi pentru care Astra a emis un premiu, iar noi nu ne-am învrednicit nici măcar să semnalăm locul cu o placă postată la un loc vizibil. Să sperăm că nu vom muri înainte de a o face.

Mişcarea memorandistă (1892-1894) a avut o puternică manifestare în Munţii Apuseni. Delegaţia memorandistă care s-a deplasat la Viena la sfârşitul lui mai 1892 cuprindea din Abrud pe avocatul Alexandru Filip şi Alexandru David, proprietar de mine din Bucium (Tribuna, IX Supliment la nr. 4 din 7/19 ianuarie 1892).

22


De fapt delegaţia memorandistă va avea peste numărul recerut din Bucium 5 persoane, caz cu adevărat de excepţie. Aceştia au fost: Băişan N., preot – Bucium Izbita; Alexandru Danciu, proprietar – Bucium-Cerbu; Candin David, proprietar – Bucium Izbita; Damian A., proprietar – Bucium; Damian A.N., director de mină la Bucium Şasa.

Ioan N. Munteanu participă la Conferinţa din 23-24 iulie 1893 de la Sibiu unde o impresie puternică au produs moţii de la Abrud, Bucium şi Câmpeni. Din Bucium se trimite adresă de aderenţă lui A. C. Popovici, inculpat în procesul „Replicii” din 1893, pentru care 7 fruntaşi buciumau au fost implicaţi în proces. Dintre ei, învăţătorul din Bucium-Şasa, Ioan N. Munteanu, preotul Iovu Băbuţ din Bucium Şasa, Gheorghe Lup şi Aurel Lupoi din Bucium Poieni.

În actul subscris la 7 mai 1894 adresat inculpaţilor în proces 118 locuitori din Bucium semnează o petiţie în care se spune Memorandumul este cea mai sinceră exprimare a voinţei şi dorinţei poporului român (…). Pentru aceasta nu va fi putere care să ne despartă de voi (…), căci cauza pentru care luptaţi este cauza dreptăţii (Tribuna, XI, nr. 90 din 3/15 mai 1894). Iniţiatorul aceste petiţii se dovedeşte „a fi fruntea” şi din munţi de la Bucium şi de la Abrud.

O dovadă concretă a participării masive a locuitorilor din Munţii Apuseni la Conferinţa de la Sibiu o reprezintă fapta celor din Bucium Cerbu, care prin grija preotului de aici Ioan Todescu, au ridicat lângă biserica de aici o frumoasă troiţă închinată Conferinţei de la Sibiu.

Evenimentele din 1893-1894 în Munţii Apuseni determină autorităţile la mari precauţiuni. La Bucium vigilenţa era deosebit de mare, deoarece locuitorii de aici, având o situaţie materială ceva mai bună şi o inteligenţă mai numeroasă erau consideraţi cei care dau timbrul mişcărilor politice, naţionale şi culturale din zonă. Toate armele deţinute de buciumani au fost confiscate.

Încă înainte de 1892 începuse seria continuă a înfiinţării de bănci şi institute de credit româneşti, considerate de autorităţi un motiv serios de îngrijorare. Alături de Ariton M. Popa, Ioan N. Munteanu, Nicolae David, Nicolae Macaveiu pun bazele la Bucium a două institute de credit: Detunata în Şasa şi Buciumana la Bucium Poieni.

Adesea întâmplări mărunte păstrate în memoria oamenilor aduc pentru urmaşi chipul viu al unui om pe care negura vremii ţine să-l estompeze şi să-i asigure doar imaginea iconică. De la

23


mama am aflat că Ioan N. Munteanu a fost învăţătorul mamei sale. Îl descria ca fiind un bărbat înalt îmbrăcat în haine nemţeşti şi că era blând cu copiii, dar mai ales i-a rămas în minte printr-o întâmplare pentru care, copil fiind, şi-a făcut multe reproşuri: era într-o zi geroasă de iarnă, copiii rămăseseră acasă, iar părinţii plecaseră la şteampuri, cineva bate la uşă. Crezând că soră-sa face o glumă răspunde: Pe horn, adică să intre pe horn în casă. Răspuns echivalent cu o imprecaţie glumeaţă între prieteni, la care Munteanu a răspuns: N-om închepea, n-om închepea, Sofi dragă.

În jurul anului 1900 un subiect bine reprezentat îl constituia cinstirea memoriei lui Avram Iancu, devenit, după iniţiativa ridicării unui monument cuvenit eroului, o scumpă cauză naţională pentru poporul român. Procesul intentat lui Tit Liviu Albini, casierul PNR, a declanşat revolta studenţimii şi a intelectualităţii din Transilvania. Tit Liviu Albini era apărat în proces de dr. Ştefan Cicio Pop, profund devotat cauzei naţionale şi locuitorilor din Munţii Apuseni, aceasta şi pentru că soţia sa era originară din Bucium Şasa, fiind fiica lui Alexandru Macavei şi a Sofiei. Eugenia, fiica lor fusese eleva învăţătorului Ioan N. Munteanu.

A fost susţinător al iniţiativei lui Ariton M. Popa, acum preot la Bucium Şasa, după moartea în 1900 a lui Iosif Ciura, de înfiinţare a Reuniunii femeilor române din Bucium Şasa care are ca obiective ajutorarea şi şcolarizarea copiilor săraci, organizarea şi dotarea unei biblioteci, pregătirea de spectacole cu diletanţii din Blaj. Ariton M. Popa îşi exprimă satisfacţia pentru reuşita înfiinţării Reuniunii, precizând că au trebuit câţiva ani până ce a putut fi învinsă cerbicia autorităţilor.

În adunarea generală a consiliului parohial şi scolastic din 19 august 1904 Ioan N. Munteanu anunţă pe cei prezenţi că a intrat în tratative cu persoane deplin instruite în compunerea corurilor (…) şi a ajuns la un înţeles cu distinsul tânăr Nicodim Ganea, pedagog absolut, care pentru o remuneraţie de 60 coroane şi cortel se angajează să instruiască tinerii într-un cor bărbătesc. Despre acest cor va vorbi mai târziu Ion Agârbiceanu: Mai avem şi un cor bisericesc întemeiat de compozitorul Nicolae Ganea, un tânăr ţăran din Munţii Apuseni care pe urmă a făcut Conservatorul din Bucureşti (Ion Agârbiceanu, Steaua, an XIII (1962), nr. 6, iunie, p. 8-10).

În şedinţa consiliului parohial din 22 noiembrie 1903, al cărui notar este Ioan N. Munteanu, Ariton M. Popa solicită aprobarea consiliului de a se comanda pictorului Octavian Smigelschi de la

24


Blaj tablourile în ulei ale episcopilor de vie amintire Ioan Micu Klein şi Ioan Bob cu dimensiunile 1.15 şi 0,82 m, iar pentru executarea şi încadrarea lor oferă preţul de 150 coroane per bucată. Cele două tablouri sunt aduse la Bucium pe 13 august 1904 şi Ioan N. Munteanu nota: Se ia act, exprimându-se curatoratului cea mai deplină îndestulare pentru executarea cu adevărat artistică care face podoaba bisericii… Tablourile, fără a le fi cunoscută valoarea şi istoria, au stat în biserica din Bucium Şasa până prin anii 1982, când au fost aruncate şi recuperate de cineva care probabil nu ştie cu exactitate ce valoare deţine, pentru că cele două cartoane nu figurează nici în volumul lui Virgil Vătăşanu, Octavian Smigelschi, Editura Meridiane, 1981.

În 4 martie 1906 Ioan N. Munteanu, la vârsta de 46 de ani, trece la cele veşnice. În şedinţa curatoratului din 11 martie 1906 Presidentul (…) cu respect aduce la cunoştinţă în mod oficios trecerea la cele veşnice a fostului învăţător Ioan N. Munteanu, care cu atâta zel şi-a îndeplinit chemarea sa în decurs de 22 ani. Curatoratul îşi exprimă regretele pentru moartea prea timpurie a fostului său harnic învăţător şi prin sculare dă expresiune simţămintelor de durere trecerii lui din viaţă.

Ariton M. Popa propune curatoratului ca luând în considerarea meritele lui faţă de şcoala din Bucium Şasa propune ca aceste spese (cu înmormântarea) să se plătească din casa bisericii, cu atât mai vârtos, că regretatul nici în ora morţii nu şi-a uitat de şcoală, lăsând ca fundaţiune mult, puţin, ce a avut pentru elevii cari se vor pregăti pe cariera învăţătorească şi donează bisericii toate cărţile sale. Un singur curator, Nicolae Daniel se opune şi propune ca spesele să fie suportate din banii daţi mamei lui Ioan N. Munteanu, care-l îngrijise în timpul îndelungat cât fusese bolnav, banii aceştia femeia urma să-i utilizeze pentru a se întoarce acasă.

Suma cheltuită va fi plătită din casa bisericii. Actele justificative vor fi întocmite în luna mai de către noul paroh de la Bucium Şasa, Ion Agârbiceanu, Ariton M. Popa fusese desemnat protopop la Reghinul Săsesc.

A venit la Bucium de la Târnava Mică şi a rămas aici să se zbată şi să trudească pentru bunăstarea acestor oameni pe care i-a preţuit şi care l-au preţuit la rândul lor. Mormântul său se află în cimitirul de lângă biserica din Bucium Şasa, alături de cel al lui Iovu Băbuţiu, dar uitarea şi nepăsarea ultimelor decenii şi-a pus pecetea asupra numelui lor. Se impune ca noi, cei de azi, care nu i-am uitat să ne străduim a le asigura locul ce li se cuvine pentru

25


strădania şi jertfa lor.

Bucium la 28.01.2008

26


CRÂMPEIE DE VIAŢĂ.COPILĂRIE FERICITĂ, FRÂNTĂ.

ELENA HĂDĂREAN (N. COLDA)

Al doilea copil din cei trei ai lui Simion şi Maria Colda din Bucium-Poieni, am cunoscut în fragedă pruncie fericirea izvorâtă din bunătatea mamei şi a tatei, gata să facă orice pentru ca odraslele lor să aibă zile senine. În pruncie, n-am ştiut ce-s lipsurile, nu aveam termene de comparaţie, ştiu numai că toate dorinţele noastre copilăreşti erau împlinite de mama şi tata. Neforţaţi, pe măsură ce ne ridicam, participam după puteri la muncile în familie, părinţii având grijă să ne ocrotească copilăria, să ne lumineze zilele cu gesturi simple dar care ne făceau fericiţi. Dulciul dorit, o mărgea, o donicuţă ori o greblă mică aduse de la bâlci ne creau bucuria, dar şi dorinţa de a fi buni. Nu uit de gestul tatei de a ne oferi duminicile libere, când sâmbăta seara ne spunea: durmiţi liniştiţi mâine dimineaţă că duc vacile şi oile la târg şi le vând până luni. Nu căutam noi explicaţii cum se pot vinde animalele pentru o zi, dar atunci era lumea noastră. Ne era însă ciudă că aducea aceeaşi vacă ori aceeaşi oaie nărăvaşă care ne dădeau bătaie de cap.

Nouri negri au început însă să se abată asupra familiei noastre. Mama se îmbolnăveşte şi este izolată, doar Buna fiind cea care intra în camera ei. Nu pricepeam noi ce se întâmpla, ştiam doar că e bolnavă de plămâni. O vedeam adeseori privindu-ne cu lacrimile şiroindu-i pe obraz din dosul geamului, cum ne jucăm prin curte. După cum nu pricepeam prea bine nici ce se întâmplă la înmormântare. Ţin minte doar cele rostite de părintele Tomuş, cu vocea-i gravă: din pământ suntem, şi în pământ vom merge… şi apoi zgomotele sinistre emanate de pietrişul căzut asupra sicriului, secvenţe ce mă marchează şi acuma la înmormântări.

27


Iată-ne pe cei trei copii – Augustin, eu şi Ana, rămaşi orfani.Tata se recăsătoreşte cu o văduvă, rămasă la rându-i cu 4

copii – doi dintre ei urmând să-i crească bunicii, iar ceilalţi doi mai mici, să rămână cu mama lor, Cornelia, viitoarea noastră mamă vitregă.

În noua situaţie, cei trei fraţi ne despărţim: Augustin şi eu rămânem cu tata, iar Ana este dusă la unchii părinţilor noştri, Alexandru (Şandru) şi Salvina Colda – tata fiind nepot lui Şăndruţ, iar mama nepoata Salvinei.

Făceam ce făceam şi cei trei fraţi eram mereu împreună. Doar mai târziu, pe măsură ce creşteam, simţeam lipsa mamei, dorul de mamă.

Pe la 6-7 ani se îmbolnăveşte şi Ana de o boală de inimă, fără leac. Fire veselă, mereu pusă pe şotii şi hârjoană, alergând frenetic atât la şcoală cât şi în jurul casei ori pe câmp, se prăvălea dintr-o dată, podidind-o sângele pe nas, sfârşindu-se din viaţă la 8 ani.

După moartea Anei, am luat locul acesteia, mutându-mă la cei doi bătrâni, Baciu şi Biţa purtându-mi de grijă până mi-am luat zborul spre Ocoale. Era o familie înstărită – aveau în curte firez, ograda fiindu-le mereu plină de buşteni şi cherestea, aveau cazan de fiert ţuica – mutându-se cu el din loc în loc, aveau pământ mult, producând în vârf de munte, la poalele Negrilesei, şi grâul necesar pâinii pentru familie, aveau oi şi vaci, avusese parte la un şteamp, naţionalizat în ’48. Aveau de toate, aveau mare grijă de mine, dar sufletul îmi era zdruncinat de cele prin câte trecusem. Devenisem închisă şi uneori recalcitrantă, nu-mi prea păsa ce se întâmplă în jurul meu.

Dar tragediile se ţineau lanţ în familia noastră. Cei doi feciori ai Bunii Paraschiva, Ioan şi Todoruţ, fraţii mamei au plecat pe Frontul de Răsărit, după Todoruţ rămânând mătuşa Ană cu doi copii mici, Uca şi Ghiorghiuţ. Şi cum aştepta biata Bună foaia şi mă punea să caut printre sutele de nume ale soldaţilor căzuţi pe câmpul de luptă ori luaţi prizonieri numele celor doi fii.

Ion, fost notar în Blandiana, s-a întors, aducând cu el o basarabeancă deosebit de frumoasă cu care s-a şi căsătorit apoi (e o poveste cu totul deosebită pe care probabil o voi descrie într-o carte viitoare ce o are în gând Remus). Se îmbolnăveşte şi moare după doar doi ani după reîntoarcerea de pe front, iar doamna cea frumoasă se recăsătoreşte, ajungând la Sebeş. Cât despre unchiul Todoruţ, i-am găsit numele pe prima pagină dintr-un ziar, fiind primul din coloană: Danciu Teodor, căzut prizonier la nemţi – şi nu s-a mai auzit nimic de el, astfel că Buna a rămas în

28


grija Anei.Elevă la Dascălu' Lupu şi la Dăscăliţa ŢandrăuŞcoala era locul în care mergeam cu plăcere, unde aveam cu

cine mă juca şi unde îmi afişam talentele în ale bucătăriei. Aveam o şcoală modernă pentru vremea aceea: săli de clasă spaţioase, bucătărie, sală de mese şi baie, cu duşuri. Amiaza, pregătită cu participarea noastră, a fetelor, o serveam la şcoală, apoi ne pregăteam lecţiile.

Bun dascăl Domnu Lupu, poate cam exigent, dar eu nu prea am avut parte de mânia lui, fiind în general potrivit de conştiincioasă şi de cuminte. Doar o dată am făcut o boacănă mai mare: surprinzându-ne umblând la catalog pe câţiva colegi, ne-a închis în şcoală şi nesuportând pedeapsa, am sărit pe geam, de la etaj, dar s-a făcut că a uitat a doua zi.

Îl văd şi acuma, întâmpinându-ne în fiecare dimineaţă aşezat pe un scaun între rândurile de bănci, aşteptându-ne pe fiecare să ne prezentăm la ascuţitul creioanelor. Ţinea mult la aspectul scrisului, la ţinuta caietelor, deprindere odată formată, însoţindu-ne şi în viaţa de şcolari mai mari, precum şi în cea de dăscălie. De asemenea, de la Domnia sa am rămas cu rigurozitatea folosirii integrale a timpului afectat lecţiilor, negăsindu-şi niciodată alte ocupaţii.

Am rămas cu chipul unui dascăl desăvârşit în toate: cunoscător a tot ceea ce ţinea de agricultură – creşterea vitelor, pomicultură şi legumicultură, cantor la biserică şi întreţinător al unei vieţi culturale cu totul deosebite, fiind îndrăgit şi respectat de toţi sătenii, de toţi foştii elevi.

Din clasa a III-a a venit încă o dăscăliţă, Doamna Ecaterina Ţandrău, tot poienară şi ea. Ne-am bucurat mult de tot când ne-a luat în primire. Eram colegă şi prietenă bună cu fiica ei, Graţiela. Femeie frumoasă, blândă, răbdătoare, ne iubea cu adevărat precum o iubeam şi noi. Rămân de neuitat serbările pe care le prezentam în faţa celorlalţi elevi şi a părinţilor.

Am avut privilegiul să fac practica pedagogică de două săptămâni sub îndrumarea Domniei sale, act răsfrânt pozitiv în devenirea mea ca dascăl.

29


Părinţii Maria şi Simion Coldea şi fiii Lenuţa şi Constantin

CALEA SPRE ABRUD

După terminarea primelor clase primare, am urmat şi clasele a V-a şi a VI-a tot la Poieni, apoi, venind Reforma Învăţământului, desfiinţându-se clasa a VII-a am rămas un an în afara şcolii mai mulţi elevi.

Văzându-i pe cei care luaseră calea gimnaziilor în alte localităţi, întorcându-se în vacanţe acasă mai spilcuiţi, purtând uniforme, dorinţa mea de a deveni ca ei s-a sedimentat încetul cu încetul, încât, vara, am hotărât: vreau să mă duc şi eu la şcoală la Abrud. Baciu Şandru, un om luminat, umblat în lume, cel care a meşterit şteampurile de la Muzeul Satului din Bucureşti, a fost bucuros aflând hotărârea mea.

Şi iată că toamna, când au început cursurile, eram pregătită să plec şi eu alături de ceilalţi şcolari, înscriindu-mă în clasa a VI-a elementară împreună cu Livia şi Virginia, consătene.

Din prima zi am fost nevoită, din păcate, să-mi manifest îndărătnicia. Diriginta a început cu aşezarea în bănci şi, aşa cum e practica, ţinându-se seama de înălţimea fiecărui elev, fiind mică de statură mi s-a indicat prima bancă alături de Ana şi Dorica. Ţi-ai găsit! Cum să mă despart de consăteana şi prietena mea, Livia, cea care, înaltă fiind, trebuia să ocupe loc în ultima bancă? N-am stat pe gânduri şi direct la banca Liviei. S-a supărat profesoara, m-a ameninţat, dar nu m-a putut clinti din hotărârea mea, astfel

30


că am rămas acolo unde mi-am dorit.Intrând într-o lume nouă – eu care fusesem doar de câteva

ori la Abrud, o dată la spital şi de 2-3 ori la bâlci, am fost atrasă de la început de colegele orăşence, admirându-le îmbrăcămintea, pieptănătura, felul de a vorbi, astfel că mai ales trei dintre ele, Puşa, Mirela şi Sidonia au ajuns să-mi fie prietene şi să mă invite acasă la ele, prietenia lor salvându-mă.

Pe măsură ce înaintam în materie, mi-am dat seama de golurile ce le aveam în cunoştinţe, mai ales că şi întrerupsesem un an, iar colegele făcuseră clasa a V-a cu profesori, nu puteam ţine pasul cu ele. Nu aveam manuale, nu aveam siguranţă nici în ceea ce ştiam, îmi era frică să mă anunţ la răspuns de teama celor care erau gata să râdă, să facă haz de prostiile ce le-aş fi spus.

Nu mai puteam continua aşa. Începând cu a doua săptămână, în fiecare zi urmăream pe stradă dacă nu văd pe cineva de la noi, să mă ducă acasă. Cum nu-mi plăcea nici la gazda la care stăteam, nici la şcoală, într-o bună zi m-am hotărât şi am întins-o spre casă. Plângând, le-am spus alor mei: Nu-mi place nici unde stau, nici nu-i pot ajunge cu învăţătura pe ceilalţi.

Baciu şi Biţa m-au ascultat şi fără niciun reproş, mi-au spus: Foarte bine, doară ştii că avem pământ mult, vite şi oi, aşa că ai ce face.

Chiar de a doua zi am intrat în activitate. Mi-au pus în straiţă o sticlă cu lapte – acesta nelipsindu-mi niciodată din straiţă – pâine, slănină, ou, că hrană era din abundenţă. Am scos din grajd două vaci, două viţele ce purtau clopote de bediug şi la drum cu ele, la Pârâul Zuzului.

Prima zi a fost grea, vacile erau buiece, şedeau rău, îmi era frică să nu le pierd şi tot timpul eram cu ochii pe ele, n-am avut timp nici să mănânc, aşa că seara am adus tot ce mi s-a pus de mâncare. Moartă de oboseală, m-am trântit pe pat şi am adormit.

A doua zi o luam iarăşi de la început, numai că vacile mi se înmulţeau şi cu ale vecinilor, aşa că în câteva zile am ajuns la 15 capete. Tot timpul le număram, le feream să nu se bată cu alte vaci, să fie sătule, astfel că zi de zi mă reîntorceam cu mâncarea aproape neatinsă. Aşa stând lucrurile, într-o duminică am luat o altă hotărâre: Gata, nu mai merg la vaci. Mă duc iar la şcoală. Asta e hotărârea ta, noi nu-ţi stăm împotrivă, faci cum crezi că-i mai bine a fost răspunsul unchilor. Şi lunea, până în ziuă, m-am urcat în căruţa lui Baciu Cornel ce mergea în fiecare luni la târg, la Abrud, şi dusă am fost.

31


Acum se isca o mare problemă, ce să spun profesorilor şi colegilor că am făcut două săptămâni. Am fost bolnavă – a venit minciuna. Şi chiar au crezut văzându-mă trasă la faţă, neştiind care-i adevărul.

Mi-a fost foarte greu în primul an. Datorită slabelor cunoştinţe mă simţeam inferioară, mă gândeam ce am de făcut, nu ştiam unde să caut ajutor.

Şi ajutorul a venit pe neaşteptate, de la colege. Stând la gazdă şi putându-mă mişca în voie, mă duceam la ele acasă, învăţam şi ne făceam temele împreună, îmi dădeau cărţi să citesc. Eu le povesteam întâmplări de la mine din sat, prin câte am trecut, câte am pătimit, întristându-le, dar şi întâmplări hazlii, la auzul cărora râdeau de se prăpădeau. La rândul lor, colegele povesteau părinţilor cele auzite şi aceştia insistau să le vizitez. Mă fascina ceea ce vedeam în casele lor, mobila, covoarele, zugrăveala, tablourile, baia – toate lucruri nebănuite de mine. Dar era o familie la care mă simţeam cel mai bine, părinţii lui Sidonia Mladin care stăteau aproape de capătul oraşului, într-un loc retras, între brazi – un adevărat parc – o casă cu multe camere, cu doi câini uriaşi – legaţi pe sârmă şi cu portar la intrare. Sidonia, o fată înaltă, cu un păr bogat, auriu, rârâită în vorbire, mi-a devenit cu adevărat prietenă.

De asemenea, îmi plăcea să merg la Mirela, o fată plăpândă, sensibilă şi foarte emotivă. La matematică, gând greşea – din emoţie sau din neştiinţă – numai la auzul atenţionării: Mirela! – devenea dintr-o dată palidă şi se prăbuşea pe podea, deşi atenţionarea era rostită cu multă delicateţe de către domnul prof. Iepure.

Alte colege, mai experimentate, m-au învăţat încă ceva: cum să fac fiţuici, cum să le ascund şi cum să le folosesc. Şi iacă vine vremea să pun în practică ce am învăţat de la ele.

Extemporal la biologie. (Între timp, am părăsit ultima bancă şi m-am mutat în prima, alături de Dorica şi Ana). Era într-o luni, duminica fuseserăm acasă câteşitrei, nici una nu ştiam lecţia. Ştiind că nu prea avem note la biologie, ne aşteptam la extemporal, aşa că la repezeală, în dimineaţa aceea mi-am pregătit fiţuica, dar n-am folosit-o la început. Dorica ne face semn că a pregătit cartea. După un timp, profesoara observă mişcarea, şi ca o furtună, direct la banca noastră: ia cartea de la Dorica şi, cu creionul, scrie pe lucrările fiecăreia: Furdui a copiat din carte, Colda a copiat de la Furdui şi Simina a copiat de la Colda, lăsându-ne să continuăm lucrarea. Eu, singura care aveam radieră, o scot

32


şi şterg înscrisul profesoarei apoi aceeaşi operaţiune o fac şi celelalte, după care le atenţionez – este fiţuică.

Cele două au copiat de la mine, profesoara nu şi-a mai adus aminte de incident – trecuseră vreo două săptămâni – şi cu toatele am luat note mari.

Am avut şi o întâmplare nefericită, dar nu de copiat. La sfârşitul clasei al VI-a, extemporal la geografie. Fericită că ştiu, am terminat printre primele. La ora următoare, aşteptam voioasă nota. Însă… bombă. Domnul prof. Suciu îmi rosteşte numele şi, uitându-se urât la mine pe sub ochelarii cu rame de aur, mi se adresează cu duritate: Aşa ceva n-am întâlnit în viaţa mea de profesor, să schimbi subiectul dat. Nota 1. M-am trezit doar când mi-a întins lucrarea: tras cu roşi peste Italia şi scris alături, cu litere îngroşate, tot cu roşu, India. Cum am putut face confuzia, n-am priceput. Dacă era scris titlul pe tablă, cu siguranţă aş fi observat. Dar aşa… m-am văzut afişată la avizier, alături de alţi corigenţi.

Nu m-am supărat. Eram vinovată. Mai mult căscată.Nu mi-a fost greu să mă pregătesc pentru corigenţă. Ştiam

atâta geografie, la exigenţele d-lui Tutu Suciu nu puteai să nu înveţi.

Toamna, aflu când se dau corigenţele şi mă prezint la examen. Primul drum, la afişier. Surpriză: nu mai figuram pe lista corigenţilor. Am dat fuga la domnul prof. Iepure, cel care era îngerul meu păzitor. Vezi-ţi de treabă, Ileană, eşti în clasa a VII-a. Doar tu ai avut note bune tot anul.

Da, domnul profesor Iepure era îngerul meu păzitor. Fiind înainte preot în Bucium Şasa, îmi cunoştea situaţia familială, aşa că m-a ocrotit tot timpul.

Îndeplinind condiţiile de bursă – orfană fiind de mamă şi având şi notele prevăzute, în clasa a VII-a am intrat la internat.

33

Colegi şi consăteni, Lenuţa Hădărean şi Candin Crainic


Internatul era în Abrud-Sat într-o clădire mare cu dormitoare, sală de mese, infirmerie şi locuinţă pentru administrator, locuinţă ocupată de domnul prof. Iepure care îndeplinea şi funcţia respectivă. Având şi un copilaş de 3-4 ani, Mircea, îmi era de multe ori dat în grijă, acesta ataşându-se atât de mult de mine, încât în fiecare seară îi trebuia să se culce cu mine, domnul prof. venind să-l ia după ce adormea. De multe ori, când nu avea cine sta cu Mircea, domnul profesor mă scotea de la ore. Dar avea domnul Iepure grijă de mine şi în privinţa hranei, încurajându-mă mereu: Te bate vântu’ tu Ileană, trebuie să te întremezi. Printre altele, în fiecare dimineaţă îmi aducea o cană mare cu lapte proaspăt, din cel luat de la o femeie pentru Mircea. Interniştilor ni se dădea numai ceai din zahăr ars şi câteodată, cafea cu lapte praf. Se zbătea mult domnul profesor să ne îmbunătăţească hrana. Mereu ne cântărea şi ţinea evidenţa evoluţiei greutăţii noastre într-un caiet. De fiecare dată când ajungeam la cântar, la întrebarea: Câte kilograme am, Domnule Profesor? îmi răspundea: Cât o găină, tu Ileană.

Domnul prof. Iepure a fost acela care a făcut să rămân la şcoala pedagogică, multe dintre colege fiind repartizate la liceul din Baia de Arieş.

Aşa am ajuns la Şcoala Pedagogică de Învăţători din aceeaşi localitate, în anul 1951, după un examen de admitere care a constat din verificarea la muzică, l. română şi matematică. (Nu ştiu cum, la matematică mi-a venit un subiect foarte uşor. Era şi domnul prof. Iepure în comisie. Am bănuit eu ceva). A fost ultima întâlnire pe plan şcolar cu domnul Iepure. A fost înlăturat şi din învăţământ, aşa cum a fost înlăturat şi din preoţie. Rezultat al luptei de clasă. L-am întâlnit peste ani, în primul meu an de învăţătoare, la Ocoale. Cu câteva zile înaintea sfârşitului de an şcolar, în pauză fiind, stăteam la soare pe un buştean prăvălit în faţa şcolii, înconjurată de copii. Remus era plecat după bureţi. Deodată, copiii se agită: Domnişoara, vine inspecţie, uită-te oacea cătă pădure. Mă uit. Se apropiau trei bărbaţi, unul dintre ei mai scund, îmbrăcaţi în haine de pădurari. Când au ajuns aproape de noi, am înlemnit: cel scund era fostul meu protector, domnul profesor Iepure. Când mă descoperă, izbucneşte: Ileană, tu aici, în vârful muntelui, nu te-or mâncat lupii? Am rămas înlemnită, trezindu-mă îmbrăţişată cu bucuria celui care şi-a revăzut protejata din şcoală. Suntem morţi de foame – nu se poate să nu ai tu o oală de năcreală, că altceva, ce, aici în pădure. Şi într-adevăr, aveam o oală de lapte acru, şi smântână, şi ceva caş, aşa

34


că s-au ospătat cei trei vizitatori. Nu l-am mai văzut de atunci. Scriind prima carte, Remus a încercat să-i dea de urmă, dar n-a reuşit. A reluat investigaţiile pentru cartea prezentă, dar până acuma, nimic. Spera să dea de urma lui Mircea, dar vestea tristă a venit de la Elvira Botoş: Mircea a murit cu câţiva ani în urmă şi ne-a dat câteva nume de rudenii ori de cunoscuţi ce ne-ar putea da relaţii. Până acuma însă, ca un făcut, niciun răspuns la apelurile telefonice.

Gânduri pioase pentru domnul profesor Iepure şi Mircea!Când am intrat la pedagogică, anul şcolar era împărţit în

pătrare şi după fiecare pătrar se dădeau examene scrise. Cine nu lua note de trecere, era exmatriculat, aşa că am pierdut mulţi colegi cu care am intrat în anul I.

Mi-am făcut noi prietene: Veta Giurgiu, Tica Căbulea, Sava Olar, Viorica Sicoe, Jenica Nariţa şi altele. Manifestarea prieteniei noastre consta în primul rând în consumarea în comun a pachetelor primite de acasă, dar şi fiind mereu împreună, schimbând haine între noi, confesându-ne, intermediind legături cu băieţi.

De cum dădea colţul ierbii, Ştiurţul era împânzit de elevi, parte din orele de meditaţie având voie să le facem în natură, aşa că, asociindu-ne câte 2,3,4 luam o pătură, carte, maculatorul şi pe iarbă verde. Dar tot acolo se desfăşurau şi infantilele idile.

Tot de ieşirea în natură, îmi amintesc cu drag de campaniile de culesul jirului şi de plantatul puieţilor de arbori pe diferiţi versanţi din preajma oraşului.

Rău mi-a părut după prietenele de la elementară, acestea fiind orientate spre licee – fie la Baia de Arieş, fie la Alba-Iulia.

Cu mult drag îmi amintesc şi de ceilalţi profesori. Aurel Bogdan, profesor de educaţie fizică şi sport, ne-a predat şi anatomia. Consătean şi vecin cu mine, respectat şi îndrăgit atât de consăteni cât şi de elevi pentru blândeţea lui, pentru eleganţa vestimentaţiei, pentru modul în care ne îndruma şi ne îndrepta comportamentul. Prin toată atitudinea lui îţi inspira respect, dar şi încredere, astfel că îţi era ruşine, nu teamă, să te prezinţi cu lecţia neînvăţată ori să nu te străduieşti să execuţi corect exerciţiile de educaţie fizică. De aceea doreai din tot sufletul să fii selectat în formaţiile de sport şi de gimnastică, spectacolele date pe stadionul oraşului fiind grandioase. Faţă de mine se purta aparte domnul Auruţ (aşa-i spuneau consătenii). Fiind vecini, îmi cunoştea calvarul copilăriei. De câte ori mă întâlnea, mă mângâia şi mă întreba cu blândeţe: Îţi lipseşte ceva, Linuţă, Nu, material

35


nu, îi răspundeam plecându-mi capul şi scăpând o lacrimă. Las' că vor veni şi pentru tine zile mai bune! – mă liniştea bunul profesor.

Un alt profesor, domnul Traian Paşca, cu care făceam istorie, cel care având şi funcţia de director adjunct sărea mereu în ajutorul celor nevoiaşi, înlesnindu-le intrarea în internat, ne cucerea la lecţii mai ales povestindu-ne întâmplări din timpul luptelor de pe front, la care a participat, lăsând urme adânci în trupul şi sufletul dânsului.

Domnul Alexandru Raţiu, profesor de geografie, o fire veselă, pus mereu pe glume. Ne scotea la răspuns în faţa hărţii, câte 4, doi băieţi şi două fete, perechi după afinităţi de simpatie, cum ar fi: Dorel primul, eu a doua, urmând o a doua pereche şi în timp ce-şi plimba privirea peste chipurile noastre, râdea pe sub mustaţă. Dorel ştia lecţia, dar nu se descurca pe hartă, şi invers eu, domnul profesor admiţând întrajutorarea.

În acel an ne-au venit şi trei profesoare, tinere absolvente, domnişoarele Breharu – ştiinţele naturii, Lucia Oltean, pedagogie şi Banu de l. rusă, dar la alte clase.

Domnişoara Breharu, frumuşică, cu ochi căprui, distantă faţă de noi la început, iar după ce a devenit doamna Raţiu s-a schimbat total, urmându-şi se vede soţul şi în modul de a trata cu învăţăceii.

Domnişoara Lucia Olteanu, prof. de psiho-pedagogie, socotită o mare frumuseţe de toţi elevii, cu ochi mari, negri, cu un păr natural bogat, elegant îmbrăcată. O aşteptam cu drag în clasă, în mare linişte, ne era dragă tuturor. O urmăream ducându-se spre catedră, lăsând în urmă o adiere de parfum fin, se aşeza pe scaun, punea absenţele, apoi întrebarea: cine doreşte să răspundă?, alegând cu grijă pe cei care urma să-i noteze. Că am îndrăgit-o atât de mult, dovedeşte că prima mea născută îi poartă numele.

** *

DĂSCĂLIŢĂ LA GÂRDA OCOALE

Odată intrată în posesia diplomei de învăţătoare, mi-am luat în primire statutul de om stăpân pe destine, luând viaţa în propriile-mi mâini.

După ce am consultat lista cu posturile vacante de învăţători din regiunea Cluj, eu şi colega mea, Jeni Nariţa, am ales: Gârda Ocoale. De ce? Erau două posturi şi vroiam să fim împreună.

36


Habar nu aveam unde-s Ocoalele, dar asta conta mai puţin pentru noi. Dorinţa a fost însă dată peste cap în decursul verii: Jenica s-a măritat, aşa că am rămas singură şi nu mai aveam cum îmi schimba repartizarea. Se vede că destinul şi-a pus pecetea odată cu alegerea postului respectiv.

Îngrijorată de a fi rămas singură, în ziua de 25 august 1954 mi-am luat câteva lucruri, am plecat la Câmpeni să-mi ridic repartiţia şi prima de instalare şi, împreună cu colegul Ioan David – repartizat la Gheţar – am urcat într-un camion de-al exploatării de uraniu kvarţit ce ne-a dus până la Gârda, unde aveam să-mi petrec cel mai important an din viaţa mea.

Ajunşi la Gârda ne-am prezentat la directorul de centru, Dragoş Ghiondea, un oltean – ori muntean, mic de statură, care, după ce ne-a privit lung şi ne-a pus câteva întrebări, ne-a trimis însoţiţi de omul de serviciu până la o casă unde eram aşteptaţi de cel de la Ocoale, Teodor Creţ, care s-a arătat tare bucuros aflând că voi fi învăţătoarea copiilor lui. Ne-a pus geamantanele pe tarniţa calului, apoi, luând-o înainte, cei doi l-am urmat. Am parcurs o bună bucată de drum pe o vale îngustă, fără case. Era valea Gârda Seacă, străjuită de o parte şi de alta de pante golaşe ce stăteau gata parcă să se prăvale asupra văii prin bolovănişul căreia se strecura un firicel de apă. Nu după mult mers pe loc drept am început să urcăm pe o cărare îngustă ce şerpuia mai întâi prin bolovăniş, apoi printre tufăriş şi arbori diferiţi. Omul cu calul mergeau liniştiţi, iar noi, suflând greu, îi urmam gâfâind, fără a îndrăzni însă a-i spune să se oprească. Ghicindu-ne parcă gândul, s-a oprit şi ne-a îmbiat la popas. Ajunseserăm la marginea micuţei grupări de case, Mununa (în grai local, rotacizat, Muruna) de unde se deschidea o privelişte minunată asupra centrului comunei Gârda.

Din nou la drum. Nici nu ne închipuiam cât mai aveam de mers până la Gheţar şi, de acolo, încă ceva, până la Ocoale (aveam să aflu apoi că distanţa de la centru la Ocoale măsura nu mai puţin de 8 km). Flămânzi şi frânţi de oboseală, întrebam mereu dacă mai este mult până la Gheţar, când, ieşind dintr-un aluniş, pe o ridicătură, apare o clădire nouă din bârne. Ne-am dat seama imediat că era şcoala, având în jur şi câteva case. După ce l-am lăsat pe colegul Ioanci la postul său, ne-am reluat drumul şi, în scurtă vreme, am intrat într-o pădure de molid cum n-am mai văzut. Din pricina înălţimii sâlhelor şi a bogăţiei coroanelor, mi se părea că păşim în noapte când, după o bucată bună de mers, se luminează treptat şi ajungem la loc deschis, ieşindu-ne în faţă

37


câteva case. Am trecut pe la şcoală, unde mi-am lăsat valiza, apoi ne-am dus acasă la omul de serviciu unde i-am cunoscut familia – soţia, Flurie, doi copii, părinţii lui Todor şi fratele acestuia. Stăteau într-o casă cu două încăperi, cu geamuri mici, netencuită nici în interior, cu destulă dezordine în jur. Altfel, s-au dovedit a fi nişte oameni minunaţi, întrebându-mă veşnic dacă-mi lipseşte ceva. Oameni harnici, aveau multe vaci, oi şi cai. Atâta doar că Todor era suferind de tuberculoză, aşa cum sufereau mulţi gârdeni, dar sub tratament continuu fiind, nu prezentau pericolul contaminării.

Şcoala, clădire nouă – tot din bârne, cu o sală de clasă tencuită şi o locuinţă pentru dascăl compusă din două camere – una mai mare, tencuită, şi una mai mică, neterminată, locuinţă pe care aveam s-o împart cu o colegă de şcoală – mai mare ca mine cu doi ani, Letiţia Oprea. Ea a fost aceea care mi-a spus primele lucruri despre săteni şi copii. Conform spuselor ei, mâncarea nu avea să constituie o problemă pentru noi, părinţii fiind aceia care urmau să ne asigure cu toate genurile de produse lactate, de legume şi chiar şi de pâine, noi trebuind să le cedăm cele 7 kg de făină la care aveam dreptul lunar şi furnizate de cooperativă. Îmi vine mereu în minte smântâna nemaipomenit de bună adusă de două surori, Belei, din cătunul Iapa. Cei circa 50 de copii au fost împărţiţi în două grupe de clase – I şi a III-a – mie, a II-a şi a IV-a – Letiţiei.

Până la începerea cursurilor am făcut vizite la familiile copiilor, am scris cataloagele, am făcut tabele cu analfabeţii ce urmau a fi şcolarizaţi, am studiat metodici şi am citit din cărţile ce le avea biblioteca şcolii.

Aşteptam cu nerăbdare întâlnirea cu elevii, aceasta producându-se destul de târziu, în zona de munte fiind împământenit obiceiul ca şcoala să înceapă după venirea animalelor de la munte şi după încheierea muncilor din câmp.

În momentul începerii şcolii am avut mari emoţii. În fiecare din cele două clase au venit câte 12-14 elevi. Copii frumoşi, rumeni în obraji, fetiţele cu părul împletit în codiţe lucindu-le în soare fiind date cu petrol pentru combaterea paraziţilor. Liniştiţi, respectuoşi, numindu-mă domnişoara noastră, s-au ataşat repede de mine – aşa cum s-au ataşat şi părinţii, ajungând ca la rându-mi să-i îndrăgesc. Erau silitor, dornici să ştie multe, n-am întâmpinat nicio greutate în învăţarea literelor, a cititului, scrisului şi socotitului la cei din clasa I, după cum şi cei din clasa a III-a şi-au însuşit cunoştinţele minime pentru a promova cu toţii clasa. Doar la muzică, la cânt, erau de o afonie cum n-am mai întâlnit în

38


cariera de dascăl.Dar tinereţea trebuie trăită şi în afara şcolii, aşa că sâmbătă

de sâmbătă coboram la vale, adică la centru, cei 8 kilometri ce trebuiau parcurşi neconstituind o problemă în asemenea ocazii (ne păreau mult mai anevoioşi când eram chemaţi la şedinţe după-amiaza, fiind nevoite să ne întoarcem seara târziu, prinzându-ne noaptea prin pădurea descrisă mai sus).

La centru, ne întâlneam cu toţii – de la Gârda Seacă, Iarba Rea, Suceşti, Hudriceşti, Gheţar şi Huzăreşti, ne cazam la colege – câte 5-6 într-o cămăruţă mică (în special la Sofica Coroi), iar băieţii împrăştiaţi, tot aşa, pe la colegi, dar şi la internat. Mai ales noi, cele de la Ocoale, veneam încărcate cu bunătăţi – Tiţi Oprea fiind mare meşteră în a le aduna – şi ne înfruptam cu toţii când ne retrăgeam de la repetiţiile formaţiunilor de dansuri, cor şi teatru – activităţi obligatorii, dar pe care le făceam cu plăcere.

Adeseori ne adunam la internat – copiii fiind plecaţi acasă de sâmbăta până duminică seara şi având la dispoziţie bucătăria şi sala de mese, găteam în comun masa pentru câte o aniversare ori o onomastică. O asemenea conlucrare a dus la pecetluirea viitorului meu.

Într-o duminică însorită de sfârşit de toamnă suntem invitaţi de băieţi la internat, la o bere şi o porţie de scoverzi. Colegul Remus Hădărean, de la centru, fusese acasă, la ţară, şi adusese făină albă şi ulei, raritate în acele vremuri. La internat, într-un coridor larg, era instalată o sobă mică de tuci, folosită de bucătăreasa care stătea în incinta internatului, pe timp de vară. Ajunse la faţa locului, eu am rămas vrăjită: Remus, cu mânecile cămăşii suflecate, cu un şorţ luat de la bucătăreasă, apuca de coada tigăii, mişca tigaia rectiliniu apoi rotit, ca la un moment dat s-o ridice smucit în sus, clătita desprinzându-se şi, înălţându-se şi rotindu-se pe cealaltă parte, era reaşezată pe locul din care zburase. Mie, căreia-mi plăceau la nebunie scoverzile, îmi lăsa gura apă. Ăsta ar fi de mine, mi-am zis, m-ar ţine numa' cu clătite. Cu siguranţă, ştie şi să gătească. Adăugând noua descoperire la alte calităţi observate între timp – cântăreţ, dansator, desenator, vesel tot timpul, şi constatând că nici eu nu-i displăceam, a început să se contureze o apropiere mai mult decât între colegi.

La început au fost doar tatonări, glume, el continuându-şi corespondenţa cu alte fete şi descinderi destul de dese la Albac unde avea o afinitate despre care-mi povestea, tot o Lenuţă.

Până când… Până în trimestrul II când colega Letiţia se

39


căsătoreşte cu un angajat de la şantier şi-i face propunerea lui Remus să facă schimb. Acesta, având mereu conflicte cu cei de la UTM – Câmpeni, consimte pe loc, socotind că aceia vor ajunge mai greu la Ocoale. Aşa se face că în timp de două zile se produc schimbările, coboară Tiţi, cu acelaşi cal al lui Todor, urcă Remus, iar eu, cedându-i camera de la şcoală, mă mut la un vecin, la Cioz Gheorghe Borteş (Cioz fiind ciufala), familie compusă din cei doi bătrâni şi o fată, Ilinca, cam de vârsta mea, şi un băiat cu soţia, având doi copii, stăteau într-o casă cu 2 camere, ceva mai la deal de şcoală. În timpul zilei, toată familia locuia în camera mai mare, a bătrânilor, unde se şi gătea, numai noaptea, tinerii şi copiii se retrăgeau în cealaltă cameră. Eu dormeam cu Ilinca, o fată frumoasă şi curată, devenind bune prietene.

Ziua mi-o petreceam la şcoală. Dimineaţa mergeam pe la 10 şi găteam pentru amândoi, apoi, după orele 12 intram la clasă şi, seară de seară, Remus mă conducea pe cărarea spre Cioz, uneori intrând şi el la poveşti, ba, câteodată, citindu-le din poeziile lui Coşbuc şi Alecsandri, aşa cum făceam eu seară de seară, impresionându-l când vedea cum curg şiroaie lacrimile pe obrajii ascultătorilor. De obicei însă, se întorcea repede la şcoală să-şi termine cartea începută.

Timpul trecea, aceleaşi preocupări, sâmbăta la vale, prin nămeţi până la brâu în timpul iernii. Pe măsură ce apropierea noastră se cristaliza, escapadele la Albac s-au rărit, oprindu-se apoi, brusc. Începuse să picteze şi cât era lumină, era greu să-l desprinzi din faţa pânzei.

În postul Paştelor a împrumutat o torogoată de la un vecin – la Ocoale postul era post, nu se cânta, nu se juca, post negru şi la hrană – şi când coboram spre vale îi plăcea să tragă câte o doină de răsuna pădurea. Cânta şi din fluier şi muzicuţă. Cu cea din urmă, mare tragedie: fiind chemat la o şedinţă la centru, s-a urcat într-un car cu fân şi a pierdut-o.

Sentimentele mele se cristalizau tot mai mult, la această stare contribuind şi Tiţi care se căsătorise cu un bihorean dur: Tu fată, Remus este un om foarte bun la inimă, sensibil, finuţ, respectuos – nu ţi-ar fi rău să-l ai de soţ. Vă potriviţi, şi de un astfel de om ai tu nevoie.

Câte n-ar fi de spus! De oamenii aceia minunaţi, de modul cum le alinam durerile cu bobiţele de iod, date pentru administrare împotriva guşii, dar mai ales pentru cei din Muruna fiind pirule miraculoase şi ni le cereau când ne vedeau urcând pe

40


cărare; dar experienţa de o vară când am găzduit la şcoală echipa de geologi condusă de profesorul Marcian Bleahu. Făcându-şi mâncarea mai ales din alimente conservate, se perindau la preparare. Venindu-i rândul lui Denisa, soţia lui Marcel Lupu, la sugestia membrilor echipajului, aceasta a cumpărat o găină, să gătească o friptură. Remus a sacrificat pasărea, eu i-am ajutat s-o jumulească, ea rămânând să facă restul.

Revenind după o vreme în cameră, mă uit spre sobă, şi ce văd: într-o cratiţă mare de aluminiu, găina netranşată, din care fuseseră scoase măruntaiele, era aşezată cu labele în sus, scăldată jumătate în uleiul pe care pluteau boabe de porumb şi fire de iarbă. Nu-i scosese guşa. Pe de altă parte, nici pomeneală să se poată face friptură, găina fiind bătrână. După ce am curăţat-o, am făcut-o bucăţi şi a ieşit o supă pe care au savurat-o cu toţii, iar pentru carne am preparat un sos de roşii, turnat peste cartofi deshidrataţi.

În mai-iunie hotărârea a fost luată: ne vom căsători. Toate protestele, din ambele direcţii, n-au avut spor. Afirmaţia lui Remus, căsătoria, aceasta e salvarea mea m-a convins, aşa că împotrivirile nu ne-au putut sta în cale.

Vara, avându-l ca martor de cununie pe regretatul prof. Vladimir Codău, cel care a murit în chinuri groaznice prins între caroseria camionului şi o stâncă după câte am aflat mai târziu, ne-am prezentat în faţa ofiţerului stării civile de la Sfatul popular Gârda care ne-a pecetluit soarta.

În timpul verii, Remus fusese de câteva ori la Bucium, ai noştri neavând altă obiecţie decât: e tânăr, trebuie să meargă la armată, ce te vei face?

Familia viitorului soţ n-am cunoscut-o decât la nuntă, la Ceanu Mare.

Zi de octombrie, 1955. În gară la Valea Florilor coboară câteva persoane, la care cei de pe peron şi cei de la ferestrele vagoanelor se uitau ca la minune, costumaţia fiind aceea care atrăgea insistenta luare aminte. La marginea liniei, un car cu 4 boi, având cănaci în coarne, şi o căruţă la care erau înhămaţi doi cai arătoşi, împodobiţi şi aceştia cu cănaci, petele şi zurgălăi, iar pe spetezele şezuturilor, lepedeie colorate.

Erau buciumanii care veneau la nunta mea la Ceanu Mare.Ce mai emoţii, să fii ţinta tuturor privirilor unor necunoscuţi!

După amiaza, încolonaţi, alaiul însoţit de cei trei muzicanţi ţigani, ne îndreptăm spre biserică unde o mare de lume aştepta mireasa. Aici aşa se spunea: mergem să vedem mireasa, nu uspăţu'.

41


La întoarcere, cei care ne-au însoţit s-au înmulţit. Ni ce cercei faini au mireasa şi muierile, da' ce chemeşi, şi ce zadii, şi ce năfrămi au! Şi bărbaţii, ce pieptare, chemeşi şi cioareci albi strânşi pe picior şi ce mai cizme! auzeam din toate părţile. (Ce spuneau despre mireasă nu vreau să spun, nevrând să mă laud).

O mică umbră a planat asupra nunţii: cei care urmau a ne fi naşi – Ioan şi Ana Leahu – n-au putut să ne onoreze, doamna Ana contractând o gripă ce a pus-o la pat, astfel că s-a apelat la familia de naşi tradiţională, cea a lui Stoica.

A doua zi după nuntă, înapoi în vârf de munte.Fericirea noastră de tineri căsătoriţi s-a întrerupt brusc.

Aranjamentele pentru amânarea armatei n-au dat roade, aşa că la mijloc de noiembrie, încărcate puţinele lucruri ce le aveam pe acelaşi cal al lui Todor, ne despărţim de mulţimea de copii şi părinţi care au venit la şcoală să-şi ia rămas bun, coborând spre vale, apoi sus pe cheresteaua de pe camion, lăcrimam văzând cum aleargă din răsputeri căţeluşa neagră ce ne însoţea de multe ori de la centru la Ocoale şi înapoi.

Plecarea de la Ocoale, octombrie 1955

Am fi vrut să rămân la Bucium, alături de cei doi bătrâni care nu aveau niciun sprijin, dar nu erau posturi libere, şi cum nici nu

42


mă puteam gândi a renunţa la învăţământ, am ales o altă cale: satul de baştină al lui Remus, astfel că am fost adusă la Ceanu Mare, o cu totul altă lume decât cea în care trăisem până atunci.

DĂSCĂLIŢĂ LA CEANU MARE

Evenimentele s-au succedat cu atâta repeziciune, încât eram năucă, mă târam parcă într-un vis fără sfârşit.

În două-trei zile Remus a alergat la raion, apoi la Inspectoratul şcolar regional Cluj, întorcându-se cu numirea mea: Şcoala cu clasele I-IV Ceanu Mare Şerucut. Deşi erau locuri libere în centru, inspectorul şef de atunci, Gheorghe Mocanu, fost învăţător la Ceanu Mare, n-a vrut nici în ruptul capului să-mi dea postul respectiv, aşa că timp de doi ani a trebuit să calc noroaiele şi să înfrunt viscolele şi nămeţii, mai ceva ca la munte, cu atât mai greu cu cât eram şi însărcinată.

După ce m-a instalat, Remus s-a reîntors la Câmpeni unde urma a fi încorporat, astfel că timp de aproape trei ani am rămas singură. Dar nu de tot. Marele meu noroc a fost că familia lui Remus m-a primit cu mult drag, în mama Lină regăsindu-mi mama.

Vă închipuiţi ce însemna să aterizezi într-o familie numeroasă, în care, pe lângă cei doi părinţi se învârteau încă 4 copii de diferite vârste, precum şi un nepot de la hotar, găzduit pentru şcolarizare. Deşi casa era mare – 3 camere -, criza de lemne pentru foc silea familia să se restrângă într-o singură cameră pe timpul zilei. Doar de dormit se dormea în tindă şi în grajd. (La Cean acesta era obiceiul, copiii mai măricei se culcau în grajd, într-un pat amenajat într-un colţ dacă erau animale mai puţine, ori într-unul atârnat de grindă, astfel că era bine fructificată căldura. Având paie multe pentru aşternut la animale, curăţenia se păstra foarte bine).

După cum spuneam, am fost înconjurată cu multă dragoste de toţi membrii familiei, şi nu erau puţini: pe lângă cei 4 amintiţi, mai erau 4 căsătoriţi şi duşi la casele lor.

De la început, mama (nurorile apelau părinţii soţului cu mamă şi tată, iar ginerii – socru şi soacră) mi-a atras atenţia: Niculae – adică tata socru – îi cam sucaş, mai sfădeşte copiii, da tu să nu-i ai baiu, să-ţi vezi de treaba ta. Şi, doamne odihneşte-i, în toţi anii cât am stat la Cean, dar şi după aceea, n-am simţit ton ridicat adresat mie şi nici cea mai mică atitudine ce aş fi putut să le-o reproşez nici unuia din familie ori dintre neamuri, o asemenea convieţuire ajutându-mă să trec peste toate celelalte.

43


Spuneam că am ajuns într-o cu totul altă lume. Printre altele, în ţara mămăligii: dimineaţa şi seara se mânca mămăligă. Dar ce potriveală: de când eram mică îmi plăcea la nebunie mămăliga, mâncare nu prea practicată la noi, încât toţi îmi spuneau: Tu îi ajunge în ţara mămăligii. Şi uite că s-a adeverit.

Dimineaţă de dimineaţă, pe la şapte şi ceva, o mămăligă cât roata carului aburea în mijlocul mesei, aşteptând să fie împărţită de cea mai mare dintre copii, Măriuca, celor 5 care urma să plecăm la şcoală: eu la Ştrucut, Gavril – învăţător suplinitor la Andici, Ionică şi Uănaş la ciclul II, iar mezina, Cruciţa, la primară. Nelipsit de lângă mămăligă era laptele şi apoi, după cum se nimerea, brânză sau magiun, iar seara, se alterna cu tocăniţă de pui ori de porc, iar în post, magiun, tocană de ceapă, fasole frecată ori ulei prăjit.

În privinţa hranei, doar pâinea era problemă: cea mai mare cantitate de grâu rezultată la treierat din fiecare gospodărie era luată drept cotă, aşa că în primii ani mâncam pâine din amestec cu mălai. În rest, mama, având în familie membri cu şcoli mai înalte şi mereu musafiri mai aleşi, a deprins a găti cu mult gust, ceea ce mi-am însuşit şi eu.

Mai proaste erau condiţiile la şcoală, în cei doi ani cât am stat la Ştrucut mi-am mutat sala de clasă la trei case în încăperi în care de-abia te puteai mişca. În prima, proprietarul circula printre bănci cu lăturile pentru porci, cu toate ce-i necesitau. Fiind şi gravidă, nu de puţine ori, copiii strigau la nora gazdei: Hai repede mătuşă Dolfina, că iară o leşinat Doamna! Cea de a treia, o casă părăsită, dărăpănată, cu o singură cameră în care mişunau şoarecii ce-şi făcuseră galerii în pereţii bătuţi din lut şi pleavă.

Cât priveşte depărtarea, n-ar fi fost o problemă dacă n-ar fi fost noroaiele care treceau peste încălţări şi atât de cleioase încât de multe ori gheata sau cizma rămânea încleştată în clisa vârtoasă.

Tot atât de cumplit era mersul pe vreme de viscol. Trebuind să trec peste un deal, vântul nord-vestic dinspre Cluj, predominant ca direcţie, mă întâmpina cu furie în dimineţile cu viforniţă încât îmi tăia respiraţia.

Şi toate acestea în condiţiile în care nu se pomenea de concediu de maternitate prenatal, aşa că, fără a mă gândi că a doua zi n-o să mai înfrunt Clujeanul în acel sfârşit de iarnă 1956, noaptea, alertă. Tata socru a alergat la moaşa Udvary, cea care le-a moşit toţi copiii, iar mama a aprins focul să încălzească apa şi să dezmorţească puţin atmosfera.

44


Aşa a venit pe lume prima noastră fetiţă, Lucia.Tot aşa a venit şi cea de-a doua fiică, Cristina, moşită de

aceeaşi moaşă, numai că între timp mă mutasem la şcoala de centru şi Remus se eliberase din armată, având la dispoziţie o cameră şi o bucătărie.

** *

Dar drumurile noastre nu se opresc aici. În anul 1960 soţul este numit director la Şcoala elementară de 7 ani din Ceanu Mic, unde îl urmez, apoi în anul 1962 devine inspector metodist la Secţia de învăţământ a raionului Turda, un an mai târziu fiind şi eu transferată la centru de raion: mai întâi la şcoala elementară nr. 2, apoi la nr. 1, la nr. 8 şi din anul 1969 până la pensionare, la şcoala generală nr. 10 (devenită nr. 7).

Şi din nou la Ceanu Mare. După pensionare părăsim oraşul mutându-ne la ţară, la casa părintească a soţului, acesta fiind singurul care a mai rămas în satul natal, aşa că avem fericirea de a fi vizitaţi mereu de ceilalţi fraţi, de nepoţi şi strănepoţi, precum şi de alte multe rudenii din neamul mare al Hădărenilor.

Turda, aprilie 2008

45


O INIMĂ MEREU TÂNĂRĂ, MĂRIOARA NAPĂU N. TOMUŞ

IOAN BEMBEA

O mare entuziastă, dinamică şi neastâmpărată, în sensul cel mai bun al cuvântului, aşa o ştiu din totdeauna pe consăteana şi colega mea de la Pedagogica din Abrud, Mărioara Tomuş.

În toamna anului 2006 (la 15 oct.) participam la inaugurarea Expoziţiei etno-culturale În lumea Arhanghelilor din Bucium Şasa, realizată prin grija distinsului profesor Voicu Ioan Macaveiu. Fiind un eveniment cu totul deosebit Buciumul era în sărbătoare, iar aici sărbătorile sunt marcate prin portul vestitelor costume naţionale buciumăneşti. Mare mi-a fost

plăcerea să o întâlnesc pe fosta mea colegă alături de Victoriţa Crişan şi de alte câteva învăţătoare interpretând cântece locale, toate îmbrăcate în costum naţional şi evident purtând bogaţii cercei din aur specifici Buciumului.

Şi acum după ce s-a pensionat, când nimeni nu o mai obligă, nu poate sta indiferentă la actele de cultură, dimpotrivă se implică intens aşa cum o făcea şi în anii tinereţii.

De câte ori o fi apărut ea pe scenă în cor, apoi dirijând corul, sau în echipa de dansuri îmbrăcată în costumul buciumănesc sunt sigur că nici ea nu mai ştie. O face din dorinţa de a transmite tradiţiile noastre culturale generaţiilor tinere, pentru ca nimic să nu se piardă din tezaurul folcloric local. Şi cum copiilor le place să-i imite pe cei mari, elevele de la şcoală, îmbrăcate şi ele la fel, păreau piese vii pornite din expoziţie pe coridoarele şi prin curtea însorită a şcolii. Peste tot numai culoare şi eleganţă în acea zi de toamnă aurie.

La fel de activă a fost şi în 1995 când şcolii din Bucium Şasa i s-a atribuit denumirea Ion Agârbiceanu. Mi-a spus atunci, mi-a spus şi acum Voicu mi-a fost elev. Era evident că se bucura pentru succesele fostului ei şcolar, poate că acesta era un motiv în plus

46


ca să ajute la reuşita acţiunii. Poate, dar ea ajută pe toată lumea şi la Poieni la ceremoniile complicate de la nunţi sau înmormântări. A fost şi a rămas o inimă mereu tânără.

S-a născut în oraşul aurului negru Aninoasa, jud. Hunedoara la 29 aprilie 1933 din părinţii Ioan Cornel, miner, şi Paraschiva casnică. Ea a fost şi este cunoscută în sat sub numele Mărioara lui Cornel.

Dar iată ce ne relatează chiar ea:

Când minele de aur din Bucium secătuiau şi minerii munceau în zadar, în disperarea lor, oamenii plecau în lume să-şi caute de lucru. Aşa au plecat şi părinţii mei în Valea Jiului la muncă (pe vremea aceea nu se pleca în Italia sau Spania). Mai întâi au poposit la Aninoasa, acolo am venit eu pe lume. După câţiva ani ne-am mutat la Lonea. Aici am început grădiniţa apoi am urmat şcoala primară terminând patru clase.

O mare nenorocire s-a abătut asupra familiei noastre. În iarna anului 1944 tata a avut un grav accident de muncă iar refacerea sănătăţii a fost de lungă durată. A fost pensionat de boală. Părinţii mei s-au hotărât să se întoarcă acasă la Bucium. Aici am continuat şcoala, clasele V-VII, cu învăţătorul Nicolae Lupu, fost învăţător şi mamei mele.

Părinţii, în dragostea lor pentru unicul copil, ar fi vrut să rămân acasă la gospodărie lângă ei dar şi-au învins propria dorinţă şi m-au dat mai departe la şcoală existând riscul să mă piardă printre străini. Dar iată că nu a fost aşa, ne-a unit dragostea şi am trăit împreună.

În 1953 am terminat Şcoala Pedagogică din Abrud devenind învăţătoare cu diplomă.

În timpul şcolii am făcut sport de performanţă, am participat la numeroase concursuri obţinând locul II pe regiunea Cluj la cros. O aveam dirigintă şi antrenoare pe d-na prof. Ioana Bogdan. Am mai făcut parte din corul şcolii şi din echipa de dansuri. Am dat mai multe spectacole în Abrud şi în alte localităţi din apropiere.

La repartiţia în învăţământ după mari emoţii, mare bucurie. Obţin un post chiar la Bucium Şasa, la şcoala de centru. Am predat un trimestru la clasele I-III apoi am fost trimisă la Blaj la cursuri de Instructor superior de pionieri.

Mai târziu am revenit la clasele primare predând simultan la câte două clase. Mulţi din foştii mei elevi şi-au făurit cariere profesionale frumoase depăşindu-şi cu mult dascălul, nu spre invidia ci spre mândria mea. Un exemplu mai la îndemână, Voicu Macaveiu, profesor de limba română.

Nu mi-a fost tocmai uşor. Eu locuiam cu părinţii la Poieni iar până la şcoala din Şasa era drum lung şi greu, cu praf, noroaie sau zăpadă. Iarna era adesea zăpada până peste genunchi iar

47


eu trebuia să fac prima cărare pentru copiii de la ciclul II care veneau în urma mea. Nu erau maşini, doar câte o remorcă ce transporta buşteni.

Am reuşit să mă transfer la Poieni, mai întâi la grădiniţă apoi la şcoală unde am funcţionat până la pensionare.

Pe vremea aceea erau mulţi copii în sat. La grădiniţă lucram cu câte 35-38 de copii. Şi la şcoală clasele erau numeroase.

Am avut colege la început pe d-na Ecaterina Ţandrău, al cărei soţ murise în tinereţe undeva aproape de Stalingrad în timpul cumplitului război, apoi pe fiica ei şi colega mea de şcoală Graţiela Mureşan (n. Ţandrău).

Ar mai fi multe de spus despre activităţile extraşcolare şi obşteşti. Am fost mulţi ani deputat şi membru al Comitetului Executiv al Sfatului Popular Comunal, director de cămin cultural, instructor de pionieri, propagandist etc, etc. Pentru toate se făceau instruiri la Câmpeni care se ţineau duminica sau în vacanţe. Nu aveam cu ce merge decât cu remorcile, pe buşteni. La fiecare curbă lemnele se mişcau şi ne îngheţa inima de teama că ne prăpădim, ca să nu mai vorbesc de frigul ce-l răbdam iarna. Uneori eram câte 20-30 de persoane sus pe buşteni, „marfă” pe remorcă, nu glumă! Îl rugam în gândul nostru pe bunul Dumnezeu să ajungem cu bine din nou acasă.

O altă latură a activităţii dascălului mai era şi munca culturală cu elevii şi cu tineretul din sat. Pregăteam câte 3-4 programe artistice într-un an şcolar pe care le prezentam în sat la căminul cultural sau în satele vecine. Cu tineretul pregăteam spectacole de teatru, recitări, dansuri, brigadă artistică, grup vocal. Toată viaţa am trăit conectată la o activitate intensă încât, epuizată de energie, am fost nevoită să mă pensionez înainte de termen, cu pensie de invaliditate, dureros dar adevărat.

Cu bune, cu rele, toate au trecut şi totuşi n-a fost rău. Pe vremurile acelea, atât de batjocorite azi, se făcea şcoală serioasă. Generaţia mea a lichidat analfabetismul şi credeam atunci că e un fenomen ireversibil, dar uite că nu e aşa. Noua societate generează de la an la an tot mai mulţi neştiutori de carte…

Cei mai mulţi ani de muncă ai mei au fost la Bucium Poieni. Nu ştiu de când există această şcoală. Pe vremea părinţilor şi bunicilor mei exista şcoală serioasă şi funcţiona în localul cel mare cu etaj, cu multe săli de clasă şi toate erau pline de elevi. Într-o vreme, înainte de 1918, cu toate că în sat nu exista nici un maghiar, copiii învăţau la şcoală în limba maghiară.

Dacă la Bucium Şasa şcoala este atestată documentar încă din 1782, probabil că nici poienarii nu s-au lăsat mai prejos ţinând cont de puterea lor economică şi de rivalitatea sănătoasă dintre cele două sate. Chiar şi Primăria a fost mutată în mai multe rânduri la Poieni, deşi satul nostru se găseşte chiar la

48


capătul comunei. Cred că învăţământul din Poieni are o istorie şi o dezvoltare asemănătoare cu cel din Şasa. A se vedea în acest sens „Istoricul şcolii din Bucium Şasa de la atestarea documentară până în 1918” de Prof. Voicu Ioan Macaveiu, publicat în revista „Universul catedrei” nr. XXVII, Alba Iulia, 1995, număr realizat de Şcoala „ION AGÂRBICEANU” DIN Bucium.

Îmi face plăcere să răsfoiesc arhiva şcolii. Iată câteva date luate la întâmplare:

În anul şcolar 1939-1940 au promovat 168 de elevi, din care 86 băieţi şi 82 fete. Învăţători: Nicu Marin pentru clasele I-II ( el a fost concentrat şi a murit în primele luni de război), Ecaterina Ţandrău, clasele III-IV ( ea a rămas văduvă în 1942, soţul ei Luţu a murit tot pe front), Nicolae Lupu, clasele V-VII.

În anul şcolar 1947-1948 erau 140 de elevi tot cu trei învăţători; Paraschiva Miron, cl. I-II, Ecaterina Ţandrău, cl. III-IV şi Mănase Giurca, cl. V-VII.

Prin 1960 erau 34 de elevi în clasele I-IV şi doi învăţători. În anii următori numărul elevilor a tot scăzut. În prezent mai sunt doar 7 elevi în 4 clase, un singur dascăl şi se lucrează simultan.

Având în vedere numărul tot mai mic al preşcolarilor, există pericolul desfiinţării şcolii.

În ultimii ani aici au funcţionat Mărioara Napău, Graţiela Mureşan, Dorica Iancu, Aurora Macavei şi Adi Guran.

Tot în arhiva şcolii am dat peste mult nume cunoscute căci tot satul a trecut pe aici şi numai după ce au poposit mai mulţi ani şi le-au crescut aripile şi-au putut lua

49

În ziua minerului, Bucium Poieni, 1960De la stânga la dreapta: Maria Colda-Uca, Cozma Teodor, Elvira Bembea, Paul Costinaş, Lae Lupu,

Iancu Ioan (Nelu Turcului), Marioara Tomuş, Marioara Macavei, Bujor Lupu


zborul, fiecare spre destinul său.Satul a rămas aproape gol…Doresc să mai menţionez că m-am dăruit cu şi mai multă

generozitate rolului meu de soţie şi de mamă. Soţul meu a fost tehnician topograf şi în consecinţă a cutreierat toţi munţii României lipsind mult de lângă familie şi nu ne-a fost uşor. A muncit şi el din greu şi m-a lăsat văduvă mult prea devreme. Am avut parte de un băiat bun şi tandru care ne-a înseninat viaţa. El ne-a adus multe bucurii, inclusiv o noră bună şi un nepot ce sunt sprijinul meu acum la anii bătrâneţii.

Închei, dar nu cred că ai de cules prea multe din gândurile şi rândurile mele.

Îi salut cu drag pe toţi colegii cunoscuţi şi necunoscuţi ce vor răsfoi aceste pagini.

Marioara Napău-Tomuş Bucium Poieni, ianuarie 2008

P.S. Ai scris extrem de puţin din câte ştiu eu despre tine ca dăscăliţă în satul meu natal. Ai avut toată viaţa o tinereţe a firii şi i-ai molipsit pe cei din jurul tău cu bunătate şi optimism. Eşti prea modestă, nu ne spui că fiul tău, pe care îl cheamă tot Cornel, numele bunicului, îţi face mare cinste, a învăţat foarte bine, a fost un strălucit elev şi student, este inginer. Am mai aflat că la viitoarele alegeri va candida pentru funcţia de primar al comunei Bucium. Sunt sigur că va obţine multe voturi fiindcă provine dintr-o familie cu prestigiu la care, neîndoielnic, se adaugă şi meritele lui. Îi doresc de pe acum mult succes!

50


UN DASCĂL REPER – GHEORGHE URS

IOAN BEMBEA

L-am regăsit pe distinsul dascăl din Bucium Muntari, Gheorghe Urs, la cei aproape 92 de ani printr-o întâmplare fericită. Prietenul Nicolae Jurca din Sibiu m-a anunţat telefonic că a aflat despre consăteanul lui că locuieşte în Câmpia Turzii şi că ar fi nimerit să-i iau un interviu şi să-i facem loc în cartea despre dascălii de valoare din Ţara Moţilor. Vestea m-a bucurat şi nu am stat prea mult pe gânduri. L-am contactat telefonic, m-am prezentat cine sunt, mă cunoştea, şi i-am spus că doresc să-i fac o vizită. Mi-a dat toate detaliile cum să-l găsesc cât mai uşor în cartierul Poştarât, pe strada Nichita Stănescu la nr. 28.

Aşa stând lucrurile, l-am revăzut pe domnul director de la Bucium Şasa după o grămadă de ani. Sunt primit într-un imobil nou, mare şi modern, într-un living spaţios şi elegant. Peste tot gresia şi parchetul străluceau de curăţenie. O scară interioară duce spre apartamentele de sus ale nepoţilor. Faptul că a reuşit să adune lângă el sub un singur acoperiş trei familii de urmaşi denotă că tata şi bunicul, în ciuda vârstei înaintate, continuă să fie nucleul în jurul căruia gravitează în deplină armonie toţi descendenţii. Nu e puţin acest lucru, denotă dragostea şi respectul de care se bucură în familie.

Sunt de-a dreptul surprins să constat că întâlnesc un om vioi, peste care nu se vede că ar fi trecut atâţia ani. Mă primeşte bine dispus şi observ în scurtă vreme că are o memorie şi luciditate de invidiat.

Cu câte o cană de cafea în faţă, în aroma unui abur ce te împinge spre viciu, încep discuţiile. Amintiri după amintiri se revarsă de-a valma din prea plinul unui suflet unde s-au adunat şi îngrămădit pe parcursul atâtor amar de ani.

51


La oamenii vârstnici este destul să deschizi puţin supapa aducerilor aminte despre vremurile apuse pentru ca acestea să irupă cu toată forţa, mai greu fiind să le opreşti după ce ele încep să curgă tumultuos.

S-a născut în 3 martie 1916 în comuna Bucium, satul Muntari din părinţii Moise şi Susana, fiind cel mai mic din opt fraţi. Toţi au trăit, cum rar se întâmpla în acele vremuri.

Face primele trei clase în satul natal cu învăţătorul-preot Filip. Pe atunci la şcoală erau aproximativ 160 de elevi. Clasele IV-VI le face la Corna cu învăţătoarea Elena Crişan. Ei îi poartă o amintire plină de dragoste şi recunoştinţă fiindcă i-a îndemnat pe părinţii lui să-l dea mai departe la şcoală, i-a făcut să aibă încredere în băiatul lor, că este inteligent, harnic şi ambiţios. În consecinţă se înscrie la Şcoala Normală din Abrud. Aici face primele patru clase, cursul inferior, între anii 1929-1933 şi este coleg de clasă cu Aurel Bogdan din Bucium Poieni, viitorul profesor de educaţie fizică, şi cu Traian Paşca, directorul adjunct de mai târziu al aceleiaşi şcoli din Abrud.

Pleacă împreună cu Traian Paşca, la Cluj la Şcoala Normală de Băieţi, pe strada Romei, unde obţine diploma de învăţător în 1937. Aurel Bogdan s-a mutat tot la Cluj şi a absolvit Liceul Gheorghe Bariţiu.

Nedumerit de părăsirea parcă nejustificată a şcolii din Abrud, l-am întrebat de ce a făcut acest lucru. Iată ce mi-a spus:

Directorul şcolii era Ioan Micu, căsătorit cu o fată frumoasă şi bogată de la Bucium, cu Elena Băişan. El era mare politician. În 1933 ţărăniştii au pierdut la alegeri. Nu-mi mai aduc bine aminte din ce partid făcea parte Ioan Micu, dar aşa cred că era ţărănist, destul că după alegeri adversarii politici, ca să se răzbune pe el, au desfiinţat şcoala normală. Nu le păsa că au de suferit copiii. De aceea tot apărea şi dispărea şcoala normală, după cum Micu câştiga sau pierdea alegerile. Amuzant adevăr, acum e amuzant, atunci era dureros, puneau copiii pe drumuri, iar mulţi nu puteau merge în altă localitate, era costisitor şi întrerupeau şcoala, rămâneau fără o carieră.

Din şcoală a plecat direct în armată pentru un an de zile şi a obţinut gradul de sergent.

Primul an de învăţământ îl începe în 1938 la Mogoş, Valea Barnii. După un an se transferă în satul Bârleşti pentru a fi mai aproape de casă. De aici face multe drumuri cu raniţa în spate până acasă la Muntari, trecând peste munte pe la Detunata, ca să-şi aducă de mâncare. Locuieşte la o familie, Bârlea, care avea

52


un fiu cardinal la Roma. Şcoala funcţiona într-o casă de 4x5 m, erau 36 de elevi şi a predat simultan la patru clase.

Iată ce îmi relatează în continuare:

În 1939 la 14 martie am fost mobilizat şi trimis pe graniţa cu Ungaria. Era pe vremea când Hitler şi Mussolini croiau alte graniţe în Europa. După Dictatul de la Viena împreună cu batalionul din care făceam parte am fost obligaţi să ne retragem şi am ajuns tocmai la Frata, unde se mutase graniţa României. Războiul bătea la uşă. Era ceva îngrozitor să mergi pe front ca să ucizi oameni sau şi mai rău, să fii ucis. Exista o alternativă, să lucrezi în mina de cărbuni la Petroşani, tot în folosul armatei. Am lucrat acolo o perioadă scurtă, voiam, ca orice fiinţă, să trăiesc, dar s-a considerat că eram prea tânăr pentru mină, eram mai bun pentru front. Şi obligat de împrejurări am devenit camarad şi frate cu ungurii şi nemţii care ne luaseră Ardealul. Am ajuns în 1942 până la Cotul Donului. Eram transmisionist.

Peste tot morţi, cât vedeai cu ochii, din ambele tabere. Un obuz mi-a ucis camaradul şi m-a rănit pe mine. A fost şansa vieţii mele fiindcă în zilele şi lunile următoare aproape toţi camarazii mei au murit, au căzut la datorie pe câmpul de luptă, puţini au fost luaţi prizonieri. Eu am ajuns la spitalul militar din Nicolaev.

Despre război câte nu s-ar putea spune? Din cauza bombardamentelor, din Nicolaev am fost evacuaţi cu avionul la Chişinău, era doar în luna mai 1942. La ieşirea din spital am primit o lună de concediu. Am plecat spre Abrud cu trenul. Pe tot parcursul drumului nu am găsit de mâncare decât mălai copt în tavă. Prin gări se aştepta mult şi începuse foametea. Eu aveam o soldă de 13 lei pe lună. Am primit trei decoraţii.

Nu am mai fost trimis pe front, am intrat în Batalionul fix din Abrud al cărui comandant era locotenentul în rezervă Nicolae David din Bucium Şasa. Batalionul avea o companie la Bucium unde ne instruiam o dată pe săptămână, duminica.

Şi domnul Urs întors rănit din război îşi reia activitatea didactică la Mogoş dar în fiecare duminică era prezent la Şasa la instrucţia militară, în cadrul batalionului fix. Fiecare avea acasă o armă şi cartuşe.

În februarie 1945 preotul-învăţător Dumitru Crişan din Muntari a fost împuşcat pentru jaf de nişte tâlhari din Lupşa. Aceştia credeau că ar avea mult aur şi bani, dar nu au găsit nimic, au fost prinşi la scurtă vreme şi condamnaţi la închisoare. A devenit vacant un post de învăţător pe care este transferat cel mai îndreptăţit, localnicul Gheorghe Urs.

Va lucra aici mulţi ani alături de doamna Crişan. Între anii

53


1953-1959 este directorul Şcolii Elementare cu clasele I-VII din Bucium Şasa.

Se căsătoreşte cu Nina Birman, basarabeancă cu liceul teoretic. Mai face un an la pedagogica din Abrud şi devine învăţătoare cu diplomă. În 1954 se naşte unicul lor copil, o fiică, Viorica-Cezaria.

Se transferă amândoi la Muntari unde îşi construiesc o casă cu împrumut de stat de 20.000 lei cu o dobândă de vreo 0,5% Vreau să menţionez că nu am cerut împrumutul, mi s-a oferit, am fost îmbiat de organele din învăţământ şi nu am simţit că aş fi plătit dobândă după împrumut, deşi era pe o perioadă de 20 de ani. Aşa avantaje se făceau pe vremea aceea, nu te jefuiau băncile.

Aici lucrează între anii 1959-1966. Copiii din sat se împuţinează şi se reduc posturile. În această situaţie se mută amândoi la Triteni de unde se vor şi pensiona în 1977. Oameni chibzuiţi, îşi cumpără un apartament şi se stabilesc la Câmpia Turzii.

Privind în urmă trăieşte un sentiment de satisfacţie, acela al datoriei împlinite.

În 1996 şi-a pierdut soţia, pe Nina, dar nu a rămas singur, este ocrotit cu multă dragoste de fiica sa, educatoarea Viorica-Cezaria, de ginerele Vasile Raica şi de nepoţi.

Îmi programasem să-i pun d-lui Urs nişte întrebări dar mi-o ia înainte. Îl las să-ţi depene în voie amintirile:

Tata a fost miner, a lucrat la mina Rodu, dar aveam şi şteampurile noastre. La Poiana Muntarilor era un tău. Vara când

54


era apă puţină pe vale şi nu mai mergeau şteampurile slobozeau apa din tău şi câteva zile nu mai duceam lipsa apei pentru şteampuri şi nici pentru mori.

Mama a fost casnică. Toată ziua muncea, vara la câmp la strânsul fânului, mulgea vacile, prelucra cânepa şi lâna, torcea, ţesea, spăla rufele cu leşie din cenuşă, făcea săptămânal pâine în cuptor pentru atâtea guri, că era casa plină de copii. Unde mai pui că trebuia să ne sature pe toţi cei opt fraţi de trei-patru ori pe zi. Pregătea mâncare multă, nu glumă. Şi noi copiii eram puşi la treabă încă de mici.

Fiind elev, în toate vacanţele munceam din greu, după vârstă şi după putere. Vara mergeam la coasă, şi acasă şi pe bani. Când nu era vremea bună de coasă, mergeam la mină sau aduceam lemne de foc şi le tăiam pentru toată iarna. Îmi făceam bani pentru şcoală mergând la lucru, mai ales la coasă pe la vecini, care mă plăteau.

Aveam puţine haine. Pentru evenimentele importante la şcoală la Cluj ne împrumutam noi colegii unul de la altul pardesiul sau alte obiecte vestimentare. La internat trăiam ca fraţii, ne ajutam între noi, nu ne duşmăneam, toţi eram destul de lipsiţi, nu aveam de ce ne invidia.

Despre colegii din învăţământ mi-a vorbit cu dragoste şi respect de soţii Alexandru şi Tamara David din Bucium Şasa, de Ioan Prada, dascălul din Izbita care a ajuns inspector şcolar de matematică la Turda, precum şi de familia învăţătorilor Năcreală din Sat. Au muncit mulţi ani împreună şi au amintiri comune. Amintiri frumoase, plăcute.

Cu vădită mulţumire şi plăcere mi-a vorbit de numeroasele serii de elevi care i-au trecut prin mână, cum îi place să spună. Au ajuns oameni mari, cu funcţii înalte. Am o mulţime de nepoţi cadre didactice, profesori şi învăţători. Mi-a înşirat o mulţime de nume, care şi ce a ajuns, pe unde a lucrat. Mulţi din foştii lui elevi sunt deja pensionari. Bogat bilanţ.

Cu siguranţă, din modestie, nu mi-a mărturisit că a fost un reper, un model demn de urmat pentru mulţi tineri din Muntari care au dorit să devină cadre didactice, să-şi urmeze şi, eventual, să-şi depăşească dascălul.

Exemplificăm cele afirmate mai sus cu nepoţii care i-au călcat pe urme.

Copiii fratelui său Traian:

Alexandru Ursu – absolvent de Abrud, învăţător la Blaj, soţia învăţătoare.

Simion Ursu – profesor de matematică la Abrud, directorul Liceului Mihai Viteazul din Turda şi inspector şcolar de specialitate la judeţul Cluj.

55


Soţia Doina profesoară de matematică.Livia Ursu – profesoară de biologie la Brad,Eugen Ursu – profesor de educaţie fizică în Alba Iulia. Soţia profesoară

de fizică şi chimie.

Copiii altui frate, Petru:

Ilie Ursu – învăţător, soţia Marioara învăţătoare, absolvenţi de Abrud. erezia Ursu, căsătorită cu Teodor Vesa, amândoi învăţători,

absolvenţi de Abrud.Moise Ursu – profesor de matematică la Hunedoara, a făcut şi el liceul

tot la Abrud.

Poate că ar fi trebuit să încep cu rudele cele mai apropiate pentru care a fost un model: Fiica Viorica-Cezaria este educatoare, soţul ei Vasile Raica, maistru-instructor la Liceul Industrial din Câmpia Turzii. Copiii acestora, nepoţii d-lui Gheorghe Urs, sunt tot cadre didactice.

Horaţia – profesoară de limba română la Triteni.Silviu – profesor de educaţie fizică în Câmpia Turzii.Urmează apoi o nouă generaţie de dascăli, copiii celor

enumeraţi mai sus. Sanda-Diana, prof. de pedagogie la Arad, Corina prof de biologie, Monica prof. de pedagogie-psihologie, iar lista acestora se va mări mereu, probabil, cu fiecare an.

Pentru toţi aceştia şi pentru mulţi alţii, dascălul Gheorghe Urs din Muntarii Buciumului a fost un reper, o stea luminoasă, un vârf de cometă urmat de o pleiadă lungă, tot mai lungă, de dascăli ce lucrează în folosul neamului românesc.

Am mai fost de asemenea surprins că o femeie simplă de la ţară, o casnică din Muntari, din familia Urs sau Ursu, Iudita, căsătorită Toderaş, şi-a botezat pe doi din băieţii ei cu nume romane, Brutus şi Enea.

Şi numele fiicei, Cezaria, sau a nepoatei, Horaţia, tot spre obârşia noastră romană ne duce cu gândul.

Vrednică familie. Descendenţii acesteia s-au afirmat în mod strălucit şi în alte domenii. Alexandru, de exemplu, inginer, a fost directorul Exploatării Minere Roşia Montană.

Pentru anii petrecuţi prin tranşee pe câmpul de luptă, pe lângă cele trei decoraţii primite atunci în anii războiului, în 1995, prin Decret Prezidenţial, i se conferă Medalia CRUCEA COMEMORATIVĂ a celui de al doilea război mondial. O recompensă târzie dar pe deplin meritată.

Vreau să mai spun, şi te rog să scrii asta, – îmi atrage atenţia domnul Urs – că toţi aceştia care au făcut şcoală au primit tot timpul bursă, altfel cine ştie ce se alegea de ei. Din generaţia mea

56


am fost singurul care am reuşit să mă ridic, să fac şcoală, dar am trecut prin mari greutăţi şi lipsuri. După Reforma Învăţământului din 1948 aproape toţi elevii primeau bursă. Numai cine nu a vrut nu a urmat o şcoală. La Bucium Şasa, când am fost eu director, absolut toţi copiii de la internat primeau bursă şi erau mulţi, vreo 60 de elevi în clasele de la ciclul II. Vreau să se ştie, că prea mulţi se fac că au uitat de lucrurile bune de atunci. Aşa-s oamenii… Nu mai zic nimic…

Om liniştit şi echilibrat, pensionarul Gheorghe Urs este mulţumit, ştie să vadă partea plină a paharului. E bine. Nu pot spune că-i rău. Am pensie bună, mai am o pensie de veteran de război. Am din ce trăi. Rău e că nu-mi mai trăieşte soţia… Această stare de spirit lipsită de invidie şi ură îi menţine sănătatea fizică şi mentală.

Face zilnic plimbări prin parc şi pe străzile liniştite ale oraşului.

Când se odihneşte, se relaxează călătorind în lumea amintirilor pe meleagurile copilăriei. Revede cu drag imaginea Detunatei parcă gârbovită de povara anilor, priveşte Dealul Băilor şi mai departe până la Corabia şi Vulcoi, ţara de odinioară a vâlvelor şi a holoangărilor. Câteodată chiar fredonează şoptit:

Hai ţură şi-o răsură Buciuman cu ţundra sură Ziua bea şi noaptea fură…

Tot de ăştia mi-o plăcutCu cizme şi cu căputTot de ăştia mi-o fost dragiCu cizme şi cu nădragi

Ciuca Todor cu muiere Şi-o băut banii ş-averea …O, săracul ce Vulcoi,Bun ai fost de-ngrăşat boi

Mult aur s-a mai putut scoate din Buciumani. La mina Hărăcăi din Şasa era aur de 24 de carate..

Amintirile continuă să curgă. Toate poveştile acestea vin dintr-o altă lume…

Am răsfoit doar câteva pagini dintr-un roman vast şi frumos, din VIAŢA UNUI OM.

57


Turda, decembrie 2007

58


O LEGENDĂ CU MULŢI GALBENI

IOAN BEMBEA

Prin Bucium se spune, şi toată lumea ştie, că Vâlva Băilor s-a jucat întotdeauna cu soarta oamenilor. De cele mai multe ori ascundea aurul din adâncurile minelor pentru a nu fi găsit de băieşi. Dacă e o singură vâlvă sau mai multe e greu de precizat, se pare că-s mai multe, că bântuie peste tot prin galeriile părăsite, nevăzute de nimeni, ca o boare rece. Oricând, dacă superi o vâlvă, ea poate desprinde o stâncă, pentru a strivi acolo în mină, fără milă, pe cel care i-a greşit. Cu greu poţi intra în voia lor, dar dacă reuşeşti să te faci îndrăgit de ele, se zice că ţi-a pus Dumnezeu mâna în cap.

Deşi nu a mărturisit niciodată şi nimănui, oamenii din Poieni presupun că numai Vâlvele l-au putut ajuta pe George Bembea (1825-1910) de a găsit atâta amar de aur; o pălărie mare, plină, că abia o putea duce în braţe.

Cu aurul găsit, în nu se ştie care mină, a ridicat o casă mare cu şură şi grajduri, a făcut alte case şi pentru cele trei fete, şi-a

împrejmuit pământurile ce ziduri groase din coloane de bazalt rostogolite de la Detunata, a mai construit un rând de şteampuri şi o moară şi tot i-a mai rămas mult aur. A făcut mai multe drumuri cu calul la Viena ca să schimbe aurul în galbeni. De acolo a adus şi planul pentru casa lui cea mare, cu etaj, cu zece încăperi şi cu geamurile în arcadă.

Buciumanii când dădeau de mult aur parcă îşi pierdeau mintea. O ţineau numai în petreceri, îşi puneau potcoave de aur

59


la cizme ca să lase aur pe unde calcă. Şi balmoşul îl presărau cu pulbere de aur, că, făloşi cum sunt, ziceau ei la petreceri în hohote de râs, (să fie cu iertare) la buciumani şi c… trebuie să le strălucească.

Rămânându-i încă mulţi galbeni şi ştiind că Vâlva lui i-ar şopti din nou în ureche, prin somn, unde mai poate găsi alt aur, străbunicul s-a hotărât să-şi pună în noua lui casă pardoseală din monede de aur, din cocoşei, cum se mai numeau. A apărut însă o dilemă, pe care parte să pună galbenii, ştiut fiind că pe o parte era imprimat chipul împăratului Franz Joseph iar pe cealaltă, stema, efigia Imperiului Habsburgic. Care parte trebuia pusă în sus? Pe care din cele două feţe avea voie să calce?1

Om deprins să nu se abată de la lege, George Bembea mai face un drum până la Viena, ca să ceară aprobare de la împărat. Se prezintă la Palatul Imperial dar nu este lăsat să intre la suveran. Un înalt funcţionar îmbrăcat în haine strălucitoare cu galoane grele pe umeri îl întreabă ce doreşte. Ardeleanul din Bucium îi explică în ce dilemă se află şi că el doreşte să aibă aprobarea împăratului pentru una din feţele galbenilor pe care ar avea voie să calce. Majordomul rămâne cu gura căscată şi îi cere să repete ce vrea, crezând că nu a înţeles el bine ce i-a spus românul. George, care ştia vorbi bine şi ungureşte şi nemţeşte, îi explică încă o dată de ce a venit la Palat.

Consternat de cele auzite şeful cancelariei îşi face cruce, deschide un registru mare, îi scrie numele şi locul de unde vine. Îi spune apoi să vină după răspuns peste două zile.

La data sorocită cizmele cu potcoave de aur ale buciumanului răsună iarăşi prin palat. Este întâmpinat de acelaşi majordon care acum îl cunoştea şi care îi dă răspuns la cererea pentru care venise până la Viena: Măria Sa Împăratul interzice a se călca atât pe chipul Măriei Sale cât şi pe Stema Imperiului. Se aprobă pavarea casei cu galbeni doar dacă aceştia vor fi puşi în

1 Locuitorii din Bucium Cerbu pun această legendă pe seama familiei lui Alexan-dru Danciu care avea şi el o casă mare la Gura Cerbului dar poienarii spun că ei au avut întotdeauna cel mai mult aur, că acolo la Poieni sunt minele, nu la Cerbu, ca dovadă şi localurile de petrecere, vestitele crâjme ale lui Cula de la târg şi a lui Laia Lupului au fost la Poieni. Acolo, la un pahar de vin bun de Şard, se hotăra ce şi cum. Legenda s-a păstrat în familia Bembea dar şi în tot satul. (Alexandru Danciu, de la Cerbu, era acţionar la Societatea Cononcordia iar pe vremea aceea mina de la Rodu, de pe valea Abruzelului, dădea foarte mult aur, o fi fost şi el foarte bogat). Tot ca o dovadă a orgoliului buciumănesc o casă din Bucium Şasa, ridicată într-un frumos decor natural transformat apoi în parc, a primit numele, păstrat până azi, La Paris.

60


dungă!Supărat de răspunsul primit, George Bembea trece iarăşi pe

la fotograf. Chipul lui se mai distinge încă, dar destul de slab, într-o fotografie învechită, îmbrăcat în costum buciumănesc cu pălărie tare de mătase, cu pieptar cusut, cu cioareci albi cu şnur şi cu cizme înalte cu tureacul tare. Fotograful şi-a pus şi pe aceasta parafa ovală pe verso Hans Gruber, Viena 1874.

Fiindcă ar fi fost incomod la talpă, să calce pe galbenii puşi în dungă, buciumanul şi-a pardosit casa cu scânduri late de brad şi aşa a rămas până azi.

Bucium, 12 august 2007

61


MI-AM REGĂSIT UN COLEG, PROF. DR. IOAN CENAR

IOAN BEMBEA

Răsfoind Cartea personalităţilor din judeţul Alba de Radu Gligor am avut o plăcută surpriză, mi-am regăsit un coleg din anii copilărie de care mai aflasem eu câte ceva, vag de tot, dar pe care nu l-am mai întâlnit de când a părăsit el Gimnaziul Unic din Abrud. Fiecare din noi a urmat un alt drum în viaţă.

Cu toate că nu ne-am mai văzut, mărturisesc că mă gândeam uneori la el şi de fiecare dată cu aleasă plăcere. Era mai mare cu o clasă decât mine dar în relaţiile dintre noi el nu lăsa în nicio împrejurare să se simtă acest lucru. Mă trata de la egal la egal cu prietenie şi bunătate. Vorba lui blândă şi domoală îl făcea iubit şi respectat de noi toţi tovarăşii lui de drum.

Spun tovarăşi de drum, fiindcă mergeam la şcoală la Abrud pe jos de la Bucium, cale lungă, aşa că în fiecare zi aveam vreme să ne spunem toate poveştile. Dacă îl întrebam ceva referitor la lecţii îmi explica cu răbdare până se convingea că am înţeles. Părea că este predestinat să devină dascăl. Dar n-a fost să fie aşa.

A devenit ziarist, s-a afirmat pe linie profesională, şi-a dat doctoratul şi a ajuns o personalitate în judeţul Alba. Face cinste Şcolii din Abrud de care se simte legat şi acum.

A fost şi el prezent în vara anului 2007 la întâlnirea promoţiilor pentru lansarea cărţii lui Remus Hădărean Normalist la Abrud. S-a simţit şi el vizat şi a venit să-i întâlnească pe foştii lui colegi.

Ne-am revăzut dar fiecare din noi am avut o uşoară ezitare. Trăsăturile copilului de altădată cu greu se mai recunosc în figura prea adulţilor de acum…

Fiecare promoţie s-a mai întâlnit din când în când dar revederea din 2007 a fost

62


un minunat prilej de a restabili legături între toţi colegii de altădată ai Şcolii Pedagogice din Abrud.

63


FOST ELEV AL ŞCOLII NORMALE ANDREI ŞAGUNA

PROF. DR. IOAN CENAR

În toamna anului 1945, la începutul noului an şcolar, pe când intram în clasă, învăţătorul Mureşan Vasile, un excepţional dascăl m-a luat de mână şi mi-a zis: „Măi Ionică, tu ai dat dovadă că eşti băiat bun, în fiecare an ai luat premiul I, eu zic să mergi mai departe la Abrud, la Şcoala Normală să te faci învăţător. Am încredere în tine”.

Am rămas oarecum descumpănit, auzisem că cei care mergeau mai departe la şcoli înalte trebuie să aibă părinţi bogaţi să-i susţină la şcoală. După ce ne-am sfătuit cu alţi colegi şi cu acordul părinţilor zis şi făcut, chiar de a doua zi, eu împreună cu Guran Viorel, David Remus şi Vâtca Ioan, cu actele necesare ne prezentam la secretariatul şcolii pentru a fi înscrişi şi după un sumar examen am devenit elevi în clasa I a Şcolii Normale, care pe urmă s-a denumit Gimnaziu Unic. În primul an am stat în gazdă la părinţii colegului de bancă Guş Dorel. Începând din al doilea an, împreună cu ceilalţi colegi din sat şi cu Vâtcă Ioan din Gura Cerbului ne-am hotărât să mergem de acasă până la şcoală pe jos, aşa cum făceau şi alţii din Cărpiniş, Soharu, Gura Cornii.

Primele lecţii mi s-au părut mai grele, ni se cerea mai multă trudă, dar în timp ce ne aprofundam în materii şi am început să ne obişnuim cu profesorii, cu metodele şi cerinţele lor, lucrurile mergeau mai bine. Dacă cu cartea ne descurcam destul de bine, mai greu ne apăsa drumul care trebuia străbătut zilnic de acasă la şcoală, cale de aproape 14 kilometri dus şi întors. La întoarcere eram frânţi de oboseală, şi nu mai aveam chef de învăţătură. De maşini nu putea fi vorba pe vremea aceea şi nici de alte mijloace de transport. Singura soluţie era să te scoli la ora 5 dimineaţa, după plecarea băieşilor la mină. Iarna trebuia să facem drum prin zăpada mare, până aproape de Gura Cornii. La şcoală ajungeam uzi şi îngheţaţi de frig, ne îngrămădeam în jurul sobei mari de tuci pentru a ne dezmorţi mâinile, să putem scrie, manuale nu prea erau şi trebuia să luăm notiţe cât mai lungi.

Aşa cum spuneam, după drumul greu parcurs, puţin timp mai aveam pentru teme, pe care le făceam seara târziu la lumina lămpii de petrol. Până când era lumină ajutam la treburile casei, la

64


tăiatul lemnelor cu fierăstrăul, să aducem apa de la pârâul de peste vale, uneori uitam de noi, ne luam la joacă, ne întreceam cu săniile sau pe gheaţă. Frigul şi gerul ne îngheţau mâinile şi faţa, dar nu ne păsa, eram tineri, asta pe timp de iarnă, iar vara după întoarcere de la şcoală, trebuia să mergem după vitele de la păşune.

Deşi timpul era scurt, mă descurcam binişor cu cartea, deoarece am avut dascăli bine pregătiţi, apropiaţi de elevi, de multe ori veneam cu lecţiile învăţate de la şcoală, dovada fiind faptul că în cei patru ani cât am fost elev la Abrud nu am rămas corigent la nicio materie.

Deşi au trecut 6 decenii de atunci, îmi aduc aminte cu mult drag şi respect de iluştrii magiştri cărora le-am fost elev.

Îmi amintesc în primul rând de Ioan Micu, directorul şcolii, care încă din prima zi ne-a adunat în careu pe aleea din faţa şcolii, repartizându-ne pe săli de clasă, ne-a spus care sunt cerinţele şcolii, regulile care trebuiau respectate, privind ordinea şi disciplina. În fiecare dimineaţă participa la apel, primea raportul de la şeful şcolii (un elev din clasa a şaptea), ne controla el însuşi în privinţa ţinutei, trebuia să ai o batistă, ghetele să fie curate. Noi, aşa zişii navetişti aveam în straiţă perie, cârpă şi la intrarea în oraş ne lustruiam ghetele cu vacs.

La fel de exigent era şi la orele de clasă, lecţiile de ştiinţe naturale le aşteptam cu plăcere. Păcat că în al doilea an nu l-am avut la conducerea şcolii, trecând la pensie. În locul dânsului a venit profesorul Răileanu Vasile, om mai dur.

Reţin un episod de tristă amintire, când într-o zi ne-a adunat pe toată şcoala pe platoul de lângă sala de sport, în faţa noastră se afla un maldăr de cărţi scoase din bibliotecă. Cu un glas aspru ne-a spus că aceste cărţi (printre ele fiind cărţi vechi de o deosebită valoare ştiinţifică, documentară) nu reprezintă nimic, având un conţinut reacţionar, nazist, mistic şi ca atare trebuiau distruse total.

Din suita de dascăli pe care i-am avut îmi revin în minte profesorul de limba română Mihail Basarabescu, care ne vorbea cu multă căldură despre clasicii literaturii române şi universale, aprecia pe acei elevi care reuşeau să-i înţeleagă gândurile, să recite poezii, sau să redea pasaje din operă, citate şi să interpreteze conţinutul acesteia, în special avea preferinţe pentru satiră, fabule, pamflete.

Nu pot să nu-mi amintesc de ilustrul profesor de istorie Ilie Preda Moşic, de o structură atletică de roman, cu capul puţin

65


aplecat spre dreapta, cu păr bogat şi fruntea lată. Orele lui de istorie erau adevărate revelaţii, vorbindu-ne despre vechile popoare şi faptele lor de arme, de conducătorii acestora. Avea un talent deosebit la desenarea chipurilor unor zei greci şi romani, conducători de oşti, filozofi etc. Mult respect îl port şi altor profesori, printre care aş enumera pe Gheorghe David, profesor de matematică şi contabilitate, originar din Bucium, pe preotul Iepure, exigent şi neînduplecat la anumite scuze aduse de elevi în ce priveşte rezolvarea temelor pentru acasă. Un adevărat îndrăgostit de materia sa era profesorul de geografie Simion Hărăguş cu care am făcut diverse excursii documentare la Detunata, Negrileasa, Vulcan-Buceş, pe simpatica profesoară Golgoţiu Livia, pe preotul Mureşan, precum şi pe Aurel Bogdan – profesor de sport, instructorul nostru de schi de pe dealul Ştiurţului, pe profesorul de ştiinţe naturale Suciu. Tuturor acestora le aduc mii de mulţumiri. Multe alte amintiri frumoase ar mai fi de relatat, despre unele greutăţi avute în acea perioadă grea după sfârşitul războiului, seceta mare din 1947, lipsa cerealelor, alimentaţia şi îmbrăcămintea făcute pe cartelă, lupta pe scena politică a ţării etc. În acelaşi timp, îmi amintesc despre mult stimaţii mei colegi, cu care ori de câte ori ne întâlnim, avem ce discuta despre anii petrecuţi împreună.

În anul 1948 s-a înfăptuit reforma învăţământului. Noi cei care am fost în clasa a III-a de Gimnaziu Unic, precum şi cei din clasa a IV-a ai Şcolii Normale, în urma unui examen de admitere am trecut în anul I al Şcolii Pedagogice. Datorită unui stupid accident făcut la pădure în luna septembrie, mi-am rupt mâna dreaptă, pusă în ghips, şi, ca să nu pierd un an de şcoală şi mai ales datorită greutăţilor materiale ale părinţilor, m-am hotărât să continui studiul la Şcoala Tehnică de Chimie din Bucureşti, trecând direct în anul II. Obţinând bune rezultate, mai ales la chimie am fost selectat pentru specialitatea de laboranţi chimişti de la Timişoara, pe care am absolvit-o în anul 1951, repartizat fiind la Uzina Carbochim din Cluj.

CURRICULUM VITAENumele: CenarPrenumele: IoanData şi locul naşterii: 29 martie 1933, Bucium Sat, jud. AlbaPărinţi: Alexandru şi Paraschiva, miner, respectiv casnicăStudii: Şcoala Tehnică de Chimie, Şcoala Superioară de Ziaristică,

Facultatea de Filozofie-Sociologie Bucureşti

66


Titlu ştiinţific: doctor în filozofieStagiul militar satisfăcut cu gradul de căpitanRedactor la ziarele Făclia din Cluj şi Viaţa Nouă din Câmpeni, ca

redactor şefCăsătorit cu Octavia (născută Lupu) – învăţătoareAm o fiică: Dăian Daniela, economistă, căsătorită cu Dăian Nicolae –

inginer şi fiul Dăian Ioan – elevPost scriptum:În urma împărţirii teritorial-administrative a ţării din anul 1968 am

fost transferat cu serviciul în capitala de judeţ a Ţării Moţilor, la Alba Iulia, lucru pe care l-am dorit, refuzând alte locuri mai bine plătite.

În decursul anilor am publicat sute de articole în diverse ziare şi reviste, autor sau coautor de cărţi, am prezentat conferinţe, referate şi comunicări, participări la simpozioane, sesiuni de comunicări ştiinţifice la Iaşi, Timişoara, Cluj pe teme sociale, de cultură, la dezveliri de busturi ale unor personalităţi din istorie şi cultură, originari de pe plaiurile judeţului nostru. Concomitent am întreprins studii sociologice privind aspecte social-economice din judeţ, unele în colaborare cu catedra de filozofie a Universităţii Babeş-Bolyai din Cluj-Napoca. În anul 1988 am finalizat teza de doctorat pe tema: Migraţia populaţiei din zona Munţilor Apuseni, al cărei conducător mi-a fost prof. universitar dr. Ovidiu Badina.

Am răspuns invitaţiei distinsului coleg de şcoală, prof. Bembea Ioan, originar din Bucium-Poieni, cu care am bătut drumul spre Abrud, ani de zile, să prezint câteva aspecte din viaţa de normalist. Deşi am urmat doar 4 ani, perioadă nu prea lungă, dar plină de semnificaţii pentru întreaga mea viaţă, aici, la această şcoală, datorită minunaţilor dascăli mi s-a deschis şi consolidat dragostea faţă de carte, de ştiinţă, de cunoaşterea lumii şi mi s-au format puternice convingeri despre principiile umaniste, morale şi patriotice, de iubire de ţară şi trecutul său glorios.

Alba Iulia, ianuarie 2008

67


ŢANDRĂII – O FAMILIE UNITĂ

REMUS HĂDĂREAN

De cum am devenit şi eu buciuman prin adopţie, cunoaşterea rudeniilor şi a vecinilor, a satului şi a împrejurimilor acestuia a fost una din preocupările mele de seamă. În imediata vecinătate a celor două case în care a crescut soţia, Lenuţa Colda, chiar în buza drumului, se înălţa o casă cu zid trainic, zid cu rezonanţă istorică şi cunoscută sub denumirea de casa lui Evuţa Bédii. Aici s-au sfătuit buciumanii în 1886 când, sătui de jaful franţuzului ce s-a făcut stăpân pe minele lor, au hotărât să-şi recupereze aurul luat de acesta cu japca şi alungarea lui, evenimente oglindite cu vervă în renumitul Verş al Buciumanilor:

......................................Şi această adunareFu în luna februareÎn anul optzeci şi şasăLa Evuţa Bedii-n casă.S-a făcut sfatul deplinToţi bine sătui de vinŞi după sfatul gătitÎţi voi spune ce-am păţit........................................

Pe acest zid al străbunilor s-a înălţat casa arătoasă a familiei Ţandrău, prin căsătoria dintre Lăiţa lui Biţ cu Ana Bedii. Impresionantă pereche văzută de atâtea ori, dar rămasă întipărită în memoria mea din prima ieşire la Negrileasa, când în fruntea

68

Ana şi Nicolae (Lăiţă) Ţandrău


horii dirijate de maestrul de ceremonii, Horia Lupu, se afla o pereche de toată mândreţea în vestitul port buciuman, Lăiţă, un bărbat înalt ca bradul şi Ana, înaltă şi arătoasă, pe măsura bărbatului. După cum, tot în fruntea horii, în jurul bradului, organizată de Paşti, se aflau cei doi.

Dar mândria lui Lăiţă şi a Anei erau cei 4 feciori, aduşi pe lume unul după altul în intervale scurte: Nicolae, Zenu, Dorin şi Tavi. Îţi era mai mare dragul să-i vezi pe cei 4 zdrahoni, aflaţi în vacanţe, însoţindu-şi tatăl la coasă, la adnat şi cărat de fân, şi când ieşea carul din curte, tras de boii uriaşi, sclipind de îngrijire, îşi întorcea lumea capul după ei. Auzeai pe oricine exclamând faini şi vrednici feciorii lui Lăiţă. Îi urmăream şi eu, fiind vecini cu locuinţele, dar şi cu locurile de la Coltău unde ne aveam grajdurile şi ne urmăream unii pe alţii la cosit, adunat şi punerea fânului în clădituri.

Oameni obişnuiţi, cei doi soţi având o gospodărie de nivel mediu care cerea multă muncă – tatăl fiind miner, trebuia să muncească pe lângă cele 8 ore la mină şi în gospodărie sau la pădure pentru a-şi putea întreţine familia şi pe cei 4 băieţi la şcoală, astfel că şi copiii trebuiau puşi la muncă de la vârsta de 10-12 ani. Şi pentru că tatăl era mai mult plecat, copiii au crescut sub povaţa zilnică a mamei, o femeie înţeleaptă şi chibzuită, aceştia remarcându-se prin hărnicie, respect şi seriozitate în relaţiile cu cei din jur. Trecând mai întâi prin şcoala dascălilor Ecaterina Ţandrău (Doamna Luţului) şi a lui Nicolae Lupu, la Poieni, apoi prin Elementara din Bucium Şasa, cu toţii au absolvit liceul din Abrud, după care Nicu şi Dorin urmează şi absolvesc cursurile Institutului de mine – Petroşani, iar Tavi Şcoala de maiştri – tot în domeniul mineritului.

Cultul muncii în care au fost crescuţi cei 4 băieţi din familia Ţandrău i-a propulsat pe Nicu şi Dorin pe trepte importante în profesie, ocupând funcţiile de director general şi respectiv director tehnic la SC Minexfor SA Deva, firmă specializată în lucrări de cercetare geologică şi deschideri de mine noi, încă din anii ’90. Zenu a condus în perioada '80-'90 Uzina de preparare a betonitei din Gurasada, iar Tavi a lucrat în cadrul Exploatării miniere Zlatna ca şef de depozit, iar mai târziu ca administrator la SC Minforest SRL Bucium.

Mânaţi în permanenţă de dragostea faţă de valorile strămoşeşti, cei 4 fraţi au militat şi militează şi în prezent pentru păstrarea şi transmiterea generaţiilor tinere a obiceiurilor,

69


portului, cântecelor şi istoriei buciumanilor, sprijinind totodată solişti vocali, autori de carte sau manifestări turistice, menite să ţină trează flacăra patriotismului local.

Şi încă ceva: Nicu cochetează în modul cel mai fericit cu poezia, preocupare atestată de versurile ce urmează.

Ceanu Mare

Gânduri din adânc

Roata vieţii-n Buciumani,Calcă greu pe şase spiţe.Cea mai veche după aniStă înfiptă-n Poieniţe.

Căci la Podurl, pe Vâlcoi,Au păscut romanii aur,Tot aici se-ngrăşau boi,Buciumanii-s un tezaur.

Umbra brazilor înalţi,Şi femeile frumoase,Cer bărbaţilor talanţi,La străini să nu se lase.

Pana lor imaculată,Împletită-i din narcise,Cu aur fin e glazurată,Mii de flori, sau mii de vise?

Viaţa cea adevărată,Fost-a plină de durere.Munca grea fără răsplată,La străini făcea avere.

Au luptat cu vitejieÎn vatra Băii Domnilor,Pe francezi nevrând să-i ştie,Ca stăpâni pe ştiolna lor.

Aurul, etern blestem,A-nsemnat pâine sau foame.Strănepoţii lor suntemApucând jocul prin roame.

Toate-au fost şi mai sunt încă;Pustiiţi de alţi străpâni,Bogăţia cea adâncăNu s-a-ntors de la străini.

Şi nu ştiu de-i meritămPe strămoşii strânşi în gheară,Este drept ca să-i uitămRupţi de armia maghiară?

Este mult mai importantPentru descendenţii lor,Să nu treacă în neantVerşul Buciumanilor.

Dăinuiască pe veciePlaiurile Buciumene,Detunata – piatră vie,Şi narcisele-n Poiene.

P.S.Pentru noi au mai rămas Mândrul port, vestita fală,

70


Şteampurile fără glas, Case vechi, piaţa goală.

Deva, 24 febr. 2007, N. ŢANDRĂU

Bucium Poieni, în faţa casei părinteşti (01.03.2008)De la stânga la dreapta: Nicu, Dorin, Zeno şi Tavi

71


ULTIMUL SCHIMB

NICOLAE ŢANDRĂU

În vara anul 1948 după naţionalizarea proprietăţilor miniere, se şie că a fost interzis comerţul cu aur. Locuitorii din Bucium care lucraseră în minele de aur deţineau încă diverse cantităţi din metalul care a reprezentat singura marfă ce aducea lichidităţi în fiecare familie. De asemeni, rămăseseră şi în rândul cumpărătorilor – aşa zişii gozari – câţiva curajoşi care mai schimbau sau cumpărau aurul împotriva măsurilor de urmărire instituite. În acest context, printre aţii, a fost nevoit şi tânărul cap de familie Lăiţa lu' Biţ să încerce schimbarea a câtorva zeci de grame de aur. Pentru a-şi asigura reuşita, şi-a desfăcut

înainte de plecare tocurile de la cizmele buciumăneşti, ascunzând în interior aurul. Când a ajuns în jurul localităţii Runc, a fost reţinut de jandarmi şi percheziţionat sever de aceştia. Din fericire garda nu a reuşit să găsească aurul ascuns. După ce a ajuns la Zlatna şi a vândut aurul, obţinând o sumă importantă de bani, conform obiceiului, a urmat cinstirea prietenilor şi cunoscuţilor la cârciuma lui Tregel. Înspre seară, în cârciumă au intrat şi jandarmii care îl percheziţionaseră mai devreme. După ce au fost omeniţi cu băutură, până s-au turmentat, Lăiţa le-a luat arma din dotare, punându-i într-o situaţie gravă faţă de comandant. În final, după o negociere îndelungată, jandarmii au acceptat să plătească o mare cantitate de băutură pentru cei din local în schimbul armei, iar cheful a continuat până a doua zi.

72


O DOMNIŞOARĂ IA LUMEA ÎN PIEPT, OCTAVIA LUPU CĂS. CENAR

IOAN BEMBEA

După ce am citit câteva Secvenţe din viaţa de dascăl trimise de consăteana mea Octavia Lupu mi-am adus aminte de un film din trecutele vremi în care un tânăr absolvent de facultate –şef de promoţie- primeşte repartiţie la o mare fabrică. La data stabilită se prezintă la serviciu şi aici, în loc de uzină, găseşte un câmp larg pe care nişte ingineri făceau măsurători şi stabileau reperele viitoarelor hale. Mai încolo buldozerele continuau să niveleze terenul.

Aşa s-a întâmplat şi cu colega noastră. A primit Decizia de învăţător-director la Şcoala cu clasele I-IV din Valea Mlacii, com. Mogoş, o şcoală care nu exista.

Nu a fost primul nici unicul dascăl din generaţia noastră pus în situaţia de a desţeleni, cultural vorbind, locuri pe care nu au existat niciodată şcoli.

Şi pe fetiţa aceea plăpândă o vedem devenind brusc bărbat energic căutând o casă pentru şcoală, cărând bănci cu căruţa şi căutându-şi apoi elevii pe la casele risipite pe văi şi pe coaste.

Dar iată o parte din relatările ei:

La poalele masivului muntos Negrileasa, nu la Bucium, ci pe versantul celalalt, în partea de răsărit, într-o vale adâncă mărginită de imense păduri de brad şi foioase, mai ales de fag, se află mica aşezare Valea Mlacii ce aparţine de comuna Mogoş. Nu este departe de satul meu natal şi de casa părintească dacă ar exista un tunel pe sub munte, la care în imaginaţia mea mă gândeam uneori, dar aşa, drumul era lung şi anevoios pe la Mogoş, spre Valea Barnii apoi cobori la dreapta pe un drum ce duce spre Galda. Între aceşti munţi şi păduri se află un sat ascuns de lume.

Aici am fost trimisă eu în toamna anului 1956, ca proaspătă absolventă a Şcolii Pedagogice din Abrud, să seamăn, să răspândesc şi să cultiv ştiinţa de carte. Satul era frumos. Îmi plăcea bogăţia vegetaţiei şi coloritul pădurii, îmi plăceau

73


oamenii blânzi şi prietenoşi dar…Asta era, cum să faci şcoală din nimic?

În ciuda greutăţilor ivite nu m-am gândit nicio clipă să nu mă duc la post, să renunţ la serviciu. După atâţia ani de şcoală nu aveam de gând să rămân acasă să mă întreţină părinţii din puţinul lor venit. Tata era învăţător la Bucium Poieni. A ţinut la şcoli şase copii dintr-un singur salariu de dascăl, nu-i era deloc uşor. Deci trebuia să merg înainte şi am mers.

La început mi-a fost greu dar mi-a venit tata în ajutor. Toţi mă ajutau; directorul Şcolii de centru, Iosif Polhac, oamenii din sat, colegii. Pe toţi îi răsplăteam cu câte un simplu Mulţumesc.

La 15 septembrie şcoala, instalată într-o casă particulară, era gata pentru începerea activităţii. Din prima zi m-am ataşat de copiii aceia frumoşi, isteţi şi cuminţi. Mergeam des şi la ei acasă, îi ajutam în rezolvarea temelor, vedeam condiţiile în care trăiesc şi învaţă. Părinţii mă apreciau tot mai mult.

Am fost inspectată şi lăudată pentru lecţiile ţinute de directorul Polhac şi de inspectorii Ioan Oneţ şi Augustin Iancu, Dumnezeu să-i odihnească. Dar nu munceam de teama inspectorilor, pe vremea aceea toţi eram obligaţi să ne facem datoria. Aşa am fost educaţi atât acasă cât şi la Şcoala din Abrud. Ne străduiam pentru viitorul copiilor. În acest sens eu am mari satisfacţii. Am aflat lucruri frumoase despre foştii mei elevi.

Am stat 5 ani la Şcoala din Valea Mlacii apoi un an la Şcoala din centru, la Micleşti.

În 1962 m-am căsătorit cu Ioan Cenar originar din Bucium Sat. El era ziarist şi am ajuns tocmai la Cluj. Am funcţionat la şcolile generale nr 6 şi 16 din Cluj-Napoca. Urmându-mi mereu soţul am mai funcţionat doi ani la Câmpeni apoi iar la Cluj pentru a ne stabili în final la Alba Iulia unde am lucrat până în 1990 când m-am pensionat.

Am obţinut toate gradele didactice şi mi s-au recunoscut şi recompensat meritele prin diferite distincţii.

Mă simt datoare să amintesc că în timpul activităţii noastre de dascăli, până în 1989, lucram câte 7 zile pe săptămână, ore se făceau de luni până sâmbăta iar duminica participam la activităţi culturale cu elevii şi cu tinerii din sat. Pe adulţii neştiutori de carte noi i-am învăţat să scrie, să citească şi să socotească. Nu a fost puţin ce am făcut noi. Cu muncitori analfabeţi nu se putea electrifica ţara, nici construi maşini, multe nu ar fi putut ei face fără a şti să citească.

Prin activităţile pioniereşti am făcut mai frumoasă viaţa copiilor. I-am învăţat să cânte şi să danseze, să facă sport de

74


performanţă, i-am dus în excursii.Azi sunt pensionară şi mă gândesc cu nostalgie şi plăcere la

toţi anii aceia în care am muncit atât de mult. Iubesc lumea Apusenilor, iubesc munţii noştri cei frumoşi.

Împreună cu soţul ne petrecem verile într-o modestă casă de vacanţă, moştenită de la fratele meu Nicu, în Bucium Poieni.

Aşteptăm cu ochii pe geam ca sâmbăta să ne facă câte o vizită fiica, ginerele şi nepotul de la Alba.

Acestea sunt plăcerile şi bucuriile noastre de acum.Octavia CenarAdresa: Alba –Iulia, str. Energiei nr 11, blocul 7 A, ap. 9Telefon: 0358 10478821 ian. 2008

Toţi elevii învaţă carte - contraste

Mogoş-Cojocani, 1960, înv. Marioara Ursu şi Cioara Pompei

75


Din Mogoş în Cluj, Octavia Lupu Cenar, 1964

76


PRIVIND SPRE TRECUT

MARIOARA URSU (N. MACAVEI)

Citesc şi recitesc, din plăcere, paginile trimise de colega noastră Marioara Ursu. O văd zâmbind înşirându-şi amintirile, una după alta ca pe nişte preţioase mărgele. O ia pe fiecare în palmă, o priveşte îndelung, o prinde între degete, o mângâie, o şterge de praful vremii şi numai după ce o şi sărută, ca pentru o reîntâlnire dragă, o pune pe fir lângă celelalte. Şi puse împreună lungul şirag capătă străluciri de mărgăritar. Amintirile ei curg lin şi răspândesc un parfum de romanţă, de la Sara pe deal la Mai am un singur dor.

Să-i privim chipul de buciumancă frumoasă şi să-i ascultăm povestea vieţii.

Născută la 28 ianuarie 1938 în Almaşul Mare, la Haneş, am primit la botez diminutivul Marioara fiind şi cea mai mică dintre fraţii mei Ştefan şi Elena.

Părinţii, Macavei Ştefan şi Maria, s-au întors în satul lor natal la Bucium Poieni, pe Valea Albă, când eu aveam vreo trei anişori. Aici au pornit şi au construit din temelii o casă. Au frământat lutul, l-au pus în forme, au făcut cărămidă, au ars-o în cuptor, var de la Colţul Anghelinei şi cu propriile lor braţe au zidit prima casă din cărămidă în Bucium Poieni. Mama îmi povestea că şi-a julit mâinile scoţând bolovanii din albia râului pentru temelia casei. Au fost oameni săraci provenind din familii cu mulţi copii. Ambii bunici erau ciungi de mâna dreaptă în urma accidentelor din minele de aur în care se lucra primitiv.

Mama a învăţat singură să citească şi să scrie prinzând din zbor silabele de la fratele ei mai mare pe care bunicul l-a trimis la şcoală, că pe vremea aceea fetele rămâneau acasă „la cratiţă”.

Tata era mai şcolit că avea trei clase primare şi trebuie să spun că el mi-a fost primul dascăl. Îmi lua mânuţa, îmi potrivea degetele pe creion, făcea bastonaşul şi mă încuraja spunându-mi că eu l-am făcut ştiind că deviza mea era „nu ştiu, nu pot şi nu vreau”. Părinţii erau tare îngrijoraţi şi mereu îşi ziceau „fata asta n-o să poată

77


învăţa, e grea la cap, săraca.” Ca să nu forţeze nota, văzându-mă că mă necăjesc, începea să ne citească la toţi din „Amintiri din copilărie” şi din „ Poveştile” lui Creangă. Şi acum îmi dau seama că ne citea foarte frumos, cu tot sufletul. Făcea pauze psihologice ca să ne putem tăvăli pe jos de râs când turbinca lui Ivan se umplea de draci sau când Nică se plimba ţanţoş cu pupăza prin iarmaroc.

Datorită lecturilor citite de tata s-a aprins în mine o scânteie de lumină şi dorinţa de a şti şi eu să citesc singură.

Din clasa I îmi amintesc doar un episod. Dascălul Nicolae Lupu m-a scos la tablă să scriu litera „u”. Eu am confundat-o cu „o”. Am tras cu creta un beţişor în vârful căruia am cocoţat un oval. Rezultatul, toată pauza am stat în genunchi în faţa tablei iar copiii se jucau pe afară.

Lucrurile au mers totuşi bine că prin clasa a treia sau a patra îi citeam octogenarului Pătru Manului din Biblie. Bătrânul parcă era desprins din poveşti. Era înalt, drept ca un brad, îmbrăcat cu laibăr alb, cioareci, opinci în picioare. Acesta mă lăuda în faţa părinţilor şi a copiilor zâmbind pe sub mustaţa de un alb imaculat în timp ce eu mă văitam că-mi strângea mâna între degetele lui enorme. Lauda lui mă făcea să mă înalţ încât nici de pe Detunata nu-mi putea ajunge cineva la nas. Acum nu mai eram eu:

Frunză verde de goronMărioara lui Aron. (Aron fiind bunicul)cum mă versuiau copiii vecinilor.După terminarea celor patru clase le-am spus părinţilor că nu

mai merg la şcoală la Bucium Şasa unde era ciclul doi. Drept replică am primit o lecţie usturătoare. Mi-au spus că dacă vreau să rămân „la coada vacii” atunci să iau vaca în primire şi mă trimiteau cu ea la păscut tocmai la Geamăna, departe de casă, la vreo 3 kilometri. Pe acolo m-au prins ploile, mi-am pierdut vaca, eram singură şi nu aveam cu cine să mă joc. Pădurea era aproape, mă mai gândeam şi la lupi.

„Ce-i de făcut, Mărioară ?” îmi ziceam. Şi ca să scap de vacă am plecat la şcoală la Şasa. Aici am stat în bancă toţi cei trei ani cu Ileana Bembea. Eram tăcută şi retrasă, poate de aceea băieţii îmi ziceau Lizuca.

Îmi amintesc şi acum cu drag de dascălii mei de atunci. În fiecare profesor de la catedră vedeam o mare personalitate. Dar chiar au şi fost. Fiica preotului Tomuş din Bucium Poieni, Bubica, era prima femeie din România absolventă a Politehnicii din Timişoara. Ajunsese tocmai aici la o şcoală de ţară să predea desenul fiindcă soţul ei fusese magistrat la Curtea Regală şi intrase în dizgraţia noului regim republican. Aproape zilnic frământam împreună noroiul mergând pe jos până la şcoală şi înapoi.

Foarte energic şi autoritar era profesorul de matematică

78


Stanciu, un învăţător de prin Oltenia, deosebit de exigent la note dar adesea prea brutal cu elevii. În schimb soţia dânsului care ne preda limba română era o bomboană pentru mine.

Era bună şi apropiată de elevi Tamara David, profesoara de ştiinţele naturii. Nu pot să nu amintesc şi de Smaranda Anca, ce părea o floare de câmp, cu părul de culoarea păpădiei şi cu ochi albaştri ca cerul. La lecţiile ei de botanică ne desena pe tablă şi făcea scheme încât toţi înţelegeam lecţia iar obiectul pe care ni-l preda ea ni se părea cel mai uşor.

Anii trec şi ajung elevă la Şcoala Pedagogică din Abrud. Aici totul e nou, altă şcoală, alţi profesori, dar mai ales alţi colegi.

Patru ani am avut-o colegă de bancă pe Cornelia Drăgoi, sora viitorului inspector şcolar general de la Câmpeni, apoi de la Judeţul Cluj.

Mă gândesc la modestia vestimentară a elevelor de atunci, în contrast izbitor cu ce se petrece azi în şcoli. Tot trusoul de domnişoară îmi încăpea într-o plasă. Am avut noroc cu uniformele şcolare, frumoase, zic eu, rochiţe bleumarin cu guleraş alb. Pe atunci nu se umbla cu buricul la vedere, Doamne fereşte. Eu cred că o ţinută decentă pune, în mare măsură, frâu poftelor sexuale. De educaţia fetelor în acest sens se ocupau mamele. Morala era o virtute.

Iată ce scurt şi concis ne spunea mama: „Să nu mă faceţi de ruşine în sat că…” şi ne dădea un exemplu, apoi adăuga: „Băieţii promit şi jură cu mâna pe colop „să mă bată… şi să mă… dacă nu te iau de nevastă” şi îndată te lasă cu foalele la gură, ba şi cu vreo boală (sifilis) care-i poate mânca şi nasul”, apoi încheia: „Mare păcat şi urâţenie înaintea lui Dumnezeu este desfrânarea!”

Nu ne suferea să înjurăm sau să vorbim vulgar. O dată am scăpat şi eu o înjurătură pomenindu-l pe necuratul. M-a auzit mama şi atât mi-a zis: „Vai ce urât îţi stă când înjuri.” Mi-a fost destul, nu-mi amintesc să mai fi înjurat de atunci.

Acum mi-e ruşine mie şi plec capul când trec pe lângă vreun grup de elevi care vorbesc murdar şi înjură fără să se sfiască de părul meu alb. Ferească sfântul să treci pe lângă un teren pe care se joacă fotbal că îţi murdăreşti urechile cu ce auzi. Pe toţi îi cheamă la fel şi se strigă pe un singur nume: „Mă, p…!”

În şcoală era ordine şi disciplină, nu glumă. Îmi amintesc de energica dirigintă Maria Raţiu. Nu ne lăsa să umblăm de capul nostru. În oraş mergeam numai cu bilet de voie unde se preciza ora la care trebuia să fim înapoi la internat. Nu ne lăsa să purtăm cercei sau alte podoabe pe care le considera de prisos. De asemenea nu aveam voie să mergem la anumite filme „stricătoare de suflet”. Mă gândesc acum ce filme educative şi decente rulau atunci, în contrast total cu ce se dă acum tineretului şi publicului în general, pe micul ecran şi la

79


cinematografe. În acest sens parcă mi-e dor de cenzură. Prea multă violenţă şi sexualitate.

Cazuri de abateri de la normele morale erau foarte rare şi acestea erau straşnic sancţionate căci te scotea în faţa tuturor elevilor pe platoul de lângă şcoală şi un cor de „Ruşine lor!” strigat din toate piepturile te vindecau de orice meteahnă.

Vrednic şi vigilent era pedagogul Sylaghi şi chiar bucătarul Traian făcea observaţii colegilor băieţi care nu se încadrau în disciplina şcolii sau nu se ştiau comporta în diferite împrejurări, mai ales în sala de mese. Nu scăpam nici la dormitoare unde nenea Mariţi şi baciul Romi, îngrijitorii, erau cu ochii pe noi. Era cum s-ar zice un front comun în sensul cel mai bun al cuvântului.

Cu multă stimă îmi amintesc de prof. Corneliu Peter care avea o ţinută morală impecabilă. Prin exemplul personal, punctualitatea şi nivelul ridicat de predare şi-a lăsat amprenta pe conduita noastră de viitori dascăli. A fost profesorul nostru de pedagogie şi a fost un adevărat pedagog.

Cu acelaşi respect îmi aduc aminte de profesorul de geografie Alexandru Raţiu care ne mai scotea dintre zidurile reci ale şcolii, mai ales primăvara, şi ne ducea în livada de pe Ştiurţ. Aşezaţi în semicerc în jurul lui pe verdele crud al ierbii ne preda lecţia. Dacă observa că mintea ne zboară odată cu fluturii, ne făcea semn atingându-ne uşor cu indicatorul pentru hartă şi ne cerea să repetăm ce ne-a spus adineauri, aşa că trebuia să ne adunăm mintea din vraja naturii şi să fim atenţi la lecţie.

Aievea îmi apare imaginea profesorului de limba română Mihail Basarabescu care punea mult suflet la lecţii şi cu patos ne recita fabulele „Boul şi viţelul” sau „Câinele şi căţelul” scăpând puţină salivă prin strunga danturii. Numai eu nu zâmbeam, fiindcă aveam şi eu dantura asemănătoare şi mă gândeam că o să păţesc şi eu cândva la fel. Îmi plăceau mult lecţiile lui şi când nimeream un răspuns bun la o întrebare mă încuraja cu „Bravo fetiţă, foarte bine”, avea un fel aparte de a pronunţa sunetul „r” înlocuindu-l cu „g”.

Intrând o dată în sala de cinematograf, împreună cu soţia lui Neti, m-a văzut într-un grup de colegi şi i-a spus soţiei cu o faţă veselă „Uite fetiţa asta învaţă bine”. Eu m-am înroşit dar m-am simţit atât de bine, n-am uitat acea laudă şi am încercat să nu-l dezamăgesc.

Acum las şi pe alţi colegi mult mai buni decât mine să vorbească mai detaliat despre dragii şi neuitaţii noştri profesori ca directorul adjunct Gligor Rubin (cel preţios ca piatra ce-i poartă numele), despre tânărul şi frumosul profesor de istorie Victor Mesaroş (care a înlocuit pentru puţin timp pe „ profa” de istorie Cornelia Corcheş şi ne-a umplut catalogul cu note mari încât aceasta când s-a reîntors la catedră şi-a pus mâinile în

80


cap) şi la fel despre logodnica şi apoi soţia lui Veronica, profesoară de educaţie fizică. Fiecare din ei şi alţii neamintiţi ar merita pagini întregi.

Despre viaţa de internat pot afirma că n-a fost tocmai roz, dimpotrivă. Spre bucuria părinţilor mei, eu aveam bursă, aşa cum aveau aproape toţi colegii, dacă se ţineau de carte.

Meniul era destul de slab. Dimineaţa la ora 7 o felie de pâine cu marmeladă şi o cană cu ceai. Până la orele 14 era un adevărat dezastru prin intestinele noastre, ne chiorăiau maţele de profesorii strigau la noi să facem linişte. La prânz o felie de pâine care trebuia să aibă 200 g dar care putea fi diminuată de elevul de serviciu în favoarea unora şi spre paguba altora, o ciorbă şi nelipsita tocăniţă de cartofi cu gust de dafin şi rar câte o gogoaşă desert sau doi biscuiţi lipiţi cu puţină dulceaţă.

Nu ştiu cum să-mi explic, dar când profesorul Mesaroş a fost numit director adjunct a început altă viaţă. Lua masa împreună cu noi, pâinea nu se mai dădea cu porţia, era servită în coşuri pe masă şi puteai să serveşti cât doreai. Bucătarul Traian, cel cu sprâncenele groase şi negre ca pana corbului, a devenit mai zâmbitor şi ne pregătea hrană mai bună în care acum găseam şi bucăţi de carne. Meniul pentru fiecare zi era scris şi afişat pe o tablă dimineaţa şi nu se făceau abateri. Elevul de serviciu asista la cântărirea şi eliberarea alimentelor din magazie pentru prepararea hranei.2

Toate au trecut şi iată-ne absolvenţi. 21, atâţia am rămas. Eram atunci ultima promoţie a secţiei Şcolii Pedagogice. Porneam pe sate la copiii care ne aşteptau.

Încadrarea pe posturile vacante de învăţători s-a făcut la Cluj. Împreună cu colega Elena Bembea am ales comuna Bistra ştiind că are cale ferată şi că e o comună electrificată. Numai că planul de acasă nu se potriveşte cu cel din târg. Dezamăgirea a fost mare când ne-am văzut într-un vârf de munte la Hudriceşti

2 I. Bembea: Dacă tot suntem în lumea şcolii, facem o scurtă pauză fiindcă veni vorba de ceaiul de la cantina internatului. Se zice că o învăţătoare, vrând să cunoască mai bine viaţa copiilor săi din clasă, îi întreba în fiecare dimineaţă dacă au mâncat şi ce au mâncat. Copiii dădeau răspunsuri dintre cele mai diferite: O cană de lapte cu pâine unsă cu unt, Cacao cu biscuiţi, Un ou fiert şi o cană de ceai, unii salam, alţii şuncă, numai Bulă spunea în fiecare dimineaţă că a mâncat ceai cu pâine. După o vreme copiii au început să râdă de el. Copilul Bulă se plânge acasă tatălui său că râd elevii de la şcoală de el de câte ori spune că a mâncat ceai. Dacă eşti prost! Nu mai spune că ai mâncat ceai, spune şi tu că ai mâncat şniţele, în altă zi, şuncă, apoi salam, caşcaval şi ţine-o tot aşa, îl învaţă tată-so.

A doua zi la întrebarea doamnei învăţătoare: Ce ai mâncat, Bulă? Şniţele, doamnă învăţătoare. Brav! Şi câte şniţele ai mâncat? Două căni! – răspunde Bulă cu mândrie.

Sună clopoţelul. Pauza s-a terminat.

81


II (Dâmburi), aproximativ 6 kilometri de urcuş. Trenul care ne atrăsese spre Bistra îl vedeam de aici de sus ca pe o jucărie scoţând fum. Biata Mocăniţa gâfâia şi zdrăngănea zilnic pe lângă Arieş spre Abrud sau spre Turda, dar ce folos, iar câte un bec aprins jos în centrul comunei se zărea noaptea ca şi când îl priveam de pe o altă planetă. Toate erau departe de noi.

Am fost cazate provizoriu într-o cameră scundă cu un singur geam mic în care se mai afla şi o floare mare de muşcată ce făcea ca obiectele din cameră să fie învăluite în semiîntuneric. Patul în care urma să dormim arăta bine fiind acoperit cu un covor frumos ţărănesc pe care se odihneau două perne împodobite cu flori multicolore.

După ce gazda ne-a ospătat cu o mămăliguţă bună cu lapte şi cu brânză ne-a dus devreme la culcare. Nu aveam lampă, când apunea soarele se dădea stingerea. Am luat covorul şi pernele şi am constatat că acestea stăteau pe o platformă de scândură iar aşternutul era sub acest tavan. Trebuia să te apleci bine ca să poţi intra într-un astfel de pat. Ne-am înghesuit ca două într-un sicriu. Ileana a început să plângă, iar eu să râd. Trăiam o experienţă unică.

Lasă, am zis, mergem şi-l rugăm pe secretarul Sfatului Adam (prietenul şi viitorul soţ al colegei noastre Aurica de la Bucium Şasa) să ne găsească altă gazdă. Aşa că în curând ne-am mutat la Petrea Pupului într-o cameră mult mai spaţioasă şi mai luminoasă. Leliţe, soţia acestuia, (mai „ coaptă” cu 20 de ani decât soţul) era o femeie gospodină şi foarte tăcută. Plăteam fiecare câte 200 de lei şi ne asigura masa şi dormitul. Salarul nostru era la vremea aceea de 600 lei.

Sala de clasă era amenajată într-o cameră ţărănească. Băncile erau lungi şi se sprijineau în pereţi. N-a trecut mult timp şi ne-am mutat în şcoala nouă care tocmai atunci se construise în şeaua muntelui, hotar cu Dealul Capsei. Am dus băncile în noua şcoală iar aici fiind mai mult spaţiu nu mai trebuiau sprijinite de pereţi şi au început să se prăbuşească una câte una. Pe cele complet stricate le-am împachetat în cancelarie pentru a fi scoase din inventar. Numai că revizorul Floca s-a grăbit şi fiindcă era vacanţă a forţat lacătul şi mi-a imputat băncile, 75 lei fiecare, deşi erau vechi de tot, aduse cândva de la şcoala de centru iar de acolo au fost date cele mai rele. Ne-a mai reţinut şi salarul pe o zi sau două fiindcă nu semnasem condica. M-am răzvrătit spunându-i că nu se intră în instituţie forţând lacătul şi în lipsa gestionarului de obiecte inventariate. Ştiind că nu voi avea câştig de cauză am plătit paguba.3

Catedră şi scaun nu aveam şi l-am rugat pe tata, fiindcă se

3 I Bembea: Cât de relative sunt toate lucrurile. Unei tinere învăţătoare dintr-un vârf de munte i se imputau nişte bănci hârbuite iar acum se fură zeci şi sute de vapoare, uzine întregi, fără a se recupera niciun leu din pagubă.

82


pricepea la toate, să-mi facă o masă şi două taburete. Şi le-a adus tocmai din Bucium de pe Vale Albă, nu mai ştiu cum le-a transportat. Pe dosul mesei a scris Macavei Ştefan. Poate că mai e şi acum acolo.

Frecvenţa copiilor la şcoală era bunişoară, doar câteva familii ne reţineau copiii pentru diferite munci. Mai greu era iarna că se făceau nămeţi şi nu mai găseam cărarea pe care trebuia să mergem.

La şcoală ne era foarte greu fără ceas. Am făcut o grămadă de vreme economii şi mi-am cumpărat un ceas elveţian cu 1150 lei la care ţineam foarte mult. Urcând odată de la şcoala din centru prin nămeţi până sus la gazda noastră, m-am mai sprijinit şi prins cu mâinile de zăpadă, am mai făcut şi mătănii, aşa că ceasul meu a prins umezeală şi s-a aburit încât nu se mai vedea cadranul şi nici indicatoarele. M-am speriat, doar dădusem o sumedenie de bani pe el. Gazda l-a deschis şi fiind numai aburit şi-a revenit. Tara m-am bucurat.

Fiindcă trebuia să merg foarte des la tot felul de şedinţe la şcoala din centru mi se părea (şi chiar era) foarte greu de urcat o pantă atât de lungă. Mi-am depus o cerere la Inspectoratul Şcolar în care am specificat că din motive de sănătate doresc să merg oriunde în raionul Câmpeni cu condiţia să nu mai urc. Am obţinut transferul la Şcoala din Mogoş – Cojocani. Aceasta se află la 11 kilometri de centru Mogo – Micleşti pe firul văii şi la 18 kilometri de casa mea din Bucium Poieni.

Colega mea Ileana Bembea s-a transferat după doi ani tot la Mogoş unde l-a cunoscut pe inginerul Puiu cu care s-a căsătorit.

Primul drum l-am făcut pe jos însoţit de tata.Până la Mogoş-Micleşti mai fusesem cu căruţa noastră şi o

dată cu o sanie făcută de tata tip maşină trasă de un cal mai costeliv. Ca să imite o maşină adevărată tata a lucrat o iarnă întreagă. A făcut-o din bucăţi mici de lemn încleiate ca să-i dea forma unei maşini adevărate. Avea şi un gemuleţ prin care a introdus hăţurile, uşa ca la maşină şi o băncuţă pe care încăpeau doar două persoane. A vopsit-o albastră. Toată lumea i-o admira numai mama îi zicea că s-a făcut de comedie în sat. A vândut-o unui şef de post din Arieşeni. Mă gândeam zâmbind ce impresie aş fi făcut să descind la postul meu în Cojocani cu un astfel de mijloc de transport.

Las la o parte săniuţa-automobil şi mă întorc iarăşi la primul drum făcut pe jos împreună cu tata. Depărtându-ne de centrul comunei am tot mers, am tot mers pe drum necunoscut şi văzând că nu mai ajungem întrebam pe oricine întâlneam dacă mai este mult până la Cojocani. Toţi îmi spuneau că nu mai este mult, că „e numa aci, o aruncătură de băţ” dar mie mi se părea că nu se mai sfârşeşte drumul şi chinul. De mâini ne mai atârnau şi ceva bagaje.

83


Am zărit un pietroi, m-am aşezat pe el şi am tras o porţie de plâns. Acum, când am devenit şi eu părinte, îmi închipui ce a fost în sufletul bietului meu tată. Încercând să mă înveselească îmi zice: „Ce plângi, fata tatii, uite ce struguri frumoşi sunt pe aici” arătându-mi cu mâna porumbelele din spinii de pe marginea drumului.

În sfârşit, foarte obosiţi, am ajuns la şcoală. Funcţiona într-o modestă casă parohială. Avea o singură sală de clasă de care era lipită o mică chilioară, viitoarea mea locuinţă. Şcoala era tare izolată, noroc că lângă ea se găsea căsuţa femeii de serviciu, o femeie săracă de tot, cu patru copii şi un soţ bolnăvicios care la scurtă vreme a lăsat-o văduvă. Era de o bunătate rară, harnică şi curată. M-a primit cu multă dragoste spunându-mi că acolo a mai fost o învăţătoare tot din Poieni, Tuţa Bembea, cu care s-a împăcat foarte bine. Mă bucuram că din chilioara în care m-am instalat ce se găsea cocoţată pe un zid înalt, vedeam seara lumina lămpii în casa ei aşezată puţin mai jos şi nu mă simţeam atât de singură. Cât de relativă e şi fericirea!

Fiindcă nu erau mijloace de transport trebuia să-mi car pâinea de acasă, 18 kilometri mers întins pe jos. Într-o iarnă trecând dealul Scorobăiţa vântul mi-a luat eşarfa de la gât şi mi-a purtat-o peste troiene. Eu am intrat după ea şi m-am afundat în nămeţi. Cu greu am reuşit să ies de acolo prinzându-mă de un mărăcine.

Altă dată mergând cu Ghiuri, calul dispensarului, cu sania la cercul pedagogic la Abrud, acesta a prins viteză şi la o cotitură ne-a prăvălit pe toţi în zăpadă şi abia au reuşit bărbaţii să mai prindă calul.

Buna mea vecină lelea Valeria m-a învăţat să-mi fac eu pâinea şi să mi-o coacă în cuptor alături de ale ei. Îmi spunea că îi pune un „răsc”, era un beţişor ca semn de recunoaştere. Cu ajutorul ei am scăpat de căratul pâinii.

Cursurile se făceau în sala de clasă în două serii. Îl aveam coleg de muncă pe dascălul Cioara Pompei care se afla aproape de pensionare. Acesta era un bun povestitor şi-mi spunea multe glume dar întotdeauna le ocolea pe cele vulgare. Simţeam că mă respectă mult. Ştia să gătească bine, nu era căsătorit. Când ne vizitau inspectorii de la raion întotdeauna serveau masa la Pompilică.

Copiii care veneau la şcoală erau cuminţi. Soseau dis-de-dimineaţă şi fiindcă o uşă de la sala de clasă dădea în chilioara mea mă trezeau din somn înainte de a suna ceasornicul meu. Toţi purtau opincuţe şi haine ţesute în casă de mămicile lor.

Izolarea şi singurătatea mă făceau puţin melancolică şi adeseori mergeam patru kilometri până la Şcoala din Valea

84


Barnii ca să mă întâlnesc cu învăţătoarea Terezia Ursu viitoarea mea cumnată. Mai trebuia să merg destul de des la Şcoala de centru pentru diferite şedinţe sau activităţi metodice. După cei 7 kilometri, respectiv 14 dus şi întors eu mai aveam de bătut pe jos încă 4 kilometri de la Valea Barnii până la Cojocani şi fiindcă se înnopta, dormeam uneori la Terezia. Lucrurile s-au complicat deoarece fratele său Ilie Ursu venise, după trei ani de armată făcuţi la marina militară, dascăl în Valea Barnii. Nu m-am bucurat gândindu-mă că de acum nu se face să mai merg la buna mea prietenă. Numai că într-o duminică de iarnă după ce trăsesem o porţie de plâns mă trezesc cu intrusul la uşă. Tristeţea mi-a dispărut şi acum mă gândeam cum să fac ca să mai vină şi i-am oprit o mănuşă ca să mai aibă motiv şi să mă mai viziteze. Strategia a ţinut şi urmarea a fost că ne-am împrietenit, am făcut logodna şi ne-am căsătorit la starea civilă. Cununia religioasă şi o masă mică s-a făcut în taină la casa mea părintească deoarece ne temeam să mergem la biserică, aflasem că directorul Şcolii de centru Iosif Polhac fusese criticat prin toate şedinţele că a trecut pragul bisericii.

Fac o paranteză, fiindcă mă simt obligată moral să spun că Iosif Polhac, Dumnezeu să-l odihnească, a fost un director bine pregătit profesional, vrednic să conducă o unitate mare pe vremea aceea. Şcoala avea clase paralele, internat, burse de şcolarizare pentru toţi copiii de pe sate, mai erau şcoli uneori fără dascăli, era răspundere mare. Pe motiv că tatăl său ar fi fost legionar a fost înlăturat de la conducerea şcolii.

După căsătorie soţul meu Ilie Ursu a fost numit director la Şcoala din Valea Barnii şi aşa m-am mutat şi eu de la Cojocani.

Până să se termine construirea şcolii de 8 an am locuit în cancelaria şcolii vechi. Acolo era arhiva şcolii şi biroul directorului. Noaptea ne trezeau şoarecii care dădeau iama prin hârtii. Ne sculam, aprindeam lampa cu petrol, băteam cu lemne în duşumea. Se linişteau puţin, noi ne culcam dar ei iar începeau cronţănitul. Ca să scăpăm de ei ne-am făcut rost de o pisică şi aşa ne-am liniştit şi noi şi am salvat şi arhiva.

Fiindcă se lucra intens la construcţia şcolii, oamenii dădeau buzna în cancelaria care ne era şi dormitor şi bucătărie. La intrarea în cancelarie era un hol şi o cămară netencuită, fără tavan şi fără geam. Ne-am gândit să facem ceva ca să ne îmbunătăţim condiţiile de locuit. Am apelat iarăşi la tata şi ne-a făcut un geam, am cercuit-o şi i-am pus tavan din scânduri.

Nu pot să uit că într-o zi când soţul era plecat la o şedinţă la Alba-Iulia soseşte tata să ne tencuiască viitoarea noastră bucătărioară. Fiindcă nu avea cine face mortarul pentru tencuială, m-a pus pe mine la sapă şi la lopată să amestec nisipul cu varul şi cu apa, muncă grea pentru o femeie. Tata se

85


grăbea, el era meseriaşul, el tencuia iar eu trebuia să-i asigur materialul. Mi-a fost foarte greu dar n-am renunţat, voiam să avem şi noi un cât de mic confort în locuinţă. Mi-a curs sânge din nas dar eram tare fericită că până seara cămăruţa noastră era tencuită. Mai târziu am înlocuit şi duşumelele din hol care erau putrede şi am scăpat şi de biroul directorului fiindcă s-a terminat şcoala nouă. Acum aveam fosta cancelarie dormitor, camera bucătărie, holul şi sala veche de clasă debara.

După toate acestea, la scurtă vreme o revizie ne găseşte că noi nu am plătit chirie şi s-a ajuns la tribunal. Soţul s-a descurcat excelent punând întrebarea dacă poate să strice ce a făcut? ! ! Urmarea a fost că ni s-a dat câştig de cauză.

Greul l-a dus soţul meu cu construcţia şcolilor, cu tot felul de sarcini pe linie de partid, menţinerea frecvenţei, cursuri de alfabetizare, recensământul animalelor şi al populaţiei. Toate acestea presupuneau zeci de drumuri bătute cu piciorul pe jos fiindcă Mogoşul are 21 de cătune.

Ne bucuram că aveam un colectiv de cadre tinere şi că era multă armonie între noi. Lecţiile deschise se terminau cu o analiză trecută în procesul verbal şi apoi cu o masă dată de cel care ţinuse şi lecţia, pentru partea a doua nu mai trebuia proces verbal. Aici era o atmosferă plină de voie bună şi de umor.

Inspecţii se făceau des, aproape în fiecare trimestru. După ce-şi făceau datoria, insistau mai mult pe îndrumare decât pe control, inspectorii se adunau la cel mai bătrân dascăl, la Pompilică care îşi sacrifica gâştele să le facă tocăniţă cu mămăliguţă. Avea şi un lichior preparat după o reţetă ştiută numai de el. Eram invitaţi şi noi. Atmosfera devenea încinsă chiar dacă afară crăpau pietrele de ger.

În serile lungi de iarnă trebuia să mergem la aşa zisele „Cercuri de citit” care erau răspândite pe la casele oamenilor. La lumina lămpii cu petrol le citeam basme precum şi poezii de Coşbuc sau de Octavian Goga. Ascultau cu plăcere fiind mai apropiate de sufletele oamenilor. Femeile torceau lână sau cânepă până aproape în zori. Era multă veselie fiindcă întotdeauna se găsea şi câte un hâtru bun de glume. Într-o seară geroasă de iarnă mă găseam în casa gospodarului Hohoi unde pe uşă afişasem „Cerc de citit”. Camera era plină de femei, fete şi bărbaţi. Se făcuse linişte văzându-mă că mă pregătesc să le citesc ceva. Chiar în momentul acela intră pe uşă un flăcău care ne spune că la radio s-au anunţat „ploi lungi de scurtă durată” la care toţi au izbucnit într-un râs zgomotos încât lampa s-a stins şi câteva minute am rămas în întuneric, prilej ca flăcăii să fure o sărutare fetelor.

După cinci ani petrecuţi la Şcoala din Valea Barnii soţul a fost transferat la Mogoş centru şi numit director aşa că ne-am mutat

86


iarăşi în casă „nouă”. Aici locuinţa era o veche casă parohială. Acoperişul de carton asfaltat era spart pe unele porţiuni iar ploaia trecând prin funinginea din pod ne zugrăvea pereţii cu lungi dâre negre. Ne-am apucat şi aici de lucru. Am dat jos tencuiala care era coşcovită iar administratorul de la internat ne-a lipit porţiunea de tavan căzută. Am vopsit geamurile şi uşile şi ne-am instalat în această cameră spaţioasă care se găsea la etaj. Mai aveam şi un cerdac lung şi spaţios.

Prin 1971-72 s-a introdus curentul electric şi la Momoş aşa că am scăpat de lampa cu petrol. Pe parcurs am introdus şi apa la cişmeaua de lângă casă pe cheltuiala noastră.

În camera alăturată trăia un preot bătrân Gheorghe Amancei, moldovean, care în tinereţe fusese învăţător şi la şcoala normală avusese ca profesor de desen pe Octav Băncilă. Mi-a povestit că după 21 ani de dăscălie, avea şi gradul I, a făcut 13 ani de închisoare fiind acuzat de propagandă legionară. La canalul Dunăre – Marea Neagră a făcut vreo cinci ani. A avut multă încredere în mine şi mi-a povestit despre chinurile îndurate în închisoare. La Sălciua îşi lăsase soţia cu trei fiice eleve. Aceasta, fără serviciu, cosea la maşină ca să poată supravieţui. Cea mai mare supărare a avut-o când soţia i-a trimis la închisoare un colăcel, pomană că îi murise una dintre fiice. O dată i-au pus ochelari negri la ochi şi l-au lăsat într-o celulă. A crezut că vor să-l împuşte şi l-a apucat o frică groaznică. A început să se roage spunând cu lacrimi amare „Tatăl nostru” şi, spunea el „M-am liniştit ca o apă”.

Acum în libertate fiind singur îşi pregătea un meniu foarte simplu. Îşi făcea cafea din coji arse de pâine peste care turna apă şi un pahar de vin în care introducea bucăţi de pâine. Altă dată a mâncat doar cartofi fierţi, nu din sărăcie, aşa credea el că e bine şi zicea: „Nici Ceauşescu n-a mâncat aşa ceva”. Carne mânca numai când mergea la botez sau la nunţi. Cânta frumos la vioară şi era de un calm englezesc, demn de invidiat. Când i-a venit telegrama de la Sălcuia că i-a murit soţia a spus doar: „Dumnezeu s-o ierte” şi n-am putut citi pe faţa lui un semn de tulburare.

Prin 1973 l-a vizitat comicul şi colegul de închisoare Horea Căciulescu. Era o plăcere să stai în preajma lor. Fetiţa mea Marinela avea vreo doi anişori şi se trudea să treacă pragul să intre în camera lor. Horea a privit-o şi i-a spus: „E greu să treci un prag în viaţă”. L-am întrebat pe părintele Gheorghe pentru ce a făcut artistul închisoare şi mi-a spus că „a vrut să spele putina”, adică să fugă în străinătate.

La parter era aprozar în care pe lângă legume se consuma şi mult alcool aşa că nu prea am avut parte de linişte. Aveam şi doi copii mici, un băiat şi o fată. Am criticat acest aspect într-o brigadă artistică prin versurile:

87


„Zice morcovul din colţPătrunjelului frumos– Tu mai poţi răbda, măi vereFum de pipă, vorbe grele?”

După vreo 15 ani de stat în casa parohială ne-am mutat în noul bloc construit pentru cadrele didactice. Acum aveam apartament cu trei camere, baie, cămară şi boxă. Ne construisem o casă şi la Bucium Poieni unde locuiesc în prezent cu fiica mea. Băiatul este căsătorit şi locuieşte la Hunedoara.

Acum mă întorc cu gândul şi cu inima rănită la prietena şi cumnata mea dragă Terezia Ursu, căsătorită Vesa, care nu se mai află printre noi. Nu am fost colege de clasă dar ştiu că a fost o elevă eminentă şi că a terminat Şcoala Pedagogică din Abrud cu nota 10. A luat premiul I pe şcoală.

La fel de sârguincioasă a fost şi la catedră. Era o plăcere să participi la lecţiile ei. Subţirică şi îmbrăcată într-un halat albastru, ca uniformele şcolarilor, făcea ca lecţia să decurgă ca o apă lină. Vorbea întotdeauna frumos cu elevii iar aceştia o iubeau şi învăţau cât puteau de mult, de dragul ei.

La inspecţia specială pentru gradul I s-au mirat profesorii din comisia de la Cluj cum a reuşit să facă atâtea planşe lucrându-le jos pe duşumea şi la lumina lămpii zicând că dascălii din Cluj cu condiţii incomparabil mai bune n-au făcut aşa ceva şi nu folosesc atâta material didactic intuitiv. Au afirmat că au descoperit o floare rară de munte.

Alături de soţul ei Teodor Vesa au desfăşurat o intensă muncă culturală şi au obţinut Medalia de aur la concursul cu brigăzile artistice. Pentru multe alte activităţi dar mai ales pentru lecţii, dacă le-ar fi văzut cineva, ar fi meritat multe medalii de aur.

Destinul a lovit această familie acolo unde doare mai rău, în copii. S-a stins mai întâi fiica lor Dana, studentă în ultimul an, căsătorită şi cu un copil de doi ani. A murit apoi în mod tragic şi stupid fratele ei şi dragul meu soţ Ilie. Era în 1992. Terezia nu a mai putut suporta atâta durere, s-a îmbolnăvit şi ea şi s-a dus în veşnicie lângă fiica ei dragă. În urmă cu doi ani a urmat-o şi soţul ei Teodor…

Nu mai pot scrie nimic despre ei că prea îmi curg lacrimile. Să o facă alţii că eu nu mai sunt în stare…

Şcoala cu 8 clase din Valea Barnii şi-a închis porţile, la fel şi cea din Buteşti, Cojocani, Valea Mlacii, Mămăligani şi Bârleşti. A rămas o singură şcoală la Mogoş-Micleşti cu un singur post de învăţător unde mai este o floare de colţ, învăţătoarea-preoteasă Silvia Savu.

Au murit satele. Tineretul a plecat umilit să-şi câştige pâinea printre străinii din alte ţări.

88


Părintele Savu poate că va pleca ultimul, când nu va mai avea pe cine prohadi. Bătrânii se duc rând pe rând spre cele veşnice. A aşezat deja „în loc de odihnă… de unde a plecat toată durerea şi întristarea” peste 700 de mogoşeni. Aici nemaifiind tineri aproape că nu mai ştie nimeni ce e acela un botez sau o cununie. Pe oamenii de altădată ce lucrau câmpul sau stăteau de vorbă pe băncile de la porţi duminica după-masă, îi mai regăsim doar cu numele scris pe câte o cruce de lemn sau de piatră în ţintirim.

În 2006, într-o zi de toamnă târzie am participat la resfinţirea bisericii din Valea Barnii. Un preot tânăr şi inimos, Ovidiu Bota, care face naveta cu maşina din Câmpeni a făcut biserica veche ca o bijuterie. I-a pus acoperiş nou, a pictat-o, a împrejmuit-o cu un gard frumos iar în curte a făcut şi un mic paraclis. Am rămas adânc impresionată şi o nădejde firavă a încolţit în mine; poate că vor învia şi şcolile cândva!

Am vizitat cu acest prilej şi fosta Scoală de 8 ani care se află chiar lângă biserică. M-am dus împreună cu sora mea. Lacătul de pe uşă fusese smuls, uşile deschise, geamuri lipsă iar sala de clasă a cumnatei care era mândria şcolii acum era goală. În mijlocul sălii un moş căuta ceva în mormanul de hârtii de pe duşumea. La un geam, atârnată de un capăt, se mai afla o draperie cusută de mâna învăţătoarei iar pe peretele din faţa catedrei privea trist icoana Mântuitorului cu coroana de spini pe cap. În rest nimic. Am izbucnit în plâns şi trecând pe lângă uşa acoperită cu pânze dese de păianjen în care locuisem noi şi apoi familia Vesa m-am îndreptat spre biserică trăgând perdeaua peste amintirile triste.

Anii au trecut cu viteza trenului, Ivanul lui Creangă nu mai este nici el să închidă moartea în sicriu şi să o trimită pe apa sâmbetei, aşa că ne vine rândul negreşit şi nouă să plecăm de aici. Până atunci, noi care mai suntem încă, avem datoria să-l rugăm pe Dumnezeu să rezerve tuturor Normaliştilor din Abrud un colţişor de rai.

P.S. Parafrazându-l pe comicul Stan zic şi eu: „Dacă râde cineva de cele ce am scris, să ştie că mă supăr şi după ce mor nu mai vorbesc cu el.”

Marioara Ursu

Bucium Poieni, 25 ian. 2008

89

Ilie Ursu (1936-1992)Şi el a fost colegul

nostru


UN BĂIAT PREA LINIŞTIT, ALEXANDRU PICOVICI

IOAN BEMBEA

Parcă îl văd şi acum pe Sandu intrând din recreaţie în sala de clasă. Se aşeza liniştit în banca sa, deschidea un caiet de notiţe (un maculator fără linii că erau mai ieftine) şi fără să-i pese de gălăgia pe care cred că nici nu o auzea, îşi mai citea încă o dată lecţia din care urma să fim ascultaţi. Era întotdeauna pregătit pentru răspuns şi nu-mi aduc aminte să fi fost vreodată certat de profesori. Învăţa bine, era respectat de colegi dar…era prea cuminte, contrasta cu noi ceilalţi, foarte zburdalnici şi zgomotoşi. Mai aveam şi pe Iosif Polhac tot aşa de serios, dar ei erau cu vreo 4 ani mai mari

decât noi, marea majoritate a colegilor. Unii profesori le şi spuneau bătrânii clasei. Cu toate că se deosebea de noi, era foarte prietenos şi bun la suflet. Cred că dacă l-ar fi călcat cineva, chiar şi pe bătătură, tot el ar fi zis pardon. Ne era la toţi drag, găseam în el un prieten statornic.

Pe parcursul anilor ne-am întâlnit doar periodic. Acum, după pensionare locuieşte şi el la Turda şi ne vedem mai des. A rămas la fel de blând şi liniştit ca întotdeauna. Vorbim despre anii de şcoală, despre colegi, depănăm împreună dulci amintiri.

Iată cine este acest coleg:Alexandru Picovici a văzut lumina zilei într-o familie de

oameni săraci din Ceanu Mare la 5 iunie 1931 din părinţii Gavrilă şi Raveca. A fost plăpând şi bolnav încât părinţii nu credeau că va trăi, dar a avut zile, cum se zice.

Şcoala primară o face în satul natal cu mai mulţi învăţători. Îşi aminteşte şi acum că învăţătorul Geambaşu le-a spus într-o zi, în clasa I, să meargă acasă şi să nu mai vină la şcoală până când se va anunţa cu toba prin sat. Şcoala rămânea fără dascăl şi se închidea fiindcă el era concentrat, războiul bătea la uşă. S-a apelat la dascălii pensionaţi Pavel Cotoară, apoi la Anton Lupu. Acesta din urmă era din Sartăş-Brzeşti, fusese pilot şi căzuse cu

90


avionul. Acum era pensionat de boală. Pe la clasa lor au mai trecut preoteasa Ivan şi învăţătoarea Ana Rocneanu.

Micuţul şcolar Sandu Picovici se distinge atât la învăţătură cât şi la serbările şcolare şi se face astfel cunoscut în sat. Face 7 clase.

Din sat plecaseră la Şcoala Normală de la Abrud vreo trei băieţi, Remus Hădărean, Romulus Bumb şi Simion Morar. Avea un reper şi le-a luat exemplul. Se înscrie la Abrud unde face gimnaziul şi apoi Şcoala Pedagogică. Absolvent promoţia 1953.

Îşi aminteşte de numeroasele călătorii făcute cu Mocăniţa. Locomotiva scotea mult fum cu cenuşă care îţi intra în ochi dacă încercai să scoţi capul pe fereastră. Noaptea vagoanele de călători nu erau luminate, era un întuneric beznă, de nici mâna nu ţi-o vedeai. Doar prin gări mai intra câte o rază de lumină de la felinarele cu petrol. Pentru controlul biletelor conductorul avea lanternă sau chiar un mic lămpaş. Pe locomotivă era scris vizibil şi cu mândrie: VIT. MAX. 30 km/ oră. Până la Abrud trenul făcea câte 8-9 ore, la Sălciua staţiona mai mult, lua cărbuni şi apă.

Aşa cum a fost, Mocăniţa a făcut mult bine moţilor. Acum nu mai este, a devenit istorie. Peste şinele de cale ferată s-au rostogolit stânci iar vegetaţia ascunde aproape în întregime drumul de fier de altădată.

După absolvire în 1953 este repartizat ca învăţător la Arada, azi Poiana Horea, stă în gazdă la Găftiuţa ca mulţi alţi dascăli de dinaintea lui sau de după el. Aici reîntâlneşte câţiva colegi de la Abrud ca surorile Anca, Pia Haţegan, Tecioiu. Erau şi absolvenţi de liceu, Ioan Todea, băiatul preotului din Albac, Horea Scurtu din Câmpeni, Maria Oprea şi Maria Şpan din Baia de Arieş.

După numai două luni pleacă în armată. Aici iarăşi întâlneşte colegi de şcoală, pe Avel Bidiga şi pe Alexandru Jurca. Ajung toţi trei la Tecuci la o şcoală de ofiţeri de artilerie. Fac şcoala dar nu se activează, rămân ofiţeri de rezervă, cu o singură stea, cea de sublocotenent. Mai târziu în urma unor convocări de instruire este avansat la gradul de căpitan.

Întors din armată trece pe la Pedagogica din Abrud, îşi scoate diploma de învăţător şi cu ea dă fuga la Secţia de Învăţământ de la Câmpeni. Inspector şef era acum fostul nostru director Ariton Petrescu. Primeşte post la Şcoala Elementară din comuna Mogoş, raionul Câmpeni.

Drumul până acolo era greu şi anevoios. Până la Abrud cu trenul, mai departe până la Bucium Poieni cu vreo remorcă de ocazie din acelea care mergeau după buşteni, se putea sta în

91


spatele cabinei pe un şasiu dacă te ţineai bine. Mai departe până la Mogoş cu vreo căruţă, dar rar de tot se iveau astfel de ocazii, cel mai sigur şi mai practicat era mersul pe jos, încă vreo 10 Km.

Dar iată ce ne mai relatează Sandu Picovici:

Şi aici am întâlnit mulţi dascăli cunoscuţi de la şcoala din Abrud, în primul rând pe fraţii Elvira şi Ovidiu Blag, colegi de clasă. Tatăl lor fusese învăţător şi murise pe front. Cu mari eforturi i-a întreţinut mama lor la şcoală. Noroc cu bursa. De fapt, dacă nu am fi primit bursă, aproape toţi din clasă am fi rămas fără şcoală. Tot orfană cu tată mort în război era o altă colegă de clasă Graţiela Ţandrău din Poieni, tot fată de dascăl. Mai erau aici Puşa Macavei, Viorica Macavei, Octavia Lupu, Maria Costinaş. Parcă tot Buciumul venise să-i înveţe carte pe cei din Mogoş. Cadre didactice vârstnice erau puţine de tot, doar Paulina Sturza, din Abrud, de lângă spital şi Pompei Cioara, ei nu erau căsătoriţi. Am mai uitat din ei, mai erau Iosif Polhac, Estera Stan şi Elena Slevaş, nu mi-i mai amintesc pe toţi, să mă ierte, dar a trecut ceva vreme de atunci de „când era bunica fată” cum se spune într-un cântec.

Eu am predat matematica la clasele V-VII la Şcoala de centru, din Micleşti, am mai fost şi secretarul şcolii.

Erau organizate cursuri de alfabetizare pe două cicluri, corespunzătoare claselor I-II şi III-IV. Lecţiile se ţineau seara la şcoală. Frecvenţa era mulţumitoare. Mulţi din cursanţii noştri învăţau de la copiii lor care ne erau elevi. I-am învăţat să citească, să scrie şi să socotească. Pentru ei nu a fost puţin lucru.

În cadrul căminului cultural organizam activităţi cu tineretul; dans, cor, recitatori, solişti vocali şi instrumentişti, brigăzi artistice. În fiecare an se organizau concursuri şi festivaluri pe zonă, raion şi regiune. Cele mai bune formaţii ajungeau la faza pe ţară. Nu am avut performanţe deosebite dar spectacolele prezentate în faţa sătenilor se bucurau de mult succes. Căminul cultural era o rampă de lansare pentru tinerele talente mai ales din rândul elevilor.

Locuiam la Aurel Marian care îmi asigura o cameră încălzită. Masa o serveam la internat contra cost. Aveam un salariu de 400 lei la care se mai adăuga indemnizaţia de diriginte şi plata pentru munca de secretar al şcolii.

Din primii bani câştigaţi mi-am cumpărat, pe puncte, un costum şi un raglan (pardesiu). Mi s-a părut o mare realizare.

Aici la Mogoş m-am căsătorit cu Maria Covaci, cadru medical. În cazuri de urgenţă făcea şi pe dentistul, scotea fără milă măsele şi avea destul de mulţi pacienţi.

Deşi era o atmosferă plăcută în colectivul de cadre, la munte

92


viaţa mi s-a părut foarte grea, atât doar că puteai supravieţui, de aceea după trei ani, în 1958, mi-am cerut transferul spre câmpie. Aici pământul este mai darnic, iar o gospodărie te scuteşte de multe cheltuieli pentru asigurarea hranei.

Am ajuns la Soporul de Câmpie unde am funcţionat până la pensionare în 1993.

Pe la Abrud am mai trecut numai pentru revederile colegiale, din zece în zece ani. Am fost şi la întâlnirea de aur din 2003 şi atunci, privind în urmă, am realizat că venim dintr-o altă lume.

După mai multe discuţii cu bunul meu coleg de clasă Nelu Bembea m-m decis şi eu să aştern pe hârtie câteva aducer-aminte despre anii de şcoală şi de dăscălie în Apuseni. Îmi pare rău că nu am răspuns şi primei invitaţi. „Normalist la Abrud” mi-a deschis apetitul, este o carte plină de farmec.

Vă salut, dragi colegi, care veţi citi aceste rânduri, iar dacă v-am plictisit cumva, faceţi bine şi mă iertaţi.

Al vostru, Alexandru Picovici

Peste ani Sandu a rămas acelaşi om bun şi liniştit prea liniştit, cum îl consideram în anii de şcoală.

A lăsat gospodăria din Sopor în seama celor mai tineri. Soţia lui a plecat spre cele veşnice. După mai mulţi ani de singurătate, văzând cât e de greu să nu ai cu cine schimba o vorbă şi cine să te înţeleagă, şi-a găsit o nouă parteneră de viaţă în persoana profesoarei de limba română Viorica, o persoană tandră şi delicată.

Îi întâlnesc adesea când ies la plimbare. Văd în ei doi pensionari liniştiţi, prea liniştit şi mai ales prea cuminţi...

Turda, 6 febr. 2008

I. B.

93


ABSOLVENTUL GHEORGHE CRIŞAN, PROMOŢIA, ‘51, NORMALIST LA ABRUD

GHEORGHE CRIŞAN

Dragii mei colegi,Ioan Bembea şi Remus Hădărean,

mă adresez în primul rând vouă celor doi coautori ai viitorului volum despre viaţa şi activitatea dascălilor din Apuseni, dar mă adresez în aceeaşi măsură şi droaiei de colegi din diferite clase, pe care îi întâlneam zilnic în pauze pe coridoare sau prin preajma şcolii în anii aceia atât de îndepărtaţi şi despre care am avut bucuria să aflu o sumedenie de lucruri din cartea de evocări „Normalist la Abrud”, pentru care, daţi-mi voie, îl felicit încă o dată pe autor. Deşi, după terminarea şcolii, am avut o traiectorie a vieţii diferită de

a voastră, dascălilor-eroi din Ţata Moţilor, mă simt şi acum legat de foştii colegi de şcoală, căci anii copilăriei şi ai tinereţii nu pot fi daţi uitării.

Eu sunt un veteran, făcând parte din prima promoţie de dascăli, o clasă de 28 de băieţi, absolvenţi promoţia 1951.

M-am născut în 9 august 1930 în comuna Bucium, satul Cerbu, din părinţi ţărani crescători de animale, Laura şi Gheorghe, fiind unicul lor copil.

După ce am făcut şase clase la şcoala primară din satul natal am fost admis la Şcoala Normală din Abrud care s-a reînfiinţat în 1943, avându-l ca director pe înflăcăratul patriot Ioan Micu. Era în anii grei ai războiului. Şcoala a fost militarizată iar noi aveam regim de cazarmă, cu o disciplină în consecinţă.

După Reforma Învăţământului din 1948 şcolile normale (nu cred că era nici o şcoală anormală) au primit denumirea de şcoli pedagogice şi au devenit mixte, am avut marea bucurie de a avea şi fete în curtea şcolii, că la început numai şcoala era mixtă, nu şi clasele. De acum era altă viaţă, aşteptam cu nerăbdare fiecare pauză ca să ne vedem fiinţa dragă, deşi nu prea aveam curajul să le mărturisim simpatia sau iubirea noastră, doar la cinematograf trăiam intens emoţia unei

94


strângeri de mână.Am fost o clasă bună. Dintre colegii mei îi amintesc pe Augustin

Iancu, Simion Cosma, Niculiţă Macavei, Cârlig, Almăşan, Mesaroş, Pompei Olteanu, Costică Mera, Hărăguş, tot unul şi unul, e adevărat că cei mai mulţi eram şi mai în vârstă decât limite minimă, eram mai maturi.

Eu nu am stat la internat, am locuit la gazdă, dar în unele perioade mai umblam la şcoală şi de acasă. Băteam drum lung prin zăpadă, ploi şi frig, dar nu lipseam nici o zi de la cursuri. Profesorii urmăreau în permanenţă conduita noastră; atât învăţătura cât şi frecvenţa şi nu ne puteam permite să ne abatem de la cerinţele şcolii.

Dintre profesori, cea mai proeminentă figură era Ilie Moşicu, spirit enciclopedic, istoric de mare clasă şi cunoscător al limbii latine.

După absolvire în anul 1951 am fost repartizat la Şcoala Elementară din comuna Gârda de Sus de pe Valea Arieşului unde am stat foarte puţin fiind transferat la şcoala din Bucium Şasa, păşind pe urmele lui Ion Agârbiceanu.

Aici m-a fascinat măreţia Detunatei unde, în zilele senine, i-am dus de mai multe ori pe primii mei elevi în excursie. Şi mai măreaţă era Detunata împădurită sau Flocoasa cum i se spune în mod curent în partea locului, dar pe aceasta nu poţi urca nefiind nici o cărare de acces.

Activitatea de dascăl mi-am încheiat-o după un an, fiind încorporat în armată. Aici mi s-a propus să devin ofiţer de carieră, ofertă tentantă, viaţă la oraş, salariu mai mare plus alte o mulţime de avantaje. În consecinţă am urmat mai multe forme de învăţământ militar, Şcoala de ofiţeri apoi Academia Militară de Ştiinţe Economice. Având şi o pregătire pedagogică anterioară, am fost numit profesor în învăţământul militar, predând ştiinţe social-economice la mai multe şcoli de ofiţeri activi. După 7 ani de activitate am fost trecut în rezervă deoarece s-au redus efectivele forţelor armate şi s-au făcut unele reorganizări la nivelul şcolilor de ofiţeri.

În 1958 după trecerea mea în rezervă am fost numit economist, şef de serviciu, cu probleme de plan, organizare şi salarizare la Trustul Gostat Braşov apoi la Trustul pentru Mecanizarea Agriculturii cu sediul tot la Braşov unde am îndeplinit această funcţie timp de 30 de ani.

În 1990 m-am pensionat la limită de vârstă.Nu mă pot abţine să nu afirm că unităţile agricole

administrate de stat, Gostaturile, au fost nişte forme moderne de agricultură cu un randament ridicat, cu producţii dintre cele mai mari, chiar şi la nivel mondial, în condiţiile de sol şi climă din ţara noastră. Azi când trec prin zonă văd din mersul trenului,

95


sau de pe şosea, lanurile întinse de altădată transformate în fâşii înguste pe care nu se poate nici măcar întoarce combina de odinioară, dar nici nu e necesar să se mai întoarcă, fiindcă micile parcele sunt adevărate pârloage complet nelucrate. Din loc în loc apare câte o holdă invadată de pălămidă şi rapiţă, atât pot realiza bătrânii care mai lucrează în agricultură. După 1989 agricultura românească a făcut un „salt” înapoi cu 50 de ani. Incredibil dar adevărat! Fiindcă am lucrat o viaţă în acest domeniu, vrând-nevrând mă mai gândesc şi la problemele din agricultură, mai cugetăm cu toţii la ce se petrece în jurul nostru…Cu gândire de economist şi fiind direct informat cu date reale, dacă ar fi afirmat atunci cineva că România va ajunge să importe cereale, l-aş fi declarat nebun, atât sunt de contrariat de ce se întâmplă în agricultură!.

Sunt căsătorit cu Ana Crişan, medic primar, care mai lucrează şi în prezent în cabinet medical privat.

Avem un singur copil, o fiică, Laura, care la îndemnul soţiei, a urmat medicina devenind medic laborant. Ea s-a căsătorit cu un coleg de an şi de grupă, pe nume Simion Beni tot medic specialist.

Deşi aveau amândoi posturi în Cluj-Napoca şi o situaţie materială mai mult decât bună, au emigrat în U.S.A. unde au reuşit să obţină cetăţenia americană.

Au un băiat Andrei, elev în vârstă de 12 ani. S-au stabilit în Portland, Statul Oregon, iar noi de aici le ducem dorul, dar dacă ştim că lor le merge bine, suntem împăcaţi. Ne-au invitat la ei, am văzut şi noi America şi apoi am revenit pe plaiurile româneşti dar gândurile ne zboară zilnic dus şi întors peste ocean. O revedem mereu pe Laura, fetiţa noastră senină şi dulce din anii copilăriei…

De când m-am pensionat nu am acceptat să fiu un pensionar pasiv, sunt corespondent de presă la „Gazeta de Transilvania” din Braşov unde mi s-au publicat mai multe articole mai ales pe probleme sociale şi împotriva proiectului de minerit Eurogold de la Roşia Montană.

Sunt şeful comisiei economice la Uniunea Pensionarilor din Braşov şi consilier onorific la Prefectură unde susţin interesele pensionarilor mai ales ale celor cu pensii foarte mici.

Vă mai trimit câteva din scrierile mele. Aş fi bucuros să le puteţi include în carte, poate că prezintă interes şi pentru alţii.

Am fost şi rămân fidel motoului de pe tabloul promoţiei 1951, extras din lucrările pedagogice ale lui Macarenco:

„Oricât ar fi de grele condiţiile, să ai o putere folositoare societăţii şi să găseşti în tine tăria de a duce până la capăt această putere.”

Vă salut pe toţi, dragii mei foşti colegi! Vă mărturisesc cu sinceritate că aţi trecut de multe ori prin gândurile mele în anii,

96


nu puţini la număr, de când nu ne-am mai văzut.

Cu aleasă stimă şi respect,Bucium, 12 mai 2008

GHEORGHE CRIŞAN

Are multe preocupări pensionarul activ Gh. Crişan. De data aceasta nu se lasă trecut în rezervă, ci se implică intens, acolo la Braşov, în problemele sociale ale pensionarilor din urbe. Are şi alte teme de cercetare. A întocmit o micromonografie istorică legată de evenimentele de la 1848 din satul Cerbu, a depus mai multe memorii–protest pentru salvarea fostului local al Şcolii Normale de la Abrud, în prezent expus degradării până la pericolul iminent al demolării.

I-au rămas dragi pentru toată viaţa Apusenii. A renovat casa părintească de la Bucium Cerbu iar vara şi-o petrece în mare măsură aici. Într-u articol Detunata şi Poiana Narciselor de la Negrileasa – monumente ale naturii în Munţii Apuseni, după ce scoate în evidenţă frumuseţea şi măreţia acestor locuri, îşi exprimă, în mod justificat, indignarea că autorităţile actuale, în loc să protejeze natura cu monumentele ei, o lasă pradă, o vinde chiar, unor societăţi economice străine care s-o devasteze, s-o infesteze cu ceanură apoi s-o abandoneze după ce au stors tot aurul din Roşia şi Bucium, lăsând în urma lor un peisaj sinistru, este vorba de Eurogold.

Cu Gicu Crişan, căruia i se mai spunea şi Ghighi, nume moştenit de pe vremea când îi creşteau dinţii, ne cunoaştem din anii copilăriei. Eu locuiam la bunici la Cerbu şi mergeam uneori împreună la şcoală. Iarna când era mare zăpada şi era încă întuneric, eu plecam întotdeauna mai devreme şi ca să nu merg singur îl strigam din drum pe Gicu, că era şi la ei lumina aprinsă. Dacă nu era încă gata de plecare, mama lui, nini Laura, îndată ieşea la poartă şi mă chema în casă să nu aştept afară în frig. Avea o voce blândă, plină de căldură, cuvintele ei curgeau lin, ca un cântec. Cred că trăsăturile ei de om bun şi vocea domoală de la dumneaei le-a moştenit Gicu, nu-i vorbă că şi tatăl său era om liniştit însă prea tăcut, aşa mi se părea mie.

Om mai înţelept, ori poate mai fricos, Gicu lua întotdeauna de după poartă o bâtă groasă şi destul de lungă ca în caz de nevoie să se poată apăra de lupi, că treceam singuri prin pustietatea de la Ţârăul Bengii unde pădurea cobora până în drum şi nu era nici o casă prin apropiere iar pe zăpadă se vedeau urme de sălbăticiuni. Pe acolo le era drumul, treceau lupii de pe un

97


munte pe altul, că valea era mică şi îngheţată. După ce ieşeam la lărgământ, pe la căsuţa lui Mâţu, Gicu lăsa ciomagul ascuns şi îl lua numai la întoarcere ca să-l ducă iarăşi acasă.

Mie nu de lupi îmi rea frică. Se vorbea că pe acolo ar mai umbla dracii şi strigoii de care nu aveai cum te apăra cu bâta, erau ca nişte fantome care se mutau dintr-un loc în altul.

Au rămas toate în urmă. Am avut plăcerea să stăm, acum de curând, cu Gicu şi cu Iulian Morar împreună la aceeaşi masă la o nuntă la Abrud, a Dianei Vasile cu Andrei Cioara. A fost o nuntă frumoasă, elegantă, cu muzică bună dar mai ales tare, aşa cum place acum tineretului, atât de tare, că noi aşteptam cu nerăbdare pauzele dintre cântece ca să putem vorbi, să ne auzim unul pe altul. Şi mai ciocnind câte un pahar (cu măsură), am depănat o sumedenie de amintiri din anii tot mai îndepărtaţi ai copilăriei şi tinereţii noastre. Nici măcar în scrierile ştiinţifico-fantastice nu a fost prevăzut un atât de mare progres tehnic şi…ce ne-am fi făcut dacă nu mai trăiam ca să apucam toate aceste minuni ale ştiinţei?

I. B.

98


BĂTRÂNI ROMÂNI, BĂTRÂNI AMERICANI

GHEORGHE CRIŞAN

Gradul de civilizaţie al unui popor se măsoară mai ales prin protecţia socială şi prin grija pe care trebuie să o aibă cei ce conduc destinele acestui popor faţă de persoanele de vârsta a treia. Spre regretul nostru, durata medie de viaţă a pensionarilor a scăzut în mod dramatic şi în ultima perioadă de timp este în continuă scădere datorită inaniţiei, respectiv înfometării, sărăciei şi suferinţelor de tot felul. Astfel, în perioada anilor 2002-2007, numărul mediu al pensionarilor a scăzut cu 650.601 persoane, cu toate că în ceastă perioadă au fost puşi în drepturi de pensie şi alţii, pentru limită de vârstă şi vechime integrală. În ceea ce priveşte pensia medie lunară, aceasta reprezintă abia 25% din salariul mediu brut pe total economie, în timp ce în anul 1990, aceasta reprezenta 75-80% din salariul mediu pe ultimii 5 ani. (Câştigul salarial mediu în luna septembrie 2007 a fost de 1411 lei brut, în timp ce pensia medie în aceeaşi perioadă a fost de 359 lei).

Efectele capitalismului sălbatic şi oligarhic din România au consecinţe deosebit de grave în rândul persoanelor vârstnice care, în mod prematur, curmă vieţi de pensionari. Este o ruşine naţională să mai vezi în România pe la colţuri de stradă bătrâni cerşind pentru a mai supravieţui încă o zi. Multe persoane vârstnice sunt evacuate din locuinţele în care au trăit o viaţă, datorită faptului că nu mai au cu ce plăti întreţinerea, costuri care depăşesc cu mult cuantumul pensiei lunare. De asemenea, sunt foarte multe cazuri de pensionari evacuaţi din locuinţe pentru a pune în posesie pe unii aşa-zişi moştenitori, nepoţi sau alte rude care posedă în prezent mai multe imobile. Persoanele vârstnice trăiesc în prezent drama vieţii lor, fiind tratate cu indiferenţă şi dispreţ, fie de autorităţile statului, fie, în unele cazuri, chiar şi de propriii copii. Astfel, în multe cazuri, persoanele vârstnice suportă violenţe verbale şi fizice din partea unora la care ar putea să le fie părinţi sau bunici. Nu aceasta este adevărata democraţie, nu suntem pentru democraţia capitalismului sălbatic. Este necesar ca prin toate metodele şi mijloacele să fie instaurată şi în România o conduită civilizată, un respect deosebit faţă de cei ce au muncit şi

99


trudit o viaţă pentru binele urmaşilor. Pentru a ne da seama unde ne aflăm în Europa şi în lume din acest punct de vedere, consider că este deosebit de interesant să aruncăm o privire chiar şi peste ocean, pe pământ american. În acest sens au elaborat un pachet de legi şi o metodologie întreagă privind ştiinţa îngrijirii şi ocrotirii bătrânilor. Acestea sunt principii de viaţă şi de democraţie autentic americană. Datorită faptului că majoritatea aparţinătorilor persoanelor vârstnice au servicii şi afaceri în America, neavând timpul necesar să-şi îngrijească proprii bătrâni, la un nivel decent şi civilizat, au fost create trei tipuri de cămine de bătrâni şi anume: 1) Cămine cu 5 bătrâni. 2) Cămine de lux cu 15 bătrâni, acestea două funcţionează în sistem privat, şi 3. Cămine de stat tip hotel. Avizele de funcţionare a căminelor se acordă numai dacă prin construcţie aceste cămine asigură garsonieră şi grup sanitar, respectiv baie şi toaletă fiecăruia. Tratamentul medical al celor cu afecţiuni se asigură de către medicul de familie, asistente şi patron, care este obligat să afişeze şi să respecte medicaţia prescrisă. În aceea ce priveşte meniul zilnic, acesta este stabilit de comun acord cu persoanele internate în cămin. Masa se serveşte la ore fixe, iar între mese fiecare poate servi fructe, sucuri şi chiar şi câte o bere, fără a exista restricţii în acest sens. Costul şederii într-un cămin privat se negociază şi variază între 2500-3500 USD, la căminele de 5 persoane, iar în căminele de lux de 15 persoane, costul începe de la 3500 USD. Îngrijirea celor aflaţi în cămine de 5 persoane se face zilnic de la ora 7 dimineaţa până la 19 seara. În căminele de lux, îngrijirea şi supravegherea celor internaţi durează 24 de ore din 24. Pentru îngrijirea pacienţilor în aceste cămine există personaj angajat calificat care, în prealabil, a dat un test de cunoaşterea limbii engleze şi de modul cum trebuie să-şi onoreze obligaţiile pentru o foarte bună îngrijire a celor internaţi. Aceasta datorită unei concurenţe reale între cămine, fiecare cămin căutând să ofere servicii din cele mai bune pentru a atrage noi pacienţi. Patronii au tot interesul ca, prin îngrijirea deosebită ce o acordă pacienţilor, să prelungească durata de viaţă a acestora. Orice deces înseamnă un gol în bugetul căminului care, rămânând fără pacienţi, intră în faliment. Menţionez faptul că este foarte greu în a găsi pacienţi în locul celor decedaţi. Cherghivera, respectiv menajera angajată, beneficiază de un salariu lunar de 2000-3000 USD, în funcţie de handicapul celor internaţi, garsonieră gratuită, masă gratuită şi o zi sau două libere, pe săptămână. Patronii sunt chemaţi periodic la instruiri de câte o

100


săptămână, iar la sfârşitul instruirii trebuie să susţină un test. Pentru bătrânii cărora nu le ajunge pensia pentru plata căminului, diferenţa o suportă statul din fondul de securitate socială şi o virează în contul căminului. Pentru bătrânii americani care nu au pensie şi care nu au nici aparţinător, costul căminului îl suportă statul, tot din fondul de securitate socială, în plafon fix de 1500 USD lunar, ceea ce echivalează la noi în România cu 36.000.000 lei, respectiv 3500 RON. Fiecare american candidat la un loc într-un cămin îşi alege în prealabil căminul cu cele mai bune servicii şi cu cele mai bune condiţii de viaţă. Aparţinătorii au acces zilnic în cămin şi au dreptul să rezilieze contractul cu patronul dacă modul de comportare şi de deservire din partea personalului angajat nu corespunde exigenţelor. Căminele sunt supuse în permanenţă controalelor din partea autorităţilor statului american şi, dacă se încalcă anumite norme stabilite prin lege şi prin contract, se suspendă autorizaţia de funcţionar şi, deci, căminul este închis. Acestea sunt doar câteva aspecte din viaţa celor vârstnici de peste ocean şi, în aceste condiţii, cerşetoria a fost eradicată cu ajutorul fondului de securitate socială aprobat anual de către Congresul American. În România, dacă ar exista voinţă politică şi s-ar crea acel fond de securitate socială, ar putea fi eradicată cerşetoria şi ar putea fi ameliorate condiţiile de viaţă ale multor pensionari. Aceasta, desigur, ar însemna şi transferarea unor sume fabuloase din buzunarul unor îmbogăţiţi peste noapte prin fraudă şi corupţie, în contul asigurărilor sociale, respectiv în contul fondului de securitate socială care deocamdată lipseşte din bugetul statului. Facem un apel disperat către mai-marii zilei, să dăm o şansă de viaţă semenilor noştri care au trudit şi muncit cinstit în această ţară.

Din Gazeta de Transilvania, Braşov, Anul 1838 serie nouă, Nr. 5254 data 22-23, sâmbătă-duminică 2007

101

DIN CETĂŢILE ALBURNUS

Abrud, 1950, oraşul copilăriei şi adolescenţei noastre

AMINTIRI DESPRE LICEUL HOREA, CLOŞCA ŞI CRIŞAN DIN ABRUD

PROF. SIMION URSU

Pentru localităţile din împrejurimi, Şcoala Abrudului era, păstrând proporţiile, un fel de Sorbona. Afirm acest lucru ştiind de cât prestigiu se bucura acest locaş de cultură în rândul locuitorilor din Ţara Moţilor şi mai ales a celor din Ţara de Piatră, căci ei erau beneficiarii principali ai acestei şcoli. Ajunşi elevi aici la Abrud, copiii erau îndată priviţi cu alţi ochi în satele sau cătunele de unde au plecat, erau admiraţi şi respectaţi.

Spun toate acestea fiindcă eu însumi sunt absolvent al acestui liceu iar ulterior am avut, zic eu, după opinia consătenilor, privilegiul de a fi tot aici profesor de matematică, după terminarea Facultăţii la

Universitatea Babeş-Bolyai din Cluj Napoca.Provin din Ţara de Piatră, din Bucium Muntari.De la mine din sat, stând pe un munte de piatră şi aur, dacă

întinzi bine braţele poţi mângâia bolta cerului.Predominantă la Abrud a fost Şcoala Normală, cu vechi

tradiţii, dar pe parcursul vremii a luat fiinţă, în concordanţă cu necesităţile unei economii planificate, Liceul Teoretic începând cu anul 1954-1955. Eu sunt absolvent din prima promoţie a acestui liceu, din 1956-1957. Liceul teoretic la început a fost doar o anexă a liceului pedagogic funcţionând cu doar o clasă pe când liceul pedagogic avea ca plan de şcolarizare de regulă două clase. În anul şcolar 1958-1959 temporar liceul pedagogic s-a desfiinţat. A reapărut în 1963 când s-a simţit din nou lipsa de învăţători în satele din împrejurimi.

Elevii liceului pedagogic erau recrutaţi din absolvenţii ciclului gimnazial al fostului raion Câmpeni dar şi din zonele învecinate, Brad, Alba sau Turda.

Aceşti copii proveniţi din familii fără posibilităţi materiale erau, în general, copii harnici, hotărâţi să devină învăţători şi să

se întoarcă în satele lor, unde era mare nevoie de învăţători calificaţi. Încadrarea şcolilor de la sate cu învăţători localnici era o metodă benefică deoarece se asigura stabilitatea şi continuitatea activităţii în şcolile de la munte.

Foarte mulţi din absolvenţii liceului pedagogic şi-au continuat pregătirea în învăţământul superior în domeniul pedagogic dar şi în alte domenii. Din elevii care au fost colegi de generaţie cu mine cunosc destule cazuri care şi-au luat doctoratul, unii au ajuns profesori universitari. Am suficiente argumente care mă îndreptăţesc să afirm că la Abrud s-a făcut o şcoală bună iar copiii de la munte dau dovadă de o mare dragoste de studiu.

În toamna anului 1962-1963. după terminare facultăţii am revenit ca profesor de matematică în Abrudul meu drag. Aici am regăsit cele două profiluri de liceu, teoretic şi pedagogic, cu raportul schimbat ca plan de şcolarizare, liceul teoretic având două clase pe acelaşi nivel iar cel pedagogic câte o clasă.

Ca şi în localităţile din împrejurimi şi în Abrud liceul era o instituţie respectată de toată populaţia oraşului.

Corpul profesoral existent în cei zece ani cât am funcţionat la această şcoală era format atât din cadre didactice cu o bogată experienţă didactică, cu un stagiu îndelungat la catedră, cât şi din o pleiadă de tineri care abia atunci desluşeau tainele acestei meserii dar stăpâniţi de dorinţa vie de a se afirma profesional prin pregătirea elevilor la un nivel cât mai ridicat. Rezultatele şcolare ale elevilor au confirmat calitatea cadrelor didactice, căci noi dascălii ne măsurăm randamentul muncii prin rezultatele şi performanţele elevilor noştri.

Funcţionarea a două secţii, deşi diferite ca profil în cadrul aceleiaşi şcoli era benefică, liceul teoretic dând tonul pentru continuarea pregătirii universitare şi pentru elevii liceului pedagogic care la terminare aveau un atestat profesional de învăţător.

De Abrud mă leagă multe amintiri frumoase. Aici mi-am întemeiat familia în 1963, soţia mea Ţâru Doina Silvia fiind profesoară de matematică chiar la Liceul Pedagogic. Tot aici în Abrud am avut marea bucurie de a avea un copil, pe Simona. Aici prin elevii pe care i-am pregătit la matematică şi la fizică am avut multe satisfacţii profesionale.

În 1972 am fost transferat la Liceul Mihai Viteazul din Turda. Revin însă la Abrud periodic fiind invitat la revederile aniversare ale diferitelor promoţii. Cu acest prilej foştii noştri elevi prezintă în faţa colegilor dar şi a profesorilor prezenţi un scurt raport referitor

la realizările lor profesionale precum şi în plan familial. Cei mai mulţi au cu ce se mândri şi ne mândrim şi noi profesorii cu performanţele lor.

La întâlnirea din 2006, la 30 de ani de la absolvire a promoţiei lui Nicolae Furdui Iancu (să o numim aşa fiindcă este personalitatea cea mai cunoscută), dirigintă prof. Doina Ursu, au fost prezenţi toţi foştii absolvenţi, mai puţin doar cu trei decedaţi. Bilanţul a fost remarcabil. Din 30 de absolvenţi de şcoală pedagogică 22 au urmat învăţământul superior apoi s-au afirmat profesional în domeniul specialităţii. Un inspector general şcolar la judeţul Arad, doi procurori şefi de judeţ, magistraţi, cadre didactice, medici, ingineri.

Discut adesea cu soţia mea despre foştii noştri elevi de la Abrud. Am ajuns amândoi la convingerea fermă că elevii liceului pedagogic erau dotaţi intelectual, harnici şi ambiţioşi. Viaţa grea pe care o aveau în urmă, în familiile şi satele de unde proveneau, le îndruma în mod hotărât paşii spre un alt mod de viaţă. Oricât le era de greu nu abandonau şcoala şi prin tenacitate şi sârguinţă mergeau înainte. Şi au reuşit.

Apreciez şi astăzi cu toată responsabilitatea că încadrarea secţiei pedagogice a liceului la toate specialităţile era de excepţie, lucru dovedit de toate inspecţiile şcolare cărora le-am fost martor în acei ani.

Relaţia profesor-elev era de respect din partea elevilor, aceştia văzând în dascăl un model la nivelul căruia năzuiau să ajungă. Profesorii la rândul lor îi respectau pe elevi, nu-i umileau, nu-i jigneau cu nicio vorbă când aceştia se împotmoleau la răspuns, îi tratau cu răbdare şi dragoste aproape părintească. Perseverenţi şi inimoşi profesorii repetau mereu lecţiile, făceau ore suplimentare până când materia era însuşită de către toţi elevii. Mare atenţie se acorda elevilor foarte dotaţi participanţi la olimpiadele şcolare căci se găseau acolo în creierul munţilor din abundenţă astfel de elevi.

Trebuie să mărturisesc că ne face o aleasă plăcere să-i auzim la întâlnirile aniversare pe foştii noştri elevi spunând că noi am fost mentorii lor spirituali şi că nouă, cadrelor didactice, ne datorează realizarea lor ca oameni.

Ajuns inspector şcolar, în vizitele şi inspecţiile făcute am regăsit prin diferite localităţi absolvenţi ai acestei prestigioase şcoli. Erau foarte apreciaţi, respectaţi pentru rezultatele şcolare obţinute, pentru prestaţia culturală şi obştească la locurile lor de muncă. Erau şi pentru mine o mândrie!

Perfecţionarea didactică continuă a fost un obiectiv pe care

dascălii şcolii au reuşit să-l impună generaţiilor pe care le-au pregătit. Fie că au făcut studii superioare sau au rămas învăţători, pregătirea de zi de zi şi-au făcut-o, reuşind să se remarce prin acest stil de muncă, prin această deprindere câştigată în şcoală.

Referitor la devotamentul dascălilor pentru elevi îmi vine mereu în minte cazul învăţătorului Todea Barbu din zona Abrudului care având un elev infirm îl ducea zilnic în spate la şcoală pe o distanţă de mai mulţi kilometri.

Mijloacele mass-media ar putea culege şi prezenta astfel de cazuri care atestă că oamenii şcolii sunt capabili de sacrificii pentru elevii lor şi nu exemplele negative pe care le prezintă cu o diabolică plăcere, ce conduc la dispreţul societăţii pentru oamenii şcolii şi chiar pentru şcoală ca instituţie.

Mai doresc să scot în evidenţă faptul că societatea existentă pe vremea când eu am făcut şcoala a fost umană şi foarte generoasă pentru tânăra generaţie. Mai mult de jumătate din elevi am avut bursă de studiu pe toată perioada de şcolarizare. Personal am beneficiat de bursă integrală de studiu timp de 12 ani şcolari. Fără acest ajutor drumul meu ca şi al multor alţi copii de la ţară ar fi fost cu totul altul, aş fi devenit păstor de oi, tăietor de lemne prin păduri sau miner la Roşia Montană.

Poate că nu e pe placul unora, dar nu mă pot abţine şi chiar mă simt dator să afirm că societatea zilelor noastre în vâltoare frământărilor politice, a luptei pentru putere, a pierdut total din vedere sprijinirea copiilor capabili şi talentaţi din lumea satelor. Prea mulţi din ei din cauza greutăţilor materiale abia termină ciclul gimnazial. Şi nu e bine, nici pentru aceste talente care se risipesc ca florile câmpului cum spunea Sadoveanu, nu e bine nici pentru ţară.

Istoria învăţământului românesc ne oferă numeroase exemple de mari personalităţi ridicate din lumea satelor. De acest aspect astăzi nimeni nu mai este interesat…

Şcoala de la Abrud a fost o reală şansă, poate unica, pentru numeroase generaţii de copii sărmani din Ţara Moţilor şi din Ţara de Piatră.

Eu port mereu în suflet această Şcoală. Ea face parte din amintirile mele cele mai dragi.

Cluj-Napoca, 20.05.2007

COLEGUL MEU DE LA SOHARU, PETRU FELEA

IOAN BEMBEA

Mărturisesc că am fost cuprins de o mare părere de rău atunci când am văzut cartea lui Remus Hădărean Normalist la Abrud, fiindcă nu m-am găsit şi eu printre colaboratori. Mă invitase insistent colegul Nelu Bembea să scriu şi eu ceva dar nu am făcut-o şi nici nu ştiu de ce, de fapt nu prea am avut curajul să o fac. M-am întâlnit în carte cu lumea copilăriei şi adolescenţei mele. Mi-a făcut o aleasă plăcere să o citesc, să-i aud pe mulţi din foştii mei colegi relatând episoade interesante din viaţa lor.

Şi iată, încă un prilej de a scrie şi eu ceva. De data aceasta o fac, însă nu ştiu în ce măsură o să şi reuşesc.

Aşa îşi începe relatările colegul meu de la Soharu, Petru Felea, către autorul cărţii, Remus Hădărean. E

bine şi acum, încă nu-i prea târziu.Mi-a rămas peste ani imaginea lui de băiat slăbuţ, pirpiriu,

blând şi deosebit de bun la suflet. La rusă era cel mai bun din clasă, de aceea adesea mulţi dintre elevi ne copiam temele din caietul lui. Nu era egoist cum se mai întâmpla la alţii, ne oferea el însuşi caietul cu tema făcută întotdeauna corect.

Îl revăd adesea împreună cu Avel Bidiga, Alexandru Juraca şi Cornel Marian, mereu în echipă, intrând în clasă, cu puţină întârziere, plini de zăpadă pe ghete şi pe pantaloni până la genunchi. Profesorul îi scotea afară pe coridor să-şi scuture zăpada că se umple clasa de apă. După ce îşi frecau pantalonii cu mănuşa şi băteau cu ghetele potcovite pardoseala de mozaic a coridorului de se auzea în toată şcoala, intrau iarăşi în clasă repetând salutul Bună dimineaţa. Erau roşii la faţă de gerul iernii. Ocupau loc în bănci şi lecţia continua.

Soţii Felea în parcul din Abrud

Profesorii erau înţelegători cu noi cei care veneam de departe, dar rar de tot se întâmpla să întârziem. Uneori când era omătul foarte gros noi rupeam zăpada şi de aceea nu aveam spor la mers.

M-a impresionat la colegul meu grija ce i-o purta fratelui său mai mic Sâvuţ, slăbuţ şi acesta de-l lua vântul de pe picioare. La internat mereu trecea pe la el să-i ducă ceva de mâncare şi să-l ajute la pregătirea lecţiilor.

Este impresionant câtă dragoste şi solidaritate există între fraţi în familiile numeroase.

PETRU FELEA s-a născut în 7 iunie 1934 în Soharu, comuna Abrud-Sat din părinţii Ioan şi Eugenia, a fost al cincilea copil din cei opt fraţi. Pentru ei părinţii au trudit din greu şi toţi au făcut şcoală.

A făcut primele patru clase primare la şcoala din Soharu în timpul războiului. Învăţătorii se perindau tot timpul, chiar şi doi într-un an, astfel că elevii rămâneau cu un nivel scăzut de pregătire.

În 1945 se înscrie la Gimnaziul Unic din Abrud unde cu chiu şi vai se ţine de colegi şi promovează clasa după cum însuşi mărturiseşte.

În anul următor 1946, anul secetei şi al foametei de după război, s-a perceput o taxă şcolară care echivala cu preţul unei vaci fapt pentru care părinţii l-au retras de la şcoală. A revenit după un an, a primit bursă iar părinţii au scăpat de o grijă.

Termină Şcoala Pedagogică în 1953 şi ajunge apoi învăţător la Gârda Seacă. Şi numai când auzi acest nume te gândeşti la sărăcia de acolo.

Şcoala era într-o casă particulară părăsită, cu o pivniţă în care proprietarul închidea oile dar de unde venea tot timpul miros de grajd. În tot satul nu era nicio casă cu două camere, nu şi-a găsit o gazdă. A trebuit să locuiască la internatul şcolii din centru, la vreo patru kilometri depărtare şi stătea în dormitor cu elevii.

La şcoală erau, pentru cei peste 40 de elevi, două posturi şi câştiga mai bine, dar cu mare efort. O mai ajuta cu bani pe mama lui de la Soharu.

În aceeaşi toamnă pleacă în armată pentru satisfacerea stagiului militar obligatoriu de trei ani. Se întâlneşte cu Ioan Tomuş, un alt coleg, şi ajung amândoi tocmai la Dorohoi dar în companii diferite. Ne-am revăzut după vreo săptămână dar era să nu ne mai cunoaştem fiind tunşi la zero şi îmbrăcaţi în haine militare, toţi eram la fel, îşi aminteşte Petru Felea.

După terminarea stagiului de instruire este mutat la Constanţa la paza unor deţinuţi într-o colonie de muncă pe malul lacului Sutghiol. De aici ne relatează o întâmplare amuzantă.

În iarna grea din 1954 cu foarte multă zăpadă şi viscol nişte

militari sunt trimişi după alimente la un depozit ceva mai îndepărtat. Se înzăpezesc şi nu se mai întorc. În ajutorul lor pleacă o grupă de deţinuţi care îi găsesc şi-i ajută să se întoarcă la unitate. Ei, deţinuţii, le-au adus armele, le aveau pe umăr.

În acel lagăr se găsea şi generalul Mociulski. El luptase în fruntea vânătorilor de munte atât în Răsărit cât şi în Apus până în Munţii Tatra. A fost eliberat numai când generalul De Gaule a făcut o vizită în România şi a intervenit pentru el.

Întors după trei ani din armată revine în învăţământ. Lucrează în comuna Albac la Şcolile din Potionci şi Sohodol. Aici o întâlneşte pe învăţătoarea Ana Giurgiu fiindu-i colegă apoi iubită şi soţie.

Se transferă amândoi la Ciuruleasa apoi, numai el, la Soharu în satul său natal. Aici lucrează 25 de ani până la pensionare. Scoate şi trimite spre alte şcoli promoţie după promoţie un şir lung, lung de elevi ce îi vor fi mereu recunoscători pentru că le-a dăruit lumina ştiinţei de carte.

A predat tot timpul simultan la patru clase. După ce m-am pensionat numărul copiilor a scăzut sub 5 iar şcoala s-a desfiinţat. A mai dăinuit după mine doar 4 ani. Acum clădirea este în paragină, fără geamuri, fără uşi, fără sobe. De atâta pustietate te cuprinde jalea. În Soharu nu mai trăiesc decât bătrâni care îşi aşteaptă sfârşitul. Zeci de case au rămas pustii apoi s-au ruinat şi au dispărut. Nimeni nu mai coseşte fânaţele, din toate părţile înaintează pădurea de carpen şi mesteacăn.

Au avut două fiice, Terezia şi Elena-Eugenia. Amândouă au făcut studii superioare.

Terezia, căsătorită şi cu un copil mic, decedează la numai 26 de ani. Mare durere pentru părinţi şi întreaga familie.

Cealaltă fiică, ingineră, Elena-Eugenia a plecat definitiv în S.U.A. Părinţii au rămas singuri. Mai au în ţară pe nepoata rămasă orfană, pe Roxana, fiica Tereziei. Ea a terminat Facultatea de Sociologie la Petroşani şi fiind şefă de promoţie a rămas să lucreze la facultate ca asistent universitar. Acum îşi dă doctoratul. Ne mândrim cu ea, îi ducem dorul, suntem singuri în Abrudul uitat de lume. Aşa îşi încheie scrisoarea colegul meu.

E trist. Copiii noştri nu-şi mai găsesc rostul aici în ţară, se risipesc peste tot prin lume…

Adresa: Abrud, str. Ştiurţ, nr. 5, Telefon: 0258. 780259

Vorbind despre familia FELEA mă simt dator să mai spun câte ceva şi despre doi din fraţii lui, despre Romulus şi Ioan. Pentru câte au realizat, merită din plin şi cred că sunt în asentimentul cititorilor.

ROMULUS FELEA (1929-1981) a fost la început învăţător suplinitor pe la Bodreşti, Pioana Sohodol şi Câmpeni. Este cooptat ca ziarist la Viaţa nouă din Câmpeni între 1956-1964. În paralel

face la fără frecvenţă cursurile Şcolii Pedagogice din Abrud apoi tot aşa Institutul Pedagogic de 3 ani. Mai face un an la Facultatea de Limba şi Literatura Română din Bucureşti.

Se implică intens în studierea istoriei şi culturii Ţării Moţilor. Este ales vicepreşedinte apoi secretar al Societăţii de Ştiinţe Istorice şi Filologice subfiliala Abrud – Câmpeni. (Preşedinte fiind prof. Dumitru Lupaşcu din Baia de Arieş). A organizat şi a fost prezent la fiecare sesiune de comunicări din domeniul filologiei, folclorului, etnografiei şi istoriei locale. A prezentat el însuşi numeroase comunicări ştiinţifice pe care le-a publicat în revista Ţara Moţilor – studii, articole şi comunicări. Din această culegere la care şi-a adus o mare contribuţie au apărut patru volume, I în 1974 la Abrud, vol. II în 1977 la Alba Iulia, vol. III în 1978 tot la Alba Iulia iar vol. IV, pregătit tot de el, s-a publicat postum la Cluj-Napoca în 1992 prin Editura Clusium prin grija fratelui său Ioan Felea care i-a preluat toate documentele şi le-a valorificat într-un mod strălucit, prin publicare.

Dedicându-se cercetării legendelor istorice ale Munţilor Apuseni, din manuscrisele sale s-a publicat postum la Cluj-Napoca în 1992 volumul Avram Iancu în tradiţia orală a moţilor, prefaţată de acad. Ştefan Pascu.

A publicat mult în diferite reviste şi ziare dar mai ales a îndemnat şi pe alţii să se implice în cercetarea istoriei şi culturii Ţării Moţilor.

Alte informaţii pentru cei interesaţi se pot lua din volumul Martiri şi oameni de valoare din Ţara Moţilor, Editura Napoca Star, 2006, Cluj-Napoca, având ca autori pe Romulus şi Ioan Felea. Din acest volum am spicuit şi eu câteva date.

Am o amintire tristă legată de Romulus Felea. În primăvara anului 1982 i-am trimis o scrisoare prin care îi propuneam să organizăm o sesiune de comunicări comună a celor două Subfiliale

Turda şi Abrud-Câmpeni pentru a marca în mod festiv centenarul naşterii scriitorului Ion Agârbiceanu, (12 sept. 1882). După câteva zile am găsit plicul în cutia mea poştală cu menţiunea Retur. Destinatarul decedat.

IOAN FELEA s-a născut în 6 febr. 1926 la Soharu. În 1937 se înscrie la Şcoala Normală Andrei Şaguna din Abrud şi stă în gazdă la Nariţa Dumitru din Abrud-Sat, la Nini Lina. În anul I l-a avut coleg pe Marin Preda, marele prozator de mai târziu.

La terminarea Gimnaziului, în 1941 se înscrie la Şcoala de Conductori Tehnici

minieri şi Chimico-Metalurgi de la Brad-Gura Barza. Era o şcoală refugiată de la Baia Mare ca urmare a Dictatului de la Viena din 1940. În timpul şcolarizării elevii făceau practică în subteran în minele Mica. Şcoala lor se transformă în Şcoală de Subingineri. Mai târziu devine inginer în exploatarea şi prepararea minereurilor. Se perfecţionează în URSS. Lucrează ca inginer minier la Bucium Izbita, Valea Dosului, Roşia Montană, Baia de Arieş şi apoi la Întreprinderea Minieră Cluj.

După pensionare fiind stabilit la Cluj publică din manuscrisele preluate de la fratele său Romulus Felea şi reeditează o serie de cărţi cu referire la Ţara Moţilor: Ion Rusu Abrudeanu, (fost deputat şi senator de Alba) Aurul românesc – Istoria lui din vechime până azi, ediţie nouă, 2006, Editura Napoca Star, Cluj-Napoca, MOŢII – Calvarul unui popor eroic dar nedreptăţit, Ediţia a II-a, Editura Napoca Star, Cluj, 2007. Am citat doar două din numeroasele lucrări de valoare peste care s-a aşternut colbul vremii şi al uitării pe care le-a readus în actualitate prin reeditare.

A elaborat el însuşi mai multe volume, pe care le-a şi publicat, despre o serie de personalităţi din Ţara Moţilor sau personalităţi care au făcut ceva pentru această parte a ţării: Martiri şi oameni de valoare din Ţara Moţilor, 2006, Alţi oameni luminaţi în Ţara Moţilor, 2006, Alte Valori în Ţara Moţilor, 2007, toate prin Editura Napoca Star din Cluj-Napoca.

Nu e puţin ce a făcut, e mult, foarte mult şi îi dorim s-o ţină tot aşa.

La cei 82 de ani îi dorim sănătate şi putere de muncă spre folosul culturii româneşti.

Adresa: Cluj-Napoca, Str. Bucureşti, telefon: 0264. 531691Turda, 30 ian. 2008

I. B.

ŞI IO SUNT MOAŢĂ...

RODICA BRATE (N. OPINCARU)

Cu siguranţă, dacă ar mai fi trăit părinţii mei, amintirile ar fi fost mult mai bogate, dar la fel de răscolitoare, deoarece, adeseori, povesteam cu nostalgie de anii petrecuţi la Roşia-Montană şi Abrud. Pentru ei, perioada a coincis cu cea mai frumoasă vârstă, cea a tinereţii, a întemeierii unui cămin şi a naşterii unui copil.

Deşi am plecat din zona Munţilor Apuseni la vârsta de 8 ani, totdeauna m-am mândrit că aparţin acestor locuri, mustind de relicve romane şi leagăne ale unor civilizaţii dacice, care nu şi-au dezvăluit pe deplin, nici acum, misterele. Am avut şansa că m-am născut într-o comunitate de oameni înfrăţiţi cu peisajul alpestru, de la care am învăţat ce înseamnă valoarea tăcerii şi a contemplaţiei, demnitatea, nobleţea caracterului, cutezanţa, tenacitatea şi voinţa de a duce lucrurile până la capăt.

Cei şapte ani de acasă i-am petrecut la Abrud (sunt născută la Roşia-Montană, acum devenit un loc intrat şi în vizorul opiniei publice), aşa că pot afirma, cu certitudine, că ei m-au marcat, fiind reperele structurale, pe care s-a clădit destinul meu ulterior. Copil de dascăli, am fost învăţată de mică să respect câteva locuri din oraş, pe care le priveam totdeauna cu admiraţie şi emoţie. Tata mă lua de mână şi-mi spunea: – Aici, la Detunata, pe banca asta, a poposit Avram Iancu, numit Crăişorul Munţilor, înainte să plece la Alba. Aici, lângă Primărie, e Şcoala, în care vei învăţa şi tu şi unde e învăţătoare măicuţa ta. Pe deal, la capătul aleii, după ce treci podul, este clădirea Şcolii Normale, unde sunt eu profesor, iar dincolo, sunt dealurile pe care ne dăm cu schiurile şi admirăm peisajul, până hăt ! departe.

Am început clasele primare într-un alt local, cu etaj, situat pe strada principală (din piaţă, drumul trecea pe lângă o biserică catolică şi se îndrepta spre spitalul municipal). Atunci, clădirea mi se părea impunătoare, cu săli imense (nu ştiu ce fusese înainte de

1947, la plecarea regelui). În una din ele, la etaj, profesorii jucau biliard, la o masă uitată, dar în stare foarte bună şi dotată cu toate cele necesare: bile, tac, iar eu cântam la un armoniu (un fel de orgă, asemeni pianului cu burduf).

Ghiozdanele noastre erau din carton, primul caiet a fost tăbliţa cu buretele atârnat de o sfoară, la ore asistau băieţii de la Şcoala Normală, iar pe învăţătoarea noastră o chema Buba Gozman.

Nu pot uita o secvenţă, inedită prin semnificaţia ei: atunci am mâncat prima dată margarină şi lapte praf, primite de la americani(sintagma laptele şi cornul a avut strămoşi). Era la câţiva ani după război, noi, copiii, ne aşezam la coadă (a fost prima coadă la care am stat, ulterior, ele deveniseră ceva familiar în peisajul oraşelor), într-o mână, cu felia de pâine neagră, pe care ni se punea o bucată de margarină alb-gălbuie, cu un gust ciudat – dar pe atunci nu făceai mofturi la mâncare, fiindcă nu era cazul –, iar în cealaltă mână, cu o cană de aluminiu, în care ni se servea, cu un polonic imens, lapte (praf) fierbinte, cu vitamine, de către două tanti în halate albe. În clasă, deasupra tablei, tronau 4 (patru) tablouri, poreclite barbă lungă, barbă scurtă, barbă cioc, barbă deloc, iar pe peretele din dreapta, un cârnaţ de fotografii ale unor figuri de tristă amintire, pe seama cărora lumea vorbea în şoaptă şi spunea glume riscante.

Chiar dacă nu-mi amintesc multe lucruri din timpul orelor, ştiu că am primit cunoştinţe esenţiale, poate nu atât de diversificate ca astăzi, dar solide: la finele clasei a II-a, toţi copiii ştiam tabla înmulţirii, cititul, scrisul, socotitul, eram în stare să povestim şi să compunem coerent şi ales, aveam informaţii despre istoria neamului şi a locurilor, din ştiinţele naturii şi geografie, ştiam desena din memorie harta ţării (fără şablon), cu râurile importante, munţii, oraşele mari, ştiam observa viaţa micilor vieţuitoare şi puteam îngriji o vietate pe lângă casă. Deşi erau vremuri grele, am ştiut să ne trăim copilăria, ne-am jucat de-a toate: de-a ascunsea, şchiopica (şotron), cu pietricelele la groapă, am sărit coarda, am bătut mingea, am alergat prin curtea largă, ne-am pitulat pe după stânjenii cu lemnele de foc, din curte, dar am primit şi bătaie, cu linia, peste buricele degetelor, de la cineva care a suplinit-o pe învăţătoarea noastră. Totuşi, a fost foarte frumos, ca în Amintirile lui Creangă.

Dintre colegii de clasă îmi amintesc de Ana-Mică, care locuia în Abrud-Sat şi de buna mea prietenă, Doiniţa Hărăguş, fiica

profesorului de geografie, pe care am reîntâlnit-o la Cluj, în timpul studenţiei.

Deoarece în perioada aceea se pregăteau multe serbări cu tematică şi se confecţionau nenumărate lozinci şi gazete de perete, ca să nu stau singură acasă, părinţii mă luau cu ei la aceste activităţi colective: am învăţat cazaciocul, mi-am confecţionat o podoabă pentru păr, din carton, de culoare roşie şi cu panglici lungi, legate la spate, tipică dansatoarelor rusoaice, am învăţat să decupez litere albe pentru lozinci roşii, mobilizatoare: Dacă nu poţi, te ajutăm. Dacă nu ştii, îţi arătăm. Dacă nu vrei, te obligăm.

Plăcerea cea mai mare era când participam la repetiţiile de teatru, unde tata era sufleor şi mă lua cu el în cuşca de sub scenă. I-am admirat pe actorii învăţători sau profesori şi trăiam cu emoţie glumele lor, străduinţa de a oferi un spectacol de calitate. În casa părinţilor mei mai există şi acum nenumărate cărţi cu piese de teatru pentru copii şi adulţi, potrivite actorilor amatori. Îmi amintesc, ca azi, de domnul Ionuţ Leheneanu, junele-prim, cu părul puţin grizonat la tâmple, de nenea Vasile (Toaţi) Anca, cel pasionat de motociclete, de domnul Gheorghe Sebeşan şi de câteva doamne tinere şi frumoase, ca artistele. Ei au pus în scenă comedia O noapte furtunoasă, având un succes nebun, chiar şi în localităţile din împrejurimi, unde s-au dus în turneu.

Am avut mulţi prieteni în copilărie, ale căror prenume le regăsesc în cărţile primite în dar de ziua mea, pe care le păstrez şi azi (Sanda şi Dodi Trifu, Voicu Sebeşan, Stelica Oneţ, Doina Pop, Adina Mitrofan, Doina Avram, Doina Trifon, Didona Ciacu, Ligia Sturza, Şany şi Cichi Buba, Doina David, Zizi Furdui), dar, din păcate, distanţele, întâmplările, evenimentele au făcut să pierd legătura cu ei, după o perioadă de timp. Când m-am reîntors pe meleagurile natale, la absolvirea facultăţii, împreună cu mama, ca un periplu-remember afectiv, unii cunoscuţi şi prieteni plecaseră (medicii Mihai Stoianovici, Carol Jeney), oraşul parcă avea alt aer, şcoala se schimbase, iar în târgul de lângă piaţa Primăriei n-am mai găsit Ringelspielul, în care ne dam de câte patru-cinci ori, până ameţeam şi se gătau bănuţii.

Cea mai tare scenă a fost când am asistat la recoltarea mierii din stupi, în curtea preotului Mitrofan. El se protejase cu un şorţ, mască, dar nu-şi pusese mănuşi, iar albinele nu l-au înţepat. Le vorbea tot timpul, blând, alintător, ca unor copii dragi, iar albinele îi răspundeau cu un zumzet tors, muzical şi prietenesc. Curtea lui era un rai terestru, cu foarte multe flori, de o parte şi

alta a aleii lungi, de la poartă până la casa din spate. După-mesele de vară petrecute acolo au însemnat pentru mine oaza de pace, linişte şi o stare de graţie similară celei paradiziace.

Sunt câteva firimituri de suflet, secvenţe, imagini disparate, dar păstrate intact în memoria afectivă. Seara, ne duceam la Kino, într-o sală luminată obscur şi vedeam filme ruseşti (Cazacii de pe Don), iar înaintea proiecţiei, în picioare, ascultam Sculaţi voi oropsiţi ai vieţii / Voi, osândiţi la foame, sus ! Erau vremuri grele, după război, cu multe întâmplări contradictorii, derulate rapid.

Îmi amintesc de iernile cu zăpadă multă şi colindele de Crăciun ale băieţilor de la Normală, când veneau acasă la noi, în prag de seară, iar eu aveam misiunea să-i servesc cu felii de cozonac cu nucă. Mi se părea că totul e o vrajă. Tata deschidea larg uşa casei, bradul era aprins, iar vocile bărbăteşti sunau în noapte straniu şi profund, grav şi sărbătoreşte, având efect iniţiatic. De atunci, am păstrat amintirea unui ceas al tainei, pe care-l aştept în fiecare an cu bucurie. În casa în care am locuit noi, în piaţă, lângă Primărie (am fost evacuaţi atunci, rapid, în 2 ore, din curtea doamnei Glückssel şi ne-am mutat în aceeaşi curte cu prof. Mihai Basarabescu), se deschisese o cantină, iar eu luam masa pe locul unde, cândva, se afla pătuţul meu de dormit, lângă soba de teracotă maronie, în ton cu tapetul şi lustra.

Verile erau domoale, clima, umedă, oraşul intra în repaus: copiii plecau cu părinţii la bunici, elevii de la Normală se duceau acasă, în satele de pe întinsul Apusenilor, iar oamenii îşi purtau existenţa cotidiană, fără mari evenimente la suprafaţă şi în văzul lumii. Toamna, totul se anima iar, începeau şcoala, activităţile, şedinţele, alfabetizările, spectacolele, serbările, vizitele la prieteni, astfel încât viaţa se derula cu bune, cu rele, continuu şi totuşi irepetabil. Am învăţat numele tuturor localităţilor din zonă, cu rezonanţele lor misterioase, şi direcţia în care sunt plasate (drumul Câmpeniului, al Roşiei, al Buciumului, al Bradului, al Albei, al Zlatnei, al Albacului), iar acum, când aud de ele, mă gândesc că puţin sunt şi ale mele.

Am lăsat în Abrud o parte din biografia mea, dar nu ştiu ce s-ar fi întâmplat, dacă nu plecam atunci. Aşa cum a fost, reprezintă partea mea de cer moţesc, când am învăţat alfabetul copilăriei inocente, când am înţeles că lumea e frumoasă şi merită să-i trăieşti fiecare clipă. Mama îmi spunea adesea: – Nu e important să faci ce-ţi place – asta e foarte greu şi uneori, imposibil -, ci ceea ce faci să faci cu plăcere. Multă vreme n-am înţeles tâlcul jocului de cuvinte, dar apoi, mi-am dat seama de adevărul lor.

Mi-e dor de tine, Abrud al meu, ca de copilărie şi dacă ar fi trebuit vreodată să împrumut un pseudonim, el ar fi conţinut, într-un fel, numele tău. Ca omagiu.

prof. Rodica BRATE

(pentru cunoscuţi, Dody, fiica prof. Traian şi Otilia Opincaru)

A FOST, ODATĂ, O ŞCOALĂ........*

Sibiu, decembrie 2007

O şcoală care pregătea învăţători pentru lumea satelor, o lume în care erau multe de făcut.

Învăţătorii erau numiţi luminători, îndrumătorii ţărănimii.

Şi erau.Absolvenţii s-au răspândit până prin Maramureş, Tara Moţilor, în sudul

Carpaţilor. Au dus şi au semănat învăţăturile din şcoală şi ele au dat rod bogat.

Era firesc să fie aşa, fiindcă Şcoala Normală avea de toate pentru a-i pregăti bine.

Şi era firesc să aibă de toate, fiindcă a fost gândită, concepută şi realizată cu scopul unic ca Şcoală Normală şi nu un alt tip de instituţie şcolară. Spaţiul fizic cuprindea în dimensiuni generoase curtea mare, terenul agricol experimental aplicativ, gospodăria anexă, grădinile cu flori, locurile pentru sporturi în aer liber. Totul, în spaţii cuprinzătoare, aerisite, odihnitoare.[...]

Cadrele didactice au fost alese cu grijă. Dar.......Rând pe rând, toate s-au restrâns, apoi s-au dus: biblioteca redusă

drastic, clase mai puţine. Idealurile se topeau.A urmat plecarea din localul propriu. [...] După ani, s-au reînfiinţat

clase de liceu pedagogic. Îşi poate cineva închipui ce înseamnă asta?Şcoala de aplicaţie este – sau ar trebui să fie – terenul unde se

verifică pregătirea teoretică de specialitate, de fapt, închegarea formării * Materialul a fost scris cu referire la Colegiul Naţional Pedagogic „Andrei Şaguna” din Sibiu, publicat într-un număr omagial, când au apărut primele semne ale intenţiilor ministerului de a interveni în structura şi organizarea liceelor pedagogice. Începând cu anul 1999-2000, s-a pus problema pregătirii învăţătorilor şi educatoarelor prin Colegii universitare de institutori şi absorbirea liceelor pedagogice de către universităţi. Am considerat că soarta liceului unde am funcţionat şi eu se aseamănă, din păcate, cu a multora. Colegiul din Sibiu trebuie să părăsească localul actual (în clădirea Şcolii Normale de Băieţi, ridicată special pentru profilul pedagogic, de multă vreme este un liceu de construcţii), iar ultima promoţie de absolvenţi, filiera vocaţională, profilul pedagogic, specialitatea învăţători/educatoare, secţia română/germană va fi în 2009.Prof. Traian Opincaru a funcţionat la Şcoala Primară de Stat din Abrud între 1940-1941, 1947-1948 şi la Şcoala Pedagogică Mixtă Andrei Şaguna din Abrud, în perioada 1948-1951.

ca dascăl.Greutăţi, greutăţi. Şi ce va aduce viitorul?Selecţionarea la admiterea în Liceul Pedagogic e riguroasă, iar

pregătirea culturală, pedagogică, artistică, muzicală este de înalt nivel.Aş gândi, totuşi, că încă nu se pune suficient accent pe toate laturile

pregătirii.Se întrezăresc schimbări în viaţa economico – socială a satelor. Şcolile

Normale trebuie să-şi ocupe locul corespunzător sarcinilor vechi – dar acum, iarăşi noi – de pregătire a învăţătorilor, aşa cum are nevoie lumea satelor.

Mă întreb des: câţi dintre absolvenţii Liceului pedagogic ştiu altoí, ştiu îngriji butaşi pentru vie, un răsad de puieţi pentru împăduriri sau grădini, câţi pot îngriji albine.......

E necesar să se dea mult mai mare importanţă dăscălimii ca factor economico – social. Ei nu se manifestă în grupări zgomotoase, nu se văd în evenimente spectaculoase, dar influenţează în timp, picurând. Prin cuvinte, atitudini, în lungul proces de acţiuni educative, ei clădesc o lume în care ziditorul e anonim sau uitat sau neglijat, dar sunt o forţă socială mai mare decât pare.

Sibiu, 1991

CÂNTURI

1

Odată, cândva, un om a încercat să scruteze cu mai multă atenţie orizonturile.

I s-a părut că aude o melodie, care-i cânta în suflet de multă vreme.

2

Melodia părea că nu vine de undeva anume, ci de peste tot – din pământ şi din toate zările.

Semăna, poate, cu un ecou.

3

S-a temut apoi, când a simţit că

5

Omul căuta căldura unei prietenii, care să-i învie pustiul sufletului...

6

Căutătorul de lumină a început a ţese un covor de basm din firele de argint ale viselor.

7

Dar visele au culori şi înălţimi, care amăgesc pe cel care întinde braţele căutării.

ecoul e sub cerul inimii lui şi nu sub bolta albastră a zărilor.

4

În orizontul sufletului i s-a conturat mai adânc căutarea.

Învechite speranţe au prins a mişca uşor din vârful aripilor.

8

Şi braţele căutării i s-au frânt adeseori. În flăcări de rug se mistuiau aripile care îi purtau zborul spre lumină.

Trebuia să caute drumul întoarcerii.

9

Întoarcerea pe pământ însemna însă prăbuşirea. S-a aşezat puţin înspăimântat pe colţ de stâncă, aproape de soare şi cer.

10

A cerşit zărilor mântuirea. Aşteptarea i-a fost în zadar, căci Seninul este pur, dar rece şi nu a simţit fierbinţeala lacrimilor.

11

Căutătorul este singur acum, cu zbaterile de sub cerul inimii lui.

Nu mai are lacrimi, dar nici zâmbete.

12

De unde-i va veni ajutorul ?

Cândva, am creionat nişte gânduri.De câte ori sunt frământat, cobor în lumea lor, care devine,

atunci, lumea mea. (nedatat) prof. TRAIAN OPINCARU (10.06.1913-20.02.2002)

Învăţătoarea Otilia Muntean (căs. cu prof. Traian Opincaru), absolventă a Şcolii Normale de Fete din Beiuş, a funcţionat alternativ, la Roşia-Montană şi Abrud, în perioada 1936-1951.

Abrud, mai, 1936De la stânga: Bobu Oneţ, Jeny Deoanca, Otilia Muntean (Opincaru),

Cornel Ilgea, Marioara Căprioară, Grigore Dicu

Din Caietul de cântece al învăţătoarei Otilia Muntean (căsăt. Opincaru), Abrud, 1936 (au fost selecţionate doar acele versuri, potrivite

subiectului)

Dăscăliţa meaTe-am cunoscut eu într-o seară,Ieşind de la Şcoala primară.Păreai o zână din poveşti,Ce-ai da orice s-o stăpâneşti.Aflai că eşti învăţătoare,Bihoreană-ncântătoare.De-atunci ai răscolit în mineDorinţi şi patimi de neînvins.RefrenÎnvăţătoarea mea,Vrau guriţa-ţi, obrăjorii,Ochii, cu sclipiri de foc.Dăscăliţa mea,Tu eşti vraja vieţii mele,Aur ales în şaitroc.Dăscăliţa mea,Te aştept să ieşi din şcoală,Cât posibil mai curând,Să ne plimbăm singurei,

IIA doua zi de dimineaţă,Eu mă chiorăsc spre a ta clasă.Aş vrea prin geam să te zăresc,Doar o clipă să te privesc.Fereastra nu e străvezieŞi mă grăbesc spre Primărie,Dar gândul meu e ne-mpăcat,Pentru că geamul tău e mat.RefrenÎnvăţătoarea mea,Schimbă-ţi geamul de la clasă,Ca să pot privi cu foc.Dăscăliţa mea,Doru-mi tainic, către tine,Îl aud mereu plângând.Dă-mi parfumul gurii tale,

Tocmai ca doi porumbei,Iar la poştă să ne despărţim....

Gingaşe, roze, petale,Iar la poştă să ne despărţim....

Abrud, Sărbătoarea Naţională de 10 Mai 1946 (în stânga, elevii Şcolii Normale, în prim plan, Sorin (?) şi Dody Opincaru)

Stimate Domnule profesor Hădărean,

Vă mulţumesc că mi-aţi oferit şansa de a rememora intervalul petrecut de familia mea la Abrud, tare drag nouă, tuturor.

Regret că nu am informaţii mai detaliate despre perioada copilăriei (m-am oprit doar la cele care cred că ar putea interesa şi pe alţii). Dacă ar mai fi trăit părinţii mei, prof. Traian şi Otilia Opincaru, cu siguranţă, le-ar fi făcut deosebită plăcere să vorbească despre colegii, prietenii, cunoscuţii, elevii din orăşelul pitit între culmile Apusenilor, ca într-un refugiu paradiziac.

Vă felicit pentru curajul, efortul şi entuziasmul pe care le aveţi de a întreprinde o asemenea activitate de strângere, ca într-un mănunchi, a amintirilor, oamenilor, energiilor pentru a depozita afectiv întâmplări petrecute cu mulţi ani în urmă.

Materialele trimise pe CD au formatul A4, reproducerile foto sunt scanate şi pot fi mutate oriunde, pot fi mărite sau micşorate, în funcţie de necesităţi şi paginare. (un om care

lucrează la calculator, într-o editură, se descurcă foarte bine). Eu însămi mi-am făcut tehnoredactarea pentru cărţile scrise de mine şi am pregătit materialul acesta în aşa fel încât să fie cât mai accesibil din punct de vedere tehnic. Doar trebuie copiat CD în calculator, fiindcă altfel nu se poate lucra pe el.

În dreptul fotografiilor am specificat numele personajelor, dar de unii nu-mi aduc aminte, deşi figurile îmi sunt foarte cunoscute, aşa că le-am însemnat cu *, poate le puteţi dumneavoastră completa.

Vă trimit o hartă, dinainte de 1940, a ţinutului Apusenilor şi două fotografii din Ceanul-Mare, care reprezintă dispensarul şi pe socrul meu, dr. Vasile Brate, care şi-a început cariera de medic în localitatea dumneavoastră. Pot constitui documente pentru Primărie sau dumneavoastră, la o rescriere a monografiei. Foto sunt scanate şi pot fi copiate, mărite în orice material.

Vă doresc sănătate şi putere de muncă pentru a vă finaliza toate proiectele la care visaţi, deoarece e o activitate care înnobilează mintea şi sufletul.

Cu prietenie, prof. Rodica Brate Sibiu, ianuarie 2008

Sibiu, 1 aprilie 2008 (nu-i păcăleală!)

Stimate domnule profesor Remus Hădărean,

Îmi face deosebită plăcere să revin printr-o scrisoare, deoarece colaborarea noastră mi-a trezit nostalgii şi „m-a provocat”.

„Cotrobăind” pentru un material referitor la şcolile liceale din Beiuş, solicitat de fratele dumneavoastră, distinsul profesor Gavril Hădăreanu, am dat de unele „docomente”, printre care o fotografie mai puţin protocolară din 16 iunie în curtea Şcolii Normale cu absolvenţii promoţiei 1951 cuprinzând şi câţiva profesori, alături de tatăl meu, prof. Traian Opincaru, dirigintele clasei: G. Muscă, S. Hărăguş, G. Matei (fotografia am căutat-o înainte cu multă insistenţă şi credeam că e pierdută);

Sper ca materialele acestea suplimentare să fie de folos şi să nu fi „depăşit termenul” pentru a putea fi integrate în volumul al II-lea al cărţii dumneavoastră. Vă urez sănătate şi succes în publicarea cărţii !

Cu prietenie şi mulţumiri,prof. Rodica Brate

P.S. Îmi cer scuze că nu am trecut numele tuturor celor din fotografia cu absolvenţii (trei situaţii), poate le verificaţi dumneavoastră pe toate, să nu se fi strecurat erori. Mi-ar părea tare rău.

Rândul de s

us,

de la s

tânga s

pre

dre

apta

: D

răgoiu

Vio

rel,

Tom

odean N

icola

e,

Tanco

iu G

heorg

he,

Igre

ţ V

iore

l, O

lteanu

Pom

pei,

Iancu

Ausu

stin

, Fu

rdui I

lie, R

adu Io

an;

Rândul

al

2-

lea,

în p

icio

are

, de l

a s

tânga l

a d

reapta

: C

osm

a S

imio

n,

? ,

Dum

itru

Ilie

, To

modan I

oan,

Tato

iu S

erg

iu,

Jurc

a G

heorg

he, Sic

oie

Ghera

sim

, Pa

vean G

heorg

he, M

aco

vei N

icola

e, O

pre

a Io

an, M

era

Const

antin;

Şezâ

nd,

de l

a s

tânga s

pre

dre

apta

: O

arg

ă M

ari

n,

Nari

ţă A

ure

l, pro

f. ?,

pro

f. S.

Hără

guş,

pro

f. T.

Opin

caru

, pro

f. G

. M

ate

i, pro

f. G

. M

usc

ă, ?;

În faţă

: A

rdele

an T

iberi

u, B

ălo

su N

icola

e, H

ără

guş

Traia

n, C

rişa

n G

heorg

he, Savo

nea O

ctavi

an;

În p

rim

ul r

ând, în

faţa

băie

ţilo

r, c

u m

ăru

l muşc

at

în m

ână, D

ody,

fiic

a p

rof.

Traia

n O

pin

caru

;

* * *

Colecţia familiei profesor Traian şi Otilia Opincaru, Sibiu

Rugăciunea normalistelor de pretutindeni (din caietul înv. Otilia Opincaru)

Abecedar, ediţia 1945, manualul elevei Dody Opincaru, Abrud, înv. Buba Gozman

Rechizite şcolare – Coperte de caiete din perioada 1923-1930

OPTIMISMUL ÎNTRUCHIPAT, EMILIA SIMINA (N. CRIŞAN)

REMUS HĂDĂREAN

În toamna lui 2006, în căutare de date privitoare la Normala din Abrud, la magiştri şi discipoli care i-au urcat treptele, oprindu-mă mai îndelung la colegul Remi Lazăr, printre altele am aflat că o tânără educatoare deţine însemnările unui reputat dascăl al şcolii abrudene, Remus Oniciu, urmând să fiu condus la acesta de entuziastul alt tânăr – Iulian Morar pe care aveam să-l cunosc în curând. Nu stă departe – îmi spun cei doi, vizavi de biserica din Abrud – Sat.

Conduşi de Remi, la ieşirea în stradă, cei doi exclamă: uite-o pe Emilia cea

căutată! Pe moment m-am gândit: ce-mi poate spune fetişcana asta de marii dascăli ai Abrudului pe urmele cărora pornisem? („Fetişcana” – aflam a doua zi, avea fiica jurnalistă la România Liberă – seria Transilvania – din Cluj. De-ţi vrea s-o căutaţi, să aveţi grijă cum o abordaţi, că-i tare ţâfnoasă – mă avertizează râzând mama ziaristei). După un dialog în patru, timp de zece – cincisprezece minute, ne despărţim cu hotărârea de a ne opri a doua zi când vom pleca spre Turda la casa în care a locuit Remus Oniciu. Întrebaţi numai de Beni (soţul Emiliei) şi oricine vă arată casa noastră.

Aşa am cunoscut-o pe Emilia, cea care, pe măsură ce înainta în dialog, te cucerea cu optimismu-i debordant, dispusă să-ţi sară în ajutor.

A doua zi, o scurtă oprire la familia Simina, răsfoirea câtorva documente, câteva notiţe, şi atât. Presaţi de timp – veşnică criză – am plecat, convenind să-mi scrie. Aşa a început colaborarea şi cunoaşterea.

Născută la 29 martie 1962, al treilea copil al familiei Aron şi Elisabeta Crişan din Bucium Cerbu, mama moşindu-se singură, a crescut într-o familie unită, cu credinţă, punând pecetea asupra devenirii sale: am iubit binele, viaţa, oamenii, frumosul…

A frecventat şcoala primară din Bucium Cerbu, având în fiecare an alt învăţător: clasa I Ioan Tomuş, în a II-a Eugen Ionuţ (suplinitor), în a III-a Aurora Macavei şi în a IV-a, Viorel Guran, tuturor purtându-le o vie recunoştinţă.

Neuitaţi sunt pentru Emilia soţii Alexandru şi Eleonora Rădoi (profesori de matematică şi, respectiv limba română). Mă învăţau şi să mă autoevaluez, încurajându-mă să fiu conştientă de ceea ce ştiu. Aşa se face că în anul I o colegă mi-a spus că i-am devenit nesuferită pentru că prea afişam o notă de siguranţă, eu, ţărancă cu părul bogat împletit într-o coadă, erai sigură că voi reuşi la examen. De unde până unde? mă întreba ea. De aici, din siguranţa dată de munca temeinică de zi cu zi, de aprecierile corecte ale dascălilor mei şi din credinţa în Dumnezeu sădită în sufletul meu de când eram de-o şchioapă…

…Am venit singură la Abrud la Liceul Horea, Cloşca şi Crişan, la admitere, în anul 1977 şi am intrat aşa cum îmi doream…

A stat doar doi ani la Abrud, făcând naveta pe jos din Cerbu până la şcoală. După terminarea treptei I de liceu, în urma examenului pentru treapta a doua, cei admişi au fost dirijaţi către Blaj unde s-a format o clasă mixtă ca profil – jumătate învăţători, cei de la Abrud, şi jumătate educatoare, colegele de la Blaj.

Neştearsă rămâne în memoria mea chipul luminos al dirigintelui prof. dr. Mircea Stroia. De la el am învăţat că în viaţa de dascăl nu trebuie să ratăm momentele importante, examenele de grad, singura posibilitate de mărire a salariului mizer, şi că acestea trebuie luate la timpul lor.

În 1981, la terminarea liceului, am fost numită pe un post la Căminul – Şcoală din Abrud, unde am lucrat timp de 9 ani. O perioadă de tristă amintire, grea, nefiind pregătită să lucrez cu copii handicapaţi. Era o muncă mai mult de asistent social decât de dascăl. Simţeam că mă deprofesionalizez zi de zi. Dar n-am cedat, trebuia să-mi fac datoria. Ba mai mult, împreună cu colega Elena Mititelu am elaborat un manual „Viaţa şi îngrijirea animalelor”, pentru clasa a IV-a, editat în anul 1992 un manual după care se învaţă şi astăzi în toate căminele-şcoală din ţară.

Tot ce a fost frumos la căminul-şcoală a fost întâlnirea mea aici cu viitorul meu soţ, profesorul de biologie Beniamin Simina. Ne-am iubit şi ne-am unit destinele în ciuda tuturor cârcotelilor din colectiv, cum că n-ar fi potrivit să mă căsătoresc cu el deoarece avea stenoză mitro-aortică, o boală de inimă Ne-am căsătorit în 1982 şi au venit apoi pe lume cei doi copii minunaţi, Codruţa în 1983 şi Marius în 1984.

Nu ne-a fost uşor cu sănătatea lui Beni, dar când iubeşti cu adevărat, treci peste toate obstacolele. A fost operat pe cord de trei ori şi ne străduim să continuăm viaţa decent, în ciuda tuturor greutăţilor create de sistemul medical românesc.

După 1989, prin reducere de activitate la căminul-şcoală, a fost numită la Grădiniţa nr. 1 din Abrud pe post de educatoare.

Am făcut cursuri de reconversie profesională şi lucrez cu

mult drag cu preşcolarii. Sunt minunaţi şi consider că Dumnezeu mi-a ascultat dorinţa din timpul liceului când le invidiam pe colegele mele educatoare că au o muncă aşa de frumoasă.

Am 27 de ani vechime şi simt că nu mai există secrete pentru mine în munca cu preşcolarii, pe care-i iubesc tare mult. Îmi doresc să rezist până la pensie cu aceeaşi dragoste de muncă, deşi viaţa ne oferă surprize zi de zi. În curând vom fi bunici şi vrem să ne mai ocupăm şi de nepoţei, aşa cum cu multă răbdare am lucrat peste ani cu multe generaţii de micuţi.

Şi o mai bate un gând pe Emilia. Mezinul termină în acest an facultatea. Ce-ar fi să înceapă ea? Numărul copiilor este în continuă scădere. Să rămână pe drumuri? Se simte capabilă de o reprofesionalizare.

Succes, Emilia!

Ceanu Mare, 27.02.2008

TRĂIRI INTENSE

EMILIA CRIŞAN (N. SIMINA)

Ce frumoşi au fost anii de liceu! Fusesem premiantă întâi şi şefa clasei până să intru la liceu şi mi-am propus să stau modestă, să trec nevăzută prin şcoală, dar nici să fiu ameninţată de corigenţă la vreo materie. Aşa că nu mi-a fost greu, a trebuit doar să nu ridic mâna sus tot trimestrul I şi n-am fost ascultată deloc la limba română şi mate. La sfârşit, media 7 la amândouă. Ei, m-a deranjat, mi-am dat seama că m-au băgat la grămadă şi după ce scrisesem la o lucrare sau completasem o definiţie la mate am fost catalogată cu media 7. Aşteptam ocazia să mă afirm şi a venit în trimestrul II din anul I. Domnul Popa Emil (Dumnezeu să-i odihnească sufletul în pace) ne dă o lucrare de control cu dictare dintr-un text de Ion Creangă, cred Amintiri din copilărie… Eu, scriu după dictare corect ca un copil premiant ce fusesem. Vine domn profesor cu lucrările şi începe să le citească de la mic la mare 3… 4… 5, cei cu 6 şi aşa mai departe până la 10. Acolo zice Ţetcu Dorel (cel mai bun din clasă) 10 şi Crişan Emilia (eu) zice: Tu ai copiat de la el! Numai că Ţetcu avea o virgulă nepusă iar lucrarea mea era perfectă. Şi se scoală mândria-n mine (de copil premiant) şi mă ridic încet, sfios, în picioare şi-i spun: Domnule profesor, dacă dumneavoastră credeţi că am avut la mine cartea lui Ion Creangă şi am reuşit s-o deschid la pagina de la care ne-aţi dictat dumneavoastră, înşelându-vă vigilenţa de care daţi dovadă, atunci mă văd în situaţia de a vă ruga să-mi mai daţi acum o lucrare de acest fel, sub ochii colegilor mei. Iar de la colegul meu Ţetcu, nu am putut să copiez fiindcă el stă mereu pe rândul de dincolo şi nici nu ne spune vreodată nimic la lucrări.

Profu' mă privi cu admiraţie şi-mi zise: Bag seamă, tu eşti brânză bună-n burduf de câne! l-am citat exact. Mi-au rămas peste ani cuvintele lui în minte şi ori de câte ori mă aflam într-o situaţie problematică, îmi spuneam: Dacă ai fost cap bun la carte, acum trebuie să demonstrezi că poţi rezolva această problemă de viaţă în modul cel mai bun cu putinţă, foloseşte-ţi inteligenţa acum!

Şi de foarte multe ori am ieşit cu bine din multe încercări grele. Încă mai cred că acolo unde este o minte bună, ea ţine şi organismul în stare bună de funcţionalitate. Dacă mintea cu inima unui om se înţeleg bine, ele aleg o cale raţională de urmat pentru

organism prin lumea aceasta plină de tentaţii. Cu sinceritate, cu credinţă şi cu o bună înţelegere a fenomenului complex, viaţă, sau poate convieţuire umană, trecem demn prin perioada de PĂMÂNTEAN.

Am 46 de ani şi mă bucur şi acum de aceleaşi kilograme ca în anul IV de liceu. Am născut de două ori şi am revenit cuminte la kilogramele dinaintea sarcinii.

Nu pot spune că nu a fost uzură nervoasă, aş minţi, dar, de fiecare dată am ştiut să revin la starea de linişte, să scot supărarea din suflet, să-mi impun o uitare a răului, să mă bucur de bine şi să-mi rezolv problemele de sănătate de la debut.

Sunt o dăscăliţă mulţumită de munca mea, nu exagerez cu inserarea unor cunoştinţe papagaliceşte în mintea micuţilor. Îmi place să ne iubim, să ne jucăm frumos şi cât mai divers, mai creativ, aceasta fiind ocupaţia noastră de bază şi în joc să le descopăr aptitudinile pentru câte-un domeniu de activitate şi să-i îndrum spre calea respectivă. Nu toţi te ascultă, unii nu iau în seamă ce le spui tu, dar peste ani se adevereşte că este valabil ce le-ai spus.

Mi-am descoperit o mare capacitate de creaţie în domeniul lucrului manual. Dacă mâine aş rămâne la pensie, jur că aş fi o pensionară fericită şi că nu mi-ar ajunge ziua. Nu mi-a spus niciun dascăl pe ce domeniu sunt bună şi încotro să apuc. Nu mi-am descoperit nici eu cu adevărat această pasiune. Cert este că în copilărie noi nu aveam timp de joacă, ne jucam muncind şi munceam serios. Ne jucam stând la vaci sau săpând în grădină ori pe după clăile de fân de-a ascunselea, dar numai după ce terminam munca.

Bineînţeles că am fost foarte bună şi la sport, fără să mă fi bucurat în clasele I-VIII de o sală de sport. Am intrat într-o sală de sport doar la Abrud, la Liceul pedagogic. Atunci am luat unul din primele două locuri la alergare, traseul era prin oraş şi întâmplător fiind zi de târg, mama m-a văzut alergând şi m-a strigat Lia! (aşa-mi spunea ea, Dumnezeu s-o odihnească), eu n-am putut sta de vorbă cu ea, am privit-o doar şi mi-am continuat alergarea. Acasă i-am spus, mândră, că am un premiu pentru dânsa, dar ea nu prea dorea să mă vadă făcând sport de performanţă, spunând că-mi îmbolnăvesc inima. Am fost şi la concursuri de schi şi săniuţă la Câmpeni, am făcut schi fond, îmi aduc aminte că în iarna anului '79 spre '80 am concurat la Câmpeni din partea Liceului pedagogic de la Blaj unde am făcut treapta a II-a şi mi s-a rupt un schi, dar eu mi-am continuat cursa cu jumătatea pe picior.

Doamna profesoară Mesaroş Veronica m-a apreciat foarte mult atunci că nu am abandonat cursa. Fără să vrea, dânsa m-a

învăţat atunci că nicio cursă începută nu se abandonează. În fond şi la urma urmei viaţa poate fi comparată cu o ştafetă sportivă, să ne-o continuăm demn şi cu respect până la sfârşit.

Mi-a plăcut să cânt, mă visam artistă, dar nu de muzică populară ci de muzică uşoară. Aş fi făcut cu plăcere orice instrument, dar cu condiţia să-l învăţ din copilărie. La liceu am cochetat doar cu acordeonul, dar era mult prea greu pentru fragedul meu trup. Astăzi, am un costum naţional splendid de la bunica şi-l păstrez cu sfinţenie şi-l scot ori de câte ori pot la lumină, în programele artistice cu cei mici, atunci când abordăm teme folclorice, mă îmbrac şi eu în costumul naţional. Altfel, copilaşii chiar n-o să mai ştie că străbunicii lor au purtat aşa ceva.

Odată cu examenul de treaptă al generaţiei mele şi cu plecarea noastră la Blaj, liceul din Abrud a rămas mai sărac (anul 1978). A rămas fără elevii buni la muzică, desen, sport. Nu ştim care a fost politica acelei vremi, de ce oare a trebuit să oprim o vreme producerea de dascăli pentru că mai târziu, după ce s-a construit spaţiul nou, lângă spital, s-a reluat funcţionarea Liceului pedagogic şi am ajuns şi eu să primesc la mine la grupă practicanţi.

Mi-am amintit repede cum eram şi eu ca practicantă, ce îmi doream să mi se întâmple când mergeam la clasă şi am încercat să fiu foarte înţelegătoare cu generaţiile, să-i sfătuiesc de bine, să le spun lucruri pe care nu le află din altă parte. Aşa se face că mi-am făcut buni prieteni în fiecare generaţie care se întorc să mă vadă şi-mi spun sincer pentru ce îmi mulţumesc. Adesea, multe fete-mi mulţumesc pentru faptul că le-am încurajat să dea examen la facultate, este probabil ceea ce eu nu am făcut şi regret. Dar niciodată nu-i prea târziu.

Când am terminat şcoala la Blaj, mi-am zis că n-o să mai revin la Abrud din cauza climei, aspră foarte tare iarna. La Blaj e mult mai blândă. Dar n-a fost să fie aşa. Am găsit post la Căminul Şcoală Nr. 1 Abrud şi aici am rămas timp de nouă ani. Aici mi-am cunoscut iubitul, pe profesorul de biologie, Simina Beniamin, care era suplinitor aici fiindcă renunţase la titulatură în judeţul Botoşani, aici mi-am dus printre oligofreni cele două sarcini, pe Marius şi pe Codruţa, spunând mereu în gândul meu (Doamne fereşte să nasc un copil cu handicap). Aşa se face că fiii mei au fost normali şi foarte ageri al minte, Codruţa a citit la 4 anişori şi Marius a învăţat să citească de la ea. Umbla cu Abecedarul după mine şi mă întreba: Acesta ce este? Dar acesta?

Mi-am crescut copilaşii liber, fără să-i oblig şi să-i forţez la nimic. I-am învăţat de mici să spună ce le place, ce-şi doresc şi i-am împins să acţioneze ajutându-i unde nu aveau curaj.

Codruţa este jurnalistă la Cluj la România Liberă, iar Marius este ultimul an la Poli, fiind în două vacanţe la rând la muncă pe continentul America. M-am bucurat tare anul acesta când l-am întrebat ce vrea să facă şi mi-a spus că va încerca să-şi găsească de lucru la noi şi va pleca iar în America dacă n-o să-i ofere mulţumire ceea ce face aici.

Sunt realistă şi ştiu că i-ar fi mai bine financiar acolo, dar mă bucur că doreşte să încerce aici, în ţară, să facă ceva. Trebuie să facem fiecare din noi efort pentru a duce România spre mai bine. Şi aşa vom reuşi. Asta este speranţa mea sinceră.

MATEMATICIAN ŞI PUBLICIST,

VIOREL CHIRA

REMUS HĂDĂREAN

Născut la 1.11.1945 în comuna Vidra, jud. Alba, urmează cursurile primare în satul Ponorel, avându-i ca învăţători pe Mărioara Şerbănescu şi Corbea Pop, apoi şcoala elementară şi liceul la Abrud. Dovedind de mic copil o aplecare evidentă spre matematică, în anul 1963 este admis la facultatea de matematică-fizică a Universităţii clujene a căror cursuri le absolveşte în anul 1968 cu specializarea Analiză matematică.

După absolvirea facultăţii este numit profesor la Liceul Horea, Cloşca şi Crişan din Abrud, în anul 1975, obţinând titularizarea pe catedră în urma unui concurs, an în care va fi recrutat pentru 4 ani ca profesor cooperant în predarea

matematicii în Regatul Maroc. Recrutarea fiind făcută în urma unor examene de specialitate desfăşoară o activitate prodigioasă ceea ce a atras aprecierile Ministerului Educaţiei şi Învăţământului la reîntoarcere.

Reîntors în ţară, ocupă rând pe rând funcţia de profesor, de director de director adjunct la Grupul Şcolar Horea, Cloşca şi Crişan din Abrud, între anii 1991-1993, inspector teritorial pentru zona Munţilor Apuseni, între 1994-1996 director la Casa de Copii Şcolari iar din 1996 profesor de matematică şi până în prezent la acelaşi Grup Şcolar Horea, Cloşca şi Crişan.

Preocupat în permanenţă de autoperfecţionare, este cooptat ca metodist în cadrul ISJ Alba şi coordonator de lucrări de gradul I pentru învăţători şi educatori, membru în Consiliul de administraţie al ISJ Alba şi membru în Comisia judeţeană privind inventarierea patrimoniului din învăţământ, Alba.

Pe toată perioada celor 40 de ani de activitate la catedră sau în funcţiile de conducere a obţinut calificativul FOARTE BINE,

Viorel Chira

calificativ oglindit şi în promovabilitatea elevilor în permanenţă de aproape sută la sută şi intrarea acestora cu succes la facultăţi.

Pe lângă pasiunea pentru matematică, pe profesorul Viorel Chira l-a însoţit pasiunea pentru cultură, pasiune manifestată atât în viaţa şcolii cât şi în cea a urbei, fiind preşedinte al Despărţământului ASTRA Abrud.

De notorietate, însă, este activitatea publicistică ce l-a însoţit încă din tinereţe: scormonind prin arhive a creionat profiluri de personalităţi şi evenimente abrudene din cele mai diverse, în presa Bălgrădeană apărându-i mereu numele Viorel Chira ca autor de eseuri, reportaje, documentare, dintre care amintim: Un cadou pentru Abrud; Omagiul generozităţii – Zoe Feier (1894-1947); Generalul Berthelot la Abrud; În urmă cu aproape un veac, o şcoală din Abrud cucerea publicul ieşean; Ortenzia Buzoianu, Sabina din Borza (1877-1969); Maria Cunţan; Şcoala de ucenici din Abrud; Şcoala şi anii de şcoală în amintirea absolvenţilor; Simion Stoica; Omagiu generozităţii lui Gheorghe Alexandrescu (1898-1969) – sunt doar câteva din subiectele abordate şi care, sperăm, vor fi înmănunchiate într-un volum.

Ceanu Mare, 7.VI.2008.

GENERALUL BERTHELOT ÎN ABRUD

PROFESOR, VIOREL CHIRA

Joi, 1 iunie 1928, s-a anunţat sosirea Generalului Berthelot la Abrud. Vestea s-a răspândit ca un fulger în tot oraşul şi în împrejurimi, iar locuitorii urbei s-au adunat la Primărie ca să hotărască cum să fie primit. Toate inimile erau pline de bucurie. Uitând de toate necazurile zilnice, cu toţii se pregăteau să-l primească cât mai bine şi cu cât mai multă căldură, aşa cum doreau şi simţeau.

A doua zi, 2 iunie la ora 16.00, oaspeţii au sosit. Generalul era însoţit de generalul Rosseti, profesorul universitar Marinescu din Cluj, prefecţii Candrea şi Vancea, Amos Frâncu, senator, notarul public din Aiud profesorul Bertherotte, profesor de lb. franceză la Aiud.

La sosire primarul Ciura i-a urat bun venit amintind aprecierea şi respectul de care se bucura primul cetăţean al Ardealului în inimile românilor şi în special ale moţilor.

Generalul Rosseti traduce în limba franceză cu repeziciune şi exactitate cele cuvântate, ceea ce dovedeşte perfecta cunoaştere a celor două limbi.

Delegaţia a urcat la primărie unde s-au prezentat autorităţile.

La ora 21.00, 100 de persoane îl aşteptau în sala Detunata pentru cină.

La sosirea Generalului, două orchestre de lăutari au intonat Marseilleza. Tot timpul a domnit o mare veselie. Servirea a fost făcută de 12 eleve din clasa a VI- a ,de la Şcoala normală, care au şi dansat la sfârşit Ţarina Abrudului.

Toasturile au fost ţinute de mai mulţi comeseni cărora le-a răspuns Generalul Berthelot.

Senatorul Candrea David a ridicat paharul pentru General, ca cel mai preţios colaborator al Regelui Ferdinand, pentru desăvârşirea visului de aur al românilor, ROMÂNIA MARE.

El a spus: Dacă un străin de neamul nostru azi şi al nostru, prin înaltele sale merite a fost atât de devotat coroanei române şi neamului românesc, înrudit însă cu a lui, cu atât românii vor trebui să fie devotaţi coroanei şi neamului.

Prefectul Vancea într-o limbă românească aleasă şi o putere oratorică desăvârşită, a arătat cât a suferit pe vremuri acest brav popor de moţi şi cu ce torturi fizice şi morale au fost trataţi HOREA,CLOŞCA, CRIŞAN şi AVRAM IANCU, când s-au ridicat să ceară drepturi egale cu privilegiaţii Ardealului, moţii fiind popor autohton al acestor ţinuturi.

Moţii salută pe domnia sa, pe cel ce a dat o mână de ajutor Micii Românii, ca să-şi adune fraţii într-un singur mănunchi, România Mare.

Protopopul Petru Popoviciu a arătat că este o mare sărbătoare pentru toţi sosirea Generalului în Abrud, a prietenului neclintit al românilor. Domnul Protopop a subliniat bucuria românilor de a trăi într-o ţară liberă şi democratică.

Colonelul Georgescu (comandantul Batalionului V vânători de munte Abrud), a apreciat ce bine şi rapid s-a organizat armata franceză când Franţa a fost atacată pe neaşteptate de puterile centrale ce se pregăteau de 40 de ani şi cât de perfectă este armata franceză actuală. Apoi a reamintit momente de istorie, când generoasă Franţa ne-a ajutat să facem cele două uniri, cea mică din 1859 şi cea mare din 1918, pentru care a contribuit atât de mult Generalul Berthelot ca sol al Franţei.

Baltorin a reamintit spusele Generalului la Galaţi, că un mănunchi de gali au venit la gurile Dunării şi au fondat localitatea Galaţi. Dar şi legenda Banului Mărăcineanu care s-a dus cu 100 de voinici pe malurile Senei când regele Franţei a fost în pericol, obţinând titlul de marchiz, şi mâna fiicei Regelui. Generalul a coborât la noi ca să ne scape de duşmani şi noi am fi mândri dacă scumpul nostru cetăţean de onoare s-ar stabili definitiv la noi ca să ne fie scut şi apărare.

Generalul Berthelot a mulţumit tuturor pentru frumoasele cuvinte şi a remarcat câtă asemănare este între firile celor două popoare şi limbile lor. Asemănare există şi între zone din România şi cele din Franţa, dar şi dintre populaţii. El povesteşte spusele unor ţărani care ziceau Franţuzii aceştia tot vin şi pleacă şi nici câinii nu-i latră.

Generalul aminteşte că premiul Societăţii Felibrilor din Montpellier a fost luat de Vasile Alecsandri şi că pe veci Franţa va fi unită cu România într-un gând şi un suflet.

Ovaţiunile cu: Trăiască Franţa, trăiască armata franceză şi trăiască Generalul Berthelot au continuat minute în şir. La ora 24.00, Generalul s-a retras la locuinţa doctorului Candin David, unde a fost găzduit.

A doua zi Generalul s-a întâlnit cu elevele Şcolii normale de fete şi cu d-na Ortenzia Buzoianu, care i-au oferit ca amintire o stufă de aur pe cuarţ fumuriu, un ştergar şi o zadie. Apoi el a vorbit profesorilor cărora le-a recomandat să sădească în inimile tinerilor şi elevilor sentimentul de iubire de ţară şi de neam.

Tot atunci a scris în Cartea de onoare a şcolii: Trăiască România! Şcoala Normală de Fete din Abrud să pregătească pentru viitor generaţii tot mai patriote şi urarea mea va fi îndeplinită.

După o scurtă plimbare pe valea Buciumanilor, a continuat vizita împreună cu prefectul Sfetescu al Hunedoarei, pornind spre Deva, prin Brad.

Fericirea de a avea pe Generalul Berthelot în Ţara Moţilor se datorează lui Amos Frâncu.

În ziarul Glasul Moţilor, directorul Şcolii Normale de Băieţi Andrei Şaguna din Abrud, Ioan Micu, scrie un articol în întâmpinarea vizitei Generalului Berthelot în Abrud: Ziua de 1 iunie pentru orăşelul nostru istoric a fost o zi de reculegere sufletească. De la înfăptuirea unităţii noastre naţionale şi până în ziua de azi, multe bucurii ne-au răscolit tot ce acumulasem în o mie de ani de robie. Cu prilejul sărbătorilor şi manifestaţiilor noastre naţionale de la Unire încoace, sufletele noastre plutesc în sfera înaltei fericiri de libertate, iar patrimoniul nostru românesc devine din ce în ce tot mai puternic şi mai conştient. Întotdeauna aceste sărbători ne dau prilejul de a ne da seama ceea ce am fost pentru a şti ceea ce suntem şi a trebuit să fim. Iată de ce sărbătorile acestea naţionale pentru noi românii sunt simboluri. Ele sunt simbolurile părinţilor noştri şi a celor ce s-au jertfit pentru noi, căci în aceste clipe măreţe nu facem altceva decât, pentru un minut ne oprim din graba alergărilor noastre şi ne coborâm în sufletele acelor înaintaşi şi acelor suflete martire din voinţa şi jertfa cărora s-a născut România Mare.

Luam tărie din tăria lor sufletească, din sufletul lor de abnegaţie, de luptă şi patriotism, iar viaţa lor întreagă o punem drept pildă vie de urmat vieţii noastre. Asemenea clipe de fericire ne-a cauzat sosirea Generalului Berthelot în orăşelul nostru. La această zi de 1 iunie noi, abrudenii nu vedem numai figura simpatică a distinsului general francez, ci în el vedem mormintele săpate ale celor 800.000 de eroi ai neamului românesc, vedem în el puterea de viaţă a scumpei noastre ţări şi vedem pe sora noastră Franţa, care a înţeles durerea noastră şi care n-a ezitat un minut în hotărârea de a-şi trimite feciorii săi în hora morţii pentru

a salva cu un ceas mai devreme, existenţa şi onoarea unui popor care sângera în deplină conştiinţa pentru drepturile sale legitime.

Alianţa Franco- Română în marele concert al războiului mondial nu era o formă diplomatică, scrisă în tratatele de interese comune, ci era afirmarea unei conştiinţe naţionale de acelaşi sânge, de acelaşi neam şi de acelaşi crez politic. Astfel se explică faptul că din momentul în care generalul Berthelot a pus piciorul pe pământul ţării româneşti, trimis de marele stat major francez pentru reorganizarea armatei noastre, mai întâi a căutat să refacă sufletul ostaşului român în parte deprimat şi numai în al doilea rând s-a gândit la partea tehnică. Prima parte de muncă a fost uşoară căci precum el însuşi mărturiseşte, sufletul soldatului român este la fel cu cel francez, având acelaşi fond comun, acelaşi eroism şi acelaşi patriotism. Tot el ne spune că în toate luptele ce le-a dat pe pământul ţării româneşti, nu avea nicicând impresia că ar comanda o armată de sub altă stăpânire, din contră în toate actele de eroism ale soldatului român îl vedea pe soldatul francez.

Deci iată procesul psihic, uşor de înţeles de ce şi noi românii de câte ori ni se dă prilejul de a vedea pe generalul Berthelot, în el personificăm pe mai marii noştri căpitani români, pe bunii noştri soldaţi căzuţi pentru întregirea neamului şi tot în el personificăm pe sora noastră Franţa, santinela popoarelor dezrobite şi nădejdea de conservare a neamului românesc.

Istoria ne este mărturie şi ne grăieşte îndeajuns că de câte ori s-a cerut sprijinul Franţei, întotdeauna l-am avut şi astfel este normal şi moral ca noi românii atunci când avem prilejul de a ne manifesta recunoştinţă faţă de imensele servicii ce ni le-a dat sora noastră, să o facem cu toată dragostea şi cu tot elanul de însufleţire, căci numai aşa vom putea fi demni faţă de cei ce ne-au ajutat în împlinirea acelui vis urzit din tată în fiu, devenit realitate: ROMÂNIA MARE.

Despre Banul Mărăcine scrie poetul francez Pierre Rousard (1524-1585) care se considera nepotul fiului Banului Mărăcine, care a plecat (din motive necunoscute) în jurul anului 1328 de la Craiova prin Ungaria, ajungând în final la Paris. El împreună cu cei 100 de voinici se pune în slujba regelui Franţei, Filip Valois.

Străbunul coboară spiţa din vremuri de ceaţă,Acolo unde Dunărea prin Turcia îngheaţă,De unguri mai la vale, stă în ţări vecine,Boierul numit Banul Mărăcine,Stăpân peste aur, holde şi oraşe,

A lui, un fiu mai mic, aduna pâlcuri ostaşe,Şi părăsind glia, ales în fruntea lor,Străbătu ungurimea şi ţara nemţilor,Străbam Burgundia şi ţara Franciei mai jos,Şi la Filip Valois duse al sau prinos,Care tocmai purtând război cu neamul inglezPrimi solia în slujba steagului francez.Şi-o răsplăti cu bunuri peste trebuinţaPe-al Loirei ţărm; în bună credinţă,Uitând de tot, fraţi, părinţi şi ţară,Cel ce mi-a fost bunic aicea se însoarăZămislind un fiu din care viaţa mea coboară.

OMAGIU GENEROZITĂŢII,

REMUS ONICIU(1900-1987)

VIOREL CHIRA, EMILIA SIMINA

Eram în clasa a X-a de liceu, iar participarea la cursuri (sport, cor şi cele pe discipline) era benevolă; eu participam la cel sportiv şi la cor, fără a fi un talent deosebit în ale sportului sau în ale muzicii, dar îmi plăceau ambele activităţi. Nu exista sală de muzică, sala de clasă era universală, iar ca să putem diferenţia vocile, I şi II stăteau în bancă normal, iar III şi IV stăteau pe bancă. Unii aveau puţină cultură muzicală, alţii ştiau să cânte la instrumente muzicale, alţii mai puţin, dar întotdeauna sala de clasă era plină cu elevi din şcoală. Profesorul de muzică ne cucerea cu diapazonul şi vioara, instrumente nelipsite de la ora de muzică şi cor, dar şi

repertoriul minunat pe care ni-l prezenta.Profesorul Remus Oniciu era un autodidact. Preda cu aceeaşi

pornire muzica, dar şi chimia şi fizica la clasele VI-VII la şcoala generală, disciplinele la care l-am avut profesor. Ora de chimie şi fizică era însoţită întotdeauna de o experienţă, dar şi de o fotografie sau o prezentare dintr-un ziar, revistă sau carte care să completeze noţiunea predată. Ştia să ne stimuleze curiozitatea, dar şi să ne facă să discernem şi să reţinem esenţialul. Abia mai târziu am realizat că experienţa de care dădea dovadă domnul profesor Remus Oniciu a câştigat-o în perioada 1919-1940 când a fost profesor la Şcoala de Ucenici din Abrud.

Cu toate că activitatea la Şcoala de Ucenici se desfăşura seara (ora 17,00 – 20,00), aceasta era foarte serioasă şi se încheia cu un examen la toate disciplinele studiate. Mulţi dintre elevii Şcolii de Ucenici au continuat studiile ajungând maiştri, ingineri sau specialişti în alte domenii.

Remus Oniciu s-a născut la 11 noiembrie 1900 în comuna

Remus Oniciu

Abrud Sat, satul Buninginea, plasa Abrud, într-o familie de preoţi ortodocşi. A urmat şcoala primară confesională în Buninginea, iar clasa a IV-a la şcoala primară maghiară din Abrud pe care a absolvit-o în 1910.

În anii 1910-1914 a urmat Şcoala Civilă de Stat Maghiară din Abrud, unde i-a avut profesor pe Nemethy Samuel – director, Telman Iozef, Banyai Ianos, Orban Gyula, Weywara Vilmos, Iozsef Dezsö, Kiss Lajos etc. Cu toate că şcoala era în limba maghiară, circa jumătate din elevi erau români (ex. în 1910 din 119 elevi, 52 erau români, 65 maghiari şi 2 evrei, iar în 1911 din 100 elevi, 52 erau români, 46 maghiar şi 2 evrei). A urmat studiile la Sibiu la Institutul Andreian pe care l-a absolvit în 1918, obţinând diploma de învăţător. La institut l-a avut profesor de muzică pe Timotei Popovici şi Aurel Popovici la cântări bisericeşti, dar şi pe dr. Vasile Stan, profesor de limba română, originar din Sohodol. Vasile Stan a făcut studii filozofice şi filologia la Budapesta, unde a promovat şi doctoratul în filozofie. A publicat numeroase lucrări, unele cu caracter metodic. Tot la Sibiu, elevul Remus Oniciu a învăţat şi limba germană.

În perioada războiului (1916) s-a refugiat la Arad unde a absolvit anul III. Tot în acest an a funcţionat ca învăţător suplinitor la şcoala confesională din Buninginea şi examenele le susţinea la Arad. În 1918 a fost încorporat în armata austro-ungară făcând serviciul la Cluj şi a fost demobilizat în noiembrie 1918.

În toamna anului 1918 şcolile din Abrud erau închise din cauza gripei spaniole. Abia în martie 1919 odată cu deschiderea anului şcolar, el este numit învăţător la Şcoala Primară de Stat din Abrud unde a funcţionat până la pensionare, în anul 1960.

A funcţionat şi după 1960 ca profesor cu normă incompletă (plata cu ora) la Liceul HCC din Abrud, unde a predat printre altele, muzica şi vioara la secţia Pedagogică de pe lângă liceu. Ultimul an când a mai funcţionat cu jumătate de normă a fost în anul şcolar 1968/1969. A funcţionat ca profesor la Şcoala de Ucenici din Abrud, din 1919 până în 1940. A fost numit director la Şcoala Primară de Băieţi în septembrie 1938, apoi şi la şcoala de ucenici care funcţiona pe lângă Şcoala Primară de Băieţi.

A avut şi funcţia de subinspector şcolar al plasei Abrud în perioada 1941/1944. Tot în perioada războiului a fost concentrat în anul 1944, cu gradul de căpitan, la comanda unei companii din batalionul fix aflat la Abrud.

Activitatea învăţătorului Remus Oniciu nu este legată doar de activitatea didactică, ci îl găsim implicat în toate evenimentele

din Abrud de după 1918 şi până în ultimii ani din viaţă. Îl întâlnim implicat în procesul de preluare a şcolilor maghiare de către autorităţile române; astfel este delegat să preia cele două grădiniţe din Abrud. Predarea s-a făcut în 23 iulie 1919, iar activitatea la grădiniţă a început la 1 decembrie 1919.

A înfiinţat şi a condus corul mixt, apoi numai bărbătesc cu cetăţenii din Abrud-sat. Fondurile obţinute în urma spectacolelor au fost donate şcolilor pentru înfiinţarea unei cantine şcolare. A condus corul bărbătesc al Reuniunii Meseriaşilor din Abrud cu care a organizat spectacole. A activat în cadrul Despărţământului Abrud al Astrei, fiind bibliotecar şi participând la acţiuni organizate la sate.

A activat după 1955 la Casa e Cultură din Abrud unde a condus un cor şi a organizat spectacole. A condus mulţi ani corul bisericesc din Abrud-sat.

S-a preocupat şi a scris despre istoricul învăţământului din Abrud, şcolile din Abrud, istoricul spitalului din Abrud şi a participat la numeroase simpozioane, conferinţe sau reuniuni ale veteranilor de război.

ETICHETA DE FIICĂ DE CHIABUR A FRÂNT ARIPILE VIITOAREI DĂSCĂLIŢE

MARIA DEOANCA

M-am născut în ziua de 1 decembrie 1934 în oraşul Abrud judeţul Alba din părinţii Sofia şi Gheorghe Deoanca. Familia noastră a fost numeroasă, cu 10 copii la părinţi, eu fiind a noua născută. Mama s-a străduit să ne crească, iar tata s-a îngrijit de educaţia noastră, muncind din greu ca să ne poată plăti taxele şcolare. La un moment dat erau la şcoală 4 fraţi.

Acest lucru l-a determinat pe tata să înceapă un comerţ cu scânduri. Fiind o fire pragmatică, îmi amintesc cum pleca cu trăsura cu 2 cai „pe ape” pentru a întâmpina moţii ce veneau cu carele cu scândură. Plătea arvuna, iar ei veneau la adresa dată şi descărcau. Noi, copiii, ajutam la stivuirea scândurilor ce stăteau în magle la soare să se usuce până când veneau tâmplarii din Abrud să le cumpere. Din această diferenţă de preţ ne-au crescut mama şi tata pe toţi, dar tocmai acest lucru a fost fatal pentru mine.

S-a întâmplat în primele luni ale anului 1952, când pe tata l-au făcut chiabur şi au năvălit în casa noastră agenţii de la percepţia din Abrud, ne-au luat vaca de la iesle, vaca care ne hrănea pe toţi, şi maşina de cusut, fiindcă nu am avut bani să plătim sporul de impozit care se fixa odată cu intrarea în rândul chiaburilor.

Exmatricularea mea de la Şcoala Normală din Abrud a venit în luna iunie când, după examenul de absolvire intrasem în examenul de diplomă. Am reuşit să predau lecţia practică la Şcoala de aplicaţie, pentru care m-am pregătit temeinic – am dus de acasă un lighean, săpun şi prosop fiindcă tema lecţiei era murdărici, scopul lecţiei, să obişnuiască pe copii cu curăţenia. A fost un mare succes, am primit nota 10 cu felicitări – având şi asistenţă din oraş, pe tuşi Guleş, soţia profesorului nostru de naturale. Dar bucuria nu a ţinut mult fiindcă la şcoală s-a ţinut o şedinţă de UTM în care am fost exmatriculaţi 3 colegi ca să nu influenţăm socializarea agriculturii la sate: eu, colegii Munteanu Neacşu şi Munteanu Radu, şi cu aceasta zborul ne-a fost întrerupt, iar aripile frânte. Eu, fiind elevă cu medii bune, primisem repartiţie pentru facultate şi urma să plec din toamnă la Cluj, dar

nu a mai fost posibil. M-am dus acasă să le spun părinţilor ce mi s-a întâmplat. Tata uda varza în grădina casei şi, văzându-mi lacrimile din ochi mi-a spus: Lasă, draga tatii, nu te necăji, că ce lucra şi ce mânca avem, că ne-au dat şi vaca înapoi, că nu au avut ce-i da de mâncare, iar eu am plătit tot.

Am început să-mi caut drepturile şi un serviciu pentru a nu fi o povară pe părinţi.

În anul 1953 mi-am putut da examenul de diplomă, tata fiind deschiaburit. S-a constatat că se făcuse o greşeală, dar ce folos? Repartiţia nu mai era valabilă, iar eu mi-am găsit un serviciu şi am lucrat 25 de ani ca şi contabil. Am dat şi examene şi am devenit contabil autorizat. Singura bucurie pe care o mai resimt, ca fostă elevă bună la Şcoala Normală din Abrud, este întâlnirea cu fostele colege şi colegi, vara, în luna iunie, la revederea organizată de câţiva colegi cu iniţiativă, pentru care îi felicit şi le mulţumesc.

Deva, decembrie 2007

CE VINĂ A AVUT ELVIRA?

REMUS HĂDĂREAN

Cine dintre noi, elevi ai anilor ’50, cei care am cunoscut-o pe Elvira Botoş nu ne amintim de ea? Elvira cea cu trup mlădios ca o trestie unduindu-se în adierea vântului, cea cu zulufii ce se revărsau asupra unei feţe angelice? Când trecea pe stradă, nu numai băieţii, dar şi fetele îşi întorceau privirile după ea. Dimineaţa, înaintea primei ore ne postam la ferestre şi urmăream cum urcă una câte una externele – internele veneau încolonate cântând Porniţi înainte, tovarăşi – şi când apărea ea, exclamaţii: Uite-o pe Elvira. Ori, când, plimbându-ne pe corso, cotind după biserica din stânga, ajungeam la casa a cărei curte plină de pitici, veniţi parcă din lumea Albei ca Zăpada şi unde părinţii intrau însoţiţi de Endö, fotograful mut, să le fotografieze odraslele îmbrăţişând piticoţii, iar din fereastră, sprijinindu-se cu coatele pe o perniţă cu învelişul din catifea, îţi zâmbea chipul acela coborât parcă din cetele îngerilor. Elvira, cea care, văzându-ne în acea iarnă reîntorcându-ne dintr-o plimbare prelungită, eu cu Ina, acoperiţi de zăpada ce cădea cu nemiluita din înalt, ne apostrofează cu un zâmbet larg – altfel fiind mai tot timpul cu o mină gravă –: O să vă transformaţi în oameni de zăpadă.

Elegantă, purtând îmbrăcăminte din stofe fine, cu pantofi de lac, iarna cu mantou de blană, invidiată de fete – unele încercând să-i imite pieptănătura oxigenându-şi părul, aşa cum se zvonea că procedează Elvira, dorită de băieţii mai mari, dar inaccesibilă prin distanţa ce o impunea la vârsta de 15-16 ani.

O admiram pur şi simplu, fără a visa la nimic, conştient fiind de distanţa ce ne desparte. Dar mă vrăjea. Mă vrăjea în clipele în care, la clubul din apropierea primăriei, cam peste drum de restaurantul Detunata, îşi alerga degetele-i prelungi peste clapele pianului din ale cărui corzi răzbăteau sunete diafane. Îi urmăream ochii mari, adumbriţi de gene arcuite, ce îşi aţinteau privirea când asupra claviaturii, când pierdute undeva în gol. Era cu totul altceva decât zdrăngăneala făcută de colegul Emil Bârlan, cel care, şi în sala de clasă de la etajul doi, cânta la armoniul bătrân, amuzându-ne cu Internaţionala atacată în ritm de foxtrot. După cum era diferit şi de ceea ce cânta un tip elegant, ale cărui manşete impecabile, de un alb strălucitor, cu butoni de aur, le am

mereu în faţă. Nu ştiam cine-i, apărea episodic în oraş. (Din prima convorbire la telefon cu Elvira am aflat că tipul”era Horia Moculescu ce venea să-şi viziteze tatăl, funcţionar la Finanţe).

Altfel, nu-mi mai aminteam de Elvira, decât atunci când, în răsfoirea unor pagini imaginare în anii de şcoală stând la taclale cu Lenuţa şi îi reveneau în minte fetele alese pentru o fetişcană venită de la ţară şi pe care le admira, cum erau Elvira Botoş, Sidonia Mladin, Puşa Furdiu, Mirela Faur, Rodica Ienei şi Sanda Trif. La scrierea cărţii „Normalist…” am încercat să dau de urma Elvirei, dar n-am reuşit.

Până când… în zilele trecute, o convorbire telefonică cu Rozica Oaida, mă face să tresar: Te-a sunat Elvira? Care Elvira? – întreb contrariat. Elvira Botoş – îmi răspunde. I-am dat numărul tău de telefon. Ştiind că scrii o nouă carte, ţinea neapărat să-i pomeneşti pe cei doi care i-au distrus viaţa. Locuieşte la Alba Iulia. Notează-ţi numărul de telefon.

După încheierea convorbirii cu Rozica, formez cele 10 numere, după care, timp de mai bine de o oră, monologul Elvirei – întrerupt din când în când de câte o întrebare de-a mea ce era parată mereu de: Stai puţin să-ţi mai spun… şi tirada reîncepea, pe nerăsuflate, vrând parcă să deşire într-o clipă firul unei vieţi agitate. (Mare noroc cu facilităţile oferite de Romtelecom – gratuitate în zilele de sâmbăta şi duminica). La un moment dat: Ştii ce, trebuie să întrerupem. Am de îngrijit nişte căţeluşi şi mă aşteaptă să-i hrănesc. Poţi reveni după orele 18, până atunci îţi mai clarifici ce vrei să mă întrebi.

Şi am revenit. Între cele două convorbiri n-am mai lucrat nimic, a urmat scormonirea tuturor ungherelor în care erau depozitate chipuri şi întâmplări, Lenuţa cea care fiind în anturajul lor, atât în clasele elementare cât şi în primele clase de pedagogică, le cunoştea mai bine.

Şi uite aşa s-a înfiripat povestea unui produs de tristă amintire, cel al luptei de clasă, generator de mii şi mii de mutilări sufleteşti, de tragedii personale ori familiale.

Familia lui Gheorghe Botoş era una din familiile prospere din minusculul târg al Apusenilor. Căsătorit cu Barbara, baroneasă de a treia generaţie dintr-o veche familie din Austria, acţionari la Corium din Alba Iulia şi Dermata din Cluj, cu vie la Bucerdea, case în Abrud, Cluj şi Alba, posesor al unui Kreisler de ultim tip dar rechiziţionat pentru armată în timpul războiului în schimbul unui înscris ce prevedea asigurarea compensării integrale după terminarea ostilităţilor (posibil unui curs normal al evenimentelor), casa mare din centrul oraşului în care locuiau fiind renumită

pentru piticii ce străjuiau printre rondurile de flori din curtea spaţioasă, printre care se zbenguiau cele două fiice, Elvira şi Dora.

A venit anul 1948 cu exproprierea, apoi 1950 cu arestarea lui Gheorghe Botoş şi trimis la Canal timp de doi ani, cei rămaşi fiind deposedaţi de 3/4 din casă, ca în anul 1952, revenit acasă să fie arestat în noaptea de Crăciun el, iar a doua zi soţia şi ţinuţi în beciurile lui Bobar şi Glikser pentru a mărturisi unde au ascuns aurul – acţiune căreia i-au căzut victime mulţi cetăţeni din zona Abrudului.

În toamna anului 1950 am dat admitere la Şcoala Pedagogică din localitate. N-am priceput de ce, deşi am avut note mari, am fost repartizată la un liceu din Alba Iulia. După îndelungi intervenţii, ajutată de domnii Ioniţă Leheneanu, Tutu Suciu şi Traian Paşca, mi s-a aprobat un schimb cu una ce fusese înscrisă la pedagogică deşi ar fi dorit să meargă la Alba.

Dar pentru familia Botoş n-a venit liniştea. Primul semnal a venit la sfârşitul anului şcolar 1950-51, când, la serbarea de sfârşit de an şcolar, profesorul Tutu Suciu se apropie de Elvira şi-i şopteşte: să fii calmă, să nu te agiţi. Nu vei lua premiul pe care-l meritai. Nu-ţi îngreuna situaţia. A urmat apoi primăvara lui 1952 când este chemată în faţa consiliului profesoral şi i se aduce la cunoştinţă în termeni vehemenţi de către secretarul UTM şi adjunctul acestuia pe şcoală, că fiind fiică de exploatator, trebuie să părăsească şcoala. Nu conta că era o elevă foarte bună la învăţătură şi cu o comportare exemplară, nu mai avea loc în şcoală.

Înmulţindu-se represaliile asupra familiei, părinţii hotărăsc să se retragă la Copşa Mică, unde un neam mai îndepărtat avea ceva funcţii în oraş. Mama cu cele două fete se angajează la sere şi câmpul legumicol câştigându-şi astfel existenţa, iar tata cumpără o căruţă şi un cal, devenind căruţaş de profesie, transportând balast pentru construcţii.

În anul 1953 o profesoară expulzată la rându-i din şcolile clujene, ajunsă secretară la un liceu, îi îndeamnă pe cei doi soţi să i-o încredinţeze pe Elvira s-o înscrie la şcoala respectivă. Pentru aceasta trebuia însă foaia matricolă, pusă sub interdicţie de a fi eliberată. Cineva şi-a asumat riscul – directorul adjunct, Traian Paşca. Fericită, Elvira reîmbracă uniforma de liceană, dar nu pentru mult timp. În luna noiembrie, doi tovarăşi de la regionala UTM merg să se întâlnească cu internistele de la liceul respectiv. Elvira rămâne ca paralizată. Erau cei doi care o maziliseră din

pedagogică. Stupefacţie şi asupra celor doi: Dar cu tine ce-i aici?Cei doi, ajunşi studenţi – unul în anul al doilea iar celălalt în

anul întâi, erau avansaţi pentru serviciile aduse ca elevi – secretari UTM pe şcoală, atribuindu-li-se sarcina de activişti extrabugetari regionali, retribuiţi. Şi n-ar fi fost nimic rău în asta, ca doi studenţi să se deplaseze la licee, să urmărească condiţiile de trai ale elevilor, să-i îndemne la studiu în primul rând şi apoi la activităţi cultural-sportive. Se vede însă că sarcina principală a acestora era să vegheze asupra modului în care se aplică lupta de clasă în rândul elevilor şi a corpului didactic.

Drept urmare a vizitei celor doi, a doua zi Elvira este alungată din şcoală. Era proscrisă, nu avea dreptul la instruire. Era duşman al poporului şi trebuia să plătească la cei 16 ani ai săi. Era sentinţa dată de cea mai dreaptă orânduire de pe mapamond, sentinţă de care s-au bucurat mii de elevi şi studenţi ai acelor ani.

Se întoarce la Abrud şi, hăituită, se îndreaptă spre Turda unde reuşeşte să se angajeze telefonistă. Făcând notă discordantă faţă de surate prin maniere, cultură şi comportament, suferă fel de fel de insinuări şi încercări de ademenire.

Salvarea îi vine prin căsătorie, la vârsta de 18 ani, dar cicatricea neîmplinirii şcolare a însoţit-o ca o rană veşnic deschisă.

După cum, ca două stafii au urmărit-o chipurile celor doi care au osândit-o prin tăierea brutală a dreptului la învăţătură. După căsătorie, fiind cu soţul la braţ prin centrul Turzii, acesta înlemneşte şi mai să ţipe: „– dar ce ai dragă de îmi frângi braţul şi ai rămas împietrită locului?” „Uite, peste drum, în dreptul librăriei, caricatura aceea de om, cu ochii bulbucaţi şi nasul acvilin, cel care m-a nenorocit”. Pricepând despre ce-i vorba, soţul mă calmează şi cu blândeţea ce-l caracteriza, mă cuprinde ocrotitor de după umeri şi strângându-mă, mă trage după el.

După o staţionare prin Bicaz, îşi găseşte împlinirea la Fabrica de Geamuri din Scăieni unde, recunoştinţa unuia din Copşa Mică se răsfrânge asupra ei. Într-o împrejurare, tatăl l-a ajutat pe acesta cu suma de bani pregătită pentru a-şi cumpăra calul şi căruţa, sumă restituită în termen. Respectivul ajunge la Scăeni, unde înfiinţează un centru de calcul şi descoperind-o pe Elvira la Serviciul Financiar o încadrează la oficiul nou înfiinţat. Specializarea în calculatoare o va ajuta apoi ca reîntoarsă la Abrud în anul 1983 să acceadă rapid la acelaşi tip de centru de calcul la Roşia Poieni, de unde se va şi pensiona la vremea

sorocită.Despre familie? Am avut un soţ extraordinar, am fost fericită.

N-am putut sta mult la Abrud, soţul n-a suportat aerul de la munte, aşa că ne-am cumpărat un apartament în Alba Iulia, unde am rămas singură în urma decesului soţului. Am un fiu reuşit, împlinit, cu o funcţie în Bucureşti despre care nu vreau să vorbesc. O duc bine, Pianul, vechea mea pasiune, mă ajută să-mi rotunjesc pensia, dând ore particulare. Cânt la pian şi îngrijesc căţeluşi părăsiţi. Mă întristez când aflu veşti triste despre cunoştinţe dragi: Sergiu Tatoi, hăituit şi el, a ajuns să lucreze la CFR Hunedoara. A fost strivit între două vagoane; mai zilele trecute, la România cultural, un moment „in memoriam” pianistei de valoare internaţională, Lolica Jeney.

Şi mă mai urmăresc stafiile. Şi mă întreb mereu: cu ce am fost de vină?

FATA DE LA ROŞIA, DE SUS, DIN BRAZI

AM RÂS ŞI-AM PLÂNS CU VOI

ROZALIA LEPEDEAN (ZICA PAŞCA)

ABRUDUL – leagăn al tinereţii noastre. Aici ne-am înălţat aripile spre lungul drum al vieţii şi tot de aici am pornit drumul spre cele mai îndepărtate cătune din Apuseni, spre a lumina micuţele odrasle ale moţilor.

Ideea de a ne întâlni măcar pentru o clipă printre rândurile filelor minunatei cărţi a lui Remus Hădărean Normalist la Abrud a fost pentru mine o binecuvântare. Citind-o, v-am urmărit cu lacrimi în ochi, am râs şi-am plâns cu voi, la fiecare cuvânt. M-am regăsit alături de voi şi mi-am revăzut tinereţea alături de amintirile voastre.

Ce mândri sunteţi cu toţii! Ce frumos vă descrieţi povestea vieţii voastre, pe care, deşi grea, voi aţi descris-o ca o adevărată minune a anilor tinereţii! Sus, în munţi, prin vifor şi furtuni, aţi luptat cu greul şi nu vă plângeţi. Aţi ascultat în drumul vostru cântecul păsărelelor, murmurul izvoarelor, tălăngile mioarelor şi aţi fost mulţumiţi. Cât de sinceri puteţi să fiţi!

M-am regăsit şi-mi amintesc cum, de acolo de sus, aproape de brazii ce-şi oglindeau chipul în undele Tăului Brazilor din comuna mea, Roşia Montană, grupuri de copii, fii de mineri, sărăcuţi, coboram prin Pădurea Roşiei şi prin Dealul Băieşilor spre oraşul ce ni se părea o cetate. Noi, aproape desculţi, uzi leoarcă în toamnele ploioase şi îngheţaţi de frig în iernile bătute de vifore – spre a învăţa carte. Părinţii noştri trudeau în adâncul periculos al minelor, ca noi să avem ce pune pe masă, să avem ceva îmbrăcăminte mai acătării, cărţi şi caiete. Trudeau să facă măcar pentru copiii lor o altă viaţă, mai uşoară. Coboram spre Abrud, de acolo de unde copilăria noastră, a roşienilor, se împletea cu istovitoarea trudă a părinţilor pentru a găsi măcar un gram de aur

ce-l puteau schimba în fiecare zi de sâmbătă la târg, pentru ca apoi să ne cumpărăm alimentele necesare, să avem luni dimineaţa merinde pentru o săptămână de şcoală. Erau fericiţi şi se lăudau că ai lor copii vor deveni învăţători. Doreau ca noi să nu cunoaştem lipsa hranei şi a îmbrăcămintei.

Uneori, când dădeau de aur în plus, se cinsteau la crâşmă cu un deţ de vinars (ţuică). Dacă se întâmpla acest lucru, tata ieşea din biserica duminica la amiază şi după ce se cinstea, căuta o boltă (un magazin), ne cumpăra bomboane, le punea în colop (pălărie) şi intra pe poartă cântând: Cine mi-e drag, mă aşteaptă undeva. Atunci ştiam că s-a veselit alături de ortaci. Lucra la minele statului în schimbul de dimineaţă, iar după ora 3 când ieşeau minerii, tata mergea din nou la mina patronilor (particularilor), îşi relua din nou lucrul până noaptea târziu.

Am rămas odată impresionată când la ora 6 dimineaţa, într-o sală mare, sute de mineri erau strigaţi la apel; ei spuneau mereu prezent, ziceau în cor Tatăl nostru, îşi puneau şepcile pe cap, aprindeau lămpile de carbid şi porneau cântând:

În fund de munţiNoi des intrămCu bun noroc Ne salutăm.În mină-i Dumnezeu cu noiAfară grijă şi nevoi.

Apoi intrau pe poarta groazei şi totdeauna cu gândul dacă vor mai vedea lumina zilei!

Eram pe podul drumului unde ne jucam deseori copiii din vecini când, într-o primăvară, tatăl a 5 copii a fost strivit de un bolovan ce s-a desprins din mina veche, omorându-l, iar ortacii l-au scos şi l-au transportat pe o scară, pe umerii lor, până acasă. Câtă lume s-a adunat, câţi au plâns! Câtă tristeţe!

După ce-şi terminau şutul la stat, în aceeaşi zi pe la ora 15 se îndreptau grăbiţi spre al doilea şut (a doua tură de muncă istovitoare la patroni, până seara târziu).

Noi, surorile, amândouă desculţe printre bolovani, la gura minei pe Chernic şi mina Câinele unde sosea tata. Îi duceam prânzul: supă de fasole sau de cartofi cu mămăligă. Tata îşi făcea semnul crucii, zicea un Doamne ajută şi iar intra la lucru în minele mai prăpăstioase, nesigure, duşi de cărucioarele pe şine (le spuneau râzne) cu care scoteau apoi minereul (munţi de pietre). A fost o viaţă grea a părinţilor copiilor de mineri din Roşia Montană, precum şi a copiilor lor, deşi era un loc încărcat de istorie încă de

pe vremea dacilor – descoperitori de ochiul dracului, aurul.

I. CUM AM AJUNS LA ŞCOALA DIN ABRUD?

Am dorit să scăpăm de această viaţă de umilinţă şi după cei 7 ani de şcoală elementară, fiecare ne-am răspândit pe unde am crezut. Eu am pornit cu încă doi băieţi – unul al învăţătoarei mele – doamna Moldovan Bertuş, şi unul al directorului de mină, domnul Rusu – şi încă două fete (verişoara mea şi o prietenă) spre liceul teoretic din Baia de Arieş. Au reuşit doar băieţii.

Toată vara am fost necăjită. Ştiam că se va da în această vară încă un examen în sesiunea din luna august, spre sfârşit, aşa că într-o zi, nespunând nimănui intenţia mea, am luat-o spre Abrud, pentru informaţii. Aici l-am întâlnit pe domnul profesor Muscă Gheorghe (era de serviciu pe şcoală pe timpul de vacanţă), i-am relatat asupra eşecului de la Baia de Arieş şi dorinţa mea de a urma şcoala. Domnul m-a liniştit şi ne-am întors într-o mică săliţă de muzică şi mi-a zis:

– Ştii să cânţi?– Da! i-am răspuns.– Cântă-mi ceva să te aud! şi eu am început un cântec

pionieresc, pe care-l ştiu şi acum:Înainte, înainte, înainte pionier!N-apuc să-i cânt mai mult şi-mi zice să merg la Baia după

dosar pentru că sunt admisă. Acesta a fost tot examenul.Cu greu reuşesc părinţii să-mi aducă actele, dar într-un final

m-am trezit elevă la Abrud, alături de alte colege şi colegi din Roşia, la şcoala de care părinţii se lăudau unii altora: A mea e la Abrud, va fi învăţătoare, să nu mai ducă greul pe care l-am dus noi.

Anul I B – diriginte d-nul profesor Raţiu Alexandru, care mi-a devenit prieten şi m-am înţeles bine până în ziua de azi.

Modestă, retrasă, nebăgată în seamă, cu bunul simţ ca de altfel toate fetele din clasă, într-una din zile, la o oră de istorie, d-nul profesor Moşic Ilie, grav, cu nişte cizme bilgăre ca un adevărat domn, scoate la răspuns 2-3 eleve. Eu eram întotdeauna în banca întâi. Ica Şuşa, în acea zi nu prea era pregătită. Eu o zăresc foarte speriată şi mă gândesc să-i vin în ajutor. Întorc spre ea caietul cu notiţe crezând că nu mă observă domnul profesor. M-am înşelat însă, dânsul mă zăreşte, mă ridică în picioare, mă trimite într-o altă direcţie a clasei şi-mi zice:

– Tu, bată-te Dumnezeu să te bată! binefăcătoarea neputincioşilor, tu… ai văzut vreodată mormolocii? Ştii ce-s mormolocii?

Eu mă îngrozesc, fac ochii mari, mă mai întreabă o dată şi eu tac. Nu ştiu, îi răspund încet.

Domnul întreabă clasa. Nimeni nu ştie. Ne explică, mă dojeneşte şi-mi cere să-i răspund lecţia. Ştiam bine, îmi pune mâna pe cap, mă mângâie şi-mi dă nota patru – notă mare pe acea vreme.

Aşa m-a numit de ajutor şi la orele sale eram numai ochi şi urechi. De fapt nici nu puteai fi altfel la ora dânsului, care ne povestea de parcă vedeai aievea întâmplările vieţii.

Eram la internat. Sâmbăta porneam în grup pe Dealul Băieşilor spre casă şi râzând, glumind, fiecare, făceam 7-8 kilometri pe jos, toamnă, iarnă.

Luni de dimineaţă, cu noaptea-n cap, ia-o de la capăt, ne strigam la geam unii pe alţii şi porneam în grup, prin vânt şi iarna prin zăpada ce ne ajungea la brâu. Hainele erau ude şi îngheţate pe noi până spre seară când ajungeam la dormitoare. Aici frig, aduceam vreascuri din cimitirul apropiat şi când prindea focul a se încinge, cădeau burlanele şi noi, cu mâinile goale, le aşezam cum puteam, doar ne vom încălzi. Dormeam câte două-trei într-un pat să ne încălzim – în dormitorul plin de fum.

Pe noi, pe fetele din Roşia, ne cunoşteau profesorii şi când ajungeam pe podul şcolii ziceau: Vin roşiencele, iar orăşenele ne bârfeau vin cele cu şosete peste ciorapi şi pantofii li-s de lac – ele nu-s nici moaţe, nici domnişoare de la oraş. Sunt făloase, se rumenesc cu hârtie creponată roşie şi îşi fac ochii cu creionul negru. Ne bârfeau, dar nouă ne plăcea, ni se părea că ne laudă.

Pe atunci era mare nevoie de dascăli la ţară, aşa că pentru umplerea golurilor Ministerul Învăţământului a hotărât ca elevii cu vârste mai mari să facă cursuri „pe scurt”, adică să absolve două clase într-un an. După terminarea anului I, mai precis la serbarea de la Ciupercă, sosi un domn frumos la înfăţişare, cu o voce mai puternică, dar prietenoasă, şi ne-a anunţat că în acea vară, cei merituoşi (cu rezultate bune) şi care îndeplinesc unele condiţii de vârstă, pot face anul II sau III peste vară. Cel ce ne anunţa era noul director adjunct, domnul Paşca Traian.

Între cei admişi am fost şi eu. M-am înscris cu gândul că aş putea scuti mai repede pe părinţi de unele eforturi financiare (deşi aveam bursă), aşa că în toamna lui '52 mă găseam în anul III B.

M-am temut de lecţiile de practică pedagogică, dar n-a fost problemă, dimpotrivă. Când învăţătorii de la clasele de aplicaţie

(d-nul Gligor Rubin sau Leheneanu Ioan, doamna învăţătoare Adela Sturza, doamna Harea Raisa) erau solicitaţi în munca de lămurire pe sate în problema colectivizării, eu eram solicitată să le ţin locul la clasă. Uneori îi aveam practicanţi la oră chiar pe colegii mei sau pe cei din anul IV – şi eram nevoită să le fac analiza lecţiilor, să fac aprecierile necesare lecţiilor lor şi d-nul profesor de practică pedagogică, Peter Corneliu, mă aprecia, mă lăuda pentru modul în care făceam analiza lecţiilor ţinute de colegi. Mai târziu, peste ani l-am revăzut şi mi-a spus că: Pe tine n-o să te uit! – ai fost o bună practicantă. Şi pe tot parcursul vieţii i-am respectat modul de încredere şi mi-l amintesc cu drag.

Pe atunci aveam examene şi în sesiunile din iarnă. Aşa se face că la examenul de limba rusă aşteptam să intru la răspuns. Dintr-o parte a coridorului mă zăreşte domnul director adjunct Paşca, mă întreabă ce-i cu mine şi-i răspund că am emoţii.

– Tu, ştii bine la rusă – vei lua nota 5 (era nota cea mai mare). Eu îl privesc şi nu-i dau crezare. Dânsul îmi propune să facem pariu.

Zis şi făcut, întind mâna, o colegă ne desparte pariul şi eu îl întreb pe ce am pariat?

– Pe ce vreau eu! îmi zice, iar eu rapid sunt de acord şi-i zic cu toată încrederea: Bine!

Intru la examen, spun ce am pe bilet, obţin nota 5 şi domnul director iese pe uşă şi-mi aminteşte că-i sunt datoare. Aşa a ţinut-o tot timpul când mă zărea zicând: Măi cetăţeanco, să nu uiţi că-mi eşti datoare, ai de plătit un pariu.

Lunile au trecut, a urmat practica pedagogică de două săptămâni pe care am desfăşurat-o la Bistra împreună cu Margareta Such şi Nicu Anca. Aici, doamna învăţătoare Boncuţ mi-a fost de un mare ajutor. O învăţătoare de excepţie. Am obţinut pe toată perioada de practică numai nota 5.

În vară, pe la început, am avut grija examenului de diplomă (mai – iunie 1954). Învăţam pe rupte, pe unde puteam. Între cei doi falnici brazi ce străjuiau parcul spre Ciupercă, citeam împreună cu un coleg mai mare, venit din Deva – să-şi dea la noi examenul de diplomă. Era vorba de Mircea Drăguş, pe care d-nul director îl ştia. Îmi era un fel de prieten şi ne plăceam puţin, era drăguţ şi înfigăreţ. Ne vedeam uneori şi pe ascuns.

De la fereastra din direcţiune, un fluier ne atenţiona să ne vedem de treabă, să ne despărţim, să învăţăm fiecare singuri. Era fluierul domnului Paşca, cel pe care-l folosea deseori când ceva i se părea că nu este în regulă cu elevii şcolii. Noi ştiam, ne

despărţeam şi seara, care mai de care ieşeam în oraş să nu fim atenţionaţi de fluier… Îl îndrăgisem pe Mircea – abia aşteptam fuga de seară – 5-10 minute. A urmat examenul, l-am luat cu bine, şi a urmat balul de sfârşit de an şi o excursie prin ţară, cu trenul, la care un vagon special era ataşat garniturilor ce se opreau în locurile stabilite pe itinerariul parcurs de noi. Acolo, în vagon, găteam şi în unele staţii stăteam chiar 1-2 zile – pe linia aşa zisă: linia moartă.

II. AMINTIRI DRAGI

Peripeţiile mele s-au ţinut lanţ. Am ajuns la Braşov, unde ne-am cazat la un internat al unui liceu. De aici am pornit spre Poiană, însoţiţi de d-nul Paşca. Pe tot traseul m-a însoţit, am râs, am glumit. Când ne-am întors, am intrat rând pe rând la duş. Eram grăbită şi am intrat în baie. Marea mea mirare a fost când la duş – am intrat şi am dat de d-nul Paşca, care se bărbierea. Mi-a prins mâna, m-a umplut de săpun spumos şi m-a sărutat. Am roşit, m-am repezit spre uşă ruşinată, dar foarte fericită. M-a prins un fior netrăit până atunci, tremuram din tot corpul. De ce oare? Tocmai eu? Îmi plăcea de mult, dar ştiam că-l plac şi alte fete. Preferatele dânsului erau Mărioara din Corna, iar din Roşia era Ela, Margareta ş.a. Domnul s-a pus la şpiţ, la 4 ace, şi în oraş ne-am întâlnit. Eu mă plimbam cu Ana Andone, în timp ce restul colegilor erau la film. Domnul Paşca ne întâlneşte, ne invită la o cofetărie, acceptăm, face comanda la preferinţele noastre şi pe masă ne sunt servite două işlere trase în ciocolată. Când să pun linguriţa pe işler, prăjitura mea zboară din farfurie 2 metri pe ciment, iar eu încremenesc. Ce era de făcut? Eu fac feţe-feţe, schimbăm comanda şi savurez o îngheţată în diverse gusturi şi culori. Mă scuz şi cu un zâmbet larg domnul mă înţelege şi-mi zice: Se mai întâmplă.

Seara la vagonul de pe linia moartă, în Sinaia, încingem o petrecere grozavă până spre ziuă. Eu sunt ancorată în tandreţe şi poveşti cu cel cu care servisem îngheţata şi oarecum devenim mai apropiaţi.

La Câmpina ajungem dimineaţa la muzeul de la Doftana – Aici emoţii. Nu mi-am putut imagina ce am găsit, nici în visele de groază. Celule întunecoase, obiecte ciudate, încălţări de lemn grele, lanţuri, cămăşi zdrenţuite, fiare, roţi ghimpate. Toţi erau împietriţi de groază, palizi, fără glas. Acum pricepeam tragicul versurilor: Privesc din Doftana prin gratii de fier, dar nu ştiam că în anii în care îi compătimeam pe comuniştii maltrataţi la Doftana,

mii de intelectuali erau omorâţi cu bestialitate în închisorile de la Aiud, Gherla, Piteşti ori la Canal, lucruri ce aveam să le aflăm doar după ’89. Eu am aflat pe viu grai din spusele fratelui mai mare al domnului Paşca, adică de la învăţătorul Eugen Paşca – învăţător în Teiuş. Atunci am înţeles greul ce l-a suferit la Canal – mâncând rădăcini şi lovituri ce nu-şi poate imagina mintea omenească. Ieşit de acolo bolnav, a murit în 1977 acasă, la Alba Iulia.

După acea zi de groază am luat drumul spre Craiova. În jurul orei 14, trenul s-a oprit în gară şi eu, aşa zburdalnică cum devenisem în ultimele zile, am deschis uşa vagonului şi am sărit din tren. Vântul a trântit uşa şi eu am rămas cu o parte din fustă pe mine, jos pe peron, iar o parte din fustă, sus în vagon. Ce să mai fac? Am râs toţi, am urcat în vagon, mi-am schimbat ţinuta şi m-am apropiat apoi iar de grup.

Fericiţi, am luat-o spre parc unde se afla un restaurant pe malul unui lac frumos. Ne delectam cu ce ne comandasem fiecare. Eu sunt invitată de d-nul Paşca să fac o plimbare pe lac cu o barcă din cele existente pe mal. Refuz, pentru că am teamă de apă. Colegele insistă şi aprob în final. Pornim, vâslind până spre mijlocul lacului. În apropiere se afla o mică insulă cu sălcii, flori ş.a. Ne dăm jos din barcă şi cu o bucăţică de aţă de la costumul meu, domnul Paşca îmi ia degetul inelar, îmi trece firul peste deget, face un noduleţ şi o pune în portmoneu. Eu nu bănuiesc mare lucru. Rupe o floricică de pe insulă şi mi-o dăruieşte – spunându-mi să nu uit acea floare. Ne urcăm în barcă şi pornim din nou. Vâsla loveşte malul insulei şi barca se răstoarnă peste noi. Eu ajung sub barcă, în apa adâncă şi nu ştiu să înot. Domnul ştie înota foarte bine, mă caută pe sub barcă, mă trage de mână şi cu cealaltă mână îndreaptă cu greu barca. Era să mă înec, îi zic. Să fi fost asta un semn, o întâmplare sau destin?

Ajungem la mal, totul intră în normal şi excursia se termină. Fiecare ne întoarcem mai bogaţi sufleteşte, mai legaţi de amintiri, am mai învăţat şi am văzut multe în ţară.

Rămâneau în urmă toate în aşteptarea postului la ţară.La Roşia, d-nul profesor Muscă Gheorghe făcea săptămânal

pregătirea corului muncitoresc – la care era dirijor şi venea de la Abrud. Cu dânsul venea şi d-nul Paşca, îl însoţea şi apoi plecau din nou la Abrud. Eu ştiam şi-mi făceam drum la film să-l întâlnesc. Avea un parfum special – îl simt şi acum. Îmi era dor de el, îmi era foarte drag – ştia şi el de acum, dar era foarte rezervat – uneori mă mai grămădea pe lângă el, dar tot cu teamă. Aşa a trecut vara.

Spre finele lui august vin consfătuirile cadrelor didactice înainte de începerea anului şcolar 1954-1955. Ţin 3 zile. Ştiam fiecare din noi care ne sunt destinaţiile în urma deciziilor semnate de inspectorul Marcu – şef de secţie la raionul Câmpeni. Eu aveam post la Sălciua – pe catedra de limba rusă, profesor. Eram fericită – îmi convenea postul şi pentru faptul că de acolo era şi fostul meu prieten, Mircea, cel cu care învăţam pentru diplomă.

III. DEZAMĂGIRE

Se întâmplă că postul meu de la Sălciua era aranjat, prin pilele celor cu care directorul şcolii din Sălciua îl obţinuse pentru nepoata sa – cea care era absolventă Şcolii pedagogice din Cluj – cu repartiţie la Ponorel Bobărăşti – loc pe care mi-l repartizase de acum, mie. Mare supărare pe capul meu, pentru că aveam deja bagajul făcut şi ştiam că părinţii mei n-ar fi înţeles aceste manevre şi-i voi supăra. Am plâns, dar ca mine păţiseră şi alţii, deşi elevi foarte buni – aceeaşi soartă şi pentru elevul Romulus Neag. Din uşă mă zărise d-nul Paşca, mi-a înţeles supărarea şi mi-a dat speranţe că poate lucrurile se vor aranja probabil.

Cele două zile ce au urmat – nimic nou – mă şi resemnasem.În a treia seară de consfătuiri aveam reuniunea de adio şi

pornire spre primul nostru titlu de dascăli la ţară.În sala de mese – acolo unde de atâtea ori am fost elevă de

serviciu, de atâtea ori ne-am luat cina, acum ne luam rămas bun. Ceea ce urma să fie pentru mine în acea seară, s-a întâmplat MINUNEA.

Domnul Irimia Gherasim – profesorul meu de rusă, mă caută şi-mi spune: Rozica! în Abrud se va elibera un post prin detaşarea unui învăţător mutat disciplinar şi tu vei veni în oraş pe postul liber. Nu puteam să cred, dar dintr-un colţ al sălii mă priveşte d-nul Paşca (lucrurile erau aranjate deja). Mă invită la dans, sunt fericită. Dansez, plutesc, mă luminez la faţă, îl privesc în ochi, îl strâng din tot sufletul la braţul meu şi dânsul îmi spune fericit: Tu vei fi aleasa mea, vom face astăzi, împreună dacă tu vrei, cel mai minunat lucru, cel mai important pas al vieţii. Vrei să spui da? Eu ştiam ce vreau, mi-aş fi dorit din tot sufletul şi în acel moment am rostit un DA urmat de câteva sărutări în văzul tuturor colegilor şi foştilor mei profesori. Peste câteva secunde, din buzunarul unei veste şi-au făcut apariţia cele două verighete frumoase, inscripţionate R şi T ’54 – inele ce-mi veniseră de minune pe deget, urmare a măsurătorii cu aţa de pe lac din acea excursie:

Vom fi împreună pe toată viaţa – îmi spunea fericit.

Mijlocul de transport de toate zilele

O masă frumos aranjată în spatele sălii de dans, unde aveam bucătarul nostru, Baci Traian – cu un tort imens – dinainte pregătit de profesorii mei, şi o seară de vis mă aştepta – şampanie şi felicitări.

Asta a fost seara minunată – repartiţia mea la post. Colegii din sală aflaseră hotărârea noastră. Spre dimineaţă am plănuit să mergem la Roşia, să anunţăm părinţii.

Toată noaptea mi-am privit verigheta împreună cu buna mea prietenă, Manty Such, cu care eram cazată în oraş la Smaranda (Diţa) şi-mi făceam planuri, dezbăteam problema ce vom spune, cum vor acţiona părinţii?

Acasă. Starea mea era confuză. Nu mă regăseam, nu-mi venea să cred că mie mi se putea întâmpla minunata poveste. Noapte de vis, de basm, dar şi de calvar.

Dimineaţa, în stradă, în faţa casei domnului director Paşca, o minunăţie de şaretă împopoţonată de sărbătoare, cu doi cai albi cu clopoţei şi şnururi roşii împletiţi la urechi, cu un birjar bătrân, frumos ca dintr-o poveste, gătit de sărbătoare (baci Şerban) ne aştepta însoţit de d-nul Paşca – ce stătea mândru în trăsură.

Am pornit spre Roşia cu inima cât un purice, dar şi fericită.

N-am prea vorbit. Aveam un nod în gât. Aproape de casa bunicilor, mai sus de şcoală, la Roşia, se auzeau clopotele bisericii, bătând a jale. În poartă stătea tata, mama şi câteva rude.

Am aflat repede că în acea noapte, un unchi de-al meu, fratele tatei, unchiul cel mai drag mie, fusese înghiţit de monstrul minelor la Ghelari unde-şi găsise sfârşitul prin desprinderea unui bolovan mare ce s-a prăbuşit peste el, strivindu-l.

Tata a plecat, mama a rămas la târg (sâmbăta era zi de piaţă), iar noi, fără nicio explicaţie, am urcat spre casă, aşteptând-o.

Aici, sora mea, mai mică cu 5 ani decât mine, ne-a întâmpinat şi până la sosirea mamei ne-am retras într-o altă cameră. Îndată ce mama soseşte, sora mea îi zice: Tu mamă, vezi că Zica (eu) are verighetă pe deget şi se tot sărută cu domnul director.

Mama rămâne împietrită, se îngălbeneşte la faţă şi află deznodământul. N-are replică, nu se înfurie, dar nu e nici pe departe de acord. Cheamă pe fratele ei, aproape de vârsta mea, el e bucuros şi de acord cu mine, apoi spune că aşteaptă răspunsul tatălui meu când se va înapoia de la Ghelari.

Eu îndemn pe d-nul Paşca să fie fără griji, că luni (peste 2 zile) voi merge, aşa acum ne-am înţeles, la Abrud să ne luăm analizele, să depunem actele (pe atunci căsătoriile se puteau face în câteva zile – una-două).

Ne-am despărţit, trăsura porneşte spre Abrud şi eu rămân cu ai mei, între ciocan şi nicovală.

Se iscă certuri, discuţii, parlamentări din toate direcţiile. Colegele caută s-o liniştească pe mama. Aceasta se înfurie mai ales pe Manty Suk care este dojenită şi luată cu mătura la goană. Eu ies învingătoare şi luni dimineaţa, deşi mama mă expediază la Abrud să duc înapoi verigheta, îi spun că pentru mine cuvântul dat înseamnă onoare, şi pornesc însoţită de sora mea spre Abrud. Mă întâlnesc cu cel drag, nu spun nimic despre scandal, şi plec la analize.

Îi dau lui Traian sfatul ca marţi când tata se va întoarce de la Ghelari să-l aştepte cu şareta la autobuzul ce vine de la Deva – la Abrud, să-i ia o sticlă cu vin şi să-l aducă acasă.

Zis şi făcut. Marţi după masă, tata vine ca un prinţ vesel acasă şi foarte hotărât, însoţit de viitorul ginere. Mama cedează şi

Traian împreună cu prietenul Gyuri Muscă

apoi se fac hotărârile de rochie pentru cununie, pregătiri de nuntă pe 30 august, se taie pui, se fac aprovizionări de nuntă civilă (mama se linişteşte şi pe tot parcursul vieţii este mulţumită de alegerea făcută, iar soţul meu o îndrăgeşte şi o respectă). Aşteptăm mirele să sosească şi, în ziua de 2 septembrie, plecăm din Roşia cu aceeaşi şaretă, însoţiţi de doamna şi domnul profesor Bogdan Aurel şi Ioana, tatăl meu şi familia Muscă.

În Abrud ne aşteaptă alte cunoştinţe şi prieteni.Peste jumătate de oră suntem căsătoriţi la Abrud. Revenim

la Roşia la masă – ne simţim bine.Noaptea târziu o luăm toţi spre Abrud şi doamna Bogdan îi dă

câteva sfaturi soţului meu, după care ne despărţim şi ne îndreptăm spre locul unde avea să devină cuibul nostru, loc în care aveam să ne plătim acel pariu. Aşa am întemeiat o familie pe care n-am regretat-o niciodată, şi dacă s-ar putea, aş dori-o din nou. Dar cum şi ceea ce este frumos, trebuie să moară, a murit şi fericirea noastră – odată cu firul întrerupt al vieţii.

IV. CU SOŢUL MEU

Şcoala începuse la 1 septembrie. Eu m-am prezentat la 15 septembrie şi am luat elevii clasei I. Colectivul de dascăli îl cunoşteam de când eram elevă. Repede ne-am împrietenit cu foştii mei profesori. Domnul Petrescu Ariton şi doamna Paula ne vizitau mereu şi-şi aminteau scene care se petreceau în şcoală, cum se certa d-nul Raţiu cu d-nul Muscă şi dânsul, fiind un desăvârşit artist, schiţa la iuţeală acel moment, sau cum se aproviziona marele gurmand, domnul Muscă, cu tot felul de cârnăţării din magazie, în timp ce d-nul Irimie se grăbea să nu îngheţe de frig. Soţul meu, mereu cu ţigara pe buze sau domnul Muscă, pregătindu-se cu vioara pentru orele de muzică.

Vă scriu aceste lucruri rugându-vă să fiţi pentru câteva momente, elevii şcolii noastre de odinioară.

La Gazeta de perete a şcolii nu se vedeau articolele scrise de noi, nici cu lupa. Motiv pentru care d-nul Petrescu le citea cu microscopul. Se vede cum şi-a imaginat chiar dânsul citirea articolelor, schiţându-se chiar pe sine.

Cu domnul Petrescu am rămas prieteni. Iată o dovadă a dragostei ce mi-a purtat-o!

Iarnă de iarnă în Abrud se organizau tabere de schi cu studenţi din diferite oraşe, înainte de concursuri coborând slalom şi trambulină, finalizate cu baluri la restaurantul Detunata, la

Ioniko. Eram invitaţi şi noi. Eu vroiam să-mi îmbrac soţul cât mai frumos. Înainte de bal cu câteva ore m-am gândit să-i apretez o cămaşă albă. Dar cum apret nu exista pe atunci, n-am ştiut cum se procedează şi, muind câteva linguri de făină, le-am turnat în apa rece. Bineînţeles că am umplut cămaşa de tărâţe şi apretul nu s-a produs. Aşa că în loc de cămaşă apretată, am avut o cămaşă pestriţată – pe care am înlocuit-o cu o alta de altă culoare şi am pornit-o la bal.

Balul să meargă înainte!Eu îmbrăcasem o rochie elegantă, neagră, perle lungi,

pantofi negri de lac. Eram mândră, toată lumea cu ochii pe mine şi pe soţul meu.

Adela Sturza, de acum bună prietenă cu mine, mă sorbea din ochi, dar niciodată n-am văzut-o invidioasă, deşi era frumoasă şi elegantă şi la port şi la mers – deşi noi dascălii din totdeauna am avut bani puţini.

V. MAREA MINUNE

La Abrud, pe 15 septembrie 1955, la un an după căsătorie s-a produs cel mai mare miracol trimis de Dumnezeu ca încununare a căsătoriei noastre. A venit pe lume fiica noastră – Micsandra – (nume ales din basmul: Grui cel frumos şi Ciobănaşul). Atunci mi-am văzut pentru prima dată soţul plângând de fericire. Gladiole albe mi-au împodobit salonul. A fost un tată excepţional.

Crescând, ne-am dat seama de talentul ei, astfel că urmărindu-i progresul am fost fericiţi de alegerea făcută, aceea de a se dedica artelor plastice şi la vârsta anilor de liceu a urmat liceul de arte plastice N. Tonitza din Bucureşti, unde director era d-nul Ariton Petrescu. Facultatea a făcut-o la Cluj, la Institutul Ion Andreescu – secţia grafică şi acum este profesoară în Cluj.

VI. DE LA ABRUD LA BRAD

Din 1960 drumul nostru a luat direcţia Brad, unde ne-am stabilit, încercând să fim mai aproape de sora mea care lucra acolo. Abrudul devenise mai pustiu, lumea se împrăştiase şi fiecare încerca să-şi afle un loc pentru un alt viitor. Aici, cel mai aproape de noi – cel care ne-a întins o mână sigură în învăţământ chiar în oraş a fost colegul meu mai mare cu doi ani, elev la Şcoala Pedagogică din Abrud, fost elev al soţului meu, Nicolae Jurca din Bucium. El era şeful Secţiei de învăţământ a raionului

Brad, elevul eminent de altădată, căruia îi sunt recunoscătoare toată viaţa. Ne-a oferit două posturi în oraş. N-am avut prea multă linişte la început deoarece s-au găsit binevoitori şi l-au reclamat pe Traian că este fiu de preot şi că a fost exclus din partid pe când era la Abrud. Reclamaţia era făcută de o învăţătoare refugiată din Basarabia şi aceasta se stabilise la Brad, căsătorindu-se cu un profesor din Valea Brad şi îşi dorea post în centru.

În urma acestui demers, timp de trei ani soţul meu a fost dat afară din învăţământ şi am găsit serviciu la Întreprinderea Minieră Barza, pe post de administrator (colegul Nicolae Jurca plecase între timp la Braşov, astfel că nu a mai avut cine ne sprijini).

Ne-am reabilitat datorită celor care ne-au recunoscut competenţa la clasă fiind mereu în fruntea activităţii la şcoală, evidenţiaţi, iar în cadrul învăţământului, eu am dus cu cinste activităţile metodice, devenind învăţătoare, premiată şi evidenţiată, astfel că Traian şi-a ocupat şi el locul cuvenit în oraşul Lupeni câteva luni, apoi la Valea Brad şi până în anul 1983 când s-a pensionat a funcţionat la şcoala din Gurabarza. A fost model de dascăl, iubit şi apreciat de copii, părinţi, colegi şi prieteni.

VII. PENSIONAREA

A fost suportată cu greu. Fiind între oameni, glumeţ, distractiv, plin de viaţă, nu putea suferi inactivitatea. Mereu trist, stătea mai mult în casă. Eu l-am sprijinit, l-am înţeles, l-am antrenat în colectiv, însoţind grupuri de elevi în taberele în care lucram vara la Brad, Vaţa sau în ţară, făceam excursii în judeţ, în alte judeţe sau în taberele la mare.

Şi-a revenit mult abia atunci când fiica noastră, în urma căsătoriei, ne-a dăruit o altă bucurie. Pentru el venirea pe lume a nepoţilor a fost întinerire, a fost bucuria vieţii. Acum era cel mai fericit soţ, tată şi bunic. Dar această bucurie a fost scurtă. După doi ani şi jumătate şi-a făcut cuib cumplita boală. Urmările războiului se simţeau tot mai des. Schijele aflate în plămâni au luat calea spre ficat, provocându-i un cancer galopant şi în 3 săptămâni s-a produs deznodământul.

VIII. SFÂRŞIT TRIST

Plâns de o mare de oameni, cunoscut de toţi copiii şi părinţii

din oraş, veneau acuma plângând, cu buchete de flori spre biserica ortodoxă din Brad, acolo unde îşi mai puteau lua pentru ultima dată rămas bun.

Dacă în drumul vostru treceţi prin oraşul Brad, undeva aproape de biserică, veţi întâlni un monument îmbrăcat în marmură albă, semn al purităţii, al tăcerii, al odihnei veşnice – aduceţi-i un sincer gând de mulţumire.

El a fost mereu cu voi.

Munca mea ca învăţătoareDespre mine – ce-aş putea să spun în încheiere, că am fost

hărăzită de Dumnezeu cu darul de a-mi găsi meseria potrivită pe care şi astăzi o îndrăgesc la fel ca în prima zi de şcoală la clasă şi după pensionare timp de 11 ani la clasă.

Am condus comisia metodică a dascălilor pe unde am fost, am fost responsabil de cerc pedagogic timp de 25 de ani, am făcut inspecţii ca inspector metodist voluntar la toate şcolile din zona Brad, Deva, Călan, Petroşani, Orăştie etc. Timp de 30 de ani neîntrerupţi la Şcoala generală nr. 1 Brad.

Una din realizările pe linie metodică a fost cea de instruire a cadrelor didactice din judeţul Hunedoara, timp de o săptămână la cu privire la predarea matematicii pe bază de mulţimi, unde am ţinut instruirea cu materiale didactice confecţionate din surse proprii (pentru materia din tot anul şcolar la clasa I), atât la matematică, cât şi pentru abecedar.

Am avut primul cabinet metodic funcţional la care au participat metodiştii din toate judeţele ţării şi o brigadă din Ministerul Educaţiei şi Învăţământului condusă de d-nul Vasile Molan – inspector şcolar. Participând la diferite publicaţii, în Revista de pedagogie centrală şi în cadrul judeţului Hunedoara la Buletinul de informare metodică, am publicat articole cu privire la activitatea mea concretă la clasă.

În afara şcolii am organizat excursii cu elevii în mai toate zonele ţării, dar de fiecare dată am pornit de la Abrud – amintindu-le Cetatea de dascăli, cu care mă mândream şi cu care acum mi-ar fi ruşine să arăt dezastrul în care Şcoala cea vestită se află.

Am condus grupuri de mii de copii în taberele de la Năvodari, pe toate taberele de pe litoral, ca instructor de muzică, unde am dirijat activităţi culturale cu copii din multe colţuri ale lumii /am fost dirijor educator sau cultural în taberele judeţene).

Pentru activitatea mea, am primit distincţia Învăţător fruntaş

în anul 1981, iar titlul de învăţător cu gradul I l-am obţinut în 1977.

Am fost în zona Brad, mândră când mi-am întâlnit mulţi din colegii mei, la fel de harnici, pentru că anii la Abrud şi-au spus, fiecare dintre noi a devenit dascăl model.

Sunt mândră că de aici, din Abrud, am ţesut mândra comoară a ceea ce a fost mai de preţ – meseria de dascăl.

UN SUFLETIST PRINTRE DASCĂLI,

IULIAN EMIL MORAR DIN BUCIUM CERBU

REMUS HĂDĂREAN

Într-o vizită de documentare în vederea scrierii cărţii Normalist la Abrud, Remi Lazăr îmi spune printre altele: o să cunoşti astăzi un tânăr care face legătura permanentă între bătrânii dascăli – aşa cum îs io, şi cei tineri. Deşi nu-i dascăl, ne cunoaşte pe toţi, e gata să ne ajute când avem vreun necaz, e prezent la toate manifestaţiile dăscăleşti din oraş şi din comunele învecinate. Şi pe lângă astea, poţi găsi documente, mai ales din cele fotografice, de nici nu gândeşti.

Şi peste câteva ore aveam să-l cunosc pe tânărul Iulian Morar care, după câteva cuvinte schimbate, a şi înşirat pe masă câteva fotografii, printre care – surpriza cea mare, portretul directorului Ioan Micu –, multe dintre ele găsindu-şi loc în paginile cărţii Normalist la Abrud. În timpul întâlnirii s-a oferit să mă conducă la cineva care deţinea însemnările longevivului şi eminentului dascăl abrudean, Remus Opriş. Cum am ieşit în stradă întâmplarea face ca cea spre care ne îndreptam educatoarea Emilia Simina, să fie chiar în faţa porţii lui Remi Lazăr.

A urmat pregătirea marii întâlniri a tuturor generaţiilor de normalişti abrudeni din 15 august, pentru care Iulian a depus tot sufletul în pregătirea sălii în care aveam să facem lansarea cărţii.

Absolvent al Liceului de Filologie-Istorie H.C.C. Abrud, seria 1979-80, în urma desfiinţării profilului pedagogic al fostei Şcoli Normale Andrei Şaguna şi apoi Şcoală Pedagogică de Învăţători, îşi aminteşte cu drag de colegi şi profesori, răzbătând profilul moral sănătos în care au fost crescute generaţiile lui.

Au fost cei mai frumoşi ani din viaţa mea – îşi aminteşte Iulian. Colectivul clasei, format din 24 de fete şi 10 băieţi, a constituit o adevărată familie pentru mine, orfanul din Bucium

Cerbu. Copii de moţi, tineri şi frumoşi, uniţi şi ambiţioşi, cu totul diferiţi de ceea ce vedem astăzi în jurul nostru. Cum să se fi pomenit în acei ani de consum de alcool or, şi mai şi, de droguri? Ferească sfântul pe cel care îndrăznea să fumeze că era terminat.

Îmi amintesc cu cât drag treceam în fiecare zi podul peste Abrudel, cum începând de primăvara până toamna târziu ne întâmpinau rondurile de flori întrezărite printre gardul viu ce străjuia drumeagul pavat cu piatră cubică ce ne ducea la şcoală.

Ora 8 ne găsea pe toţi elevii în fiecare clasă în cabinetul indicat în orarul zilei, cabinete schimbate după fiecare oră de curs în deplină ordine.

Rememorez cu drag fiecare cabinet, cu titularul de catedră: chiar la intrare, pe partea dreaptă, sala nr. 7 – prof. Szücs Stela – Chimie, iar în partea stângă, sala nr. 6, matematică, profesori Suciu Orga şi Haiduc Viorel; urma sala nr. 5 – biologie – prof. Ioan Raţiu. Urcând treptele la etajul I, sala nr. 11 – fizică – prof. Jurca Valentin, apoi sala nr. 2 – cunoştinţe social-politice – prof. Cornelia Anca, geografie – prof. Alexandru Raţiu şi filozofie – prof. Camelia Coroiu. Urma sala nr. 1 – istorie – prof. dir. Ioan Dobre şi Cornelia Anca şi din când în când, prof. dr. Victor Mesaroş. Lângă cancelarie, într-o sală mică – limba franceză, prof. Ileana Zlăgneanu, diriginta clasei. La etajul II, sala fonică, unde ne întâmpina cu multă bucurie regretatul profesor de muzică Nicolae Râşteiu prematur plecat pe tărâmul veşniciei.

S-au dus toate, s-a dărâmat sub ochii nepăsării măreţul local de la poalele Ştiurţului, unde zeci de generaţii au pătruns în minunata lume a ştiinţei, artei şi culturii. Au rămas doar amintirile lor, şi acelor dintre noi care am fost prima promoţie cu profil filologie-istorie.

Impresionantă este trecerea în revistă de către discipolul Iulian Morar a magiştrilor care s-au străduit să se contopească cu cei care formau prima clasă de istorie-filologie. Patosul şi recunoştinţa faţă de dascăli fiind revărsate cu multă dărnicie, m-am văzut nevoit să sintetizez cele scrise de Iulian, străduindu-mă să păstrez autenticul din viziunea naratorului, precum şi ordinea în care face evocarea.

TRIF IOAN – pedagogul, cel care terminase pedagogica cu câţiva ani în urmă le-a fost un prieten mai mare, dar şi un model de urmat prin aplecarea spre studiu, ceea ce a dus la absolvirea a două facultăţi, din care una de ştiinţe juridice. Tenacitatea şi seriozitatea cu care tânărul Ioan Trif s-a avântat în viaţă au făcut

ca acesta să ajungă chestor adjunct al Poliţiei judeţene Alba.

IOAN DOBRE, profesor de istorie, director al liceului în acei ani, impunea respect şi te cucerea cu expozeurile sale la orele de istorie, calitatea sa de moţ din Câmpeni făcându-i pe discipoli să trăiască intensiv istoria Ţării Moţilor.

VALENTIN JURCA, profesor de fizică, de loc din Gura Roşiei, profesor exigent care nu făcea rabat când era vorba de însuşirea materiei, ceea ce i-a determinat pe învăţăcei – vrând-nevrând să studieze sârguincios. Dacă am fi învăţat la toate materiile ca la fizică, cu siguranţă eram mult mai mulţi cei care nu ne-am fi oprit doar la studii medii – conchide Iulian.

ILEANA ZLĂGNEANU, profesoară de limba rusă, diriginta clasei de filologie-istorie, deosebit de apreciată de elevi, gata întotdeauna să-ţi afle păsurile şi să te ajute. Poveţele domniei sale îmi sunt vii în memorie.

CORNELIA ANCA – specialitatea cunoştinţe social-politice şi istorie. Ataşată de elevi, respectată şi iubită de aceştia, i-a însoţit în două excursii prin ţară.

VERONICA MESAROŞ – prof. de educaţie fizică şi sport. Deosebit de exigentă, atât în sala de sport cât şi pe terenul sportiv, iniţiatoare şi antrenoare a valoroase formaţiuni sportive: gimnastică, volei, handbal, precum şi schi alpin şi fond.

STELA SZÜCS, profesoară de chimie, dădea totul pentru ca ora de chimie să ne afunde în lumea experienţelor după ce teoria era bine stăpânită, laboratorul fiind înzestrat la înălţimea cerinţelor, după cum apreciau cei care ne vizitau – notează Iulian.

DOINA ANCA – profesoară de limba engleză, având părinţii din Abrud, apropiată de noi, se străduia din răsputeri să ne determine a învăţa limba lui Goethe, Shakespeare şi Dickens, limbă ce din păcate nu ne-a prea atras, ajungând să ne dăm seama, tardiv, de pierdere.

TRAIAN DANCIU – Limba franceză era eul său – îşi aminteşte Iulian. Alături de noi pe terenul de sport, îi savuram comentariul meciului în limba franceză, străduindu-ne să-l imităm. Pentru noi era TE ZE VU.

IOAN RAŢIU – profesorul de biologie şi-a transformat laboratorul într-o lume virtuală a tot ce ne înconjoară, ilustrată de planşe, mulaje, colecţii de roci, proiecţii de filme şi diapozitive,

încât orele erau aşteptate cu interes şi plăcere. Unde mai pui că fiul său, Tiberiu, este primarul oraşului Abrud.

ALEXANDRU RAŢIU – profesor de geografie – a rămas în amintirea elevilor săi ca un bun comunicator al cunoştinţelor de geografie, dar mai presus, un bun şi demn de urmat sfătuitor într-ale vieţii. Deschis, cu mult umor, nu l-am văzut niciodată supărat sau nervos – încheie Iulian.

OLGA SUCIU – profesoară de matematică – cea mai în vârstă dintre profesori, deosebit de exigentă, stăpână pe materie, ţinea mult la buna pregătire a elevilor săi. Nu suporta frauda copierii la extemporale sau teze. La una din lucrările scrise, o anume mişcare a colegilor Ducu şi Dorel i-au făcut impresia că vor să copieze. Verdictul: nota 1 la amândoi. Au avut ce trage bieţii de ei să-şi salveze corigenţa în trimestrul următor.

MIRCEA VANA – profesor de limba română. Îi plăcea această materie la nebunie – dacă mă pot exprima aşa – îşi aminteşte Iulian Morar. La o parte a doua a unei lecţii având ca subiect Titu Maiorescu, încă nu apucasem să intrăm bine în clasă că apare profesorul ca o vijelie, cu catalogul sub braţ, trecându-şi cealaltă mână prin părul semi-cărunt şi strigând tare: „mă, greu îi Maiorescu?”, iar la răspunsul nostru, un „nuu” îndelung, faţa i s-a luminat într-un zâmbet larg ce nu l-a părăsit toată ora. Din acea zi, când mă întreba câte unul ce avem ora următoare, îi aminteam, imitându-l pe regretatul profesor: „Mă, greu îi Maiorescu?”.

VIOREL HAIDUC, profesor de matematică, deşi a predat doar două trimestre celor de la filologie-istorie, a rămas în amintirea foştilor elevi ca şi când i-ar fi însoţit toţi anii de şcoală. De fapt şi profesorul i-a perceput în acelaşi mod, apropiindu-se de ei precum şi de cei pe care i-a avut timp de 4 ani. De câte ori mă întâlnea pe stradă după ce am terminat liceul, mă întreba: „Ce mai faci Mariene?”, iar eu îl corectam, râzând: „mă cheamă Iulian, domnule profesori”, iar el, cu vocea de bas: „Ştiu, măi Iuliene că eşti şi Emil, dar mie aşa-mi place să-ţi spun, Mariane”.

(L-am cunoscut bine pe Viorel Haiduc, soţul colegei şi prietenei mele, Tiţi Căbulea. Fiind de mai multe ori preşedinte de comisie la bacalaureat la Liceul Mihai Viteazul din Turda, cei doi îmi erau oaspeţi dragi. Ca răspuns, mă aşteptau şi ei cu acelaşi drag la Abrud, una din şederile mele la ei concretizându-se în pictura în ulei a oraşului, de pe Ştiurţ, peisaj reprodus pe coperta

cărţii Normalist la Abrud, tablou dăruit dragului coleg Nicu Cotea – R.H.).

NICOLAE RĂŞTEIU, regretatul profesor de muzică, plecat mult prea devreme în eternitate, pomenit de mulţi dintre elevii săi pentru sufletul ce-l punea în viaţa culturală a şcolii şi a oraşului, iubit şi stimat de toţi cei cu care venea în contact.

SABIN SICOE – profesorul pictor – de loc din Bucium Cerbu, ne însoţea tot timpul cu peisajele sale – între care Detunatele – pictate pe pereţii ce străjuiau treptele spre etajul II.

Ceanu Mare 14.02.08

EXCURSIILE ŞCOLARE

EMIL JURCA

După terminarea studiilor universitare, ca director la Casa Pionierilor şi director adjunct la Şcoala Pedagogică Abrud, director la Liceul Teoretic Câmpeni, şi în cei 20 de ani de activitate la Inspectoratul Şcolar Alba m-am convins de faptul că excursiile şcolare contribuie în mod deosebit la realizarea educaţiei patriotice, îmbogăţirea cunoştinţelor elevilor, lărgirea orizontului cultural-ştiinţific al acestora. Prin drumeţii şi excursii se dezvoltă atât gustul şi dorinţa pentru cunoaştere, cât şi sentimentul de dragoste pentru ţară, faţă de zona în care te-ai născut, faţă de eroii naţionali care au luptat şi s-au jertfit pentru cauzele sociale şi naţionale ale poporului român.

Prin excursie elevii reuşesc să facă o legătură între cunoştinţele acumulate la orele de curs la diferite obiecte de învăţământ şi realităţile între trecut, prezent şi viitor.

Ca şcoală a patriotismului, excursia are posibilitatea să transpună în viaţă îndemnul marelui istoric Nicolae Iorga, care spunea: Puneţi copiii în faţa monumentelor în care este încorporată istoria… şi în felul acesta istoria poporului nostru nu va mai fi o materie de învăţământ pe de rost astăzi şi de uitat mâine, ci un element de putere şi de iniţiative în sufletul fiecăruia dintre ei.

Mai ales pentru elevii din ciclul gimnazial, excursiile trebuie să tindă pe de o parte spre consolidarea cunoştinţelor, iar pe de altă parte, spre orientarea elevilor în a face asupra celor observate interpretări personale. Acest lucru este posibil dacă tematica şi itinerarul sunt bine gândite, dacă vor fi în raport cu cunoştinţele pe care le au elevii şi cu particularităţile lor de vârstă.

Problematica excursiilor m-a preocupat încă din anii de elev la Şcoala Pedagogică din Abrud. Patosul cu care foştii profesori de istorie şi geografie ne vorbeau, multele excursii organizate în Ţara Moţilor, la Alba Iulia, Cluj-Napoca, Deva, Brad etc., m-au determinat să îmbrăţişez cariera de profesor de istorie.

Ca student am participat în doi ani (1953-1954) la săpăturile arheologice de la Sarmizegetusa, alături de profesorul universitar Constantin Daicoviciu. În perioada studenţiei am fost numit de la

decanat să fac pe ghidul la mai multe grupuri de studenţi de la Bucureşti, Iaşi şi Cluj, care vizitau Cetatea Dacică din Munţii Orăştiei şi alte obiective turistice din Ardeal.

După ce am intrat în învăţământ (1957) nu am scăpat nici o ocazie de a face totul ca elevii să înţeleagă cât mai bine noţiunile şi fenomenele transmise prin predarea lecţiilor, organizând în fiecare vacanţă de vară excursii în ţară, care completau drumeţiile şi vizitele la obiectivele din munţii Apuseni şi împrejurimi.

Trăind şi muncind într-o zonă în care fiecare stradă, fiecare sat musteşte de istorie, împreună cu alţi colegi am înjghebat o bibliotecă documentară în care au fost adunate şi expuse cele mai importante materiale referitoare la Ţara Moţilor. În cadrul cercului „Prietenii istorici” pe care l-am condus din 1957 până în 1962 s-a iniţiat acţiunea de cercetare şi valorificare a istoriei locale. Rezultatul muncii noastre a fost încununat de succes la începutul lunii octombrie 1965, când a luat fiinţă Societatea de Ştiinţe Istorice subfiliala Abrud-Câmpeni, care în decurs de numai 4 ani, cu sprijinul acad. Ştefan Pascu, al prof. Dumitru Braharu, al prof. Ilie Furduiu şi al altor cadre didactice îndrăgostiţi de istorie, chiar a unor elevi şi părinţi, s-au identificat şi imortalizat prin plăci comemorative, peste 25 de locuri sau case unde s-au desfăşurat evenimente istorice de mare însemnătate, la Abrud, Câmpeni, Bucium, Bistra, Sălciua, Roşia Montană, Albac, Horea etc.

Un grup de elevi de la liceul din Câmpeni la mormântul lui Mihai Viteazul, Turda, 1972

Vizitarea şi îngrijirea de către elevi a acestor obiective i-a făcut să înţeleagă că patriotismul în faţa dovezilor concrete, capătă puncte de sprijin cu mult mai adânci şi mai comunicative decât din argumentele dintr-o expunere teoretică.

Ca director la Casa Pionierilor şi adjunct la Şcoala Pedagogică din Abrud, apoi ca director la Liceul teoretic din Câmpeni, am continuat acţiunea de mobilizare şi antrenare a elevilor şi cadrelor didactice din raionul Câmpeni la excursii, reuşind ca în fiecare vacanţă de vară să organizăm excursii de câte 3-18 zile, de regulă în luna iulie pentru elevi şi în august pentru cadrele didactice, părinţi şi alţi salariaţi, cu care am colindat ţara în lung şi în lat, din Apuseni până în Delta Dunării, din Maramureş până pe Litoral, Banat, Bucureşti, Iaşi etc.

Având în vedere că excursia şcolară este o activitate deosebit de complexă şi care cere o muncă perseverentă, colegii cu care am colaborat au sprijinit ideea valorificării cunoştinţelor şi experienţei dobândite prin îmbogăţirea cunoştinţelor elevilor nu numai la istorie ci şi la alte obiecte de învăţământ. Pentru aceasta stabileam din timp, de comun acord, traseul, obiectivele istorice, geografice,

casele memoriale, muzeele, monumentele naturii etc., care vor fi vizitate, reuşind ca elevii, în decurs de 4 ani să poată cunoaşte toată ţara. Traseele şi obiectivele planificate, în deplină concordanţă cu cerinţele programei şcolare, le afişam la loc vizibil, în două-trei variante, dând posibilitatea elevilor şi cadrelor didactice să opteze pentru una din acestea şi să le aducă unele completări.

O cerinţă esenţială pe care am respectat-o de fiecare dată a fost aceea de a face ca excursia să fie cât mai interesantă, eficientă, cu scop educativ, şi în acelaşi timp recreativă.

Ca director, dar mai ales ca inspector şcolar am avut sarcina să mă ocup şi de vacanţele şcolare, având prilejul să amplific această activitate, să urmăresc în ce măsură unităţile de învăţământ din raion sau din judeţ folosesc metoda practicării excursiilor, eficienţa acestora asupra nivelului de cunoştinţe al elevilor, finalizarea lor prin organizarea unor concursuri, colţuri muzeistice, expoziţii cu obiectele colecţionate, participarea la lucrări pe şantiere arheologice, la olimpiade.

Studiind vasta bibliografie referitoare la excursii şi efectul pozitiv al acestora asupra cunoştinţelor şi culturii elevilor, am realizat unele sondaje cu scopul de a mă convinge dacă acestea sunt benefice pentru nivelul de cunoştinţe al elevilor, al educaţiei lor, sau că au fost organizate ca un simplu divertisment.

Metoda observaţiei folosită cu prilejul verificării cunoştinţelor sau în predare, m-a condus în primii ani de învăţământ la concluzia că deşi s-au abordat probleme referitoare la evenimentele legate direct de perioada daco-romană, de Răscoala de la 1784-1785 condusă de Horea, Cloşca şi Crişan, Revoluţia din 1848-1849 etc., elevii se refereau doar la cele scrise în manual.

A fost suficientă câte o vizită la locurile istorice din Munţii Apuseni, în judeţele Alba, Cluj, Hunedoara, Arad, Bihor, Sibiu etc., cu care ocazie au aprofundat lucrurile, fapt pentru care în anii următori răspunsurile copiilor să fie tot mai complete, sau lecţiile să se poată desfăşura pe baza unui dialog viu, folosindu-se metoda conversaţiei.

În primii ani de activitate am întâmpinat unele greutăţi, mai ales din lipsa unor ghiduri adecvate, a unor publicaţii mai uşor accesibile elevilor, dar cu sprijinul unor colegi, am elaborat scurte documentare ale traseelor ce urmau să fie vizitate, am organizat concursuri gen Cine ştie câştigă, după parcurgerea unor trasee, am stabilit şi o bibliografie selectivă pe care am pus-o la dispoziţia elevilor, prin această formă de activitate reuşind să mă angajez

cu hotărâre şi pasiune în opera de educare şi pregătire a tineretului şcolar. Prin vizite şi excursii la muzee sau alte obiective istorice elevii au înţeles că ei vor putea deveni făuritori de valori materiale şi spirituale ale României. Cunoaşterea aprofundată a realităţilor aparţinând trecutului, dar mai ales a prezentului, cea mai utilă şi eficientă metodă o constituie vizita, excursia şcolară, chiar la locul de muncă al părinţilor sau fraţilor mai mari, pe şantiere, la locurile istorice, la monumentele şi frumuseţile naturii.

Pe linia legării învăţământului de viaţă, de practica productivă, excursia şcolară are o contribuţie nemijlocită, elevii urmărind pe viu făurirea unei istorii noi, atât la oraşe cât şi la sate.

M-a convins şi faptul că excursiile în judeţ, cunoaşterea obiectivelor istorice, a monumentelor şi frumuseţilor naturii din zona ta se pot transforma în momente de înaltă ţinută patriotică, fiecare elev putând să devină un bun ghid şi îndrumător.

Merite deosebite pe această linie le-a avut la Abrud colegul Ilie Furduiu, care a organizat şi pregătit un grup de elevi ghizi Crăişorii Iancului, care conduceau grupurile de excursionişti, de la elevi la academicieni la locurile istorice, monumente şi plăcile comemorative, prin prezentările făcute lăsând o impresie deosebită vizitatorilor.

Prin lecţiile sub formă de excursie la obiectivele din aceste localităţi sunt înfăţişate principalele momente din bimilenara existenţă a judeţului Alba.

Elevii excursionişti trăiesc momente emoţionante şi de puternic patriotism, stabilindu-şi deja, de pe acum, unele ţeluri, idealuri, pentru activitatea de viitor.

Urmărind şi convingându-mă de efectul excursiilor asupra nivelului de cunoştinţe al elevilor, al comportamentului şi formării unor deprinderi practice, rezultatele deosebite obţinute prin aceste activităţi m-au determinat să îmi aleg ca temă pentru lucrarea de obţinere a gradului didactic unu în învăţământ acest subiect.

Excursia şcolară rămâne ca o amintire plăcută nu numai pentru elevi, ci şi pentru instituţia de învăţământ în care ei au învăţat. De exemplu, soţia şi colega mea, învăţătoarea Cornelia Jurca, a organizat nenumărate excursii şi vizite cu foştii ei elevi de la şcoala generală nr. 2 Alba Iulia, realizând în final câte un album cu fotografii de pe traseele parcurse în cei patru ani, pentru fiecare elev şi un exemplar fiind dedicat conducerii şcolii ca document de activitate al învăţătoarei cu foştii ei elevi.

În decursul multor ani, în care am organizat excursii am fost nevoit să aplic şi unele metode dictatoriale. De exemplu, când mergeam două săptămâni în acelaşi vagon de la Turda la Constanţa, Iaşi, Timişoara etc., fiecare elev era obligat să-şi facă ordine şi curăţenie în compartimentul său.

Sau, au fost situaţii în care unii colegi sau părinţi îşi vizitau rudeniile, prietenii la Timişoara, Arad, Tulcea, Baia Mare etc., întârziind multe ore faţă de cea a plecării spre altă localitate.

Pentru a rezolva civilizat şi disciplinat problema am convenit ca excursia să fie coordonată de o singură persoană, pe baza unui program concret pe zile şi pe ore. Fiecare participant trebuie să aibă în buzunar banii necesari deplasării până la localitatea următoare faţă de cea unde el se oprea. De exemplu, o învăţătoare de la Corna a întârziat la plecarea din oraşul Roman, a doua zi ajungându-ne, conform programului, la Bârlad.

Pentru a veni în sprijinul tuturor acelora care vor să afle câte ceva despre locurile istorice, monumentele şi frumuseţile naturii din judeţul Alba, am reuşit să tipăresc, prin Societatea cultural-patriotică Avram Iancu, filiala Alba Iulia, al cărei preşedinte sunt din 1992, un Documentar Turistic al judeţului Alba, şi un album Eternizaţi în Monumente, prin care excursioniştii pot afla ce obiective şi locuri istorice, monumente şi frumuseţi ale naturii se pot vizita în judeţul Alba; unde şi ce localităţi din România poartă denumirea Horea, Cloşca şi Crişan şi Avram Iancu sau unde sunt ridicate monumente, busturi, troiţe ori plăci comemorative referitoare la cei patru eroi.

Prof. Emil Jurca - absolvent al Şcolii Pedagogice Abrud, Promoţia 1953.

FIU DE BĂIEŞ

NICOLAE COTEA

Dragă Remus, Insist în neconformismul meu

proverbial, (pentru tine deja conformism), pe care mi-ai zis că unii nu-l prea înţeleg.

Pentru Mihaela Băduca,

Paradoxul vremurilor noastre în istorie este că avem clădiri mai mari, dar suflete mai mici, autostrăzi mai largi, dar minţi mai înguste.

Cheltuim mai mult, dar avem mai puţin, cumpărăm mai mult, dar ne

bucurăm mai puţin.Avem case mai mari, dar familii mai mici.Avem mai multe accesorii, dar mai puţin timp, avem

mai multe funcţii, dar mai puţină minte, mai multe cunoştinţe dar mai puţină judecată, mai mulţi experţi şi totuşi mai multe probleme, mai multă medicină dar mai puţină sănătate.

Bem prea mult, fumăm prea mult, cheltuim prea nesăbuit, râdem prea puţin, conducem prea repede, ne enervăm prea tare, ne culcăm prea târziu, ne sculăm prea obosiţi, citim prea puţin, ne uităm prea mult la televizor şi ne rugăm prea rar.

Ne-am multiplicat averile dar ne-am redus valorile.Vorbim prea mult, iubim prea rar şi urâm prea des.Am învăţat cum să ne câştigăm existenţa, dar nu

cum să ne facem o viaţă, am adăugat ani vieţii şi nu viaţă anilor.

Am cucerit atomul, dar nu şi prejudecăţile noastre.Scriem mai mult, dar învăţăm mai puţin, plănuim mai

multe dar realizăm mai puţine.

Am învăţat să ne grăbim dar nu să şi aşteptăm.Acestea sunt vremurile fast-food-urilor şi digestiei

încete; oamenilor mari şi caracterelor meschine, profiturilor rapide şi relaţiilor superficiale.

Acestea sunt vremurile în care avem două venituri dar mai multe divorţuri, case mai frumoase dar cămine destrămate.

Acestea sunt vremurile în care avem excursii rapide, moralitate de doi bani, aventuri de o noapte, corpuri supraponderale şi pastile care îţi induc orice stare, de la bucurie la linişte, la moarte.

Sunt nişte vremuri în care sunt prea multe în vitrine dar nimic în interior.

Vremuri în care tehnologia îţi poate aduce această scrisoare şi în care poţi decide fie să împărtăşeşti acest punct de vedere, fie să ştergi acest mesaj.

Aminteşte-ţi să petreci timp cu persoanele iubite, pentru că nu vor fi lângă tine o eternitate.

Aminteşte-ţi să-l îmbrăţişezi cu dragoste pe cel de lângă tine, pentru că aceasta este singura comoară pe care o poţi oferi cu inima şi nu costă nimic.

Aminteşte-ţi să spui „te iubesc” partenerului şi persoanelor pe care le îndrăgeşti, dar mai ales să o spui din inimă. O sărutare şi o îmbrăţişare vor alina durerea atunci când sunt sincere.

Aminteşte-ţi să-I ţii pe cei dragi de mână şi să preţuieşti acel moment pentru că într-o zi acea persoană nu va mai fi lângă tine.

Fă-ţi timp să iubeşti, fă-ţi timp să vorbeşti, fă-ţi timp să împărtăşeşti gândurile preţioase pe care le ai. De prea multe ori vorbeşti totuşi prea mult dar nu şti să asculţi cu răbdare.

Tuturor prietenilor mei vă mulţumesc pentru că existaţi.

Tuesday 31 august 2004 12,47

Corina Nicoleta Ene SUA

Râmnicu Vâlcea, 5 ianuarie 2008,

Am calculatorul încărcat cu de toate şi nu am timp să fac în memoria lui curăţenie. L-am deschis la întâmplare şi am dat peste

două teme, una cea de sus iar a doua am transferat-o la locul ei în fişierul; construcţia casei de vacanţă, neputând renunţa nici la ce am gândit atunci. O să găseşti pe parcurs o greşeală cu care calculatorul se încăpăţânează s-o facă literă mare (să-I). Nu revin s-o corectez întotdeauna, oricum arată stimă pentru persoana a treia.

Materialul de mai sus este un fragment din corespondenţa dintre două eleve, acum de liceu, pe care le-am învăţat să joace tenis. Corina a făcut tenis cu mine prin clasele a doua şi a treia, iar în vara lui 2004, terminând clasa a 9-a, înainte de a pleca în SUA cu o bursă de un an, m-a rugat să mai lucrez cu ea două luni ca să facă faţă mai bine la provocările pe terenul de tenis când va fi acolo. O fetiţă micuţă cu partea inferioară a corpului puţin mai dezvoltată decât bustul, picioare robuste ca şi Ina (fapt pentru care era supărată) dar care o favoriza să aibă o foarte bună stabilitate şi un joc grozav de picioare care ajută foarte mult jucătorul să se aşeze perfect şi rapid la minge ca să lovească eficace şi să surprindă. (Apropo, când Ion Ţiriac a fost întrebat care este cea mai bună lovitură a sa a răspuns sec; picioarele, adică jocul de picioare, pe care, el, până la 17 ani l-a învăţat la hochei). Corina o fată isteaţă, hotărâtă să plece cu riscul de a pierde un an de şcoală iar Mihaela nu mai prejos decât ea, mergea pe-a noua, făcuse tenis cu mine doi ani. O întâlnire fericită dintre ele şi încă doi-trei băieţi cărora le-am perfecţionat jocul în acea vară. Corina n-a pierdut clasa fiindu-I recunoscută la întoarcere.

Puţini elevi de liceu caută astfel de teme. Mă impresionează corespondenţele şi realizările lor completându-mi plăcut golurile lăsate de copiii mei.

Sandu Sântu, unul dintre cei mai buni jucători ai mei, (al cărui tată împreună cu Cristian al meu şi încă trei copii l-am dus pe vremuri la un concurs la Oradea, acum este la Toronto), căruia îi era teamă de pasul pe care-l făcuse să studieze şi termine ultima clasă de liceu în Canada lângă tatăl său. La întrebarea mea, cum se descurcă îmi zice; am un coleg chinez care se străduieşte dar nu reuşeşte, iar localnicii nu se omoară cu cartea. Vine în fiecare vară la Râmnic şi mă caută să joace tenis cu cei antrenaţi de mine aducându-mi totdeauna căteva mingi, coardă sau grip pentru rachetă.

Din primăvară (la ei vacanţa se dă mai repede) Ştefan, elev în clasa a treia în Vancouver, antrenat vreo trei luni mi-a trims o ilustrată.

Mă simt bine să lucrez două-trei zile pe săptămână cu astfel de copii. Pentru mine în afara celor de pe lângă casă astea sunt lucrurile importante.

Am văzut la televizor dar am citit şi în ziar despre Anca Celestina Cipriana învăţătoarea de la Vârtop, satul lui Nicu Coteţ. (Ca şi Remus, Nicu avea o ţuică de prune foarte bună, mergeam pe la el şi învăţasem drumul). Şi el venea pe jos la şcoală, însă Nicu Todea şi Cornel Negru veneau din apropierea Gurii Abrudului, Abrudelului. Şi ce dacă fac atâtea paranteze în poveştile mele, cât de mult mi-aş dori să citesc ceva asemănător de la colegi. Ei, internetul. Am şi eu acum. Dacă voi reuşi să scriu ceva pentru tine o să-ţi cer Emailul nepotului.

Tatăl meu lucra la mina Aninoasa şi locuia la Vulcan din 1949, unde şi-a întemeiat o nouă famile, aproape şi alături de nişte rude mult îndrăgite de mine, familia Bar (emigrată din Abrud (după ce a vândut casa frizerului Satmari) familie la care îmi făceam vacanţele de vară la mama-tuşa Iuliana Bar).

În toamna anului 1951, când începea ultimul an de pedagogică, tata cu Adi şi mama lui, Marioara, veniseră la Abrud pentru câteva zile. În penultima zi seara m-am dus la un film, Nastratin Hodgea sau Hagi Tudose, şi am întârziat. Am luat două palme zdravene, am ieşit pe uşă şi mai târziu m-am strecurat ca o pisică fără să fiu auzit, prin cămară pe scara de lemn, în podul casei unde am dormit până ce au plecat dimineaţa cu toţii la Vulcan. Ne-am mai întâlnit în vara anului 1954 întorcându-mă de la Timişoara după practica mea de o lună la UMT – Pădurea Verde. - Ori în ce an eşti tu?, mă întreabă atunci!

Dormeam în casa bunicilor, casa copilăriei mele lângă Mama Ditia (bunica mea), alături de care mă întorceam şi de la facultate în patul Moşului Nicolae (bunicul meu cel scump şi drag) care ne părăsise în august 1938. Luam masa la tuşa Lavinia. Unchiul Gheorghe Felea era atunci paznic la depozitul de combustibil de la stadion şi cantor la biserica ortodoxă alături de părintele protopop Trifon, şi câştiga în 1952 la Bucureşti primul loc pe ţară cu Din Poiana Vadului, în acelaşi timp cu fetele de la Sibiu.

În aceste condiţii am privit lung la repartiţie, la hainele de pe mine cu care terminasem şcoala, mi-am făcut calculele şi mi-am zis, hai la Câmpeni. Toţi colegii mei aveau repartiţie. M-am dus, l-am găsit pe inspectorul învăţător Vasile Anca, pe care l-am avut director un an la Şcoala Primară, care se uită la mine lung. În

ultimii ani de şcoală mergeam des la clubul învăţătorilor unde m-a învăţat biliard Domnul Leheneanu şi unde nu de puţine ori jucam ping-pong cu doamnele Adela Sturza şi soţia învăţătorului Vasile Anca. Scoteam mingea de la doi-trei metri de masă şi o puneam la îndemâna celor două să tragă din nou, până cădeau obosite pe masă. – Mai joci ping-pong mă întreabă Toaţi? – Desigur îi răspund. Şi aici este o masă de ping-pong, ai mare noroc, că n-a venit cine trebuia şi am un post pentru tine pe Valea Caselor. Pe 29 august îmi dă repartiţia şi mă trimite la Domnul Director Oneţ căci şcoala de patru clase ţinea de cea din centrul Câmpeniului, spunându-mi să-I aduc repartiţia la facultate. Chiar am uitat şi cum nu m-a mai întrebat de ea mi-a fost bună în 1953.

M-am întors la Abrud şi tuşa Lavinia m-a pregătit cu haine curate de pat pe care împreună cu ceva de-ale gurii le-am luat cu mine. Am luat strujacul cu hoaspe în spate şi calabalâcul şi hai la gară de unde cu mocăniţa am plecat în lume, aproape pentru mine faţă de colegi. Din gară cu o căruţă de ocazie am ajuns la şcoală şi am intrat cu strujacul în cancelarie. Bonomul director a început să râdă şi m-a dus într-o cămăruţă goală unde m-am eliberat de calabalâc. Am revenit în cancelarie i-am dat repartiţia, ştia că trebuie să sosesc. Am şi acum trei sferturi din repartiţie pe care scrie ce trebuie şi salariul de 400 de lei. Şi acum ce facem mă întreabă, că ai nevoie de cortel şi de o mâncare caldă. Nu mai ştiu prin ce împrejurări am ajuns la familia Potinteu vecină cu fraţii Pavel foşti studenţi ca şi noi la Abrud. Apropo, mai venise un profesor de psihologie care a predat limba română, Tiberiu Costea, tot pe drumuri ca şi mine. Doamna Potinteu ne-a primit pe amândoi în una din camere şi am răsuflat amândoi uşuraţi. După un timp Tibi, cu care mă împăcam foarte bine a găsit un loc în dosul şcolii, puţin mai scump dar merita, la familia Palade. Tibi venise de prin apropierea Clujului era filatelist ca şi mine (mă iniţiase Eugen Hang). La Tibi am văzut pentru prima oară un timbru, scos cu penseta din clasor cu multă grijă şi teamă, care reprezenta pe Mareşalul Ion Antonescu în fruntea Armatei Române având pe el menţiunea Vă ordon treceţi Prutul! şi tata l-a trecut. Era 1952 când mărcile poştale şi cărţile cu astfel de teme trebuiau arse.

Mâncare la început din brişcă; pâine cu slănină cu ceapă şi pâine cu marmeladă (cum spuneau oltenii când am venit la Râmnic mişto pe pâine) până am găsit mâncare caldă pentru prânz. Eu mai ştiam să pregătesc din perioada de gimnaziu când făceam mâncarea şi pentru tata perfecţionându-mă între timp mai

pregăteam şi acum. Pâine prăjită, caldă, frecată cu untură (osânză de porc) afumată şi apoi frecată cu usturoi, foarte gustoasă, mămăligă cu brânză şi lapte sau cu tocană de ceapă prăjită, ciorbă de fasole şi de cartofi cu răntaş, papară din ouă simplă sau cu slănină, tocăniţă de cartofi, tocăniţă de cartofi cu ceapă, roşii şi ardei, scoverzi, lancoşe simple sau umplute cu brânză, găluşte cu prune (nudli, când nu erau prune), tăvălite în pezmet (făcut din coji de pâine uscată şi date prin râşniţa mamei Ditia care nu se strica deloc) şi zahăr sau chiar trecute doar prin apă îndulcită cu zaharină când se termina zahărul pe cartelă.

Baza (casă şi masă) fiind asigurată să trecem la muncă dar nu înainte de a mai aminti ceva.

În clasa a patra primară învăţătorul meu Leheneanu (tatăl profesorului nostru de lucru manual dar mai ales de biliard), cu un tabel în mână ne-a întrebat pe fiecare din clasă ce dorim să ne facem când vom fi mari. Auzisem în casă expresia, numai învăţător şi popă să nu te faci, cam singura dată când apelativul popă l-a înlocuit pe cel de părinte sau preot la noi în casă. Mama Ditia zicea că zidar ar fi cel mai bine şi aşa i-am zis învăţătorului opţiunea părinţilor. Copil fiind, când mergeam la Ioani Cotea tâmplarul, un văr al tatălui meu, care îmi făcea şi piţăra (nu bizăreaua cum au poreclit-o ceva ţărani fabricaţi pentru poză în ziar cu o caricatură de bizărea în mână, şi piţăra facută de mine cu barda care se mai află în terasa de la intrare e mai frumoasă), care în dimineaţa de ajun, cu noaptea-n cap mi-o arunca peste gard , un buchet (bogat de cârlionţi cojiţi încârligat cu mezdreala) cilindric de 25-30 de centimetri făcută dintr-un băţ gros crud de salcă curăţat de cojă. Când plecam de la el îmi dădea o traistă de bocuri din lemn de forme diferite cu care mă jucam. – Iar când mă întreabă opţiunea mea zic repede; tâmplar. Mai târziu, mama mea naturală îmi recomanda să mă facă securist, voi reveni mai încolo.

Este seară şi privesc, în paralel la televizor, analiza candidatei la conducerea justiţiei şi aştept Înapoi la argument a lui Horia-Roman Patapievici. Valoros roşcatul de treizeci de ani adus de el pe ecran, plecat din Câmpu-Lung Moldovenesc, şcolit la Liceul George Enescu din Constanţa, cunoscător a unei engleze cu pur accent britanic, studiind de la 17 ani în Anglia şi State, specialist în economie, jurnalist erudit cu concepţie realistă despre societate şi viitorul ei

Apreciez şi admir dorinţa ta exprimată atât de plastic şi hotărât în carte: – Io mă duc la Abrud, cu Mocăniţa la Şcoala

normală să mă fac învăţător! În serile astea se vorbea cu multă importanţă despre Io cuvânt primordial, I = întâiul-unicul şi O = în interiorul acestei lumi, aşa că nu-I un provincialism. Şi eu m-am născut cu io în gură şi am crescut cu el şi-l mai pronunţ şi acum, necontrolat, câteodată.

Ironia soartei, iată-mă învăţător. Ai văzut cât de matur eram eu în clasa a patra, ştiam doar că trebuie neapărat să fac gimnaziul, apoi voi vedea.

Ceea ce scriu este pentru a rămâne o picătură pentru cei ce vin din cercul restrâns al celor ce ne cunosc, „poate” şi pentru subiectul mai specializat: „Învăţător pe Ape”. Şi totuşi! Mergând de sărbători (în mână şi cu cartea „Normalist la Abrud”), la naşul Marianei, de botez şi căsătorie, doctorul Alexandru Constantinescu balneofizioterapeut recunoscut, răsfoind împreună cartea a apreciat foarte mult subiectul inedit cât şi valoarea celor cuprinse şi a celor cuprinşi în operă. Aşa că să fi convins că, testată în biblioteci şi librării, ar găsi mulţi adepţi. Şi mai important o provocare şi pentru alţii.

Începuturile. Structura anului, planificare calendaristică, registrul cu planurile zilnice de predare la clasa a patra…..

Amintesc doar câţiva din elevii pe care i-am avut în această clasă. Ordeanu Tiberiu, Ancău Ana, Palade Veturia, Pleşa, David Doina, Cârlig Mariana, ultimele două se băteau pentru locul I. Elevi buni nu destul de cuminţi pentru a asculta de un învăţător

timid care abia împlinise optsprezece ani.

Lecţiile predate la Şcoala de Aplicaţie din Abrud au prins bine iar trecerea în realitate şi responsabilitate a fost lină fără probleme. Două – trei săptămâni domnul Oneţ, directorul şcolii, văzând că respect cu stricteţe programul, am planurile de lecţie la zi, mi-a fost aproape făcând observaţiile

La întâlnire colegialăRemus, Lidia, Lenuţa şi Nicu

necesare cu ocazia asistenţei la ore, apoi a rărit vizitele pur didactice începând să mă prindă şi în alte activităţi. Mi-a facilitat predarea unor ore suplimentare la şcoala de peste râu apoi mi-a transmis două locaţii unde trebuia să mă duc pentru alfabetizarea celor care nu ştiau carte, pe Dealul Bistrii şi la podul de peste Arieş din apropierea gării, la ţigani. Sus în vârful dealului repede am reuşit să găsesc o casă de om primitoare unde se adunau zece – cincisprezece oameni spre seară Urcam dealul pe ziuă şi-l coboram noaptea însoţit de lătrăturile cuminţi ale câinilor. La socoteli ne-am înţeles mai repede, la citit şi la scris mai greu. Am început, nu conform planului iniţial, doar cu literele necesare să-şi scrie fiecare numele ca să poată semna. Mai povesteam şi mai glumeam şi reuşisem să-i atrag, să am şi frecvenţa pe care trebuia să o raportez la şcoală şi la Secţia de Învăţământ. Mai greu era la ţigani la corturi unde cu greu puteam aduna trei – patru, dar era sarcină extraşcolară obligatorie, ţelul şi lozinca noastră trebuia să fie; să vă educaţi poporul dacă vreţi să fiţi liberi.

După vreo două săptămâni altă activitate extraşcolară; sunt însărcinat ca şef al secţiei şcoli medii şi pionieri. În această calitate, mi-a fost pusă o cravată de pionier la gât şi am fost pus să conduc o şedinţă de primire de noi pionieri în organizaţie. Dacă ar fi fost Nucu m-ar fi salvat, dar pe mine mă ştiţi ce pregătit şi îndoctrinat eram în această meserie aşa că a fost totul un bluf şi altă dată nu m-au mai pus.

În schimb mi-au dat o sarcină de matematician de la secţie (de învăţământ). Tovarăşe Cotea, îmi zice inspectorul şef Leahu, am auzit că-ţi place matematica, ia tabelul acesta şi verifică-l să iasă bine „cheile”. Era o centralizare a copiilor şcolarizaţi şi neşcolarizaţi pe clase şi vârste pe orizontală, şi pe şcoli pe verticală care aparţineau de secţia de învăţământ. Adun orizontalele, apoi verticalele, cheia nicăieri, nu dădea. Am început să analizez fiecare rând adică pe fiecare şcoală în parte, nici aici nu dădeau totalurile, da la niciuna din şcoli. M-am reîntors la secţie unde am cerut situaţiile raportate de fiecare şcoală. Greşelile erau şi aici evidente dar nu puteam hotărî varianta corectă. Am încercat să iau legătura cu şcolile, dar în cele din urmă am plecat cu ce am putut la Albac, Săcătură, Neagra. La Neagra am dat peste unul din colegii mei Candrea. Am făcut ceva corecturi şi am căpătat experienţă în aranjarea greşelilor. Spre seară, după ce am mai pălăvrăjit cu fraţii Candrea am luat-o peste deal să trec la Avram Iancu unde aveam un profesor prieten Stoicescu la care am dormit şi cu care am încercat să descurc

iţele. Era o zi de iarnă, cu ceaţă groasă, se întunecase, ca tine Remuse auzeam, uuuuu, uuuuuuu. Să nu-mi spuneţi că sunt oameni curajoşi fără să treacă vrând-nevrând prin frică. Atunci mi-am dat seama că frica de fapt te face să fi curajos şi asta m-a călăuzit până astăzi.

Am ajuns acasă am mai lucrat o noapte şi cu experienţa câştigată pe teren am aranjat liniile, chiar dacă nu mai dădeau cu datele din rapoartele şcolilor după care verticalele au fost floare la ureche. Am dus situaţia la secţie şi după două zile am fost felicitat.

Vizitele la domiciliul elevilor trebuiau făcute mai ales la copiii mai slabi sau care reclamau că nu-şi merită notele slabe, Ancău Ana, s-au Elena era una din aceştia. La majoritatea era o plăcere, vizita transformându-se într-o sărbătoare. Mai târziu vizitele se reduceau la întâlnirea întâmplătoare de pe stradă cu părinţii acestora, pe care acum îi cunoşteam, de multe ori cu un singur gest sau o privire înţelegeau despre ce este vorba.

Am întâlnit în şcoală învăţători şi profesori bine pregătiţi, cu experienţă la orele cărora asistam. Doamna învăţătoare Teoc pe care o cunoaşte foarte bine colegul Samson care a făcut practică la dânsa. Cel care m-a atras, cu toate că nu era grozav de sociabil, a fost domnul profesor Relinschi, profesor la matematici care era în anul II la Facultatea de Matematică de la Cluj, la fără frecvenţă. Eu începusem deja să mă pregătesc la algebră, începând cu numerele naturale pozitive şi negative, operaţii cu ele, monoame, binoame, polinoame, de care noi la Abrud n-auzisem. L-am întrebat pe domnul Relinschi cum să fac şi am mers la Cluj şi m-am înscris la Facultatea de Matematici a Universităţii Babeş. În scurt timp mi-au sosit lucrările scrise pe care trebuia să le fac şi ce n-am reuşit m-a ajutat profesorul amintit aşa ca în vară să mă pot prezenta la primele examene. Era să uit, fiind abonat la Revista de Matematică rezolvam probleme şi-mi completam golurile pe zi ce trecea. Trimiteam la redacţie ceeace rezolvam şi-l admiram foarte mult pe Iosifescu Marius din Argeş care era mereu în fruntea rezolvitorilor de probleme din revistă. Cât m-am interesat n-am aflat ce a ajuns. Dar am făcut acest exerciţiu şi cu Cristian în clasele 5-8 şi era şi el evidenţiat . Reamintesc că am luat matematiciile, geometria şi algebra, n-am mai apucat să dau celelate trei, mergând la pregătire pentru intrarea la Politehnică .

Cu tot programul destul de încărcat n-am renunţat la pasiunile mele, şahul învăţat cu Tanţoş Baci, dar mai ales ping-pongul pe

care-l jucam, acum, cu Renţi şi cu doctorul Mucea. Câteodată o mai duceam pe Leta (Şuşa Margareta prietena lui Ică Martoma la care ţinea încă), peste deal pe scurtătură la Mihoieşti unde era învăţătoare. O prietenie neangajantă, fiind doi singuratici care ne respectam, nici măcar nu ne-am sărutat vreodată, poate confidenţe şi destăinuiri. Încă eram copil. Când eram elev era şi în visurile mele o Esteră (Stelă) dar poate altădată.

Începând cu ziua de Anul Nou 1953 şi până pe 5 ianuarie am făcut recensământul animalelor pe dealurile din jurul Câmpeniului; Floceşti, Motorăşti, Dealul Bistrii şi dealul de peste râu al cărui nume nu mi-l mai amintesc. Familiile Motora şi Floca erau familii înstărite cu zece – cincisprezece capete de vită dar nu găseam în grajduri decât pe jumătate iar pe dealul Bistrii a trebuit să scriu ce-mi declara fiecare om căci toate oile erau trimise de-acasă pe deal în turmă şi erau ale nimănui. N-am fost pedepsit cum am fost ameninţat la instruire şi oamenii au fost mulţumiţi.

De regulă sâmbăta după ore plecam la Abrud să-i văd pe ai mei şi să mai iau ceva pentru brişcă deoarece atunci unchiul Gheorghe tăia şi câte doi porci înainte de Crăciun şi numai mangaliţă îngrăşaţi cu cartofi şi napi cultivaţi pe lunca de dincolo de Lumea Nouă de lângă Valea Seliştii, iar în ultima lună numai cu găluşte de mămăligă. Şi ce plăcere era pentru el să pregătească cu multă pricepere toate ce le făcea din porc de la cârnaţi, caltaboşi, sângerete, tobă, jumări, până la cele mai rafinate afumături. Iar cealaltă mamă, (tuşa) Lavinia, făcea un iroş, un cremeş a-ntâia cu untura de pe burtă pe care oltenii o aruncau.

Mai schimbam cărţile împrumutate de la Petrică al lui Aftei din Crâstea, de regulă romane diferite dar mai ales cărţi de aventuri şi de expediţii. Încercasem eu să mă autoeduc să citesc romane care se găseau la bibliotecile epurate. În acest scop într-un timp citeam în paralel Donul liniştit de Şolohov, Grâu înfrăţit şi Pământ dezţelinit de Petre Dumitriu, iar când mă plictiseam de una treceam la cealaltă, dar n-am reuşit să termin niciuna şi nici să mă obişnuiesc cu ele. Crimă şi pedeapsă, care merita atenţie, am găsit-o mult mai târziu. Cum să mă mai îndocrtinez când eu din clasa a treia citeam doxuri.......

Cărţile citite le schimbam cu Tibi Costea colegul meu de cameră până am plecat de la şcoala de pe Valea Caselor, fiind promovat din martie director cu 475 de lei la gară, Câmpeni Vârşi. La Secţia de Învăţământ a venit inspectorul Savu adjunct, iar soţia acestuia în locul meu. Fostul director, domnul învăţător Mucea cu vechime, care se ocupase de construirea căminului cultural de lângă

şcoala din gară, fost ţărănist trebuia înlocuit acum când apăruse o nouă promoţie de învăţători. Jonglerii, care pe mine nu m-au supărat, iar cu domnul Mucea mă înţelegeam foarte bine. Mă apropiasem şi de Abrud cu doi kilometri pe care-i făceam până acum pe jos. Predam fiecare simultan la câte două clase. Venea primăvara şi mergeam la Abrud zilnic, chiar şi cu bicicleta Ca să mă apropie mă reţinea câteodată la un vin-pelin prelungit. Îmi era ruşine să-l refuz dar până la urmă m-am oprit. Nu agream băutura şi mai aveam nevoie de timp pentru pregătirea examenelor de la facultate. Căminul era pe roşu şi mai căram din rezerva secţiei de învăţământ câte un sac de ciment în podul căminului ca să-l finalizeze. În primăvară am făcut împreună recensământul copiilor pentru şcoală pe Vârşi şi pe Faţa Abrudului. Ospitalitatea oamenilor era desăvârşită şi se materializa în pită cu slană, ceapă şi ţuică.

Cele trei luni de şcoală la gară au trecut repede. Povesteam mai sus despre opţiunea mamei mele naturale să

mă fac securist. În perioada când eram învăţător în Câmpeni şi la Câmpeni Vârşi sora mea lucra dactilografă, întâi la o cooperativă apoi la securitate. Impresionată de salariul mai tentant pe care îl avea Lenuţa la securitate, desigur vrându-mi binele încerca să mă convingă să mă angajez şi eu la securitate. Mama nu-mi cunoştea stresul meu şi al tatălui din perioada în care lucra la mina Arpad de la Roşia, pas care pentru mine era de neconceput. Mama Elena şi Lenuţa locuiau la Cerniţa. Aşa cum Augustin Presecan cunoştea multe probleme ale CAER când lucra la Moscova pentru care a fost eliminat, şi sora mea a fost educată să nu transpire cu ceea ce bătea la maşina de scris, fiind promovată pe funcţia de secretară dactilografă. Ea a fost afectată tot mai mult de munca de acolo, iar după pensionare deşi şi-a căutat, sănătatea prin spitale, n-a găsit-o iar acum este o legumă care nu mai pricepe nimic fiind îngrijită cu afecţiune de fetiţa ei, Rodica, căsătorită cu Branc Emmanuel credincioşi neortodocşi.

Pentru mine vara anului 1953 n-a fost prea uşoară. La începutul lui iulie m-am prezentat la sesiunea de examene ale Facultăţii de Matematică de la Universitatea Victor Babeş din Cluj (fără frecvenţă), cum am amintit mai sus. Apoi pregătirea şi admiterea la Politehnică. Era în timpul Festivalului Mondial al Tineretului din România cu restricţiile alimentare aferente pe care le-am resimţit din plin. La un tren cu care treceau participanţii la festival am apucat şi eu o basma frumoasă cu chipuri şi drapele ale tuturor naţiunilor participante la festival. Era un trofeu în acele timpuri. Nu aveam o prietenă, necum o iubită căci eram prea

timid să îndrăznesc. Lenuţa, sora mea a fost cea care s-a bucurat mult de acest cadou pe care i l-am adus odată cu rezultatul de la admitere. Când m-am dus să-mi iau ceva bani pe concediu am primit şi nota de transfer la Şcoala din Gârda Seacă începând cu 1 septembrie 1953. (Norocul că domnul inspector Vasile Anca nu mi-a mai cerut repartiţia la facultate căci altfel nu mai pupam eu politehnică.) Venise promoţia nouă şi era nevoie de posturi. Am zâmbit. Am mulţumit domnului profesor Relinschi pentru ajutor, la fel domnului Director Oneţ Nicolae care a fost un domn, mi-am luat rămas bun de la colegul meu de cameră Costea Tiberiu, ( cu care am mai corespondat), de la domnul Mucea învăţătorul-director de la gară de la ceilalţi, şi totuşi cu nostalgie, am plecat. Pe domnul Mucea l-am reîntâlnit după absolvire şef de brutărie la Baia de Arieş, care alături de brutăria din Abrud, fabrica de sirop, tipografie, cariera de piatră din Bucium-Sat ţineau de Întreprinderea Locală din Abrud unde era un gater şi o un atelier de mobilă.

Îmi atinsesem scopul. Mi-am făcut inventarul; un raglan şi două perechi de pantofi luaţi pe puncte, căci aveam cartelă şi semicamgar pentru două costume cu care am putut pleca la Cluj la politehnică. Mare curaj cu bagajul în ale matematicilor.

Dragostele mele toateDoina Popoi, era în clasa a patra de fete, separată de a

băieţilor. Bruneţică, mignionă , şi frumuşică. O admiram din umbră dar n-am avut curajul să mă apropi de ea decât aşa în joacă. Prima mea dragoste neîmpărtăşită. Încă de mic îmi găseam cu greu idolul pe care să-l admir.

Estera (Stela Nariţa). Copii fiind, pe uliţa copilăriei care începea perpendicular pe strada Crişan, ţinea din dreptul casei lui Vass Karoly (cumpărată de Culiţa Pripon care avea căruţă cu cai şi apoi de părinţii lui Nicolae Furdui, devenit şi Iancu prin căsătorie) şi continua cu familiile Nicoară (Leocota cu Ioan, Sandu şi Simnioanea înregimentaţi rapid de fratele mai mare în partid), doamna Ghizi, Dubăşel, Petru Bendea pantofarul, Regulus care se ocupa cu schimbul de aur (pe bani), Cioflica şi Şerban care aveau trăsură cu cai, uliţă care dădea în strada care venea din dreptul bisericii ortodoxe care aduna aproape toţi copiii din sat, Stela – pe strada Băncii. Poate că tocmai pentru că nu eram lăsat prea mult liber pe uliţă, mi-o doream atât de mult mai ales pentru multitudinea de jocuri pe care le ştiam şi pe care le mai inventam. Îmi plăceau foarte mult ca şi Stelei sclibida (de-a prinselea) şi de-a

v-aţi ascunselea jucate de regulă în amurg. Stela, o oacheşă frumuşică şi sprintenă era cea mai greu de prins, doar eu mai reuşeam să o prind sau să o găsesc câteodată şi atunci o prideam de mâini (regulă a jocului) dar o şi îmbrăţişam când nu ne vedea nimeni, căci fugeam departe pentru a prinde şi găsi pe cei ascunşi. Timpul trecea dar mintea şi inima îmi rămăseseră la Stela. Prin clasa a întâia de gimnaziu o încercare ratată de a-i strecura un mărţişor (sub formă de stea cu şase colţuri făcut de mine cu multă migală). Mai trece un timp, (un an sau doi) şi nu-mi luasem ochii de la ea chiar dacă nu mai jucam de-a v-aţi ascunselea pândind un moment favorabil. Timiditate exagerată. Dar iată că se iveşte ocazia. Într-o după amiază îl văd pe colegul nostru Ioan Gligor plimbându-se cu Stela care privea lung la mine. A doua zi îmi zice Gligor, şti Nicule că te place o fată! – Ei nu îi răspund eu! - Ia vino după amiază să vă cunoaşteţi. M-am îmbujorat cred şi m-am conformat. Când spre seară trecem unul pe lângă altul, Gligor era împreună cu o bondoacă de fată de-o şchioapă de pe la Buceş şi eu am trecut mai departe fără să mă opresc. A doua zi; - Nicule, de ce n-ai oprit aseară? – Nu era cazul Ioane îi răspund. Iar pe Gligor l-am mai văzut un timp cu Stela. Am mai întâlnit-o dar floarea care mijise pentru ea a început repede să se ofilească. Cred că acum mă înţelegi (înţelegeţi) de ce tot timpul şcolii eu n-am avut o iubită, ci doar prietene. Nici dansul (de la întrunirile tovărăşeşti) care era cel mai propice moment să treci pragul prieteniei nu l-am fructificat decât în facultate. De fapt eram şi mândru, nu mă uitam la oricine. Cu greu găseam într-o colectivitate o fiinţă care să-mi placă cu adevărat.

ABRUDUL ESTE VIAŢA MEA

MARCEL IOAN STAN

Nume: STAN MARCEL IOANAdresă: Loc. Abrud, Str.Tăbăcarilor Nr.1, Cod

515100, jud. AlbaTelefon: 0745.257546 / 0258.780.750Fax: 0258.780.623E-mail: [email protected] Naţionalitate: RomânăData naşterii: 7 iunie 1961EXPERIENŢĂ PROFESIONALĂ20 Aprilie 2006 – 15 iunie 2007: Inspectoratul

Şcolar Judeţean Alba – Inspector şcolar general adjunct, având în subordine compartimentele:

– management educaţional, evaluare şi dezvoltare instituţională

– managementul resurselor umane– perfecţionare şi formare continuă– alternative educaţionale şi învăţământ particular– integrare europeană şi programe comunitare– tehnic administrativIanuarie 1998 – iunie 1999: Inspectoratul Şcolar Alba, inspector şcolar

de matematică cu jumătate de normă, pentru şcoli generaleOctombrie 1994 – decembrie 1997: Grupul Şcolar Horea, Cloşca şi

Crişan, Abrud, judeţul Alba – director adjunct1 septembrie 1988 –până în prezent: Grupul Şcolar Horea, Cloşca şi

Crişan, Abrud, judeţul Alba – profesor de matematică1 septembrie 1985 – 31 august 1988: Şcoala generală Mogoş, judeţul

Alba profesor de matematicăEducaţie şi formare2 Martie 2007 – activitate de perfecţionare în management

educaţional/ISJ ALBAIanuarie 2007 – stagiu de formare „Managementul calităţii în

domeniul politicii de personal/MEdC prin ISJ şi CCD MureşOct.-dec. 2006 – programul de perfecţionare Educaţie şi

schimbare/Universitatea 1 Decembrie 1918 Alba IuliaNoiembrie 2006 – stagiu de perfecţionare Managementul

examenului/MEdC prin ISJ şi CCD ConstanţaSeptembrie 2006 – consfătuire naţională a insp. Responsabili cu

managementul educaţional şi dezvoltarea instituţională/MEdC prin ISJ

mailto:[email protected]

DâmboviţaMai 2006 – participare la Simpozionul Media, Educaţia şi

Violenţa/Organizat de MEdC,CNA,UNICEF şi Universitatea Bucureşti/la Rectoratul Univ. Bucureşti

Mai 2003 – sept. 2004 – program de formare continuă Dezvoltarea resurselor umane în ÎPT –proiect PHARE TVET RO 0108.01”/CNFP

Nov. 2002, 14-15 febr. 2003 – curs de formare continuă în calitate de metodist al ISJ Alba/ISJ şi CCD Alba

21 martie 2002 – absolvire a cursului de iniţiere în utilizarea calculatorului în scop didactic/ ISJ şi CCD Alba

nov. 1999 – înscriere la doctorat, Univ. Babeş-Bolyai Cluj Napoca, Facultatea de Matematică

Oct.1998-dec.1999 – curs pentru formarea inspectorilor şcolari ( Componenta Management şi finanţare a proiectului de Reformă a Înv. Preuniversitar) /MEN

Informaţii suplimentare Cărţi– Stan M.,Breaz D., Aritmetică şi teoria numerelor, Editura Aeternitas,

Alba Iulia, 2007– Trifon I., Stan M., Petrea E., Gomboş G., - Probleme de matematică,

Editura Clusium, 2003– Stan M., şi colectiv – Teste de evaluare pe unităţi de învăţare, Ed.Gil,

Zalău, 2003– Colectiv, Olimpiadele de matematică 1990 - 1998, Gimnaziu – clasa

a VIII-a, Editura Gil Zalău, 1999– Colectiv, Matematică culegere de probleme, clasa a IX-a, Subiecte

date la admitere în învăţământul superior şi Bacalaureat, Editura Gil Zalău, 1999

– Fundaţia pentru Integrare Europeană SIGMA, Tabăra Internaţională Cangurul Poiana Pinului 10-20 iulie 2001- în organizarea MEC

– În lista autorilor de probleme, din: D. Constantinescu, Olimp. de matem.,Subiecte , Enunţuri şi soluţii, Editura Corint, Bucureşti 2000

– În lista autorilor de probleme, din: D. Brânzei, Matematica în concursurile şcolare,Editura Paralela 45, 1999

Reviste -Membru al redacţiei Revistei de matematică Transilvania”pe

parcursul a 8 ani şi al revistei Universul matematic 8 probleme originale publicate în Revista Transilvania (2 în nr.3/1999,

1 în nr.4/1991, 4 în nr.5/2000, 1 în nr.6/2001)2 probleme originale publicate în Revista Universul matematic, nr.

7/20022 probleme în Prietenii matematicii , Nr. 3-2002 Articole Educaţie şi reformă, în Mesager Didactic, revista ISJ Alba, Nr.1, Martie

2007Maximizarea volumului ocupat de o sferă înscrisă într-o piramidă

regulată, în Didactica matematicii Vol 18-2002, Cluj-Napoca O abordare interdisciplinară a predării matematicii în liceu, În

Universul şcolii, Nr.4-1999 O problemă „parametrică”, În Univ. matem, nr.7-2002 Funcţii Spline, În Prietenii matematicii, nr.4-2003 Funcţii Spline de ajustare, În Prietenii matematicii, nr.5-2003 Matematica pe înţelesul tuturor – Elemente de logică, În Revista de

matematică Transilvania Necesitatea modelelor în geometrie. Mai multe geometrii, În Prietenii

matematicii , Nr. 2-2002 Inegalităţi geometrice elementare, în Revista Universul matematic,

nr1/1993 Tangenta într-un punct la o curbă plană, În Universul catedrei,

Nr.XXVII, 1995, Alba Iulia Educaţie prin matematică, În Foaia învăţământului (anexa 42)Articole şi probleme publicate de elevi Simina Dorin clasa a IX-a, Inegalităţi şi aplicaţiile acestora în

probleme, în Prietenii matematicii , Nr. 3-2002- Articol Stan Cristian Andrei, Date simetrice, în Prietenii matematicii , Nr. 3-

2002- ArticolSimina Dorin şi Martin Mădălina, probleme în Prietenii matematicii, Nr.

3-2002-Rezolvatori de probleme Elevul Simina Dorin a apărut în G.M., nr. 3 şi nr. 9 din 2002 cu 179 p şi

170 p.În Prietenii matematicii , Nr. 2-2002, au apărut 18 elevi din clasele

mele (V, IX, XII).Simpozioane internaţionaleThe competition for vacancies in preuniversity education

(mathematics and computer science, july 1997, the county of Alba, În Simp. Internaţional Continuing teacher training, Cluj-Napoca, 15-16 May 1998

Am parcurs grădiniţa, şcoala generală şi liceul în oraşul natal Abrud. Mi-a plăcut de mic să citesc, să scriu, să ascult de cei care mi-au îndrumat paşii în ale învăţăturii, şi am avut de la cine învăţa...

În primul rând de la părinţii mei:– Sonia Rozalia Stan ( fostă Albu ) născută la 15 octombrie

1939 în Abrud, din părinţii Rozalia şi Nicolae(casnică şi măcelar), absolventă a liceului din Abrud, printre cei mai buni elevi ai clasei sale. I-au fost diriginţi doi mari dascăli ai Abrudului, domnul prof. Vergiliu Voica şi domnul prof. Viorel Haiduc. A absolvit liceul în anul 1957 şi a avut printre colegi oameni care au ajuns foarte cunoscuţi printre care Simion Ursu( profesor de matematică şi inspector

şcolar de matematică la Cluj, sau Viorica Raţiu – fostă Stan-, căsătorită cu profesorul de biologie Ioan Raţiu, părinţii actualului primar al Abrudului, Ioan Tiberiu Raţiu). Putea urma o facultate, la fel ca fratele ei Nicolae Albu, care este foarte cunoscut ca un extraordinar de bun învăţător din Abrud, la fel ca şi soţia acestuia Ana Albu, dar sărăcia din acea vreme, care nu a ocolit nici familia Albu nu le-a permis nici lor, nici celorlalţi doi fraţi ai lor să urmeze o formă de învăţământ superior. Asta nu i-a împiedicat să fie oameni între oameni, să aibă familii stimate în zonă şi să-şi crească copiii în acelaşi spirit. Sonia Rozalia Stan a fost educator 3 ani la Căminul – şcoală nr. 1 din 1957 până în 1960 când m-a născut, apoi din 1962 la Cooperativa de Consum Abrud-calculator rate( 9 luni) şi în final contabil şi casier la Cooperativa Meşteşugarul din 1963 până la pensionare în anul 1990. Profesori de matematică i-au fost Marin Felea şi Olga Suciu, care peste ani îmi vor fi şi mie profesori şi îmi vor marca şi mie cariera.

– Nicolae Stan născut în Sohodol în 4 octombrie 1927, care a fost unul dintre cei mai căutaţi croitori din zonă, mai ales pentru hainele de piele pe care le făcea la comandă şi veneau oameni de la Brad, Alba Iulia, Turda ca să-şi lucreze la Stan şi Mera. A fost şi vicepreşedinte la Cooperativa Meşteşugarul din Abrud, care atunci avea în componenţă şi secţiile din Câmpeni, Baia de Arieş şi Roşia Montană, cu sute de angajaţi. A lucrat şi în armată unde a fost maistru militar. El a făcut parte dintr-o numeroasă familie, cu nouă fraţi, dintre care a urmat o carieră didactică şi Măriuţa (Maria) Danciu, care a absolvit liceul pedagogic din Abrud şi a fost învăţătoare şi profesor suplinitor de biologie la Vadu Moţilor, căsătorită cu Sabin Danciu tot absolvent al liceului pedagogic din Abrud, fost director la aceeaşi şcoală din Vadu Moţilor. Cei doi au fost colegi şi cu Nicu Albu şi Nuţa Albu( Raţiu) pe care i-am amintit mai sus. Tata avea o bibliotecă impresionantă şi mi-a insuflat şi mie plăcerea de a citi; el o făcea cu pasiune, deşi a fost croitor!

Toate acestea au fost premise pentru a îndrăgi şi eu cartea . Este adevărat că trebuie să ai şi o chemare pentru a fi dascăl. Aceasta nu mi-am descoperit-o la o vârstă destul de fragedă, când fiind la în clasele V-VIII, îmi plăceau foarte mult cărţile de călătorii şi îmi spuneam că o să mă fac profesor de geografie.

Începusem însă să îndrăgesc şi matematica, aşa că am dat admitere la clasa de real a liceului din Abrud, care în anul următor s-a transformat în clasă de mecanică, pentru a pregăti viitorii muncitori ai Combinatului minier al cuprului, Roşia Poieni. Nu a

fost să fie pentru mine o meserie tehnică şi în anul 1980 când am terminat liceul, m-am înscris la Facultatea de Matematică a Universităţii „Babeş-Bolyai” din Cluj-Napoca. După finalizarea acesteia, în anul 1986 am primit repartiţia la Şcoala generală din Mogoş (deşi aveam recomandare pentru învăţământul superior şi cercetare ştiinţifică însă se pare că regimul comunist nu mai avea nevoie de cercetători şi nu a mai acordat nici un post în acest sens pentru absolvenţii de atunci ); această şcoală mi-a fost tare dragă şi îmi amintesc cum am susţinut acolo, într-un cabinet de matematică pe care eu l-am pus la punct, inspecţia pentru definitivat.

Ulterior, după revoluţie, m-am transferat la liceul din Abrud, în jurul căruia a gravitat, se vede, mare parte din destinul meu.

Nu am fost normalist la Abrud, dar am prins în acei ani de liceu perioada în care mai era Şcoala Normală la Abrud. Am avut mulţi prieteni din secţia normală; generaţia actualului primar de la Albac, Tibi Todea ne-a învăţat volei în multele antrenamente care le făceam sub îndrumarea doamnei profesoare Mesaroş Veronica. Am îndrăgit acest sport nu doar eu, ci generaţii întregi de liceeni de la Abrud, şi am reuşit împreună cu echipa Abrudului să ajung la turneele finale pe ţară ale Cupei Minerului şi Cupei Învăţământului la Motru, Baia Mare, Râmnicu Vâlcea şi Deva; la acest din urmă turneu ne-a învins în finală Şcoala sportivă Baia Mare, care aveau profil volei.

Multe alte amintiri încep acum să se deruleze, să-mi amintesc cu drag de dascălii care au făcut din mine ceea ce sunt acum...

Îmi amintesc de educatoarea mea, doamna Vătăjelu Antoaneta, care şi acum, când se întâlneşte cu mama mea o întreabă ce face Cocua, ţinând minte cum îi spuneam eu, mic fiind cocoşului (bunicul din partea mamei avea o mare pasiune pentru orătănii, şi avea curtea plină!).

Glasul dulce şi melodios al regretatei mele învăţătoare, doamna Voica Iuliana, îmi răsună şi acum în minte şi îmi amintesc cum ne-a îndrumat cu mare dragoste paşii, şi ne-a insuflat o mare grijă pentru cultură, pentru respect şi grijă faţă de ceilalţi... Abia acum, după ani şi ani, îmi dau seama cu adevărat ce important este să înveţi de la dascăli cu mare dragoste de elevi, cu o pasiune deosebită pentru profesia aceasta nobilă.

A urmat şcoala generală, având-o ca dirigintă pe doamna profesoară Raţiu Maria, profesor de geografie, care ne-a insuflat simţul ordinii şi al disciplinei. Director era domnul profesor Felea

Marin cu care am făcut matematica şi care a avut o influenţă decisivă asupra viitorului meu. Prin exactitatea raţionamentului pe care ţi-l prezenta, prin claritatea explicaţiilor şi demonstraţiilor, mi-a adus în faţa ochilor minţii o lume nouă, pe am vrut tot mai mult să o descopăr, să o cunosc...MATEMATICA... Şi acum sunt tot pe acest drum, presărat cu multe mistere, care fac ca aventura descoperirii unui tărâm atât de bogat să fie continuă!

Alţi mulţi dascăli au făcut ca în clasele V-VIII să cred că toţi sunt un fel de părinţi ai noştri ( de fapt aşa mi-am văzut dascălii, ca pe nişte părinţi care aveau grijă de mine, atunci când nu-i aveam alături de mine pe adevăraţii părinţi ). Dintre aceştia amintesc câţiva: Doina Jurca(limba română), Ana Râşteiu (limba franceză), Laslo Szilagyi (ed.fizică), Maria Jurca (biologie), Nicolae Macavei( istorie).

Ani de liceu, apoi... şi ce frumos era! Ce cor, dirijat de regretatul profesor Râşteiu Nicolae, cu cât drag învăţam pentru orele de matematică ale doamnei Suciu Olga... Făceam mult sport, dar şi învăţam cu drag. Istoria şi latina, economia politică erau făcute mult mai atractive cu doamna profesoară Cornelia Anca, fizica avea un farmec mai aparte cu Valentin Jurca, care mi-a fost şi diriginte, iar chimia nu mai avea nici o taină cu doamna Stela Szucs. Regretatul Mircea Vana avea o trăire deosebită la orele de limba română, pe care ştia să o transmită şi elevilor. Poezia Plumb mă umple şi acum de fiori şi de umezeală rece, până la piele, când îmi amintesc de orele în care domnul profesor ne impresiona prin pasiunea cu care ne prezenta atmosfera descrisă de poet. Toate aveau un farmec deosebit atunci şi pentru că eram tânăr, dar lecţiile de viaţă învăţate de la dascălii mei m-au urmărit toată viaţa.

Mulţi dintre dascălii mei erau şi profesori la profilul pedagogic, erau şi profesori metodişti, iar peste ani , după ce am terminat facultatea şi mi-am făcut stagiatura, am ajuns şi eu să pregătesc dascălii pentru Munţii Apuseni la liceul din Abrud, educatoarele şi învăţătorii care ies la pensie având în aceştia demni continuatori.

În acest spirit de activitate intelectuală, am încercat să am şi o activitate publicistică, având diverse şi numeroase colaborări la reviste de specialitate, participări la simpozioane şi fiind coautor şi colaborator la opt cărţi de specialitate.

Am pus umărul la bunul mers al liceului din Abrud în ultimii 20 de ani şi în calitate de director adjunct, de inspector şcolar de matematică sau inspector şcolar general adjunct. Niciodată nu mi-

am dorit funcţiile pentru mine personal; privilegiul care l-am avut să pot întoarce comunităţii, prin munca mea, sprijinul pe care şi eu l-am primit ca tânăr, elev şi apoi ca dascăl mă determină să continuu munca de management şcolar care este foarte grea, şi depinde, evident, de oamenii pe care îi ai alături.

Începând din anul 1985 o am alături pe Magda, soţia mea, care este şi ea profesoară de matematică şi coordonatoare de practică pedagogică la liceul nostru. Cei doi copii, Cristan (20 de ani, student la Calculatoare la Cluj-Napoca) şi Cătălin (15 ani, clasa a IX –a, participant la faza naţională a olimpiadei de informatică) sunt la fel de mândrii de liceul din Abrud, ca şi părinţii lor.

Dacă, peste ani, umblând prin lume cineva îi va întreba Ai fost vreodată la Abrud?, ei vor putea răspunde, cu mândrie, la fel ca şi tatăl lor: Nu! Nu doar am fost la Abrud, ci m-am născut la Abrud, am învăţat la Abrud, şi am trăit l

ÎNVĂŢĂTORUL ANULUI 2007 – CELESTINA CIPRIANA ANCA

Abrud, mai, 2008, Strada Drăgii, nr. 1

Dragii mei colegi, Mă numesc Cipriana Celestina Anca. Am 47 ani. Sunt institutor, absolventă a Liceului „Horea, Cloşca şi Crişan”, Abrud, promoţia 1980 şi a Colegiului Pedagogic Universitar De Institutori – Blaj. Sunt una dintre fiicele domnului profesor Voica Vergiliu. Scriu aceste rânduri la rugămintea domnului Remus Hădărean care mă

consideră un fel de eroină. Eu nu mă consider aşa. Sunt un dascăl care a vrut o viaţă mai bună pentru elevii săi

şi care a încercat să-şi facă datoria la şcoală cât mai bine. Nu ştiu ce aş mai putea adăuga. Cred că este foarte

important să profiţi de orice fel de şansă care ţi se oferă, chiar dacă acest fapt înseamnă consum nervos, fizic şi financiar. Să nu fiu înţeleasă greşit: o asociaţie are nevoie de timp pentru a aduna bani în scopul finanţării unui proiect. Tu, dascălul, desfăşori o parte din aceste activităţi înainte de a primi finanţarea respectivă. Pentru că ai nevoie de materiale, investeşti din venitul personal. De multe ori nici măcar nu ştii dacă vei primi materialele solicitate. Mergi la risc, dar cine nu riscă nu câştigă.

Acesta este sfatul pe care îl dau colegilor mei. Munciţi mult şi valorificaţi fiecare şansă care vi se oferă!

Activitatea mea de parteneriat cu Asociaţia „Ovidiu Rom” s-a bazat pe ce pot să fac eu împreună cu elevii mei şi abia apoi s-a pus problema: cu ce mă poate ajuta asociaţia pe mine ? Era normal. Oamenii aceia doreau întâi

să mă cunoască.

Nu voi putea niciodată să îmi exprim recunoştinţa faţă de doamnele de la conducerea acestei asociaţii şi faţă de reprezentanţii Roşia Montană Gold Corporation, cei care au avut încredere în mine şi care au popularizat activitatea mea ca dascăl la şcoala din Vârtop.

Au fost primii care au îndrăznit să urce într-un loc unde nici postaşul nu se avântă, pentru că „se află prea departe şi e prea greu urcuşul.”Este pentru prima dată când şcoala arată aşa cum mi-am dorit: un loc curat, cu multe cărţi şi un calculator mic, un adăpost cald şi intim care te îndeamnă la studiu, la învăţătură.

Sunt mândră de ceea ce am realizat, dar mai ales sunt mândră de elevii mei. Consider că dacă eu am primit titlul de Învăţătorul anului, acest fapt se datorează elevilor mei care au fost şcolarii pe care ar dori să-i aibă fiecare dintre învăţători. Singurul regret pe care îl am este că mama mea, învăţătoarea Iuliana Voica, modelul meu de dascăl, „metodistul” şi îndrumătorul unei bune părţi a activităţii mele profesionale, nu a mai apucat să-mi sărbătorească reuşita. Poate mi-ar fi înţeles absenţa în multele momente când ar fi trebuit să fim împreună. Oricum, eu cred că dânsa m-a iertat şi mă veghează de undeva, de-acolo de sus.

Dacă ar şti cât de bucuroasă am fost când, la una dintre activităţile Cercului pedagogic, o învăţătoare mi-a mărturisit că parcă, în locul meu, a văzut-o în faţa clasei pe mama mea!

Nu va afla niciodată cât de mult mă dor toate cuvintele frumoase pe care nu am mai apucat să i le spun şi cât de mult îmi lipseşte...

Vă trimit alături de această scrisoare fotografii realizate la şcoala unde lucrez.

Am pus în plic şi o poză a mamei mele. Despre activitatea ei ca învăţătoare la Şcoala Generală Abrud ar fi putut să vă povestească tatăl meu. Trecerea dânsei în nefiinţă ne-a marcat însă atât de puternic pe toţi încât ni se pare că vorbele sunt lipsite de conţinut.

Ca fostă elevă a părinţilor mei voi spune doar: „Au fost odată,

Voica Iuliana – învăţătoare

ca niciodată , nişte dascăli – părinţi blânzi şi iubitori care se numeau Iuliana şi Vergiliu.”

Cu stimă,Înv. Anca Celestina Cipriana

Abrud, 23 mai 2008, Strada Aleea Parcului, Bl. N, Ap. 2, Judeţul Alba, Tel. 0746 581092

Notă: Îmi pare nespus de rău de exagerata modestie a Dăscăliţei anului 2007, refurnizându-mi datele cerute. Merita din plin să fie cunoscută de toată dăscălimea: doar o dăscăliţă din ţara aceasta a primit cheile unei maşini din mâna Primului Ministru pentru a-i uşura suişul într-un loc unde nici poştaşul nu se avântă pentru că se află prea departe şi e prea greu urcuşul.Dar uite că m-a ajutat, fără să-i cer, colegul şi prietenul Nicu Cotea din lucrarea căreia am extras următorul pasaj:

Celestina. Ştii cine este Celestina? Una din fete ale unei familii din Abrud-Sat, familie care dorindu-şi un băiat a tot încercat. Liliana, care la terminarea liceului din Abrud beneficiind de o excursie în Polonia a ajuns la Gdansk şi păcălită de un tânăr polonez n-au mai găsit-o în Baltică. Durere! Nu le mai ştiu în ordinea vârstei, Liliana, Celestina, Gilda, Anda, Mira cea mai mică şi încă una nu-mi mai amintesc numele ei. Mama Ileana, învăţătoare-educatoare, tatăl Virgil profesor. Copiii mei se întâlneau cu ele şi cu alţi copii din jur (vezi una din pozele din preajma casei lui Gheorghe Felea, împreună cu Picovici).

Ce plăcut era să asculţi un spectacol la familia profesorului Virgil Voica, cu cele şase fete ale lui, la care se alăturau Mariana şi Cristian ai mei când Mira, având doar trei ani începea spectacolul cu: Stimaţi pestatoli şi telepestatoli vă plezentăm un ploglam altistic, perindându-se fiecare cu părticica ei, dar ne-a rămas în minte cu plăcere Arca lui Noe; Vom pleca în zori cu arca mea, printre galaxii…, fredonez şi acum melodia pe care cred că şi tu o şti.

Şi ce cozonaci gustoşi şi înalţi de două palme, ca Lilo Neni din Mestecani, făcea bunica lor nini Mariţi a Nicoroaiei, iar bunicul lor, Ioani-baci, tata fiind în război, îmi descurca prin clasa a patra problemele dificile de aritmetică. Ileana, mama lor mai mare decât mine cu vreo trei ani, era singura care ţinea piept la concursul de Laşcă, un joc de îndemânare specific fetelor cu mingea la zid care începea cu prinderea cu două mâini, continua cu toate combinaţiile posibile şi se termina cu învârtitura şi prinderea ei după rotire. Ultima abia o mai reuşesc acum să le-o arat copiilor antrenaţi de mine.

În preajma Sfintelor Sărbători Primul Ministru I-a făcut cadou o maşină cu care să meargă de-acum la şcoala din Vârtop după ce şi-o lua carnetul şi după ce din Cărpiniş or face drum carosabil, căci acum e tot numai de căruţă şi de picior pe dealul Vârtop. Dar e bine şi până la poale. Domnul profesor Voica a fost la întâlnirea noastră de la Abrud şi eu îi fac vizită la fiecare trecere prin Abrud, dar anul acesta n-am trecut de poarta bisericii din sat.

ŞI EU AM FOST NORMALIST LA ABRUD

ŞTEFAN SZÜCS

Am citit cu interes şi deosebită plăcere rândurile tale, apreciind strădania şi interesul în privinţa continuării valoroasei lucrări NORMALIST LA ABRUD.

Eu nu am chemare în domeniu, totuşi voi încerca să pun mâna pe pix şi să execut ordinul ferm, primit.

În anul 1938, aveam 5 ani, fiind student grupa mică la grădiniţa doamnei Sibeşan, unde printre alţi colegi, mai ţin minte pe următorii: Reli Bucureştean, Nicu Goţoi, Zoica Murguleţ, Ţifra Duşi, Cudalbu V., Nuţi Sibeşan etc.

În toamna anului 1940 am fost înscris la şcoala primară reformată, iar în 1944, am devenit NORMALIST la Abrud. Tatăl meu a spus: este bine să înveţe în limba maternă, dar mult mai bine este să stăpânească limba ţării noastre în care trăim. A avut dreptate.

Am îmbrăcat uniforma de elev normalist cu număr matricol S.N.A.S.A. pe braţul stâng şi eram fălos şi fericit.

Numele de Szücs a fost schimbat în Suciu de domnul director Micu Ioan, pentru a mă proteja de unii inspectori veniţi de la Bucureşti, cu idei neortodoxe. Aşa era atunci.

Domnul director Micu cunoştea familia mea: – tatăl meu era frizerul lui şi al elevilor normalişti, iar pe mama de la şcoala medie MENAJ – unde directoare era doamna Buzoianu şi dirigintă doamna Şmith – mama doctorului stomatolog.

Încă mai păstrez în memorie unele evenimente.Era iarnă, după vacanţa de Crăciun. Tata a fost chemat să

tundă elevii: Mă Pişta, vino şi tunde-i, că au venit copiii „cam netunşi”. Am mers şi eu cu el. (Rugămintea domului director Micu).

La un moment dat, vine în sala de mese ROMUL (omul de serviciu) şi spune: dom dreptor, îi gheţuş afară şi nu poate urca sacaua cu apă. Replica domnului director a fost: Mă budă şi zdreanţă-n cur, roagă doi-trei domni elevi să te ajute, dar vei împinge şi tu.

Douăzeci şi unu mai – Constantin şi Elena. Noi am avut doi profesori: CONSTANTIN: Dragomirescu (fizică şi chimie) pe care noi l-am botezat DĂ-BĂ-DĂ şi Popescu – de matematică.

Eu cu vioara, şi 5-6 colegi cu vocea, ne-am dus la DĂ-BĂ-DĂ (locuia în sat – spre stadion). Nici un semn, mai cântăm o dată. Nimic.

Am ticluit pe loc un cântecel care începea aşa: Nea Costică, Costică, aseară nu te-ai sculat şi te-am găsit cu toţi în pat , etc., etc.

Am plecat spre Popescu, locuia în cartierul muzicanţilor (Ţifra, Ianika, Bucu, Arady etc.).

Am cântat toţi cu râvnă. Ne era frică de el că punea note mici la mate. Ne-a primit în casă şi stupoare, DĂ-BĂ-DĂ era acolo. Am răsuflat uşuraţi, întrucât ne-am dat seama că am făcut o gafă, care putea să coste corigenţă.

Cea mai cruntă poveste s-a derulat între profesorul Mişu Bassarabescu şi elevul Munteanu Radu, frate cu Neacşu.

Radu este chemat la tablă, pentru mărirea mediei la română. Nu ştie nimic. Bassarabescu, sarcastic cum era, spune: puişorule, te-am prins, aha te-am dibuit, nu ştii nimic, nota trei. Bassarabescu era profesor de serviciu, urmând să plece din şcoală seara pe la orele 18,00-19,00. Radu îl aşteaptă pe pod şi îl ameninţă cu un cuţit. Mişu era fricos, i-a promis că nu-l pică.

Nu l-am uitat şi nu-l voi uita niciodată pe domnul prof. Ilie Moşic (istorie). Ţinuta lui impecabilă, iar de nivelul lui de cultură, totul la superlativ. El a locuit în gazdă la doamna Tuşnadi - pe str. Mărăşeşti, vecin cu noi. De la el, putea vedea în ograda noastră. Ştiam că este ofiţer, că a fost rănit pe front. El a fost unicul profesor care m-a felicitat şi mi-a spus: Nu uita niciodată, că baza în armată este soldatul şi dotarea armatei, iar ofiţerul este regizorul, care atunci când se impune, poate juca orice rol, dacă nu, înseamnă că trebuie să plece în viaţa civilă.

El chiar când era supărat pe noi, nu ridica tonul, începea să învârtă globul terestru zicând: Acesta este un dovlecel (adică voi elevii sunteţi nişte purcei).

Profesor de muzică, Muscă Gheorghe (Ghiury), mai lipea câte-o labă, aşa, pe nevăzute, dar era bun specialist. Aveam viori puţine, iar Muscă ar fi vrut să aibă toţi. Eu am învăţat vioara împreună cu Sergiu şi Vali Tatoiu şi cu Titus Ienei la unchiul lui Muscă, Kozak Alexandru (Şandy Baci).

Aflând că armata recrutează tineri pentru şcoala de ofiţeri, condiţia fiind starea şi originea socială, muncitor sau ţăran sărac, l-am rugat pe tata să mă ducă la Gura-Barza, să lucrez ca miner. Foarte greu, dar am reuşit să-l conving.

Am depus o cerere la Comisariatul Militar raion Brad, am fost recrutat şi trimis la şcoala de ofiţeri de artilerie Sibiu, stare socială muncitor.

Ca tânăr ofiţer, am luat bacalaureatul, apoi am urmat cursul de ofiţeri superiori la Făgăraş – 14 luni, şi în final, Academia Militară. Am fost avansat colonel şi după 3 ani pensionat. Aveam 60 de ani şi 43 de ani vechime în armată.

Iaşi, 11.02.2008

TOT EDUCATOR, DAR MILITAR, ŞTEFAN SZÜCS

REMUS HĂDĂREAN

Cine nu-şi aminteşte de Pişti, fiul frizerului Pişta Baci, cel la care aşteptam cuminţi să ne vină rândul la tuns atunci când domnii director ajungeau la concluzia că prea mulţi dintre noi poartă clăi de păr pe cap, iar Pişti, colegul, ţinea evidenţa tunşilor. Nu ne puneam noi întrebarea de ce acel tabel, pentru că tunsoarea era gratuită când se făcea în colectiv, la cererea direcţiunii. Altfel, când mergeam la frizerie, plăteam, dar şi aici, cu reducere – bonus numai pentru cei din cursul inferior. Şi ne plăcea teribil să mergem la frizerie unde, în timpul de aşteptare ascultam cu gura căscată dialogul dintre Pişta Baci şi clienţi, râzând în hohote la auzul întâmplărilor hazlii povestite de unii şi alţii, precum şi a bancurilor, de cele mai multe ori fără perdea. Şi abia aşteptam să ni se spună: tu mai aşteaptă, dragă, că nu-ţi fuge calu', lasă să-l tund pe domnul Pripon, ori Bobar, ori pe domnul avocat Sebeşan, ori…, înghesuiţi câte doi-trei pe câte un taburet, aşteptam.

Cum să nu ne amintim de Pişti, cel vesel şi care-i cunoştea pe toţi locuitorii urbei, dar nu aşa, la suprafaţă, ci şi ce-şi pun zi de zi în blid.

Era printre puţinii (alături de Öcsi Megyesi) care avea bicicletă, şi ce fericiţi eram când apucam la câte o tură. (E locul să spun, pomenind numele de mai sus, că aveam mulţi colegi şi colege de etnie maghiară şi că nu-mi amintesc să fi fost vreo disensiune între noi pe această temă. Şi ce mai fete frumoase erau unguroaicele, cum trăgeam cu ochiul la ele când ne plimbam pe corso, iar ele stăteau pe pervazele geamurilor urmărindu-i pe platzişti).

Am regretat cu toţii plecarea lui Pişti dintre noi, la o altă şcoală, cu un an înainte de absolvire. El a rămas însă prietenul tuturor colegilor, participând la întâlnirile colegiale, corespondând cu mulţi dintre noi, rămânând tot un normalist la Abrud, aşa după cum va dovedi şi în rândurile alăturate.

Ceanu Mare, 27.02. 2008

FIU DE DASCĂLI DIN CIURULEASA,

MIRCEA VLAD

REMUS HĂDĂREAN

În cei 7 ani cât am fost coleg cu Mircea, am ajuns să-l cunosc bine, să-i cunosc familia, în primul rând pe Liviu, cu doi ani mai mare ca noi, apoi pe sora sa, iar în cele din urmă şi pe mama, în perioada în care am efectuat practica de o săptămână la o şcoală din subordinea domniei sale – fiind directoare la şcoala de centru.

Născut la 9.XII.1933, în comuna Ciuruleasa, judeţul Alba, al treilea din cei patru fraţi ai dascălilor Alexandrina şi Radu Vlad.

Aripa însângerată a războiului se abate nemiloasă asupra familiei, curmând viaţa soţului şi tatălui Radu, ce-şi va găsi somnul de veci în luptele de la Stalingrad, tot greul creşterii celor patru copii rămânând în grija mamei, ce se va împărţi între răspunderea pentru seriile de elevi ce se vor succeda prin faţa ei, precum şi a creşterii propriilor copii.

Rând pe rând – Liviu, apoi Angela, după care Mircea şi la sfârşit mezina sunt întreţinuţi la şcoală cu mari sacrificii, dintr-un salar de mizerie. O văd şi acuma pe dăscăliţa Alexandrina, o femeie frumoasă, cu păr bălai bogat şi ochi albaştri, ce se întorcea veselă printre practicanţii ce-şi încheiaseră activitatea la şcolile de pe raza comunei şi în cinstea cărora organizase o masă festivă. O văd şi acuma, cântând alături de învăţătorul Cioara şi acompaniaţi de Sergiu Tatoi – la vioară – coleg mai mare cu un an, învăţător în primul an de dăscăli, ea, cea rămasă văduvă în plină tinereţe, văzând în noi pe Radu, cel cu care îşi întemeiaseră o aşa frumoasă familie.

Nu ştiu în ce măsură cei doi fraţi – Liviu şi Mircea au semănat cu tatăl lor, dar cu mama, neasemuit de bine.

Mircea, fire veselă, cu o voce de aur, ne încânta cu cântecele lui serile la internat, dar şi în clasă şi apoi la reuniunile noastre

colegiale.Nu-i de mirare că a condus coruri, că şi astăzi cântă în corul

catedralei din Deva.Îşi începe dăscălia în aceeaşi comună, Arada, unde eram încă

4 absolvenţi de Abrud: eu la Fericet, Chia Haţeagan şi Puşa David la centru, iar Ghiţă Tecioiu la Preluca, el părăsind după 3 luni postul, fiind chemat la oaste.

După trei ani se reîntoarce la catedră, dar în cu totul altă zonă, în cea a Bradului, unde funcţiona şi fratele său Liviu, mai întâi la Luncoiu de Jos unde director de centru era colegul Ghiţă Hărăguş.

Şederea de un an în Luncoiu îi rămâne în memorie ca un eveniment ce l-a marcat.

Construindu-se o biserică nouă la sfinţirea căreia au fost invitaţi şi dascălii din comună (aceştia având grijă să stea cât mai retraşi), rămâne uimit când recunoaşte în persoana reprezentantului Episcopiei Aradului pe unchiul său, preot prof. dr. Ilarion Felea, pe care nu-l mai văzuse din copilărie. Auzisem de el că ţine conferinţe la care participa mai ales tineretul.

După ceremonie – îşi aminteşte Mircea – m-am apropiat cu sfială de sfinţia sa şi i-am spus cine sunt. M-a îmbrăţişat şi mi-a mărturisit că e în prag de a publica o carte adresată tineretului şi că mi-o va trimite şi mie. Numai că n-a mai apucat. Devenind un pericol pentru luminarea tineretului, este arestat şi întemniţat la Aiud, unde îşi va găsi sfârşitul de martir într-o groapă comună.

În anul 1958, căsătorindu-se cu învăţătoarea Doina Faur, obţin două posturi în comuna Vaţa, satul Târnava de Criş, unde funcţionează împreună timp de 34 de ani.

După pensionare se dedică total încrustării lemnului, deprindere de prin anul 1987, când începe să sculpteze scene istorice şi apoi din ce în ce mai mult, portrete şi scene de cult, multe din icoanele sculptate de el mărind zestrea iconografică a unor biserici şi mănăstiri.

Ceanu Mare, 1 febr. 2008

Notă: La sfârşitul lunii martie, o altă intervenţie a colegului Mircea Vlad, pe care o alătur.

MATEMATICIANA CLASEI,

MARIA GEORGETA MOLDOVAN

REMUS HĂDĂREAN

Mă tot minunez cum, scormonind ungherele trecutului, din puncte înscrise pe circumferinţa unui cerc în centrul căruia stau, pleacă linii – unele drepte, altele abracadabrice, unele intersectându-mă în unirea cu cele spre care pleacă, scoţând la lumină chipuri şi întâmplări de care nu mi-aş mai fi amintit nicicând.

În anul al III-lea fiind, m-a urmat şi vărul Gavrilă la pedagogică. Deşi mai în vârstă cu un an decât mine, locuind la mare depărtare de şcoală, a mers cu întârziere la şcoala primară, aşa că la pedagogică s-a

produs diferenţa de doi ani de studiu. Stând însă la gazdă împreună, ne urmăream în permanenţă şi la şcoală, căutându-ne unul pe altul în pauze. Fiind o fire veselă, veşnic pus pe şotii, şi-a găsit un prieten pe măsură, pe Sandu Drăgan. Artist desăvârşit, jucând în piese de teatru alături de profesori şi învăţătorii de la Aplicaţie, Sandu era cu adevărat o vedetă, dar fără a se comporta cu infatuare, astfel că era îndrăgit de toată lumea. Aşa stând lucrurile, eram mereu în preajma lui, iar după absolvire, nu era vară ori vacanţe în care să nu ne întâlnim la taifas cu o halbă de bere.

Şi cum la vârsta de 14-15 ani, tot copilul se îndrăgosteşte, sentimentul manifestându-se în cele mai diverse feluri, şi cei doi prieteni – Gavroche (aşa-l numeau colegii pe Gavrilă) şi Sandu făceau ochiade la două roşience nurlii. Aşa am ajuns să cunosc mai multe roşience, pe unele reîntâlnindu-le şi după terminarea şcolii, iar despre altele, precum Marioara Moldovan, să nu mai ştiu nimic!

Până când, într-o corespondenţă cu Ica Bocan de la Crişcior, aceasta vorbeşte de întâlnirea, cu mulţi ani în urmă, cu familia

Jurca Nicolae şi soţia Maria – el cu un an mai mare ca elev, devenit şef al Secţiei de învăţământ – Brad, iar ea profesoară, fostă colegă la Abrud doar primul an de pedagogică, dar prietene foarte bune, prietenie concretizată în invitarea de multe ori acasă la Roşia, de unde era de loc Marioara Moldovan, a cărei mamă era învăţătoare.

Era matematiciana clasei – îmi spunea Ica. Acolo în faţa tablei devenea de două ori mai mare decât era, îi alerga creta purtată parcă de un mecanism în urma căruia se înşirau cifrele cu rapiditate. Şi uite că matematiciană a devenit.

Că era matematiciană ştiam şi de când am primit de la ea două cărţi ale căror autoare era: Cum rezolvăm probleme de aritmetică şi Probleme de matematică rezolvate pentru clasele IV-V, cea din urmă purtând şi dedicaţie: Pentru Elena şi Remus Hădărean, cu recunoştinţă pentru efortul pe care îl fac spre a păstra vie amintirea Şcolii Pedagogice din Abrud, purtând data de 29.X.2007.

Am rămas descumpănit: va să zică aceasta era roşianca de care nu mai ştiam nimic. O reîntâlnisem în multele convorbiri telefonice avându-le cu Nicolae, soţul ei, ştiam că are un frate inginer agronom la Turda pe care îl cunoşteam, apoi am schimbat câteva cuvinte la întâlnirea cea mare de la Abrud de vara trecută, precum şi intersectarea pe linia telefonică des folosită, dar că ea ar fi una din grupul de roşience care cobora pe Dealul Băieşilor spre Abrud nu mi-ar fi trecut prin minte până ce Ica mi-a spus că au fost colege.

Şi pentru că Ica Bocan, sufletista căreia îi pasă de toţi colegii şi, mai ales de toţi prietenii, interesând-o partea frumoasă a vieţii fiecăruia, culegând informaţii prin scrisori şi de prin ziare şi reviste, deţinând o adevărată bază de date, mă atenţiona anul trecut: să n-o uiţi pe Ana, uite ce poezii extraordinare are, cere-i şi lui Zica să-şi descrie amănunţit…, uite ce mai poţi aminti despre x sau y. Şi într-o altă scrisoare: Uite, te rog eu din suflet, include-o şi pe Mărioara Moldovan printre normaliştii de Abrud, deşi ne-a fost colegă doar în primul an de pedagogică, pentru că a rămas mereu alături de noi, şi ca să mă convingă de valoarea matematicienei clasei, mi-a trimis o serie de documente, din care voi insera câteva şi în paginile cărţii.

M-au surprins în mod deosebit studiile publicate în Gazeta Matematică ce vizează o latură a cărei existenţă – în profanitatea-mi totală în ale matematicii – nu aş fi bănuit-o niciodată: Aspecte informaţionale ale limbajului poetic şi Entropia textelor literare şi

consideraţii asupra entropiei poeziei lui Nicolae Labiş. Era şi firească o asemenea abordare din partea aceleia care, după absolvirea Facultăţii de Matematică-Fizică a Universităţii Victor Babeş din Cluj (1954-1958) s-a specializat în Lingvistică matematică la Universitatea din Bucureşti – 1962.

Adăugând şi alte studii, precum şi Cursul de calcul integral, culegere de probleme de calcul integral editat de Editura Şcolii Militare Superioare de ofiţeri A.A.- Braşov – 1966, se întăreşte convingerea că Maria-Georgeta Jurca este nu numai matematiciana clasei, ci şi a şcolii româneşti.

Dar Mărioara Jurca este şi o îndârjită luptătoare pentru salvarea cetăţii aurifere Roşia Montană. Nu-mi închipuiam cu ani în urmă când, printre articolele publicate de Formula AS şi Unirea de Alba, păstrate cu sfinţenie de un alt potrivnic Corporaţiei Gold Corporation, buciumanul Ioan Iancu, am regăsit şi câteva semnate Jurca Maria-Georgeta, că ar fi sinonima Mărioarei Moldovan din anul I de pedagogică ori soţia colegului Nicolae Jurca (Roşia Montană în pericol de dispariţie – 2000, Le sunt recunoscătoare tuturor celor care vor lua atitudine împotriva dezastrului – 2002, O lacrimă pentru Roşia Montană – 2003 şi Bătălia pentru Roşia Montană – 2007, pe care îl alăturăm olograf.)

După o viaţă petrecută în faţa tablei şcolare, ca profesoară la liceul Avram Iancu din Brad (1059-69), lector la Şcoala Militară Superioară de ofiţeri A.A. şi R.L. din Braşov (1963-1967), asistentă univ. la Institutul Politehnic din Braşov (1967-1969) şi profesoară la Liceul economic şi Liceul sanitar din Sibiu (1976-1990), roşianca Mărioara Moldovan – căsătorită cu buciumanul Nicolae Jurca, dr. în ştiinţele istorice, îşi petrece vacanţa mare alături de soţ la Sibiu, când în apartamentul din oraş, când în splendida casă (zisă de vacanţă) din preajma urbei, amândoi cu alese preocupări intelectuale în ale artei, culturii şi cercetării ştiinţifice.

Şi aşa cum, în serile tihnite de vară, stând pe terasa împodobită cu flori, Nicu, tresărind la adierea zefirului aducător parcă de atâtea ori visatul miros de lavandă, ea, Mărioara, îngână, aţintindu-şi privirile pe cerul înstelat, Şi te-ai dus-dulce minune…, amândoi visând la vremurile adolescentine.

Ceanu Mare, 28 febr. 2008

BĂTĂLIA PENTRU ROŞIA MONTANĂ

MARIA GEORGETA JURCA (N. MOLDOVAN)

Şi în vremuri de pace se pot duce bătălii. Şi singur se poate porni o bătălie. Bătălia mea poartă un nume: Roşia Montană.

Eram privită cu scepticism: Ce, crezi că o să schimbi ceva? Şi totuşi, ceva s-a schimbat. Asemeni unei avalanşe, protestul împotriva distrugerii Roşiei Montane a crescut, are adepţi în ţară şi peste hotare şi a determinat autorităţile să ia anumite măsuri, dacă ar fi numai amendamentul anti-cianură la Legea minelor, care va duce la stagnarea acţiunii de transformare a Roşiei Montane într-un pustiu. Nu mă consider nucleul acestei avalanşe, nu se pune problema cine a fost primul. Trebuia să se ajungă aici. Am considerat că am obligaţia morală faţă de înaintaşii mei de a nu lăsa ca osemintele lor să zacă pe fundul unui lac cu cianură.

De Roşia Montană mă leagă amintiri şi morminte. Acolo mi-am petrecut copilăria, vacanţele şi apoi concediile. Acolo, în cimitirul de la poalele Chernicului, mă reculeg la mormântul mamei mele, la mormintele bunicilor mei şi rudelor mele.

Cred că, din măruntaiele Roşiei Montane s-a scos destul aur şi, dacă mineritul cu cianură este singura soluţie, este preferabil ca Roşia Montană să se odihnească, să devină o zonă turistică sau să se găsească alte soluţii pentru ca localnicii să-şi poată duce traiul.

Bătălia mea pentru salvarea Roşiei Montane s-a dus în presă (Adevărul – 2000, Formula AS – 2002, Tribuna – Sibiu, Unirea – Alba Iulia) şi în corespondenţă cu autorităţile. Nu pot aprecia rezultatul demersurilor mele, dar ştiu că am făcut tot ceea ce a depins de mine pentru ca Roşia Montană să fie salvată.

Visez la vremuri în care casele din comună să nu mai fie de două categorii: unele pe care să scrie: Casa aceasta nu este de vânzare şi altele cu plăcuţe care avertizează: Proprietate privată, RMGC (Roşia Montană Gold Corporation). Localnicii, şi ei sunt divizaţi: unii refuză să-şi părăsească locurile natale, iar ceilalţi, cu gândul la promisele locuri de muncă bine plătite, susţine demersurile Companiei.

Mulţi roşieni au plecat din calea dezastrului. Unii şi-au luat cu ei şi morţii. Când s-a mai întâmplat aşa ceva în istoria poporului

român? Să dea Domnul să nu se mai întâmple!

CRÂMPEIE DIN VIAŢĂ ÎN ORAŞUL ABRUD

MARGARETA IONESCU (N. SUCH)

ÎNCEPUT DE DRUM

Abrud, oraş cu rezonanţă puternică în amintirile mele, oraş cu frumuseţile şi bogăţiile naturale cu care darnicul Dumnezeu a înzestrat pitoreasca regiune a Munţilor Apuseni. Aici este Abrudul, oraşul amintirilor mele. El a lăsat mii de amintiri frumoase pentru tot restul vieţii uitând frigul şi foamea îndurate mai ales în anii de început. Veneam de pe toate văile şi dealurile din jurul oraşului şi mai departe, unii încrezători şi puternici, alţii cu frică şi durere că se despart de cei dragi de acasă.

Printre fricoşi şi speriaţi veneam şi eu de la Roşia – Montană. Nu ştiam ce mă

aşteaptă, plângând că mă despart de mama şi de ai mei. Norocul meu şi al nostru era că veneam mulţi peste faimosul Deal al băieşilor şi Pădurea Popii – rămase în amintirea noastră de neuitat un rai de pământ. În scurt timp ne-am împrietenit cu noii colegi formând două clase de buni prieteni şi amici. Nu ştiam atunci ce-i ura, duşmănia şi certurile.

Şi cu profesorii ne-am acomodat în scurt timp, mai ales că roşienii veneau bine pregătiţi la şcoala de 7 ani, iar unii profesori ne-au însoţit toţi anii de la Roşia la Abrud – prof. Voica de limba română, prof. Muscă la muzică, prof. Oprea la matematică.

Toamna ce a urmat, dar şi celelalte, până la sfârşitul şcolii, în zilele libere urcam prin Pădurea Popii, prin covorul de frunze colorate, uneori răvăşite de vânt, dar cu un miros pe care nu l-am simţit nicăieri în altă parte în plimbările mele prin ţară sau străinătate. Aici, toamna culegeam ghindă şi jir însoţiţi de profesorii noştri, în frunte cu dirigintele Bogdan Aurel şi doamna Bogdan – prof. de sport.

Şi primăvara simţeam bucuria naturii din munţii noştri atunci când nu eram consemnaţi de către directorul Paşca Traian, să

rămânem în internat, deoarece eram mereu mustraţi de unele învinuiri închipuite de acesta.

Şi iarna era o plăcere pentru noi, deşi frigul dădea târcoale prin internatul nostru, dar uitam repede frigul şi foamea în orele de sport pe ştiurţ la săniuş.

Au rămas de neuitat serbările şi corul şcolii condus de domnul prof. Muscă Gheorghe, care ne mai atingea în cap cu arcuşul atunci când nu eram atenţi la dânsul. Şi orele de muzică instrumentală cu d-nu prof. Zoltan Muscă erau plăcute. Dânsul nu ne pedepsea când nu veneam la ore, ieşea în uşa clasei şi cânta câte un cântec plăcut la vioară, iar noi, elevii veneam de pe unde eram ascunşi. Nici notele nu erau mici deşi învăţam după metodici germane destul de greoaie.

Cu serbările gata pregătite făceam deplasări în comunele din jurul Abrudului unde eram susţinuţi de părinţii elevilor şi cadre didactice din comună.

Grei au fost anii când după marşul prin oraş cu cântece patriotice, luându-ne la întrecere cu soldaţii de la Vânători de munte, ajungeam la cantină. Baciu Traian ne pregătea cânte un meniu special: griş fiert în apă cu sirop de zahăr ars, la prânz: fasole, arpacaş, orez cu carne, mămăligă. Când ajungeam la internat, formam grupuri-grupuri şi mergeam la sala de valize de lemn şi făceam sandwichuri cu unsoare, ceapă şi boia de ardei. Expertă în prepararea lor era Gizela Szabo. În internatul neîncălzit ne culcam uneori în iernile geroase câte doi în pat să ne încălzim.

Clipele de tihnă erau vara când după un examen greu ajungeam acasă şi ne propuneam diferite lucruri: excursii la Detunata şi în împrejurimi, dans la Căminul Cultural sau Joia tineretului, unde ne adunam mulţi tineri din sat. Multe amintiri frumoase dăinuie din această perioadă care dăinuie pentru totdeauna.

Toamna, căutam din nou saltelele cu paie şi alte lucruri necesare şi în căruţa cu măgarii le duceam pe toate la Abrud.

O amintire de neuitat era atunci când venea mama la Abrud în timpul săptămânii. Când eram în ore, mă aştepta pe o bancă de unde o vedeam pe geamul clasei. O căutam prin buzunare să văd ce ni-a adus sau plângeam umărul ei. Acum am căutat banca, dar nu mai era decât ruină. A dispărut banca, aşa cum nu mai este nici mama mea dragă.

Amintiri frumoase sunt şi cele petrecute în practică pedagogică în comuna Bistra. Aici am fost repartizată cu buna mea prietenă Rozica Lepedean şi Nicu Anca. Deşi învăţătorii la

care am fost repartizată erau foarte exigenţi, am învăţat lucruri folositoare pentru cariera noastră. Şi aici am găsit clipe de relaxare şi plimbări în jurul comunei Bistra. Un lucru a rămas pentru noi cei trei, am rămas buni prieteni deşi ne aflăm în trei colţuri diferite de ţară.

Dar, cum era şi normal a sosit şi examenul final, când ne-am pus problema ce vom face în viaţă? A primit fiecare dreptul de să-şi aleagă postul de învăţător după media obţinută la examen. De facultate nu se punea problema. Acest drept îl aveau doar 1 – 2 din clasă. Criteriile le ştiau doar ei, azi le ştim şi noi. Am ales şi eu comuna cea mai apropiată de centru – Câmpeni, de unde să mă pot deplasa mai uşor acasă la Roşia-Montană. Greşită judecată, pentru că din centrul comunei, te repartizau în satele aparţinătoare şi cătunele cu lipsă de cadre didactice. Eu am ales comuna Săcătura – azi Vadul Moţilor. Când m-am prezentat la post am fost îndrumată în satul Neagra, cătunul Cârjeşti să îmi iau în primire postul de învăţător-director la Şcoala cu clasele I – IV. Am avut timp să îmi plâng alegerea făcută. După prima ninsoare, în noiembrie, am constatat că deplasarea mult visată era imposibilă. Aşa am refuzat postul şi în semestrul II am fost repartizată la Albac, care a rămas o amintire de neuitat pentru mine. Aici am avut colegi de la Abrud şi a fost o bucurie să ne întâlnim. Primirea mi-a făcut-o Dorina şi Sabina Paşca, colege cu mine şi unde m-am acomodat repede. Mulţumirile mele se îndreaptă acum spre familia Paşca. Am primit şcoala de la Păltiniş ca învăţător-director, unde ne deplasam uşor 2 kilometri de centru. Şi de aici deplasarea până la Câmpeni era greoaie în aceea perioadă, cu camioanele cu lemne sau căruţa. Aici am primit o gazdă care mi-a fost un adevărat îndrumător şi ajutor în tot ce trebuie să fac. Era domnul director de centru Costea, care m-a îndrumat şi coordonat în toate activităţile desfăşurate în şcoala Păltiniş. Aşa am învăţat ce trebuie să fac la catedră, ca director şi în activităţile culturale, dar mai ales eram solicitaţi în alfabetizarea tinerilor din comună.

De aici am fost repartizată la Arieşeni, de data aceasta la centru, unde singura colegă de la Abrud era Neli David. Preocupări în afara şcolii nu prea erau decât jocul de remi, săniuşul şi schiurile. Deplasarea la Câmpeni era greoaie dar cu camioanele.

Şi aşa cum zodia săgetătorului mă chema mai departe, nu dă tihna celor născuţi în ea, aşa şi eu am plecat spre alte zări mai departe ajungând la Baia Mare. Aici am continuat munca de

dascăl la o şcoală unde am predat biologia mai mulţi ani.În această perioadă în dar am primit de la Dumnezeu un

bulgăre de viaţă, pe fiul meu. După câţiva ani, la Turda am primit şi o fetiţă bălaie care sunt mândria şi bucuria vieţii mele.Un mare necaz, moartea mamei mele m-a dus mai departe, împinsă de săgetător, am ajuns la Bucureşti. Aşa am ajuns o moaţă-ardeleancă rătăcită într-un regat diferit de noi, de educaţia noastră.

Ajutorul a fost soţul meu care s-a acomodat repede fiind bucureştean. Nici acolo nu am pierdut contactul cu şcoala şi cu cele învăţate la Abrud, deşi nu a fost uşor să te impui între cei care considerau că ardelenii sunt mai lenţi şi mai neîndemânatici.

Am fost primită într-un colectiv de cadre didactice al Şcolii profesionale de croitorie, unde am fost şi dirigintă şi profesor şi educator, elevele provenind din toată ţara, dar înţelegerea dintre noi a fost perfectă.

La Şcoala profesională, alături de elevele mele.

Au trecut anii unul după altul dar dorinţa mea era să ajung la clase cu elevi mai mici şi unde să-mi folosesc cunoştinţele primite la Abrud, care au fost o călăuză pentru restul anilor din învăţământ.

Am ajuns la această şcoală, unde am muncit cu dăruire. Am iubit copiii, m-am ataşat de ei, de dorul şcolii şi al elevilor chiar şi azi.

Aşa că, după o muncă de o viaţă dăruită şcolii, în 1999, ca fiecare coleg, am ieşit la pensie. Dar, după cum ştiţi vin şi necazurile şi se împrăştie printre bucurii să le urmărească.

Acum, în toamna vieţii am pierdut omul meu drag, care

dădea sens şi alinare vieţii mele. Am rămas cu gândul la tot ce a fost frumos, ce am pierdut şi să mă bucur de anii care au mai rămas.

Ultima serie de elevi – pensionarea.

Nespusă bucurie mi-au făcut colegii care au organizat toate întâlnirile colegiale acum când încă ne mai putem bucura de ele. Am reînnoit vechile prietenii cu Ana Andone – poeta clasei noastre, Ica Bocan, Tori Ghilean – colega mea de bancă, Rozica Lepedean şi Mariana, Rozica Oaida, Mărioara Petrica, Ghizi Szabo, Margareta Gruber, Doina Paşca, Olga Vass, Candin Crainic, Vetuţa Vârciu (stabilită în Arad) şi alţii. Sunt şi colege pe care nu le-am mai întâlnit.

Mulţumesc colegilor de la Abrud care s-au străduit să ne facă întâlnirile cât mai plăcute. Le păstrez o vie amintire colegilor care nu mai sunt printre noi, celor trecuţi în eternitate.

ÎN REFLECTOR,

CORNEL ALMĂŞAN

REMUS HĂDĂREAN

La marea întâlnire a generaţiilor de normalişti abrudeni din 15 august 2007, mulţi dintre colegi erau nerăbdători să-l întâlnească pe cel poreclit, pe bune, Premiantul şcolii, în acelaşi timp făcând parte din grupul celor mai vârstnici absolvenţi, ceilalţi fiind Remi Lazăr, Sabin Giurgiu, Mitică Resiga şi Vichi Deoanca.

Şi dacă unul dintre ei, Mitică Resiga, plecat dintre noi în ziua de 30 martie a acestui an, privindu-ne din Elizeu, Cori Almăşan, la cei 78 de ani, caută, prin pana-i ascuţită, să ne mobilizeze la a înţelege ce-i cheamă pe ei în luptă / şi ce vrea acel Apus în nesfârşita tranziţie.

Afirmându-se încă de pe băncile şcolii ca adept al stângii, a rămas fidel doctrinei socialiste, dar nu nostalgic. Colaborator la mai multe cotidiene, abordează subiecte din cele mai diverse domenii – sociale, economice, învăţământ, cultură, sănătate şi politice, ziarul căruia i se dedică număr de număr fiind Dimineaţa, prin binecunoscutul Reflector din pagina a patra, opinii. Spre exemplificare, câteva titluri: Obsesia egalităţii sexelor (27 martie), Naţionalismul în ipostazele sale benefice (6 martie), Generalul şi particularul în societate (13 martie) şi O himeră ca multe altele pe care îl alăturăm.

Nimic ostentativ, nimic încrâncenat în tot ceea ce gândeşte şi scrie, Cornel Almăşan rămâne acelaşi om modest, ataşat principiilor sedimentate în conştiinţă pe parcursul vieţii, şi crede încă în vremuri mai bune pentru cei mulţi.

Şi totuşi, Cori este un nostalgic. Îl cheamă mereu Abrudul cu centrul său medieval, îl cheamă Ştiurţul şi Ciuta, Soharu şi Buninginea, Cerniţa şi Abrudelu, îl cheamă toată Ţara Moţilor cu miros de răşină, cu miresme de cetină şi fân de curând cosit, îl cheamă imaginea şcolii de pe deal cu magiştrii săi, colegii şi chipurile frumoaselor abrudene. Şi din când în când, o ia de mână pe fiica sa, Marina, cuceritoarea vedetă TV pe care o urmărim săptămână de săptămână, îmbiind-o: Noa, hai să merem la Abrud.

Ceanu Mare, 5 aprilie 2008

Grupul veteranilorMitică Resiga, Vichi Deoanca, Ioan Radu, Remi Lazăr, Cornel Almăşan,

Sabin Giurgiu, Gheorghe Crişan şi Ilie Furdui la întâlnirea tuturor generaţiilor

– 15.08.2007

O HIMERĂ CA MULTE ALTELE

CORNEL ALMĂŞAN

Într-un moment de impas al învăţământului românesc, Pactul Naţional pentru Educaţie, iniţiat de către preşedintele Traian Băsescu şi sprijinit, cu mai multă sau mai puţină convingere, de către partidele eşichierului politic autohton, vine cu o ipotetică rezolvare. Plecându-se de la presupunerea că principala cauză a decăderii şcolii mioritice, după 1989, ar fi discontinuitatea, desele schimbări de programe, s-a tras concluzia că stabilitatea şi continuitatea ar fi cheia problemei. Soluţia salvatoare o constituie, însă, nu atât instituirea unui sistem peren de instruire a tinerei generaţii, cât abordarea corectă a unor probleme de conţinut, stabilirea unor norme viabile de funcţionare a lui, implicit găsirea căilor de motivare a cadrelor didactice, de cointeresare a lor la realizarea diferitelor proiecte. Şi nu trebuie pierdut din vedere impactul mediului înconjurător, importanţa unor condiţii sociale favorabile (inexistente, deocamdată), în măsură să exercite o influenţă pozitiv asupra elevilor, pentru a completa acţiunea educativă a părinţilor şi pedagogilor.

Ne-am obişnuit să credem, nu fără temei, că şcoala românească face parte din categoria instituţiilor naţionale cu prestigiu în lume, că, pe acest plan, ne putem compara cu ţările dezvoltate ale planetei. Stau mărturie premiile obţinute de către elevii autohtoni la olimpiade şi concursuri internaţionale, performanţele specialiştilor români care lucrează în străinătate. Susţinut cu responsabilitate patriotică, de-a lungul timpului, de către iluştri pedagogi şi clar-văzători, acum au fost Spiru Haret, Gheorghe Şincai, Andrei Şaguna, Gheorghe Asachi, Mihail Kogălniceanu, Vasile Conta, Nicolae Iorga, Ilie Murgulescu, Mircea Maliţa, Traian Pop şi mulţi alţii, sistemul de învăţământ românesc a acumulat, spre finele mileniului trecut, o respectabilă experienţă. Dar, el cunoaşte, cum, zile de restrişte, condamnat să fie tratat ca o cenuşăreasă a economiei de piaţă, ca un balast care grevează asupra bugetului de stat. Sub pretextul eficienţei, devenită cuvânt de ordine, într-o lume a goanei după profit, şcolile româneşti sunt trecute prin foc şi sabie, cheltuielile pentru

întreţinerea lor micşorându-se mereu, concomitent cu interminabile reforme şi restructurări menite să opereze ajustări oportuniste, în acord cu exigenţele vremurilor noi. S-au retrocedat unor foşti proprietari localuri de grădiniţe şi şcoli, fără a se construi altele în loc, s-au stabilit salarii de mizerie pentru educatori, învăţători şi profesori, aceştia devenind un fel de paria ai societăţii, fără motivaţie pentru muncă şi abnegaţie profesională. La fel de grave au fost repetatele schimbări de programe, experimentele, introducerea unor inovaţii aberante, care, în intervalul pregătirii şcolare generale, de 8 sau 12 ani, au produs un adevărat haos organizatoric şi tematic. Semnificativă, în acest sens, este inventarea manualelor alternative de istorie şi limba română, care nu oferă elevilor aceleaşi cunoştinţe şi nici interpretări uniforme, identice, la nivel naţional, cum ar fi normal.

Constatarea că nivelul însuşirii materiilor, în instituţiile de învăţământ primar şi mediu, lasă de dorit, că relaţiile dintre elevi şi dascăli s-au deteriorat, aceştia din urmă ajungând să fie manipulaţi de către primii, că, fără supravegherea de rigoare, copiii fumează şi se bat nestingheriţi, în recreaţii, că directorii nu se mai pot descurca fără bodyguarzi, că profesorii vând examene şi acceptă cadouri nemeritate, că, pe ici-acolo, şcolile devin teatre de violenţă, destrăbălare, consum de droguri şi incitare la prostituţie constituie un serios motiv de îngrijorare. Este pusă în cauză pregătirea pentru viaţă a viitorilor cetăţeni, de priceperea şi moralitatea cărora va depinde soarta semenilor, a ţării noastre, în ansamblu. Avem de-a face, deci, cu o problemă de interes naţional major, cu un comandament vital pentru progresul României.

Faptul că, în ceasul al 12-lea, se doreşte să se pună piciorul în prag ar trebui salutat, presupunând că nu este vorba doar despre un gest electoral, de circumstanţă, şi că există, realmente, voinţa politică de a se merge până la capăt pentru schimbarea situaţiei. Pactul Naţional pentru Educaţie conţine prevederi pertinente, unele valoroase, dacă ar ajunge să fie puse în aplicare. Dar experienţa istorică recentă, practica alternanţei la putere ne-a făcut pesimişti. În decursul a patru ani de mandat electoral, problemele grave ale învăţământului nu se pot rezolva ca lumea, continuitatea unor proiecte fiind periclitată de faptul că, la instalarea noii guvernări, proaspeţii administratori schimbă, automat, macazul. Din considerente meschine, de grup, din orgoliu sau, pur şi simplu, din incompetenţă, partidele ajunse la cârma statului s-au străduit, mereu, să umbrească realizările

precursorilor, să-şi lase propria amprentă pe tot şi toate.Iată de ce ne punem cu îngrijorare întrebarea în ce fel se

poate ajunge la o abordare atotcuprinzătoare, consensuală, pe termen de cel puţin 15-20 de ani, a strategiei de instruire şi educare a tinerei generaţii. Nefiind specialist în materie, ezit să mă pronunţ asupra formulelor propuse în Pactul Naţional, dar cred că anumite aspecte ţin de bunul simţ. Este vorba, în primul rând, de efortul financiar necesar pentru revigorarea sectorului. Atâta timp cât baza materială a şcolii va rămâne în suferinţă, cât nu vor fi alocate suficiente fonduri pentru întreţinerea claselor, laboratoarelor, sălilor de sport, a dotărilor (aparatură, computere etc.), pentru plata decentă a personalului didactic, orice scenariu de îmbunătăţire a conţinutului cunoştinţelor predate, a metodelor educative va fi condamnat la eşec. Procentul de 6% din PIB, preconizat în Pact, chiar şi de 7%, sugerat de către conducerea PSD, este insuficient pentru satisfacerea necesităţilor actuale. Ar trebui cel puţin 10%. Desigur, bugetul de stat se confruntă cu solicitări din partea tuturor sectoarelor de activitate, dar este imperativ ca prioritate să aibă învăţământul, sănătatea şi cultura. Fără sprijinirea substanţială a acestor sectoare vitale, nu ne vom putea redresa, nu va fi posibil revirimentul efectiv al societăţii româneşti. În al doilea rând, cred că, odată cu materiile de bază necesare unei bune instruiri profesionale (ştiinţele exacte), elevilor trebuie să li se ofere un volum cât mai mare de cunoştinţe de cultură generală (cu precădere de istorie a patriei şi literatură), acestea având un rol decisiv în formarea personalităţii, conştiinţei şi orizontului umanist al viitorilor cetăţeni.

În ce priveşte influenţa societăţii, respectiv, necesitatea unui mediu ambiental benefic, în măsură să potenţeze eforturile depuse de către familie şi educatori, este mai mult decât evident că, dacă, ieşind de la şcoală, elevul va vedea în jurul său mizerie, inechitate, hoţie, minciună, corupţie, demagogie şi perversiuni de tot felul, nu-şi va putea consolida învăţăturile primite de la dascălii săi, nu va înţelege la ce-i pot folosi. Consider că sarcina specifică pentru remedierea acestei situaţii revine guvernărilor care se pretind de stânga, ele având obligaţia să acţioneze consecvent pentru diminuarea polarizării populaţiei, micşorarea prăpastiei dintre bogaţi şi săraci, prin politici de protecţie socială a păturilor defavorizate şi de promovare a egalităţii de şanse, combaterea corupţiei în instituţiile statului, respingerea manifestărilor de degradare culturală şi morală. Acestea sunt obiective clare ca lumina zilei, pe linia principiilor doctrinare

socialiste. Îndeplinirea lor iese, însă din cadrul justiţional preconizat prin Pacul Naţional. Iar, în absenţa unei temelii sociale adecvate, proiectul devine o simplă utopie, ca multe altele.

Dimineaţa, 20 martie 2008

DĂSCĂLIŢĂ ÎN SATUL NATAL, CORNA

M-am născut dintr-o familie de muncitori minieri, cu 71 de ani în urmă, în satul Corna, comuna Roşia Montană.

Am început şcoala la vârsta de 7 ani în satul natal, unde am terminat cinci clase, iar după reforma din 1948, am urmat clasa a VI-a şi a VII-a la şcoala elementară din comuna Roşia Montană, unde am avut nişte profesori deosebiţi, printre care: domnul Ciura Iosif, Jelescu Elisabeta, Coroiu Petru, Muscă Gheorghe şi alţii. La fel, colegele mele de clasă, Bubo Oaida (Jurca),Şuc Margareta (Ionescu), Lepedean Mariana

(David), Aurica Bara (Nicoruţ), Ica Nicoară (Teoc) şi altele. Pe parcursul claselor a VI-a şi a VII-a am făcut naveta peste deal dus şi întors, 6 km, din satul Corna la şcoala din centru Roşia Montană, unde am găsit înţelegere din partea profesorilor pentru că de multe ori eram plouaţi sau îngheţaţi de frig.

După terminarea claselor al VI-a şi a VII-a, mai multe colege din clasă am venit şi am dat admitere în anul I la Şcoala pedagogică din Abrud unde eram foarte mulţi candidaţi din zona munţilor Apuseni, a Bradului şi din jurul Albei Iulia. Am reuşit, bucuria a fost imensă. S-au creat condiţii pentru elevi, să stăm la internat, să avem cantină, dar viaţa era foarte grea, nu aveam lumină electrică în dormitoare, apă curentă, iar mâncarea la cantină era de multe ori neconsumabilă, deşi baciul Traian (bucătarul) făcea totul ca să ne fie bine. Cea mai mare bucurie pentru elevi era să faci de serviciu la bucătărie, când bucătarul ne lăsa să prăjim pâine pe sobă şi să o ungem cu ulei.

În cei patru ani de şcoală am avut colege şi colegi deosebiţi, fiind o adevărată familie, atât cei din A cât şi cei din B (clase paralele).

În şcoală am avut profesori bine pregătiţi, având acea pedagogie a inimii şi psihologie a sufletului.

Printre distinşii profesori pot aminti pe: domnul profesor Bogdan Aurel – fiind diriginte în cei patru ani, doamna Bogdan – profesor de educaţie fizică, domnul profesor Petrescu – profesor de

desen, domnul profesor de istorie Moşic, domnul profesor de geografie Raţiu Alexandru, doamna profesor de biologie Raţiu, domnul profesor de muzică Muscă Gheorghe, domnul profesor de rusă Harea şi directorul adjunct, Traian Paşca.

Nu voi uita niciodată pe dragele mele învăţătoare de la şcoala de aplicaţie unde făceam practica pedagogică: Sturza Adela, Harea Larisa, Felea Margareta, Gligor Rubin, cei care pentru mine au fost un model atât în viaţa particulară, cât şi în cea de dascăl.

Cu data de 1 septembrie 1954 am intrat în învăţământ, fiind numită la şcoala primară din satul meu natal. Aici am muncit din greu, şcoala era o clădire foarte veche, nu aveam curent electric. Copiii veneau de pe toate dealurile, erau toţi fii de mineri săraci, iar mamele casnice. Mi-a fost foarte greu, lucram cu două sau patru clase, iar după terminarea programului de şcoală eram obligată să merg să fac alfabetizare cu oamenii din sat (Tău, Vale, Centru şi Bunta), iar duminica eram obligate de către cei din comună (consiliu) să facem echipe şi să mergem din casă în casă să facem achiziţii de ouă, lapte şi contracte de porci, viţei, miei etc. Trebuia să adunăm bani pentru construirea şcolii, introducerii curentului electric şi construirea căminului cultural din sat.

În anul 1956 am construit şcoala şi s-a introdus curentul electric în sat, iar în 1958 s-a construit căminul cultural.

La şcoala pedagogică din Abrud am urmat cursurile timp de patru ani, absolvind în 1954, iunie 12, iar de la 1 septembrie 1943 am fost încadrată ca învăţătoare-director la Şcoala primară din satul Corna, unde am funcţionat timp de 40 de ani, când am ieşit la pensie.

Astăzi şcoala este închisă din cauza plecării oamenilor din sat în alte localităţi, iar căminul cultural este nefolosit. Acest lucru s-a întâmplat datorită venirii unei companii aurifere care s-a luptat pentru desfiinţarea satului şi a bisericilor.

În anul 1958 m-am căsătorit cu ing. Ioan Iancu care a decedat în urmă cu 34 de ani în urma unui accident de mină, am rămas văduvă cu un copil, Marius, în vârstă de 12 ani şi jumătate. Mi-a fost foarte greu dar am fost ajutată de părinţi. Fiul meu s-a căsătorit cu Emilia, o fată foarte bună, am doi nepoţi, pe Alina şi Alin, ambii sunt studenţi. Sunt foarte fericită cu familia mea deşi, nu mi-a fost uşor, dar Dumnezeu a fost cu mine şi m-a ajutat tot timpul.

Viaţa de pensionar e aşa cum o ştim cu slăbiciunile bătrâneţii, cu boli, cu mai puţine bucurii, dar cele mai mari bucurii sunt familia mea şi fostele mele colege cu care ţin legătura: Ica Bocăniciu (Bocan), Monţi Such (Ionescu), Rozica Oaida (Jurca), Dora Macavei (Marian),

Mariana Lepedean (David), cu ele vorbesc la telefon, ne spunem bucuriile şi necazurile.

Mă doare sufletul când trec prin Abrud şi văd şcoala unde am învăţat în ce stare se află, aproape ruinată, fără geamuri, acoperişul spart şi lăsată în paragină. Nimeni nu face nimic. Oare de ce?

În puţinii ani pe care îi mai avem de trăit, să ne vedem cu bine cât se mai poate, să avem bucurii şi sănătate.

MARIA PETRINCA (CS. IANCU)

DIN CIURULEASA...

NICOLAE-RUSALIN SICOE

Născut: la data de 19 iunie 1962, în comuna Ciuruleasa, raionul Câmpeni, regiunea Cluj (viitorul judeţ Alba). Fiul lui Maria şi Nicolae (ambii ciuruleseni)

Studii: Şcoala generală CiuruleasaLiceul H.C.C. Abrud (specialitatea filologie-

istorie)Şcoli postliceale – Deva (topograf şi

desenator tehnic)Universitatea din Bucureşti (Facultatea de

geografie) – studii universitare şi postuniversitare (specialitatea geografie şi geografia turismului)

Cursuri de operator calculatoare, radio, telegrafie, fermier montan, ghid turistic,

consultant financiar şi management didactic.

Activităţi lucrative: 1982-1991 Institutul de cercetare şi proiectare minieră

Deva (topograf) 1992-2000 Primăria Ciuruleasa (primar, viceprimar şi

consilier local) 2000-2008 Şcoala cu clasele I-VIII Ciuruleasa (director,

profesor de geografie şi comandant al Clubului de Cunoaştere a Pământului ,PORUMBIŢA ALBĂ

Am mai lucrat perioade scurte ori ca şi colaborator la Filatura de bumbac Abrud (aprovizionare), Agenţia B.T.T. Alba Iulia (ghid turistic), Liceul H.C.C. şi Grădiniţa cu Program Prelungit Abrud (administrativ), Şcolile cu clasele I-VIII din Buninginea şi Izvorul Ampoiului (profesor de geografie), ING Nederlanden România (consultant financiar) şi A.F. Alburnus Ciuruleasa (comerciant).

Am mai colaborat cu mai multe instituţii de profil, am condus proiecte de protecţia mediului, studiul culturii şi civilizaţiei umane, amenajarea teritoriului şi dezvoltarea durabilă, am

participat cu lucrări la diferite simpozioane şi seminarii (Universitatea din Bucureşti, Universitatea Babeş-Bolyai Cluj-Napoca, Universitatea Creştină „Dimitrie Cantemir” Sibiu, Universitatea 1 Decembrie 1918 Alba Iulia, Agenţia de Protecţia Mediului Alba, Societatea Română de Geografie, Societatea Cultural-Politică Avram Iancu, Roşia Montană Gold Corporation – Departamentul de Mediu, Agenţia Taberelor şi Turismului Şcolar).

Am avut articole şi colaborări cu revistele: Munţii Carpaţi, Naţional Geografic, Terra Magazin şi Pangeea; cu ziarele Unirea şi Ziarul de Apuseni.

PASIUNI: călătoriile/turismul Studiul culturii şi civilizaţiei umane Mediterana (cu tot ce are ea!)

CIURULEASA – 29 IANUARIE 2008

ŞCOALA CIURULESEANĂ

LOCALIZAREA GEOGRAFICĂ

Comuna Ciuruleasa este situată în partea centrală a Munţilor Apuseni, întinzându-se în vestul micii depresiuni a Abrudului, pe versanţii şi culmile montane din jur. Teritoriul comunei se suprapune peste bazinul râuleţului Cerniţa, afluent de stânga al Abrudelului.

Jumătatea nord-vestică a comunei se află în Munţii Abrudului, ultima prelungire a impunătorilor munţi ai Bihorului, iar jumătatea sud-estică se află în Munţii Metaliferi.

Altitudinea minimă a comunei este de 600 m în albia Cerniţei, la hotarul cu oraşul Abrud, iar maxima este de 1264 m în extremitatea vestica în vârful Vâlcan, acolo unde se întâlnesc hotarele celor trei comune riverane stâncilor de calcar ale acestui vârf, adică Ciuruleasa, Buceş şi Blăjeni.

Comuna Ciuruleasa se află în extremitatea vestică a judeţului Alba, făcând graniţă cu judeţul Hunedoara. Teritoriul său se învecinează la nord-est cu oraşul Abrud, la est cu comuna Bucium, la sud-est cu teritoriul rural aparţinător oraşului Zlatna, la sud-vest cu comuna Buceş din judeţul Hunedoara, la vest cu comuna Blăjeni din judeţul Hunedoara, iar la nord cu comuna Sohodol.

A. Suprafaţa totală a comunei este de 5585 ha, din care:

total agricol – 1335 ha (110 ha arabil, 455 ha păşuni

naturale şi 766 ha fâneţe), suprafeţe de apă 9 ha, căi de comunicaţie 18 ha, curţi şi clădiri 21 ha, terenuri degradate şi neproductive 117 ha, vegetaţie forestieră 4085 ha.

B. Ciuruleasa a avut la ultimul recensământ (2002) 1364 locuitori distribuiţi pe cele 9 sate după cum urmează:

Ciuruleasa – 551 loc. Bidigeşti – 44 loc. Bodreşti – 31 loc. Bogleşti – 117 loc. Buninginea – 140 loc. Gheduleşti – 79 loc. Mătişeşti – 150 loc. Morăreşti – 160 loc. Vâlcan – 92 loc.

Se observă o concentraţie de populaţie în satul central Ciuruleasa, care are 40,4 % din locuitorii întregii comune.

Densitatea este mult sub media pe ţară, 24,4 loc/km2.Comuna Ciuruleasa este înfiinţată numai din 1950, până

atunci făcând parte din comuna Abrud-Sat, teritoriul de azi fiind deţinut numai de două sate: Ciuruleasa şi Buninginea.

ÎNVĂŢĂMÂNTUL ÎN TRECUT

Învăţământul primar pe teritoriul satului Ciuruleasa se organizează începând cu mijlocul secolului XVIII, după ridicare bisericii ortodoxe cu hramul Sfântul Gheorghe, primul învăţător fiind popa satului, apoi din secolul al XIX-lea şi un om de meserie, odată cu construirea şcolii de lângă biserică.

Crucea de pe mormântul primului învăţătorLa Unirea cea Mare din 1918 arhivele ne informează că

existau două şcolii primare în satele de atunci, Ciuruleasa şi Buninginea.

Tot în prima parte a secolului trecut s-a construit localul de peste părău, unde au făcut primii ani de şcoală toţi locuitorii satului Ciuruleasa mai în vârstă de 40 de ani.

Odată cu înfăptuirea României Mari se începe o campanie de alfabetizare fără precedent. Se construieşte o şcoală mare şi frumoasă pentru copiii din cătunele Bodreşti şi Bidigeşti, apoi se organizează învăţământul primar şi în cătunele (viitoare sate) Vâlcan, Bogleşti şi Mătişeşti.

Practic toţi copiii din arealul ciurulesean aveau acces la educaţie. Vor face câte două, trei ori patru clase în funcţie de starea materială şi inteligenţa capului de familie. Gimnaziul era continuat în oraşul Abrud, elevii mergând pe jos cei 3, 4, 5 ori chiar 10 km. Şcolile primare din satele amintite ulterior merg din plin în perioada comunistă, când au şi foarte mulţi elevi, închizându-ţi porţile acum trei ani (Vâlcan, Bogleşti şi Mătişeşti) sau ceva mai demult (1985 – Bodreşti).

Învăţământul gimnazial se organizează în satul Ciuruleasa începând cu anul 1962, când s-a terminat ridicarea aripii dinspre drum a şcolii din centrul comunei. Primii ani se vor afla în clasele V-VIII elevi de toate vârstele, dornici să-şi continue şcoala generală. În paralel şi în satul Buninginea se desfăşura învăţământul de opt ani. La Ciuruleasa veneau elevi din satele: Ciuruleasa, Bidigeşti, Bodreşti şi Vâlcan, iar la şcoala de opt ani

din Buninginea învăţau buninginarii şi cei din satele Gheduleşti şi Morăreşti. Elevii din Mătişeşti s-au dus pe rând, când la Ciuruleasa când la Buninginea.

Această formă de învăţământ gimnazial s-a desfăşurat până în vara anului 2006, când şcoala cu clasele I-VIII din Buninginea s-a desfiinţat din lipsă de elevi. Perspectivele de viitor nu sunt foarte încurajatoare nici pentru şcoala din centrul comunei. Într-o comună întreagă se mai fac 9-10 copii pe an, acum jumătate de secol născându-se aproximativ 100. Motivul? Civilizaţia societăţii de consum (cu orice preţ) şi lipsa de Dumnezeu!

* * *

Voi aminti numele dascălilor care au avut o activitate în învăţământul ciurulesean: Viorica Anca – educatoare Lucia Sturza – educatoare Gheorghe Felea –

preot/învăţător Radu Vlad – învăţător (mort în

Al II-lea Război Mondial)

Alexandrina Vlad - învăţătoare Ioan Pâslaru – învăţător Angela Vlad – învăţătoare Laura Tufar – învăţătoare Petru Popescu – învăţător

Petru Felea – învăţător Elena Zlăgnean- învăţătoare Solomon Anca – învăţător Ioan Anca – învăţător Avel Bidiga – învăţător Eugenia Faur – învăţătoare Marcela Boglea – învăţătoare Felicia-Otilia Faur –

învăţătoare Mariana-Simona Borza –

învăţătoare Gheorghe Simina – profesor de

matematică Vasile Bar – profesor de

biologie Maria Leach – profesoară de

istorie-geografie

Mărioara Dugulescu – profesoară de limba rusă

Elena Bar – profesoară de limba română

Nicolae-Gheorghe Bancea – profesor de istorie-geografie

Dumitru Sturza – profesor de educaţie fizică

Rodica Vereş – profesoară de chimie-fizică

Teodora Boglea – profesoară de matematică

Nicolae-Rusalin Sicoe – profesor de geografie

ÎNVĂŢĂMÂNTUL ÎN PREZENT

Învăţământul ciurulesean este reprezentat de o şcoală de opt ani în centrul comunei şi o şcoală de patru ani în satul Buninginea. Mai sunt două grădiniţe cu program normal în satele

Ciuruleasa şi Buninginea.

Şcoala de opt ani din centrul comunei În anul 2007-2008 au fost înscrişi 95 elevi, 43 în ciclul primar

şi 52 în gimnaziu. Grădiniţele au mai adună încă 36 de copii.În ciclul preşcolar sunt angajate două educatoare, în ciclul

primar trei învăţătoare, iar în ciclul gimnazial 5 profesori cu normă întreagă şi încă 5 profesori cu frânturi de norme.

Şcoala mai are un secretar şi un contabil cu jumătate de normă şi 5 persoane auxiliare.

O noutate absolută este faptul că, de un an, şcoala foloseşte pentru transportul elevilor un microbuz.

Ciuruleasa – 06 februarie 2008

Nicolae-Rusalin Sicoe

ŞI NOI AM FOST… NORMALIŞTI!

NICOLAE-RUSALIN SICOE

Generaţia mea (cei născuţi în 1961 şi 1962) a fost prima care, deşi a început liceul pedagogic la Abrud, nu l-a mai terminat tot aici, ci la Blaj.

Liceul nostru a început în 1976, atunci când comunismul românesc nu mai vedea nimic altceva în afara industriei. Sectorul învăţământ era considerat neproductiv, astfel că din două clase de pedagogic (Abrud şi Blaj) va finaliza una singură.

A fost timpul în care s-au sfârşit şi profilurile real şi uman, majoritatea liceelor devenind industriale sau agricole.

În anul I de liceu la Abrud am fost patru clase (pedagogic, real şi industrial) pentru ca în 1978, cu ocazia examenului de treaptă să mai continue doar două clase: una industrială (profil mecanic) şi una profil uman, adică filologie-istorie. Această ultimă specializare s-a făcut pentru a mai estompa, cât de cât, mutarea profilului pedagogic la Blaj. Anul următor, aceasta nu v-a mai exista.

Clasa aceasta de filologie-istorie s-a completat cu elevi din zonă şi judeţ care iubeau limba română şi istoria (mai puţin interes fiind în acele timpuri pentru limbile străine, rusa fiind vioara I). Ţin minte că după examenul de treaptă, eu am intrat pe locul I, atunci fiind foarte mândru de acest lucru.

Tot aici au fost incluşi şi cei care n-au intrat în jumătatea de clasă pedagogică pentru Blaj şi cărora le plăceau materiile umane. Astfel că, la început, colectivul a fost eterogen sudându-se din mers.

Oricum, noi primeam cheia de la pedagogişti şi pe noi apăsa povara de a continua ideea de şcoală normală la Abrud.

Era destul de dificil, pentru că mai marii învăţământului comunist ne trimiseseră să facem practică în industria uşoară (Mediaş) cu toate că eram un profil pur uman. Am avut mare noroc cu frumoasa profesoară blondă de istorie, Cornelia Anca, aceasta implicându-se major în formarea noastră ca şi umanişti. Ne ajuta şi schema orară, pentru că la acest profil se făceau cursuri de literatură universală, istorie universală, istoria artelor ori limba latină.

După terminarea liceului mulţi colegi au intrat să lucreze în industrie (îşi începuseră activitatea Combinatul Minier al Cuprului Roşia Poieni şi Filatura de Bumbac Abrud) câţiva continuându-şi studiile superioare şi ajungând profesori, economişti, ofiţeri şi chiar ingineri.

În învăţământ lucrează astăzi următorii: Prof. Ana Bărbat (limba română) Instit. Mariana Ţoc (ciclul primar) Prof. Dr. Nicolae Berindeiu (limba română şi latină) Prof. Nicolae-Rusalin Sicoe (geografie)

Iar din clasa paralelă, profil mecanică: Instit. Olga Neag (ciclul primar) Instit. Celestina-Cipriana Voica (ciclul primar) Prof. Marcel Stan (matematică)

* * *

Au fost colegii mei:

CLASA DE FILOLOGIE-ISTORIE

MOTTONu, timpul nu ucide. El pune în genunchi

Distanţa fără margini, etapă cu etapă. Şi fapta ta ţâşneşte din lut,

Precum un trunchiLa sevele căruia vin vulturii şi s-adapă.

(Ştefan Augustin Doinaş)

Ana BărbatMaria BeleiuNicolae BerindeiuMariana BoteaMonica CovrigaAurelia CristeanNicolae DavidValeria DeoancaAnghel DigDorina FerAdriana FurduiMariana GligorNicolae Guran

Nicolae IancRomela JanteaRadu LazărAurica LazeaVirginia MaleaClaudia Marta Dorel MorarIulian MorarLaura NelegaMircea OanăValerica OlteanNicoleta PalMaria Pandea

Alexandrina RobaAna RomanNicolae SicoeTiberia Sicoe

Mariana SîrbAngela TodeaMariana ŢocDoina Vişa

CLASA DE MATEMATICĂ

MOTTOE-n noi o primăvară-mbobocită

Ca mugurii pe-un trunchi bătrânE-un ev aprins, o flacără nestăvilităUn viitor pe care noi vom fi stăpâni

N. L

Alb AlexandruAnca FlorinAvram LiviaBăban DanaBăbuţ GraţianaBodea DoricaBustan MirelaCioara AvramCioara FlorentinaCîrstoiu ConstanţaCoroi FeliciaCoroi IleanaCoţofană LilianaGoia AdelaIanc CornelJurca MarinelaLeach LiviaMacarie Maria

Maniţiu NicolaeMatei AuricaMusca SorinNariţa ConstantinNariţa DoinaNariţa MarinNariţa ViorelNeag OlgaNeag ViorelOneţ IoanRaţiu TiberiuSevuţ TomaSicoe SilviaSicoe TenzicaStan MarcelTodea IulianaTrif VasileVoica Cipriana

Ciuruleasa 29 ianuarie 2008

PE RÂUL ARIEŞ ÎN JOS

O VIAŢĂ DE DASCĂL, LA BISTRA

ELISABETA SELAGEA (N. GIURGIU)

Ce repede trec anii… şi odată cu ei şi noi. Parcă ieri-alaltăieri am absolvit Şcoala Pedagogică din Abrud (iunie 1954) şi luându-mi repartiţia la Bistra-Băleşti, împreună cu colega mea, Căbulea Paraschiva, în luna august ne-am prezentat la post. Am fost primite foarte bine de către domnul director adjunct, Hudriciu Ioan. Tot dânsul ne-a găsit şi un ghid, pentru a ne conduce la Şcoala de 4 ani Bistra-Băleşti, pe tânărul profesor de matematică Haiduc Viorel. Nu pot trece fără să amintesc că ulterior a ajuns profesor şi director la Liceul Pedagogic din Abrud. Fie-i ţărâna uşoară, deoarece a plecat mult prea timpuriu dintre noi. Acelaşi lucru îl spun şi despre domnul Hudriciu Ioan. Revenind la drumul nostru spre locul de muncă, ni s-a părut foarte lung, încât credeam că nu mai ajungem.

În sfârşit, la poalele Muntelui Balomireasa, se afla satul cu şcoala unde urma să ne petrecem o mică parte din viaţă. De jur-împrejur, casele erau aşezate în grupuri, mai mici sau mai mari, de la 200-300 m până la 3 kilometri Viitorul nu-l vedeam prea luminos, dar n-aveam ce face.

Un an am locuit la şcoală. Era aşezată pe culmea dealului. În aceeaşi iarnă, lupii care umblau după hrană treceau şi pe lângă

Împreună cu colegii Lenuţa şi Gabi

şcoală şi urletele lor îţi ridicau părul în vârful capului, iar şuieratul vântului îţi dădea impresia de pustietate.

În ceilalţi doi ani am locuit la două familii: Dinu Gârdeanului şi Iosifu lui Gheorghe Mic. Ambele familii erau deosebite: oameni de omenie, darnici şi sufletişti. Soţul meu le spunea familiei la care locuiam când m-am căsătorit, socri. Dar nu erau singurii cu inimă mare. Toţi locuitorii Băleştiului erau oameni buni, harnici şi cu dare de mână. Ne invitau să-i vizităm şi ne primeau cu drag în casele lor.

Când făceam recensământul copiilor, rămâneam uimite de datele pe care ni le spuneau referitoare la data naşterii copiilor: Păi… l-am născut când seceram grâul, sau când scoteam boabele (cartofii) din pământ, ori înainte de Sâmedru etc. Noi trebuia să găsim locul acestor relaţii în calendar, ca să ştim când – în ce an – va merge copilul respectiv la şcoală.

Anul şcolar începea la 15 septembrie, dar copiii nu veneau încă două-trei săptămâni, pentru că nu-i lăsau părinţii până nu terminau muncile câmpului, fiind folosiţi la îngrijitul animalelor.

Noi trebuia să ne facem dublă planificarea: una pe perioada anului şcolar – aceasta pentru control -, iar cealaltă cu materia concentrată, din care lipseau cele 2-3 săptămâni de toamnă şi altele 2-3 săptămâni primăvara; pentru că lipsa copiilor de la şcoală se repeta şi primăvara de când dădea colţul ierbii şi aceştia erau trimişi din nou cu vitele la păscut.

În colectivul cadrelor didactice din Bistra ne-am bucurat de preţuire, lucru pe care şi noi l-am întors spre colegii noştri. De aceea îmi amintesc cu drag de toţi colegii, dar în special de domnişoara Boncuţ Ana, un dascăl cu atâta pricepere şi dăruire, încât ar fi meritat măcar o statuie mică, pentru meritele deosebite pe care le avea. Dar răsplata a fost cu totul alta, fiind dată afară din învăţământ, pe motive politice. Asta s-a întâmplat primăvara, iar toamna a fost reprimită, dar la o şcoală cu 4 clase simultan, la 8 kilometri de Bistra-Centru.

Întâmplarea a făcut ca eu să lucrez în acea perioadă la Şcoala de 4 ani Ciuldeşti, situată la doar 2,5 kilometri depărtare de centru.

Cum am ajuns la Ciuldeşti?În iarnă, când la Băleşti fiind cu Căbulea Paraschiva, ne-a

venit în inspecţie inspectorul şef al Secţiei de învăţământ al raionului Câmpeni, domnul Leahu Ioan, împreună cu directorul adjunct al şcolii, Hudriciu Ioan. Când au ajuns la noi erau obosiţi, îngheţaţi şi flămânzi, după 8 kilometri de drum în care i-a plouat şi

i-a nins. Până domnul inspector a fost la ore asistând-o pe colega mea, eu cu domnul director am pregătit mâncarea. N-aveam prea multe posibilităţi, dar lucicoşul şi o tocăniţă au fost mai presus, în acea situaţie, decât un meniu copios într-o situaţie normală. Atunci, domnul inspector a zis: Fetelor, aici nu-i de voi. Şi cu prima ocazie ne-a transferat.

Ca urmare a acestui transfer, eu mă aflam la Ciuldeşti când domnişoara Anuţa Boncuţ ajunsese din Bistra-Centru la Hudriceşti. Aflând că la Centru este post vacant, m-a lămurit să-l solicit pentru ca în locul meu să se transfere dânsa, motivând că la Centru nu mai vrea să vină. Asta se întâmpla prin 1959-1960, când aşa mergeau lucrurile. Dacă cineva vroia să-ţi facă rău, făcea o reclamaţie şi erai aranjat. Aşa s-a întâmplat şi cu domnişoara Boncuţ Ana.

În acei ani munca dascălilor se confrunta nu numai cu problemele pe care le aveam cu copiii, ci şi cu analfabetismul care era în floare. Nu le era uşor nici analfabeţilor să-şi depăşească neputinţa de a citi şi socoti. Pentru a-i încuraja şi a-i face să dorească acest lucru, recurgeam la şezători unde le citeam poveşti, poezii, nuvele şi unele romane uşoare. Astfel am reuşit să mutăm şezătorile la şcoală, unde treptat am trecut şi la învăţarea scrisului, a cititului şi a socotitului.

Îmi amintesc, cu durere în suflet, de colega şi prietena mea Căbulea Paraschiva, cea care cu ani în urmă ne-a părăsit prematur. O văd şi acum căzută într-un accident stupid, la datorie.

Într-o seară pornisem spre o şezătoare, dar la care nu am mai ajuns deoarece colega a alunecat pe bruma de pe iarbă şi a căzut cu un genunchi pe un muşuroi îngheţat. Urmarea a fost tragică: a făcut lichid la genunche, a fost tratată dar a rămas cu sechele pentru tot restul vieţii.

Dar nu numai dascălii o duceau greu, ci şi omul de rând, în special cei de la sate, care pe lângă greutăţile lor de zi cu zi, erau obligaţi să dea din puţinul lor şi statului, aşa zisele cote, socotite în kilograme de carne, cartofi, fân etc. De la raion veneau delegaţi pentru a lămuri oamenii să-şi predea cotele la timp, iar noi, dascălii, îi însoţeam. Îmi amintesc de o întâmplare neplăcută. Sosise de la raion tov. Urseţeanu, iar eu l-am însoţit pe teren. Am intrat în casa unui localnic sărman care avea 4-5 copii, toţi sub 10 ani. Casa era numai tencuită, iar în cameră avea câteva lădoaie, pe margini, şi o masă pe care era o bucată de pâine şi un cuţit cu vârf. Când omul a încercat să motiveze neputinţa de a-şi face

datoria faţă de stat, tov. Urseţeanu a început să ridice tonul, omul a luat cuţitul, l-a ridicat în sus ţinându-l de mâner, cu vârful în jos şi cu o mişcare rapidă l-a înfipt în masă, spunând: Acestea sunt cotele pe care vi le pot da. Eu eram deja afară când a înfipt cuţitul, dar şi delegatul m-a ajuns din urmă şi cred că a învăţat ceva din această întâmplare.

Văzând greutăţile şi lipsurile în care se zbăteau cei pe care-i vizitam, îmi vedeam copilăria, îmi vedeam părinţii depăşiţi de aceleaşi nevoi. Pentru a asigura puţinul de pâine, cultivau grâu în vârf de munte, într-un ogor pietros pe care-l îngrăşau cu sudoarea ce însoţea bălegarul cărat pe drumuri bolovănoase. Cu toată munca lor, recolta era slabă datorită pietrişului din sol care parcă creştea în locul grâului. De aceea, în fiecare vară, toţi dintr-o familie care ştiau să secere grâul cu secera plecau la ţară (ţara fiind localităţile din jurul Turzii). Secerau grânele celor ce doreau braţe de muncă şi în schimb primeau produse (grâu). Acelaşi lucru îl făceau şi toamna, la culesul porumbului, încât se întorceau la casele lor cu un strict necesar de pâine şi mămăligă.

Odată instalată iarna, activitatea în gospodărie se diviza: bărbaţii cu tăiatul şi adusul lemnelor de foc din pădure, hrănirea şi îngrijirea animalelor; femeile, pe lângă obligaţiile de zi cu zi, torceau cânepa culeasă, topită, meliţată şi separată în fuioare, pentru urzeală şi pentru băteală. Deci iarna torceau şi ţeseau pânza pentru îmbrăcăminte, lucrări care trebuiau terminate până în primăvară când pânza ţesută era pusă la înălbit, adică se uda şi se întindea fâşie lungă, pe iarba care răsărea, pe aceeaşi parte, pentru ca soarele s-o albească, iar pe partea cealaltă să rămână culoarea naturală a cânepii. Amintesc că trebuiau terminate până la înălbit, în timp, adică până ce un anumit ciripit de păsărele se făcea auzit. Acel cântec se auzea odată cu topitul zăpezii, spre primăvară. Cele care nu reuşeau erau considerate leneşe şi li se amintea că păsărelele le cântau lor, spunând:

Cicivară, Cicivară,Scoate câlţii din cămară,Şi-i pune pe rudă-afară,Să ţi-i toarcă Cicivară.

Din pânza ţesută şi înălbită, femeile îşi croiau şi coseau, cu mâna, lenjeria de corp şi de pat pentru întreaga familie. Acelaşi lucru îl făceau şi cu lâna din care confecţionau ţoale, traiste, diferite stofe pentru îmbrăcăminte; până şi pentru fuste plisate se ţesea o stofă subţire, în carouri. De aici reiese că atât femeile cât şi bărbaţii munceau din greu tot timpul anului pentru a

supravieţui. Sfârşitul războiului ne-a găsit istoviţi şi puşi în faţa unor

situaţii greu de imaginat. Bruma de alimente pe care o mai aveau o ascundeau în pământ, pentru a nu o lua armatele străine, în retragere. Aveam 8 ani şi îmi amintesc cum fetele de 12-13 ani şi nevestele tinere se ascundeau în păduri ca să nu fie batjocorite de soldaţii ruşi.

Deci, bucuriile copilăriei nu le-am simţit. Pot spune că nu am avut copilărie şi că m-am maturizat înainte de vreme. Probabil, de acea mi-am ales meseria de dascăl, am iubit copiii, participând şi trăind jocurile lor.

Voi încheia într-un mod optimist, amintind că mă bucur şi chiar mă mândresc că am avut norocul să lucrez în Bistra, comună mare şi cu tradiţie, situându-se în primele detaşamente ale purtătorilor făcliei ştiinţei şi culturii, dovadă fiind vechimea locaşului de cultură – şcoala – fiind printre primele şcoli din Apuseni, datând din anul 1782. Treptat comuna s-a răspândit, fiind nevoie de alte 10 şcoli şi 3 grădiniţe. Nu pot să nu amintesc câţiva dintre fruntaşii satului care au ţinut sus făclia ştiinţei şi culturii, foştii dascăli: Iuliu Coroiu, Nicodim Ganea, Hudriciu Ioan, Boncuţ Ana, Selagea Maria, şi lista ar putea continua. Cel care a contribuit la dezvoltarea culturii în Bistra, şi nu numai, a fost corul care acum are o vechime de 116 ani. A avut o activitate prodigioasă, obţinând mai multe premii la concursurile pe raion, regiune (judeţ) şi chiar şi pe ţară. Toate acestea se datorează şi dirijorilor Iuliu Coroiu şi Burz Gheorghe. Poate unii mă vor considera lipsită de modestie, dar voi aminti că am făcut parte din formaţia corală în jur de 35 de ani şi că am fost medaliată cu medalia Meritul Cultural clasa a II-a.

Din locul unde mi-am început activitatea de dascăl, de acolo m-am şi pensionat.

Întâlnire colegială, Abrud, 1 iulie 1984

UN ROMAN NESCRIS

IOAN COTEŢ

IOAN BEMBEA

Fiecare om a acumulat pe parcursul vieţii un număr enorm de informaţii. Unele provin din trăiri personale, altele din discuţiile cu persoanele pe care le-am cunoscut de la care aflăm fapte şi întâmplări petrecute chiar şi înainte de a ne naşte, astfel încât povestea unei vieţi de om e mai lungă în timp decât viaţa însăşi. E de ajuns o scânteie, un click, în termenii tehnici folosiţi la calculatoare, pentru a ne declanşa o nouă poveste de viaţă, un întreg univers. Astfel că fiecare din noi este un roman nescris. Noi avem ceva în plus, mult superior literaturii beletristice, în memoria noastră nu este stocată ficţiune ci numai fapte reale care puse alături recompun imaginea unei lumi în care am trăit.

Citind amintirile colegului I. Coteţ am dat de un amănunt, drumurile vieţii noastre s-au intersectat cândva tocmai la Craiova pe aerodromul militar.

Mereu surprins de performanţele calculatoarelor, voi recurge iarăşi la o comparaţie. Când se acumulează prea multe informaţii în calculator, acesta mai trebuie descărcat într-un coş de gunoi (desenat pe ecran). Deşi s-a renunţat la acele documente aruncate la gunoi, dacă totuşi ai nevoie din nou de ele, le poţi readuce în actualitate, le poţi recicla, acţionând clickul pe iconul Recycle Bin.

Fac şi eu acest lucru, aduc în prim-plan întâmplări puse deoparte de foarte mulţi ani, pentru a evoca câteva fapte din armată, la aviaţie, vânătoare cu reacţie, pentru a mai schimba din temele abordate de cei mai mulţi colegi, gândindu-mă la adevărul inclus în dictonul latin Varietas delectat (varietatea delectează, desfată).

În toamna anului 1955 am fost repartizat să-mi fac stagiul militar la aviaţie la Craiova. Când am sosit la cazarmă, pe aerodrom, toate privirile recruţilor au fost atrase de avioanele de vânătoare cu reacţie, argintii, perfect aliniate. Până atunci văzusem avioane doar pe cer, nu mai fusesem niciodată lângă un avion pe care să pot pune mâna şi să văd anumite detalii. Trăiam un sentiment de plăcere, de provocare. Voiam să aflu cât mai multe date tehnice mai ales că în anii de şcoală citisem cu

regularitate revista Ştiinţă şi tehnică abonată de fratele mei mai mare. Aici erau avioane de vânătoare cu reacţie, o tehnică de vârf, MIG-15 (au trecut peste 50 de ani, cred că nu mai e un secret militar). Zburau cu o viteză apropiată de cea a sunetului.

În anii următori, cât eram încă militar, au apărut la Caracal şi la Craiova avioanele supersonice MIG-uri 17 şi 19. Piloţii, dar şi noi gradele inferioare, trăiam un sentiment de mândrie ştiind că sunt cele mai performante avioane din lume. Pe vremea aceea ruşii deţineau supremaţia în aviaţie şi în rachete, ceva mai târziu au şi lansat primul satelit artificial al Pământului uimind omenirea.

Până să lucrăm efectiv la avioane mai aveam de trecut un hop, perioada de instrucţie. Acum am învăţat să mă trântesc pe burtă, să mă târăsc prin noroaie. Făceam uneori instrucţie pe ploaie şi pe arături aşa că trebuia să radem noroiul de pe noi cu baioneta. Salt înainte! Adăpostit! Salt înainte! Adăpostit! Aviaţie inamică, la joasă înălţime! ne frecau de nu mai ştiam de noi.

Indignaţi de batjocura la care eram supuşi, întrebam pe plutonierul comandant de pluton la ce ne foloseşte toată această mizerie, să te arunci în noroi. Acesta mereu ne replica: Ostaşul nu trebuie să pună întrebări şi să gândească, el trebuie să execute. Este necesar să fiţi căliţi. Cu cât mai multă sudoare la instrucţie, cu atât mai puţin sânge pe câmpul de luptă. Mereu ne spunea cum se instruieşte ostaşul sovietic. Se mai făceau şi glume. Ostaşul sovietic cerea să i se toarne apă în cizme, pe ger, ca să se poată căli cât mai bine. Trebuia să fie un model pentru noi.

Perioada de instrucţie era de trei luni dar eu am făcut doar o lună şi jumătate. Pe la Crăciun am fost chemat de inginerul şef de regiment la o discuţie, un fel de interviu pentru angajare cum se obişnuieşte acum. Am făcut o impresie bună şi am fost reţinut la biroul lui pe un post de furier.

Aici altă viaţă, fără instrucţie, fără planton noaptea în dormitor, fără santinelă la avioane în vânt sau ploi, ziua sau noaptea. Am primit haine noi, cizme îmblănite, o pufoaică groasă, călduroasă. Îmi prindeau bine că pe aerodrom toată iarna bătea un vânt aspru, tăios.

Atribuţiile de serviciu nu numai că nu erau grele dar erau chiar interesante. Avioanele şi motoarele (de avion) aveau fiecare câte un carnet tehnic în care erau trecute orele de funcţionare şi orele de zbor. Nu sunt identice, motoarele funcţionează multe minute şi la sol, iar un avion îşi schimbă periodic motorul. Tot acolo erau evidenţiate controalele periodice obligatorii după 25 ore, 50, 100 şi reviziile capitale. Carnetele se păstrau şi se completau la inginerii de escadrile şi se aduceau periodic la

inginerul şef de regiment. Aici se urmăreau defecţiunile constatate, uzura unor piese, observaţiile piloţilor şi ale personalului tehnic. Dacă aceeaşi defecţiune apărea la mai multe avioane se lua imediat legătura cu fabrica constructoare pentru stabilirea şi înlăturarea cauzelor. Eu extrăgeam într-un registru special al inginerului de regiment toate defecţiunile semnalate în carnetele de avion şi de motor de la cele trei escadrile, a câte 12 avioane şi de la grupul de comandă, încă 4 avioane. O comisie specială din care făceau parte inginerul şef de divizie, cel de regiment, inginerii de escadrile şi tehnicienii specializaţi în aparatură specială de bord, oxigen, foto, armurierii, analizau şi comentau fiecare situaţie în parte pentru prevenirea catastrofelor.

În decurs de trei ani cât am lucrat acolo au avut loc două catastrofe, una din vina evidentă a pilotului iar alta, probabil, din eroare de pilotaj.

Un tânăr ofiţer zburând prin zona Piteştiului s-a abătut pe la casa iubitei lui şi a făcut un razmot deasupra satului. La cea de a doua acrobaţie a coborât prea mult, a atins vârfurile unor copaci şi s-a prăbuşit în pădure pe o distanţă de vreo 5 – 600 de metri. Din pilot nu s-au mai recuperat decât o ureche şi câteva bucăţele de os cu sânge.

Când murea câte un pilot trăiam cu toţii o vie emoţie dar cei mai afectaţi erau colegii lui, ceilalţi piloţi.

Un alt caz a fost cel al unui locotenent major pilot care avea părinţii la Cluj, avea un numai unguresc. El a intrat în vrie, nu a mai putut redresa avionul care s-a înşurubat în pământ cu o viteză de peste 1.000 kilometri pe oră. Acest lucru s-a dedus din impactul cu solul, a coborât pe verticală iar resturile din cabină se găseau în partea de jos a fuselajului.

După astfel de cazuri, în mod obligatoriu se făcea percheziţie la domiciliu de către ofiţeri de la contrainformaţii pentru a recupera eventuale documente secrete sau cărţi tehnice despre avion.

La ultima percheziţie, consternare totală. S-a găsit un pistol pierdut al unui coleg, tot pilot, care era acum la închisoare, fusese condamnat la doi ani şi jumătate, degradat şi scos din armată fiindcă nu a avut grijă şi i-a dispărut pistolul cu cinci cartuşe. Colegul său îi furase arma. Câtă ticăloşie! La aflarea veştii, brusc s-au schimbat sentimentele tuturor, din regret şi compasiune în dezgust şi dispreţ. Ofiţerul de la închisoare a fost eliberat şi repus în toate drepturile.

Aici la biroul inginerului cpt. Gabroveanu nu prea eram ocupat şi am citit multe cărţi. Uneori când îmi dădea foarte mult

de lucru, în timp scurt, mai comentam că nu se poate, că câr, că mâr. Îmi amintesc de un sfat dat de el: Sergent Bembea, dacă vrei să-ţi meargă bine în viaţă, când primeşti un ordin, spui, „Am înţeles!” şi din momentul acela te gândeşti cum să faci ca să poţi îndeplini misiunea. Aveam un control de la Comandamentul Aviaţiei de la Bucureşti. Mai multe documente tehnice de la escadrile nu erau completate la zi şi urmau să fie verificate. Atunci am primit ordinul: Pe mâine dimineaţă să fie gata! La comentariul meu mi-a dat sfatul amintit. Mi-a prins bine. Mi-am mai adus doi colegi pricepuţi, ca să mă ajute, iar a doua zi dimineaţa am raportat că totul e în regulă. Mi-a zâmbit mulţumit şi m-a poftit afară din birou, veniseră ofiţerii superiori în control. Se spunea că armata este o şcoală a vieţii şi cam aşa era.

Ţinea mult la mine. M-a îndemnat în repetate rânduri să urmez Academia Militară Tehnică dar eu, tânăr şi nu tocmai copt la minte, am refuzat. Cred şi acum că am ratat o mare şansă.

În toamna anului 1956 când Egiptul a naţionalizat Canalul Suez am fost la un pas de război. S-au intensificat antrenamentele piloţilor şi ni se spunea că avem datoria de a ajuta popoarele din colonii pentru a-şi câştiga drepturile şi suveranitatea naţională. Ruşii au trimis trupe şi avioane în sprijinul Egiptului, numai aşa s-a oprit agresiunea anglo- franco-israeliană.

Şeful meu a fost avansat, a plecat la Bacău, director la Uzinele de Reparat Avioane.

După trei ani de armată am fost lăsat şi eu la vatră dar nu înainte de a găsi pe cineva care să-mi ia locul acela călduţ din biroul inginerului şef. Printre noii recruţi aflasem că era şi un dascăl moţ, absolvent de Abrud. Cum era să fac altă alegere?

Am uitat cu totul acest episod de viaţă atât de îndepărtat, l-am redescoperit în amintirile colegului nostru Ioan Coteţ. Avem şi amintiri comune.

Dacă tot am intrat, cu relatările noastre, în domeniul armatei, pentru o imagine mai complexă, şi poate mai specifică domeniului, îmi permit să relatez o întâmplare cazonă care, pe noi, grozav ne amuza.. Pasajul următor poate fi sărit, se adresează doar persoanelor mai puţin pudice.

Într-o bună zi soseşte vestea în cazarmă că va sosi cineva de la Comandament pentru o inspecţie. Comandantul unităţii aflase, de la omologul său de la unitatea de aviaţie de la Caracal, că se verifică, printre altele, pregătirea fizică a ostaşilor, în primul rând săritura în lungime. Om energic, comandantul îl cheamă la ordin pe un plutonier, comandant de pluton, şi-i spune că vrea să verifice, înainte de control,

pregătirea fizică a soldaţilor, că va asista personal la trecerea probelor. Zis şi făcut, ordinul nu se discută, ci se execută. La ora stabilită plutonul perfect aliniat lângă groapa de sărituri primeşte vizita comandantului. Plutonierul îi dă raportul: „Plutonul, cu întregul efectiv, este gata pentru trecerea probei de sărituri în lungime! Raportează…”

Toţi cei 30 de militari echipaţi în ţinută de sport se aliniază pe un singur rând pe linia de avânt şi încep săriturile. Rezultatul, total sub aşteptări şi mult sub normele menţionate într-un regulament. Media ducea spre calificativul „nesatisfăcător”. Comandantul, roşu de furie, îi spune plutonierului, destul de tare, ca să poată auzi şi ostaşii: „Dacă mâine nu trec normele, te ia dracu, iar la toţi ăştia, prin rotaţie, le dai câte două zile de arest sever”.

Timpul trece şi a doua zi, în prezenţa comandantului şi a unui general de la Bucureşti, plutonul se găsea iar în faţa gropii cu nisip. Începe trecerea probelor. Militarii erau aşezaţi în ordine descrescândă, chiar în faţă era un lungan, Bârsan, de prin părţile Braşovului. Acesta se retrage mult în spate, îşi ia avânt, de nu i se mai vedeau picioarele de iuţimea paşilor, bate pragul, zboară şi aterizează dincolo de groapa cu nisip. Generalul rămâne surprins şi bate uşor de câteva ori din palme, spre satisfacţia comandantului nostru. Primul săritor se pare că a fost un bun model pentru cel de al doilea care l-a imitat întocmai. Dar culmea a fost că toţi au zburat peste toată lungimea gropii cu nisip, e adevărat că plutonierul mutase pragul de bătaie mai aproape de marginea gropii. Chiar la sfârşit, doi militari nu au vrut nici în ruptul capului să sară, spunând că ei au… hernie.

De faţă cu ostaşii, generalul i-a strâns mâna comandantului apoi le-a adresat şi lor un „Bravo, ostaşi!” la care aceştia, în cor: „Servim Patria!” dar numai ei ştiau ce am „servit” toată noaptea.

Intrigat de performanţele neaşteptate ale subordonaţilor săi, comandantul l-a chemat pe plutonier să-i explice cum a reuşit să obţină astfel de rezultate, aproape minune. (Generalul chiar îi mărturisise că aşa ceva nu a mai întâlnit în toată viaţa lui). „Cum ai reuşit, mă, să-i antrenezi atât de bine de la o zi la alta?” îl întreabă comandantul. „Simplu, tovarăşe comandant, le-am sporit motivaţia.” „Cum, mă, cum?” „Pot să vă raportez sincer? Nu vă supăraţi?” „Vreau să aflu şi eu secretul, spune-mi tot, că sunt foarte mulţumit de tine.”

Zâmbind uşor pe sub mustaţă, plutonierul îi dezvăluie secretul: „Toată noaptea i-am pus să care, cu roabele, tot c… din budă. L-am golit în groapa de sărituri de unde scosesem nisipul apoi am presărat iarăşi nisipul înapoi, peste rahat şi gata. Ei ştiau tot, le-am sporit motivaţia”. Acum îşi explică şi comandantul de ce ultimii doi ostaşi s-au opus cu atâta încăpăţânare să sară; erau

mai slăbuţi şi s-ar fi scufundat în groapa cu c…Nimeni nu ar fi sărit după ei să-i salveze de la înec…

Am depus jurământ să nu divulg secretele militare, şi uite că nu mă pot abţine. Dar, dacă tot au trecut atâţia ani, cred că au fost declasificate şi aceste întâmplări.

În primele luni, până la depunerea jurământului militar, nu aveam voie să părăsim cazarma, nu primeam permisie de a ieşi în oraş. Glas de femeie nu auzeam decât în cântecele transmise prin staţia de amplificare. Şi acum, când aud cântecul Mariei Lătăreţu, Trenule, maşină mică, îmi aduc aminte de armată.

Poate că m-am întins prea mult cu vorba, am spus vrute şi nevrute, vă cer iertare pentru relatarea unor fapte mai puţin decente dar… cu armata nu te joci…

Să urmărim acum amintirile colegului nostru.

AMINTIRI PLĂCUTE ŞI... MAI PUŢIN PLĂCUTE

IOAN COTEŢ

I. DATE AUTOBIOGRAFICE ŞI NU NUMAI

M-am născut în 9 noiembrie 1938 fiind al patrulea fiu al părinţilor Ioan şi Ana ţărani simpli din satul Vârtop, comuna Cărpiniş.

Părinţii mei erau ştiutori de carte, citeau Foaia noastră, Alexandria şi Gromovnicul. De atunci îmi amintesc de isprăvile personajelor Tărăboi şi Tărăbuţă. Mama ştia citi şi textele scrise în potcoave adică cu litere cirilice.

Tata a fost concentrat în 1939 şi în toată perioada războiului a venit doar de două ori în permisie acasă. Mama ne-a crescut şi a dus tot greul gospodăriei.

La plecarea tatii în război fratele mai mare avea doar 14 ani iar eu încă nu împlinisem doi ani.

Mare bucurie a fost la noi în casă când s-a întors tata de la război. A fost o raritate fiindcă cei mai mulţi au murit prin stepele Rusiei.

În anul 1946 am plecat la şcoală la noi în sat. Erau vremuri grele, sărăcie ca după război. A mai venit şi seceta din 1946 şi 1947.

Ar fi nedrept să spun că am răbdat foame. Părinţii erau harnici şi cultivau grâu şi cartofi. Munceau mult, munceau şi fraţii mei, am avut pâine pe masă. Unii colegi îşi aduceau merinde mălai sau mămăligă. Uneori făceam schimb: eu dădeam pâinea, altul îmi dădea porţia lui de mălai, un fel de pâine făcută din făină de porumb. Era tare bun mălaiul cu lapte.

Am făcut 4 clase la şcoala din Vârtop. În cei patru ani am avut patru învăţători: pe domnul Gheorghe Vădan, pe domnişoara Ileana Vădan, pe domnişoara Elena Mesaroş, pe domnul Victor Mesaroş. Despre dumnealor voi vorbi mai încolo.

În anul 1950, primăvara, prin luna iunie am terminat 4 clase, în urma unui examen.

În toamna anului 1950 m-au dus la Abrud. Zic m-au dus, fiindcă eu nu prea aveam poftă de plecare. La Abrud am făcut clasele V-VII, la şcoala elementară cum i se spunea atunci, în localul de jos, de lângă pod.

În anul 1953 m-am prezentat la examenul de admitere pentru Şcoala Pedagogică Am intrat şi toamna au început cursurile. Am absolvit 49 elevi din cei 80 înscrişi.

Consider că am fost un copil liniştit, un elev silitor, ca oricare dintre colegii mei.

În toamna anului 1950, după terminarea clasei a IV-a la Şcoala Elementară din Vârtop, urma să mă duc în clasa a V-a, la Abrud. Părinţii mei hotărâseră să mă dea la şcoală fiind cel mai mic dintre cei patru fraţi şi în acelaşi timp, cel mai pirpiriu dintre ei. Părinţii mei deţineau oarece avere dar socoteau că nu e suficientă ca să asigure cele necesare traiului celor patru copii. Aşa că, se socotiseră ei, n-ar fi rău ca măcar unul să înveţe carte, ori vreo meserie, ca să uşureze cumva situaţia mea şi a celor trei fraţi.

Aşa au început a-mi spune mereu că pe mine mă vor da la şcoală, la Abrud. În timpul verii, noi copiii dormeam la şură, în fân. Două surori dormeau împreună iar eu aveam patul separat, în otavă. Fratele mai mare era militar.

Înaintea plecării la Abrud toată noaptea am plâns. Teama de necunoscut, despărţirea de familie, mă făceau să nu doresc plecarea la şcoală, cu toată munca de lămurire dusă de părinţi. Trebuie să vă spun că numai o singură dată mai fusesem la Abrud, la oraş, într-o zi de târg.

Am plecat dimineaţa, imediat ce s-a luminat de ziuă, împreună cu tata. Am mers pe jos, din Vârtop şi până la Abrud, cam vreo 8 kilometri, timp de două ore. Pe drum am ajuns alţi colegi însoţiţi de părinţii lor, copii din satele Vârtop şi Cărpiniş. La Cărpiniş în vremea aceea nu exista şcoală cu clasele V-VII.

Am ajuns la Abrud şi am intrat în curtea şcolii, unde aşteptau o mulţime de copii şi părinţi. Nu mai văzusem atâta lume.

După festivitatea de deschidere, când a vorbit un domn, am fost repartizaţi pe clase. Au fost organizate două clase a V-a. Întâmplarea a făcut ca eu să fiu înscris în clasa A, iar ceilalţi foşti colegi de la Vârtop să fie repartizaţi în clasa B. M-am văzut singur între atâţia străini. De acum începe calvarul prin care am trecut timp de aproape doi ani. Fiind crescut la ţară, îmbrăcat mai simplu, ca aproape toţi ceilalţi, eram ţinta ironiei şi a batjocurii unor copii din oraş. Aveam haine cusute de un croitor de la noi din

sat, din pănură (un fel de stofă de lână) ţesută de mama mea, acasă, în războiul acela rudimentar, cum aveau aproape toate femeile de la sate. Sigur că şi croiala şi aspectul hainelor nu erau prea arătoase, de aceea râsul şi cuvintele ironice ale orăşenilor se abăteau asupra mea. Aceste ironii şi insulte, porecle de tot felul mă dureau şi altă dorinţă nu aveam decât să treacă săptămâna, ca sâmbăta să plec acasă, să mă pot plânge mamei şi să-i spun că eu nu mai merg la Abrud, fie ce-o fi! Unde mai punem că şi numele meu de familie nu scăpa nebăgat în seamă. Mama mea, femeie cuminte, care la rândul ei trecuse prin multe, mă alina, spunându-mi să am răbdare şi să aştept să treacă măcar până la Crăciun, şi-apoi, vom vedea ce-om mai face. Şi aşa, cu amăgele, cu chin, cu of, a trecut primul pătrar. Anul şcolar era împărţit pe pătrare. Rezultatele la învăţătură au fost mai mult decât mulţumitoare. Şi de data aceasta mama a fost cea care m-a încurajat:

– Vezi că nu e tocmai aşa de greu cum ţi s-a părut! Mai stai să termini măcar clasa a V-a şi după aceea, vom vedea ce-o să facem! Să ai şi tu batăr cinci clase ca şi fraţii tăi.

Şi aşa a trecut clasa a V-a.În clasa a VI-a lucrurile au început a se limpezi. Am observat

că mulţi dintre cei obraznici şi aroganţi nu erau cu nimic mai buni decât lăturenii, cum ne ziceau ei nouă.

În clasa a VII-a situaţia s-a schimbat radical. Au rămas mulţi repetenţi, alţii s-au retras.

Şi acum să vă povestesc ceva despre profesorii pe care i-am avut aici la şcoala de jos. Îmi amintesc cu drag despre câţiva dintre ei după cum îmi apar în memorie imaginile celor care au contribuit la educaţia mea precum şi a celor care au contribuit la aversiunea mea faţă de şcoala de la oraş.

Eu veneam de la o şcoală de sat, unde am avut învăţători, oameni de o aleasă bunătate, blânzi şi iubitori ca cea mai bună mamă. Merită să le amintesc pe doamnele Oneţ Ileana şi Vătăjelu Elena precum şi pe domnii Vădan Gheorghe şi Mesaroş Victor. Nu numai că ne plăceau lecţiile, poveştile de la orele de citire, dar îi iubeam şi căutam să le împlinim dorinţele, sfaturile şi îndemnurile şi ne feream să nu-i supărăm.

Şi iată, acum s-au schimbat lucrurile. La fiecare obiect, alt om, altă fire, alt mod de a lucra cu elevii. Am avut fericirea să îmi fie director domnul Geangalău Mihai, profesor de limba română. Dumnealui fusese învăţător în satul meu. Doi dintre fraţii mei îl avuseseră învăţător. Era un om blând, cu un suflet ales. Rar l-am

văzut nervos sau apostrofând pe cineva. Dimpotrivă, pe toţi ne încuraja şi ne ajuta. Era în sufletul dumnealui dorinţa de a fi de folos, de a ajuta pe cei ce nu reuşeau să se ridice la nivelul cerinţelor. Intrase în obişnuinţa dumnealui să încurajeze, încât şi la salutul nostru răspundea:

– Aşa! Bună ziua, dragă!De la dânsul am primit dragostea pentru carte, pentru

lectură. Povestea atât de frumos încât în clasă era o linişte de mormânt. Avea şi darul de a citi frumos, artistic. Întotdeauna avea la îndemână câte o carte, din care ne citea ceva. Îmi amintesc că pe vremea aceea se studiau şi câţiva autori ruşi. La o oră de literatură ne-a citit din romanul Povestea unui om adevărat de Boris Polevoi. Romanul elogiază eroismul ostaşului sovietic. Dar nu asta vreau să scot în evidenţă, ci altceva: ne-a trezit pasiunea pentru citit.

La sfârşitul orelor, câţiva elevi s-au ridicat şi l-au rugat să le dea romanul să-l citească. Printre ei eram şi eu. Ce-o fi socotit dumnealui nu ştiu, dar mie mi-a dat cartea s-o citesc. A fost prima carte mai grosuţă pe care am citit-o. Citeam şi la orele de meditaţie, după-amiaza, citeam şi seara în dormitor, la internat.

Dar a venit vremea schimbărilor. L-au schimbat pe d-nul Geangalău din funcţia de director. Pe feţele noastre se citea regretul şi teama: nu ştiam cum va fi noul director.

Teama noastră s-a dovedit a fi de rău augur. A fost instalat un om opus domnului Geangalău din toate punctele de vedere. Vorbeam mai înainte de o aversiune faţă de şcoală. Poate că şi oamenii care lucrau cu noi au contribuţia lor la această aversiune.

Cu noul director am studiat constituţia. Aveam o oră pe săptămână. Şi-a ales ora de constituţie deoarece de altceva nu cred că era capabil. Era învăţător de meserie. Înainte de a ne fi director fusese ceva şef pe la secţia de învăţământ a raionului.

Să vă spun cum decurgea o oră de constituţie cu dumnealui, dar înainte vreau să precizez că nu aveam manuale. Învăţam după nişte broşuri pe care le găseam la chioşcurile de ziare sau la librărie. Profesorul nostru nu ne explica nimic. Absolut nimic. Ne spunea aşa:

– Citiţi de la articolul.... până la articolul....! Fără nicio explicaţie, fără nicio îndrumare. În ora următoare, după ce intra în clasă, se aşeza la catedră şi scotea la răspuns câte 8-10 elevi. Ne aşeza în rând, în faţa tablei şi-l provoca pe primul din rând. Dacă primul reuşise să memoreze toate articolele din broşură şi-i mergea gura, era bine. Profesorul nostru îşi aşeza faţa şi bărbia

pe o palmă, cotul fiind pe catedră şi începea să doarmă. Îl vedeam cum i se închid ochii şi... trage-i somn ! Dacă întâmplător se trezea şi cel ce urma după primul, memorase şi el toate articolele, era trai bun. Profesorul adormea din nou şi aşa până la ultimul. Dacă ultimul mergea bine cu reproducerea celor din broşură, atunci era satisfăcut şi toţi primeau notele 4 sau 5, după cum i se năzărea dumnealui. Pe atunci notarea era de la 1 la 5.

Dacă ultimul se mai oprea, sau se mai încurca, era bai mare. Toţi, absolut toţi luau 2 sau, în cel mai fericit caz, 3. Iaca aşa pregătire făcea cu noi!

Am auzit peste ani că fusese în război. Fusese subofiţer şi avusese dreptul de a avea o ordonanţă. Am cunoscut pe acel soldat ce-i fusese ordonanţă. Spunea că era de o duritate şi de o răutate fără margini. Zicea respectivul că dacă l-ar întâlni undeva, ar fi în stare să-l facă zob. Am simţit ce fel de pedagog a fost, când după ce i-am săpat grădina cu hârleţul vreo patru elevi, în loc să ne mulţumească, sau să ne dea ceva, ne-a apostrofat că nu am înfipt destul de adânc hârleţul în pământ. Eram doar copii de 13-14 ani. Nu-i dau numele că nici atât nu merită. Mulţi dintre cititori îl vor recunoaşte.

Vreau să îl amintesc pe domnul Ieremia Gherasim, profesorul meu de rusă. L-am avut profesor şi la şcoala generală şi la pedagogică. Venise la Abrud, după câte am aflat, ca refugiat din Basarabia.

Era, ca şi domnul Geangalău, un om bun, bun de a fi pus pe rană. Uneori, elevii îi mai deranjau ora. Nu toţi, ci unii care erau abonaţii la şotii, la obrăznicii. Atunci, îşi lăsa ochelarii ceva mai jos, pe nas, şi privea peste ei şi-l auzeam:

– Ieşi pi sală, putoarea dracului!Îşi reaşeza ochelarii şi lecţia continua. Ce frumos ne vorbea

despre Puşkin! Atunci am aflat de complotul urzit pentru a-l atrage pe marele poet în duelul cu ofiţerul Dantes, care i-a adus sfârşitul.

Nu vreau să denigrez pe nimeni. Despre morţi, numai de bine. Dar....

L-am avut profesor de matematică pe domnul Iepure Ion. Nu contest pregătirea dumnealui. Ce vreau să spun este că se deosebea mult de domnii Geangalău şi Ieremia. Aşteptam ora de matematică cu frică. Era un dur. Aveam coleg de clasă pe fiul profesorului, pe Mircea Iepure. Când îl scotea la răspuns şi nu era la nivelul aşteptărilor, îl bătea în faţa clasei. Aşa palme îi aplica, încât se cunoşteau urmele degetelor pe obrazul băiatului. Nu-i

permitea nici să plângă. Noi toţi tremuram ca varga. Deşi fusese preot, numai dragoste părintească nu ne-a dovedit a avea, dar nici pedagog bun nu a fost. Pe lângă toate acestea mai era şi ironic. Făcea glume la adresa noastră, glume care ne produceau amărăciune. Acestea se petreceau între ani 1950-1953.

În august 1953 am dat admitere la Şcoala Pedagogică din Abrud. Ne-am prezentat mulţi candidaţi.

În timpul celor patru ani am locuit şi am trăit la internat. Am avut bursă (hrană şi locuinţă) şi bursă de merit.

Îmi amintesc de glumele şi de năzdrăvăniile pe care le făceam seara în dormitor. Doi ani am avut dormitor într-o clădire separată de cea a elevilor din anii III şi IV, aşa că am beneficiat de o oarecare libertate. Seara, în dormitor erau adevărate dispute între cei ce proveneau din localităţile din jurul Abrudului (Ciuruleasa, Bucium, Cărpiniş, Sohodol) şi cei de pe ape. Îmi amintesc că la începutul unui an şcolar ni s-a cerut să spunem ce cărţi am citit peste vară. Unul dintre colegi a vrut să se scuze, că nu a avut timp pentru lectură, fiind nevoit să muncească alături de părinţi la adunatul fânului, a zis:

– Am cosit trei săptămâni. N-am avut timp de citit.Unul dintre colegii din Ciuruleasa i-a răspuns:– Mă, tu ai cosit săptămâni nu iarbă ? Şi de aici până la o

încăierare nu a fost decât un pas. Cel luat în zeflemea voia să-şi dovedească forţa muşchilor făcuţi la coasă.

Despre profesorii pe care i-am avut la pedagogică îmi amintesc cu plăcere. Nu cred că cineva ar putea spune ceva rău despre domnul Bogdan Aurel. Nu l-am auzit strigând la elevi când nu reuşeau să execute corect o mişcare la ora de educaţie fizică.

Ora de matematică cu doamna Suciu Olga era o plăcere. L-am avut profesor de matematică şi pe d-nul Haiduc Viorel. Era tânăr, tocmai terminase facultatea. Suferea când era obligat să dea o notă mică.

L-am iubit şi îi port un deosebit respect domnului profesor Virgil Voica.

II. DASCĂL PE APE

În vara anului 1957 am primit repartiţie în învăţământ. Am cerut Bistra, neştiind că în Bistra existau mai multe şcoli. Am primit post la Hudriceşti II, sat tocmai sub poala Muntelui Mare. Şcoala nu avea local propriu. Cei doi învăţători care lucram la această şcoală, ne desfăşuram activitatea într-o casă particulară,

într-o cameră de 4x4, în două serii: unul dimineaţa de la orele 8 la 12, altul de la orele 12 la 16.

Am lucrat cu colegul Mircea Sicoe din Cărpiniş, timp de două luni de zile. În noiembrie 1957 am plecat amândoi în armată. Cine a venit după noi nu mai ştiu.

La şcoala din satul Băleşti erau învăţători Nicu Buda şi Albul Cornel, iar la şcoala din Dealul Capsei era învăţător bunul şi regretatul meu prieten Nelu Tomuş. Azi toţi trei sunt plecaţi în veşnicie.

În unele zile cu timp frumos, făceam câte o ieşire, prin rotaţie, la fiecare coleg, unde jucam cărţi şi piu, toţi cei cinci învăţători. Trei dintre noi au murit. Albul Cornel a murit în acel an 1957 în urma unui accident de muncă, în gospodărie. Nicu Buda a murit în urma celui de al treilea infarct. Nelu Tomuş a murit în urmă cu doi ani din cauza unei afecţiuni cardiace. Le port o vie amintire.

Despre oamenii din satul Hudriceşti pot spune cu cugetul curat că erau primitori şi respectuoşi. Făcând vizite la copii, căutau să ne servească cu ceva, fie o gustare, fie un păhărel de ţuică. Am fost doi învăţători atunci, azi şcoala e pustie.

Am plecat în armată în ziua de 11 noiembrie 1957. Am fost încorporat la aviaţie. După o perioadă de 6 luni de instrucţie şi de şcoală, am fost trimis la Craiova, la un regiment de aviaţie-vânătoare cu reacţie. Mă pregătiseră mecanic inferior cu aparatura de bord. După câteva luni de zile cât am lucrat la pistă, am fost repartizat furier la biroul inginerului şef de regiment. S-a datorat sergentului major Ioan Bembea care era la timpul acela maistru militar în termen şi care lucra la acel birou al inginerului şef.

Nu ne-am cunoscut înainte de armată şi nu mai ştiu cum am ajuns să stăm de vorbă, dar într-o zi, m-a oprit şi mi-a zis:

– Măi băiete, eu mă las la vatră. Nu vrei să vii în locul meu, furier la inginerul şef? Vei scăpa de gardă şi de planton. Ai de făcut doar nişte situaţii, evidenţa defecţiunilor tehnice apărute la avioane şi curăţenie în birou.

Am răspuns afirmativ.– Vino, să te prezint tovarăşului căpitan!M-am dus, m-am prezentat şi am fost acceptat. Îi sunt

recunoscător domnului profesor Ioan Bembea pentru că a fost atent cu un moţ de-al dumnealui.

Nu mi-a fost rău la birou. Printre altele, avantajul principal a fost acela că nu am răbdat frig şi apoi am scăpat de unele servicii

nu prea plăcute.Domnul profesor Ioan Bembea a dovedit şi a doua oară că

este ataşat de colegii din zona noastră, când în 1978 ne-a invitat la dânsul acasă şi ne-a oferit o masă la toţi învăţătorii din zona Abrudului, care eram la un examen, de grad la Turda. Ne-a primit cu plăcere şi ne-am simţit deosebit de bine. Mulţumesc, domnule profesor!

În anul 1960, prin luna martie s-a făcut o reducere de efective în armată. S-a redus şi stagiul de la trei ani la doi ani pentru cei de la aviaţie. Am fost lăsat la vatră în martie 1960.

În 18 aprilie 1960 m-am prezentat la secţia de învăţământ şi am solicitat post. Mi s-a dat post la Şcoala Generală cu clasele I-IV Bistra-Vârşi I. Acolo am lucrat timp de trei ani.

Am avut coleg şi director pe domnul Ioan Buda I. (Erau doi învăţători cu acelaşi nume, de aceea erau numerotaţi cu I şi II. Cel mai în vârstă era Ioan Buda I) Era un om în vârstă. Se apropia de 60 de ani. Trecuse prin multe. Locuiam nu prea departe unul de altul, aşa că, mergeam împreună la şcoală, veneam împreună spre casă. Pe drum vorbeam de toate, câte şi mai câte. Dumnealui făcuse războiul. Fusese pe frontul de răsărit cu Batalionul 5 Vânătorii de Munte până la poalele Caucazului. Îl cunoscuse pe generalul Mociulschi Leonard. În armată lucrase şi dânsul la un birou şi avusese ocazia să fie în preajma unor ofiţeri şi beneficiase de unele atenţii din partea lor.

Îmi povestea prin câte pericole a trecut cât timp a fost pe front. Spunea că marşurile pe drumurile desfundate ale stepelor ruseşti îi epuizau pe soldaţi. Dormeau în picioare mergând cu coloana. Din inerţie soldaţii păşeau înainte, câte unul se împiedeca şi cădea în drum.

Când era căldură, îi îneca praful stârnit de bocancii soldaţilor. Îşi curăţau cu degetele praful adunat pe limbă, pe buze şi în nas. Mi-a mai povestit ce prăpăd şi distrugeri am făcut noi românii prin oraşele şi satele ruseşti. De aceea dăm acuma cotele, ca să plătim despăgubirile de război. Ar trebui aduşi politicienii de atunci să adune cotele ca să vadă ce sărăcie au adus ei în ţară.

Tot mereu îşi punea întrebarea: Ce-am căutat noi în Rusia? De ce nu i-am lăsat în pace? Ne-am omorât unii pe alţii....

Mi-a rămas în minte un episod povestit de colegul meu mai vârstnic, petrecut pe valea Abinului în Munţii Caucaz. Câteva zile nu le venise hrana de la cazan. Aprovizionarea nu se putea realiza deoarece ruşii îi încercuiseră. Câţiva soldaţi români s-au dus prin sat să facă rost de ceva de-ale gurii. Au ajuns la o moară. Cu mare precauţie s-au apropiat. Se temeau de vreo capcană. Nu se

simţea nicio mişcare. Au intrat în moară. Înăuntru erau doi ruşi beţi şi dormeau duşi, cu sticlele lângă ei. I-au legat dar nu i-au împuşcat. Au încărcat câţiva saci cu făină de porumb şi au plecat. Ajunşi la unitatea românească, au împărţit făina între ei, ca să-şi facă mămăligă, în gamele.

Colegul meu, care lucrase la un birou a reuşit să facă rost de sare, de la un ofiţer. La lăsarea serii şi a întunericului urma să-şi prepare fiecare mămăliga. Erau adăpostiţi după un deal.

Un consătean de-al nostru a cerut şi el făină şi sare. Nu a mai putut răbda până seara şi s-a apucat să-şi fiarbă mămăliga. A făcut focul. Desigur de la foc s-a ridicat fumul mai sus decât dealul. Ruşii au văzut fumul, şi-au dat seama că acolo sunt trupele inamice. Au început un bombardament cu brandurile. Poate că au fost şi pierderi.

După atac, când s-au mai liniştit ruşii, au început investigaţiile: cine a fost trădătorul care le-a semnalizat ruşilor poziţia trupelor româneşti? L-au găsit pe necăjitul cel flămând.

S-a întrunit un consiliu de judecată (Curtea Marţială) pentru pedepsirea trădătorului.

Cu greu a reuşit să obţină o iertare de la execuţia prin împuşcare. Totuşi l-au condamnat la pedeapsa fizică: 25 trăgători adică 25 lovituri cu centura la părţile moi, din spate, ale corpului.

Spunea colegul meu că pedepsitul a răbdat până la zece lovituri fără vaiete. Cele primite în continuare au fost însoţite de răcnete şi vaiete, dar a scăpat de moarte.

Aşa trecea timpul cât mergeam la serviciu, povestind fel de fel. Adică dumnealui povestea iar eu ascultam cu mare atenţie şi plăcere.

Vreau să vă spun că de la Bistra în lunile de toamnă şi de primăvară veneam acasă. Numai iarna am locuit la gazdă. Am stat în gazdă la un tâmplar. Era un om în vârstă şi nu avea ajutor la lucru decât un băieţel de 14-15 ani. M-a rugat să-l ajut la lucru şi dânsul mi-a promis că mă va învăţa meserie. Atunci şi acolo am prins gustul tâmplăriei. Mi-a fost de mare folos mai târziu.

Cât timp am stat la tâmplarul acela, serile neavând ce face, stăteam la poveşti sau mergeam la torcării. Din discuţiile cu tinerii din sat, am înţeles că erau dornici de a organiza o echipă de teatru ca să avem şi noi activitate culturală în sat. Dar unde să ne prezentăm programele? Şcoala nu avea local propriu. Cursurile se ţineau în casa unui sătean. Aceleaşi condiţii ca şi la Hudriceşti II. Mai târziu, după plecarea mea s-a construit un local de şcoală, dar azi din lipsă de copii şi acesta este pustiu.

Tinerii s-au înţeles să amenajeze o scenă, în aer liber,

înconjurată pe trei laturi cu covoare ţesute de către femeile din sat. Am început repetiţiile. Numai seara făceam pregătirile, deoarece ziua tinerii erau angrenaţi în muncile din gospodăriile părinţilor. Începeam repetiţiile cum se lăsa seara şi continuam până târziu către orele 11-12.

După una din acele repetiţii, la plecare, un tânăr s-a gândit să facă o glumă. Noi, ceilalţi nu ştiam nimic ce plan are el. Fiind întuneric afară, dar întuneric beznă, numai ce a început să strige cât îl ţinea gura:

– Arde, măăă! Răsuna pădurea de strigătul lui. A strigat o dată. Nu a răspuns nimeni. A strigat a doua oară, mai cu putere. Se părea că arde tot satul şi el era tare preocupat de asta.

– Arde, măăă! Numai ce vedem că peste pârâul de lângă şcoală se iveşte o lumină. Stăpânul casei deschisese uşa şi se vedea lumina lămpii. Foarte alarmat începe să întrebe:

– Ce arde, măăă? Ce s-a aprins?. La care întrebare, şugubăţul răspunde:

– Arde focu-n pipă! Cel păcălit făcea parte di echipa de pompieri a comunei şi se şi vedea plecând la stingerea incendiului. Acum, simţindu-se păcălit răspunde:

– Arde... da mîni-ta, Bodaci bolund! Du-te şi o stâmpără!Bodaci îi spuneau unui ţigan negru şi urât din sat. Se vede că

îl cunoscuse pe tânărul cu gluma, după voce. Tânărul respectiv era brunet bine, altfel copil bun şi harnic. A murit sărmanul bolnav de silicoză. Noi toţi am început să râdem. Eram tineri, fără griji şi ne plăceau glumele.

Nu am ştiut că pe lângă activitatea la clasă erau alte activităţii care ne răpeau timpul şi ne consumau energia, reducându-ne elanul. Săptămânal eram chemaţi la Sfatul Popular Bistra sau la şcoala de centru pentru a primi sarcini, mereu noi şi mereu mai multe. Trebuiau făcute contracte de miei, de porci, înscrieri în întovărăşire. Aveam plan de înscrieri şi de discuţii cu sătenii pentru a-i lămuri asupra avantajelor muncii în întovărăşire. Îmi amintesc cum a decurs o discuţie cu un sătean din satul unde lucram, pe nume Balea Ioan. Acesta făcuse războiul şi fusese prizonier.

Cam ştia el cum e în colhoz. După ce colegul meu l-a lămurit vreo zece minute despre avantajele şi binele din întovărăşire, l-a întrebat:

– Ei, ce zici, bade Ioane, te înscrii în întovărăşire?, la care el răspunde:

– Da, e bine. Sunt de acord cu ce mi-ai spus, dar eu nu mă

înscriu. A urmat alte lămuriri, după care:– Acum ce zici? Te înscrii ?– Nu sunt contra la ce mi-ai spus, dar eu nu mă înscriu. Şi

uite aşa ne pregăteam lecţiile pentru a doua zi. Ce să mai vorbim de şedinţe? Multe şi mult timp irosit.

Am cunoscut şi ajutorul primit de la organele locale de partid. Secretar de organizaţie era unul Bârla Nicolae. Acesta venea în coridorul şcolii şi asculta la uşă, de afară, să se convingă el ce vorbim noi cu elevii. Nu avea bunul simţ să stea de vorbă cu noi, ne lăsa câte un bilet cu ordine, înfipt cu un bold în uşa clasei. Mergea apoi la comitetul comunal de partid şi informa ce credea el despre noi.

Peste ani, după ce am plecat de la aceea şcoală, am auzit că acel secretar de partid a aruncat benzină asupra unui recenzor şi i-a dat foc. Veniseră recenzorii să facă numărătoarea animalelor, aşa cum se cerea atunci şi lui nu i-a convenit acest lucru. Se simţea protejatul primului secretar de la judeţ, fiindcă făcuseră armata împreună. A fost condamnat pentru acest act.

Când a venit din puşcărie, nevasta îl părăsise, divorţase de el pentru felul cum se purtase în familie. A murit părăsit de ai lui, singur şi neplâns de nimeni.

IULIU COROLU

În perioada cât am lucrat la Bistra am avut ocazia să îl cunosc pe domnul Coroiu Iuliu, învăţător pensionar. Era un bătrân înalt, brunet, uscăţiv, cu o voce baritonală, sfătos din cale-afară. A condus corul bisericesc din anul 1904 până aproape de moartea sa în anul 1972.

Corul bisericesc condus de domnul Coroiu Iuliu a fost nucleul în jurul căruia s-a format corul căminului cultural din Bistra, cu care s-a prezentat la spectacole şi concursuri, ocupând locul II pe ţară în anul 1949, fiind felicitat de Dr. Pertu Groza – Preşedintele Consiliului de Miniştri.

Domnul Coroiu a venit la Bistra ca proaspăt absolvent de la Blaj, ca urmare a unei scrisori trimisă de parohia din Bistra, cu rugămintea de a le trimite un tânăr absolvent ca învăţător, cantor şi dirijor de cor. La solicitarea parohiei, s-a organizat un concurs cu absolvenţii, în faţa unei comisii. A câştigat tânărul absolvent Iuliu Coroiu şi a fost trimis la Bistra.

Domnul Iuliu Coroiu s-a născut la data de 19 februarie 1886 în comuna Vidra de Jos, în familia preotului Nicolae Coroiu şi al Rafilei.

S-a prezentat la post. Era duminica şi a intrat în strana bisericii, unde a cântat. I-a cucerit pe toţi din biserică.

La absolvirea şcolii din Blaj a primit două diplome: de învăţător şi de cantor bisericesc. Auzindu-l cum cântă, bistrenii au fost bucuroşi şi, care mai de care se ofereau să-l primească în gazdă pe tânărul şi talentatul cantor şi învăţător. Doi săteni chiar s-au certat pentru cinstea de a-l avea în familia lor pe acest minunat învăţăcel.

Şi-a început activitatea cu elan tineresc, sprijinit fiind de săteni, de preot şi de autorităţile comunei.

S-a prezentat cu coriştii săi cu spectacole la Câmpeni, la Abrud, la Lupşa, la Roşia Montană şi chiar la Iernut pe Mureş. Trebuie să menţionăm că deplasările se făceau pe jos şi mai rar, cu căruţele. Peste tot pe unde au prezentat spectacole au avut succes şi au cules aplauze. Cât timp am lucrat la Bistra am avut ocazia să particip la spectacole şi să admir ţinuta şi măiestria dirijorului şi a corului său. M-au impresionat profund. N-aş vrea să exagerez, dar corul era aproape de nivelul corurilor din Orlat sau Finteuşul Mare, după aprecierea mea.

Corul bisericesc condus de domnul Iuliu Coroiu a întâmpinat pe episcopii Suciu Vasile în anul 1924, Iuliu Hosu in 1933 şi Teofil Herineanu în 1958, când aceste feţe bisericeşti au vizitat Bistra. Atunci când a venit episcopul Iuliu Hosu, care a fost cândva preot în Bistra, corul condus de domnul Coroiu a cântat: Pe stăpânul şi arhiereul… Episcopii au fost profund impresionaţi de primirea ce li s-a făcut şi de calitatea corului bisericii. Corul a mai participat şi la sfinţirea unor biserici şi la unele procesiuni ce s-au făcut la mănăstirea de la Muşca.

Soarta a fost cam nemiloasă cu domnul Coroiu: i-a căzut un băiat pe front în 1941, iar în 1943 i-a murit soţia.

Pe linie profesională a îndeplinit funcţia de director de şcoală şi apoi de inspector şcolar (sub-revizor).

A organizat cu coriştii o excursie la Blaj, unde nu mai fusese de aproape 60 de ani. I s-a acordat cinstea să dirijeze corul elevilor din localitate, în catedrala greco-catolică.

Ultima lui activitate a fost în anul 1972 când a dirijat corul bisericesc la înmormântarea unui consătean, Traian Selagea, care fusese şeful Secţiei Financiare a raionului Câmpeni. A fost cântecul de lebădă. După două săptămâni a murit în spitalul din Abrud, după o grea suferinţă. A fost înmormântat la 4 octombrie 1972.

A trăit 87 de ani. Corul a cărui dirijor fusese, i-a cântat şi lui cântece duioase de înmormântare. Astfel s-a despărţit de corul pe care l-a iubit şi l-a slujit o viaţă.

NICODIM GANEA

Am avut ocazia să stau de vorbă cu domnul Coroiu şi mai târziu, după ce am plecat cu serviciul la Vârtop.. Mi-a vorbit mult despre Nicodim Ganea, compozitorul, cu care a fost coleg la Blaj, bistrean şi acesta.

Spunea despre Ganea că acesta avea o voce deosebit de frumoasă şi aşa de puternică încât umplea biserica. La Blaj, Ganea începuse să se afirme, deşi cu oarecare întârziere. Era cu câţiva ani mai în vârstă decât colegii de clasă.

Directorul şcolii le-a indicat elevilor să fie oricând la îndemâna lui Ganea pentru a armoniza melodiile pe patru voci. Când avea inspiraţie, Ganea îşi trezea colegii din somn, pentru a exersa cu ei. Nu aveau pian sau un armoniu.

Colegilor le era ciudă că le deranja somnul, uneori îl mai şi înjurau, dar până la urmă îl ajutau. Mai târziu au făcut o deplasare la Bucureşti pentru a strânge fonduri pentru Ganea, ca să poată merge la Budapesta, la conservator. Spunea domnului Coroiu că bucureştenii i-au primit şi i-au apreciat în mod deosebit pe fraţii din Ardeal.

Ispita l-a dus pe Ganea la o casă de toleranţă unde a contractat un sifilis. I-a fost ruşine să se adreseze unui medic, boala s-a învechit şi s-a agravat. S-a localizat pe creier. Când s-a confesat domnului Coroiu, a fost prea târziu. (Îmi zboară gândul la Eminescu).

Domnul Coroiu fiind director la Bistra, din compasiune, l-a încadrat învăţător la clasa întâi. Cu acei elevi micuţi, a organizat un cor pe patru voci. Se mai iveau şi momente de luciditate în viaţa lui Ganea. Se vede că aşa se manifestă acea teribilă boală.

Ganea s-a stins din viaţă în anul 1949. De la el ne-au rămas câteva creaţii, cum ar fi: Din poiana Vadului, Puişorul, La fântână sub răzor. Cele mai multe culegeri, prelucrări şi creaţii personale i-au fost furate. Ganea le purta cu el (partiturile, caietele) în nişte desagi. Călătorind spre Turda cu trenul, i-au fost furate.

Acestea le-am auzit de la domnul Iuliu Coroiu. Povestea cu durere în suflet, încât nu le pot uita.

În luna septembrie a anului 1963 m-am transferat la Şcoala din Vârtop, în satul meu.

Acolo exista o şcoală încă din anul 1902, o clădire din piatră cu două săli de clasă şi o a treia sală pentru festivităţi construită

în anii 1937-1938. Vechea clădire a primit multe generaţii de copii. O perioadă aici veneau copii din satele Vârtop, Gârda, Soal şi Vârşi. Pe timpuri aici se făcea şcoală cu copii până în clasa a VII-a.

Prima clădire a fost construită pe cheltuiala familiei Gritta din Roşia-Montană, care deţinea în proprietate o mină de aur. Acel Gritta a găsit o cantitate apreciabilă de aur în mina sa şi a folosit-o pentru construirea a şapte biserici, printre care şi cea din Bucium Cerbu, considerând că astfel va ajuta la păstrarea limbii române. Sub acest imbold se zice că ar fi construit şi şcoala din Vârtop. Alţii spuneau că un om bogat, fără copii, preotul Gligor zis Corobăţul ar fi construit şcoala. Păcat că s-au pierdut documentele care ar putea lămuri problema. Cândva şcoala a fost distrusă parţial intr-un incendiu. Poate că atunci au ars şi unele documente de arhivă.

Cadrele didactice din Cărpiniş

La şcoala din Vârtop s-au perindat mulţi învăţători. Părinţii îmi spuneau de un Garoi...., de un Lupu..., de Gheorghe Vădan, Meşter Gheorghe, Ileana Moga. Mai târziu au trecut pe acolo învăţătorii: David Ana, Mesaroş Elena, Mesaroş Victor, Cioara Aurora, Morar Aurora, Vătăjelu Gheorghe, Buda Ioan, Coroi Petru, Crişan Radu, Anca Celestina.

La şcoala din Vârtop am lucrat 26 ani. În anul 1966 m-am căsătorit cu o fată din satul meu, care a învăţat croitoria la Şcoala Profesională din Abrud. Din căsătoria noastră avem un băiat. Este inginer topograf dar lucrează în cadrul poliţiei. Este ofiţer superior. La rândul lui s-a căsătorit cu o tânără învăţătoare din Cărpiniş care lucrează la Zlatna. Este studentă anul III. Ei au un băiat, elev în clasa a VI-a.

Tatăl soţiei mele, adică tatăl socru, a fost miner la Roşia-Montană. În timpul războiului a fost fotograf aerian. A făcut armata şi războiul la aviaţie. După război s-a ocupat în timpul liber şi de foto. A fost primul fotograf din comuna Cărpiniş. De la el am învăţat şi această plăcută meserie. În timpul cât am lucrat la Vârtop am avut prilejul să cooperez cu organele locale ale puterii de stat, cu care am fost în bune relaţii. Menţionez pe primarii Băbuţ, Coroi Elisabeta, Toma Ilie, Bârluţiu Gavrilă şi Nariţa Virgil.

Aici la Şcoala din Vârtop mi-am luat toate gradele didactice.În anul 1991 m-am transferat la Şcoala Generală Cloşca din

Cărpiniş, unde am lucrat până la pensionare.La Cărpiniş mi-am construit casă în care locuiesc şi acum. Îmi

La şcoala din Vârtop, 1965

place să mai meşteresc câte ceva, mai repar câte o unealtă, mai confecţionez câte una nouă, şi uite aşa îmi petrec timpul. Când mă simt obosit, mai pun mâna pe o carte şi citesc şi apoi o iau de la capăt.

Şi aşa au trecut anii, şi cu bune şi cu mai puţin bune.Dacă privesc în urmă, constat că nu toate le-am făcut cum

aş fi dorit. Am totuşi satisfacţia că am încercat să-mi fac datoria. M-am străduit cât am putut să fac din elevii mei oameni cinstiţi şi harnici. Cu mulţi dintre ei mă mândresc.

Păcat că au trecut anii şi nu-i mai pot întoarce.

Cărpiniş, 20 ianuarie 2008

P.S. Te cred, dragă Ioane, că vrei să mai fii iarăşi tânăr. Nu-i o noutate, dar a trecut baba cu colacii.

I. B.

BISTRA – VECHI TRADIŢII CULTURALE

IOAN BEMBEA

Colegul nostru Nicolae Gheorghe Anca ne aduce în atenţie câteva aspecte referitoare la învăţământ şi la tradiţiile culturale din cea mai mare comună din ţară.

Bistra este mare nu numai ca întindere ci mai ales prin oamenii pe care i-a dat, amintind doar că aici au văzut lumina zilei episcopul Petru Pavel Aron şi rapsodul moţilor Nicodim Ganea. Dar de vestitul cor şi de dirijorul său Iuliu Coroiu cine oare n-a auzit?

Fotografiile vorbesc de la sine.

Reuniunea Română de Cântări din Bistra, 1901

Corul din Bistra cu dirijorul Iuliu Coroiu, 1965

Corul din Bistra în 1973 la Serbările Blajului, 125 de ani de la Adunarea de pe Câmpia Libertăţii din 1948

Printre corişti: Maria Cura, Elisabeta Selagea, Mona Boncuţ, Marioara Miheş, Aurora, Gâta, Aurelia Adam, Eugenia Hudrinciu, Ileana Câmpean, Elena Boncuţ,

Maria Bucea, Maria Buda, Rodica Gligor, Rodica Mureşan, Nicolae Anca, Ioan Mureşan, Ioan Todea, Lucian Miheş, Avram Bucea, Matei Gâta, Aurel Gligor

Ladislau Vasile Fodor, 1824-1865 (tribun al lui Avram Iancu) şi soţia

Carolina

Bistra, 22 oct. 1999 – sfinţirea monumentului închinat episcopului Petru Pavel Aron

Rândul din faţă, de la stânga: ing. Iustin Creţu, autorul monumentului; Ioan Gligor, Călin Boţ, rectorul Facultăţii de Teologie Cluj; Emil Gligor, primar;

episcopul de Gherla Florin Crihălmeanu; Augustin Prunduşi, arhimandrit; Traian Mereu, preot

CURRICULUM VITAE

Numele şi prenumele: ANCA NICOLAEData naşterii: 20 aprilie 1933Locul naşterii: com. Bistra, satul Creţeşti, jud Alba Şcoala primară şi elementară în Bistra centruŞcoala Pedagogică Abrud, absolvent cu diplomă promoţia 1954.Profesia: învăţătorLocuri de muncă: învăţător la Gârda, Arada, Muşca şi Bistra.Instructor UTM cu probleme de şcoli şi pionieri, 1961-1963Fotoreporter la ziarele Viaţa nouă din Câmpeni şi Făclia din Cluj între

anii 1963-1968.Director adjunct şi comandant de unitate de pionieri la Bistra.Pensionat în 1995.

Este căsătorit din 1967 cu învăţătoarea Petronela Dumitraş. Au împreună doi băieţi, pe Dorin – Aliardar, inginer, lucrează şi locuieşte la Bistriţa. Este căsătorit cu Liliana, juristă şi au o fetiţă de 5 ani. Ana Maria. Celălalt băiat Nicolae, specialist electro, a lucrat la Staţia TV Bihor, căsătorit cu Sabina, au două fiice, Paula Ioana de 16 ani şi Petronela Maria de 7 ani. Toată familia lui Nicolae este în Spania.

Domiciliul: comuna Bistra, str. Calea Turzii, lângă fosta gară, jud Alba.Telefon: 0258 / 773118

DASCĂL PE VALEA ARIEŞULUI

NICOLAE GH. ANCA

În 1954 după ce am devenit învăţător, am primit Decizia de numire pe post, şi urma să primesc şi eu pentru prima dată salariu, să nu mă mai întreţină părinţii. Am fost repartizat la Gârda, cătunul Huzăreşti.

La 1 septembrie eram împreună cu alţi colegi la Câmpeni în faţa statuii lui Avram Iancu. Acesta cu braţul întins parcă ne îndemna să pornim cu încredere spre satele din Ţara Moţilor, să răspândim peste tot lumina ştiinţei de carte. Şi am pornit, cei mai mulţi pe Arieş în sus.

Am reuşit să găsim un camion care mergea la şantierul Cvarţit de la Gârda, era un Molotov cu prelată. Mai mulţi colegi, urcăm în el şi pornim. Până atunci nu mai fusesem de la Câmpeni în sus. Prima oprire la Vadul Moţilor pentru a coborî câţiva colegi printre care şi prietenul şi consăteanul meu Traian Gligor.

Pornim mai departe, drumul era plin de hârtoape aşa că noi cei de sus trebuia să ne ţinem bine unii de alţii. În spatele nostru se ridica un nor de praf.

Următoarea oprire la Albac. Aici coboară mai mulţi, şi cei pentru Arada. La Scărişoara mă despart de un alt bun prieten, de Nicolae Bancea care era numit la Şcoala din Potionci.

În sfârşit ajungem la Gârda. Coborâm iarăşi mulţi, îmi mai amintesc doar de Ilie şi de Alexandru Ursu, doi veri din Bucium Muntari. Şoferul nu ne pretinde nimic, îl răsplătim doar cu câte un mulţumesc. Cei de la minele de uraniu aveau salariile mult mai mari decât dascălii începători.

La Şcoala de centru directorul Dradoş, oltean de origine, ne primeşte rece, distant, cu multă superioritate. Nu ne aşteptam la o astfel de primire, ne-a cam descumpănit. Se însera aşa că am rămas să dormim la internat. Aici se făcea curăţenie. Ni s-a oferit o cameră fără paturi, numai cu nişte lăiţi. Saltelele erau depozitate în altă încăpere de unde s-ar fi putut aduce dar… pe

vremea aceea erau şi astfel de directori. Nu am uitat toată viaţa gestul lui de mare bădăran. Şi acum când scriu aceste amintiri mă simt indignat.

A trecut greu de tot noaptea aceea. A doua zi am pornit fiecare spre cătunul unde aveam postul şi şcoala. Întrebând pe unul şi pe altul am ajuns şi eu la Huzăreşti Şcoala funcţiona intr-o casă particulară, a lui Dumitru Petruse. Într-o cameră era sala de clasă iar în cealaltă locuia proprietarul.

De omul acesta simplu am fost primit cu ospitalitate, cu prietenie chiar. Ca mod de conduită era mult superior directorului Dragoş. O săptămână am locuit cu ei în cameră, deşi erau patru persoane, între care şi o fată de 14 ani. Ei îmi dădeau şi mâncare din cât şi din ce aveau. Nu eram nici eu pretenţios. Seara se stingea mai întâi lampa apoi intram fiecare în aşternut. În scurtă vreme aproape că am devenit membru al familiei, dar eram cu toţii de acord că trebuie să-mi găsesc o altă gazdă. M-a ajutat chiar baciul Petruse. M-am mutat la doi bătrâni nu departe de şcoală. Aici însă era o mizerie şi murdărie insuportabile încât m-am întors iar la şcoală.

Om practic şi inventiv, baciul Petruse a găsit soluţia, a confecţionat un pat căruia îi zicea barcă. Era un fel de canapea de lemn cu capac. Seara ridicai capacul şi devenea o barcă cu aşternut iar ziua servea drept bancă de şezut pentru elevi fiindcă se găsea în sala de clasă.

Oamenii din sat nu aveau ceas. Când se făcea ziuă părinţii îşi porneau copiii spre şcoală. Trebuia să mă scol de dimineaţă. Într-o seară am fost şi eu la o petrecere în sat şi am întârziat pe acolo până după miezul nopţii. Dimineaţa m-au găsit copiii în patul meu din sala de clasă. Ca să nu mă trezească vorbeau numai în şoaptă, erau copii cu mult bun-simţ, respectuoşi. În scurtă vreme m-am legat sufleteşte de ei.

În apropierea şcolii a fost plasată o sondă de foraj, se căutau zăcămintele de uraniu. Inginerul geolog era rus. El ne-a cerut să mutăm şcoala că e periculos pentru copii să stea în apropierea sondei.

După vreo două zile am găsit un alt loc potrivit pentru şcoală la familia Neagu Petru. Au venit de la şantier cu o maşină şi au mutat ei cu nişte muncitori tot mobilierul şi materialul didactic.

Într-o zi mohorâtă de noiembrie mi-am luat rămas bun de la copilaşi şi de la gazdă spunându-le că trebuie să plec la armată. Deşi am stat aici doar două luni, m-am despărţit cu greu de copii, mai ales când le-am văzut ochii plini de lacrimi.

Am mai zăbovit câteva zile pe acasă cu părinţii apoi cu valiza în mână şi cu ordinul de încorporare am plecat la comisariat şi de aici am ajuns tocmai la Dorohoi.

După o scurtă perioadă de instrucţie am fost pus să fac şcoală cu ostaşii analfabeţi. Aveam o grupă de 34 soldaţi. După ce au deprins tainele scrisului i-am învăţat să compună scrisori frumoase pentru părinţi şi pentru iubitele lor de acasă. Primeau răspunsuri şi erau fericiţi ca nişte copii. Pe mine mă tratau cu mult respect deşi eram colegi.

După terminarea cursului au dat examenul de absolvire la o şcoală din oraş unde din cei 34 de cursanţi 30 au fost promovaţi şi au obţinut certificat de patru clase. S-au bucurat cursanţii dar, sincer să fiu, şi eu m-am bucurat mult.

În armată mulţi militari aveau posibilitatea de a se califica în unele meserii ca şoferi, croitori, cizmari, bucătari, electricieni etc.

După trei ani am fost lăsat la vatră şi am revenit acasă. Şeful Secţiei de Învăţământ Câmpeni Ioan Leahu mi-a dat un post de învăţător-director în satul Trifeşti comuna Arada. Aici am fost inspectat de Augustin Iancu, om competent şi obiectiv. S-a arătat foarte mulţumit de calitatea lecţiilor predate iar eu am rămas bucuros că sunt apreciat.

Ca să ştiu ce se mai petrece prin lume, mi-am achiziţionat un aparat de radio cu galenă căruia i-am pus o antenă lungă-lungă de la un copac până la şcoală şi astfel se putea asculta în condiţii bune. Să vezi însă ce s-a întâmplat: Soţia gazdei, femeie foarte religioasă, mi-a spus să-mi iau jucăria aceea diavolească şi afurisită de Dumnezeu. A fost atât de hotărâtă şi convinsă de adevărul ei încât am fost nevoit să renunţ la aparatul meu fiindcă nu aveam unde să mă mut la altă gazdă. Povestea a fost relatată şi în ziarul local Viaţa nouă sub titlul Ciudăţenia învăţătorului.

În anul următor m-am transferat mai aproape de casă în satul Bârleşti din Bistra. Aici am lucrat trei ani.

Am ajuns apoi fotoreporter pentru ziarul raionului Câmpeni Viaţa nouă, iar după desfiinţarea raioanelor la ziarul Făclia din Cluj. Pe vremea aceea aveai ce fotografia. Se construiau şcoli, spitale, grădiniţe, cămine culturale, magazine universale în fiecare comună. Se întindeau reţele de curent electric, se asfaltau drumurile. Mi-au apărut o mulţime de fotografii prin ziare. Acum prin reviste şi ziare apar aproape numai femei goale sau obiective industriale abandonate şi devastate, fără geamuri şi fără uşi.

Întors în învăţământ am fost numit comandant instructor de unitate la Şcoala din Bistra centru. Mi-a plăcut mult acest post

deoarece am organizat cu pionierii multe excursii, expediţii pioniereşti, plantări de puieţi (răsad) de brad, serbări şcolare la care elevii participau cu entuziasm. Am primit şi premii la nivel naţional. Elevii din Bistra au văzut lacurile de acumulare de la Tarniţa şi Beliş precum şi crucea Iancului de la Mărişel.

Între activităţile culturale din comuna noastră corul ocupă un loc privilegiat. A devenit o tradiţie să avem un cor foarte bun. Aici au condus corul oameni vestiţi ca Nicodim Ganea sau Iuliu Coroiu. La marile evenimente istorice de la Blaj sau Alba Iulia a participat de multe ori corul din Bistra din care am făcut şi eu parte alături de multe alte cadre didactice. În perioada aceasta de tranziţie care nu se mai termină, corul, mândria bistrenilor de altădată, a dispărut. A mai rămas doar în fotografiile agăţate în rama icoanelor prin multe case.

Anii au trecut cu repeziciune iar acum ne-a mai rămas doar să privim în urmă cu melancolie şi să retrăim dulci amintiri.

Bistra, ianuarie 2008

UN FIU AL BISTREI, NICODIM GANEA

NICOLAE ANCA

În faţa Şcolii Generale din Bistra se află pe un soclu

impunător de marmură bustul unui fiu al satului al cărui nume l-a preluat şi şcoala, este vorba de Nicodim Ganea. Personalitate complexă, compozitor, interpret, dirijor de cor, învăţător, folclorist şi entuziast animator cultural el a rămas în conştiinţa localnicilor o mândrie a satului.

S-a născut la Bistra în 14 aprilie 1878 şi urmează primele patru clase primare la şcoala din localitate. În registrul matricol pe anii 1884-1902 este trecut şi Ganea Nicodim a lui Ganea Ioan Preciu în anul şcolar 1884 -1885 în clasa I. Clasificaţia generală pentru cl. I este doar suficient, dar în celelalte trei clase este apreciat cu calificativul eminent.

Încă de mic copil dovedeşte calităţi muzicale ieşite din comun. Păzind oile cânta cu vocea sau din fluier şi era prezent la toate repetiţiile la cor. Este remarcat de preotul P. Simu care la vârsta de 22 de ani îl angajează cantor la biserică iar apoi îl trimite la Blaj la o şcoală de cântăreţi bisericeşti. Aici el îşi dă seama că are şi o altă vocaţie, cea de învăţător, motiv pentru care se înscrie la Preparandie, devenind elevul lui Iacob Mureşianu. Se remarcă şi acum devenind organizatorul unui cor al elevilor de la internat.

Acum începe să compună Din Poiana Vadului, La fântâna din răzor, Cât de drag mi-a fost odată, Du-te dor cu dorurile.

În 1904 pleacă la Bucureşti pentru a urma Conservatorul. În

Bustul lui Nicodim Ganea din faţa şcolii ce-i poartă numele.

Bistra, 2007

timpul studenţiei creează cele mai valoroase lucrări ale sale, Mărită-te, mândra mea, Puişorul, Du-te dor. Între anii 1908-1910 îşi continuă studiile la Budapesta.

Reîntorcându-se la Blaj în 1910 este numit doar cantor la catedrala metropolitană. Părăseşte Blajul la câteva luni, peregrinând ca învăţător prin diferite localităţi din Ţara Moţilor. În arhivele Şcolii din Bucium Şasa figurează ca învăţător şi dirijor de cor în anii 1918- 1919.

În aceşti ani culege folclor muzical şi literar de prin diferite sate dar nu publică nimic.

În 1911 participă la serbările de la Blaj prilejuite de semi-centenarul Astrei fiind membru în comisia artistică. Cu acest prilej are ocazia să asiste la Zborul lui Aurel Vlaicu.

Numit profesor de muzică la şcolile din Blaj în anul 1917, el se prezintă la catedră dar este prea târziu, sănătatea îi este serios zdruncinată, nu mai poate face efortul necesar.

În ultimii 30 de ani nu-şi mai găseşte rostul. Mai conduce coruri pe la Bucureşti, Sibiu, Roşia Montană, mai lucrează ca învăţător pe sate. Se stinge în 1949. La înmormântarea sa în Bistra corul condus de Iuliu Coroi, fostul său coleg la Preparandia din Blaj, îi va cânta Luceafărul, pastorala Din Poiana Vadului şi Du-te dor cu dorurile.

A fost condus pe ultimul drum, regretat şi plâns de întregul sat.

Notă: Un studiu aprofundat Un rapsod al moţilor: NICODIM GANEA de Ioan R. Nicola poate fi studiat din revista Ţara Moţilor IV, Clusium, 1992, pag. 190-202.

Bistra, 15 ian. 2008

SCURT ISTORIC AL ÎNVĂŢĂMÂNTULUI DIN COMUNA BISTRA

NICOLAE ANCA

Şcoala din comuna Bistra ca instituţie de învăţământ îşi are începuturile încă din anul 1788. Aceasta nu însemnă că unii locuitori ai comunei nu primiseră ştiinţă de carte, mai cu seamă odraslele proaspeţilor înnobilaţi, fie prin intermediul preoţilor, fie la şcolile apropiate, respectiv cea de pe lângă mănăstirea din Lupşa situându-se la 4-5 km distanţă, sau cea de la Roşia Montană. La Lupşa Mănăstire, la sfârşitul secolului al XVIII-lea s-a înfiinţat o şcoală pentru cantori şi preoţi, focar de viaţă culturală pentru întreagă Ţara Moţilor.

Pe timpul conscripţiei lui Inochentie Micu Klein – 1733 – existau la Bistra 6 preoţi. Desigur că cea mai mare parte dintre aceştia învăţaseră la şcoala de la Mănăstirea Lupşa. Petru Pavel Aron a frecventat, înainte de a fi trimis la Roma de episcopul Inochentie Micu Klein şi şcoala din Roşia Montană, deşi biograful său Augustin Bunea arată că nu ştie unde a studiat înainte de a pleca la Roma.

În tot domeniul de sus al Zlatnei sunt atestaţi până în 1776 doar trei învăţători. O parte din şirul celor 7 şcoli care urmau să se ridice în munţi din fondul rezultat din amenzile aplicate românilor în urma incidentului de la Câmpeni de la 1782 este şi cea din Bistra. În 1788 funcţiona ca învăţător în Bistra Iosif Popovics. Prin numirea acestui învăţător de limba germană, autorităţile habsburgice urmărea germanizarea şi catolicizarea populaţiei prin intermediul şcolii. Funcţionarea învăţătorilor la şcoala din Bistra nu a fost continuă, fapt ce rezultă din rapoartele trimise în numele locuitorilor Camerei austriece de la Viena, care manifesta rezervă pentru înfiinţarea de şcoli româneşti în alte sate din domeniul fiscal al Zlatnei. În această situaţie, locuitorii Bistrei au construit în anul 1704 o şcoală, cerând apoi să li se trimită învăţători. Mai târziu aflăm de existenţa a două şcoli, una din lemn, construită în 1821 şi alta din piatră în 1892. Un raport adresat protopopului şi datat 9 ianuarie 1834, semnat de Antonie Dărăbanth, preot administrator, ne oferă prilejul să cunoaştem şi planul de învăţământ al şcolii. Astfel se arată că peste săptămână, în afară de Prolecţiunile cele de toate zilele, luni, miercuri şi vineri după

amiazăzi să se deprindă pruncii în scriere, marţi dimineaţa să fie cathechisaţia, după amiazăzi aritorică, joi recreaţiunea cantusu (cântatul). În anul 1862, la un număr de 3222 suflete erau înregistraţi 260 copii apţi pentru şcoală, din care numai 42 frecventau şcoala. La şcoală erau cuprinşi copii şi din alte localităţi. Astfel este numit Ioan Paşca din Scărişoara şi Vasile Marcu din Câmpeni. Mai reţinem faptul că unul dintre şcolari era în vârstă doar de şase ani, şi că din totalul şcolarilor unul era fetiţă. Şcolarul de 6 ani pe nume George Burz este primarul de mai târziu al comunei (1894-1898). Calificativele date elevilor erau: prima, mare, bun, destul, mulţumitor, pentru religie, istorie, naturale, citire, scriere. Tot aici se fac aprecieri asupra talentului, silinţei şi purtării.

Începând cu anul 1884 se păstrează în arhivele şcolii materiale pe baza cărora am putut stabili numărul de elevi înscrişi şi frecvenţi, cât şi numele învăţătorilor.

Din anul 1902-1903, şcolarii sunt înregistraţi pe clasele I-IV, cu excepţia că în clasa a IV-a nu au fost elevi. În 1909-1910 lipsesc matricolele pentru clasele I şi a II-a şi în consecinţă nu a fost înregistrat nici totalul şcolarilor pentru acest an. Efective mai numeroase de şcolari sunt în clasele I şi a II-a, dar frecvenţa foarte scăzută. Puţini sunt aceia care promovează şi continuă în clasele următoare. Aşa spre exemplu, în 1903-1904, au început şcoala 80 elevi (58 băieţi şi 22 fete), efectivul clasei următoare este de abia 40 (28 băieţi şi 12 fete). Exemplu pentru clasa a III erau 12 elevi (7 băieţi şi 5 fete), clasa a IV-a 11 elevi (8 băieţi şi 3 fete), în clasa a V-a 6 elevi (4 băieţi şi 2 fete), iar în clasa a VI-a figurează un singur elev, care nu frecventează cursurile. Deci, numărul elevilor care frecventează cursurile este foarte mic pentru întreaga perioadă 1884-1918. Iată şi lista învăţătorilor din acea vreme, întocmită pe baza semnăturilor în registrele matricole.

Gligor Petru docent între anii 1884-1906Gligor Ioane docent între anii 1862 - ?Duşa Nicolae învăţător între anii 1897-1898Palade Patrice învăţător între anii 1901-1905Ion Goţa învăţător între anii 1903-1905Coroiu Iuliu învăţător între anii 1905-1913Micu Aurel învăţător între anii 1907-1912Bignar Latinia învăţătoare între anii 1912-1918.

O trăsătură a învăţământului din Bistra pentru această perioadă şi cea următoare este că durata anului şcolar era în

realitate foarte scurtă. Copiii îndeplineau diferite sarcini în gospodărie ori ca sluji la oamenii înstăriţi, ca păstori la vite. Ei frecventau şcoala între căderea zăpezii şi topirea zăpezii.

Asigurarea bazei materiale a şcolii, întreţinerea ei, precum şi plata învăţătorilor erau suportate prin contribuţia poporului. Datele cele mai multe despre această situaţie ni le oferă arhivele parohiei. În anul 1910 se ridică un edificiu nou de şcoală cu trei săli de clasă în antrepriză de către Achim Todor. În seama locuitorilor rămânând contribuţia în bani, 13.328 coroane şi transportul materialelor la faţa locului.

Cu toată dezvoltarea care o luase învăţământul, în comuna Bistra numărul neştiutorilor de carte rămâne foarte ridicat, 71%, adică din totalul populaţiei existente peste 6 ani, ştiau scrie şi citi în 1910 1001 persoane din 3457, adică 29%.

În perioada 1918-1944, învăţământul din Bistra cunoaşte o dezvoltare destul de importantă. Se înmulţeşte numărul claselor de elevi, numărul învăţătorilor şi sunt create câteva şcoli pe cătunele mai îndepărtate. Numărul copiilor care frecventează şcoala este în creştere. Şcoala continuă să fie confesională până în anul 1921-1922. În arhiva parohiei din Bistra există procese verbale încheiate de senatul şcolilor privind bunul mers al învăţământului, încadrarea şcolilor cu învăţători, asigurarea bazei materiale. Într-un astfel de document stă scris numirea învăţătorilor pentru anul şcolar 1919-1920 – în persoana lui Nicodim Panca şi Goia Maria, deoarece singurul învăţător existent pe moment, Iuliu Coroiu, nu putea instrui un aşa număr mare de elevi - 140.

Sfatul şcolar din 7 august ia în discuţie adresa revizoratului şcolar prin care propune înfiinţarea unei cantine şcolare pentru elevii la distanţe mari de şcoală. Neavând local corespunzător, iar mijloacele de trai ale locuitorilor erau destul de anevoioase, Sfatul şcolar propune a se înfiinţa şcoli în toate satele componente şi a numi învăţători toleranţi sub supravegherea învăţătorilor cu pregătire de la centrul comunei. Astfel şi numărul analfabeţilor s-ar reduce considerabil. Astfel se înfiinţează şcoli pe cătune în case particulare închiriate. Este un început bun pentru pătrunderea ştiinţei de carte la locuitorii satelor îndepărtate. În acest sens sunt înscrisuri de înfiinţarea pe fiecare sat şcoală; la Băleşti, Dealul Muntelui, Hudriceşti. La şcoala de centru, începând cu anul şcolar 1931-32 se înfiinţează şi clasa a VII-a. Primăria primeşte ordin de la forurile tutelare de-a sprijini şcoala în ce priveşte frecvenţa elevilor. În consecinţă aplică amenzi pentru 10 zile absentate, 150

lei, pentru mai mult de 10 zile – 250 lei, iar pentru o lună – 450 lei. Aceste amenzi au avut efect în mică măsură, din cauza vieţii sărăcăcioase a oamenilor. Din consemnările doctorului Brutus Macavei de la circumscripţia sanitară Câmpeni reiese că în general copiii sunt debili, limfatici. Pe de altă parte, majoritatea bărbaţilor fiind plecaţi la munci forestiere, femeile rămase acasă reţin copiii mai mari la muncă în gospodărie. Această stare de fapte se întinde în timp până în anul 1944. Situaţie negativă era şi la rezultatele obţinute la examenul de absolvire a clasei a VII-a generate din aceleaşi motive.

Recensământul efectuat în anul 1930 ne dă un tablou real al neştiutorilor de carte. Din totalul populaţiei de 3530 persoane cu vârsta de peste 7 ani ştiau să citească şi să scrie 1276 persoane, reprezentând 30,4%, instrucţie extraşcolară 11 persoane, instrucţie primară 1201 persoane, instrucţie secundară 44 persoane, persoane cu profesii 16, persoane cu studii superioare 2. Numărul total de persoane neştiutoare de carte de peste 7 ani era în acea perioadă de 2229.

Bistra, iunie 1995, la pensionarea colegilor(de la stânga): Lucian Bendea, Eugenia Hudrinciu, Elisabeta Selagea,

Aurelia Adam, Petronela Anca, Maria Miheş, Lucian Miheş, Iosif Berindei

În anul şcolar 1935-1936 a început funcţionarea pe lângă

şcoală a unui atelier de ţesătorie, având ca instructor pe Boncuţ Ana. Atelierul era frecventat de 15 eleve. Pentru băieţi, funcţiona un atelier de tâmplărie – dulgherie, instructor fiind Joldiş Ioan. În anul 1933 s-a deschis şi cantina şcolară la centru, iar pe sate în 1937, 1938. La cantină se servea o masă pe zi şi era frecventată în număr mare de elevi. Fondurile pentru cantină erau asigurate de inspectoratele şcolare 50%, iar restul prin colectă de la populaţie.

După Reforma învăţământului din 1948, pe tărâmul ştiinţei de carte, al învăţământului în general, s-au înregistrat mutaţii de necrezut. A fost lichidat complet analfabetismul în rândul populaţiei active, s-a generalizat învăţământul de 7 ani, apoi de 8 ani şi începând cu anul 1970, s-a trecut la învăţământul general obligatoriu de 10 ani. De la durata anului şcolar între căderea şi topirea zăpezii s-a trecut la durata anului şcolar de la 15 septembrie până la 15 iunie, toţi copiii de vârstă şcolară frecventează cursurile între aceste date.

Pentru asigurarea şcolarizării tuturor copiilor, reţeaua unităţilor de învăţământ din comună în anul 1970 arăta astfel: 3 şcoli generale, una de 10 ani în centru de comună, două de 8 ani în Hudriceşti şi la Gârda, iar 8 şcoli cu clasele I-IV. De asemenea, funcţionează şi 4 grădiniţe pentru preşcolari la: Ciuldeşti, Centru, Dealul Muntelui şi Gârda.

Educarea şi instruirea numărului mare de elevi ce erau cuprinşi în şcoli, de 1272 copii, în perioada anilor 1971-1972 era asigurată de 57 cadre didactice: 29 profesori, 23 învăţători, 4 educatoare. În anul şcolar 2007-2008 situaţia învăţământului în comuna Bistra se prezintă astfel: total elevi în clasele I-IV 215, iar în clasele V-VIII 263 elevi, la grădiniţe sunt înscrişi 100 de copii. Făcând o comparaţie între anii şcolari 1971-1972 şi 2007-2008, observăm că mai bine de jumătate din efectivul de elevi s-a redus, cât şi al cadrelor didactice.

Dacă nu se vor lua măsuri de guvernanţii noştri pentru însănătoşirea situaţiei economice în zonele de munte, se va ajunge într-o perioadă scurtă ca multe sate să dispară de pe harta comunei şi a patriei.

Bistra, 15 ianuarie 2008

DESPRE ŞCOALA DIN LUPŞA

VIORICA MOCAN

Comuna Lupşa este atestată documentar din anul 1365. Din 1429 exista Mănăstirea. Pe lângă mănăstire exista o şcoală unde se pregăteau tineri pentru a deveni cantori şi preoţi, pentru satele din Munţii Apuseni. Diecii şi preoţii pregătiţi în această şcoală erau şi dascăli, învăţând copiii scrisul şi cititul după cărţile bisericeşti.

În secolul al XVIII-lea Lupşa avea două şcoli: una în sat – ortodoxă, şi alta la Mănăstire – greco-catolică (unită), care avea învăţători salariaţi din fondul de instrucţie al guvernului transilvan. La şcoala ortodoxă era în 1791, învăţător Petru Crişan, absolvent al cursului normalicesc din Sibiu. În 1807, era dascăl tot un român, Vasile Munteanu. La Mănăstire s-au pregătit dieci şi preoţi până la mijlocul secolului al XIX-lea, când s-a transformat în şcoală, unde învăţau elevi pregătiţi de învăţători. În 1832 era dascăl Ion Avram, apoi Ion Şpan, tatăl pedagogului Dr. Petru Şpan – localnic.

În 1851 şcoala de la Mănăstire se mută în sat, fiindcă era prea departe pentru elevi. Avea învăţător pe C. Sabău. Apar deci două şcoli ale celor două confesiuni religioase. Era prea împovărător pentru locuitorii Lupşei. În 1864 locuitorii comunei hotărăsc construirea unei singure şcoli cu două săli de clasă, plus locuinţă pentru învăţător. Studiul se va face în limba română. S-a stabilit ca salariul învăţătorului să fie de 300 florini, folosirea unei grădini de legume şi 6 stânjeni de lemne din care să se folosească şi în clasă.

Pentru construirea şcolii centrale din Lupşa, toate autorităţile şi-au dat consimţământul. S-au ivit însă neînţelegeri între ortodocşi şi uniţi şi construcţia şcolii s-a oprit.

În 10 ianuarie 1869, reprezentanţii populaţiei din Lupşa iau hotărârea ca toţi elevii să meargă la şcoala ortodoxă, până ce uniţii îşi vor face şi ei şcoală în Lupşa. În vara acelui an, uniţii îşi construiesc şcoala. Edificarea ei o confirmă o scrisoare a cetăţenilor uniţi din Lupşa, trimisă lui Balint la Roşia Montană (1876), unde se arată că: pentru învăţarea pruncilor noştri, ne-au silit a edifica o şcoală corespunzătoare pentru creşterea lor precum şi cele necesare într-însa, deoarece fără şcoală nu putem

să ne cunoaştem naţiunea nici să ne iubim religiunea.Cele două localuri de şcoală se păstrează şi azi. Unul

adăposteşte o parte a Muzeului, şi altul o grădiniţă.În 1869 era învăţător N. Nicoară, localnic ortodox, iar în 1880

era Ştefan Ota, din Mihai Viteazul.În 1886, a fost ales ca învăţător cu diplomă în regulă Ioan

Pascu, din Roşia Montană – ortodox, care s-a remarcat şi profesional şi ca gospodar, învăţând elevii toate lucrurile trebuincioase unei gospodării. Era un bun patriot. El dorea unificarea celor două şcoli, dar s-a izbit de mentalitatea şi interesele vremii. Nu a vrut să înveţe limba maghiară şi a fost dat afară.

Învăţătorul şi şcoala era de multe ori ţinta batjocurilor şovine. În 1907, au fost blocate de către jandarmi ferestrele şi locuinţa şcolii (a învăţătorului) şi i-a fost sechestrat tot mobilierul.

A venit apoi la şcoală Iuliu Teuţan din Agriş – Turda, care a funcţionat până în 1911. A urmat apoi la şcoala ortodoxă Sebastian Ciapa, localnic care a pus bazele muzeului din Lupşa. La şcoala greco-catolică a funcţionat Gheorghe Giurgiu, venit din Musca.

În 1921 se trece la învăţământul de stat.După 1918 s-a impus construirea unui nou local de şcoală,

cele vechi devenind neîncăpătoare.În 1923 locuitorii au hotărât să se preia şi să se amenajeze

ca local de şcoală o vilă a fostului notar Zoltan Bihary, care fugise în Ungaria. Iniţiativa s-a materializat cu sprijinul lui Vasile Candrea, prefectul judeţului Turda şi deputat, fiu al satului Lupşa. S-a finalizat în 1936. Avea doar două săli de clasă mari, o cancelarie şi un hol. Aici a funcţionat o parte din şcoală până în 1970. (A fost al treilea local). Lângă acesta s-au mai amenajat încă două săli de clasă, ajungându-se la patru corpuri de clădire pentru şcoală.

Din 1965 a devenit obligatorie şcoala de 8 ani. Elevii s-au înmulţit. Deveniseră interesaţi de şcoală. Sălile de clasă nu mai ajungeau. Şcoala funcţiona în patru corpuri de clădire, cu distanţă între ele, aşa încât dascălii în pauză fugeau de la o clasă la alta ca să ajungă la oră.

Cu toate acestea a fost o perioadă foarte bună pentru învăţământul din Lupşa. Şcolarizare 100%, elevi bine pregătiţi şi disciplinaţi. Armonie în colectivul de cadre didactice, în majoritate tineri, interes deosebit pentru a face lucru de calitate.

Prin contribuţia în bani şi muncă a lupşenilor (între anii 1966-1969), plus ceva subvenţii de la stat, s-a construit un frumos local

de şcoală cu 8 săli de clasă, plus alte săli cu destinaţie specială.S-a trecut apoi la învăţământul de 10 ani, când s-au înfiinţat

ateliere de lăcătuşerie – mecanică, tâmplărie, croitorie, care produceau obiecte care se valorificau. Aşa s-au amenajat laboratoare de matematică, fizică-chimie, biologie. S-a creat o bază sportivă asfaltată.

În prezent, şcoala cu clasele I-VIII din Lupşa este o bijuterie. Săli de clasă mari, luminoase, spaţioase, cu lambriuri, mobilier nou. Are centrală termică şi termopane. Un colectiv de cadre tinere, harnice, conduse de inimosul director Cioica Vasile, care şi-a făcut studiile liceale la Abrud şi acolo a învăţat să fie şi bun gospodar. Din 1981 şi în prezent, Cioica este director de şcoală.

Un director bun gospodar a fost şi Andrieş Sabin. În timpul când a fost director, ca o furnică ce îşi aduna în muşuroi de departe câte un pai, aşa umbla şi el prin ţară, după cele trebuincioase atelierelor şcolii şi laboratoarelor. Ţinea mult la onoarea şcolii şi a satului. A participat la toate acţiunile din comună, de orice natură ar fi fost. A avut şi funcţii de conducere în comună.

Un alt director longeviv, normalist la Abrud, a fost Popa Vasile, care timp de 10 de ani a fost director de şcoală. Ţinuta sa morală, profesionalismul său, inteligenţa sa au fost exemple pentru toţi cei din jur. Soţia sa, Popa Paraschiva (1910-1989), şi ea normalistă la Abrud, a fost o dăscăliţă model sub toate aspectele.

Şi alţi dascăli ce s-au perindat prin şcoala de la Lupşa merită să fie amintiţi: Pamfil Turcu, Valer Albu, Letiţia Albu, Batagă Vasile şi Batagă Paraschiva – normalişti de la Abrud, Dandea Maria, Nicoară Letiţia, Roşca Laurenţiu, Valeria Roşca, Doina Goia, Raiu Ioan, Raiu Elena, Alexandru Selagea, Sicoe Dumitru, Sicoe Maria, Ciulea Viorica, Vlăzan Viorica.

În prezent se află în şcoală o serie de tinere cadre didactice care muncesc cu pasiune şi dăruire pentru a scoate din fiii lupşenilor oameni de nădejde ai ţării. Printre ei, sunt normalişti de la Abrud: Oprea Dana (căsăt. Goia), Cosma Luciana, Nicoară Aurelia (căsăt. Negru), Goia Daniela.

BIBLIOGRAFIE:

Albu, N. – Istoria învăţământului românesc din Transilvania până la 1800, Blaj, 1944.Pagini din istoria învăţământului din Lupşa în Ţara Moţilor, 1974.

UN MARE ANIMATOR AL VIEŢII CULTURAL-ARTISTICE LUPŞENE DUMITRU SICOE

Sicoe I. Dumitru – născut la 14.XII.1936 în localitatea Abrud satul Soharu, jud. Alba (4-5 kilometri de oraşul Abrud), aşezat de o parte şi de alta a văii Soharului, ce împarte satul în două părţi egale: Feţie şi Doştină. Tatăl – Ioan – de profesie miner, mama – Terezia – casnică, de loc din Bucium-Muntari.

Din cei 4 copii în familie (eu fiind cel mai mare), toţi au fost premiaţi în ciclul primar pe care l-am făcut în satul natal Soharu, numai eu am reuşit să pot studia în continuare, întrucât mama noastră, la vârsta de 33 de ani, s-a îmbolnăvit de reumatism cronic, poliarticular, fiind incurabilă şi mobilizată patului timp de 41 de ani, până la moarte). Din această cauză situaţia materială şi financiară a familiei s-a degradat profund, având urmări triste asupra viitorului nostru.

Din acest mic sătuc s-au ridicat mulţi intelectuali, din care amintesc: inginerul Felea, Jurca, Râza, învăţătorul Felea Petru şi Romulus, Bidiga Avel, Jurcă Alexandru, inginera Râza Maria şi Ioan Râza, profesoara Jurca, Anca Sofia (conferenţiară la Institutul de Mine Petroşani) etc.

La Abrud, am urmat Gimnaziul Unic şi Şcoala Normală de băieţi Andrei Şaguna, fiind absolvent – promoţia 1954. Din cei 11 ani de şcoală, din cauza situaţiei materiale şi financiare, circa 9 ani, am făcut naveta Soharu-Abrud, zilnic, tur şi retur, pe jos (8 kilometri pe zi). Îmbrăcămintea ce am purtat-o în cei 11 ani de şcoală, la Abrud, a fost din combinaţie între lână şi cânepă. Primul meu costum (cel mai ieftin) din magazin l-am îmbrăcat la banchet în vara lui 1954. Mulţi ani am purtat ghete cu talpă de lemn – ca şi alţi mulţi colegi. Când era iarna mai grea, tata, fie iertat, îmi aranja 1-2 luni la internatul şcolii, sau căuta o gazdă mai săracă, cum a fost cea de la bătrâna Cârliguşă din Abrud Sat, cea care ne făcea câte o zamă lungă de boabe, într-o oală din care mâncam la

amiază cu Emil Jurca (Blăjeni) şi regretatul Vasile Luca din Crişcior, urmând ca prânzul şi cina să ne-o facem din brişcă. A fost greu…, dar a trecut.

După absolvire (1954) am funcţionat ca învăţător-director la Şcoala primară cu clasele I-IV (2 posturi) din Arieşeni-Cobliş, făcând cursuri alternativ (2 clase înainte de masă şi 2 clase după masă). Locuiam într-o cămăruţă din şcoală (zisă direcţiune), dormeam pe un pat de lemn cu paie şi mă gospodăream singur. La Cobliş am funcţionat numai 3 luni (septembrie-octombrie-noiembrie 1954).

Din decembrie 1954-1956 am funcţionat ca învăţător la şcoala primară din satul meu natal – Soharu.

– Din 10 nov. 1956-26 oct. 1959 am efectuat stagiul militar.– Din 1 nov. 1959-30 aug. 1964 – am funcţionat ca învăţător la

Şcoala generală de 8 ani – Câmpeni Certege. Aici am organizat primul meu cor de copii la 3 voci egale, concurând, de la egal la egal, cu corul şcolii din Câmpeni, condus de învăţătorul Marinescu (era pe post de profesor).

– Din 1 sept. 1964 – 15 iunie 2006 am funcţionat ca profesor de muzică la Şcoala generală de 8 ani Dr. Petru Şpan Lupşa, judeţul Alba, unde am încheiat cariera didactică, după 52 de ani de învăţământ (incluzând şi cei 3 ani de armată şi anii lucraţi după ce m-am pensionat).

Studii: – Şcoala populară de Artă – secţia dirijat cor din Cluj-Napoca

– Conservatorul de muzică G. Dima Cluj, facultatea de Compoziţie-Dirijat-Pedagogie.

Corul Căminului Cultural din Lupşa, după spectacol în Câmpeni, în faţa staturii lui Avram Iancu

Specialitatea: Profesor de muzică.Doresc să rămân modest, dar nu greşesc dacă afirm că

întreaga mea activitate didactică am desfăşurat-o având o înaltă conştiinţă profesională, competenţă, multă pasiune şi perseverenţă. Mulţi elevi pe care i-am instruit, iubeau MUZICA mai mult ca sportul. Astfel, unii dintre ei au urmat Liceul de muzică şi apoi Conservatorul de muzică din Cluj (Buran Cristina, Cioara Marius, Cristea Vasile-Adrian).

Ca profesor de muzică, am înfiinţat, organizat şi condus numeroase formaţii de cor mixt (4 voci), cor de copii, la 2-3 voci, grupuri vocale şi vocal-instrumentale, tarafuri, formaţii de fluieraşi, brigăzi artistice, ansambluri vocal-instrumentale, solişti vocali şi instrumentişti, cu care am prezentat multe spectacole în localitate şi-n alte localităţi, participând la numeroase evenimente cultural-artistice sau serbări cu caracter naţional, unde s-au bucurat de un meritat succes, iar la concursuri, au ocupat întotdeauna locuri fruntaşe4.

– În 1968 – Formaţia de fluieraşi şi muzicuţe – loc I – faza pe judeţ – Alba

4 Clasificarea în întrecerile judeţene şi naţionale sunt atestate de tot atâtea diplome acordate formaţiilor Şcolii generale Lupşa (în număr de 7). (R.H.)

– În 1984 – Formaţia de fluieraşi – Loc III faza republicană– În 1987 – Grupul coral – Loc II pe jud. Alba– În 1989 – Duet instrumental – Loc I pe jud. Alba– În 1987- Ansamblu vocal-instrumental (cor, solişti şi

orchestră) – Loc I pe jud. Alba– În 1987 – Ansamblul vocal-instrumental – Loc III în faza

republicană– În 1989 – Cor voci egale – Menţiune pe judeţul Alba.– Pe lângă activitatea la catedră, am avut şi funcţia de

comandant instructor de unitate la pionieri şi preşedinte al consiliului comunal al organizaţiei de pionieri Lupşa, fiind obligat să conduc întreaga activitate cultural-artistică şi obştească a organizaţiei pionierilor din comună.

– De asemeni, am fost comandant de companie la Garda Patriotică Lupşa, timp de 25 de ani, fără să fiu remunerat sau recompensat.

Desigur, în câteva fraze, nu se poate cuprinde întreaga activitate desfăşurată în 52 de ani de carieră didactică. Acest lucru pot s-o facă şi s-o confirme, mai bine, foştii mei elevi şi publicul care a fost cu mine în direct. Menţionez că TARAFUL meu, cu un repertoriu autentic şi foarte variat şi specific moţesc, a fost prezent la numeroase nunţi şi vestite petreceri, încântând auditoriul.

Acum, când stau şi privesc la televizor, mă gândesc, cu oarecare nostalgie, că multe din formaţiile mele, împreună cu soliştii, meritau să fie cunoscute de Televiziunea Română, dacă eram sprijinit de cei în drept s-o facă.

Mă bucur că la 72 de ani – neîmpliniţi –, mă simt sănătos şi mulţumit de tot ce am realizat singur şi împreună cu soţia mea Sicoe Maria (născută Petruţa, din com. Mihalţ, satul Cisteiu) – prof. de limba română şi franceză, împreună cu care lăsăm în urma noastră doi copii minunaţi, ce ne-au călcat pe urme:

– Sicoe Doru Alin, profesor de matematică – informatică– Sicoe Dana (căsătorită Rem) – asistentă la Universitatea

din Haga, unde şi-a făcut şi masteratul– Sicoe Alin (nepot) – anul I de liceu la Cluj.Lupşa, februarie 2008

Dumitru Sicoe

DESPRE COPII, ÎNTOTDEAUNA CU DRAGOSTE

ANA GOŞA

Fac parte dintre norocoşii cărora bunul Dumnezeu le-a sădit în suflet dragostea pentru copii, încrederea în oameni şi în tot ce e nobil şi demn. Nimic nu e mai frumos, nimic nu e mai nobil decât profesia de învăţător, pentru că din multele profesii care există pe lume, aceea de învăţător are menirea de a sădi nemurirea! Pornind de la faptul că şcoala trebuie să fie un fel de rai de unde începe luminişul, speranţa, împlinirea prin ştiinţă, mi-am purtat cu demnitate pe umeri dulcea povară a făuritorilor de destine, aşa cum au făcut-o atâţia alţii risipindu-şi fiinţa pentru a fi lumina generaţiilor de copii.

Scriu aceste rânduri sub câştigul vârstei, experienţa adusă de ani, egalând bucuria amintirilor despre copilul care, împăcându-se cu timpul, a devenit adult şi a trăit printre copii şi pentru copii pentru a-i educa şi a se împlini prin ei. Aducerea la zi a impresiilor despre primii ani de profesie este un mod de conectare cu trecutul, dar şi de corectare a realităţii prin modul cum vedem astăzi ziua de ieri. De ce despre copii? Pentru că niciodată n-aş putea vorbi despre mine, despre primii ani ca învăţătoare, fără să vorbesc despre copii. Şi pentru că scrierea câtorva amintiri despre anii de debut în învăţământ nu aspiră la vreo valoare literară, singurul mod prin care amintirile i-ar putea interesa pe cititori este să vorbească sincer şi onest despre experienţele trăite alături de generaţiile de şcolari cu care ne-am făcut ucenicia noi, învăţătorii.

Cuvintele simple, gândurile curate, sentimentele şi judecăţile de valoare despre un timp pe care nu l-a şters uitarea, despre începuturile profesiei de învăţătoare, eu le pot uni într-o pledoarie pentru întâlnirea binecuvântată dintre a fi şi a face, cele două verbe care-l însoţesc pe om de-a lungul trecerii sale prin miracolul numit viaţă. Pentru mine o viaţă normală, fără excese, fără rupturi

căreia pot să-i adaug alte verbe suverane care, cu siguranţă, se potrivesc tuturor învăţătorilor: a şti ca din ştiinţa ta să crească alţii, a voi să-i ajuţi să crească frumos, a crede în ceea ce faci spre binele lor, a învinge obstacolele, a iubi copiii şi florile, lumina Soarelui şi lumina Cărţii, a lupta pentru prestigiul impus de statutul de învăţător, a decide care este drumul pe care trebuie să urci în societate, a apăra interesul copiilor care cred în tine şi mai ales a învăţa. A-i învăţa pe alţii care aşteaptă cu ochi cuminţi lumina învăţăturii tale; a învăţa de la alţii filosofia binelui, a adevărului; a învăţa pentru alţii care cred în misiunea ta ca dascăl şi îţi urmează sfaturile.

După absolvirea Liceului Pedagogic de la Abrud în anul 1969, prima mea întâlnire cu şcolarii s-a petrecut la Baia de Arieş – satul Sartăş. Şcoala, aşezată pe deal, la doi kilometri de domiciliul meu, în stânga şoselei Baia de Arieş – Turda, era destul de arătoasă. Acolo învăţau aproape cincizeci de copii în patru clase simultane, I – III şi II- IV. Am preluat clasele II –IV şi, cu sufletul deschis, m-am apropiat de şcolarii care se îndreptau către lumina binefăcătoare a cărţii. Fiecare noţiune pe care aceştia şi-o însuşeau, fie că era o metodă de a rezolva o problemă, fie că era o lecţie de geografie, era o imensă dorinţă de reuşită, ţâncii învăţând pe măsura înţelegerii lor. Cu diafane lumini în priviri, ascultau basmele, poeziile, legendele istorice şi, cu ştrengăria specifică vârstei, îndată ce clopoţelul le dădea drumul la glas, o zbugheau la joacă pe deal. Mai ales primăvara, în zilele senine, liniştite, încărcate de bucuria florilor, simţeam nevoia să ieşim din clasa rece, să legăm puţin cartea de gard şi să hoinărim fără teamă prin apropiere. Era o bucurie imensă în tot ceea ce făceau şi, deseori, în acea perioadă, privindu-i şi participând la jocurile lor, îmi revenea în minte un gând exprimat de Lucian Blaga, citit undeva pe când eram elevă la liceu: Pedagogia caută, de când există, să desfiinţeze sau să scurteze copilăria omului, în timp ce adevăratul scop ar trebui să fie acela de a prelungi sau chiar a permanentiza virtuţile şi calităţile copilăriei. Acest adevăr m-a convins, încă de atunci, că profesiunea de învăţător este vocaţională. Ea implică o stare de spirit de înţelegere a copilăriei, de voioşie, de entuziasm, de bunătate, de omenie, în două cuvinte – tinereţe sufletească, în măsură să asigure un caracter elevat şi generos acţiunii educative.

Am cunoscut atunci, în persoana inimosului învăţător Ţaica Gheorghe, un patriot înflăcărat de la care am învăţat şi eu alături de copii Treceţi, batalioane române, Carpaţii! Era atât de

convingător în lecţiile pe care le ţinea încât, cu siguranţă, cu ochii minţii, şcolarii vedeau chipuri de eroi care au trăit pe acele locuri, el însuşi făcând parte din batalioanele fixe moţeşti care, în toamna anului 1944, au opus o dârză rezistenţă, la Sălciua, împotriva trupelor maghiare. De altfel, fapte de seamă s-au petrecut în toate aşezările omeneşti ale Apusenilor, dacă ne gândim la vitejii Horea, Cloşca, Crişan, Avram Iancu despre existenţa cărora vorbeşte fiecare piatră, fiecare codru, fiecare firicel de apă, dar despre care manualele de astăzi nu mai vorbesc deloc spre marea dezamăgire a tuturor celor care cred că istoria este cartea devenirii noastre ca neam.

Un om de o elevată ţinută intelectuală, profesorul de istorie Dumitru Lupaşcu era directorul Liceului din Baia de Arieş de care aparţinea şi şcoala de 4 ani din Sartăş. Încă de la început mi-a acordat încredere, inspecţiile domniei sale aveau aerul unui schimb de experienţă, deşi despre ce experienţă putea fi vorba când eu eram începătoare se poate imagina, excepţie făcând cunoştinţele metodice de predare. Am învăţat atunci despre responsabilitatea completării documentelor şcolare, profesorul Lupaşcu fiind exigent cu aceste lucruri, dar şi cu pregătirea zilnică pentru lecţii. Nu-mi displăcea să fac planuri, schiţe, proiecte, planşe didactice pentru că ştiam că acestea îmi sunt de ajutor şi copiilor le plăceau noutăţile.

Pentru că-mi doream cu ardoare să promovez examenul de definitivare în învăţământ, m-am transferat de la Şcoala din Sartăş la Şcoala Generală de 10 ani Lupşa, sat Valea Lupşii unde am lucrat doi ani. Eram colegă cu Felicia Bârdea, Cornel Negru, cu soţia acestuia şi cu Ovidiu Blagu, nişte oameni deosebiţi, buni colegi care au ştiut să şteargă diferenţele dintre noi – dânşii aveau multă experienţă la clasă, iar eu eram aspirantă la definitivarea în învăţământ. Şcoala nu avea clase simultane, erau chiar clase paralele şi eram convinsă că activitatea la o singură clasă mi-ar da posibilitatea de a munci mai eficient.

Inspecţia pentru admiterea la examen a fost efectuată de inspectorul Ioan Munteanu de la ISJ Alba, un tip sobru, care inspira o anume teamă, dar şi respect pentru opiniile sale. După orele la care a asistat, după activitatea cu organizaţia de pionieri – era obligatorie şi o astfel de activitate – înainte de a trece la analiza propriu-zisă a lecţiilor domnul inspector, cu o voce gravă, mi s-a adresat: Fată dragă, ai stofă de învăţătoare! Cred că nici n-am mai auzit cele spuse în cadrul comisiei învăţătorilor despre modul cum s-au desfăşurat activităţile. Eram sârguincioasă, îmi

pregăteam şcolăreşte lecţiile pe care le ţineam în faţa copiilor, aveam la bază o solidă pregătire de specialitate făcută la Liceul Pedagogic de la Abrud, nu mi se reproşase şi nici nu-mi reproşam nimic, dar aşteptam o confirmare, o apreciere din partea cuiva care a văzut multe lecţii ţinute de alte cadre şi când ea a venit se poate închipui starea mea de spirit.

Definitivarea în învăţământ obţinută în urma examenului susţinut în faţa unei comisii extrem de exigente la Alba Iulia, a fost o adevărată sărbătoare pentru mine. Mă bucuram ca un copil care primeşte un dar mult dorit. Aşa că graniţa dintre mine şi micii şcolari a dispărut (dacă vreodată existase cu adevărat), micuţii se străduiau să înveţe la toate disciplinele, când era vorba de joacă eu redeveneam copil, mă jucam cu ei, munceam împreună pe lotul şcolar, toamna culegeam jir urmărindu-le mânuţele mici, le lăsam liber spiritul de iniţiativă organizând foarte multe activităţi în cadrul organizaţiei de pionieri.

S-ar putea crede că totul era idilic, nimic nu-mi umbrea activitatea. Dar cum locuiam la Baia de Arieş şi trebuia să fac naveta cu autobuzul, uneori aveam probleme diverse: întârzieri pe traseu, maşini defecte, sau pur şi simplu nu veneau deloc. Mai ales la sfârşitul toamnei şi iarna, când cerul înnegurat se lăsa ca o plapumă îmbibată de apă sau zăpadă peste zonă, iar de pe Arieşul învolburat se ridica o ceaţă fumurie, ploile îndărătnice şi ninsorile ţineau zile în şir, toate acestea făceau să te simţi trist; lumina era doar acasă – îmi învăţasem cu bine şi rolul de soţie şi mamă – apoi la şcoală. Iarna degeram de frig în staţia de autobuz, mă cuprindea disperarea când întârziam (nu din cauza mea) la şcoală, noroc cu bunii mei colegi care ştiau să-mi suplinească întârzierile. Rămâneam mai mult după program, aşa că elevii nu pierdeau nimic, iar părinţii erau cât se poate de înţelegători.

Cei care încă nu cunosc comuna Lupşa, respectiv satul Valea Lupşii, trebuie să ştie că aici vor găsi un pământ cu asprimi şi modulări peisagistice de o rară frumuseţe după ce vor pătrunde prin poarta neasemuitei şi mult zbuciumatei Ţări a Moţilor ce se deschide dinspre Câmpeni spre Bistra apoi spre Lupşa, două localităţi de care sunt legată sufleteşte, deşi trăiesc de peste treizeci de ani în Alba Iulia.

În Bistra m-am născut şi am învăţat cele şapte clase şi sunt recunoscătoare bunilor mei dascăli fără de care nu aş fi păşit trainic spre ceea ce am devenit. Nu ştiu dacă la absolvirea Liceului Pedagogic aş fi avut post de învăţător la Bistra. Nu-mi propusesem să mă reîntorc în comuna mea natală crezând astfel

că mă voi elibera de prejudecăţi – eu fiind copilul unei familii sărace. (Ştiu, sărăcia nu e o virtute, dar nici vină nu i se poate găsi unui copil care s-a născut într-o astfel de familie) Nu ştiu dacă prejudecăţile erau doar ale mele, sau doar ale altora, cert este că odată ajunsă la catedră, altfel am văzut şi această realitate: devenisem dintr-o dată cea mai bogată fiinţă de pe lume pentru că aveam şi eu primul copil şi mi-erau încredinţaţi spre instruire şi educare alţi copii. Aveam cea mai mare responsabilitate pe care o poate avea un om, aceea de învăţător!

Lupşa m-a adoptat, întâi prin căsătoria mea cu Ionuţ Goşa din satul Mănăstire, mai apoi, cum spuneam, ca tânără învăţătoare în satul Valea Lupşii şi, pentru scurtă vreme, profesoară în Lupşa. Memoria mea afectivă a fixat câteva momente care şi azi îmi par foarte aproape. Eram uimită cât de frumoşi erau copiii – şcolari, cât de săritori erau părinţii lor pentru toate problemele ce trebuiau rezolvate pentru şcoală: lemne, curăţenie, muncă pe lotul şcolii, sprijin pentru o aşa-zisă acţiune de autofinanţare dintr-o activitate productivă. Nu aveam la îndemână cine ştie ce resurse pentru a pune în practică asemenea idee venită de sus, aşa că ne-am gândit la ce era simplu de tot de realizat: cocoşi (floricele de porumb) şi pancove (gogoşi)! Dar cum ideea cu autofinanţarea în condiţii de sărăcie lucie se născuse fără sorţi de izbândă, am renunţat şi noi, învăţătorii din Valea Lupşii, la ea mai repede decât se poate imagina.

În acei ani i-am cunoscut mai bine oamenii locurilor – harnici, buni, isteţi şi de o proverbială tenacitate şi sinceritate, cu alte cuvinte oameni pe care te poţi baza. După doi ani de activitate în Valea Lupşii, din cauza lipsei de cadre calificate pentru limbi străine, am acceptat schimbarea pe un post la centru, având avantajul cunoaşterii limbii franceze foarte bine. Lucram ca profesor de limba franceză la Şcoala Generală Lupşa, având normă didactică întreagă, respectiv clasele V – X, catedra de limbi fiind încadrată cu trei profesori. A fost o experienţă interesantă, mai ales că aveam în faţă şi adolescenţi- clasele IX-X, iar eu nu eram cu mulţi ani mai mare decât ei. Am avut cu aceştia o bună comunicare, ştiam din trăirile mele ca liceană că simţeau nevoia să fie preţuiţi, iubiţi şi fiecare cuvânt ce le era adresat trebuia să fie o dovadă de încredere. Tratându-i ca personalităţi unice, în plină formare, le dădeam sentimentul siguranţei.

Deoarece copiii veneau de la distanţe mari, din satele Mărgaia, Geamăna, Vinţa, Mănăstire, Muşca şi chiar din Bistra,

directorul şcolii, profesorul Sabin Andrieş a avut ideea înfiinţării unui internat pentru aceştia. Iniţiatorii proiectului aveau resurse materiale modeste. Cu multă bunăvoinţă, efort şi chiar renunţări – la timpul liber, la linişte şi confort – am preferat să mă implic în acţiunea administrării fondurilor financiare pentru procurarea alimentelor, considerând încredinţarea acestei sarcini o dovadă de mare încredere din partea conducerii şcolii, a părinţilor şi a copiilor. Cumpăram de la Baia de Arieş produsele necesare, o bucătăreasă pricepută gătea bunătăţile pentru treizeci de copii, aşa că în scurt timp cererile de a sta în internat nu mai puteau fi onorate din lipsa spaţiului.

Mă împrietenisem cu soţia directorului Sabin Andrieş, doamna Măriuţa care era secretara şcolii din Lupşa, între noi existând o afinitate extraordinară, sinceră. Atunci când timpul ne permitea, evadam din atmosfera sobră pe care ne-o impunea statutul profesional şi pauzele şcolare erau şi pentru noi momente plăcute – se înţelege, nu lipsea cafeaua pentru care primeam pe vremea aceea destule observaţii de la directorul şcolii.

Cu preţuire sinceră pentru profesionalismul de care dădeau dovadă colegii mei de la vremea aceea Viorica Ciulea, Doina Goia şi Viorica Mocanu, Cornel Negru, Ovidiu Blagu, Felicia Bârdea rememorez întâmplări ale căror înţelesuri le-am pătruns pe deplin mai târziu. Mă impresiona, de exemplu, faptul că în toate şedinţele de analiză a procesului instructiv-educativ dintr-o anume perioadă a anului, aceste persoane erau evidenţiate de către conducerea şcolii ca având rezultate bune şi foarte bune. Era vorba de pricepere, de muncă, de talent pedagogic, de pasiune, calităţi pe care directorul Sabin Andrieş le scotea în evidenţă la oricare dintre colegii săi, fie ei mai tineri sau cu mai multă experienţă didactică.

Ca director de şcoală, profesorul Sabin Andrieş avea acea prestaţie inimitabilă a colaborării, era gata oricând să dea un sfat prietenesc, să ajute în numele omeniei şi a colegialităţii, fără ostentaţie, cu firească şi naturală înţelepciune. Dacă vreun profesor tânăr trebuia desfiinţat într-o şedinţă de partid de către secretarul organizaţiei, directorul era cel care reuşea să-l convingă pe împricinat că nu-i sfârşitul lumii. Acorda încredere celor tineri cu convingerea nestrămutată că acest lucru este pasul spre reuşită, de aceea preţuirea de care se bucură în prezent vine să-i răsplătească investiţia pe care a făcut-o în decursul anilor. Pentru ceea ce a însemnat pentru mine familia Andrieş în anii când eram cadru didactic la Lupşa, sunt şi azi recunoscătoare şi regret timpul scurs în care nu ne-am văzut.

De la locuri şi legende, de la peisaj, de la oamenii Lupşei şi experienţele lor, am dobândit măsuri şi înţelesuri noi pentru tot ce mă înconjura. Am trăit un sentiment de reală preţuire pentru colegii mei învăţători şi profesori din Lupşa, dar şi pentru părinţii tuturor copiilor pe care i-am învăţat în acea perioadă datorită interesului pe care-l manifestau faţă de şcoală. Căutam să-mi prefigurez ce vor deveni elevii mei născuţi şi crescuţi în acele asprimi climatice şi de relief, iar dacă astăzi ei sunt oameni împliniţi pe care-i revăd cu drag, simt că o părticică din devenirea lor mi se datorează şi mie.

O întâmplare petrecută relativ recent (în anul 1998), dintr-un număr mare de întâlniri cu dragii mei foşti elevi, vine să confirme într-o manieră fără echivoc, ataşamentul meu faţă de copiii din Valea Lupşii, dar şi reciproca. Într-o zi, soţul meu Inspector la Direcţia Generală a Finanţelor Publice Alba, îmi dă un telefon anunţându-mă că vine acasă cu cineva. E cineva foarte important pentru tine! Oricât am insistat, mai multe n-am aflat. Nu mică mi-a fost mirarea când l-am văzut intrând însoţit de un tânăr înalt, blond, cu ochi albaştri, de un albastru ce nu poate fi uitat. Evident, l-am recunoscut pe fostul meu elev Vasile Căbulea, coleg în 1998 cu soţul meu, astăzi expert în finanţe în Ministerul Finanţelor, pe care l-am apreciat de pe când era elev în clasele I-IV pentru tenacitatea cu care învăţa. Au urmat, bineînţeles, efuziuni, bucurie sinceră, amintiri depănate cu drag despre întâlnirea noastră trecută şi prezentă. S-a minunat că şi azi mi-i amintesc pe colegii lui cu nume şi prenume, concluzionând că acest lucru este rezultatul acelui ataşament care rămâne pentru totdeauna şi care marchează viaţa unui învăţător.

Şi dacă vreţi să vă imaginaţi locurile unde mi-am desfăşurat activitatea câţiva ani, închipuiţi-vă culmile blânde, şesurile şi dealurile care se înnoadă într-o armonioasă lucrare, pe spinările şi întinderea lor vezi micile livezi de meri şi pruni, prin ramurile cărora vântoasele de munte îşi trec deseori degetele şi unde se adăpostesc casele frumoase şi trainice ale lupşenilor conferindu-le acestora statutul demnităţii de urmaşi ai vitejilor generaţiilor trecute care şi-au răzbunat amărăciunile şi revolta în lupte dure împotriva asupritorilor. Sub conducerea lui Ciobu şi Băbiţiu, lupşenii au luptat în trupele lui Horea, iar după 64 de ani, pe Muntele Mic, armatele imperiale au fost înfruntate şi de trupe de lupşeni.

Despre faptele străbunilor, elevii din Lupşa au aflat de la profesorul de istorie Sabin Andrieş – om de o cultură istorică vastă, călăuzindu-şi elevii cu pasiune spre înţelegerea şi preţuirea trecutului neamului nostru.

A învăţa istoria – spunea domnia sa elevilor – înseamnă nu

numai a construi o punte spre trecut, dar şi legătura cu o seamă de valori ale neamului nostru trăitor pe aceste meleaguri, cu oameni şi fapte irepetabile, cu eroi ca Horea, Cloşca şi Crişan, Avram Iancu craiul nostru pentru totdeauna. Prin cuvântul său istoria nu era o disciplină aridă a unor date impersonale, ea devenea un proces concret al regăsirii noastre în lume, într-o logică firească pe care profesorul o făcea să impresioneze prin adâncimea cugetării şi limpezimea exprimării.

Un lucru deosebit era faptul că aveam la îndemână şi noi învăţătorii un muzeu etnografic bogat, unic prin originalitatea sa, care înfăţişează celui care-i trece pragul impresionante dovezi din istoria omului trăitor pe aceste meleaguri. Bogăţia spirituală a Lupşei este condensată în acest muzeu şi cuprinde foarte multe valori care, trăgându-şi seva din tot ce are mai sublim natura şi datinile acestor locuri, înfăţişează felurita întrebuinţare a lemnului în universul vieţii ţărăneşti. Obiectele expuse – îmbinare de meşteşug şi artă – unele de o valoare de neegalat, sunt de o mare complexitate şi ne ajutau să pătrundem în lumea spirituală a celor care le-au făurit. Aici obiectele de lemn, fie că e vorba de furca de tors, de vârtelniţă, de fluier, de gujbele de tras buşteni, de coşniţa de albine din buturugă de copac, sau grinda de sub acoperişul casei, toate primesc ceva din căldura sufletului omenesc. Cu multe generaţii de elevi am vizitat acest muzeu şi după mutarea mea la Alba Iulia ajutându-i să înţeleagă complexitatea şi unicitatea exponatelor.

Cu bucurie am regăsit Muzeul Etnografic Pamfil Albu din Lupşa în haine noi, în toamna anului 2007. Materialele au fost expuse în mai multe încăperi odată cu extinderea în clădirea fostei primării. Cele peste 8000 de exponate sunt oglinda satului de pe Valea Arieşului, cu obiceiurile sale tradiţionale, strâns legate de natura atât de primitoare. Lupşenii pot fi mândri că, din pasiunea de o viaţă a învăţătorului Pamfil Albu, s-a născut acest muzeu care este o dovadă vie a statorniciei şi permanenţei neamului românesc pe aceste meleaguri de legendă. Monica Rotaru – fiica învăţătorului Pamfil Albu – demonstrează prin tot ceea ce face că este demnă de moştenirea de nepreţuit pe care i-a lăsat-o tatăl său, muzeul fiindu-i a doua casă: caldă, primitoare, cu obiecte care trezesc un interes special pentru tot ceea ce înseamnă viaţa oamenilor de pe aceste meleaguri.

Timpurile se schimbă şi ele odată cu anii, chiar şi natura se defineşte pe noi coordonate destul de uşor de perceput; e de ajuns să existe ochi omeneşti care s-o ştie privi şi vreo minte luminată care s-o poată cuprinde în înţelesuri întregi ca s-o apere.

Banal exprimat, pădurea, dealul, colina pot căpăta viaţă. Am văzut la Lupşa şi Valea Lupşii, pierdute printre luminişuri de pădure, locuri de o sublimă frumuseţe, pe care orăşeanul le calcă rareori pentru simplul motiv că nu ştie de existenţa lor şi a uitat câtă linişte îi poate aduce şuieratul vântului printre crengi, ciripitul tainic al unei păsărele. Nici chiar acţiunile de strângere a melcilor din pădurile de fag împreună cu copiii, alături de bunii mei colegi în anii în care am lucrat ca învăţătoare la Valea Lupşii, nu-mi par azi altfel decât prilej de întâlnire cu natura şi frumuseţile ei, deşi atunci tremuram de grija de a nu li se întâmpla ceva elevilor. Cu toate că erau născuţi şi crescuţi în acele asprimi de relief, erau foarte sensibili, ataşaţi şi sinceri. Am simţit asta atunci când am plecat definitiv la oraş. Despărţirea de şcolari, de părinţii lor, de colegii mei profesori şi învăţători a fost extrem de emoţionantă. Acest lucru se întâmpla în anul în care m-am mutat cu familia la Alba Iulia şi de când începe un nou capitol în activitatea mea didactică.

Sufletul omului se modelează datorită sufletului altui om, armele cu care un învăţător face acest lucru sunt: mintea, inima, înţelepciunea şi frumuseţea lui morală. Învăţătorul este deschizătorul de drumuri care influenţează comportamentul elevilor avându-l ca model pe al său, promovează valorile morale prin cinstea sa, ridică munca la rang de virtute prin munca sa, îi determină pe copii să iubească frumosul prin ţinuta şi decenţa sa. Simion Mehedinţi spunea: Numai un iubitor de copii poate fi şi un bun învăţător. Aşa că iubitorule de copii, când citeşti aceste rânduri consideră că tot ce am scris privitor la sentimentele mele vis-a-vis de copii, sunt şi sentimentele domniei tale pe care eu le-am intuit clar şi le-am sintetizat în cuvintele: despre copii, întotdeauna cu dragoste.

Alba Iulia, 8 aprilie 2008

PROFESORUL ŞI CERCETĂTORUL,

DUMITRU D. LUPAŞCU

IOAN BEMBEA

Pe distinsul Profesor din Baia de Arieş îl cunosc de multă vreme dar numai din scrierile sale. Citesc cu plăcere şi cu interes ce se scrie despre moţi şi despre istoria acestor locuri. Pe o astfel de temă nu poţi să nu dai de numele cercetătorului Dumitru D. Lupaşcu. L-am întâlnit în mai multe numere ale revistei Ţara Moţilor, precum şi prin alte publicaţii ale sistemului de învăţământ. I-am citit şi cartea Ţara Moţilor. Probă de memorie. Scrie excelent.

Abia acum târziu de tot am avut surpriza să constat că unii prieteni sau cunoscuţi de ai mei au fost colegi de şcoală sau de facultate cu Dumitru Lupaşcu.

Iată ce îşi aminteşte despre el inginerul Avram Rus din Cluj:

În 1946 printre cei 40 de elevi de la Gimnaziul Unic din Câmpeni l-am avut coleg şi pe Dumitru Lupaşcu. În clasa noastră majoritatea elevilor eram veniţi de pe văile Arieşului Mic şi Mare, dar între noi se aflau şi câţiva localnici.

Dintre aceştia l-am remarcat din primele zile pe un băiat blond, bine legat, îndrăzneţ, care manifesta o notă de siguranţă şi poate de uşoară superioritate faţă de noi cel mulţi care ne diferenţiam printr-o îmbrăcăminte mult mai modestă şi printr-un comportament mai retras. Acum îmi dau seama că diferenţierea pe care am remarcat-o la vârsta de 11-12 ani între copiii de la oraş şi noi cei de la ţară se datora mediului în care am crescut. Cei de la sate mai respectuoşi, cei de la oraş mai îndrăzneţi.

Dumitru, numit de noi Ucsa, s-a făcut în scurtă vreme remarcat de profesori, dar şi de noi (uneori chiar cu invidie) pentru felul cum ştia să formuleze răspunsurile şi cum se implica în activitatea şcolară. Era bun la toate materiile şi cel mai bun la istorie.

Era sociabil, prietenos, dar şi mare bătăuş. Se făcea remarcat

şi la jocurile sportive.Educaţia cazonă primită în familie (era fiu de militar) se

simţea în tot comportamentul său disciplinat.Şi-a continuat studiile. A fost şi a rămas peste ani o mândrie a

clasei noastre de la Câmpeni.Am numai cuvinte de laudă pentru fostul meu coleg Ucsa,

căruia îi doresc sănătate”.Cluj-Napoca, 14. II. 2008Ing. Avram Rus

CURRICULUM VITAE

Dumitru D. LupaşcuS-a născut la 13 martie 1936 în localitatea Câmpeni. Tot aici a făcut

şcoala primară, iar apoi gimnaziul. Continuă studiile la Liceul de Băieţi din Turda şi la Facultatea de Istorie-Filosofie din Cluj, pe care a absolvit-o în 1957.

Intră în învăţământ ca profesor de istorie. Toată lumea îl ştie ca director al Liceului din Baia de Arieş.

Pe lângă activitatea de profesor este şi un pasionat cercetător în domeniul istoriei.

Din 1965, până la pensionare, a îndeplinit funcţia de preşedinte al Societăţii de Ştiinţe Istorice şi Filologice, Subfiliala Abrud-Câmpeni.

În această calitate a organizat peste 100 de sesiuni de comunicări ştiinţifice în localităţile Abrud, Câmpeni, Roşia Montană, Bistra, Cărpiniş, Baia de Arieş, Avram Iancu, Vadul Moţilor etc., la care au participat şi cercetători de mare prestigiu şi chiar academicieni.

În cadrul acestor sesiuni a prezentat el însuşi comunicări, cu date inedite, referitoare la Avram Iancu, Horea, Cloşca şi Crişan, Nicolae Iorga, Petru Şpan, Dimitrie Cantemir.

A încurajat şi pe alţii spre studiu şi cercetare, reuşind să aducă în actualitate multe fapte şi documente istorice pe care s-a aşternut praful vremii.

Ca preşedinte al S.Ş.I.F. a scos revista Ţara Moţilor – studii, articole şi comunicări, din care au apărut cinci numere, vol. I 1974, vol. II 1977, vol. III 1980, vol. IV 1992, vol. V 1997. În fiecare număr este prezent cu interesante şi documentate comunicări.

A mai publicat lucrări în Revista de Pedagogice, Magazin istoric, Gazeta învăţământului, Tribuna şcolii, Universul catedrei etc.

În 2006 a publicat volumul Ţara Moţilor. Probă de memorie, sub egida Asociaţiei culturale „Datini străbune”.

A participat cu materiale la cele două albume etno-folclorice ale Ţării Moţilor editate de prof Sabin Cioica, Ed. Altip, Alba iulia, vol. I 1997, vol. II 2000 şi a lucrării Turism cultural în Munţii Apuseni de acelaşi autor.

A fost inclus în volumul Martiri şi oameni de valoare în Ţara Moţilor de

Romulus Felea şi Ioan Felea, Editura Napoca Star, Cluj-Napoca, 2006.

MAI PUTERNIC DECÂT URSUL ŞI MAI FRAGIL DECÂT FLOAREA: PROFESORUL DUMITRU LUPAŞCU

NICOLAE JURCA

Poate că nimeni nu acoperă mai

autentic inspirata sintagmă de dascăl pe ape. Profilul lui ne hazardăm să-l schiţăm din imponderabile sufleteşti.

S-a născut la Câmpeni dintr-o fericită conjuncţie. Mama provenea dintr-o nobilă familie de intelectuali români din zonă. Unul dintre ei, Petre Ioanette, a fost tribun al lui Avram Iancu, însărcinat cu procurarea de cereale pentru Legiune şi asigurarea hranei pe timpul campaniei militare. Tatăl,

Dumitru Lupaşcu, îşi avea originile în acel îndepărtat colţ al Moldovei – Botoşani, loc miraculos de fertil pe tărâmul spiritualităţii româneşti. Domnul Lupaşcu (Senior) îşi petrecuse copilăria prin cazărmi, în calitate de copil de trupă, instituţie dispărută astăzi. Prin muncă şi talent, înfruntând greutăţi şi umilinţe, el a ajuns şeful Fanfarei militare din Câmpeni. Aici se va căsători cu domnişoara Ioanette. Ei vor fi părinţii viitorului profesor Dumitru Lupaşcu, colegul nostru de mai târziu.

După absolvirea gimnaziului de la Câmpeni, Dumitru (Puiu) Lupaşcu urmează cursurile fostului Liceu Regele Ferdinand. În această instituţie şcolară de elită am fost şi eu elev până la reforma învăţământului din 1948. În anii şcolarităţii de la Turda, o va cunoaşte pe frumoasa Viorica Cenan, înfiripându-se o iubire de roman. Iubirea lor adolescentină va fi pecetluită, mai târziu, prin jurământul For better, for worse (La bine şi la rău), cum ar spune englezii. Cu multiplele lui calităţi (inteligent, frumos, sportiv etc.), el era iubit de colegi şi admirat de fete. Un eveniment, ieşit din tipare, i-a creat o notorietate în plus, ce a depăşit cu mult graniţele şcolii. Ce s-a întâmplat? La un moment dat, în oraşul de pe Arieş, a sosit un Circ, cu nelipsita lui menajerie. Printre spectacolele de succes ale circului era lupta cu ursul, desfăşurată pe stadionul de fotbal al oraşului. Proba consta în lupta directă dintre ursul cu botniţă, lăsat liber pe stadion, şi unul din spectatorii puternici şi curajoşi. De

fiecare dată lupta se adjudeca în favoarea ursului. Cum spectacolul incita masele, întocmai ca în Antichitate, managerii circului, imaginativi, au organizat un spectacol-matineu pentru elevii şcolilor din oraş. Aflat printre spectatori, elevul Lupaşcu a fost îndemnat de colegi să-şi încerce şi el norocul, cunoscută fiindu-i forţa herculeană. Când a sosit clipa confruntării, ursul, în două labe, s-a îndreptat spre gladiatorul sui-generis şi l-a strâns atât de puternic în braţe, încât acesta şi-a auzit oasele trosnindu-i. În emoţia care s-a creat, stadionul a amuţit. Cu abilitate şi forţă, eroul nostru a reuşit să se desprindă din încleştarea cu animalul, pentru ca apoi, din câteva mişcări, ursul să fie doborât la pământ. În aplauzele unui stadion, Puiu Lupaşcu a fost „încoronat” vedetă a oraşului. Din acel moment, oriunde se afla, era arătat ca acela care a învins ursul. Notorietatea lui a atins asemenea cote, încât şi severul profesor de matematică (şi director al Liceului în acelaşi timp) a încetat să-l mai lase corigent.

Cu aura lui de Hercule şi Adonis, Puiu Lupaşcu venea, în 1953, la Cluj pentru admiterea la Facultatea de Istorie. Deşi numărul candidaţilor (ca şi al locurilor) era mare, l-am remarcat imediat. Era înalt, puternic, blond ca un nordic, cu ochii albaştri ca un Husky. Dincolo de aparenţe, toate favorabile lui, noul meu coleg se va dovedi un camarad desăvârşit. Înfăţişare plăcută, inteligenţă plastică, sensibilitate de artist şi generozitate până la uitare de sine – acestea îl defineau. Întâmplarea sau afinităţile, sau poate încă ceva în plus, ne-au aşezat, de la bun început, într-o apropiere şi compatibilitate depline, chiar fără să fim prieteni în sensul cel mai restrictiv. Eram amândoi studenţi în istorie, în promoţia care a dat istoriografiei româneşti, procentual, poate cei mai mulţi istorici: Nicolae Vlasa, Nicolae Roşut, Lazăr Anchidim, Marcel Ştirban, Iuliu Paul Emil Jurca şi nu am epuizat lista. O parte dintre ei au dispărut în floarea vârstei, dar opera lor rămâne.

Întâlnirile zilnice de la cursuri şi seminarii sau de la multe alte activităţi (biblioteci, Teatru sau Operă, cafenea sau restaurant), fragmente fericite ale tinereţii noastre, se contopeau în serile de neuitat din celebra cameră 90, de la mansarda Căminului Avram Iancu din imediata apropiere a Universităţii. Acolo, ne povesteam întâmplările de peste zi, citeam din versurile proprii sau ale poeţilor îndrăgiţi (Topârceanu sau Maiakovski) sau, pur şi simplu, ne lăsam purtaţi pe aripile fanteziei colegului nostru Corneliu Codreanu, basarabeanul cu suflet fabulos. In memoriam, o mică inserţie să ne fie îngăduită. Corneliu Codreanu se născuse în îndepărtata Saharna din Basarabia. Istoria, cu învolburările ei, îl

proiectase în Transilvania, la Geoagiu. Făcuse studii de agronomie, pe care le abandonase în favoarea istoriei. Era mai în vârstă decât noi, colegii lui, şi cu o experienţă de viaţă net superioară nouă, ceea ce îi conferea calitatea de lider de necontestat. După absolvirea Facultăţii, va ajunge profesor la Sebeş-Alba, magistratură pe care o va înnobila cu marele său talent, cu care va amprenta multe generaţii de elevi. Prin viaţa şi faptele lui, parcă ar fi spus întocmai ca poetul basarabean:

Mor pe planetă azi-mâineCinstea, crezul şi dania,Rămâne o minune pe lume,Transilvania.Transilvania, TransilvaniaVatră caldă luminoasă,Carintia, CarintiaEşti străveche şi frumoasă. (Grigore Vieru)

L-am amintit pe Corneliu Codreanu, în acest context, şi pentru faptul că el era cel mai bun prieten al lui Dumitru Lupaşcu. Iar în jurul acestui tandem fericit gravitam noi, toţi ceilalţi. Într-o reflecţie a sa, istoricul Vasile Pârvan spunea: A fi observat este o nemurire în miniatură. Colegii noştri îşi câştigaseră dreptul de a fi observaţi.

** *

Anii de studenţie, cu toate greutăţile lor (ne aflam în plin comunism stalinist), au trecut repede, ca un vis, pe care-l colorăm acum cu amintiri. Destinul ne-a despărţit şi evoluţia fiecăruia dintre noi a fost guvernată nu numai de întâmplare, de noroc sau neşansă, ci şi de reacţiile noastre individuale la provocările unei lumi croite strâmb. Dumitru Lupaşcu a ales să fie profesor pe Ape, pentru început la Muşca, apoi pentru tot restul vieţii la Baia de Arieş. Excelent dascăl, el a rămas în conştiinţa generaţiilor de discipoli. Ca director de şcoală (aproape două decenii), de numele lui se leagă modernizarea liceului din străvechea Ofenbaia. El s-a afirmat, în acelaşi timp, ca un cercetător autentic al Istoriei Ţării Moţilor. Zecile de studii, adevărate miniaturi ştiinţifice, ca şi cele două volume: Ţara Moţilor. Probă de memorie şi Istoria în anecdote, ni-l relevă ca un istoric autentic, de o sensibilitate aparte şi animat de un patriotism sincer. Pentru toate acestea, şi controlându-ne bine spusele, credem că putem afirma: profesorul Dumitru Lupaşcu şi-a câştigat un loc de onoare în Panteonul

personalităţilor Ţării Moţilor.Deşi soarta nu l-a scutit de încercări, pe care le înfruntă şi

astăzi cu demnitate, Puiu Lupaşcu, prietenul şi colegul nostru, s-a dovedit a fi mai puternic nu numai decât ursul, dar şi decât destinul neprietenos. El este, deopotrivă, vulnerabil şi fragil ca o floare.

Dacă n-am reuşit să realizăm un portret in aqua forte, aşa cum eroul o merita, sperăm să fi luminat un chip cu nuanţe afective.

Sibiu, martie 2008

TATA GICU, PROF. NICOLAE FONOAGE (1932-1999)

DUMITRU LUPAŞCU

S-a născut la 25 martie 1932 în ziua sărbătorii Buna Vestire, în satul Muşca, comuna Lupşa aducând părinţilor săi Ioana şi Alexandru nu numai împlinirea unei bune vestiri – ci şi doritul şi aşteptatul continuator al numelui familiei. Tatăl său, un om de o blândeţe patriarhală era veteran al Primului Război Mondial şi îndeplinea slujba de cantor al bisericii ortodoxe din satul Muşca.

Mama sa, lelea Ioana, pe care am cunoscut-o în timpul celor 3 ani pe care i-am slujit la şcoala generală din Muşca, era ca fire total opusă soţului său. De o vitalitate excepţională şi de o maliţie sănătoasă, dar caustică, dumneaei făcea deliciul oricăror petreceri şi sărbători pe care le domina cu verva ei spumoasă şi acidă.

A urmat studiile primare în satul natal şi apoi gimnaziul şi clasele liceale la liceul din Baia de Arieş pe care l-a absolvit în 1952 în anturajul unor colegi de înaltă factură intelectuală.

Între 1952-1956 a urmat cursurile facultăţii de limba rusă (Maxim Gorki) ale Universităţii Victor Babeş din Cluj-Napoca.

Datorită condiţiilor materiale foarte precare a fost silit ca în paralel cu studiile facultăţii să efectueze şi meditaţii plătite cu elevii unor licee clujene.

După terminarea facultăţii în 1956, dintr-o chemare patriotică a venit să lucreze ca profesor de limba rusă la liceul care l-a pregătit.

Anii petrecuţi la liceul băieşan au fost ani de intensă şi laborioasă activitate didactică, marcaţi prin susţinerea şi promovarea cu succes a gradelor didactice, prin participarea la cursuri de perfecţionar şi reciclare didactico-metodice, la examenele de bacalaureat, printr-o vie şi competentă prezenţă la Consiliile Profesorale şi Comisiile Metodice. Mulţi ani a funcţionat şi ca metodist voluntar al Secţiei de învăţământ a Raionului Câmpeni şi al Inspectoratului Judeţean Alba.

La fel de plină de conţinut a fost pe lângă activitatea didactică şi cea de activist social-cultural de care s-a achitat cu onestitate, probitate şi deplină responsabilitate. Pe această linie se înscriu participarea la acţiunea de eradicare a analfabetismului, al răspândirea cunoştinţelor cultural-ştiinţifice

prin intermediul Cercurilor de Citit al Brigăzilor Ştiinţifice. La activităţile cultural-artistice în care s-a distins ca instructor al echipei de dansuri populare al Liceului şi Clubului din localitate şi conducător al echipei de fluieraşi.

Demonstrând o mare receptivitate la comandamentele sociale-politice ale vremii, prof. Nicolae Fonoage a muncit mult şi bine pe linia activităţilor pioniereşti în cadrul cărora a îndeplinit cu competenţă şi rezultate strălucite funcţia de Comandant Instructor. Au rămas pentru totdeauna în amintirea copiilor minunatele şi încântătoarele drumeţii şi expediţii la situri istorice sau monumente ale naturii – de un uriaş impact educativ-patriotic. Ele s-au concretizat în albume turistice, expoziţii etnografice etc.

Pentru toate aceste realizări a fost de mai multe ori recompensat prin medalii, decoraţii şi alte onoruri, dar cred că dintre toate cea care i-a fost cea mai dragă dar şi cea mai meritată a fost apelativul acordat de copii: tata Gicu, care i-a rămas mai cunoscut chiar decât însuşi numele.

O latură a caracterului său care te cucerea de la primul contact o constituia francheţea şi sinceritatea, spontaneitatea, subtilitatea observaţiei, autopersiflarea şi ironia muşcătoare. De pildă, vorbind despre slăbiciunea lui fizică obişnuia să afirme că va ajunge în condiţiile de pe pământ, în stare de imponderabilitate sau că nu poate contacta decât boli de oase şi piele. Exagerările voite pentru a provoca ilaritate erau altă armă secretă a lui tata Gicu. El spunea, de pildă, că la o partidă de vânătoare a reuşit să vâneze un uliu aflat atât de sus în tării, încât până ce a căzut la pământ s-a împuţit.

Vorbind despre tatăl său care era şi dânsul un om şod (hazliu, glumeţ) spunea că la botez l-a cucat (aruncat) în sus de trei ori şi l-a prins numai de două. La pescuit a prins un peşte atât de mare încât atunci când l-a scos din apă râul a scăzut cu o palmă; când soacra i-a spus într-o zi că o doare ochiul, i-a replicat că şi pe el l-a durut o măsea pe care a scos-o.

În toate a fost un om liber, fără constrângeri, un liber cugetător fără frustrări, un specimen original şi unic. N-a avut geniul lui Einstein sau Napoleon, frumuseţea lui David sau talentul lui Brâncuşi, nici aura didactico-pedagogică a unui Comenius, Pestalozzi sau Macarenco.

Într-o încercare de a-l defini a fost un om simplu după vorbă, după port, un om obişnuit, a fost tata Gicu şi atât.

Baia de Arieş, 18 ian. 2008

DIN ŢARA ZARANDULUI

La poalele Vâlcanului


DASCĂLUL DE LA POALELE VÂLCANULUI, SIMION VÂRTEI

REMUS HĂDĂREAN

Într-un din zilele lui decembrie, reîntor-cându-mă de la oraş, găsesc pe masa de lucru o notă: Vârtei Simion, învăţător din Blăjeni – o carte pe care s-o trimită unchiului său din Bucureşti, Avram Ştefan, fost coleg. Soţia mă lămureşte: te roagă să-i trimiţi cartea cât mai repede pentru a face posibilă ajungerea ei la Ştefan, cadou de sărbători. Cel care a telefonat este şi el absolvent de Abrud. A fost la întâlnire.

Ştiam că colegul Avram Ştefan e suferind, motiv pentru care n-a putut veni nici la întâlnirea generaţiilor de la 15 august şi, ulterior, nu mi-a răspuns nici la apelurile telefonice.

După expedierea cărţii, prin telefon, gratitudinea exprimată de Vârtei pentru promptitudinea mea şi câteva cuvinte de apreciere asupra cărţii pe care a citit-o pe nerăsuflate, m-au determinat să-i pun câteva întrebări, mi-a stârnit interesul astfel că, deşi nu făcea parte din zona proiectată ca subiect al noii cărţi, pe Ape, am chibzuit pe loc necesitatea extinderii şi pe alte ape. Se citea cu uşurinţă emoţia din vocea interlocutorului la invitaţia de a se alătura celor care vor contribui la realizarea noii cărţi. După câteva zile mă şi anunţă că mi-a expediat materialele, făcând precizarea că nu va fi loc de supărare dacă nu se încadrează în cerinţele noastre. Ghinion. Plicul s-a rătăcit şi l-am primit de-abia în 8 ianuarie, zi în care mi-a telefonat că a expediat un alt material.

Parcurgând cele trei pagini olografe şi trei decupate din ziare, mi s-a conturat imagina unui Domn Trandafir, dar şi al întemeietorului Normalei abrudene, Ioan Micu, pe care Simion Vârtei nu l-a apucat ca Magistru, dar cu siguranţă spiritul acestuia înmagazinat în memoria abrudenilor s-a răsfrânt şi asupra moţului venit să se adape la izvoarele Almei Mater Abrudene. Şi cum să nu gândeşti astfel când asemenea celor doi apostoli menţionaţi, şi

280


acesta a sfinţit locul ales, satul natal cu nume mioritic, Plai, de la poalele Vâlcanului.

Născut la 8 iunie 1936, după absolvirea Şcolii Pedagogice de Învăţători din Abrud în anul 1955 şi după satisfacerea serviciului militar, în anul 1958 este instalat ca dascăl în satul natal. Ca singur fiu al satului ce a îmbrăţişat această sfântă misie, a ţinut să se întoarcă aici şi să contribuie din toate puterile la emanciparea consătenilor săi. Era de fapt în anul în care se înfiinţase şi în satul lui un post de învăţător, fiind fericit că va putea scuti sutele de copii ce vor popula şcoala în timp, să mai parcurgă cei 4-5 kilometri până la şcoala din centrul comunei Blăjeni.

Şi ce altceva va putea să prezinte mai elocvent profilul unui adevărat dascăl de ţară, decât consemnările a doi ziarişti dintre mulţi care s-au încumetat să urce potecile printre bolovănişurile desprinse din stâncăria Vâlcanului spre a-l întâlni pe dascălul ce a sfinţit locul.

Ian. 2008

ÎNVĂŢĂTOR ÎN PLAI

Oricât de sus s-au ridicat strugurii, via acestui neam a avut

281


rădăcinile în sat. De acolo au pornit toate mlădiţele ca să devină valori şi, adesea, să odrăslească. Satul a dat, în vreme, tot ce i-a trebuit poporului nostru şi a dat la timp ce a trebuit. Oricât de mic, un sat şi-a găsit calea spre viaţă şi spre lume ca apele prin munte. Şi indiferent câte valori a dat ţării un sat, oricâte nume a trimis spre cărţile de istorie, a culturii noastre, el, satul, şi-a găsit, de fiecare dată, şi pe aceia care să nu se poată desprinde de drumurile lui, ale satului, de casele şi oamenii lui, de pacea, de pomii, de prispa, de streaşina care i-au crescut şi i-au legat cu fire nevăzute de ele într-atât că oricât de departe i-ar duce drumurile vieţii lor şi oricât de îndestulate ţări ar bate cu pasul, se vor întoarce acasă ca acel Gheorghiuţ de care am scris cândva şi care, în perioada dintre cele două mari războaie, a fost de două ori în America, unde a stat câţiva ani să facă bani cu care s-a întors în Rocşa Oaşului să-şi clădească o casă. La 94 de ani – limpede ca un filozof şi irevocabil ca un împărat în explicaţia lui lapidară: Doară din Rocşa sunt – el nu ştia pentru că nu admisese niciodată că satul acela, care şi lângă New York rămăsese Rocşa lui, era, în solul său pietros, unul din cele mai sărace sate de pe pământul românesc. Au trecut câţiva ani şi, în alţi munţi şi în alt sat, aveam să întâlnesc, de curând, proba tulburătoare a altei sentinţe definitive de dragoste pentru satul lui la un alt bărbat mai tânăr.

Se numeşte Simion Vârtei. S-a născut în satul Plai, al comunei Blăjeni, din judeţul Hunedoara. Casa în care s-a născut Simion, în urmă cu 45 de ani, era casa unui ţăran care, de câtă agricultură puteau răbda pietrele din Plai, s-a făcut vărar. Piatră de var era în munte. Copilul îl ajuta s-o scoată şi s-o ducă acasă. Numai vara se poate – îşi aminteşte scurt Simion Vârtei. Cuptorul era lângă casă. Şi drumul – la poartă. Drumul spre Brad. Căruţa cu varul ars trebuia să plece miercuri dimineaţa ca să fie în zorii zilei următoare în târg la Brad. Între drumurile acestea ale tatălui, copilul a crescut. Şcoală nu exista în sat. Copiii mergeau la şcoala din Blăjeni. Când a venit vremea, Simion a ales o meserie pe care n-o mai îndeplinise nimeni în Plai: s-a făcut învăţător. Dar, în 1958, când şi-a terminat şi armata, s-a întors în sat. Se înfiinţase un post de învăţător. De atunci el este învăţătorul de la Plai.

La început, şcoala era în casa unui miner, fiindcă mai toţi sătenii sunt mineri la minele Barza. Dar oamenii acestui sat de vreo 180 de case întinse pe 6 kilometri de munte au vrut să aibă şcoală. Şi, din 1963, o au. Singuri şi-au făcut-o. Ca şi extinderea – în anul următor – pentru cămin cultural. Director de cămin e

282


obiceiul să fie un cadru didactic. La Plai alegerea era făcută: învăţătorul. Apoi, înainte de a-şi aduce curent electric în case, sătenii au dus lumină la şcoală. Până pe priporul pietros unde au aşezat-o era nevoie de vreo 50 de stâlpi: atâţia au pus. Le-a explicat, pe urmă, învăţătorul lor că pot avea copiii la şcoală şi apă curentă. Prin cădere liberă. Doar că e acolo, în munte, la 150 de metri. Oamenii au făcut ce trebuia. Şi şcoala are apă. Are şi staţie de radioficare. Şi un punct muzeistic de etnografie şi artă moţească. Şi o admirabilă expoziţie de miniaturi, mai ales din lemn, executate de ţăranii-mineri, cele mai multe de Nicolae Costina. Copiii satului au aici şi o varniţă, şi o casă veche specifică zonei, şi costumele tradiţionale, şi război de ţesut, şi râşniţă. Până şi mormântul de la Ţebea al lui Avram Iancu a fost reprodus ca o icoană în această casă a dragostei copiilor de moţi pentru ţara căreia tragicul şi genialul crăişor i-a menit libertate şi i-a dat sufletului şi viaţa şi, nesfârşită, dragostea lui. Simion Vârtei are 10 elevi în trei clase, fiindcă acum doi ani n-a avut pe cine înscrie în clasa întâi. Şi are una din cele mai frumoase şi mai calde şcoli din câte am văzut. Tot ce este aici e făcut cu consătenii lui şi cu copiii – de la clădire până la materialul didactic. Ceea ce nu înseamnă că nu are la căminul cultural echipă de dansuri şi alte activităţi, că n-a dat programe artistice în toate satele din jur cu tinerii din Plai, ori că nu şi-a luat toate gradele didactice până la această oră când şcoala din Plai este deja deţinătoarea locului întâi pe judeţ la concursul Şcoala noastră – casa noastră. Ca orice alt sătean, învăţătorul e mândru că din satul lor s-au ridicat şi oameni respectaţi în oraşele cele mari ale ţării. El însă, învăţătorul Simion Vârtei, n-a vrut altceva de la oraşele prin care a trecut decât învăţătură cu care să se întoarcă în Plai. Şi unde, de ani de zile, face pentru şcoala, pentru copiii satului său mai mult decât i-ar cere inspectorii care, cunoscând de-acum şi omul şi drumul bolovănos până la şcoala lui, îşi văd cu îndreptăţire de alte şcoli şi de alte drumuri. Învăţătorul celor 10 elevi din Plaiul Hunedoarei probează o vocaţie, cu frumuseţea tăcerii pe care a învăţat-o parcă de la liniştea munţilor, dar şi cu mândria senină şi cu tenacitatea nebiruită a moţilor lui.

Dorin GherghinescuDin Flacăra, 2 iulie 1981

ŞCOALA NOASTRĂ, CASA NOASTRĂPE-UN PICIOR DE… PLAI

283


La festivitatea de înmânare a premiilor – care au încununat întrecerea Şcoala noastră, casa noastră – învăţătorul Simion Vârtei a fost îndelung aplaudat. Premiul I pe judeţ acordat Şcolii primare din satul Plai (aparţinător comunei Blăjeni, care, la rândul său, a cucerit locul I între şcolile generale din mediul rural) este răsplata meritată a unei munci în care învăţătorul Simion Vârtei a dat măsura efortului depus întru împlinirea celor mai ardente visuri. Pentru că acolo, pe un picior de Plai, Simion Vârtei a dat chip gurii de rai din populara noastră baladă. El a demonstrat cu fapta că omul făureşte măreţia timpului, iar acest timp e modelat şi îmbogăţit prin vrerea şi visul lui.

Care au fost vrerea şi visul primului învăţător ridicat din sat şi reîntors în sat? Întâi să înalţe o şcoală. Şi a ridicat-o cu braţele lui şi ale consătenilor. La numai doi ani, în 1963, a inaugurat şi căminul cultural, tot prin munca lui şi a oamenilor satului. Şi de-atunci, munca de formare a copiilor s-a întâlnit cu cea de luminare a părinţilor lor. De-atunci sătenii ştiu ce înseamnă şi jocul, şi cântecul, şi teatrul, şi poezia, pentru că ei sunt cei care le fac să înflorească pe scena căminului şi în inimile lor.

Vădind ambiţii, tenacitate, credinţă în slujirea misiunii ce şi-a asumat-o învăţătorul a împlinit fiecare an de muncă cu o faptă demnă de titlu-i de comunist: a făcut ca acolo, sus în Plai, să urce apa potabilă de la distanţe de sute de metri (l-a sprijinit consiliul popular comunal, l-au sprijinit – ca în orice împrejurare – părinţii copiilor. Apoi a introdus curentul electric (38 de stâlpi au plantat oamenii şi 8 proptele), dar au adus lumina în şcoală, unde acum instruirea o face în condiţii optime, cu aparatură modernă (diascol, picup, televizor, casetofon etc.). Şi tot acolo sus, la şcoala din Plai, sub poalele dealului Platinei, unde Horea, Cloşca şi Crişan s-au legat fraţi întru împlinirea idealurilor de dreptate socială, Simion Vârtei a organizat o expoziţie muzeală de etnografie şi artă populară moţească. Mi-a părut rău că n-am priceput mai devreme ce înseamnă această expoziţie pentru copii, pentru noi – a mărturisit, când l-am întrebat ce l-a îndemnat s-o organizeze. În vacanţa trecută a făcut o intrare moţească în şcoală. L-a ajutat minerul Nicolae Costina, fostul lui elev, azi părinte, mare meşter în cioplitul lemnului, cum îl ajută mulţi foşti elevi, azi oameni în toată firea – fie că e vorba de muncă sau de activitate culturală. La ele sunt împreună cu Ion Duma, Georgeta Costina, Marta Simedrea, Simion Jurca, Solomon Vurţea, cu tot satul. Când e vorba de învăţătorul nostru, suntem una. L-am însoţit toată iarna cu grupul vocal, cu montajul muzical, cu

284


dansurile, cu soliştii şi aici la noi, şi în satele din jur. Că ne-a ridicat şi ne ridicăm alături de dumnealui.

Ne-a ridicat şi ne ridicăm – aleasă constatare a omului din satul care – ca atâtea altele – şi-a deschis larg ferestrele spre lumină. Iar cel care, conştient de menirea sa, a încercat cu un sfert de veac în urma sa, să deschidă aceste ferestre, trăieşte acum mândria de a munci într-o unitate şcolară fruntaşă pe judeţ, de unde dă răspunsuri adevărate – palpabile – despre ce înseamnă dragostea de Plai.

Lucia Liciu

285


DE LA POALELE VÂLCANULUI LA BRAD,

ROMULUS NEAG

REMUS HĂDĂREAN

La începutul anului şcolar 1950, interesul nostru, al celor vechi, era îndreptat spre bobocii anului I, încolonaţi în flancul stâng al marii unităţi de normalişti postaţi pe platoul de adunare. Ceea ce ne atrăgea în mod deosebit atenţia la unii boboci era ţinuta vestimentară: cămăşi albe de nea împistrite cu râuri negre, încheiate la gât cu şnur al căror cănaci coborau pe piept. Ştiam de-acuma: sunt veniţi de peste Vâlcan.

Printre aceştia se afla şi Romulus Neag, născut în comuna Blăjeni, jud. Hunedoara, la data de 2 august 1935. Îşi făcuse studiile elementare în comuna natală, Gurabarza, clasele V-VII şi la Abrud, clasa a VII-a.

Aşa cum îşi amintesc colegii de clasă, se distinge din primul an prin dorinţa de a acumula cât mai mult din ceea ce-i ofereau profesorii, caietele sale de notiţe transformându-se în mini-manuale, obiect didactic de seamă ce lipsea aproape total din dotarea elevilor. Înarmat cu un asemenea izvor de învăţare, căruia îi mai adnota şi ceva informaţii culese din lectura particulară, Romulus aduna în jurul său pe cei ce doreau să-l urmeze în colectivul de învăţare ce-şi desfăşura activitatea în plină natură, pe fâneţele Ştiurţului. Ne era drag tuturor Romulus Neag – îşi aminteşte colega Ica Bocan. Prin seriozitatea lui ne impunea respect şi-i căutam tovărăşia, ştiind că cei aflaţi în preajma lui la pregătirea pentru a doua zi ori pentru teze plecau cu lecţiile învăţate. Şi pentru că avea o mină prea serioasă, neintrând în filtre cu fetele, ce ne hotărâm într-o zi: prinzând un moment în care pedagoga Gog ce ne însoţea în orele de meditaţie pe Ştiurţ a adormit, înţelese fiind vreo 4-5 colege, am propus să ne mutăm la o oarecare distanţă de pedagogă, să n-o deranjăm.

286


Reinstalându-ne pe pături, ne-am năpustit asupra lui Romulus să-l sărutăm. Până s-a dezmeticit, o colegă a reuşit să-l pupe pe obraz, acesta sărind ca ars şi arătând cu degetul spre pedagogă. Am pufnit cu toţii în râs, iar un coleg, hâtru, întinzându-se pe spate ne-a poftit: noa haidaţ' şi pupaţi-mă pe mine, nu pe cel ce nu vrea.

Cu multă simpatie îşi aminteşte şi colegul Samson Bota, director de centru la Arada, cel care l-a primit şi l-a instalat pe novicele dascăl, proaspăt absolvent din seria 1953-54, Romulus Neag, devenindu-i un fel de adjunct, introducându-l în tainele conducerii unei şcoli. Tot el îl va sprijini, împreună cu şeful secţiei învăţământ raional, Ariton Petrescu, să se transfere în comuna natală ca învăţător la şcoala Vâlcan.

Între timp, absolveşte cursurile Universităţii Babeş-Bolyai din Cluj-Napoca, specialitatea limba şi literatura română şi istorie şi funcţionează timp de un an ca director al şcolii elementare din Blăjeni. Începând cu anul 1959, timp de 15 ani, va îndeplini funcţia de director al liceului Avram Iancu din Brad, apoi cea de profesor de limba şi literatura română la acelaşi liceu, până la pensionare, în anul 1997. Mulţi dintre colegii care au trecut prin oraşul Brad cu grupuri de excursionişti îşi amintesc de ospitalitatea arătată de profesorul şi directorul Romulus Neag, printre aceştia numărându-mă şi eu.

Parcurgându-i Raportul de autoevaluare profesională în vederea acordării titlului şi premiului de excelenţă atribuit în anul 2007, rămâi impresionat de realizările obţinute în domeniul şcolii, cât şi cele în domeniul ştiinţei şi culturii.Ceanu Mare, 26 martie 2008 R.H.

RAPORT DE AUTOEVALUARE PROFESIONALĂ

I. Activitatea didactică1. Profesor gradul I, pensionar din anul 1997 şi continuându-mi

activitatea didactică, până în 2001, la aceeaşi unitate de învăţământ la care am funcţionat anterior, liceul Avram Iancu din Brad, cu o vechime în învăţământ de 46 de ani şi 8 luni, din care 42 de ani la liceul brădean.

2. Studii de specialitate: Universitatea Babeş-Bolyai din Cluj-Napoca, cu specialitatea limba şi literatura română şi istorie.

3. Perfecţionarea profesională: profesor gradul I din anul 1971, cu media 10.

4. Funcţii didactice şi alte responsabilităţi:a) director al şcolii elementare din comuna Blăjeni (1957-1959);b) director al Liceului Avram Iancu din Brad (1959-1970; 1963-1978).Dintre realizările mai importante ca director al Liceului Avram Iancu

287


din Brad:– organizarea unor ample manifestări pe durata unei săptămâni de

celebrare a 100 de ani de existenţă a acestei prestigioase instituţii de învăţământ, în anul 1959: o sesiune de comunicări ştiinţifice, o adunare populară de evocare a centenarului liceului, o expoziţie comemorativă, lucrări de perfecţionare şi modernizare a bazei didactico-materiale (construirea unui local de internat şi cantină cu 184 de locuri, introducerea încălzirii centrale în liceu, reparaţia capitală a clădirii, organizarea laboratoarelor şi cabinetelor de specialitate, modernizarea sălii de gimnastică şi a celorlalte baze sportive), editarea şi tipărirea unor lucrări ştiinţifice şi literar-evocatoare (monografia liceului, un volum omagial şi revista Tulnice din Zarand);

c) inspector metodist al Inspectoratului şcolar al judeţului Hunedoara, timp de peste 20 de ani, cu delegaţie pentru a face inspecţii de specialitate la obiectul limba şi literatura română la toate şcolile din zona Bradului, după un program stabilit de inspectorul de specialitate, cooptarea în brigăzile de inspecţie ale Inspectoratului judeţean;

d) membru al grupării revistei Gândirea (aşa cum rezultă din caseta de pe coperta finală).

5. Activitatea de perfecţionare profesională: a) participarea cu lucrări de specialitate şi de tehnologie didactică la

diferite simpozioane, sesiuni de comunicări ştiinţifice organizate de Inspectoratul şcolar şi Casa Corpului Didactic;

b) participare la Simpozionul Naţional de Didactică Modernă, organizat de Ministerul Învăţământului, în anul 1981, cu lucrarea Proiectul de tehnologie didactică la limba şi literatura română în viziune sistemică (într-o perioadă când tema constituia o noutate pe plan naţional). Lucrarea a fost apreciată pentru noutatea şi competenţa ştiinţifică a abordării, am fost solicitat să colaborez cu lucrări de didactică modernă la editarea de către Ministerul Învăţământului a volumului Limba şi literatura română în liceul. Calitate şi eficienţă în predare şi învăţare în care am publicat două lucrări: Idei şi perspective în activitatea didactică la limba şi literatura română şi Liviu Rebreanu – proiect de tehnologie didactică în viziune sistemică, publicată apoi şi în Revista de pedagogie.

6. Participarea, ca delegat al Inspectoratului şcolar, în comisiile de inspecţii speciale pentru acordarea gradelor didactice învăţătorilor şi profesorilor de limba şi literatura română din zona Brad, într-o perioadă de peste 20 de ani.

7. Membru în Comisia Naţională a Olimpiadei de Limba şi Literatura Română Mihai Eminescu de la Timişoara, din anul 1983.

8. Pregătirea elevilor pentru fazele locale, judeţene şi naţionale ale olimpiadelor şcolare şi ale sesiunilor de comunicări ştiinţifice şi referate, la care am obţinut numeroase premii şi menţiuni aproape an de an de când fiinţează aceste forme de competiţii şcolare, dintre care două premii speciale la faza naţională a olimpiadei: unul obţinut de

288


Lăcrimioara Ursa, care a absolvit Facultatea de Jurnalistică, redactor la revista Orizont din Timişoara şi autor a unor volume de poezii, altul de către Horea Poenar, absolvent al Facultăţii de Litere, critic şi istoric literar şi director al revistei clujene Echinox.

II. Activitatea ştiinţifică şi literară1. Volume tipărite şi scrise integral de subsemnatula) Personalităţi brădene în lumina istoriei, S.C. Polidava S.A. Deva,

1995 (160 de pagini), cu un studiu sintetic privind istoria Ţării Zarandului şi a Bradului;

b) Monografia Municipiului Brad, ediţia I, Editura Corvin Deva, 2000 (314 pagini);

c) Monografia Municipiului Brad, ediţia a II-a, revăzută şi adăugită, cu un Cuvânt înainte de prof. univ. dr. Panait. I. Panait (418 pagini, bogat ilustrată).

d) Personalităţi brădene în lumina istoriei, ediţia a II-a, revăzută şi adăugită, cu o prefaţă de Mircea Vaida-Voevod. Editura Corvin Deva, 2006 (366 de pagini)

2. Coautor la următoarele volumea) Idei şi perspective în activitatea didactică la limba şi literatura

română, în vol. Limba şi literatura română în liceu. Calitate şi eficienţă în predare şi învăţare, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1982;

b) Liviu Rebreanu – proiect de tehnologie didactică în viziune sistemică, publicat în acelaşi volum, editat de Ministerul Învăţământului în 1982;

c) Monografia Liceului „Avram Iancu” din Brad, (studii şi eseuri cu caracter memorialistic), Întreprinderea Poligrafică Sibiu, 1969 (234 de pagini);

d) Omagiu Liceului „Avram Iancu” din Brad, (studii şi eseuri cu caracter memorialistic), Întreprinderea Poligrafică Sibiu 1969 (235 de pagini);

e) Bradul şi Societatea pentru Crearea Fondului de Teatru Naţional, în vol. Bradul de-a lungul istoriei, Brad, 1995;

f) Monografia Liceului „Avram Iancu” din Brad ediţia a II-a, revăzută şi adăugită, Editura Polidava Deva, 1994 (272 de pagini);

g) Dr. Ioan Radu – personalitate proeminentă a şcolii româneşti, în vol. Corviniana II Acta Musei Corvinensis, S.C. Polidava Deva, 1996;

h) Ion Rusu-Abrudeanu în Agora, în vol. Ţara Moţilor, Editura Clusium Cluj-Napoca, 1997.

3. Studii şi evocări publicate în reviste ale liceuluia) Contribuţia profesorilor Liceului „Avram Iancu” din Brad, a

„intelighenţiei zărăndene în domeniul culturii şi literaturii române în perioada de la sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul secolului al XX-lea, în revista liceului, 1993-1994;

b) Liceul Naţional Ortodox din Brad, în Pagini omagiale (revistă editată în anul 1994, cu prilejul celebrării a 125 de ani de existenţă a Liceului Avram Iancu din Brad;

289


c) Bradul în literatura interbelică, în revista Interferenţe – 1995-1996.4. Studii, eseuri, evocări şi prezentări de cărţi publicate în revista

Gândirea – seria nouăa) Avram Iancu pe cărări de suflet, în Gândirea, anul VI, nr. 3-4 din

1997;b) Părintele Arsenie Boca în Alma Mater Zarandensis, Gândirea, anul

VI, nr. 5-6 din 1997;c) Istorie în piatra de granit a muntelui, în Gândirea, anul VII, nr. 1-3 din

1998;d) Andrei Şaguna, tribunul, conducătorul şi îndrumătorul spiritual, în

Gândirea, anul VII, nr. 4-5 din 1998;e) Mioriţa-poem al devenirii noastre cosmice, în Gândirea, anul VII, nr.

6-7 din 1998;f) Nuvele creştine de Maria Vasii Ilisie, în Gândirea, anul VII, nr. 6-7 din

1998;g) Avram Iancu – pentru o dreaptă aşezare în adevărul istoric, în

Gândirea, anul VIII, nr. 1-3 din 1999;h) Cu fluierul, Iancu îşi poartă în lume destinul, în Gândirea, anul VIII,

nr. 4-5 din 1999;i) Ovidiu Vuia – pelerin în „grădinile lui Apolo”, în Gândirea, anul VIII,

nr. 4-5 din 1999;j) Unirea naţiunea a făcut-o, în Gândirea, anul IX, nr. 1-3 din 2000;k) Eminescu – făclie nestinsă a spiritului românesc, în Gândirea, anul

IX, nr. 1-3 din 2000;l) Mioriţa – mitul destinului tragic, în Gândirea, anul IX, nr. 4-6 din

2000;m) Torţe de lumină în devenirea cosmică, în Gândirea, anul X, nr. 1-3

din 2001;n) Ovidiu Vuia – spre adevăratul Eminescu, în Gândirea, anul X, nr. 4-

6 din 2001;o) Ceremonialul ca mod de existenţă în poezia lui George Coşbuc, în

Gândirea, anul X, nr. 4-6 din 2001;p) Umanul în transfigurarea divină în poezia „Luceafărul” de Mihai

Eminescu, în Gândirea, anul XI, nr. 1-3 din 2002;r) Reflexii zărăndene, în Gândirea, anul XI, nr. 4-5 din 2002;s) Mioriţa – profeţie şi împliniri, în Gândirea, anul XI, nr. 6-7 din 2002;ş) Biserica Ortodoxă Română în conştiinţa de neam a poporului

român, în Gândirea, anul XII, nr. 1-3 din 2003;t) Toponimie hunedoreană de la daci la romani, de M. Rudeanu, M.

Valea, A. Nistor, în Gândirea, anul XII, nr. 1-3 din 2003;ţ) Părintele Arsenie Boca – un răspuns creştin în neliniştea vremii, în

Gândirea, anul XII, nr. 4-5 din 2003;u) Mihail Diaconescu – pe drumul nestinsului dor, în Gândirea, anul

XII, nr. 4-5 din 2003v) Poetul Vlaicu Bârna – pe drumul de lumină a vieţii, în Gândirea,

anul XII, nr. 6-7 din 2003;

290


x) Ilarion V. Felea – teologul dublat de profesor, în Gândirea, anul XIII, nr. 1-3 din 2004.

5. Studii publicate în alte revistea) Un mare clasic al sculpturii române – Radu Moga-Mânzat, în revista

de cultură şi literatură Argeş, seria nouă, anul III, nr. 19 din aprilie 2003;b) Grigore Popa şi revista „abecedar”, în suplimentul literar

comemorativ al revistei abecedar, înfiinţată în 1933 de către poetul Emil Giurgiuca;

c) Istoria literaturii daco-romane de Mihail Diaconescu, în Argeşul, nr. 4533, octombrie 2005;

d) Drama opţiunii într-o capodoperă românească (în romanul Marele cântec de Mihail Diaconescu), apărută în Cronica fundaţiilor, Bucureşti, an III, nr. 27, 2005

6. Studii, eseuri şi evocări publicate în ziarul Zarandula) Liceul „Avram Iancu” din Brad – imagini şi chipuri, în Zarandul, anul

III nr. 21 din ianuarie 1995;b) Bradul la ceas aniversar, în Zarandul, anul III nr. 32 din decembrie

1995;c) Înţeleptul şi luminatul Ioan Pipoş, în Zarandul, anul III nr. 23 din

martie 1995 şi nr. 24 din aprilie 1995;d) Protopopul Iosif Başa – „un Poopasu al Zarandului”, în Zarandul,

anul III nr. 29 din septembrie 1995;e) Amos Frâncu – un om al faptelor, în Zarandul, anul III nr. 28 din august

1995;f) Dr. Iosif Hodoş – o viaţă de luptă, suferinţă şi nădejdi, în Zarandul,

anul III nr. 26 din iunie 1995 şi nr. 27 din iulie 1995;g) Georgina Rovenţa – Itinerar spiritual, în Zarandul, anul IV nr. 42 din

octombrie 1996;h) Andrei Şaguna, tribunul, conducătorul şi îndrumătorul spiritual, în

Zarandul, anul IV nr. 34 din februarie 1996;i) Sigismund Borlea în memoria timpului, în Zarandul, anul IV nr. 35

din martie 1996;î) Ion Rusu-Abrudeanu în Agora, în Zarandul, anul V nr. 51 din iulie

1997;j) Teodor Pop într-o retrospectivă de-o clipă, în Zarandul, anul IV nr.

39 din iulie 1996;k) Roman Ciorogariu în lucrarea timpului care desăvârşeşte, în

Zarandul, anul IV nr. 43 din noiembrie 1996 şi 44 din decembrie 1996;l) Iudita Secula, în Zarandul, anul IV nr. 38 din iunie 1996;m) George Secula, în Zarandul, anul IV nr. 36 din iunie 1996 şi nr. 38

din iunie 1996;n) George şi Iudita Secula în memorialistică, în Zarandul, anul IV nr.

36 din aprilie 1996;o) Dr. Nicolae Oncu – un mare român uitat, în Zarandul, anul IV nr. 40

din august 1996 şi nr. 41 din septembrie 1996;p) Candin Ciocan sau surâsul statuii peste Apuseni, în Zarandul, anul

291


V nr. 47 din ianuarie 1997 şi nr. 48 din februarie 1997;r) Valer Fugătă – Seniorul, în Zarandul, anul V nr. 47 din martie 1997;s) Amos Frâncu – configuraţia unui destin, în Zarandul, anul V nr. 49

din mai 1997 şi nr. 40 din aprilie 1997;ş) Elvira Ivaşcu – o voce în eter, în Zarandul, anul XI nr. 121 din mai

2003;t) Dr. Stelian Ivaşcu – ilustră personalitate a medicinii româneşti, în

Zarandul, anul XI nr. 121 din mai 2003;ţ) Istorie – toponimie – lingvistică (un serial de 14 articole), în

Zarandul în anii 2002 şi 2003;u) Toponimie hunedoreană de la daci la romani, autori N. Rudeanu, M.

Valea şi A. Nistor, în Zarandul, anul XI nr. 123 din iulie 2003;v) Marcel Petrişor la o nouă lectură, în Zarandul, anul XI nr. 125 din

2003;x) Eminescu şi nesfârşirea, în Zarandul, anul XII nr. 129 din ianuarie

2004;z) Mihail Diaconescu, „Culorile sângelui” (roman), în Zarandul, nr.

158, an IV, iunie 2006;z1) Emil Giurgiuca spre noi orizonturi în poezia românească, în

Zarandul, nr. 160, an IV, septembrie 2006;z2) Marcel Petrişor – Fata şi vrăjitorul din Bos (roman), în Zarandul, nr.

168, an XV, mai 2007;z3) Condiţia artistului în romanul „Umbrele nopţii” de Mihail

Diaconescu, în Zarandul, nr. 172, an IV, septembrie 2007.8. Referinţe scrise despre activitatea subsemnatuluia) Dicţionarul personalităţilor hunedorene (sec. XV-XVI), editat de Maria

Razba, Biblioteca Judeţeană Ovid Densusianu – Deva, două ediţii, în anii 2000 şi 2004;

b) Vasile Netea, Lupta românilor din Transilvania pentru libertate (1848-1881), Editura Ştiinţifică, 1974;

c) Vasile Netera, Munţii Apuseni. Muzeu istoric şi panteon al poporului român. Editura Sport-Turism, Bucureşti, 1977;

d) Ioan Gânscă, Părintele Arsenie Boca, mare îndrumător de suflete din secolul XX;

e) Mărioara Aslău, Romulus Neag – Monografia Municipiului Brad – Zarand, în Gândirea, anul X, nr. 4-5 din 2002;

f) Mărioara Aslău, Prima monografie a municipiului Brad, de Romulus Neag, îndemn la lectură, în Zarandul, anul X, nr. 108-109 din mai 2002;

g) Mihail Diaconescu, Personalităţi în Agora, în Zarandul, anul XII, nr. 137-138 din septembrie-octombrie 2004;

h) Elvira Ivaşcu, Scria Miron Costin, în Ecart, supliment cultural al cotidianului Economistul, Bucureşti, nr. 299 din 14 octombrie 2004;

i) Doina Jula, Romulus Neag, profesorul, omul, cărturarul, în Zarandul, anul XII, nr. 137-138 din septembrie-octombrie 2004;

î) Mărioara Aslău, Cartea – un univers re-creat prin cuvânt, în Zarandul, anu. XII, nr. 137-138 din septembrie-octombrie 2004;

292


j) Mihail Diaconescu, Romulus Neag – Monografia Municipiului Brad, în Zarandul, anul XII, nr. 134 din iunie 2004;

l) Augustin Macarie, Pe urmele sculptorului Radu Moga, în revista Argeş, nr. 3 (293), an IV, partie 2005;

m) Mihail Diaconescu, Ştiinţa şi arta portretului literar, în Zarandul, nr. 161, an XIV, octombrie 2006;

n) Mihail Diaconescu, Ştiinţa şi arta portretului literar, în Cetatea culturală, Cluj-Napoca, seria a III-a, an VII, nr. 2 (59), 2006.

293


ACOLO ŞEZUM ŞI PLÂNSUMI…

REMULUS NEAG

Eheu! fugaces… labuntur anni!Şi eu am fost în Arcadia, tărâmul mai mult sau mai puţin

ideal al tinereţii noastre, acolo unde ni s-au pus în lucrare energiile spiritului în aspiraţie spre luminile vieţii, acolo unde s-au confruntat forţe ale istoriei şi dezlănţuirea ei pătimaşă. Şi eu am fost normalist la Şcoala Papă-lapte din Abrud, cum se alinta şi ne alinta cu ascuţişul umorului neuitatul nostru profesor de istorie, Ilie Moşic. Şi eu am fost Dascăl pe Ape, în comuna Arada, acolo unde era încă vie amintirea tragică a trădării de către localnici în pădurea Scorocetului a martirilor neamului: Horea, Cloşca şi Crişan.

Şcoala Pedagogică din Abrud, deşi în cea mai grea perioadă postbelică, puternic marcată de ideologia comunistă, ne-a deschis larg orizontul spre luminile cărţii şi ale vieţii şi, mai ales, ne-a pregătit pentru cariera de dascăli. Spre cinstea lor, profesorii noştri de atunci nu s-au lăsat atraşi în excese politice şi politicianiste şi, în consecinţă, n-am simţit presiuni asupra conştiinţei noastre în aspiraţia spre adevăr şi lumină. Din alte părţi, din climatul general de viaţă, s-au exercitat influenţe asupra sufletului plăpând – un moment decisiv al formaţiei sale. Cultura generală pe care ne-a oferit-o şcoala era destul de săracă, mai ales prin consecinţele dăunătoare ale reformei învăţământului din 1948. Din planurile de învăţământ au fost excluse limbile moderne şi clasice, cu excepţia limbii ruse, unele domenii ale ştiinţei şi artei şi au fost introduse altele de conjunctură politică. Şi cu atât mai dificil a fost efortul nostru în anii ce au urmat de-a depăşi limitele impuse de împrejurările vremurilor. Am reuşit însă prin efortul individual, prin noi înşine, să evităm plafonarea în orizontul îngust al culturii pe care ne-a putut-o oferi atunci şcoala. Cu luminile pe care ni le-a dat, am reuşit să penetrăm întunericul care ne ameninţa şi să ne afirmăm ca personalităţi fiecare în funcţie de împrejurările şi mediul în care am trăit.

Pe cărarea destinului nostru, revenim mereu la anii adolescenţei şi tinereţii. Crâmpeie de gând şi nostalgice amintiri ne înseninează anii maturi ai senectuţii în devenire. Memoria

294


timpului ne umple existenţa de palpitul viu al vieţii prin anii ce trec ca florile de primăvară. Din când în când, Pe drumul lung şi cunoscut, mai trec din vreme în vreme…

Marea timpului, cu bune şi rele, rămâne adânc întipărită în conştiinţa noastră, căci vremurile n-au fost uşoare. Lacrimile adânc încrustate pe obraz nu le pot şterge ploile vremii.

În primăvara simbolică a anului 1953, la o mare adunare populară din piaţa Abrudului, într-un moment în care se părea că universul se destramă, iar istoria intră în derivă, lacrimi scăldau faţa noastră îndurerată: murise tovarăşul Iosif Visarionovici Stalin.

Implacabilul timp îşi pusese stăpânire pe sufletul nostru plăpând, căci, vorba cronicarului, Nu sunt vremurile sub om, ci bietul om sub vremi…

Într-un timp ce a premers dispariţiei generalisimului, venise de undeva, pe filiera politică, o preţioasă indicaţie: să se organizeze întreceri socialiste între clase, în obiective precise: rezultate la învăţătură, pavoazare, abonamente la Scânteia tineretului, etc. Atunci, clasa noastră a câştigat întrecerea. La abonamente am depăşit recordul pe şcoală: cu toată sărăcia pe care o resimţeam din plin, fiecare dintre noi realizase câte două-trei la acelaşi ziar.

O întâmplare, pe cât de tragică, pe atât de grotescă prin posibilele consecinţe ulterioare, s-a petrecut în toaleta şcolii. Nu se găsea aici la un moment dat decât o bucată de hârtie din Scânteia tineretului cu fotografia lui Stalin. Cu spaima de a nu cădea într-o cursă, nu i-am dat hârtiei întrebuinţare decât după ce am pândit printre scânduri şi m-am asigurat că nu mă urmăreşte nimeni. Numai retrospectiv mi-am dat seama de consecinţele care puteau fi catastrofale pentru condiţia mea de elev normalist.

Atunci, la porunca vremii, zilnic, înainte de începerea cursurilor, ca altădată rugăciunea, se efectua obligatoriu informarea politică prin lectura articolului de fond din Scânteia tineretului. Dintr-un exces de zel, politrucii din anii mai mari instituiseră practica de a se organiza asemenea informări politice şi seara în dormitor aşezaţi în pat, înainte de stingerea luminii. Şefii stăteau la pândă şi dacă unuia i se închideau ochii după o zi de muncă, aveau ei grijă să ţi-i deschidă, încât îţi alungau somnul pentru câteva ore. În întunericul nopţii, vărsam lacrimi pe obrazul sufletului nostru. Colegii care au locuit la internat prin anii 1950-1951 îşi amintesc desigur faptul că pe cele patru laturi ale dormitorului era un pat comun, din scânduri, aşternut cu paie şi că la un moment dat ne-am umplut de păduchi, de care am

295


scăpat cu greu, numai în urma unei dezinsecţii generale şi masive. Abia ulterior au fost introduse paturi din fier supraetajate.

În ciuda tuturor privaţiunilor, învăţătura ne preocupa în cel mai înalt grad, deşi nu erau atunci manuale, iar despre bibliotecă nici nu putea fi vorba. Cartea era inamicul numărul unu al regimului, de aceea fie i-au dat foc, fie au pus-o sub lacăt. Noi, băieţii din clasa A, la care se asociaseră şi unii din B, ne-am însuşit o iniţiativă a U.T.M.-ului: învăţarea în colectiv. Cum în sala de meditaţie nu era posibilă aceasta, cu îngăduinţa profesorilor şi a pedagogului, de cum înverzea câmpul şi razele soarelui încălzeau pământul până la vacanţa de vară, ieşeam în natură, pe dealul Ştiurţului. În condiţiile învăţământului reproductiv de atunci, metoda dădea rezultate: unul citea notiţele din caiet, apoi fiecare pe rând repeta lecţia, până când era însuşită de toţi. Ştiurţul devenise a doua noastră şcoală. Aici, practicam schiul, fie în ora de educaţie fizică, sub îndrumarea profesorului şi dirigintelui nostru, Aurel Bogdan, un maestru în domeniu, fie în timpul liber. Un incident mi s-a întipărit cu lacrimi în memorie: după ora de educaţie fizică, uitasem să merg la meditaţie şi să predau profesorului schiurile. M-a descoperit directorul Răileanu, care m-a mângâiat cu liniarul peste fălcuţele îmbujorate de emoţie. O asemenea corecţie disciplinară am mai suportat-o şi din partea profesorului de vioară, care m-a lovit cu arcuşul peste degete atât de puternic, încât am scăpat instrumentul din mână şi am introdus de durere degetele în gură. Multă vreme nu l-am putut ierta pe profesor.

Şi am mai plâns o dată: la banchetul de absolvire a Şcolii Pedagogice. Probabil şi uşor euforizat de momentul festiv la care participam. Se încheia o perioadă din viaţa mea, în care i-am avut drept călăuză pe părinţi şi profesori. Începea de acum marele necunoscut al vieţii, în care viitorul părea incert.

După ce renunţasem la repartiţia în Abrud ca profesor suplinitor de limba rusă în favoarea unui coleg orfan de tată şi după ce în mod abuziv, în timpul vacanţei de vară, mi se anulează decizia de numire în comuna – vedetă Bistra în favoarea unei nepoate a unuia dintre profesorii noştri, am ajuns în comuna Arada – centru, mult mai departe, în munţi. Acest act de nedreptate l-am suportat cu stoicism.

În Arada, azi Horea, l-am întâlnit ca director pe colegul mai mare de la Abrud, Samson Bota, care m-a primit cu prietenie în aceeaşi locuinţă cu el, m-a investit cu calitatea de adjunct, având împuternicirea, în absenţa lui, de a elibera chiar acte de studiu.

296


Aici, am făcut de toate: şi alfabetizare, şi activitate culturală. Atmosfera de viaţă şi de muncă era bună: oficialităţile comunei nu se amestecau în treburile şcolii, căci autoritatea directorului impunea un anumit respect şi ne proteja de abuzuri. O amintire tristă m-a urmărit totuşi de-a lungul anilor. În perioada cotelor obligatorii către stat, primarul ne antrena şi pe noi în echipe pentru muncă de lămurire în rândul cetăţenilor. Ajungând într-un sat îndepărtat, în vârful muntelui, autorităţile au încercat să-i confişte viţelul unei femei bătrâne, care nu reuşise să achite obligaţiile către stat. Primarul trăgea viţelul de funie în jos, pe panta muntelui, femeia disperată se agăţase de coada acestuia şi nu s-a lăsat până când autorităţile au cedat. Cu acest prilej, am înţeles atunci mai bine observaţia pe care Geo Bogza o făcuse impresionat în urma unei călătorii prin Apuseni: sărăcia de obiecte din casa moţului. În locuinţa netencuită din bârne de brad a femeii nu se găseau decât o masă cu laviţă, un pat primitiv şi un ceaun agăţat de un lanţ în mijlocul casei, unde proprietara îşi prepara hrana de toate zilele.

Viaţa noastră, aici, în munţi, nu era uşoară: banii erau puţini, haine corespunzătoare nu aveam. Am găsit totuşi o soluţie: un mic C.A.R., la care depuneam fiecare câte 100 de lei şi astfel prin rotaţie beneficiam de un mic fond, cu care rezolvam micile noastre nevoi. Astfel, cu ce am mai economisit şi eu în opt luni, am reuşit să-mi cumpăr pe puncte, un sistem de cartelă, un costum modest, o vestă şi celebrul loden.

Am depăşit astfel cu bine toate privaţiunile materiale, căci eram tineri şi obişnuiţi cu greutăţile. După un an pe Ape, doream însă să plec spre alte rosturi ale vieţii. Două persoane m-au ajutat să mă transfer în judeţul de origine, Hunedoara: directorul şi prietenul meu Samson Bota şi fostul nostru director de la Abrud, Ariton Petrescu, devenit între timp şeful secţiei de învăţământ a raionului Câmpeni. Mi se deschide de acum un nou capitol al existenţei mele.

Ceea ce am realizat în anii până la pensionare rezultă dintr-un raport sintetic de autoevaluare, alcătuit în anul 2005, în vederea aprobării titlului şi premiului de excelenţă, care mi s-a acordat pentru întreaga activitate şi pe care îl reproduc în continuare, cu completările de rigoare.

297


ROMULUS NEAG – PROFESORUL, OMUL, CĂRTURARUL

DOINA JULA

Nu voi porni în prezentarea autorului cărţii, care ni se propune astăzi, de la coordonatele obişnuite ale unei biografii dintr-un motiv pe care-l bănuiţi: profesorul şi omul, cărturarul şi cetăţeanul de onoare al municipiului nostru este binecunoscut majorităţii celor de faţă. Mulţi i-am fost elevi, mulţi părinţi de elevi, destui şi una şi cealaltă.

Voi porni deci cuvântul meu într-un mod, care cu riscul de a părea patetic unora dintre Domniile voastre, a fost singurul pe care l-au găsit potrivit mintea, dar mai ales sufletul meu. Vă rog să vă lăsaţi o clipă purtaţi de imaginaţie, în urmă cu aproape şase decenii în mica, dar vrednica şcoală din Gurabarza. La catedră, atât de nedrept rar evocatul, dar de vrednică amintire profesor Petru Şipoş. În bănci două duzini de copii speriaţi de noutatea teribilei clase a V-a. Între ei un fecioraş de moţ înveşmântat superb în strai alb, imaculat, cusut cu râuri negre. Profesorul Şipoş îl cheamă la catedră, lăudându-i în faţa celorlalţi copii frumuseţea veştmântului. Nu va trece mult şi de multe ori profesorul va lăuda nu veşmântul copilului ci destoinicia sa în cercetarea manualelor şi curiozitatea deosebită pentru tot ce spuneau domnii şi doamnele de la catedră. Acel mic elev de atunci este astăzi marele profesor Romulus Neag, căruia îi cer scuze dacă evocarea de mai sus i se pare o indiscreţie.

Dar la albul veşmântului moţesc mă duce cu gândul candoarea spiritului acestui om, acum în al 7-lea deceniu de viaţă şi la râurile de flori negre de pe cămăşi, gravitatea, sobrietatea şi profunzimea acestui spirit ales care este profesorul, eseistul, istoricul şi criticul literar, interpretul autorizat al fenomenului istoric şi publicistul Romulus Neag.

După studiile primare şi liceale, pedagog prin vocaţie tânăr învăţător fiind, simte un puternic îndemn de a se autodepăşi şi absolvă studiile filologice universitare, după care se dedică fără rezerve carierei didactice la Liceul Avram Iancu al cărui director a fost o lungă şi prolifică perioadă.

Tot în acest liceu a întâlnit-o pe cea care în 1960 avea să-i devină nu numai o admirabilă tovarăşă de viaţă, profesoara Felicia Cornea-Neag, ci şi colaboratoarea sa permanentă în întreaga activitate cultural-ştiinţifică şi literară, sfetnicul de taină

298


şi întâiul critic.Activitatea publicistică a domnului Romulus Neag a început

acum 35 de ani, în 1969 când, în perioada de pregătire a centenarului Liceului Avram Iancu publică împreună cu regretatul profesor universitar Nestor Lupei Monografia liceului Avram Iancu.

De atunci a scris sau publicat în periodice sau în volume, la simpozioane sau comunicări ştiinţifice nenumărate lucrări de istorie şi critică literară, lucrări cu caracter didactic şi pedagogic. Prezenţa sa în reviste ca Literatura în liceu, Limbă şi literatură, Învăţământul liceal şi tehnic profesional, Gazeta învăţământului, Colocvii şi altele, fac numele său cunoscut în rândul contemporanilor săi cu aceleaşi preocupări profesionale.

După 1989 publicistica domnului Romulus Neag devine mai amplă, cuprinzând teme legate de istoria Bradului, a Ţării Zarandului şi a neamului, de personalităţi socio-politice şi culturale, de activitatea literară brădeană în asociaţii şi reviste (Astra, România Jună, Abecedar ş.a.).

În 1994 tipăreşte ediţia a II-a a Monografiei Liceului Avram Iancu împreună cu profesorul Stelian Circo. Tot în această perioadă publică în ziarul local Zarandul, articole reluate apoi în volumul Personalităţi brădene în lumina istoriei, apărut în 1995. În acelaşi an scrie Bradul şi societatea pentru crearea Fondului de Teatru Român. În 1996 publică în revista Interferenţe articole ca Bradul de-a lungul istoriei, Bradul în istoria literaturii române în perioada interbelică.

În 1997 îi apare la Deva în Corviniana vol. II articolul Dr. Ioan Radu – personalitate proeminentă în istoria Transilvaniei. În acelaşi an la Cluj în vol. Ţara Moţilor, lucrarea Ioan Rusu-Abrudeanu în Agora.

Acest an, 1997 are o mare importanţă în activitatea publicistică a domnului Romulus Neag, căci în acest an debutează şi se afirmă ca eseist în GÂNDIREA – serie nouă, din a cărei grupare face parte şi în prezent alături de nume prestigioase ca Juvenalie Ionaşcu, Aurel Cosmoiu, Zamfira Constantinescu, Pan Izverna, Miron Scorobete.

Să faci parte din grupare Gândirii este un lucru uriaş pentru un slujitor al condeiului. Ce cinste pentru un condeier să publice într-o revistă fondată de Cezar Petrescu şi Nichifor Crainic, care a dat în vremea sa o orientare cu totul nouă literaturii şi culturii româneşti! Ce onoare să semnezi într-o revistă în care au publicat Blaga, Caracostea, Aron Cotruş, Radu Gyr, Gib Mihăescu, Ovidiu Papadima, Dumitru Stăniloae, T. Vianu, V. Voiculescu, Ion Marin Sadoveanu şi alţii de aceeaşi statură!

299


Dacă te-a primit Gândirea în gruparea ei, te-a primit istoria literaturii române, te-a primit cultura românească cea adevărată, aceea care rămâne timpului.

Tematica eseurilor din Gândirea este variată. Cuprinde critică şi istorie literară, istorie naţională, evocarea unor personalităţi, portrete literare, recenzii, prezentări de cărţi.

Punctele de vedere aduse de Romulus Neag în eseistica sa sunt originale, în legătură cu aspecte dintre cele mai controversate ale istoriei culturii şi istoriei literare, nu lipsite adesea de accente polemice. Avem ca exemple Eminescu, făclie nestinsă a spiritului românesc, Mioriţa, poem al devenirii noastre cosmice, Mioriţa – mitul destinului tragic.

Iată ce spune cunoscutul eminescolog Ovidiu Vuia despre cel a cărui activitate creatoare încerc să v-o prezint: Într-un număr al Gândirii celei noi, Romulus Neag a publicat câteva pagini sublime, muindu-şi pana inimii în seva azură de cer şi cu iubirea dublată de talent, îi înalţă Craiului Munţilor (…) statui veşnice din bazaltul roşi al Detunatei. O. Vuia are în vedere lucrări ca Avram Iancu – pentru o aşezare în adevărul istoriei, Avram Iancu pe cărări de suflet sau Cu fluierul, Iancu îşi poartă în lume destinul.

Tematica abordată în paginile Gândirii este desigur mai amplă, dar n-aş încheia fără a aminti lucrările Părintele Arsenie Boca, un răspuns creştin la neliniştea vremii sau Părintele Arsenie Boca în Alma Mater Zarandensis. Aceste lucrări aduc contribuţii în premieră privind copilăria şi tinereţea marelui teolog, fost elev al Liceului Avram Iancu.

Câteva sunt caracteristicile eseisticii domnului Romulus Neag, peste care nu se poate trece cu vederea: originalitatea stilului, clar şi limpede, concis şi sobru, de factură clasică, rigoarea documentaţiei bazată pe o imensă bibliografie aflată în fişe sau în arhiva personală, unitatea şi coerenţa expunerii, în care se mişcă personaje întocmai ca într-un roman de dimensiuni fluviale pe Axa BRAD-ŢARA ZARANDULUI-TRANSILVANIA-ROMÂNIA.

Am pornit în cuvântul meu de la o amintire pitorească şi am dorit să vă conving că autorul a cărui carte ni se propune astăzi în ediţie revăzută şi adăugită este un truditor, asemeni înaintaşilor săi moţi, că asemenea lor este un om puternic ale cărui resurse energetice sunt locurile care l-au zămislit şi că, în generozitatea sa acest om lasă urmaşilor agoniseala ostenelilor sale în ale condeiului. Romulus Neag este un om al acestor locuri, pe care le iubeşte şi care îl iubesc pe el.

În Mioriţa – poem al revenirii noastre cosmice, publicat în nr.

300


6-7 / 1998 al revistei Gândirea, serie nouă, domnul Romulus Neag afirmă: Două sunt (…) atitudinile fundamentale care definesc spiritualitatea românească! Nostalgia după Paradisul Pierdut (…) şi credinţa neclintită în posibilitatea mântuirii prin jertfă.

Or, ce altceva sunt ceasurile lungi petrecute studiind documente, adunând material, sistematizându-l, scriind şi rescriind, ce altceva sunt acestea decât JERTFĂ. La o etapă de viaţă când cei mai mulţi oameni se odihnesc de truda anilor, Romulus Neag se aduce jertfă pe altarul culturii naţionale.

Cel care de mult era cunoscut ca un ilustru profesor al prestigiosului Liceu Avram Iancu are deja o operă de o amploare şi calitate care ne îndreptăţesc să afirmăm că ne aflăm în tovărăşia unui publicist de înaltă rigoare ştiinţifică şi autentic talent.

301


DASCĂL PE TÂRNAVA DE CRIŞ

MIRCEA VLAD

Dragul meu coleg,Nefiind prezent la întâlnirea colegială din anul 2007 (regret

mult că am lipsit) nu am reuşit să intru în posesia cărţii de care mi-ai spus la telefon.

Primind scrisoarea ta în care îmi cereai să îţi transmit în cât mai scurt timp aspecte din anii frumoşi de început, am relatat la repezeală câteva din amintirile care s-au menţinut în memoria unui om de 74 de ani, despre activitatea ca învăţător „pre sate” cum zicea domnul profesor Basarabescu.

Încerc acum să mai aduc unele completări care sper să-ţi fie folositoare în munca nobilă de a mai scrie o carte despre personalităţile deosebite care ne-au fost profesori şi ne-au împărtăşit, din prea plinul generozităţii dumnealor, cunoştinţe şi sfaturi. Acestea ne-au ajutat şi poate le-am transmis mai departe celor care ne-au fost învăţăcei prin satele şi oraşele unde am ajuns fiecare dintre noi.

Grăbindu-mă să-ţi răspund, am scris în fugă cele transmise şi n-am păstrat o ciornă, aşa că, dacă mă repet uneori, să nu fie cu supărare. Alege tu din cele două scrisori ce crezi de cuviinţă.

VLAD MIRCEA- născut la 09.12.1933, în com. Ciuruleasa, jud. Alba, al treilea fiu în familia învăţătorilor Vlad Radu şi Alexandrina (născută Felea), care au avut patru copii (două fete şi doi băieţi) – urmând dorinţa familiei au ajuns toţi învăţători (băieţii absolvenţi la Şcoala Pedagogică din Abrud, iar fetele la Şcoala Pedagogică din Cluj).

Mama – Alexandrina – fiica preotului Felea Gheorghe din com. Ciuruleasa – ar fi dorit ca unul din băieţi să fie preot, pentru că era o tradiţie în sat ca preotul să fie din familia Felea, a căror înaintaşi au păstorit aceeaşi parohie, continuu, aproximativ 300 de ani. Timpurile care au venit au fost potrivnice împlinirii acestei dorinţe.

Mama, la rându-i, a absolvit Şcoala Normală din Abrud, în 1928 şi a fost numită ca învăţător în localitatea Râmeţ. După un an a fost transferată în satul natal, la Ciuruleasa.

Pentru că în acele vremuri, în Ardeal, în majoritatea şcolilor se preda în limba maghiară şi era o acută lipsă de dascăli, în mai toată

302


zona Munţilor Apuseni, au fost aduşi învăţători din partea de sud a ţării. Astfel, a sosit în anul 1929, în satul Buninginea, din aceeaşi comună, un tânăr învăţător, absolvent al Şcolii Normale Slatina, jud. Olt – Vlad Radu. După aproximativ un an, „olteanul” s-a împământenit în Ţara Moţilor căsătorindu-se cu frumoasa fată a preotului din Ciuruleasa, având ca naşi pe familia Micu Ioan, directorul Şcolii Normale din Abrud.

„Sudistul”, grăbit în toate, a început imediat construirea unei noi şcoli, în Ciuruleasa, unde s-a stabilit împreună cu aleasa inimii lui, iar când a terminat-o, a început construirea unei case, pentru familia sa, în care au apărut imediat, pe rând cei patru copii şi cărora dorea să le asigure confortul necesar unei bune dezvoltări fizice şi intelectuale. N-a apucat să termine edificiul, că anii mobilizării pentru începerea celui de-al doilea război mondial au venit şi astfel, după 10 ani de căsnicie cu griji, dar cu o înţelegere perfectă, şi-a lăsat familia pentru a merge pe frontul de răsărit, de unde nu s-a mai întors vreodată.

Noi am rămas în grija mamei, care avea acum şi toate celelalte probleme: şcoala, casa neterminată, patru copii mici de hrănit, îmbrăcat şi educat. Au urmat vremuri grele, care cred că sunt cunoscute tuturor celor care le-au trăit. Despre tata nu ştiam nimic, veştile de pe front ajungeau foarte greu sau deloc. În satul vecin a venit un „prizonier” care i-a povestit maică-mi că l-a întâlnit pe tata în încercuirea de la Stalingrad, de unde „domnul învăţător Radu sigur a fost trimis la muncă în Siberia, că era sănătos, doar degetul mic de la mâna stângă îi lipsea”, iar el a scăpat fiind foarte bolnav. Acesta a mai relatat despre groaza şi urgia care era acolo, în încercuire şi că în război învăţătorii, fiind „gradaţi” au fost trimişi în linia I, de unde puţini se mai întorceau.

În fiecare seară spuneam rugăciunea, iar mama ne-a învăţat să spunem: „Doamne adu-l pe ticu acasă cât mai repede!”, însă rugăciunile noastre au rămas fără răspuns. Ne uitam în fiecare zi, în josul drumului, doar, doar vedem venind un militar cu valiza lui şi acela să fie tatăl nostru.

Cu greu a putut face faţă mama ca, noi, să ajungem fiecare să avem „o pâine în mână”, am ajuns cu toţii învăţători şi – personal – n-am trădat dorinţa de început, rămânând acelaşi dascăl de şcoală românească.

Din păcate fratele meu – Vlad Liviu – a murit, mult prea devreme, la numai 35 de ani, din cauza unei tumori cerebrale. În armată a fost lovit cu copita de un cal şi pentru că nu i s-a administrat vreun tratament, după 15 ani în acel loc a apărut

303


tumora.În prima scrisoare am relatat mai puţin din activităţile mele,

desfăşurate în satul Târnava de Criş, com. Vaţa de Jos, jud. Hunedoara, în calitate de învăţător, timp de 36 de ani, până la pensionare.

Deoarece vechiul sediu de şcoală nu mă mai mulţumea, m-am adresat autorităţilor şi forurilor superioare – primărie, inspectorat şcolar – pentru a obţine sprijin să construiesc o nouă clădire. Ca la orice început apar şi probleme. Am fost convocat la o şedinţă de instruire, la Inspectoratul Şcolar Judeţean, cu toţi directorii de şcoli în construcţie. Din cauza mijloacelor de transport în comun, cu care am circulat, am întârziat şi când am intrat în sală vorbea inspectorul şef adjunct, cunoscut ca un tip dur. Supărat că i-am întrerupt cuvântarea, a început să-mi facă „educaţia necesară” în faţa întregii săli, printre altele spunând că şi şcoala o voi construi-o cu întârziere, aşa cum am m-am prezentat la şedinţă. Cu strângere de inimă, dar şi cu mândria care mă caracterizează i-am răspuns că: „Moţii, niciodată, nu se dau bătuţi” şi m-am aşezat pe cel mai apropiat scaun, pentru a nu deranja. Ca şi când nu ar fi fost de ajuns critica pe care mi-a făcut-o, inspectorul mi-a spus că celor ce nu sunt punctuali le-ar sta mai bine pe ultimele scaune. M-am îndreptat către ultimul rând, însă am replicat că cei din urmă vor fi cei dintâi.

După mai bine de un an am fost din nou convocaţi la o altă asemenea şedinţă, condusă de acelaşi inspector. De această dată nu am mai întârziat şi m-am aşezat pe ultimele scaune, însă foarte sigur pe propriile forţe, mai ales că aveam „temele făcute”. În cursul dezbaterilor, a cerut fiecărui participant să descrie stadiul lucrărilor efectuate. Când mi-a venit rândul, mi s-a adresat astfel: „Ia spune moţule cum ai reuşit să ridici clădirea în aşa scurt timp?”. De data asta Moţul s-a ridicat

304


triumfător, recunoscând că observaţiile făcute l-au ambiţionat şi mobilizat să facă ceea ce alţi colegi care primiseră fonduri mai mari nu au reuşit. În aceeaşi împrejurare am fost felicitat de inspectorul de zonă, iar de Ziua Învăţătorului, am primit distincţia de „Învăţător emerit”. În anul următor şcoala a fost vizitată de o echipă de inspectori din cadrul Ministerului Învăţământului, care a fost impresionată în mod plăcut de cele văzute, iar inspectorul general adjunct al judeţului a fost cu atât mai mulţumit de realizarea mea.

De-a lungul carierei mele am desfăşurat multe activităţi care au fost apreciate pozitiv. Despre unele, cred că ţi-am scris anterior – cercul de sculptură în lemn. Recunoaşterea calităţilor mele de la catedră şi a contribuţiei adusă la dezvoltarea satului unde am activat, s-a făcut prin obţinerea gradelor didactice I şi II sau primirea unor distincţii ca „Învăţător evidenţiat” – prin Ordinul Ministerului Învăţământului, nr. 3282/25.06.1980, Diplomă de onoare acordată de Inspectoratul Şcolar al Judeţului Hunedoara, pentru întreaga activitate şi merite deosebite în instruirea şi educarea elevilor, Diploma Ministerului Învăţământului, locul I, la nivel naţional, în cadrul concursului de prezentare a materialelor didactice, unde am expus o sculptură în lemn cu temă istorică.

Ţi-am trimis un CD cu unele din lucrările mele. Cu multe am făcut expoziţii cu diferite ocazii. Am obţinut mai multe diplome la expoziţii organizate atât la nivel judeţean, cât şi la nivel naţional.

Nu mai reţin dacă ţi-am scris despre o icoană care a ajuns la un schit de lângă Orăştie – Cucuiş. Dacă mă repet îmi cer scuze.

După pensionare ne-am mutat în municipiul Deva şi într-o seară am primit un telefon de la o învăţătoare, care mă ruga să merg la ea să văd o icoană sculptată de mine. Doamna primise cadou de la elevii săi, o icoană ce o înfăţişa pe Maica Domnului (am expus spre vânzare în biserică, câteva lucrări) şi susţinea că icoana plânge. Întâmplarea m-a emoţionat şi în acelaşi timp m-a pus pe gânduri.

La câtva timp după, soţia mea a mers în pelerinaj la schitul din satul Cucuiş, sub hramul Sf. Gheorghe, iar stareţul le-a spus că au în mănăstire o icoană făcătoare de minuni şi le-a povestit cum a ajuns aceasta la mănăstire. Când a văzut-o, soţia a recunoscut-o imediat.

Prelatul a povestit că, învăţătoarea a visat că Maica Domnului plânge pentru că nu este în locul cuvenit, motiv pentru care a dus-o la mănăstirea Dumbrava, com. Unirea, jud. Cluj. Învăţătoarea a continuat însă să aibă aceleaşi vise în care i se

305


arăta Maica Domnului plângând, nemulţumită de locul în care se află şi dorind să fie dusă într-un locaş aflat sub hramul Sf. Gheorghe. Astfel, a luat icoana şi a dus-o la schitul din Cucuiş.

Şi stareţul locaşului a avut mai multe vise în legătură cu icoana, chiar în noaptea de dinainte de a o vedea, fără a şti că urmează să fie adusă la mănăstirea sa; i s-a arătat Maica Domnului, în apropierea locaşului şi l-a întrebat dacă-i permite să intre şi să stea cu cei din interior. Acesta i-a răspuns: „Intră Maică Sfântă doar eşti mama Domnului nostru Isus”. În ziua următoare învăţătoarea a dus icoana la mănăstirea din Cucuiş.

Acum icoana este expusă în faţa altarului şi pelerinii i se închină, considerând-o făcătoare de minuni.

Aş mai vrea să-ţi relatez o întâmplare din viaţa mea care pentru mine a fost emoţionantă.

Locuiam în municipiul Brad, localitate cu trecut istoric bogat şi în holul cinematografului a fost expusă macheta unei statui a lui Avram Iancu, care urma să fie amplasată în parcul oraşului. Am notat în caietul pentru sugestii, de lângă machetă câteva observaţii. Când statuia a fost gata şi sculptorul Flămându a vorbit la dezvelirea ei, a mulţumit celor care au notat sugestii şi în special învăţătorului Vlad Mircea, „care se vede că are ochi de artist şi a cărui sugestii m-au ajutat în realizarea acestei lucrări”. Am fost prezentat sculptorului şi acesta a apreciat cu atât mai mult calităţile mele artistice, atunci când a aflat că nu am studii în domeniu, considerând că e un talent nativ. Mi-a făcut atunci o propunere care m-a emoţionat – să lucrez în atelierul său din Bucureşti, să cioplesc piatră, întrucât aceasta dăinuie în timp, e nemuritoare. L-am refuzat însă spunându-i că lemnul este ca omul, însă valoarea rămâne peste veacuri.

Ar mai fi multe de scris, dar nu aş vrea să te plictisesc şi, în plus, mi le amintesc pe rând.

Rămânând mereu cu gândul la voi, vă felicit pentru frumoasa iniţiativă.

Cu drag şi dor, Mircea Vlad

306


AMINTIRI, AMINTIRI..., VIORICA BOCĂNICI (N. BOCAN)

VIORICA BOCAN (CS. BOCANICIU)

Născută la 6 aprilie 1936, în Crişcior,

judeţul Hunedoara, cursurile primare le-am absolvit în comuna natală Crişcior (1943-1947), iar clasa I la Gimnaziul Unic Brad. În urma reformei învăţământului clasele a VI-a şi a VII-a le-am urmat la Şcoala Crişcior-Gurabarza.

Visul meu din fragedă copilărie, a fost să devin dăscăliţă, acest lucru datorându-se celor doi dascăli din Crişcior, care pentru mulţi copii din vremea aceea au fost părinţi de suflet şi care au călăuzit paşii multora dintre noi: înv. Chiscop Maria şi Marcu Iovu.

La sesiunea din toamnă a anului 1950, în urma examenului de admitere susţinut, am fost înscrisă în anul I, la Şcoala

Pedagogică Abrud. M-am prezentat la şcoală şi am fost primită la internat. Cu greu m-am adaptat însă cu noul mod de viaţă, deoarece nu cunoşteam nici o colegă. Ajunsă în mijlocul colegelor şi văzându-mă aşa retrasă, parcă mi-au ghicit gândurile şi cu multă dragoste s-au apropiat de mine, pe nesimţite înfiripându-se o legătură sufletească între noi, aceasta fiind începutul unor prietenii.

La începutul anului II, de la şcoală ni s-a cerut internelor o adeverinţă eliberată de Primăria comunei, în care să se specifice situaţia materială a familiei. Am prezentat adeverinţa, iar a doua zi mi s-a spus ca să-mi găsesc gazdă, pentru că am prea mult pământ şi nu pot rămâne în internat. Părinţii mei posedau ceva teren agricol, păşune şi teren forestier, animale, deci eram prea bogată. Mi-am găsit gazdă în Abrud sat, pe str. F. Engels nr. 3, la doamna Oprişa Maria, care ne-a oferit condiţii foarte bune de locuit. Era o femeie deosebită, care ne-a iubit foarte mult, severă în acelaşi timp şi de la care am învăţat foarte multe lucruri. Odată, în plină noapte, ne-am trezit auzind muzică şi glasuri în surdină. Nu ştiam ce se întâmplă, de unde vine. Doamna Oprişa a intrat

307


tiptil în camera noastră şi ne-a spus în şoaptă: Fetelor, aprindeţi puţin lumina şi apoi stingeţi-o! Aceasta este o serenadă a unor tineri din Abrud. Atunci am aflat că aprinderea şi stingerea luminii însemna că gazda la care se ţinea serenada, era primită cu bucurie. Alături de tineri erau şi muzicanţi cu viori, formaţia lui Inico din Abrud.

În acel an la şcoală au mai venit două consătene cu mine Victoria Ghilean şi Florica Pleşa (ea fiind în anul I). Ulterior la mini-internatul nostru a venit pentru o perioadă şi Cornelia David, căs. cu Emil Jurca. Ne-am simţit foarte bine împreună. (pozele reprezintă colegele amintite mai sus, precum şi gazda.)

În anii următori până la terminarea şcolii, am fost când la internat, când în gazdă, după cum ni se cereau adeverinţe de la Primării. În perioadele şederii mele la internat, prietenia ce se legase între mine şi colegele din acelaşi dormitor, precum şi din alte promoţii, a continuat să se cimenteze tot mai mult, PRIETENIE ce continuă şi astăzi.

De multe ori roşiencele, sâmbăta, ne duceau peste Dealul băieşilor, la casele lor (bineînţeles cu bilet de voie), până duminica sau lunea dimineaţa când ne reîntorceam la şcoală. Nu pot uita peisajul deosebit care ne însoţea pe tot parcursul drumului, veselia, cât şi ospitalitatea cu care eram primită de către minunaţii lor părinţi. Doi ani am fost colegă de bancă cu Doina Furdui, iar în următorii ani cu Gizela Szabo şi Olga Vass. Olga era din Abrud, de aceea eram mereu invitată cu mult drag, duminica în familia sa.

Păstrez frumoase amintiri legate şi de alţi colegi.Maria-Georgeta Moldovan căs. cu Nicolae Jurca, deşi am fost

colege de clasă numai în primul an, ea continuând la Şcoala Pedagogică de fete din Cluj, fiica distinsei învăţătoare din Roşia Montană, apoi absolventă a Facultăţii de Matematică-Fizică a Universităţii Victor Babeş din Cluj şi specialistă în lingvistică matematică la Universitatea din Bucureşti, nu a uitat prietenia închegată între noi, deşi trecuseră mulţi ani şi reîntâlnindu-ne abia în anii 1960, pe când era prof. la Liceul Avram Iancu Brad, iar soţul ei, prof., inspector şef la raionul Brad. Întâlnindu-ne întâmplător m-a recunoscut, m-a strigat şi a venit spre mine. Am fost deosebit de bucuroasă, împreună am depănat multe amintiri. Ştiu că are multe realizări în activitatea didactică desfăşurată. Îmi amintesc cu drag cât de mult îi plăcea matematica, dar avea şi înclinaţii spre acest obiect, ieşind zilnic la tablă rezolvând probleme şi exerciţii. Prietenia legată atunci între noi, mă face să

308


afirm că am avut o minunată şansă a vieţii de a cunoaşte persoane deosebite, pe care le iubesc mult.

Titus Harea, fiul profesorului de limba rusă Vladimir Harea şi mama sa Larisa, o deosebită învăţătoare în Abrud, la care făceam practica pedagogică la Şcoala de Aplicaţie. Cu Titi, aşa îi ziceam noi colegele, am fost colegi de clasă timp de doi ani, după care şi-a continuat studiile la Cluj.

Păstrez cu drag o întâmplare petrecută la începutul lui decembrie 1952. Noaptea ninsese mult. Cu câteva zile înainte, mama îmi trimisese un palton nou din stofă de lână lucrată în gospodăria noastră. Avea culoarea cojii de nucă, cu guler, buzunare şi nasturi maro. Îmi plăcea foarte mult, eram încântată de el şi pentru că văzusem că ninsese, m-am hotărât să-l îmbrac la şcoală. La cât de făloasă eram de frumuseţea acestui palton, m-am gândit că voi stârni invidia colegelor. În pauza mare, una dintre colege m-a întrebat unde îmi este faimosul palton pentru că nu mai era în cuier. La început am crezut că e o glumă, dar văzând într-adevăr că nu e în cuier am început să-l caut, însă în zadar. La geam colegele se strânseseră precum un ciorchine de strugure şi râdeau în hohote. Atunci m-am îndreptat şi eu să văd ce este. Privind spre poarta şcolii, am rămas cu gura căscată. Titi se îmbrăcase cu paltonul meu şi se arunca pe spate din loc în loc, unde era zăpada mai mare, ca să rămână urme. Când se ridica din zăpadă, ridica paltonul în sus ca să poată umbla, el fiind mai slab şi mai mic. Am coborât în fugă din clasă şi m-am dus să-l ajung, însă Titi era mai repede de picioare, râdea şi se arunca în zăpadă. În sfârşit, s-a auzit soneria de terminare a pauzei. Aproape plângând m-am întors spre şcoală, dar la geamul cancelariei am zărit câţiva profesori care priveau la noi. Ajunşi la uşa clasei, bineînţeles certându-ne, nu îndrăzneam să intrăm: Intră tu prima, zicea Titi, iar eu Intră tu, că tu eşti vinovat! La un moment dat am auzit nişte paşi tiptili îndreptându-se spre noi, era dir. Paşca Traian, care ne-a întrebat: Voi de ce nu intraţi în clasă?, abia stăpânindu-se să nu râdă, dar să pară sever cu noi. Nici unul nu am putut zice nimic, ni se oprise graiul. Nici directorul nu s-a mai putut abţine şi a început să râdă spunându-ne: De data asta îl rog eu pe profesor să vă primească la oră! A deschis uşa şi... la catedră se afla prof. Vladimir Harea, tatăl lui Titi. Uitaserăm că aveam oră tocmai cu domnia sa. Parcă îl văd şi acum pe prof. stând pe scaun la catedră, privind în catalog fără să ridice privirea spre noi, fără să ne întrebe ceva. Ne-am aşezat uşor la locul nostru în bănci. Câteva secunde s-a lăsat o tăcere apăsătoare,

309


apoi cu voce tăioasă prof. a spus: Să poftească la răspuns elevul HAREA TITUS! Colegii priveau cu atenţie ce se întâmplă, iar eu am început să tremur că îmi va veni şi mie rândul. În acel moment nu mai ştiam nici un cuvânt în limba rusă. Titi se ridică în picioare şi tace. Ce lecţie avem pentru azi?, a întrebat prof. Titi tăcu… Adu caietul cu tema de casă, adăugă prof. Titi continua să stea în picioare, apoi cu glas stins spuse: L-am uitat acasă… Aha! Stai jos, pentru azi ai nota 3!, încheie profesorul. (În anul acela mai erau notele 1-10). Apoi se ridică de la catedră şi ieşi afară, probabil nemaiputând să-şi stăpânească râsul. Ce să mai zic de colegi! Toţi au început să râdă, dându-şi seama că totul a fost un joc copilăresc, o întâmplare asemenea amintirilor lui Creangă. Adevărul era că paltonul îmi era şi mie mare, deoarece părinţii, ca mulţi alţii din aceea vreme, s-au gândit că voi mai creşte şi să-mi fie bun mai mulţi ani. Aşa cum, unii dintre noi, aveam şi încălţămintea cu 1- 2 numere mai mare…

Anii au trecut, m-am căsătorit şi am o fiică. Pe vremea când ea era la grădiniţă, apoi în clasele I-IV, i-au plăcut foarte mult amintirile lui Creangă. Într-o zi m-a întrebat dacă aceste întâmplări sunt chiar adevărate. Desigur!... şi atunci, ca să vadă că şi alţii au întâmplări şi amintiri frumoase i-am povestit întâmplarea cu paltonul şi multe altele din timpul anilor petrecuţi la Abrud. De faţă era şi soţul meu, care cunoştea paltonul cu pricina şi au început să râdă în hohote. Însă, întâmplarea nu se opreşte aici. La câtva timp, mă aflam la Deva împreună cu familia mea, la cumpărături la magazinul Ulpia. După ce am terminat cumpărăturile, ne-am îndreptat spre maşină, în parcare. La un moment dat am auzit în spatele nostru o voce: Un moment vă rog! Soţul meu s-a întors şi a întrebat dacă are ceva cu el. Nu, cu doamna! (adică cu mine). M-am întors şi m-am uitat nedumerită la acel bărbat care zâmbea în faţa mea. Mi se părea cunoscut… nu ştiam unde l-am mai văzut. O fi vreun fost elev de-al meu… nu se poate…, mi-am zis. Văzând că sunt nedumerită, îmi spuse: Mă numesc elevul HAREA TITUS! Titi!, am exclamat. Este colegul meu cu paltonul, le-am explicat alor mei. Am stat de vorbă câteva minute împreună, am vorbit despre colegi, despre părinţii lui care se stabiliseră în Deva, ne-am amintit câteva întâmplări din timpul şcolii, dar nu am uitat să pomenim despre întâmplarea cu paltonul. Ne-am amuzat cu toţii şi ne-am bucurat de reîntâlnire. Nu după mult timp l-am mai întâlnit pe Titi în Deva, în piaţă şi am depănat şi atunci câteva amintiri nevinovate din timpul adolescenţei. Mergeam des la Deva, în aceea perioadă, deoarece

310


fiica mea era elevă la Liceul Pedagogic, se pregătea să devină dăscăliţa ca şi mine.

DĂSCĂLIŢĂ LA CRIŞCIOR

Îmi amintesc cu drag o altă întâmplare, de data aceasta petrecută la terminarea şcolii. Am fost repartizată împreună cu consăteana mea Victoria Ghilean, la CEANU MARE. Bunul şi regretatul nostru coleg Gavrilă Hădărean, era din Ceanu Mare, aşa că l-am întrebat ce mijloc de transport este până acolo şi cum este satul. Cum îl ştiam cu toţii pe Gavrilă, vesel şi plin de şotii, întotdeauna gândindu-se cum să-şi păcălească colegii, ne-a spus că la Ceanu Mare e mare mizerie când plouă, drumul devine mocirlos şi ca să ajungem la şcoală ne trebuie picioroange. Dar, nu am reuşit să vedem Ceanu Mare, nici măcar din curiozitate şi nici măcar pe picioroange, deoarece părinţii mei au făcut cerere la Ministerul Învăţământului şi am primit aprobare să fim numite în Hunedoara, la Brad.

Dăscăliţă la Crişcior

În urma acestei cereri am fost repartizată în com. Crişcior, satul Valea Arsului, clasele I – IV, cu un număr de 25 elevi, la o distanţă de 5 km de casă. Am avut marea surpriză ca la şcoala din centru să fie director tocmai dascălul meu, Marcu Iovu, cu care devenisem colegă, colaborând foarte bine împreună. Cum nu era mijloc de

311


transport, mergeam zilnic pe jos acei 5 km dus şi încă 5 km la întoarcere. Eram încântată de peisaj, vedeam natura cum se transformă în fiecare anotimp. Străbăteam drumul la pas, alături de valea care curgea, numită Valea Arsului, afluent al Crişului Alb. În apropierea şcolii drumul urca printre stânci de o frumuseţe rară, iarna fiind mai dificil din cauza zăpezii. Intram în curtea şcolii pe un podeţ care îmi amintea de Abrudelul nostru, cu podul de peste vale.

Îmi amintesc că am organizat cu grijă prima zi de şcoală, debutul meu ca dascăl, pentru ca elevii mei să-şi amintească peste ani această zi. Am aşezat pe bănci multe flori, la poartă am întins o ghirlandă cu flori, pe un carton am scris Bine aţi venit la şcoală! Copiii au venit la şcoală însoţiţi de părinţi şi rudele lor. A fost şi un reprezentant al Primăriei Crişcior. Copiii m-au înconjurat cu dragoste pentru că aveau o dăscăliţă tânără şi zâmbitoare. (Poza reprezintă prima zi de şcoală).

M-am integrat foarte repede, iubeam copiii, părinţii lor erau oameni de treabă şi astfel s-a închegat între noi o relaţie de respect, simpatie şi ajutor ori de câte ori aveam nevoie de ceva.

O întâmplare neaşteptată s-a petrecut chiar în toamna debutului meu ca dascăl. În acel an a fost o toamnă frumoasă cu roade multe. Copiii îmi aduceau mereu fructe (mere, pere, nuci) pe care le mâncam împreună în pauza mare. Într-o zi un copil mi-a adus un colop de nuci mari pe care le-am spart împreună, le-am decojit şi le-am pus în sertarul catedrei, atât sâmburii cât şi cojile, urmând a fi consumate în pauza următoare. Dar nu am apucat să mâncăm din ele deoarece în timpul orei, un copil m-a atenţionat, privind pe fereastră, că pe poartă a intrat un bărbat. Acesta a bătut la uşă şi a intrat. Când l-am văzut am încremenit…. era inspectorul şcolar Cârstoiu I. Acesta s-a aşezat la catedră, urmărind lecţia ce o predam. În pauză a controlat dulapurile unde îmi păstram arhiva şcolii cât şi materialul didactic care trebuia să-l confecţionam. Totul a fost în ordine. Urmează ultima oră de cursuri, ora de desen. Inspectorul stând la catedră, a început să scrie procesul verbal de inspecţie, dar nu ştiu din ce motiv a deschis sertarul catedrei în care erau nucile cu pricina. Inima mea s-a făcut cât un puric. După terminarea orelor inspectorul mi-a spus: Totul a fost în ordine, dar te întreb, ce-i cu mizeria din pupitru? Nu ştiam ce să-i răspund pe moment, dar mi-am revenit şi i-am spus că nucile le vom mânca împreună cu dânsul şi cu copiii, simţindu-mă ruşinată de dezordinea din sertar.

Iarna, când era zăpada mare, copiii veneau cu mături să facă pârtie în calea mea şi mă aşteptau la urcarea drumului printre stânci. Eram încântată de gestul lor şi simţeam că mă iubesc şi mă

312


respectă. Într-o zi le-am spus părinţilor să nu-i mai lase pe copii să vină în calea mea, că mă descurc şi singură, nu doresc ca ei să se îmbolnăvească din cauza frigului. Dar părinţii mi-au spus că aceasta este dorinţa copiilor. De multe ori ajungeam udă la picioare din cauza zăpezii, însă şi de data aceasta am simţit ataşamentul părinţilor faţă de mine, deoarece în cancelarie şi în clasă era căldură, iar pe masă mă aştepta un ceai cald. Îmi schimbam încălţămintea, cea udă o puneam lângă soba caldă şi se usca până terminam orele.

Localul şcolii era bine întreţinut, o sala de clasă era mare, spaţioasă, cu mese pentru trei elevi, cu sobe, o cancelarie şi o cameră de bucătărie, dependinţe pentru păstrarea lemnelor, precum şi o curte nu prea mare, dar foarte bine întreţinută. Acest lucru se datora în primul rând destoinicului învăţător Georgeanu Vasile, care în acel an se pensionase, Întreprinderii Miniere Barza care patrona şcoala, precum şi părinţilor care îşi dădeau toată silinţa să aibă un local de şcoală cât mai frumos. Lângă clădirea şcolii se afla Căminul Cultural, format tot dintr-o sală mare şi două săli mai mici, în care îmi desfăşuram activitatea culturală cu tinerii din sat, pregătind diferite formaţii artistice.

Pe lângă munca didactică şi cea culturală, aveam şi multe sarcini de îndeplinit: alfabetizare, uneori colectarea, pe bază de chitanţier primit de la Primărie, a taxelor populaţiei.

Cu drag şi cu răbdare m-am apropiat de micile vlăstare trecute ani de ani prin mâna mea, dăruindu-le fiecăruia o mică părticică din inima şi sufletul meu. Cea mai mare satisfacţie a mea este că peste ani, mulţi dintre foştii mei elevi au devenit învăţători, preoţi, profesori, medici, ingineri, toţi fiind cu calităţi şi rezultate excepţionale.

Un eveniment deosebit, petrecut în ziua de 1 Mai 2007, mi-a umplut inima de bucurie. La poartă s-au oprit două femei, m-au strigat şi au cerut permisiunea de a intra în curtea casei. Le-am poftit şi le-am întrebat cu ce le pot fi de folos? Una din ele a zâmbit şi m-a întrebat: Mă mai cunoaşteţi? M-am uitat la ea şi sincer, nu ştiam cine este. M-am gândit atunci că poate mă confundă cu cineva. Dar,

313Elevi din Crişcior la Abrud.

Viorica Bocan, Florica Pleşa, Ghilean Victoria, Vasile Luca.

(de la stânga la dreapta)


femeia nu s-a lăsat cu una cu două, a început să râdă, m-a rugat să mă uit bine la ea şi mi-a spus: Aşa-i că dumneavoastră sunteţi domnişoara înv. Bocan Viorica, de la Şcoala din Valea Arsului? şi a sărit să mă strângă în braţe. Am simţit cum mă trece un fior şi că mi se pune un nod în gât. Da, am recunoscut-o după zâmbet şi după felul ei de a fi şi de a vorbi. Era o fostă elevă din primul meu an de învăţământ, 1954, care locuieşte acum în Cluj, pensionară şi ea, fostă asistentă medicală la Clinica de Oncologie din Cluj, are doi băieţi gemeni care lucrează în America. Musafira mea se numea Mariana Oprean, numită de noi toţi Bobi, venită în vizită la fratele ei din Brad. Am vorbit mult şi multe, am depănat amintiri, şi-a amintit chiar şi prima zi de şcoală, când eu tânără dăscăliţă, păşeam în şcoala din Valea Arsului. Ne-am bucurat de revedere şi ne-am îmbrăţişat. Mi-a spus că cei doi gemeni ai ei au avut la Cluj o învăţătoare care semăna mult cu fosta ei învăţătoare. Ce poate fi mai frumos şi să ai o satisfacţie mai mare, decât atunci când după atâţia şi atâţia ani eşti căutat şi vizitat de foştii elevi? (Aceasta nu este singura întâmplare de acest gen).

Am funcţionat la Valea Arsului 4 ani ca învăţătoare, apoi am fost transferată la Şcoala de centru din comună, până la pensionare în 1990 (decretul lui Petre Roman), lăsând locul altor cadre tinere, crezând că viaţa se va schimba în mai bine, odată cu revoluţia din 1989.

Şi acum, după atâţia ani, când aştern aceste rânduri, gândul meu se îndreaptă spre distinşii mei profesori, cărora le păstrez o nepreţuită consideraţie şi recunoştinţă, datorită măiestriei de a ne forma viitori dascăli, de a reuşi să fiu la înălţimea aşteptărilor lor. Nu am uitat nici o clipă misiunea încredinţată de şcoala care ne-a format, exemplul profesorilor noştri dragi, al dirigintelui Aurel Bogdan, al celor care ne-au pregătit cu răbdare, înţelegere şi exigenţa sufletelor mari, căci aşa au rămas în amintirea mea.

Afirm cu toată sinceritatea că cele scrise de mine NU constituie laude personale, ci aşa cum la toate întâlnirile colegiale pe care le-am avut, am făcut un bilanţ al activităţii pe care am desfăşurat-o de-a lungul anilor, considerând să răspund la solicitarea celor doi coautori Ioan Bembea şi Remus Hădărean, pentru realizarea unui nou volum: NORMALIST LA ABRUD – DASCĂL PE APE, pentru a ne putea depăna amintirile adolescenţei, cât şi împlinirile noastre ca dascăli, uneori cu trudă în condiţii precare, cu multe greutăţi ivite, dar trecând peste toate şi astfel visele noastre au devenit realitate.

314


Întâlnirea colegială de 50 ani a promoţiei 1954.

Crişcior, 30 ianuarie 2008

315


O FLOARE RARĂ

VIORICA BOCĂNICI (N. BOCAN)

BINELE RĂSPLĂTIT CU BINE

Cu vreo 30-40 de ani în urmă când la televiziune, într-o emisiune duminicală, Margareta Pâslaru îl avea invitat de onoare pe savantul Moisil, printre altele, se proiectează un filmuleţ în care, câţiva căţeluşi cad într-o groapă. Salvarea vine de la o iepuroaică: aceasta sapă o galerie şi rând pe rând căţeluşii revin la mamă. Drept recompensă, aceasta o linge fericită pe bot, după care fiecare îşi vede de treaba sa. La final, academicianul sare ca ars: „Nu se poate, e o marrre minciună morrala acestui film. Niciodată binele nu este răsplătit cu bine. Firesc ar fi fost ca imediat ce puii au ajuns la mama lor, aceasta să fi sărit asupra binefăcătoarei iepuroaice şi s-o sfâşie – încheie acesta cu rârâitul şi mai pronunţat din cauza iritării produse de morala povestioarei.

Am rămas descumpănit. Chiar din pruncie, altfel percepeam facerea de bine. Acel „bine faci, bine găseşti”, auzit de ATÂTEA ori în familie, dar şi printre cenani, m-a urmărit întotdeauna (Asta nu înseamnă că am făcut numai bine ori că în toate împrejurările am răsplătit binele cu bine. După cum, am simţit şi reversul). Deşi, tot în copilărie, dar şi după, un alt aforism îl auzeam invocat mereu: „fă bine şi-aşteaptă rău”.

Întortocheate-s căile Domnului!Şi ca să fiu în ton cu lumea, m-am gândit la titlul de mai sus

când am citit scrisoarea – surpriză a Icăi Bocan – datată 4 aprilie, cea care este neobosită în a aşterne pe hârtie şi a împărtăşi şi altora frământările sale.

Ceanu Mare, 9 apr. 2008

R.H.

*

… şi dacă tot am scris două pagini şi v-am plictisit, poate în chip de respiro, mai puteţi lectura câteva pagini, ca să nu fiu pusă în situaţia de a rupe următoarele două pagini.

Recitind cartea din scoarţă în scoarţă mi-am amintit şi eu

316


câteva lucruri, câtă suferinţă şi umilinţă am putut îndura în anii tinereţii şi asta ca fapt divers.

Şi eu am fost exclusă din UTM în vacanţa de vară când urmam în anul III, aici în Cirşcior, cu toate că fusesem primită în UTM la şcoală în anul I. Este o poveste lungă. În acea perioadă eram îndemnaţi de conducerea UTM din şcoală, ca în vacanţă să ne prezentăm la raionul UTM din localitatea de baştină (eu la Brad) şi de acolo urma să fim trimişi pe sate la cules de spice cu pionierii, iar când începea anul în septembrie, să aducem adeverinţe (cred că vă amintiţi şi voi).

Fusesem la instruire la raion într-o vineri, iar luni dimineaţa primeam de la raion o delegaţie să ne prezentăm la organizaţia UTM din localitatea respectivă, pentru culesul spicelor. Dar duminica după masa, mă strigă o consăteană, elevă şi ea, să merg repede la sediul UTM din Crişcior că este o şedinţă fulger.

Când intru în sală, erau adunaţi câţiva UTM-işti, secretarul comunal şi un instructor. După ce m-am aşezat pe scaun, secretarul anunţă ordinea de zi – Măsuri organizatorice – Excluderea din UTM a elevei Bocan Viorica, cerându-mi să predau carnetul UTM. Când am auzit, am rămas fără grai, dar mi-am revenit şi am avut tăria, m-am ridicat, am pus carnetul pe masă şi am părăsit sala.

Când am ajuns acasă, părinţii s-au speriat când m-au văzut cum arăt şi mi-au trebuit câteva ore să le pot relata cele întâmplate. Toată noaptea m-am gândit, cum să merg la şcoală şi să spun că am fost exclusă? etc.

Dimineaţa, luni la prima oră m-am dus la Brad şi am intrat în biroul secretarului UTM şi cu greu am reuşit să-mi reţin lacrimile, i-am spus foarte senină că nu mă pot duce la cules de spice la Ţebea că am fost exclusă ieri, adică duminică, din UTM.

Secretarul s-a uitat la mine, mi-a zis să mai repet o dată că nu a înţeles, cine şi când s-a întâmplat. Apoi foarte calm mi-a zis să merg acasă, iar a doua zi la ora 9 să mă prezint la el. Când am intrat în birou, zâmbind mi-a întins carnetul: du-te la cules de spice.

Nu-l cunoşteam pe acel secretar, l-am văzut la instruire, când i-am spus că am fost exclusă şi când mi-a dat carnetul a fost ultima oară când l-am mai văzut.

După un timp, am auzit că a fost un om foarte cumsecade şi că a plecat de bună voie din acea funcţie.

M-am liniştit, dar nu pentru multă vreme. Toamna, la şcoală,

317


am prezentat la organizaţia UTM adeverinţa.După vreo lună după începerea cursurilor, într-o pauză de

ora 9, mă întâlnesc pe coridor cu Vasile Luca, care era în anul IV, consătean cu mine şi-mi şopteşte: Ica, în pauza mare să vii la mine la sediul UTM (el era parcă secretar). De ce? Vino, nu mai întreba nimic.

Toată ora n-am fost atentă la lecţie, mereu mă întrebam: Oare ce naiba are ăsta cu mine? Nu-mi puteam imagina de ce mă cheamă? Eram nehotărâtă, oare să merg, sau nu?

Fiind foarte curioasă, m-am dus, când am deschis uşa, el era acolo şi mă aştepta, dar cu ochii tot la uşă, îi era frică să nu dea cineva peste noi. Din buzunar scoate un plic şi-mi spune să-l deschid.

Îl deschid, era o coală de hârtie cu un scris oribil, abia îl puteam desluşi, mi-a venit să leşin, Vasile mă scutură de mână şi-mi ia plicul, şi cum era foc în sobă îl aruncă în flăcări.

Scrisoarea fusese trimisă de organizaţia comunală de partid Crişcior, către conducerea şcolii şi organizaţia UTM, ca eleva Bocan V. să fie exmatriculată din şcoală, pentru că tata fusese primarul comunei – duşman de clasă – chiabur, iar fiica lui nu are ce căuta la şcoală. Semna secretarul organizaţiei de partid x, y! În ziua aceea n-am mai fost bună de nimic (cum se zicea), am avut însă noroc că nu am fost chemată la răspuns. Colega mea de bancă, Ghizela, mă tot întreba ce am, mă doare ceva, sunt bolnavă? Am dat din cap că sunt bolnavă…

Am avut foarte, foarte mult de suferit şi am trecut şi prin alte clipe grele. Dar, am avut şi puţin noroc, am reprimit carnetul şi Vasile Luca m-a salvat, şi norocul cel mai mare a fost că am reuşit să devin dăscăliţă.

Nu ştiu cum s-a comportat Vasile cu alţi colegi şi mai ales când lucra la Câmpeni. Dar gestul pe care l-a făcut cu mine, a fost o recompensă pentru gestul care l-a făcut tatăl meu, când el, Vasile, era foarte mic.

Vasile a făcut parte dintr-o familie modestă cu 6 fraţi. Tatăl său voia să facă o casă în care să încapă toţi. S-a dus la o bancă, CRIŞANA, la Brad, să ia bani împrumut, dar îi trebuiau giranţi. A rugat mai multe persoane să gireze pentru el, dar nimeni nu a vrut.

Atunci, disperat, a venit la tata care era prima şi membru în conducerea băncii şi l-a rugat. Tata, cum era foarte cumsecade şi ajuta pe cei nevoiaşi, i-a semnat cererea.

După ce a semnat cererea, tatăl lui Vasile îl întreabă pe al

318


meu tată: Nu vă e teamă că nu voi plăti ratele? Oricum, vă mulţumesc! Tata îi răspunde râzând: Nu mi-e teamă, dacă nu plăteşti vin eu la tine şi îţi iau „o oaie”, „o găină” ori „un porc” – văd eu ce iau! Nu să îl laud, dar am avut un tată deosebit…

319


LA CATEDRĂ ŞI PE SCENĂ

MARIA BRĂDEAN -

IOAN BEMBEA

Dupăpiatră, un nume parcă predestinat unei aşezări din Apuseni. De când şi din ce împrejurări istorice şi-o fi trăgând numele acest sat e greu de spus, dar numele lui ne sugerează o ascunzătoare, un adăpost, în care românii şi-au putut continua existenţa. Oriunde au ajuns, izgoniţi din locurile mai bune, au muncit pământul pietros şi l-au obligat să dea roade, au crescut vite, au îngrijit pomi, u albinărit, au sfinţit locul cum se spune şi au ştiut să-şi facă viaţa frumoasă.

Mi-am pus întrebarea care locuitori i-or fi botezat pe localnicii de acolo Dupăpiatră, cei din Abrud, din Brad sau din Zlatna, din care direcţie venind, ei s-ar găsi dincolo de piatră? Eu nu am trecut niciodată prin acel sat, nu m-am abătut de la şoseaua principală Abrud – Brad, aşa că am luat un atlas geografic şi l-am cercetat cu atenţie. De jur-împrejur am dat de toponime sugestive: Vulcan, Tarniţa, Petriceaua, Grohoţele, Vârful Brădişorului şi am ajuns la concluzia că din toate direcţiile această aşezare este tot cam …După piatră.

În această aşezare de munte, la poale de stâncă, oamenii harnici de aici şi-au întemeiat gospodării prospere şi au dus o viaţă liniştită, de familie, păstrând tradiţiile strămoşeşti. În astfel de sate retrase, ascunse între dealuri sau munţi, totul este mai curat, de la mediul înconjurător până la natura umană. Unde trăiesc oameni cresc şi copii. Aproape o jumătate de secol copiii din sătucul Tarniţa au fost învăţaţi la şcoală de soţii învăţători Maria şi Teodor Brădean, amândoi fiind absolvenţi ai Şcolii Pedagogice din Abrud.

Teodor, din promoţia 1948, nu mai este printre noi, a plecat în veşnicie cu toate amintirile lui, în schimb Maria Brădean ne

320


spune lucruri interesante despre viaţa dascălilor din Ţara Zarandului.

MARIA BRĂDEAN (n. Codrin) a văzut lumina zilei la 10 octombrie 1936 în comuna Buceş, satul Dupăpiatra, jud. Hunedoara. Din felul cum îşi deapănă amintirile rezultă o sănătoasă stare de spirit, o deplină satisfacţie că aparţine acestor locuri încărcate de legende şi istorie. Iată conţinutul scrisorii sale:

Sunt mândră de satul meu natal Dupăpiatră. În tradiţia orală a localnicilor se ştie şi se crede că această aşezare ar fi luat naştere după năvălirea în Abrud a tătarilor din 1241. Îngroziţi de cruzimea năvălitorilor mulţi locuitori au luat drumul codrilor şi s-au ascuns după o stâncă în spatele culmii Brădişor unde au întemeiat o nouă aşezare. Nici până atunci aceste locuri nu au fost chiar pustii dar puţinii localnici i-au primit pe noii sosiţi, oropsiţi de soartă. Cel mai potrivit nume pentru noul sat nu putea fi altul decât Dupăpiatră.

Prima atestare documentară datează din 1525 aşa cum reiese din lucrarea istoricului Dumitru Prodan „Domeniul cetăţii Şiria de la 1525”.

În satul Dupăpiatră se află „Posada moţilor”, numită „cheia” unde românii moţi au obţinut o strălucită biruinţă, în mai 1849, asupra invadatorilor maghiari conduşi de trufaşul Hatvany. La Cheia în fiecare an în prima duminică a lunii iulie se adună moţii şi toţi „cei cu inima română” pentru a cinsti memoria înaintaşilor. La serbările de aici o contribuţie importantă o aduce Societatea Cultural-Patriotică „Avram Iancu”.

Programul manifestaţiilor cuprinde: 1. Parastasul eroilor; 2. Exerciţii militare demonstrative; 3. Parada portului popular românesc; 4. Spectacol artistic de muzică şi dansuri populare; 5. Serbare câmpenească. La această frumoasă sărbătoare participă mult popor din împrejurimi dar şi de mai departe, de la Cluj, Deva, Arad, Alba Iulia, Turda, Brad, Abrud.

În acest sat mi-am petrecut eu copilăria, alături de părinţi şi de cei şase fraţi. Tata a fost oficiant sanitar în comuna Buceş cât şi în comuna Blăjeni. Mama a fost casnică şi de mică am fost educată în cultul muncii. M-a învăţat să fac mâncare, să ţes, să sap cartofii şi porumbul, să secer şi să îngrijesc animalele, să mulg vacile. Încă de mică mi-a plăcut să călăresc. Aveam un cal şi mereu eram sus pe spatele lui.

Primele patru clase le-am făcut în satul natal cu învăţătoarea Maria Ardeu căreia îi port o frumoasă amintire pentru probitatea sa profesională şi pentru dragostea şi dăruirea ei în munca la clasă. Ea ne-a făcut să iubim şcoala şi învăţătura.

321


Clasele V-VII le-am făcut la Frumuşeni, jud. Arad unde aveam o soră stabilită acolo şi am stat la ea.

Locurile natale, ţinuturile moţeşti încărcate de istorie, m-au atras şi am revenit acasă. În 1952 am dat examen de admitere la Şcoala Pedagogică din Abrud unde am reuşit iar în 1956 am obţinut diploma de învăţător. Îmi doream să fiu învăţătoarea copiilor din satul meu. În vara anului 1956 m-am căsătorit cu învăţătorul Teodor Brădean din satul Dupăpiatră, absolvent al Şcolii Normale din Abrud, promoţia 1948.

Prin căsătorie am reuşit să fiu numită învăţătoare alături de soţul meu la Şcoala Primară Dupăpiatră – Tarniţa. Localul şcolii era vechi, necorespunzător. Împreună cu soţul am făcut demersurile necesare şi am pornit construirea unui nou local de şcoală cu două săli de clasă. Pentru noua construcţie, finanţată de Sfatul Popular, au muncit mult şi sătenii, mai ales părinţii copiilor. Am mobilat-o, am introdus curentul electric, am primit şi am confecţionat material didactic, am făcut tot ce trebuia pentru ca procesul instructiv-educativ să se desfăşoare în cele mai bune condiţii.

Pe lângă activitatea la clasă am organizat şi o expoziţie de artă populară moţească.

În primii ani, fiindcă mai erau încă mulţi analfabeţi, am ţinut cursuri de alfabetizare cu adulţii astfel încât în acest sat nu a mai rămas nicio persoană să nu ştie citi, scrie şi socoti. În anii următori toţi copiii au fost şcolarizaţi, ba mai mult nu a mai rămas nimeni cu numai opt clase, au urmat licee sau şcoli profesionale şi nu puţini au făcut studii superioare.

În sat a existat şi o viaţă culturală destul de intensă. Am organizat serbări cu elevii dar şi cu tineretul. Dumnezeu m-a înzestrat cu un glas frumos. Am cântat ca solistă de muzică populară încă de când eram elevă la Abrud şi am continuat pe scenele căminelor culturale din comunele Buceş, Blăjeni şi în municipiul Brad. De multe ori am cântat la serbările organizate în satul Dupăpiatră. Din repertoriul meu amintesc doar cântecele „Drăguţ car cu patru boi”, „Sus la crâşmă-n Dealul Mare”, „Acolo-n vale lângă moară” şi multe altele.

Munca mea la clasă nu a fost uşoară. Toată viaţa am lucrat simultan ceea ce a impus o pregătire zilnică din partea mea. Am şi satisfacţii, mulţi din foştii mei elevi sunt bine realizaţi, au făcut studii superioare şi îmi acordă întregul lor respect. Mi-am iubit meseria.

M-am pensionat în 1997 dar păstrez în suflet multe amintiri frumoase din viaţa de învăţătoare. Mă gândesc cu drag la foştii mei elevi şi, aşa singură cum sunt, zâmbesc. Îmi revăd elevii şi zâmbesc…

În urma căsătoriei am avut trei copii: Steliana Gabriela a

322


decedat la numai 6 luni. Mircea Ioan, a făcut Şcoala Pedagogică la Deva apoi Şcoala de Ofiţeri de Poliţie, este colonel de poliţie la Deva. Ovidiu Doru este subofiţer de poliţie la Brad.

Maria BrădeanDupăpiatră, 24 febr. 2008

Spunea colega noastră că de mică a învăţat să sape cartofii

şi porumbul. Muncind la catedră a scos o postată lungă-lungă, de 41 de ani. Acum îşi pune mâna streaşină deasupra ochilor şi priveşte în urmă. Zâmbeşte. Este mulţumită. Frumoasă postată a scos!

323


EMIL S. ANCA, DASCĂLUL DIN BUCEŞ

IOAN BEMBEA

Cu Emil am fost coleg din prima clasă de gimnaziu, la G.U.A., adică Gimnaziul Unic din Abrud, iniţiale pe care le purtam pe chipiu şi pe braţul stâng cu numărul matricol. Pe vremea aceea şcolile primare aveau şapte clase dar la gimnaziu te puteai înscrie şi după terminarea clasei a IV-a, sau mai târziu, după cum se hotărau părinţii, aşa că în clasa noastră existau elevi cu mari diferenţe de vârstă, de doi, trei sau chiar patru ani. Diferenţa de etate era evidentă şi în aspectul fizic al elevilor. Priviţi de la catedră, şcolarii din bănci păreau aşezaţi într-un amfiteatru atât de mare erau deosebirile de înălţime dintre cei mărunţei

din faţă şi vlăjganii din ultimele rânduri. Aşa stând lucrurile, cu Emil Anca în sala de clasă nu prea ne-am frecat de-olaltă, nici nu ne-am şoptit la lecţii unul altuia, fiindcă el era mai înalt şi era aşezat de dirigintă mai la spăteni fiindcă putea privi la tablă peste colegii mai mici, iar eu, mai plăpând, stăteam în prima sau cel mult în a doua bancă. Mult mai bine ne-am cunoscut din viaţa de la internat.

Deşi era înalt şi robust, nu a abuzat de aceste calităţi pentru a se impune printre colegi, dimpotrivă era deosebit de fin şi delicat, vorbea frumos, nu înjura şi nu era vulgar, cum se manifestau unii colegi veniţi de la Roşia sau de la Brad, care ne uimeau prin repertoriul lor în acest domeniu. Mereu mi-am amintit de el pe parcursul anilor cum ne cânta seara în dormitor, după ce se dădea stingerea, Ciobănaş cu 300 de oi şi alte romanţe mai ales pe textele unor poezii de Eminescu; Pe lângă plopii fără soţ, Sara pe deal. Ştia o mulţime de cântece din cele mai cunoscute şi îndrăgite pe vremea aceea, dar care nouă ne plac şi azi. Îl mai acompania la fluier Ghiţă Purcel din Scărişoara, fie iertat, că ne-a părăsit mult prea devreme.

Prin întregul său comportament ce aducea a domnişoară,

324


părea să fie un copil de domn, educat în spiritul manierelor elegante, dar era şi el copil de ţăran gospodar de la munte. Ne povestea că aveau oi multe şi vite pe care le păştea undeva prin apropierea Vulcanului, dincolo de Bodreştii Ciurulesei. De copil a luat coasa în mână şi toată vara era cu întreaga familie la strânsul fânului. Ca mulţi alţi copii de la ţară, vara dormea în şură pe fânul proaspăt…ce viaţă! Ne mai spunea că din când în când seara târziu mai sosea lângă el câte un îngeraş de fată trimisă de Dumnezeu, că numai El putea face o aşa minune. Poveştile lui ne trezeau invidia şi tare ne tulburau, că nu mai puteam dormi şi nu mai stăteau păturile pe noi. În întregul dormitor peste paturi se schimbau formele de relief. Ne mai liniştea ceaiul cu bromură primit zilnic la cantina internatului.

Era comunicativ dar nu plictisea prin ce spunea. Cânta bine din frunză şi, dacă îmi aduc bine aminte, ştia să cânte şi din fluier. Când ţineam câte o lecţie afară în livada şcolii noastre de pe deal, el îndată rupea o frunză subţire şi fredona atât de frumos câte o melodie, că tânăra profesoară de biologie, Maria Breharu, aştepta să se termine cântecul din frunză pentru a-şi începe lecţia.

Când aducea sau îi sosea mâncare de acasă nu era egoist, o punea la bătaie, o împărţea cu colegii. Îmi amintesc că odată a adus o smântână groasă ca untul, nişte groştior, cum se spunea pe la ei, şi toţi ne-am adunat roată în jurul lui cu câte o felie de pâine adusă de la cantină iar el ne-a uns-o gros, fără să se zgârcească, cu un strat de smântână, până a rămas „ghiobul” gol. La internat tot timpul eram flămânzi dar trăiam într-o continuă veselie. Se cânta des cântecul nu tocmai ortodox:

Cum dai, nană, laptele? Lasă, nană, mai în josTrei piţule, domnule, Nu pot, domnule, că-i gros.

Colegii din Roşia şi Bistra mai aveau în repertoriu Un ţigan avea o iapă, dar se cânta numai în cadru foarte restrâns, la petreceri. Vulgarităţile erau o raritate, dar trebuie să recunosc că ne tentau, ca orice lucru interzis.

Dormitoarele mari de la internat, cu 16-20 de paturi, erau adevărate cluburi. În fiecare seară se cânta, se spuneau bancuri, se făceau glume. Uneori celor care adormeau repede şi sforăiau li se punea o bucăţică de hârtie între degetele de la picioare şi i se dădea foc. Era făcut „poştaş” şi pus să alerge. Când simţea arsura dădea repede din picioare iar toţi ceilalţi ne făceam că dormim, ca să nu suportăm consecinţele, ne stăpâneam greu râsul înfundat. Niciodată nu se ştia numele făptaşului, dar nici arsurile nu erau grave, un fel de gâdilit cu urzici.

325


Şi Emil Anca era un membru foarte agreat al acestei mari familii de la internat şi un bun coleg de clasă, dar numai până într-o bună zi, până în 20 mai 1952, când a trăsnit din senin, cum se spune. A fost exmatriculat pe motiv că e fiu de chiabur. Părinţii lui aveau nu ştiu câte hectare de pământ şi ceva vite, erau fruntaşii satului şi trebuia întoarsă roata istoriei astfel încât cei de jos să ajungă deasupra şi invers, cei înstăriţi să fie umiliţi. Tot atunci a mai fost exmatriculată şi Silvia Jurca, colega noastră din Bucium Poieni. Toţi colegii am rămas adânc impresionaţi şi indignaţi de aceste practici ale luptei de clasă.

La toate întâlnirile colegiale de peste ani Emil ne-a mărturisit cât de mult a suferit, cât a fost de afectat de această exmatriculare. Erau 12 fraţi, iar părinţii lor s-au străduit să mai agonisească câte o bucată de pământ ca să aibă ce lăsa celor 12 moştenitori, că o avere, chiar dacă e mărişoară, împărţită la 12 nu poate fi decât mică de tot. Au muncit din greu ca robii, au crescut vite, le-au vândut şi apoi au mai cumpărat, când s-a ivit câte o ocazie, iar pământ, că era aproape unica sursă de existenţă. În noile condiţii istorice agoniseala, chiar dacă a fost făcută prin muncă, a devenit o culpă.

După atâţia ani de război, de foamete şi lipsuri, lumea se înrăise. Aproape că nu era familie să nu fi avut un mort pe front, iar moartea acestora trebuia răzbunată şi se arăta cu degetul spre cei bogaţi care ar fi răspunzători pentru toată politica de până atunci. Se crease o stare de spirit greu de înţeles azi. Dar, cu bune cu rele, lumea şi viaţa merg mai departe.

Măsurile acestea radicale, extremiste, nu erau agreate aproape de nimeni, mai ales de profesorii noştri şi nici de directorii şcolii, toţi oameni înţelepţi, cu experienţă de viaţă. Emil a primit toate actele de studii, cu situaţia notelor la zi, pentru anul III şi cu o altă adeverinţă de stare materială, emisă de Sfatul Popular cu situaţia unei rude cu acelaşi nume, Anca Solomon, s-a înscris la Şcoala Pedagogică din Deva unde a promovat anul III. S-a întors apoi la Abrud şi a făcut anul IV pe scurt adică în vacanţa de vară (figurând ca un elev nou venit de la Deva) şi a primit diplomă de învăţător de la şcoala de unde fusese exmatriculat. În această rezolvare a situaţiei complici au fost toţi profesorii şi toată conducerea şcolii în frunte cu directorii Ariton Petrescu şi Traian Paşca. A şi fost Emil un elev bun şi sârguincios. Pentru comportarea sa era apreciat şi iubit de profesori.

A rămas peste ani un bun coleg. A participat la toate întâlnirile colegiale şi ne aducea de fiecare dată o tărie de prune

326


din gospodăria proprie. S-a stabilit la Buceş unde a fost un apreciat dascăl şi director de şcoală.

La revederile aniversare ne mărturisea cu sinceritate că s-ar căsători dar îi vine greu pe care s-o aleagă şi îi pare rău de cele care rămân. S-a tot gândit până la 70 de ani când a făcut-o şi pe asta. A avut destulă vreme să cugete, nu ştim însă în ce măsură se mai poate debarasa de apucăturile de burlac şi dacă va avea bunătatea şi înţelepciunea să facă o femeie fericită. Mă gândesc la proverbul românesc Pe calul bătrân nu mai poţi pune hamul…

Turda, 29 aprilie 2008

CURRICULUM VITAE

EMIL ANCA s-a născut în comuna Ciuruleasa, satul Bodreşti, judeţul Alba în 9 mai 1933 din părinţii Solomon şi Elisabeta, agricultori. A fost cel mai mic din cei 12 copii ai familiei. La vârsta de 8 ani îi moare mama, iar tata, cu o droaie de copii, este nevoit să-şi găsească urgent o altă soţie. Se recăsătoreşte cu Ana Todescu din Bucium Cerbu. Cu a doua soţie nu mai are copii.

Face şcoala primară în satul natal avându-l ca învăţător pe viitorul profesor de limba rusă de la Abrud, basarabeanul Ieremia Gherasim.

În 1946 se înscrie la Gimnaziul Unic din Abrud, după terminarea căruia urmează cursurile Şcolii Pedagogice pentru a se face învăţător.

Totul merge bine până spre sfârşitul anului al III-lea când, în 20 mai 1952, este exmatriculat fiindcă tatăl său fusese declarat chiabur Este foarte afectat de acest eveniment pe care nu-l va uita toată viaţa.

Energic şi hotărât nu se lasă învins. Cu sprijinul tacit al conducerii şcolii, care îi eliberează toate actele de care avea nevoie, se înscrie la Şcoala Pedagogică din Deva unde promovează anul III. Cu siguranţă că şi cei de la Deva s-au făcut că nu ştiu nimic despre exmatricularea de la Abrud a elevului. Exista în rândul oamenilor buni şi luminaţi o solidaritate pentru contracararea unor excese politice.

Anul al IV-lea îl face pe scurt în vacanţa de vară a anului 1953. Era mare nevoie de învăţători prin toate satele din Munţii Apuseni de aceea pentru elevii cu vârste mai mari se organizau cursuri pe scurt, intensive, în vacanţe. Obţine diploma de învăţător tot la Şcoala Pedagogică din Abrud.

Primeşte post în satul Dupăpiatră din raionul Brad. Aici lucrează simultan la patru clase, timp de 4 ani, până în anul 1957. Funcţionează şi la Stănija un an apoi la Mihăileni 26 de ani. Toată activitatea de 42 de ani a funcţionat numai în comuna Buceş unde a deţinut şi funcţia de director coordonator la şcoala de centru 12 ani.

Pe lângă activitatea didactică a avut o mulţime de alte atribuţii la

327


nivelul comunei. Numai moaşă nu am fost după cum însuşi mărturiseşte. Astfel a fost director de cămin cultural, cu toate atribuţiile cultural-artistice ce incumbă această funcţie, vicepreşedinte, secretar cu probleme de propagandă, preşedintele comisiei de împăciuire, instructorul formaţiei de dansuri populare precum şi al altor genuri artistice.

S-a preocupat intens şi a reuşit să-i şcolarizeze pe toţi copii, astfel încât pe raza comunei Buceş să nu mai fie nici un neştiutor de carte.

A participat cu regularitate la cursurile de perfecţionare şi şi-a luat la timpul potrivit toate gradele didactice.

În lecţiile la clasă precum şi cu prilejul unor expuneri în faţa sătenilor a prezentat multe fapte de istorie locală săvârşite de înaintaşii locuitorilor de azi ai comune, motiv temeinic de mândrie şi patriotism. Această temă a fost tratată şi în lucrarea pentru obţinerea gradului didactic I.

S-a pensionat în 1995 iar în anul 2003 s-a căsătorit cu Dorina Neag, originară din Zlatna.

Are o căsuţă cu grădină şi livadă la Buceş unde îi place să se ocupe cu pomicultura, cu îngrijitul florilor, mai cultivă şi zarzavaturi pentru necesităţile gospodăriei, iar toate aceste preocupări îi fac mai suportabilă şi chiar plăcută viaţa de pensionar. Sperăm că are înţelepciunea de a şti să preţuiască şi viaţa de familie.

Iată ce ne mai mărturiseşte Emil Anca:Am muncit şi am rămas toată viaţa pe raza comunei Buceş, ca să

învăţ carte copiii de aici, fiindcă oamenii acestor locuri au mare dragoste şi respect pentru şcoală şi pentru dascăli. Apreciază mult şcoala ca instituţie şi localnicii văd în ea singurul drum spre o profesie demnă pentru copiii lor. Apoi sătenii sunt comunicativi şi prietenoşi, se ajută între ei, îşi dau bineţele când se întâlnesc sau se văd prin curţi. Dacă se ceartă din ceva, nu ţin mânie şi nu se duşmănesc o viaţă, cum am auzit că se mai întâmplă prin alte părţi. Şi după modelul părinţilor aşa sunt şi copiii, mereu veseli, mulţumiţi şi plini de voie bună, de ţi-e mai mare dragul să stai printre ei. Mai au şi alte calităţi copiii din Buceş, sunt isteţi, ageri la minte, că parcă se lipeşte de ei tot ce le spui. Învaţă uşor şi sunt cuviincioşi.

Am mai îndrăgit Buceşul şi pentru istoria acestor locuri. Aici s-au petrecut fapte pline de glorie, motiv de mare mândrie pentru localnici. Monumentele ridicate sunt o dovadă în acest sens. În satul Buceş a fost ridicat pe soclu bustul preotului Simion Groza, mare tribun al lui Avram Iancu. Pe monument este scris următorul text: Aici strămoşii noştri din satele din jur conduşi de neînfricatul tribun Simion Groza, preot în Rovina, au nimicit o parte din oştirea lui Hatvani, i-au luat toată merindea şi l-au închis în Abrud în 10 mai 1849 când i-a dat lovitura de moarte. Românul ţine minte!

Un alt monument istoric se găseşte în satul Mihăileni. El

328


menţionează două fapte diferite dar fiecare cu câte o adâncă semnificaţie. Iată mesajul transmis peste veacuri:

În biserica de aici au botezat lăncerii lui Crişan pe contesa Sizer Caterina în legea românească şi au cununat-o cu tânărul iobag Clej Toader la 3 noiembrie 1784.

Tot aici la 16 februarie 1785 nemeşii unguri au zdrobit cu roata a patra parte din trupul eroului nostru Crişan.

La 22 aprilie 1848 aici s-au ţinut tratativele între Avram Iancu însoţit de tribunii Ion Buteanu, Vlăduţ Dobra, Moldovanu Boieru, Simion Bărnuţiu şi între Dragoş, omul lui Koşut.

Pe peretele şcolii din Mihăileni se află o placă comemorativă pe care scrie aşa:

În acest sat şi-a avut cartierul general Avram Iancu unde se întâlneau moţii şi făceau planuri de luptă pentru libertatea socială şi naţională din acea vreme.

Prin toate satele din împrejurimi au avut loc evenimente istorice în vremurile cuprinse de puternice frământări sociale şi naţionale. Copiii ştiu că flacăra răscoalei din 1784 s-a aprins la Curechi iar la Ţebea toate generaţiile de elevi din Buceş au dus flori la mormântul lui Avram Iancu.

Trăind într-un astfel de mediu, tema lucrării pentru obţinerea gradului I nu putea fi decât în consens cu realitatea şi atmosfera locurilor: „Valorificarea elementelor de istorie locală, mijloc eficace pentru cultivarea sentimentelor patriotice la elevi.”

Şi mai are ceva aparte Buceşul, frumoase tradiţii româneşti şi un peisaj natural, motiv de mândrie pentru toată Ţara Zarandului.

Cititorule, te poftesc să treci şi să poposeşti prin satele din Buceş, că nu vei regreta şi-ţi vor rămâne pentru multă vreme în amintire priveliştile de aici, de rară şi sălbatică măreţie.

Brad, 3 mai 2008

Emil Anca

Adresa: Localitatea Brad, str. Zarand, nr. 36, jud Hunedoara.Telefon: 0254. 611127 (după informaţiile primite de la E. Anca în mai 2008)

I.B

329

NORMALIŞTI ABRUDENI, DASCĂLI PE CÂMPIE

CEANU MARE VATRĂ DE ŞCOALĂ ROMÂNEASCĂ

REMUS HĂDĂREAN

Cu siguranţă, şcoala cenană, situată pe alte ape decât cele la care face referire titlul acestei cărţi, la polul opus acestora, s-a bucurat de cel mai mare număr de absolvenţi de la normala din Abrud, fie fii ai satului, fie veniţi din inima Ţării Moţilor. Necesitatea încadrării mulţimii de şcoli fiinţate după Reforma Învăţământului din anul 1948, şi-a găsit rezolvare în mare măsură prin repartizarea mai multor proaspeţi absolvenţi din Abrud la şcolile din Ceanu Mare, iar alţii, veniţi după ce au funcţionat un număr de ani la şcolile de pe Ape.

Cred potrivit să trec, succint, în revistă evoluţia învăţământului în una din cele mai mari comune din spaţiul Mureş-Arieş, cunoscută din vechi timpuri sub denumirea de Ceanu de Câmpie (Mezö-Csan), şi apoi, Mezö Nagy Csan (Ceanu Mare de Câmpie), prima atestare documentară indirectă fiind la 4 martie 1293.

Numeroasele documente de arhivă datând încă din secolul al XV-lea conţin semnături ale unor preoţi, dieci şi chiar săteni. Se pune fireasca întrebare: unde au putut învăţa slovele, câtă vreme şcolile – ca instituţii specializate – nu existau încă? Cu siguranţă că în „tinda” bisericilor. Acolo au buchisit şi viitorii popi Vasilie, Simion, alt Simion, Savul, Gligor şi Georgie din Ceanu de Câmpie, Dumitru şi Vasilie din Bei şi Gligor din Sâniacob (Boianul şi Iacobeniul de azi, sate componente ale Ceanului) pe la 1700, după cum desprindem din Statistica românilor din anul 1759 a lui A. Bunea.

Prima referire la şcoala din Ceanu Mare cunoscută de noi se datează la 1784: Câteva indicii din Arhiva Mitropoliei Blajului dau următoarele localităţi cu şcoli în epoca iosefină (1784)… Cercul Cojocnei, Aiton, Ceanu Mare… (din Contribuţii la istoria învăţământului românesc din Transilvania, 1774-1800), iar


istoricul Nicolae Albu vine cu alte informaţii: Cianul Mare – 1804 Diacul Bâzgă Nicolae… şi-au purtat vrednicia la învăţarea pruncilor; tot de la el aflăm că la Boian, în 1826 Vasile Suci iar la Iacobeni Pop Macarie, Dascălul „Ludi Magister” se trudeau şi ei cu învăţarea buchiilor.

Din studierea documentelor reiese că primii dascăli au fost fără îndoială diecii şi preoţii satului, adică cei ce ştiau slovele şi aveau la îndemână cărţi. Aceştia îi deprindeau pe copii cu scrisul, cititul, socotitul şi cântările bisericeşti. Cu a doua jumătate a secolului al XVIII-lea însă, cu deosebire în baza reglementărilor cuprinse în legea Ratio educationis din anul 1777, se stipula ca învăţătorii să posede calificarea necesară, preocuparea în privinţa pregătirii acestora fiind stăruitoare. Aceasta nu înseamnă că autorităţilor vor şi pune în aplicare prevederile acestor reglementări, ba, dimpotrivă, se adoptă măsuri represive prin care se încerca deznaţionalizarea elementului românesc, ca, de pildă Legea propusă de dieta din 1842 în virtutea căreia, în toate şcolile Principatului – cu excepţia celor săseşti – limba de predare să fie cea maghiară. Ba mai mult, preocupându-i atât de mult soarta poporului român, contele Nicolae Wesselény scrisese în ziarul clujean „Kolozsváry Hiradó”: „Aceia care cer şcoli pentru poporul român la sate voiesc nefericirea lui, căci deşteaptă într-însul dorinţe şi aspiraţii necunoscute până acum lui”. (G. Bariţiu, în Observatorul, nr. 92, 1877).

Acestea fiind datele, românii îşi găsesc salvarea în fiinţarea şcolilor confesionale.

Revoluţia de la 1848 a fost pentru români marea ocazie de a accede la propăşirea naţională, socială şi culturală. În efervescenţa deşteptării naţionale renăscute pe Câmpia Libertăţii, actul construirii unei şcoli româneşti la Ceanu Mare prilejuieşte largi dezbateri în presa vremii, chemând la unirea forţelor pentru zidirea de şcoli în toate satele româneşti. Spicuim din Gazeta Transilvaniei nr. 56 din 1851, din amplul articol intitulat Din mijlocul Câmpiei: E o ruşine cotropitoare de toate reputăţiunea, că pe toată Câmpia, după cum vă exprimaţi D-voastră unde se află cea mai compactă românime, afară de nou ridicata şcoală din Cianu Mare prin neobositele stăruinţe ale parohului local nu se mai află altă şcoală. Ce durere! Câte şcoli am avea dacă s-ar mai afla asemenea preoţi sau oficiali români cu zel pentru luminarea naţiunei ca cel din Cianu Mare? Iată cât se deşteaptă poporul, că are a se jertfi pentru binele său…

Emoţionant este acel Uric de Fundaţie, intitulat: Fundaţiunea

331


Schoali Natiunale Romane diun Cianu Mare, intreprinsă prin Servu lui Dumnedeu Dimitrie Sabău Preotu Locului în anu Domnului 1850, uric ce începe cu o emoţionantă Rugăciune, document ce va face obiectul unei admirabile analize a eminentului profesor Nicolae Jişa şi inserat în cartea Remus Hădărean, CEANU MARE 710 ani, editată de Centrul Judeţean pentru conservarea şi promovarea culturii tradiţionale Cluj, 2005, şi având ca titlu sugestiv: Un Uric al speranţei, şi din care merită a fi desprinse câteva crâmpeie:

Acest document, păstrat în continuare în arhivele bisericii (în copie, originalul a dispărut după cum am constatat în timpul cercetării arhivei cu ocazia scrierii monografiei Ceanului Mare – R.H.) este important nu numai în sine, ci şi pentru că din el răzbate întreg suflul epocii, cu durerile şi aspiraţiile românilor, cu lupta dârză pentru împlinirea prin învăţătură şi cultură a idealurilor sociale şi naţionale cu greutăţile pe care le presupunea o astfel de întreprindere pentru comunitatea sătească, greutăţi materiale dar, mai ales, greutăţile determinate de opoziţia autorităţilor faţă de lărgirea învăţământului românesc…

…Părintele Sabău, om luminat, a fost sprijinit de un numeros grup de ţărani, fruntaşi ai satului, dar neştiutori de carte în majoritatea lor, numele lor, cu semnul crucii în faţă, sunt scrise adesea cu ortografie maghiară.

„Uricul” este datat 12 noiembrie 1850 şi este aprobat de autorităţile superioare în 1851; e frumos caligrafiat de mâna preotului şi scris într-un limbaj influenţat de şcoala latinistă de lingvistică, presărat cu cuvinte şi expresii latineşti, în stil cronicăresc, avântat, semănând cu un manifest politic naţional de la început până la sfârşit, iar elementul religios servindu-i drept cadru protector pentru realizarea scopului nobil şi greu de atins, crearea şcolii, pentru care este invocat Cerul…

Pentru a uşura lectura, citatele vor fi redate în limbajul actual, păstrând unele cuvinte cu forma din text.

În Rugăciune, autorul deplânge starea naţiunii române, aici în Transilvania, determinată de oprimarea socială şi naţională, accentuată şi de lipsa accesului la învăţătură.

Doamne Dumnezeule tuturor popoarelor a acestui mare Univers, înaintea căruia toate sunt cu putinţă, caută din sfântul tău locaş cu milă spre naţiunea română, cum, şi de câţi ani, ba secole zace în ticăloşie, amorţită, nesimţitoare şi nesocotind de aceea că a ei străbuni au fost oarecândva lumina lumii să căpătâiul cel dintâi, acum oarbecă în neştiinţă, nepricepere şi

332


poartă jugul cel greu ca vitele.După părerea preotului, nu atât despotismul secolilor, a

afectat această naţiune, cât nepriceperea, neînţelegerea şi abaterea de la învăţătură… îi fu din seculi nefericirea.

Conştiinţa latinităţii noastre, cultivată asiduu în epocă, şi ecourile Revoluţiei din 1848 răzbat din acest însufleţitor text:

Doamne! Românii aceştia, precum tu bine ştii, sunt odrasla preaslăvitei cândva ginte latine învingătoare şi stăpânitoarei lumi […]. Varsă mila ta şi darul tău cel ceresc peste seminţia română, odrasla preaslăvitei ginte, deşteapt-o din somnul cel de moarte, arată-i cărarea mântuirii; destul a pătimit, prea multe a pătimit. Trimite din sfântul tău locaş un Moise şi un Aaron care cu putere mare şi cu braţul nu numai să scoată această naţiune din cumplita robie a neştiinţei, dar şi tot felul de impedimente morale sau fizice înaintea propăşirii către lumină să le poată depărta.

Năzuinţa românilor transilvăneni spre recunoaşterea naţiunii române măcar ca naţiune egală în drepturi cu naţiunile privilegiate e clar exprimată:

Doamne!… Dă domnitorului nostru să (re) cunoască naţiunii române, s-o (re) cunoască ca parte specială a întregii monarhii.

Preotul are, de asemenea, conştiinţa unităţii tuturor românilor, ceea ce îl face să întrevadă în ridicarea lor culturală calea sigură spre progres, tineretul fiind exponentul împlinirii idealurilor tuturor românilor: de aceea rugăciunea care urmează este mai presus de toate.

Dar peste toate acestea, o fierbinte rugăciune, Doamne! Naţiunea română acum se află în pruncie – se îmbărbătează a păşi pe calea celorlalte popoare europene; năzuinţa e bună, dar puterea slabă; învăpăiază inimile, să poată înfrânge piedicile vrăşmaşilor; învăpăiază inimile tinerimii, ca cu bună căldură şi a minţii agerimii să caute, să afle şi să urmeze calea bravilor ei străbuni, să cunoască folosul şcolilor şi învăţăturilor, fără care nicio împărăţie, nicio naţiune nu poate exista.

Asemenea idei fulminante expuse într-un document menit să obţină aviz favorabil din partea oficialităţilor trebuiau să fie atenuate într-un fel care să semene a supunere şi atitudine pozitivă faţă de puterea actuală. Cuvintele par totuşi învăluite în mister, cu sensuri ce pot avea o dublă interpretare: un sens declarat, altul subtil, alunecând departe odată cu gândurile autorului:

Religiunea şi moralitatea fac stâlpul acela de foc care ziua-noaptea s-o povăţuiască către pământul făgăduinţei [desigur,

333


unitatea naţională şi eliberarea socială]. Ca apoi, aşa, tinerimea română, cunoscându-şi din ce viţă strălucită este, nu numai se va nevoi spre a fi vrednică străbunilor ei, ci prin evlavie către Dumnezeu, credinţa către împăratul, râvna către naţiune amor către compatrioţi se va sili şi va şti folosi religiunei, naţiei, patriei şi amatului [iubitului] împărat.

Care naţiune? Aceea aşa cum era văzută în perioada dualismului, una singură, austro-ungară, sau naţiunea română subjugată? Care patrie? Cea visată sau cea străină de el, ca şi amatul împărat, Imperiul Austro-Ungar?

Alcătuită în spirit iluminist, Rugăciunea aceasta plină de taine, titlul fiind, fireşte, derutant, se încheie într-un fel care reflectă cât de acut se punea atunci problema învăţământului în limba română şi cât de greu se putea înfiinţa o şcoală românească.

Tu ai zice: – Cere şi ţi se va da – Eu nu cer aur, argint sau pietre scumpe. Dă-le aceste acelora cărora le trebuie. Eu una mă rog: Şcoala aceasta, care cu ajutorul tău se riga (se ridica, se înălţa) să fie luminare, să fie fericire naţiunii române; apăr-o, fereşte-o de tot răul, să existe… până va fi lumea şi naţiunea română. Şi nici poarta iadului să n-o poată strica. Dă, Doamne! Ca mai marii şcolii acesteia să şi cunoască necazul, truda cu care se întemeiază această şcoală, precum şi scopul cel sfânt pentru care s-au erigat.

…După ce se face referire din nou la starea naţiunii române, la greutăţile întâmpinate în acţiunea de înfiinţare a şcolii, se arată speranţele pe care şi le-au pus întemeietorii, în numele comunităţii săteşti, în această instituţie considerată un locaş sfânt:

Săracă este naţiunea noastră, necazul şi durerea inimii ei tu o ştii. Tu ştii cu cât necaz şi din ce sărăcie şi spre ce scop se erigă această şcoală. Ţie ţi s-a închina şi al tău nume îl va purta: (Sfântul Nicolae, n. autorului R.H.) fii patronul, fii reazemul şi stâlpul neclintit împotriva tuturor răutăţilor lumii acesteia. Ajutorul tău s-o sprijinească, tinerimea română în ea să înflorească, fie palat şi azil necăjiţilor români. Această sfântă şcoală care ţie ţi se va închina. Amin.

** *

Şi pentru că ne-am propus să punem în paginile aceste cărţi starea învăţământului, a dascălului în speţă, la sfârşitul unei epoci

334


şi începutul alteia, consider util a ne arunca privirile, sumar, şi asupra altei epoci, cea a anilor de după 1848, documentele din arhiva şcolii cenane oglindind de fapt frământările caracteristice tuturor şcolilor ardelene.

Începând cu anul 1863, dascălii acelor ani ne-au lăsat o bogată documentaţie privind planul de şcolarizare, modul de realizare al acestuia, un fel de programă şcolară, orarul săptămânal, inventarul şcolii, precum şi greutăţile ce le întâmpină în viaţa de zi cu zi. De aceea, ne-am propus să redăm unele pasaje întocmai, păstrând ortografia şi dialectul epocii.

Vom începe cu Clasificaţiune pentru prunci cari au frecventatu scola comunale a Cianului Mare de Câmpie pe anul scolasticu 1863 semestrul al II-lea prin Arune Boca Welcherescu, docinte greco-catolic comunalu, an în care au frecventat şcoala 60 de elevi fiind toţi clasificaţi, calificativele atribuite fiind forte bene, bene şi benesioriu.

Prima pagină din Cartea a II-a din arhiva şcolii, scrisă cu litere frumos caligrafiate, ne introduce în Protocolu Scholei Greco-Catolice romana din Cianulu Mare de Câmpie pentru creierea a toate cese tienu de ducerea Protocolului scholasticu adica: Protocolul lunariu de frecventare – pentru schola de toate dilele şi de repetiţiune – Conscrierea prunciloru îndatorati a frecventa – Listele de neglegere seu reportele lunare, la fienelea fiecărei luna, precum şi Clasificaţiunile pruncilor momentoase de scola tienatoare pentru anul şcolar 1868-69, dusu prin Arone Boca Welcherescu Docente gr. c. din Cianu Mare, din care aflăm Estrasulu protocolariu a pruncilor gre. c. din Cianu Mare îndatoraţi a frecventa scola după cum urmează:

Prunci îndatoraţi a frecventa schola în anul scolar 1868/60: ficiori 130, fete 135, total 265; din aceştia: Şcoala de duminică (prin absentare): ficiori 67, fete 56 total 123; şcoala de toate zilele: ficiori 95, fete 70, total 165; Şcoala de repetiţiune: ficiori 54, fete 37, total 91.

Cum s-au desfăşurat cursurile, care a fost frecvenţa şi procentajul de promovare vom afla din protocoalele şi conspectele întocmite în diferite etape ale anului şcolar. Astfel, dintr-un prim raport pe luna decembrie se desprinde că în şcoala de toate zilele au frecventat 15 prunci (12 feciori şi 3 fete), iar la Şcoala de repetiţiune 14 prunci (6 feciori şi 8 fete). N-au frecventat de feliu şcoala în luna decembrie 123 din 165 la şcoala de toate zilele şi 68 din 91 la şcoala de repetiţiune.

Pătrunzând în filele anului şcolar 1869/70, aflăm numărul

335


copiilor pe vârste şi sexe, al celor ce frecventează şcoala, baza materială şi didactică a şcolii, structurarea în trepte (clase) a elevilor, precum şi materiile de învăţământ pentru fiecare treaptă. Începem cu:

Conspectulu tabelariuPe anul scolariu 1869/70Despre starea învăţământului şi a scoleloru poporali private

şi publice (înţelegându-se aci scolele elementare) inferiori şi superiori dein comuna Cianu Mare de Câmpie comitatulu Turdei.

1. În comună se află: a) prunci de la 6 la 12 ani băieţi 123, fete 110, total 233; b) de la 13 la 15 ani băieţi 60, fete 42 total 102.

2. Dintre prunci obligaţi la şcoală se află: gr. c. 3353. Din câte suflete stă populaţiunea întreagă a comunei?

16004. Umblă la şcoală: băieţi 27, fete 16, total 43. După

clasificarea sem. I = 38..........................9. Dintre şcolari câţi învaţă iarna şi vara? 4310. Câţi au cărţile necesare? 43...........Din observaţiunile la finele sem. I reiese că:a) din totalul de 233 de prunci îndatoraţi a frecventa şcoala

de toate zilele, un număr de 146 au fost dispensaţi de senatul şcolii, rămânând apţi pentru frecvenţă 87 de copii (60 de băieţi şi 27 de fete). Din aceştia au încheiat cursurile semestrului un număr de 42.

b) în şcoala de repetiţiune total îndatoraţi a frecventa 89, din care dispensaţi 45, rămânând să frecventeze 44 de copii. Dar şi din aceştia, doar 11 încheie cursurile.

În dreptul majorităţii celor care nu au frecventat cursurile stă înscrise: e săracu, nu va umbla, e departe în hotar, e morbu, e scutitu.5

5 La sfârşitul anului şcolar 1870-71 Aron Boca Velchereanul, învăţător la şcoala confesională greco-catolică din Ceanu Mare timp de 11 ani (1960-1871) îşi încheie misiunea, lăsând o bogată documentaţie prin protocoalele şi evidenţa şcolară, riguros consemnate, prin corespondenţa şi rapoartele adresate preotului paroh şi director al şcolii, Petre Stoica. Valoarea lui ca dascăl se dublează prin activitatea publicistică deosebit de prodigioasă. Versificator şi umorist popular, publică 29 de titluri, de la broşuri de 15-20 de pagini la volumaşe de până la 150 de pagini la edituri din Gherla, Sibiu şi Braşov. Enumerăm câteva titluri: Doinele şi jocul ţâganilor, Dialogul ţâganului cu Sân-Petru la poarta raiului sau Glume şi petrecere de-ajuns, Poezii religioase – morale lucrate după Sânta Scriptură. Pentru învăţători, cantori şi cetăţenii săteni, Reguli şi sfaturi bune pentru pruncii

336


Printre filele cu protocoale s-a rătăcit şi un orar săptămânal semnat pe verso Semion Lucaciu (docente între anii 1880-1890), cu următorul text:

Împărţirea oreloru preste săptămâna pre anulu scolar în 1888-/89:

– Antemeridiane: Luni 8-9 Religiune; 9-10 Cetit şi scriere în limba română şi maghiară; 10-11 Computulu; 11-12 Eserciţii verbali şi la întielesu; Marţi: 8-9 Geografia şi Istoria Patriei; 9-10 Computulu; 10-11 Eserciţii verbali; 11-12 Cetire şi scriere în limba română şi maghiară. Mercuri: 8-9 Relibiune; 9-10 Cetire şi scriere; 10-11 Computulu; 11-12 Gramatica l. române şi maghiare; Joi: 8-9 Geografie şi Istoria Patriei; 9-10 Gramatica; 10-11 Eserciţii verbali; 11-12 Cetire şi scriere; Vineri: 8-9 Relibiune; 9-10 Computulu; 10-11 l. romana şi maghiar[; 11-12 Cetire şi scriere; Sambata: 8-9 Computulu; 9-10 Eserciţii verbali; 10-11 l. romana şi magiara; 11-12 Gramatica; Domineca: de la 9 ore pane la 1/2 12 ascultarea Serviciului Divinu. Post Meridiane. Luni: 2-3 Eserciţii verbali; 3-4 l. magiara. Marţi: 2-3 Computulu; 3-4 l. materna şi maghiară; Mercuri pan-sat; Joi: 2-3 Computulu; 3-4 l. romana şi maghiară; Vineri: 2-3- Istoria naturii şi Fizica; 3-4 Cantu; Sâmbăta: pan sat. Dominica: pan sat.

[La subsol]: În lunile de primăvară şi toamna cărţii şi vineri după amiadi de la 4 la 5 ore gymnastica şi de la 5-6 ora grădinaritu.

** *

Privind retrospectiv asupra desfăşurării procesului de învăţământ până la 1948 (anul Reformei Învăţământului), vom constata în primul rând o slabă cuprindere a copiilor de vârstă şcolară la cursuri, precum şi numărul mare de pierderi prin abandon pe parcursul anilor, datorate mai întâi depărtării mari de şcoală şi apoi stării de sărăcie a populaţiei. De aici şi numărul mare de repetenţi, mai ales la clasele mari.

Cred că este edificator a prezenta, în bună măsură pe baza propriei experienţe, viaţa unui copil şcolar al anilor 1900-1950, pentru a ne putea face o imagine asupra învăţământului din satele de pe Câmpie în acea perioadă.

Şcolarul, făcând parte dintr-o familie cu 5-10 copii, înghesuiţi într-o singură cameră pe timp de iarnă, – lemnele de foc fiind una

şcolari români din şcoalele săteşti ş.a. (din Remus Hădărean, Timpurile unui loc, Ceanu Mare – Ed. Casa Cărţii de Ştiinţă, Cluj-Napoca, 2003).

337


din marile probleme ale ţăranului de pe Câmpie –, dormind câte 3-4 într-un pat – piciorâş, în cele mai multe cazuri în grajd, într-un pat atârnat de grinzi pentru a folosi mai bine căldura emanată de animale; îmbrăcat cu nişte hăinuţe sumare confecţionate în casă – cămaşa şi izmănuţele din cânepă, încălţat cu opincuţe din piele de porc – în loc de ciorapi cu obiele – şi „numai după anii '48-50 ajungând, rar, să încalţe şi păpuci (ghete); pregătindu-şi lecţiile în hărmălaia din casă cu atâtea suflete – în ţipetele copiilor mai mici, în zgomotele spatei izbite în rosturile pânzăturii din războiul de ţesul, chemat fiind mereu la sucală pentru a face ţeavă (mosorul pentru suveică), ori a legăna copilul, ori a pune tulei pe foc, ori a râni în poiată – fiind părtaş deplin din fragedă pruncie la toate muncile gospodăreşti; luându-şi dimineaţa străiţuca din cui, în care pe tăbliţa de gresie îşi punea călcâiul de mălai ori pită din amestec – jumătate făină, jumătate (ori chiar mai mult) mălai, păşind apoi spre şcoală prin noroiul ce-i trecea peste încălţămintea precară – mulţi apelând la catarigi – nişte picioroange din lemn pe care se înălţa deasupra drumurilor desfundate – ori prin nămeţii ce-i veneau până la brâu – în majoritate străbătând 1-2 şi chiar 4-5 ori 8 kilometri (cei din Calman, Bicaş, Dosu Napului, Huda, Valea Lată etc.); intrând într-o sală plină de fum şi frig, cu miros greu emanat de cei 50-60 de copii, aşezându-se în banca învechită cu 4 locuri, strănutul, tusea şi trasul nasului ce mereu era gata de revărsare; cu picioarele şi mâinile îngheţate, stăpânindu-se cu greu să nu izbucnească în plâns, ţinând între degetele chircite ţeruza ori ploibasul, cu un dascăl ponosit îmbrăcat şi el, mereu cu grija zilei de mâine, beneficiar al curbelor de sacrificiu şi al indiferenţei administraţiei de la toate nivelurile, bucuros fiind când putea înfăţişa copiilor spre ilustrare un portret de voievod ori o planşă cu un animal; copil ce odată cu venirea primăverii îşi lepăda sumara încălţăminte, umblând desculţ până toamna târziu – cu tălpi crăpate şi însângerate de spini şi ţepuşele miriştilor, alergând după oi primăvara, după miei vara şi după vaci toamna; cel mai adesea îmbolnăvindu-se şi lipsind cu săptămânile de la şcoală, din când în când contactând şi obişnuita râie ori păduchii – mai ales cei de cap. Într-un cuvânt, un copil subnutrit, prost îmbrăcat şi trudit.

Aşa stând lucrurile, nu-i de mirare că puţini erau copiii care ajungeau să termine patru clase şi, şi mai puţini cei care deveneau absolvenţi a 7 clase primare. Dacă în anul şcolar 1924-25 din cei 269 de copii înscrişi în cele 4 şcoli de pe raza comunei Ceanu Mare (Ceanu Mare, Boian, Bolduţ şi Iacobeni) promovează

338


205 copii, 64 rămânând repetenţi, în anii celui de-al doilea Război Mondial situaţia şcolilor devine de-a dreptul tragică. Astfel, în anul şcolar 1943-44, din cei 531 de elevi înscrişi, aproape jumătate rămân repetenţi, adică 249, faţă de 282 promovaţi. La Boian, unde sărăcia era mai accentuată, în anul şcolar 1941-42, din cei 172 de elevi, 103 rămân repetenţi, fie din cauza situaţiei slabe la învăţătură, fie mai ales din cauza absenţelor.

Toate acestea duc la înregistrarea unui mare număr de analfabeţi în rândul tineretului. Din Recensământul numeric al tineretului premilitar şi extraşcolar din 1943, reiese că dintre copiii cuprinşi între 12 şi 16 ani doar 104 erau ştiutori de carte, în vreme ce 134 erau analfabeţi, iar din categoria 17 la 20 de ani 144 tineri ştiau carte, iar 108 nu.

Tragismul analfabetismului reiese şi mai pregnant din Situaţia numerică a neştiutorilor de carte extrasă după recensământul general (Tabelul RAN), executat în luna ianuarie 1948 de către Institutul General de Statistică.

Anul 1950 este anul declanşării campaniei naţionale de combatere a analfabetismului, având ca prim obiectiv: să cunoaştem numărul exact al neştiutorilor de carte din fiecare oraş, comună sau sat, din fiecare casă, drept care se hotărăşte recenzarea neştiutorilor de carte în ziua de 22 octombrie 1950. Se recomandă ca în realizarea recensământului să se ţină seama de datele formularului RAN şi de recensământul analfabeţilor din anii 1948-1949.

Redăm parţial borderoul centralizator al recensământu-lui:

Şcoala Ciclul I Ciclul II Propuneri alfabetizare 1950-51

B F Total B F Total

Centru 111 218 329 70 68 138 250Dosu Napului 68 123 191 42 15 57 100Bolduţ 44 86 130 22 29 51 60Bolduţ Hotar 61 124 185 34 38 72 40Fânaţe 37 51 88 29 38 67 50Iacobeni 31 100 131 16 24 40 75Boian 38 110 148 35 46 81 120TOTAL 390 812 1202 248 258 506 695

Considerăm şcolarizarea neştiutorilor de carte, alături de crearea cadrului cuprinderii tuturor copiilor de vârstă şcolară la cursuri (asupra căreia vom reveni) ca una din cele mai mari realizări ale învăţământului românesc din toate timpurile, cu toate

339


imperfecţiunile şi uneori gravele erori manifestate între anii 1948-1989.

De apreciat efortul extraordinar al cadrelor didactice care, seară de seară, după o zi de lucru în condiţiile anilor ’50-’60, încărcaţi fiind şi cu fel de fel de corvezi (lămuritul pentru înscrierea sătenilor în colectiv, făcând parte din fel de fel de comitete şi comisii), deplasându-se pe drumurile desfundate la şcoala rece şi luminată cu o lampă fumegândă de petrol şi apoi aplecându-se asupra adultului sau tânărului, conducându-i mâna tremurândă şi plină de sudoarea efortului în scrierea semnelor grafice, apoi a literelor şi cuvintelor, fără a fi plătit cu un leu în plus. Chiar dacă nu toţi cei care au frecventat cursurile de alfabetizare şi-au însuşit cunoştinţele minime cerute, în majoritate, mai ales tineri, au învăţat cel puţin a citi, scrie şi socoti.

Întorcându-ne la Reforma învăţământului din 1948, apreciem marea deschidere ce o crea aceasta pentru cuprinderea tuturor copiilor de vârstă şcolară la cursuri. Anul reformei găseşte în Ceanu Mare (statistică separată de celelalte trei şcoli: Boian, Iacobeni şi Bolduţ) o şcoală primară cu 209 elevi la începutul anului şcolar, cu 2 învăţători în primul lor an de învăţământ) însă doar 106 elevi frecventează regulat cursurile, 17 neregulat, iar 63 absolut neregulat (cum se consemnează la sfârşit de an şcolar), precum şi o şcoală cu limba de predare maghiară în clădirea bisericii reformate. După numai doi ani se realizează visul a generaţii întregi de dascăli, acela de înfiinţare de şcoli în cătunele cu număr mare de case; astfel că anul şcolare 1950-'51 adaugă şcolii de centru încă 3 şcoli: Fânaţe (1948), Bolduţ Hotar (1948), Dosu Napului (1950), iar până în anul 1958 mai apar încă alte trei: Moară (1953), Ştrucut (1954) şi Andici (1955). În anii următori încă 3 şcoli de hotar îşi fac apariţia: Boian-Hodăi, Morţeşti şi Valea lui Cati. De la 5 învăţători existenţi în anul şcolar 1948-1949 pe întreaga comună, se ajunge la 24 de învăţători şi profesori în anul 1950-51.

NORMALIŞTI ABRUDENI, DASCĂLI DE PE CÂMPIE ÎN SATELE CEANULUI MARE

Trecerea la generalizarea învăţământului de 7 ani şi apoi de 8 ani impune înfiinţarea ciclului II şi la şcoala din Ceanu Mare şi pentru că nu erau condiţiile înfiinţării ciclului II şi în satele aparţinătoare – Boian, Bolduţ şi Iacobeni –, la şcoala din centru ia fiinţă un internat, anul şcolar 1950-51, oferind 30 de burse, mai

340


ales pentru fiii colectiviştilor din Boian şi Bolduţ, internat ce-şi va extinde capacitatea la 130 de locuri şi cu o cantină ce deservea 60 de copii şi 9 cadre didactice. Internatul şi cantina vor fi desfiinţate în anul 1961, când şi şcolilor din Boian, Bolduţ, Iacobeni şi Dosu Napului li s-a adăugat ciclul II.

Sunt ani în care şcoala cenană îşi deschide larg porţile pentru dascăli formaţi la Normala din Abrud, rând pe rând adăugându-li-se celor doi autohtoni – Nicolae Hădărean şi Ioan Bumb – absolvenţi din seria 1947 la şcoala din centru, Romulus Bumb (seria ’52) – localnic, Maria Simina – căsătorită Bumb, din Ciuruleasa şi Gavrilă Hădărean localnic – seria ’54 la Bolduţ; Andraş Maria din Brăzeşti şi Macavei Cornelia din Bucium Izbita, seria ’54 la Boian Hodăi şi Cucea Letiţia din Brăzeşti la şcoala din Huda; Macavei Viorica din Bucium Şasa şi Fudrui Horea din Sohodol – seria ’54 la Boian; Mesaroş Raveca şi Cuc Anisia – localnice, seria ’57 la şcoala Moară şi respectiv Fânaţe; Colda Maria din Bucium Poieni seria ’57, la Andici, Cuc Alexandru, localnic, seria ’57, la Centru; Hădărean Remus – localnic, seria ’52, Colda Elena din Bucium Poieni – seria ’54 la Ştrucut şi David Alexandru – promoţia 1927 la Dosu Napului, la care se adaugă în anii următori soţii Lazăr Romulus şi Georgeta (n. David) din Abrud, seria ’50 şi respectiv ’52, la şcoala de centru.

Generalizarea învăţământului de 10 ani îşi găseşte expresia în funcţionarea în comuna Ceanu Mare – anul şcolar 1977-78 a 5 şcoli generale de 8 ani: Centru (având şi treapta I de liceu), Bolduţ, Boian, Iacobeni şi Dosu Napului; 6 şcoli primare la Boian Hodăi, Morţeşti, Stârcu, Fânaţe, Ştrucut şi Moară.

În întreaga comună erau 1400 de elevi, din care 679 în învăţământul primar, 687 în învăţământul gimnazial, 34 în cel liceal (clasa a IX-a), 339 de preşcolari, la care se adaugă 67 de elevi la cursurile fără frecvenţă. Predau în comună 70 de cadre calificate: 44 de profesori, 14 învăţători, 12 educatoare.

Privind retrospectiv învăţământul între anii 1948-1989, se poate aprecia ritmul ascendent în care s-a dezvoltat acesta, prin cuprinderea tuturor copiilor de vârsta şcolară la cursuri, având ca suport crearea reţelei de şcoli şi săli de clasă peste tot acolo unde s-a impus, crearea unei baze didactico-materiale tot mai cuprinzătoare, prin gratuitatea învăţământului şi, nu în ultimul rând, prin existenţa unui corp didactic calificat şi în marea majoritate animat de dorinţa desfăşurării unui învăţământ de calitate. Adăugăm la aceasta marea deschidere spre învăţământul profesional, liceal şi superior, pe treptele căruia au păşit mulţi

341


copii de pe raza comunei Ceanu Mare – aşa cum de altfel s-a realizat în toată ţara.

În acelaşi timp, nu se poate face abstracţie de racilele sistemului de învăţământ de până în 1989. Având suprem ţel formarea omului de tip nou, multilateral dezvoltat, şi alte sloganuri comuniste, întreaga activitate din învăţământ era subsumată educării comuniste a elevilor. Pentru realizarea acestui obiectiv trebuiau educaţi în primul rând educatorii, aşa că, începând cu anii 1956-1957 se introduce învăţământul politico-ideologic pentru cadrele didactice. Adevărată silnicie pe capul dascălilor, desfăşurate o dată pe lună, în primii ani la Câmpia Turzii pentru cei din zona de Câmpie, apoi la şcolile de centru, cadrele didactice, indiferent de vârstă şi pregătire fiind obligate să studieze, pe bază de conspect, atât marxism-leninismul cât şi, mai ales, politica PMR – versus PCR, având la bază gândirea genialilor conducători, învăţământ desfăşurat anual şi încheiat în primii ani cu examene apoi cu colocvii. Aprecierile asupra participării la învăţământul politico-ideologic îl însoţeau pe dascăl în elaborarea calificativelor anuale şi evidenţiate în acordarea gradelor didactice. Dar pregătirea politică nu se oprea la cea curentă, aceasta constituind o probă de temut la toate cursurile de reciclare, precum şi la examenele pentru acordarea gradelor didactice.

După cum nu se poate trece cu vederea nici aberaţia muncilor agricole, când copiii claselor gimnaziale şi liceale (de multe ori şi cei din clasa a IV-a) erau scoşi toamnă de toamnă la culesul recoltelor de porumb, sfeclă, cartofi, fasole de pe tarlalele ceapeurilor ori ale gostaturilor, durata participării fiind hotărâtă prin ordine ale Ministerului Învăţământului şi ale inspectoratelor şcolare, şi constant prelungită de către activiştii de partid, ajungându-se la 4-5 săptămâni de întrerupere a cursurilor. Pentru recuperarea materiei se întocmeau planuri, ceea ce ducea la supraîncărcarea sistematică a elevilor.

Şi mai era ceva ce apăsa pe umerii dascălilor – activitatea de culturalizare. Formaţi în acest spirit de profesorii noştri, am îmbrăţişat cu drag, majoritatea dintre noi, această latură intrinsecă a menirii dascălului, de luminător al poporului. Purtam vie în memorie dăruirea pe acest tărâm a lui Ghiuri Muscă, cel care ne-a pus în mână bagheta dirijoratului, a lui Ioniţă Lehenean, Adela Sturza, Traian Opincaru, Traian Paşca, Simion Hărăguş şi alţii – cei care, înzestraţi cu harul Thaliei, l-au revărsat şi asupra noastră, astfel că mulţi dintre noi am devenit animatori ai

342


scenelor căminelor culturale. Îmi amintesc cu drag de activitatea corală desfăşurată la Arada, Ceanu Mare şi Ceanu Mic, precum şi în perioada satisfacerii serviciului miliar la Otopeni, corul pe care-l dirijam, piesele de teatru şi scenetele improvizate atrăgeau la căminul cultural sute de săteni din Tunari, Otopeni, Tâncăbeşti, Ciorogârla etc.

De asemenea, profund impresionat de destinul eroilor Năpastei lui I. L. Caragiale, a căror trăire a fost însufleţită cu atâta măiestrie de către cu-adevărat artiştii Ioniţă Lehenean, Adela Sturza şi Simion Hărăguş, am pus şi eu în scenă la Ştrucut şi apoi la Ceanu Mic piesa respectivă, jucându-l pe Ion. Grea misie, mai ales la Ştrucut unde, de două şi chiar de trei ori pe săptămână, treceam dealul desfundat pentru a ajunge la şcoală, încât ajungeam stropit de noroi şi pe faţă ori cu zăpada luată din nămeţii ce-mi veneau până la brâu, îngheţată pe haine. Şi ce fericire când am putu să procur un petromax ce, cu lumina-i puternică îmi lumina calea, îndepărta câinii şi lumina sala de repetiţii.

Numai că şi pe acest tărâm îşi făcea loc abuzul. Cu amar îşi amintesc dăscăliţele ce slujeau în cătunele îndepărtate ale Ceanului Mare care, de 2-3 ori pe săptămână, trebuia să străbată pe orice vreme câte 4-6 kilometri până la şcoala de centru pentru a participa la repetiţii corale, reîntorcându-se în miez de noapte. Adăugaţi la aceasta activitatea la casele de citit, la cercurile zootehnice şi agricole, la ciclurile de conferinţe şi la obligativitatea de a participa la adunările săteşti în care patronau tovarăşii de la raion, la veşnica înnoire a propagandei vizuale stradale şi din instituţii. Ce tu cod al muncii, ce tu duminică, ce tu noapte: pentru instructorii de partid teritoriali Haiduc, Cocu, Sâmpetrean şi alţii ca ei, arbitrariul era instrumentul care îi îngenunchea pe toţi.

Încheind aceste succinte reflecţii asupra condiţiilor în care s-a desfăşurat învăţământul din Ceanu Mare în diferite etape, considerăm ca un omagiu adus celor ce, în condiţii vitrege cel mai adesea, s-au înscris în chemarea înscrisă ca Motto pe tabloul de absolvire a promoţiei 1947 a Normalei Andrei Şaguna din Abrud (menţionat şi în volumul anterior):

Învăţător tu ai un numeCe L-a purtat MântuitorulPe urma Lui păşeşte aziSă luminezi întreg poporul.

Şi pentru că prezentarea şcolii cenane în acest volum este motivată de prezenţa a 18 dascăli şcoliţi la Alma Mater Abrudeană

343


– unii cu mai scurtă şedere aici, alţii până la pensionare ori deces, să le dăm cuvântul să-şi scormonească aducerile-aminte din primii ani de dăscălie, invitaţie ce o facem apoi şi altor dascăli de aceeaşi provenienţă şi care au funcţionat în sate apropiate ori în bazinul Ierii.

344


DIN VÂRF DE MUNTE, LA CÂMPIE,

MARIA COLDA

REMUS HĂDĂREAN

ÎN LOC DE CURRICULUM VITAE

Am cunoscut-o pe Uca în vara anului 1955 când am mers pentru prima oară la Bucium Poieni, în peţit la verişoara ei, Lenuţa Colda. Sfioasă, retrasă, de-abia răspundea la întrebări. Era elevă în anul doi la pedagogica din Abrud. Nu-mi închipuiam pe atunci că îmi va deveni ca o soră, după cum nu ştiam că văduva Ana, mama ei, şi viitorul tată adoptiv, Ioan Mârza, ne vor deveni o a doua familie.

Născută la 30 august 1939, din primii ani de viaţă războiul îi frânge o aripă a copilăriei. Tatăl ei, Gheorghe Colda este concentrat când Uca avea doar doi ani, iar

fratele Ghiorghiuţ, 6 săptămâni, astfel că toate grijile rămân în seama mamei, o tânără de numai 21 de ani. Au aşteptat copiii, a aşteptat Ana să se întoarcă tatăl şi bărbatul de pe front, că doar se terminase războiul. Ana, stând noapte de noapte de veghe să nu se termine grăunţele din coşul morii de apă, singura sursă de existenţă din vămuirea bucatelor aduse de săteni la măcinat, tresărea de multe ori, fiind sigură că pe Gheorghe îl latră dulăul miţos ce se zbătea în legătoare. Şi a aşteptat Ana timp de 12 ani să se întoarcă soţul, deşi, până şi bătrâna mamă, apoi fratele Ioan, notar, scăpat ca prin minune din iadul bătăliilor, o îndemnau să se recăsătorească, avea doar de crescut doi copii. Ana, însă, nu şi nu, cum ar sta ea în faţa tatălui copiilor ei având alături un alt bărbat.

Ne povestea mătuşa după ce am intrat în familia lor: Vine unu' şi azi, şi mâine, şi mă tot bate la cap, că Gheorghe nu mai vine, că o auzit el de la alţii cum o murit în cutare loc, şi să se căsătorească cu el, că o să aibă cine se îngriji de moară şi de coasă. Da bine, mă omule, eu am doi copii! Da' nu-i bai, zice el, îs mici şi-i dăm să-i ţie statu', că am auzit că are el grijă de orfanii de

345


război. Când am auzit una ca asta, am stat să-i dau în cap şi am strigat din puteri să iasă afară din casa mea şi să nu-mi mai calce pragul, încheie mătuşa cu zăduf, apoi izbucneşte în râs: să-l fi văzut cum o ieşit din casă ca opărit, şi ca un făcut, dulău', hăţându-se, s-o smuls din legătoare şi l-o fugărit peste punte de era gata să pice în cap.

Dar mai era unu’ care ar fi vrut s-o ia pe Ana de nevastă, pe când peţea, dar fiind preferat celălalt, n-a avut încotro, s-a căsătorit cu o altă fată din sat. Din momentul în care a priceput că Gheorghe nu se va mai întoarce, a divorţat, cu gând s-o ia pe Ana. Au trebuit să treacă însă 12 ani până când Ana a cedat, astfel că primul peţitor i-a devenit al doilea bărbat.

Acasă la mătuşa Ana şi Baciu IonRândul de sus: Remus Hădărean şi soţia Elena, Ioan Iancu cu soţia Maria,

Gheorghe Colda, fratele MarieiRândul de mijloc: la extreme fiicele lui Remus şi Lenuţa – Lucia şi Cristina;

346


la mijloc Baciu Ion şi mătuşa Ana iar între ei Claudia, fiica lui Nelu şi Uca, iar jos, Nichi, meziunul familiei Mârza

Tata nu s-a mai întors. Am aflat că a murit în crâncenele lupte de la Stalingrad. Era război, foamete, secetă. S-a zbătut mama din greu să nu simţim nevoile ce o apăsau. După 12 ani de văduvie s-a căsătorit cu Ion Mârza, om cu suflet bun şi inimă mare care ne-a iubit ca pe copiii lui, iar noi ca pe un tată adevărat – notează Uca.

Şi aşa a fost şi pentru noi baciu Ion, ne aştepta vacanţă de vacanţă, iar când se întâmpla să avem treburi care ne împiedicau să mergem la Bucium, ne întâmpina cu lacrimi în ochi: Lasă că aţi vrea voi să veniţi, da' nu-ţi mai avea la cine!

Dar, spre bucuria şi fericirea noastră, avem la cine, pentru că Uca, căsătorindu-se cu Ioan Iancu (frate cu doi buni colegi de normală – Gusti şi Tili) -, fiindu-le şi nănaşi, s-au reîntors după pensionare la casa părintească a lui Nelu. Ghiorghiuţ, fratele Ucăi stă în casa lor părintească, astfel că de mai multe ori pe an ne întoarcem cu drag, în familie, tot la casa părintească (Lenuţa, rămânând orfană de mamă la vârsta de 8 ani, a crescut la început pe lângă un unchi, apoi pe lângă mătuşa Ană, sora mamei sale, cea care a rămas în casa bunicii Paraschiva Danciu – dar asta este o altă poveste, asupra căreia voi reveni iar şi iar).

Şi acum, o îmbiu pe fosta elevă şi apoi dăscăliţă, Maria Colda, să-şi depene aducerile-aminte, ceea ce face cu mult har şi haz.

347


PRIMELE TREI CLASE CU UN DOMN VUCEA

MARIA IANCU (N. COLDA)

Primele patru clase le-am făcut în satul meu natal. În clasa I am avut învăţător pe domnul Nicolae Lupu, om sever, dar rezonabil. Într-o trăistuţă ţesută din lână îmi purtam tăbliţa şi stilul.

Stângace la scris, tare greu mi-a fost la început. Cifra 3 mi-a dat mult de furcă; în loc de 3 făceam litera m. Încet, încet am intrat în normal.

Celelalte trei clase le-am făcut cu d-nul învăţător Dumitru Stanciu, oltean de prin părţile Vâlcei. Era de zeci de ori mai Vuce decât domnul Vucea a lui Delavrancea. De statură potrivită, cu o şuviţă de păr albă şi rebelă pe mijlocul capului, era spaima noastră.

La orele de educaţie fizică se comporta cu noi ca şi cu soldaţii. Dădea comenzi scurte: Stânga! Dreapta! Pe loc repaus! Stânga împrejur! Noi, năuciţi, ne întorceam care cum credeam. Atunci cădea ploaia de palme peste capul nostru. Uram ziua de miercuri când făceam educaţie fizică şi găseam zeci de pretexte să nu mă duc la şcoală în acea zi.

Mi-amintesc că mama unui coleg de al meu, Niculiţă Colda, a venit la şcoală să-l roage pe dascăl să nu-i mai bată copilul. După ce a plecat femeia, ne-a arătat de ce este în stare. S-a năpustit asupra copilului şi a început să-i care la palme şi pumni pe unde nimerea. Din ce copilul ţipa, lovea mai cu duşmănie. După ce şi-a vărsat năduful, ştergându-şi sudoarea şi ridicând şuviţa rebelă de pe frunte, ne-a avertizat:

– Cine mai îndrăzneşte să spună acasă ce se întâmplă la şcoală, va fi călcat în picioare de mine!

Şi nu glumea. Era turbat rău când se înfuria.Odată, la ora de citire, a pus-o pe Leana V. de pe Valea Albă

să citească. Textul suna cam aşa: Uf, ce secetă a fost!Ea, în loc de uf, spunea fu. A pus-o să citească de mai multe

ori, ea repeta mereu fu. Noi am început să zâmbim pe furiş. Pe el, în loc să-l amuze acest lucru, l-a înfuriat şi a început să-i tragă palme bietei fete. Fata, speriată rău, a început să ţipe:

348


– Săriţi, că mă omoară!Ne-a pierit zâmbetul de pe buze şi s-a cuibărit iar frica în noi.

Toţi, smirnă!Odată, în clipele lui de bunătate (care erau foarte rare) ne-a

întrebat ce vrem să ne facem când vom fi mari. O fetiţă mai îndrăzneaţă, E. Iancu, i-a spus că vrea să se facă învăţătoare. De ce? Ca să poată bate copiii. I-a dat de gândit acest răspuns, dar năravul nu şi l-a schimbat.

Pe cât era de rău, pe atât era de ironic. Ne punea porecle după bunul lui plac. La una pe care o chema Jenică îi zicea junincă, unul era pârlitul, altul piticul etc.

Când am terminat clasa a IV-a şi am răsuflat uşurată că am scăpat de teroare, hop şi el după mine, devenit profesor de matematică în centrul comunei Bucium-Şasa la clasele V-VIII. Mi-a umbrit şase ani din copilărie.

Matematică n-am învăţat de la el, nu ştia prea multă.Mă punea pe mine şi pe alţi colegi din clasă (care citeam

bine) să citim din aritmetică sau geometrie ca şi cum ar fi o lectură. M-a pus odată să citesc la geometrie. Fiindcă n-am ştiut să citesc o fracţie suprapusă (1/2/3/4) m-a făcut în fel şi chip, m-a poleit cu toate epitetele de care era în stare.

Adevărul era că nu ne-a spus cum se citesc asemenea fracţii şi n-aveam de unde să ştiu. Atunci am plâns mult. Îmi era ruşine de colegi.

Se înfuria rău când nu ştiam. După ce ne răsfăţa cu câte un epitet ca: mârlani, cretini, putori ordinare, ne trăgea un bată-vă Dumnezeu garnisit cu câte un scuipat care ajungea pe băncile celor din primele rânduri.

O dată a aterizat un scuipat pe caietul colegei mele de bancă. Fată curajoasă, nu se sinchisea de istericalele lui. A început să încercuiască scuipatul cu creionul, să mă cotească şi să râdă înfundat. Eu încremenisem de frică. Mă gândeam la consecinţe: ce se va întâmpla dacă ne prinde? Invidiam curajul şi nepăsarea colegei. De multe ori am vrut să fiu în pielea ei.

Odată a ascultat-o la matematică şi n-a prea ştiut. După ce a cheltuit epitetele de care era în stare i-a zis:

– Fato, în pauză să te duci la veceu, să-ţi tragi două palme şi să strigi în gura mare: sunt putoare şi proastă!

În pauză mă ia de mână şi mă trage după ea, zicând:– Vino să vezi cum îmi trag palmele şi fac strigătura, tu eşti

martorul meu că am dus la îndeplinire sarcina ce mi-a dat-o

349


Stanciu. Şi râdea de nu mai putea.Soţia lui, doamna Beti era o femeie extraordinară, blajină şi

frumoasă. Semnele tandreţei soţului se observau de multe ori pe faţa ei.

Era învăţătoare ca şi soţul ei, dar ne preda limba română. Întotdeauna era bine pregătită. Te fermeca felul cum citea un text sau o poezie, nu puteai să nu îndrăgeşti acest obiect. În cadrul serbărilor pregătite de ea, prezentam piese de teatru şi poezii recitate cât mai frumos. Mi-amintesc că printre alte roluri am jucat şi rolul Lizucăi din Dumbrava minunată. Când am recitat prima dată o poezie stăteam drepţi cu privirea sus pe cer. A făcut mare haz de poziţia mea, dar m-a şi lăudat. Dacă am reuşit la Şcoala Pedagogică, meritul este al doamnei Beti. Lucrarea mea la limba română, Mitrea Cocor de M. Sadoveanu a fost printre cele mai bune lucrări la admitere. Când m-am dus să mă înscriu la şcoală, după ce am reuşit la admitere, d-nul Eremia Gherasim, care înscria elevii, vroia să vadă şi el fătuţa care a scris aşa frumos.

Doamna învăţătoare Tamara David ne preda chimia. Era o femeie foarte sensibilă şi muncitoare. Se necăjea râu când vedea că elevii nu învaţă.

Soţul dânsei, domnul Şănduţ David, ne preda istoria. Era apropiat de copii. Când observa un mic progres din partea copiilor îi încuraja, lăudându-i. Copiii se bucurau.

Se bucura mama văzând că sunt silitoare la şcoală. Când mergea la şedinţele cu părinţii n-o făceam de ruşine; întotdeauna eram lăudată. Văzând strădania mea, s-a hotărât să mă dea mai departe la Şcoala Pedagogică din Abrud.

Prima oară am fost la Abrud când am dat examenul de admitere. M-a fascinat tot ce am văzut: clădirile, străzile şi mai ales şcoala, acea clădire impunătoare, cu parcul plin de copaci umbroşi, rondouri cu flori multicolore şi o mulţime de alei. Nu mă săturam să le admir. Ca un copil de la sat, cercetam totul cu atenţie, mă impresiona tot ce vedeam şi salutam toate persoanele pe lângă care treceam. Curios, se uitau la mine şi nu-mi răspundeau la salut. O colegă de-a mea, Emilia Şerban, care mai fusese la Abrud şi se considera superioară mie în ce priveşte viaţa de la oraş, a început să râdă zgomotos, spunându-mi că la oraş nu se salută numai persoanele cunoscute.

M-am prezentat la examene. Prima probă a fost la muzică, urmând apoi proba la limba română şi matematică. Cu mari emoţii am intrat în sala de clasă. Gâtul mi se uscase, mâinile îmi

350


tremurau, inima bătea să-mi sară din piept. Am scris tot ce ştiam. După ce s-a dat rezultatul am venit acasă. Cum am intrat pe uşă am început să plâng în hohote. Mama s-a apropiat de mine, m-a mângâiat şi mi-a spus să nu fiu supărată că n-am reuşit, deoarece am ce face şi acasă, iar dacă mai vreau mai încerc şi la anul. Printre lacrimi i-am spus oful meu: Am reuşit, dar ce-o să mă fac singură printre străini? (celelalte patru colege ale mele nu reuşiseră, iar eu nu eram prea sociabilă).

Mama s-a apropiat de mine, m-a pupat pe obraz şi a început să plângă; plângea de bucurie, iar eu de necaz.

ELEVĂ LA PEDAGOGICĂ

Şi uite aşa, în anul 1953 am ajuns la Şcoala Pedagogică. Acolo, la internat, am stat toate fetele din anul I într-un dormitor (în jur de 20 de fete). Mâncarea nu era prea bună. Dimineaţa primeam pâine cu marmeladă şi ceai. La penultimele ore, foamea îmi distrăgea atenţia, maţele începeau să ghiorţăie. De multe ori, la masa de prânz, înainte de a intra în sala de mese, îţi tăia apetitul mirosul ce venea de la bucătărie. Grişul cu lapte sau macaroanele cu brânză şi viermi mâncate seara îţi omorau foamea pentru puţin timp.

Să nu mai vorbesc de frig. Deşi eram în ţara lemnelor, am răbdat frig şi la şcoală şi la internat. Veneam zgribulite de la şcoală şi ne îngrămădeam pe lângă teracota abia încălzită.

Abia aşteptam ziua de luni, când venea la Abrud biţa Mariţi a Negrului, cu căruţa. Pe ea îmi trimitea mama pachet pe care-l lăsa la doamna lui Bazil. Cam trei zile trăiam bine, apoi se termina mâncarea şi o luam de la capăt.

Îmi aduc aminte de colega mea: Negrea Agaftea (Gafti). Nu avea bursă. Se descurca cum putea, trăia de azi pe mâine, furişându-se şi ea în sala de mese; uneori era descoperită, alteori scăpa şi mânca alături de noi. În zilele când eu o duceam bine, mânca ea în locul meu la cantină.

Colega şi prietena mea, Rodica Drăgoi, era mai bănoasă ca mine. De câte ori cumpăra halva sau turte de la o femeie care venea la şcoală să facă negoţ cu ele, împărţea totul cu mine.

Dacă luam note mici în timpul săptămânii, n-aveam voie să mergem acasă sâmbăta, eram consemnaţi. Nu erau maşini cu care să mergem acasă. Ne adunam toate de pe acel traseu şi porneam la drum pe jos (16 km). Ocazional mai trecea câte un camion sau o remorcă ce transporta lemne. Eram mai multe colege şi a dat norocul peste noi: a oprit o maşină şi ne-a luat sus,

351


în caroserie. Acolo erau nişte coşuri mari de nuiele şi în ele damigene din care se răspândea un miros acru., Ne-am aşezat pe damigene până la destinaţie. Când am ajuns acasă mi-am dat seama că paltonul şi pantalonii se găuriseră. Stătusem pe o damigeană cu acid sulfuric. Bietul meu palton roşu! Nu de mult mi-l făcuse doamna Covaci. Şi celelalte fete avuseseră aceeaşi soartă.

Profesorul de vioară, Muscă Zoltan, ne pretindea să avem fiecare vioară. Ba mai mult, dirigintele ne-a ameninţat că nu ne mai primeşte la şcoală dacă nu venim cu vioară. Ce era de făcut? O vioară costa 300 lei, o sumă imensă pentru un copil nevoiaş. Nu ştiam ce să fac. M-a scos din încurcătură Viorica Guran, colega mea de clasă. Avea vioara de la fratele său care terminase şcoala. Şi aşa, amândouă, ne-am folosit de ea.

Nu pot să nu amintesc şi de profesorii care ne-au îndrumat paşii. Diriginte ne-a fost d-nul Muscă Gheorghe. Era un om prietenos, apropiat de elevi, interesat de soarta fiecăruia dintre noi. Cu felul lui de a fi, te captiva, de cum îl vedeai. Fire deschisă, mereu vesel, cascade de râs ieşeau din gura lui. Mi-a fost simpatic până când săgeata lui Cupidon i-a atins inima. La 40 de ani a devenit un amorez înfocat. Îşi pierduse raţiunea, era surd şi orb la tot ce se petrecea în jur. Se îndrăgostise lulea de o colegă de a noastră, de 17 ani. De atunci mi-am schimbat impresia despre el. A fost obligat să plece înainte de a încheia noi ultimul an şcolar.

Un profesor demn de respect a fost domnul Peter Corneliu. Om sobru, zgârcit la râs, cu o privire tăioasă, dar cu suflet bun. Era un pedagog bine pregătit şi documentat. Când vroia să ne măgulească ne spunea măi ticăloşilor!

Mari emoţii mi-a creat profesoara de matematică Clipi Natalia. Nu eram prea grozavă la matematică. Aveam goluri din clasele V-VII. Cu mare teamă mă apropiam de tablă când mă asculta. Dacă spuneam vreo prostie, sărea ca glonţul de pe scaun, se uita drept în ochii mei şi mă sfredelea cu o privire rece, dezaprobatoare. De frică mă făceam mică de tot şi uitam şi ce am ştiut. Şi acum, că sunt pensionară, mă mai visez că n-am notă la matematică şi trebuie să fiu ascultată. Sunt disperată că nu ştiu nimic şi voi lua notă mică. Corigentă n-am rămas, dar nici n-am excelat cu notele.

Mi-amintesc că mereu doamna Clipi lipsea de la şcoală, fiind bolnavă. Veneau s-o suplinească alţi profesori de matematică. Odată a venit doamna Suciu Olga. Ne-a dat lucrare de control la geometrie. Eu, care în viaţa mea nu copiasem, m-am gândit că

352


acum s-a ivit prilejul. Şi astfel, am deschis caietul să caut formula de care aveam nevoie. Preocupată de copiat, n-am observat că doamna se apropie de mine, bineînţeles fără să mă suspecteze că aş copia. Eu, simţindu-mă cu musca pe căciulă, am sărit drept în sus, iar caietul a căzut jos, dându-mă de gol. Revoltată, profesoara mi-a luat lucrarea şi mi-a dat nota 1. Mi-a spus c-o să mă ţină minte pe viitor. Eram disperată. Mi-era frică c-o să rămân corigentă. M-am străduit să învăţ, să fiu activă la ore, astfel profesoara a început să mă simpatizeze şi am scăpat de corigenţă.

La desen aveam profesoară o doamnă distinsă, foarte elegantă, nu-i lipsea niciodată rujul de pe buze şi oja de pe unghii. Era doamna Petrescu. Odată ne-a dat lucrare de control la desen: desen după natură: un hârciog împăiat. Un măr, o frunză, o floare le mai nimeream, dar un animal era peste puterile mele. Profesoara se plimba printre bănci. Eu închideam ochii, apreciam dimensiunile cu creionul şi mâzgăleam ceva pe hârtie, apoi ştergeam tot. Aşteptam să termine colega mea de bancă, Rodica Drăgoi desenul ei şi să-mi facă şi mie lucrarea. S-a grăbit să termine lucrarea ei fiindcă o înghionteam mereu. Pe când să se apuce de lucrarea mea, a sunat de ieşire. Mi-a desenat ceva în grabă, n-a apucat să termine. Ea care era bună la desen a primit nota 3, iar eu nota 2. Drept mulţumire pentru bunăvoinţa sa, m-am supărat pe ea.

Nu pot să-l uit pe d-nul profesor de geografie: Raţiu Alexandru. Îl aşteptam cu drag să vină la ore. Mereu bine dispus, explica totul pe înţelesul nostru, mai presăra şi câte o glumă printre temele predate. Te învârtea, te sucea, până reuşea să-ţi dea o notă de trecere.

Domnul profesor de limba rusă, Ieremia Gherasim (Muj), prin felul cum preda acest obiect, ne-a făcut pe toţi să îndrăgim limba rusă. Aveam note mai mari ca la limba română, şi le meritam.

Profesorul de limba română, Basarabescu, şi profesoara de istorie, Corcheş Cornelia s-au străduit să transmită ei cu pasiune cunoştinţele de română şi istorie.

În acele vremuri profesorii erau respectaţi de elevi şi în şcoală era disciplină.

Acele uniforme modeste purtate de fete erau mult mai valoroase decât toaletele elevelor de acum. Ţinuta era decentă. Ţelul elevilor era să înveţe, nu să-şi etaleze toaletele. Nu sunt de acord cu libertinismul ce domneşte acum prin şcoli.

Şi anii au trecut, trezindu-ne absolvenţi, bucuroşi de intrarea

353


în viaţă.

DĂSCĂLIŢĂ DE ANDICI

Toţi absolvenţii ne-am dus la Cluj, pentru repartiţie.Eram o fetişcană firavă şi timidă, nu împlinisem încă 18 ani.

Ca să par mai matură m-am dus la coafor să-mi fac părul permanent (la cald). Bigudiurile grele îmi îngreunară capul, abia îl mai ţineam sus. A început apoi să mă ardă, dar în naivitatea mea, crezând că asta-i tehnica, am tăcut şi am răbdat. Capul mi s-a umplut de băşici. Astfel „aranjată am pornit spre Cluj.

Acolo, îmbulzeală mare. Se adunaseră absolvenţii mai multor şcoli pedagogice pentru repartiţie. Eram chemaţi pe rând şi se ţinea cont de preferinţele noastre în limita posibilităţilor. Eu, având pe verişoara mea, Lenuţa Colda, căsătorită cu Remus Hădărean din Ceanu Mare, am cerut repartiţie în acea localitate. Nu ştiam că Ceanu Mare era o comună formată din mai multe cătune şi sate (Andici, Dosu Napului, Ştrucut, Fânaţe, Ciurgău, Valea lui Cati, Moara etc.). Am fost repartizată la Andici.

La 1 septembrie 1957 m-am prezentat la locul de muncă. Cu Remus Hădărean, naşul meu de mai târziu m-am dus să-mi văd parohia. Era o zi însorită de toamnă, iar eu nu ştiam nimic de farmecul drumului în zilele ploioase. Din centru şi până la Andici erau aproape 3 km.

Când drumul ce şerpuia printre dealurile acoperite cu lanuri de porumb a început să coboare, am zărit în dreapta drumului, în şeaua dealului, o casă deosebită de celelalte: era acoperită cu ţiglă, pe lângă ea acareturile, o livadă, iar pe coasta dealului viţă-de-vie. Părea un gospodar cu stare. Era Cocoară Simion, considerat chiabur. Avea o casă formată din trei camere, şi separat o bucătărie mare. Într-una din camerele mai mici se afla şcoala. Acolo, pe o ladă veche stătea o tablă albită de vreme, câteva bănci şubrede în mijlocul sălii şi, în colţ, o sobă ruginită, iar în faţa băncilor o masă şi un biet scaun. M-a cam dezamăgit totul, dar mi-o făcusem cu mâna mea. Ceva mai la vale de casa acoperită cu ţiglă, tot pe coasta dealului, se afla o casă acoperită cu paie, în deal lângă drum alta, apoi altele două mai în josul drumului. Drumul cotea pe lângă deal şi, acolo, într-o fundătură, erau alte case răzleţe. În majoritate, casele erau făcute din chirpici şi acoperite cu trestie. Erau case puţine, copii puţini.

Tetea Ion a Borşului şi lelea Susană au fost gazdele mele.

354


Aveau o casă formată dintr-o tindă şi, de o parte şi de alta a tindei, câte o cameră. Încă nu se introdusese curentul electric, nu aveau gaz metan, iar pe jos era pământ. Fiind puţine păduri în părţile acelea, se făcea focul mai mult cu coceni de porumb, cu lemne mai puţin. Frigul de la şcoală mă însoţea şi aici. Mi-am cumpărat un radio cu galenă să mai ascult şi eu muzică şi să uit de singurătate.

Gazdele mele nu aveau copii, aşa că înfiaseră pe Maricica, nepoata lui tetea Ion. Avea o vârstă apropiată de a mea, era foarte harnică şi neîntrecută la joc.

Duminicile şi în zilele de mari sărbători coborau la centru adulţii şi tinerii de la hotar să meargă la biserică, apoi să rămână la joc. Într-o bătătură, aproape de primărie, se afla locul destinat jocului.

Ţiganii cântau cu foc, apăsând arcuşul pe corzile viorilor. Se încingea jocul. Colbul se împrăştia până departe. Loveau feciorii tureacul cizmelor, apoi tropoteau cu ele pe pământ, învârteau fetele pe sub mână, le smuceau în toate părţile, iar ele, cu baticuri înflorate şi cizme cu tureac, se învârteau ca suveicile în fustele lor înfoiate. Distracţia ţinea până seara. Atunci se tocmeau băieţii cu fetele când să vină să se culce la ele. Nu ştiam nimic de acest obicei până am păţit-o:

Dormeam într-o cameră cu Maricica. Într-una din zile, a plecat şi nu s-a întors seara acasă. Dormeam profund, când am simţit că cineva îmi bagă mâna la piept, mă pupă şi în şoaptă pronunţă numele Maricicăi. M-am speriat şi am început să strig. A ieşit repede din casă escortat de câinii gazdei. Bietul băiat greşise adresa, dar şi eu mă speriasem foarte tare. Abia după aceea am aflat de acest obicei. După bizara întâmplare, m-am mutat în cameră cu cei bătrâni. Pe o laviţă lângă care puneam două scaune îmi puneam hainele de pat şi dormeam.

Curioasă, am întrebat pe Maricica ce face toată noaptea cu cavalerii care-i vin. Mi-a spus că stau de vorbă. Nu ştiu dacă era adevărat, dar sigur era că mereu răsărea câte o floare în ogrăzile gospodarilor.

Un obicei nostim era cel cu mătura. Când mătura era pusă la uşa casei în diagonală era semn că stăpânul nu-i acasă. Atunci vizitatorul făcea calea întoarsă. Gospodarii n-aveau nici lacăte, nici chei. Aveau încredere unii în alţii.

Avea lelea Susană găini, raţe, gâşte, porumbei. Prin şură, prin şopru, prin buruieni era plin de cuibare. Se puneau găinile pe clocit, apoi apăreau mândre cu puii după ele. Până toamna târziu

355


îşi arătau găinile hărnicia.Seara, toţi oamenii din comună mâncau mămăligă. Lua

Maricica oala de pe sobă după ce fierbea mămăliga, o aşeza jos proptită între picioare şi începea s-o frământe cu sucitorul până se desprindea de pe oală, o punea apoi pe masă pe un dog de lemn şi o tăia cu aţa.

Făcea lelea Susană o tocană de pui, gustoasă, de-ţi pocneau fălcile mâncând. O mâncam cu mămăligă. Cu mămăligă mâncam şi jumările de la gâştele şi raţele îndopate şi fasolea frecată. Laptele, cum îl mulgea, îl băga în lerul sobei să fiarbă. Fierbea, iar caimacul rumen se îngroşa deasupra laptelui. Îl mâncam cu mămăligă ca felul doi.

Oameni vrednici erau în toată comuna. Îşi munceau pământul şi surplusul de produse îl duceau în piaţă la Turda. Sâmbăta, carele încărcate cu ouă, păsări, cereale se îndreptau spre Turda. Banii primiţi pe produse era singurul lor venit.

A sosit ziua de 15 septembrie 1957, ziua când îmi începeam cariera de dascăl. Cu emoţie în suflet m-am apropiat de aşa zisa şcoală. Mă aşteptau câţiva părinţi şi nişte copii fricoşi, cu o privire iscoditoare. Aveam în total 9 elevi: 2 în clasa întâi, 3 în clasa a doua, 1 în clasa a treia şi 3 în clasa a patra. În anul următor am rămas cu 7 elevi (au plecat cei din clasa a IV-a şi a venit unul în clasa I).

M-am uitat la ei, ei la mine şi din prima clipă mi i-am apropiat de suflet. Erau copiii mei, iar eu sora lor mai mare, copil între copii. I-am întrebat cum îi cheamă, câţi ani au, dacă mai au fraţi, ce au făcut în timpul verii etc. Copiii au prins curaj. În zilele următoare am căutat să-i verific pentru a afla cât sunt de pregătiţi. Unii erau mai isteţi, alţii mai puţin. Unul din clasa a II-a nu cunoştea toate literele alfabetului şi nu putea citi. Stăteam cu el după ore, stăteam şi cu alţii care vedeam că n-au înţeles ce li s-a predat. Aveam ambiţia ca să dau la ciclul doi elevi bine pregătiţi, să fiu mândră de ei. Câţiva dintre ei erau foarte buni. Cel de clasa a III-a îmi dădea de furcă. Cu chiu, cu vai l-am scos şi pe el la liman.

La sfârşitul anului pregăteam programe artistice, unde erau antrenaţi toţi. Îmi erau dragi şi mă amuzau perlele scoase din gura lor. Când intram în clasă uitam de toate necazurile. Şi necazuri aveam destule.

Cum dădea frigul şi făceam focul, sala se umplea de un fum înecăcios. Aduceau copiii ba magiun de prune, ba făină de grâu s-o lipim, dar degeaba. Dacă deschideam geamul se făcea frig, dacă îl închideam ne îneca fumul. Hainele ni se îmbibau de fum.

356


Şcoala nu avea femeie de serviciu. Trebuia făcută curăţenie în clasă, făcut focul dimineaţa. Mamele veneau şi nu prea, aşa că mă trezeam făcând eu treaba. Lemnele de foc, mai de milă, mai de ruşine le tăia sluga domnului Cocoară, care din când în când mai trebuia şi stimulat. Ce să vă spun? Eram cineva: directoare, învăţătoare şi femeie de serviciu.

Au început ploile. Argila îmbibată cu apă ţi se lipea de încălţări, abia puteai să te mişti. Trebuia să merg la centru la muncă culturală (cam la 3 kilometri depărtare). Venea Oniţa Bărbat, Ana Vereş şi Tiţi Cucea (colega mea de şcoală) de la Bolduţ-Hotar (Huda), cam la 6 kilometri depărtare de centru, mă strigau şi pe mine şi, înarmate cu bâte, să ne apărăm de câini, porneam spre centru. Abia mişcându-ne picioarele prin noroiul cleios ne opream din când în când să ne curăţăm cizmele şi făceam haz de necaz. Când ne întorceam în serile de iarnă, cele trei colege poposeau la mine (nu îndrăzneau să meargă pe întuneric până la Huda). Ne îngrămădeam cum puteam şi dimineaţa devreme o porneau spre şcoala lor.

Aveam director un oltean cu fruntea lată, încrezut, cu pretenţii de înţelept. Se purta de parcă din faşă a fost tot director. La majoritatea consiliilor pedagogice se lua la harţă cu câte unul. Dacă i se punea pata pe cineva, apoi să se ţină. Trebuia să te prezinţi la muncă culturală indiferent de starea în care te aflai. Nu accepta nicio scuză. Îţi tăia din salariu fără remuşcări, ori de câte ori se ivea prilejul. Ca şi celelalte comune din jur, şi Ceanu Mare se prezenta la festivaluri culturale ce aveau loc la Turda.

Pregăteau dascălii dansuri populare cu tinerii din comună, cor, cântece populare, piese de teatru, unde participau şi cadrele didactice. Comuna era apreciată pe judeţ pentru rezultatele ce le avea în domeniul cultural.

Împrejurările m-au apropiat foarte mult de colega mea de clasă, Tiţi Cucea. Cât am fost la şcoală era pentru mine o simplă colegă; o fată blondă cu două cozi groase, cu un scris foarte frumos, silitoare la învăţătură, gata să plângă când era ascultată şi nu se pregătise suficient, plină de râs şi de voie bună. Aici, în câmpul muncii, în cei trei ani cât am stat la Andici, am devenit cele mai bune prietene şi i-am descoperit o mulţime de calităţi, printre care o bunătate nemărginită. Mereu avea probleme cu gâtul şi măselele. A făcut reumatism la inimă şi a murit la vârsta de 48 de ani, lăsând un copil orfan. Dumnezeu s-o ierte şi s-o odihnească.

ÎNTÂMPLĂRI, ÎNTÂMPLĂRI…

357


Era în iarna anului 1958. Eu şi Tiţi am plecat în vacanţa de iarnă acasă, la părinţi: eu la Bucium şi Tiţi la Brăzeşti (lângă Baia de Arieş). La întoarcere ne-am înţeles să venim tot împreună. Când am ajuns la gara din Valea Florilor, ne-am dat jos din tren, am traversat linia ferată şi am pornit spre casă. Aveam de parcurs 7 kilometri Cărarea întortocheată urca şi cobora printre dealurile acoperite cu zăpadă. Soarele apărea şi dispărea printre nori. Vântul adia uşor. Era o vreme plăcută. Nici n-am observat cum cerul se întunecă şi vremea capricioasă îşi schimbă înfăţişarea. O ceaţă s-a iscat ca din senin, la început ca un voal, apoi tot mai groasă. Venea aproape, tot mai aproape până ne-a învăluit. Vântul a început să ne biciuie obrajii şi să împrăştie zăpada. Calea nu se mai vedea. A intrat frica în noi. Eram ca o navă în apele învolburate: în derivă. Am mers aşa pe bâjbâite multă vreme, fără să ştim unde suntem şi unde vom ajunge. Eram conştiente că ne-am abătut din drum, ne-am rătăcit. Deodată, se aude undeva în susul dealului lătrat de câini. Stăm şi ascultăm. Se aude din nou. Ne îndreptăm în direcţia de unde se auzea lătratul. Nu ne mai era frică de câini, eram bucuroase că ajungem la un adăpost. Gospodarii, auzind lătratul au ieşit afară să vadă ce-i. Ajunsesem la Valea Întunecată, unde locuia nana Veronică (sora naşului meu) şi tetea Maxim, soţul ei. Nana Veronică, mai plângând de mila noastră, ne pofteşte în casă să ne încălzim, să mai prindem puteri, apoi tetea Maxim vine cu noi. Ceaţa se mai subţiase şi a venit cu noi până am găsit calea ce ducea spre Andici. Am pornit spre Andici, dar iar ne-am rătăcit şi odată cu seara am ajuns la Bolduţ. De acolo nu ne mai era frică, fiindcă Bolduţul era aproape de Andici.

Şi aşa, rebegite de frig şi rupte de oboseală, cu noaptea în cap, în sfârşit, am ajuns acasă. Tiţi s-a culcat la mine.

Nu la mult timp după această întâmplare, eram amândouă la Turda. Era o zi friguroasă cu un vânt tăios. Şi aşa, cum mergeam zgribulite pe stradă, ne-am întâlnit cu Zoica Mesaroş (ne-a fost colegă în anul I, apoi s-a retras din cauza situaţiei la învăţătură). S-a bucurat sincer că ne-a întâlnit şi a insistat mult să mergem la ea. Se căsătorise cu un măcelar şi locuia în centrul oraşului. Avea camere frumoase, mobilate, cu persane pe jos. Foarte amabilă, nu ştia cu ce să ne servească. Ce să vă spun? Era foarte fericită. Îşi merita fericirea pe deplin, fiindcă era o bunătate de fată. Când am plecat de la ea spre gară, fiecare cu gândurile sale. Două mute. Pe bancă, în sala de aşteptare, Tiţi rupe tăcerea zicând:

– Ce-ar fi dacă ne-am găsi şi noi nişte Feţi-Frumoşi care să ne ducă direct la uşa raiului? Şi a început să râdă. Apoi tot ea: Cu

358


condiţia să nu ne mai pierdem busola şi să umblăm hai-hui pe cele coclauri până dăm bot în bot cu vreo sălbăticiune.

Aşa era Tiţi, plină de haz. Făt-Frumos a răpit-o şi a dus-o la Câmpia Turzii. Destinul însă i-a fost potrivnic. S-a stins mult prea devreme. Cred c-a ajuns dincolo de poarta raiului.

Iarna, dacă trebuia să mergem la Turda la diferite şedinţe, plecam de seara. Nu ne încumetam să plecăm dimineaţa la tren, era prea întuneric. Plecam tot cu Tiţi şi poposeam la Bicaş (aproape de gară). Acolo ne găzduia nana Cruciţă, o femeie mică şi sprâncenată cu suflet bun. N-avea copii. Ne simpatiza şi ne compătimea. Mâncam cu poftă tot ce ne punea pe masă, apoi ne culcam în patul cu nişte perne mari şi moi.

Într-o primăvară, mă întorceam iar de acasă. Tiţi s-a oprit la o mătuşă a ei la Câmpia Turzii, iar eu mi-am continuat drumul. Pe peronul gării din Valea Florilor era lume multă, cum nu văzusem până atunci (probabil era vreun târg prin apropiere). Trenul stătea cinci minute în gară. Când s-a oprit trenul, lumea buluc spre vagoane. M-au îngrămădit într-un colţ, nu puteam să mă mişc. În îngrămădeală mi s-a descheiat paltonul. Când reuşesc să pun piciorul pe scara trenului, se închide uşa vagonului şi-mi prinde paltonul. Aud un fluierat scurt, locomotiva începe să pufăie, roţile trenului se mişcă încet, apoi tot mai repede şi eu… vai de capul meu! Habar n-am cum am reuşit să deschid uşa vagonului, apoi am căzut pe linia ferată cu valiza sub mine.

Văzusem moartea cu ochii.

LA PETREŞTI

După trei ani, sătulă de atâta bine, m-am dus la inspectorat să-mi cer transferul. Pe coridorul inspectoratului erau o mulţime de fete; unele pentru transfer, altele necalificate, vroiau să intre şi ele în învăţământ.

Am intrat în vorbă cu două suplinitoare care solicitau şcoala de la Muntele Băişorii, unde fuseseră şi-n anul anterior. Se lăudau că e foarte bine acolo şi-mi sugerau să merg şi eu. Îmi părea o idee bună; colectiv mare, lemne din belşug să mă încălzesc.

Când am intrat în sala inspectoratului şi mi-am spus doleanţele, şeful Secţiei de învăţământ a zâmbit şi mi-a spus că vreau să cad din lac în puţ. Cred că i-a fost milă de mine. M-a repartizat la Petreştii de Mijloc, lângă Cheile Turzii, localitate aproape de Turda. M-am prezentat la post şi am făcut cunoştinţă cu colega mea de muncă, Dinuţa Poruţiu. Era o şcoală cu clasele I-IV. Predam simultan la două clase. Eram bucuroasă că nu sunt singură la această şcoală. Gazdele mele au fost nana Silvia şi

359


tetea Lila, doi oameni tineri şi buni gospodari. Tetea Lia era un om zdravăn, sfătos şi mereu pus pe şotii.

Gospodarii din sat aveau în ogradă bivoli, iar porcii erau duşi la păşune ca vitele: cu clopote la gât. La această şcoală am stat doi ani, apoi, cu părere de rău, a trebuit să plec; mi se desfiinţase postul.

Am plecat la şcoala generală din Ceanu Mic. Aici am predat geografia la clasele V-VIII. Am stat în incinta şcolii la soţii Hădărean, veniţi de la Ceanu Mare, Lenuţa învăţătoare, iar Remus – director, apoi inspector şcolar. La îndemnul directorului, un moldovean de prin părţile Bacăului, care era student la cursurile fără frecvenţă din Cluj, m-am înscris şi eu la Facultatea de Istorie-Geografie (f.f.). Am reuşit la examenul de admitere şi am dat în vară examen la 7 obiecte, rămânând pe toamnă examenul de Cartografie. Conştientă fiind că n-am habar de acest obiect bazat pe trigonometrie şi matematică superioară n-am îndrăznit să mă prezint în toamnă la examen. Şi rău am făcut. Ulterior am aflat că nimeni n-a repetat anul din cauza acestui obiect.

Mi-a rămas ca amintire un carnet albastru: carnetul de student.

În anul 1964 m-am căsătorit şi am plecat cu soţul meu la Moldova Nouă, locul unde a fost repartizat după terminarea şcolii. Tot atunci am aflat o veste tristă: Pe Dinuţa, colega mea de la Petreşti o tăiase trenul în gară la Cluj. A lăsat pe lume un copil orfan.

Oraşul Moldova Nouă era un centru minier populat de oameni veniţi din toate colţurile ţării. Erau mai multe şcoli cu clase paralele. Ca de obicei, mi-am făcut datoria conştiincios. Exigentă în primul rând cu mine, am foste apreciată de părinţi şi de colegii de muncă. În acest oraş mi-am luat gradele didactice şi am crescut doi copii: o fată şi un băiat. Amândoi au terminat politehnica şi sunt la casele lor.

În anul 1992, după 35 de ani munciţi la catedră, am ieşit la pensie şi m-am întors în satul meu natal lângă bătrânii mei părinţi. Aici am înjghebat o mică gospodărie.

Şi acuma, când văd copiii cu ghiozdanele în spate mergând la şcoală, mă cuprinde nostalgia, ştiind că am îmbătrânit şi misiunea mea s-a încheiat.

Bucium Poieni – ian. 2008

360


DE PE BAZALT DE DETUNATE, ÎN NOROAIELE BEIULUI

VIORICA VĂDAN (N. MACAVEI)

REMUS HĂDĂREAN

Veşnic veselă, cu un zâmbet ce-i scaldă mereu faţa, Viorica nu reproşează nimic vieţii parcurse în cei 71 de ani. Părinţii care au adus-o pe lume, ca mai toţi buciumanii: creşterea vitelor, cultivarea palmei de pământ smulsă pietrişului şi mineritul.

Mama, femeie vrednică din neamul Bembeştilor din Poieni, a dus de fapt greul casei, tatăl fiind plecat mai tot timpul fie la mină, la Rodu, fie concentrat şi apoi pe diferite şantiere, ea trebuind să îngrijească animalele, să adune fânul, să prelucreze cânepa smulsă din grădină, să-i toarcă firele alături de caierele de lână în nopţile de iarnă, să ţeasă apoi

pânza pentru cămăşi şi aşternut, precum şi stofa groasă din care cosea îmbrăcămintea necesară. Dar cea mai mare grijă era îndreptată spre cei doi copii – Viorica şi Petru.

Fiind mai mare cu doi ani ca fratele meu, mama mi-l lăsa în grijă când pleca la grajd ori la câmp. Ţi-ai găsit, grija unui copil dată într-a altuia, tot cu minte scurtă, fapt ce s-a dovedit destul de păgubos într-una din zile. De cu seara mama a cernut făina, a plămădit aluatul, a dus covata în camera alăturată şi a pus-o jos,

Familia mea

361


urmând ca dimineaţa să frământe şi să bage în cuptor. Eu, fiind ocupată cu îmbrăcatul păpuşii, n-am observat când frăţiorul, mergând de-a buşilea, s-a strecurat prin uşa deschisă şi direct în mijlocul aluatului. Când l-am descoperit, împrăştia de zor făina în jurul trocii, după ce îşi turnase şi în cap şi pe cămăşuţă. Dar şi mai mare s-a arătat paguba când, vrând să-l ridic din troacă, nu se dezlipea nicicum, aluatul ce urma a fi amestecat cu apă şi făină i se lipise de fundul gol, el fiind îmbrăcat doar într-o cămăşuţă scurtă. Nuiaua ca nuiaua, m-am ferit cât am putut de ea, dar biata mamă nu a mai avut ce frământa, aşa că în ziua aceea am cam răbdat de foame.

Biata mamă s-a stins din viaţă destul de timpuriu.Tatăl, provenit dintr-o familie mai săracă, era un om vânjos,

plin de viaţă, descurcăreţ, şi nu-i prea păsa de ce se întâmpla în jurul lui. Când şteampurile au fost scoase din uz, a luat calea şantierelor pentru a-şi putea întreţine familia.

Mobilizat fiind, în anul 1942 ajunge la Ploieşti unde săvârşeşte un act de bravură. Ochitor pe un tun anti-aerian, în timpul bombardamentelor în avalanşe consecutive de către aviaţia americană asupra obiectivelor petroliere, ţinteşte aripa unui bombardier ce cade la pământ, aducând ca prizonieri pe cei 8 servanţi, piloţi şi soldaţi americani. Drept recompensă, este decorat cu Virtutea Militară şi primeşte o permisie de câteva zile să-şi vadă familia. Dar, aşa cum au făcut şi alţi militari care se săturaseră de război, nu se mai întoarce la unitate, astfel că, fiind declarat dezertor, este nevoit să se ascundă până la terminarea războiului.

Deşi a dus o viaţă grea, agitată, în mare parte văduv, trăieşte 96 de ani.

Născută la 24 septembrie 1936, la vârsta de 7 ani devine elevă a şcolii primare din satul natal, Bucium Şasa, avându-l ca învăţător pe Alexandru David (Şăndruţ, cel care peste ani avea să ajungă la Ceanu Mare – Dosu Napului, împreună cu soţia Tamara).

Clasele gimnaziale, la Abrud, reprezintă pentru Viorica o altă lume, convieţuirea în colectivitate dându-i posibilitatea să capete încredere în sine, să se desprindă de timiditatea copilului venit de la ţară. Viaţa în colectiv ne-a făcut mai sociabile, legându-se prietenii trainice. Îmi amintesc cu drag de colegele venite din zona Bradului – Ica Bocan şi Viorica Brădean, cele care, de Paşti, aduceau un cozonac cu nucă deosebit de gustos şi ni-l ofereau cu generozitate. La internat primeam mâncarea gratuit şi era mulţumitoare. Cu toate acestea, în fiecare sâmbătă străbăteam 16 kilometri pe jos până acasă pentru a ne suplimenta hrana, mai

362


ales cu produse lactate…După terminarea ciclului gimnazial dă admitere la Şcoala

Pedagogică pe care o absolveşte în anul 1955. …În timpul anilor de studiu am avut profesori renumiţi care au fost ataşaţi de noi ca şi cum am fi fost copiii lor. Amintesc pe domnul profesor Voica Virgil care ne-a fost diriginte, domnişoara Olteanu, domnii Basarabescu, Peter, Bogdan – care era din Bucium Poieni –, domnul Paşca Traian care în excursia pe care am făcut-o la terminarea anului IV a venit cu noi şi aproape pe fiecare domnişoară – care erau atunci – ne-a cerut de nevastă, dar numai una a acceptat, aceasta a fost Zica, care a devenit soţia lui, iar la revederea pe care am avut-o îşi exprima durerea după el, susţinând că a fost un soţ deosebit, apoi cum să nu fie când între ei era o diferenţă de 18 sau 20 de ani.

La terminarea şcolii am fost repartizată în satul Boian, com. Ceanu Mare, unde am educat copilaşi timp de doi ani – aici aveam un director Mocanu Gheorghe, un om foarte bun, dar avea o soţie olteancă, care atunci când aveam şedinţe îi zicea: „Mocanu, nu mai termini odată?”, el săracul căuta să scurteze şedinţele de gura ei…

…În satul Boian eram la început cu colega şi consăteana mea Puşa Macavei, care a plecat după un an, eu rămânând cu personalul format din directorul Ghiga Ioan, preoteasa Ionescu Victoria şi soţia directorului.

…Anii uceniciei mele la Boian au fost şi cu peripeţii, era un noroi cleios şi toamna până târziu trebuia să străbaţi uliţele cu cizme de cauciuc, eu nefiind obişnuită cu nămolul am şi căzut, că alunecai ca pe gheaţă pe acest noroi lipicios…

Fiind cea mai tânără din colectiv, era angrenată mai ales în reprezentarea tineretului la nivel de raion, astfel că sâmbetele utemeul o convoca la fel de fel de şedinţe. Aşa se face că într-o sâmbătă, trebuind să plece la o şedinţă UTM la Turda, se duce la GAC, împreună cu o colegă venită în locul lui Puşa Macavei, o olteancă rea de gură – Nuşa Manea, apelând să fie luate în camionul colectivei, acesta fiind singurul mijloc de transport. Refuzate fiind, colega Nuşa i-a blestemat: să vă răsturnaţi şi să vă aprindeţi. Şi miracol: Seara am auzit că camionul a luat foc, tovarăşii de la GAC au fost beţi, s-au aplecat după ceva jos cu ţigara în gură, care a căzut pe benzină şi a luat foc – notează Viorica.

După doi ani de apostolat la Boian, la insistenţele consătenei Puşa Macavei şi a mamei care o vizitase şi văzuse condiţiile precare în care trăia, reuşeşte să obţină transferul în raionul Câmpeni,

363


comuna Mogoş, satul Buteşti, având ca colegă pe învăţătoarea Tuţi Slevaş, de loc din Zlatna.

La alegerile pentru MAN din anul 1956 – îşi aminteşte Viorica, colega mea Tuţi Slevaş a refuzat să voteze şi a fost dată afară din învăţământ. În locul ei a venit actualul soţ al meu, Vădan Gheorghe. Între noi s-a înfiripat o poveste de dragoste în urma căreia a rezultat căsătoria şi naşterea unui copil pe nume Mihaela, care este institutor la Abrud. Căsătoria a fost şi cu bune şi cu rele, dar a rezistat timp de 50 de ani, ajungând ca în decembrie 2007 să fim sărbătoriţi cu ocazia „nunţii de aur” la sediul primăriei.

După 6 ani de stat în Mogoş Buteşti m-am transferat în satul natal – Bucium Şasa – unde am predat biologie-agricultură timp de 30 de ani, am fost foarte apreciată atât de directorul şcolii, Voicu Macavei, cât şi de celelalte cadre didactice…

În timpul profesoratului la şcoala din Bucium a fost şi directoare a căminului cultural, calitate în care a instruit formaţii artistice, precum de dansuri, teatru şi brigadă artistică de agitaţie, formaţiuni cu care a făcut multe deplasări în comunele învecinate.

În anul 1994, după o muncă de 40 de ani petrecuţi la catedră şi luminând tinerele vlăstare, m-am pensionat, iar acum duc o viaţă activă, muncesc la câmp, în grădină, mă simt sănătoasă, împlinită sufleteşte – îşi încheie Viorica Vădan intervenţia.

364


DEBUT ÎN DĂSCĂLIE, 1 SEPTEMBRIE 1952

ANA BUICU (N. POPA).

Ce bine era când era rău.Ce uşor era când era greu.Da, da, mergeam braţ la braţ cu

sănătatea, tinereţea şi iubirea, cele câteva nestemate ale vieţii pe care în general omul le apreciază valoarea abia când începe să le piardă.

Când ai cele trei perle alături, eşti un învingător.

Nu poţi da înapoi oricât de greu ar fi războiul cu viaţa, mergi înainte.

1 septembrie 1952.Ce să fie această dată? Nu-i data

naşterii, nici a căsătoriei mele, cu toate astea este una din cele mai însemnate date

din viaţa mea.Da, atunci s-a pus baza carierei mele de dascăl, care a durat

până la vârsta de 61 de ani. Trebuie menţionat că am intrat în învăţământ înainte de împlinirea celor 19 ani.

La alegerea postului în teren a fost o întreagă isterie, toţi absolvenţii de şcoli pedagogice sau facultăţi ne-am prezentat la secţia de învăţământ a raionului Turda, unde intram în ordinea mediilor şi urma să stăm de vorbă cu şeful secţiei, Simion Luduşan, care venea cu oferta posturilor. Pe lângă absolvenţii anului 1952, mai era şi un număr mare de absolvenţi din alte promoţii.

Am intrat în ordinea descrescândă a mediilor.Inspectorul Luduşan, la prima vedere mi s-a părut un om

inteligent, bun psiholog, diplomat, se uita la fiecare absolvent, citea pe faţa noastră ce ne dorim.

Toţi tinerii ne doream şcoli aproape de oraş.La prezentarea în faţa comisiei se uita la fiecare absolvent, îl

întreba ce post doreşte, după câteva secunde scotea din pălăria iluzionistului exact postul dorit. După care îţi prezenta harta raionului şi identifica locul unde se găseşte postul respectiv. La

365


plecarea de la inspectorat fiecare absolvent era mulţumit.Aşa se face că localitatea care mi s-a oferit, Ploscoş, era între

Câmpia Turzii spre Cluj, de o parte şi de alta a liniei ferate. Ca sate componente ale comunei erau Cânepişti, Valea Florilor, Lobodaşi, Crairât, Valea Largă şi Ploscoş.

Reîntoarsă acasă, în comuna Băişoara, am povestit părinţilor unde voi lucra în următorii ani. Toţi erau mulţumiţi, afară de bunica, care dorea ca nepoata ei, adică eu, să lucreze în comună. Lucrul acesta şi-l dorea de când am început cursurile la Şcoala Pedagogică. Nu a fost să fie. Acest eveniment era aşteptat şi de cei 7 fraţi mai mici, cărora le promiteam că la primul salar o să le cumpăr ceva.

Pregătirea plecării la post a durat mai mult decât îmi închipuiam. Însoţitorul meu urma să fie fratele Gligor, care era cu 4 ani mai mic decât mine, dar era umblat în lume, deoarece lucrase câteva luni cu căruţa la Cugir, ceea ce-l făcea să se dea atotştiutor. De acasă am plecat cu R.A.T.A., un autobuz răblăgit, aglomerat, sufocant, care ne-a dus până în gara din Turda, unde am ajuns aproape de plecarea trenului spre Câmpia Turzii. Întârzierea autobuzului a fost din pricina mea. Nu suportam mirosul de benzină, obligând şoferul să facă mai multe opriri. Faţă de Mocăniţa cu care mergeam la Abrud, trenul spre Câmpia mi se părea un uriaş. Era prima dată când călătoream cu aşa o namilă. Făceam un calcul, câteva vagoane din Mocăniţă ar intra într-un vagon de la acest tren. La o jumătate de oră ajungem în gara Câmpia Turzii, de unde urma să luăm trenul ce venea dinspre Războieni. Eram flămânzi, deoarece nu mâncaserăm de seara. Cu toată aglomeraţia din sala de aşteptare, am ocupat o bancă unde am desfăcut merindele. Mâncare ce rămăsese am adunat-o, am pus-o în plasă şi fratele meu a mers să aducă apă. Când mi-a dat sticla cu apă m-a informat că trenul cu care urma să plecăm se dusese spre Cluj, fără ca noi să devenim pasageri. Când ne-am uitat în jurul nostru, rămăseserăm aproape singuri în gară. Fratele meu ştie-tot a găsit o vorbă de alinare să mai reducă din groaznica supărare: lasă Anişoară că vine altul, fiind vorba de tren, şi a venit la ora 8 seara.

Nu ştiu la ce oră a sosit trenul în Valea Florilor, sat aparţinător comunei Ploscoş. Am fost singurii călători sosiţi în gară. După ce impiegatul şi-a făcut datoria în faţa gării, a venit în sala de aşteptare şi ne-a luat la întrebări. Cine suntem? De unde venim şi cu ce probleme?

Bineînţeles, ne-am legitimat ca în faţa unui şef de miliţie. Şeful era foarte satisfăcut de descoperirea lui. Ca să fim crezuţi, pe lângă

366


buletinul de identitate, eu i-am prezentat şi hârtia de numire, semnată de cei mari. Nu ştiu ce l-a făcut pe impiegat să ne facă un program: naivitatea, prostia noastră, dar ne-a dus în locuinţa lui din gară, ne-a prezentat soţiei şi copiilor, lăudându-se că el e cel care a descoperit pe noua învăţătoare.

Dimineaţa, fiind liber, şi-a luat soţia cu el şi ne-a condus până la centrul de comună, unde era sediul Sfatului popular din Ploscoş, şi ne-a prezentat primarului.

Primar, un om tuciuriu, mic de statură în jur de 30 de ani, muncitor luat de la Industria Sârmei şi pus la cârma comunei.

Contabil, un om inteligent cu ochi sclipitori, carismatic, cu o defecţiune fizică care-i făcea mersul foarte greoi. Coloana vertebrală încovoiată (la propriu). Mai târziu am aflat că era un bun profesionist, lucrase în administraţie şi înainte de război, de fapt era singurul salariat cu picioarele pe pământ, el ducea greul comunei.

Secretara care rezolva corespondenţa era de vârsta mea, cu care m-am împrietenit.

A doua zi dimineaţa aşteptam cu nerăbdare să-mi cunosc colegii. Dar n-a fost să fie aşa. Înainte de plecarea la şcoală, în faţa casei mă aştepta o şaretă cu primarul comunei, la comanda căruia m-am urcat alături de el, dând bici calului şi, fără nicio vorbă, într-o jumătate de oră a oprit şareta între două dealuri unde era amenajată aria, locul unde se făcuseră stogurile de cereale ce urmau să fie treierate. Acest teren se numea Groapa Ungurenilor, denumire ce provenea de la cantonul CFR, care era locuit de familia Ungureanu. Din această familie urma să-i am elevi pe doi dintre copii. M-a uimit inteligenţa şi hărnicia lor, care le-a fost răsplătită printr-o bursă spre a studia în străinătate. Ajunsă la aria cu pricina, am fost debarcată din şaretă, la o comandă, aşa cum am fost urcată de către primar, într-o grămadă mare de locuitori care urmau să-şi treiere cerealele pentru care munciseră un an de zile. Bucuria era mare, deoarece recolta era bogată în acel an 1952. Din numărul mare de ţărani s-a desprins unul mai dezgheţat şi mi-a făcut un mic instructaj. El lucrând ca mecanic la batoză, trăsese cu ochiul ce trebuia să facă un delegat: se făcea cântărirea producţiei, după care urma să se calculeze cât la sută era cota către stat, cât uium pentru batoză, ce cantitate trebuia dată lucrătorilor de la batoză şi cantitatea rămasă era a proprietarului.

După două zile a apărut în zonă fostul delegat, care m-a bătut pe umeri spunându-mi te descurci, fată. Gazda unde fusesem cazată la arie mi-a oferit o cameră, cea mai bună, unde

367


era atârnată de tavan toată slănina de la doi porci, câteva budii de brânză, oale cu smântână, blide cu lapte şi într-un colţ de cameră, un pat.

Seara, înainte de culcare, priveam dezgustată la toate aceste alimente care până atunci îmi plăcuseră. Trec repede peste acest capitol, deoarece şi acum mă deranjează când îmi amintesc.

Eram în uniforma şcolară, de culoare neagră, cu guleraş alb. După o săptămână, negrul se transformase în alb şi gulerul în negru. Cu o zi înainte de începerea şcolii, apare şi trăsura care avea să mă aducă la centru.

Gazda mea erau doi bătrâni, Ion şi Nastasia, oameni săraci, foşti lucrători pe moşia grofului şi care nici în ruptul capului nu au vrut să-mi ofere găzduire. În mod abuziv, primarul le-a impus să mă ia în gazdă. O săptămână, în loc de pat am avut o laviţă pe care îmi puseseră un ţol, iar noaptea, când cădeam în partea dreaptă, când în partea stângă. Minunea a fost după o săptămână când laviţa a fost înlocuită cu un pat pe care era un aşternut impecabil, cearşafuri de pânză, albe ca zăpada, un ţol lucrat de casă şi prelucrat la vâltoare, iar bătrânii aşteptau sosirea mea de la şcoală să vadă ce efect are asupra mea această surpriză. Nu-mi venea să cred, i-am pupat pe amândoi, le-am mulţumit, şi asta a rămas gazda mea timp de patru ani.

După plecarea mea din Ploscoş i-am vizitat în câteva rânduri.Aş dori să spun cum am găsit cele 5 şcoli de pe raza

comunei, încadrate cu personal didactic.Şcoala de 4 ani din Cânepişti, prima şcoală din direcţiei

Câmpiei Turzii spre Cluj, era încadrată cu doi dascăli, soţii Sima. Buni specialişti, serioşi, muncitori, din mâinile cărora ieşeau copii foarte bine pregătiţi care-i concurau pe elevii din şcolile unde mergeau în clasa a V-a. Aici clădirea şcolii era nouă, cu două săli de clasă, cancelarie şi locuinţa pentru dascăl.

Şcoala din Valea Florilor funcţiona în vechiul conac boieresc care dispunea de două săli de clasă şi o locuinţă. Mă miram deoarece nu văzusem până atunci un conac boieresc de dimensiuni aşa de mici. Aici am găsit o oază de verdeaţă, înconjurată de un pământ arid. În jurul conacului era plantată o perdea de brazi, ceea ce mă făcea să-mi amintesc de zona împădurită de unde veneam. Aici se mai întâmpla ceva: gospodăria colectivă avea o suprafaţă de teren destul de mare cultivată cu pepeni galbeni şi verzi. Paznicul, nenea Feri, ne da pepenii la ales. La câteva zile sau o dată pe săptămână, toate cele

368


7 cadre didactice tinere ne întâlneam la pepenărie. Aici pepenii nu-i cumpăram la bucată, ci cumpăram timpul cât îl stăteam între pepeni. O oră costa 20, 30 de lei, în acest timp fiecare ne săturam, grămada de coji de pepeni fiind mare, le împrăştiam pentru a nu le găsi preşedintele colectivului. De altfel, acesta nu era un om rău, dar noi ne feream de observaţie.

Doamna Grama, învăţătoarea care era trecută de o anumită vârstă, era mult timp în concediu medical. Că era bolnavă sau nu, era în concediu medical. Acest lucru ne bucura, nu suferinţa ei, ci faptul că suplinind orele aveam un ban în plus în buzunar.

Şcoala Lobodaşi, o clădire veche, şubredă, sub formă de vagon cu 3 încăperi, cu târnaţ în faţă (coridor deschis) şi 2 pivniţe. Învăţător, d-nul Marinescu. Înainte de război practicase preoţia. Nu cunosc dacă a fost dat afară din preoţie sau s-a lăsat de bună voie, dar a îmbrăţişat cariera de dascăl. N-a fost un dascăl slab, dar purta cu el o înspăimântătoare frică: frica de inspecţie, frica de lecţie deschisă, frica de copii, să nu-i sancţioneze şi frica părinţilor, să nu-l reclame. Lecţiile le preda cu o anumită stângăcie, dar din punct de vedere religios, copiii erau cei mai bine pregătiţi, fiecare putând deveni un adevărat preot.

Şcoala Crairât, clădire nouă, învăţător domnul Dordai, bun specialist pentru cadrele tinere, un bun îndrumător. În perioada 1952-1956 îşi construia casă. Salariul îl luam în două chenzine, dar el nu se putea achita de datorii nici la prima, nici la a doua, nu făcea caz din asta, dimpotrivă, venea după salarii făcând fel de fel de bancuri la adresa banilor. Avea doi copii inteligenţi, care am auzit că au lucrat mult timp la Primăria Turda.

Şcoala din Valea Largă avea un singur cadru didactic, pe care nu l-am cunoscut în cei 4 ani, deoarece era aproape de Turda, dar pe teritoriul comunei Ploscoş, şi era finanţată direct de inspectorat.

Şcoala din Ploscoş, unde am profesat 4 ani, era o clădire nouă cu 2 săli de clasă, o cancelarie, un hol mare şi 2 camere care ar fi fost locuinţă pentru dascăli, dar n-a fost să fie, era ocupată de postul de miliţie.

Şcoala era încadrată cu 4 dascăli şi 2 educatoare. Grădiniţele neavând spaţiu în şcoală, funcţionau în cadrul gospodăriei colective, acolo având bune condiţii deoarece funcţionau cu program prelungit. Cursurile la grădiniţe începeau dimineaţa la 8 şi se terminau la ora 4 după masa.

Câteva caracteristici ale comunei. Ocupa o suprafaţă enorm de mare. Zona cuprinsă între Câmpia Turzii, Ceanu Mare, Boju şi

369


Turda. Suprafaţa nu era nici şes, nici deal, nici munte. Era străbătută de calea ferată şi în paralel o şosea nepietruită. În lungul liniei ferate apărea ca din senin o şuviţă de apă sărată. Nu ştiu cum să vă spun, terenul parcă era format prin încreţire, un deal, o groapă, o groapă, un deal. În bună parte pământul era arid, sărat şi fără vegetaţie. Cât efort, câtă muncă trebuie că făceau locuitorii acestei comune să stoarcă pământului bogăţia de cereale. Aici găsim câteva gospodării colective care, pe lângă cultivarea cerealelor, aveau şi gospodării zootehnice, oi, vite şi cai. O bună parte din hrana vitelor era adusă din zona de munte. Mă miram, deoarece cu toată criza de specialişti, gospodăriile colective aveau zootehnişti, medici veterinari şi horticultori. Casele oamenilor erau fără împrejmuire. Casa gazdei mele era împrejmuită. În timpul ploilor drumurile erau impracticabile. Tineretul îşi instala pe picioare catarigi care îi ridicau la 20, 30 de cm faţă de pământ. Unii dascăli care locuiau mai departe îşi făcuseră şi ei rost de aşa ceva. Eu nu am putut umbra niciodată cu acele picioroange. Trebuie să spun aici că o bună parte din salar care era 400 de lei, mergea pe cizme şi bocanci. Lemnele de foc erau o raritate. Cuptoarele de pâine aveau gura în afara camerei, deoarece focul se făcea cu coceni de porumb, ceea ce însemna mare mizerie. N-aş vrea să uit faptul că în primele luni după numirea în învăţământ, toţi tinerii învăţători aveam abonamente la Teatrul de Stat din Cluj şi la Opera Română. Sâmbăta şi duminica mergeam la spectacol, iar noaptea dormeam la căminele studenţeşti, unde aveam verişoare sau colege care ne găzduiau pentru o noapte. Spectacolele văzute erau comentate toată săptămâna, apreciate sau nu.

În prima fază mi-am cunoscut colegii de dăscălie, dar şi pe preotul Iepure. Întâlnirea cu dânsul era foarte deasă, deoarece biserica era în curtea şcolii. El a fost oarecum sprijinul celor câteva cadre. După fiecare slujbă venea cu traista plină de prescuri şi ne dădea fiecăruia. Eu am venit în locul doamnei preotese, fosta învăţătoare care ieşise la pensie. Aşa se face că în primul an de dăscălie, de la copii la părinţi, lumea mi se adresa cu doamna preoteasă. Acest nume m-a urmărit aproape 2 ani de zile, după care apelativul a fost înlocuit cu tovarăşa.

Obiectivele urmărite erau procesul de învăţământ, şcolarizarea sută la sută, alfabetizarea oamenilor neştiutori de carte, formarea de brigăzi artistice, teatru, cor, pregătirea, atât a elevilor, cât şi a oamenilor maturi, în vederea concursurilor intercomunale sau chiar regionale. Trebuie să spun că aici se

370


muncea enorm de mult. Noi, dascălii, nefiind specialişti trebuia să ne pregătim în sensul acesta. Niciun dascăl nu era scutit de aceste activităţi extraşcolare.

Procesul de învăţământ se desfăşura în mod normal deoarece aveam copii foarte inteligenţi. Astfel, după câţiva ani am întâlnit-o pe Adi Raveca, mare economistă la Orăştie, pe Bara Traian, mare jurnalist, şi mulţi alţii cu şcoli de specialitate sau universităţi terminate. Sufleteşte eram alături de ei, deoarece diferenţa de ani între mine şi clasa a patra era de 8 ani. Pauzele le foloseam jucându-mă cu ei în curtea şcolii, la propriu.

Din punct de vedere existenţial, material o duceam foarte greu. Până într-o zi când mama elevilor Mărginean, de altfel elevi foarte buni, a apărut la gazda mea cu diferite produse lactate, lapte, brânză, unt. Părinţii acestui elev am descoperit că erau prelucrători de produse lactate în cadrul gospodăriei colective. De atunci nu mi-a mai fost frică de foame. Eram abonaţi la ei toate cadrele didactice, şi produsele ne erau aduse acasă. Preţul era foarte mic. Litrul de lapte 0,50 lei, şi de aici toate produsele destul de ieftine.

Comuna nu era electrificată. Petrolul se repartiza cu restricţii. Iluminatul se făcea cu lămpi obişnuite, dar de foarte multe ori, seara, rămâneam pe întuneric. Odată nu aveam petrol, altă dată fitil şi uneori nu se găseau nici sticle de lampă.

Câte nopţi nedormite, câte zile frământate, cu toate că colectivul de cadre lucrau împreună şi astfel egoismul, invidia nu făceau casă bună cu noi. O problemă peste care treceam foarte greu era recenzia unei cărţi. Asta cerându-se în activităţi extraşcolare. Pentru a nu degrada conţinutul cărţii, recurgeam la citirea selectivă. Citeam pasajele care interesau pe grupul de ascultători. Pentru cei tineri, capitole de dragoste, pentru oamenii care au trecut prin război, scene de pe front.

Greul a venit după plecarea directorului de centru, Bota în armată. Neştiind nimic în probleme de administraţie, am fost obligată să iau legătura cu directorii mai în vârstă. Ajutorul cel mai mare a venit de la contabilul Inspectoratului raional, d-nul Marcu. El mă ajuta în întocmirea statelor de plată, repartizarea combustibilului care se făcea foarte greoi şi multe alte probleme.

Ca activitate extraşcolară foarte grea era alfabetizarea oamenilor în vârstă.

Colegii care au prins aceste timpuri ştiu cât de greu făceam mobilizarea. De cele mai multe ori mergeam noi la domiciliu, şi mare mi-a fost surpriza când am găsit elevi de-ai mei ajutându-şi

371


bunicii.Şi ca să nu fie suficiente aceste probleme, m-am trezit

propusă să candidez la postul de deputat raional. Niciodată nu am ştiut din partea cui a venit această propunere. Bănuiam pe unul şi pe altul. Şi atunci, ca şi acuma, cei mari veneau cu propuneri de genul acesta, iar în spatele nostru se trăgeau sforile. Nu ştiu cine au fost cei câştigaţi, dar eu nici într-un caz. Drumuri în plus spre Turda, răspunderi dacă în şcoală existau probleme, şi culmea răspunderii, dacă cei din gospodăriile colective nu se achitau de toate sarcinile.

Cel mai bănuit pentru această ispravă (depunere de candidatură) era preotul Iepure, cu toate că el a negat tot timpul. Bineînţeles, am fost votată de toţi alegătorii, minus unu. Unul dintre voturi avea consemnat pe el trei cuvinte: apă de ploaie.

Cred că alegătorul acesta a fost cel mai sincer. Eram curioasă care a fost persoana care m-a calificat atât de bine. Totuşi a rămas o enigmă.

În anul şcolar următor, 1953, am dus-o cu mine pe sora mea Tica care între timp terminase liceul de matematică. A fost încadrată pe unul dintre posturi, vacant prin plecarea unei colege. Prezenţa ei la şcoală ne-a scutit de activităţile artistice deoarece ea se descurca foarte bine. A format o brigadă artistică, un grup vocal, o mică orchestră, iar noi, restul cadrelor devenirăm spectatori. Pentru aceste merite, noi renunţam la premii în favoarea ei. Această stare de lucruri a durat un an, ea plecând în anul următor la Târgu Mureş, la facultate. Prin plecarea ei, toate activităţile au rămas descoperite şi cele şase cadre ne-am reluat activitatea.

În următoarele rânduri voi încerca să redau câteva întâmplări de-a dreptul copilăreşti şi iresponsabile, pe care un tânăr de azi, la 19 ani, nu le-ar face fiind mult mai matur.

Ridicam salariile celor 11 cadre didactice, din Turda. În acest scop mi-am cumpărat o geantă de culoare maronie, din petice rotunde de dimensiuni mici, elegantă, şi în care urma să duc salariile din Turda la Ploscoş. Acest drum nu-l făceam pe jos, ci cu trenul Câmpia Turzii – Valea Florilor. Drumul ce lega Turda de Ploscoş pornea de la Staţiunea Balneară Turda, peste deal, şi dura o oră pe jos sau cu căruţa. Având o valoare de câteva mii de lei, am hotărât să merg cu trenul. În vagonul unde doream să mă urc, aglomeraţie mare. Arunc geanta pe coridorul vagonului şi eu reuşesc să mă urc în al treilea vagon. Să nu credeţi că aveam emoţii. Nu-mi puteam imagina că cineva s-ar încumeta să se

372


atingă de geantă. Traversând cele 3 vagoane, am ajuns în vagonul cu pricina. Geanta era rezemată de peretele coridorului şi coridorul plin de călători. Frumuşel am luat geanta şi o doamnă mai agresivă m-a întrebat dacă este a mea sau nu. Bineînţeles, în prostia mea m-am lăudat cu conţinutul genţii. De multe ori fac o comparaţie între ce a fost atunci şi ce ar fi putut fi astăzi. Când am dat salariile colegilor le-am povestit întâmplarea ca pe un fapt divers.

Altă întâmplare: în sala mare a primăriei, mare şedinţă cu directorii. Reprezentantul partidului era tovarăşul Pop. Un om mic de stat, dar care-şi da importanţă mare prin funcţia ce o avea. Am fost întârziată la şedinţă, în câteva minute s-au adunat un număr de 15 directori de şcoli. Să intrăm sau să nu intrăm? D-nul Dordai, fiind directorul şcolii de 4 ani din Crairât, deci tot din Ploscoş, a venit cu propunerea să intrăm. Nici jumătate din cei adunaţi nu au avut curajul. Ca şef de coloană, a luat-o înainte iar noi după el. Când am ajuns la jumătatea sălii, Popică, cum îi zicea toată lumea şi-a întrerupt discursul şi ne-a oprit să mai înaintăm. După ce ne-a pus pe nas vorbe grele pentru întârziere, a încheiat: Tovarăşi, presupunem că aţi fost chemaţi într-un război, cu întârzierea asta aţi fi pierdut. La care d-nul Dordai a vociferat puţin mai încet, dar în aşa fel încât să auzim noi cei întârziaţi şi jumătatea din spate a sălii, la care lumea a început să râdă în hohote. Directorii din faţa oratorului căscau ochii miraţi. Ei nu auziseră vorbele colegului: „du-te-n p… mă-tii, cu tine n-aş câştiga războiul nici cu o lună mai repede”. Abia în pauză colegii dinspre uşa de intrare a sălii s-au explicat de ce a fost râsul ăsta spontan.

Inspectorul şef de data aceasta era d-nul Ghiuruţan. Cum şi-a luat postul în primire, a dat o raită pe la şcolile din raion. Sălile de clasă erau pavoazate cu ceea ce se cerea atunci, printre care colţul prieteniei româno-sovietice (A.R.L.U.S.). Şeful avea ochi pentru tot ce era în clase. A întrebat cine este autorul acestora. Repede mi-am asumat această responsabilitate. La care dânsul arată cu un creion spre poza lui Bodnăraş, Ana Paucher şi alţi câţiva. Între timp ei căzuseră de la conducere şi fuseseră înlocuiţi cu alţii. Nu ştiu dacă cineva a mai purtat emoţii de genul acesta multă vreme. În toate şedinţele cu directorii ni se atrăgea atenţia ce punem pe pereţi în interiorul claselor, şi de fiecare dată mă aşteptam să-mi pronunţe numele, desigur, negativ. Cred că-mi urmărea starea emoţională, deoarece încheia cu un zâmbet cu subînţeles.

În speranţa că acest volum va fi completat cu altele, îmi rezerv intenţia că voi continua cu scene din restul carierei mele

373


didactice, 2 ani în Călăraş şi 35 ani în Băişoara.

374


DĂSCĂLIŢA POETĂ,

ANA ANDONE (CĂS. DAVID)

NICI CU FLORI, NICI FĂRĂ FLORI…

ANA DAVID (N. ANDONE)

Mă întorc adesea cu gândul la primul meu an de învăţământ. Am fost repartizată la mine în comună, în ŞPĂLNACA, adică acasă, dar nu în centrul de comună de unde eram, ci într-unul din satele aparţinătoare comunei, în SILIVAŞ, nu departe de oraşul Ocna Mureş. Aici se afla o şcoală cu clasele I –IV, cu două posturi de învăţători.

M-am prezentat la şcoală în ziua de 1 septembrie, ca tânără învăţătoare şi nu m-a aşteptat nimeni în prag, nici cu flori, nici fără flori. M-am trezit singură în faţa unei uşi încuiate fără să ştiu măcar de la cine să cer cheile. M-am uitat la buruienile din curtea şcolii, la gardul care nu-mi plăcea cum arăta, la strada pustie, la clădirea singuratică precum şi un pui de cuc şi am ascultat liniştea satului. Ştiţi că şi liniştea poate fi ascultată?

La scurt timp a venit şi viitoarea mea colegă. Ea cunoştea satul pentru că a funcţionat aici şi cu un an înainte şi mi-a spus la cine găsim cheile şi că nu avem femeie de serviciu la şcoală decât din 15 septembrie. Deci trebuia să ne apucăm să facem curăţenie. Era o singură sală de clasă în care cursurile se desfăşurau alternativ şi nicio altă încăpere.

Primul lucru pe care l-am făcut a fost să măturăm în sala de clasă, să ştergem băncile de praf şi să spălăm geamurile. Cu spălatul geamurilor a cam trecut timp. Am mai rezolvat câteva lucruri mărunte, apoi am plecat acasă. Ne era foame. A doua zi am venit echipate de muncă şi ne-am apucat de spălat pe jos, în sala de clasă şi băncile. Am curăţit apoi curtea şcolii de buruieni şi am făcut ordine în clasă. Aşa au trecut primele trei zile, cu muncă de salahor. Am muncit pe spetite şi fără pauze. Am spălat şi W.C-urile că nu prea arătau bine şi le-am reparat uşile.

375


Primele mele întâlniri cu sătenii ar fi putut fi triste, foarte triste, ar fi putut să-mi lase un gust amar, o dezamăgire după felul cum am fost primită. Adică ce să zic, oamenii erau buni, liniştiţi, oameni de treabă, numai că fiecare îmi vorbea doar de învăţătorul care a plecat, cât de mult îl regretau, cât era acesta de bun, inimos, harnic, iubit de săteni şi în locul căruia am venit eu. Despre mine nimic. Nici măcar Bine ai venit! Oamenii îl regretau pe domnul Vesa şi se uitau cu neîncredere la mine. Se aşteptau să vină tot un bărbat, unul cu experienţă, cu vechime şi când acolo a venit o tinerică, adică eu, (o fetiţă cum ziceau ei), care semăna a elevă, de un metru şi jumătate înălţime şi 42 kg greutate. Ce mai, semănam eu a învăţătoare? Oamenii nu credeau în mine. Situaţia nu era roză. Trebuia să cuceresc satul, să-l egalez pe învăţătorul care a plecat, dacă nu să-l şi întrec.

Deşi eram tânără am înţeles imediat că va trebui să muncesc mult pentru a-mi ocupa un loc al meu în viaţa satului, în viaţa şcolii şi pentru ca sătenii să mă aprecieze. Şi nu m-am speriat. Mie îmi plăcea meseria de dăscăliţă şi probleme mari nu mi-am făcut. Ştiam, eram sigură, că n-o să-i dezamăgesc, nu aveam voie, mai ales că am venit în locul unui învăţător bun, harnic, inimos pe care satul îl regretau, iar pe mine mă considerau prea tânără pentru a fi învăţătoare, prea fără experienţă. Nu credeau că sunt calificată, nu credeau că am terminat şcoala. Ziceau că nu am mai mult de 15 – 16 ani. Colega mea i-a asigurat că sunt chiar învăţătoare, că ea mi-a văzut diploma şi că, fiind calificată, eram şi directoarea şcolii. Nu eram supărată pe ei. De ce aş fi fost? Ei doreau ca în locul unui bărbat să vină tot un bărbat şi am venit eu, o copilă. Acesta era necazul.

M-am hotărât să muncesc, să muncesc mult şi să le arăt ce pot face. Şi am muncit atât de mult că am uitat să mă mai mărit. Vorba gazdei mele care, într-o zi, mi-a zis:

– Domnişoară, şti de ce nu te măriţi dumneatale?– De ce, baciu Dragomir?– Pentru că nu ai timp.Eram încă tânără. Deocamdată aveam alte planuri, planuri

mari. Planuri şi vise legate de profesie.

II

Primul lucru la care m-am gândit a fost să-mi pregătesc bine şedinţa cu părinţii, prima mea şedinţă de acest fel. Şi am pregătit-o. Numărul părinţilor prezenţi a depăşit numărul elevilor pe care îi aveam în clasă. A fost aproape dublu aşa cum avea să fie totdeauna la şedinţele mele cu părinţii. Şedinţa n-a durat mult, nu

376


voiam să-i plictisesc. La sfârşitul şedinţei m-au încurajat cu toţii şi mi-au spus ce mult le-a plăcut cum am vorbit.

– Domnişoară dragă, a zis o femeie, să ne mai chemi şi să ne mai vorbeşti aşa ca azi, că tare frumos ai vorbit.

Oamenii erau bucuroşi, erau mulţumiţi. Din ziua aceea am fost sigură că am satul de partea mea şi că pot trece serios la muncă. Trebuia făcut gardul şcolii care nu-mi plăcea cum era. Mai mult nu era, decât era. Şi s-a făcut. Tinerii din sat au venit cu toţii la muncă şi într-o după masă gardul a fost gata.

Mă urmărea acum un alt gând: să introduc uniformele şcolare. În satele mici nu prea aveau copiii uniforme şcolare. Era ceva nou pe atunci. Ele mai existau pe la oraşe sau în centrele de comună. Aşa că în următorul an şcolar toţi elevii mei aveau uniforme. Erau frumoşi, ca nişte îngeraşi. Se minunau oamenii când îi vedeau în curtea şcolii.

La serbările de sfârşit de an eram cam necăjită pentru că munceam mult, făceam şi dansuri, dar copiii nu aveau costume naţionale. Am discutat atunci cu mamele elevilor şi în următorul an şcolar s-au făcut şi acestea.

– Ei, domnişoară, domnişoară, îmi zice zâmbind tatăl unui elev, cum mă faci dumneatale să merg singur la sapă.

– Păi, de ce mergi singur, întreb eu? – Pentru că nevastă-mea coase la costumul naţional ca să-l

poată termina până la serbarea de sfârşit de an.Toată iarna şi toată primăvara au cusut femeile la costumele

naţionale până la serbare au fost gata.Mi-am dorit apoi ca părinţii să le facă elevilor şi costume de

gimnastică. S-au făcut şi acestea: maieuri albe şi şorturi negre. Doamne, ce frumoşi erau la orele de educaţie fizică! Se opreau oamenii la poarta şcolii ca să-i privească.

Când am avut inspecţia specială pentru definitivat s-a nimerit chiar o oră de gimnastică. Elevii n-au avut unde să se îmbrace că aveam doar o singură sală de clasă şi acolo erau cei doi inspectori; inspectorul de matematică şi Şeful Secţiei de Învăţământ de la raion. Şi copiii, bieţii de ei, s-au dus în W.C. să se îmbrace. Când am ieşit cu inspectorii în curte, la lecţie, copiii erau deja aliniaţi şi arătau ca nişte porumbei. Au rămas inspectorii miraţi că într-un amărât de sat au găsit aşa ceva şi m-au felicitat. Pe atunci era mare mirare în satele noastre. Azi e un fleac să-şi facă elevii din clasele mici costume de gimnastică. Cu tineretul din sat făceam dansuri, piese de teatru, cântece, serbări urmate de bal.

Toate ca toate, dar eu nu-mi terminam niciodată gândurile,

377


planurile şi visele. Nu aveam unde să facem serbările şi atunci mi-a venit o idee: să construim un CĂMIN CULTURAL. Am discutat cu deputaţii, cu delegatul sătesc, cu tineretul şi într-o vară s-a înălţat căminul cultural. Şi am fost fericiţi.

Au trecut anii. La şcoală lucram în două schimburi pentru că aveam doar o singură sală de clasă şi atât.

Am vorbit din nou cu deputaţii satului, cu tineretul, cu oamenii din sat, cu cei de la conducerea comunei şi, într-un an s-a ridicat şi şcoala, O ŞCOALĂ NOUĂ cu două săli de clasă, cancelarie, coridor. Era frumoasă. Satul a construit-o. Au fost cu toţii sufletul acestei acţiuni. Pe atunci, cel puţin acolo în sat, deputaţii făceau ispravă. Fiecare se străduia să arate că îşi merită locul în conducerea treburilor satului, cu toate că nu erau plătiţi. Făceau totul cu plăcere şi puneau suflet. N-aş fi ştiut, n-aş fi putut să fac singură atâtea lucruri, mai ales când e vorba de o construcţie. Şi şcoala s-a înălţat, o şcoală nouă şi frumoasă, numai că eu n-am mai apucat să învăţ în ea decât un trimestru. După primul trimestru am fost transferată la centrul de comună pe postul de director coordonator, adică director de centru cum i se mai spunea. Aveam 25 de ani.

Copiilor le-am spus că plec numai în ultima zi la amiază, când le-am dat drumul de la şcoală. Le-am zis că de a doua zi vor avea o altă învăţătoare. Când am ajuns la gazda la care locuiam, ca să-mi iau bagajele, am găsit-o măturând prin casă şi plângând. Ştia de seara că plec. S-a uitat la mine şi m-a întrebat:

– Chiar pleci, domnişoară?– Chiar plec, am răspuns eu.După ce am ieşit din curtea gazdei la care locuiam,

străbătând uliţa satului am văzut că aproape la fiecare poartă erau oameni, părinţi şi bunici de-ai copiilor mei, şi nu numai (au ajuns copii acasă şi le-au spus că plec). Majoritatea aveau lacrimi în ochi, de parcă plecam la armată şi îmi puneau aceeaşi întrebare:

– Chiar pleci, domnişoară?– Chiar plec, răspundeam eu.Ce altceva puteam să răspund?Aşa s-a încheiat, după aproape şapte ani, activitatea mea în

satul Silivaş. Chiar am plecat, lăsând în urmă munca mea de aproape şapte ani. Erau primii mei ani de învăţământ.

Şi au fost frumoşi chiar dacă uneori am avut greutăţi şi ochii mei s-au umplut de lacrimi.

378


ZÂMBETE, LACRIMI ŞI UN RÂS SĂNĂTOS

Una dintre amintirile primilor mei ani de învăţământ este legată de o serbare de sfârşit de an.

Ştiu că, în anul acela, au muncit mamele elevilor mei o iarnă şi o primăvară să le coase copiilor costume naţionale.

Cum nu aveam cămin cultural, urma ca serbarea să se desfăşoare în curtea şcolii pe o scenă improvizată.

Înainte de a începe serbarea a venit la mine activistul de partid de la raion şi mi-a cerut programul de desfăşurare a serbării spre verificare. L-a citit cu atenţie iar la sfârşit mi-a spus că nu am voie să fac serbarea deoarece în program am inclus poezii de-ale unor poeţi din regimul burghezo-moşieresc. Era vorba de G. Coşbuc şi Topârceanu. Nu-mi venea să cred. La început mi-a venit să râd, dar nu am râs. Am zâmbit doar. I-am zis că nu pot amâna serbarea deoarece elevii sunt pregătiţi şi îmbrăcaţi pentru serbare iar curtea şcolii e plină de părinţii elevilor. După o mică discuţie-ceartă am părăsit încăperea.

Imediat a venit la mine un deputat şi mi-a spus să merg din nou la tovarăşul activist că dacă nu merg îmi face raport la Inspectorat şi îmi desface contractul de muncă. Omul era speriat.

Supărată, am plecat să discut cu tovarăşul, dar, intrând în clasă nu l-am lăsat să zică nimic deoarece am început imediat ce am intrat pe uşă şi am zis, cătrănită foc:

– Tovarăşe activist, ascultaţi bine ce vă spun: eu, dacă sunt sănătoasă, mă voi pensiona din munca de învăţătoare, dar dumneavoastră nu vă veţi pensiona din munca de activist. Să fie clar că serbarea tot o fac.

Nu m-au speriat ameninţările lui. Nu mi-a fost teamă niciun minut că voi fi dată afară din învăţământ din cauza lui G. Coşbuc şi Topârceanu. Îmi închipuiam că vor râde cei de la inspectorat când vor afla. Noi aveam la Inspectoratul raional oameni de valoare, culţi şi de bună credinţă.

A venit vacanţa mare şi am uitat de această întâmplare, şi l-am uitat pe tovarăşul. Toamna, când m-am întors la şcoală, am aflat că bietul activist nu mai era activist. A fost schimbat din funcţie şi acum vindea pepeni la o tarabă pe piaţa din Aiud.

Aşa e viaţa: un zâmbet, o lacrimă şi un râs sănătos.De multe ori mi-am adus aminte de motivul pentru care voia

să-mi amâne serbarea de sfârşit de an şi tot de atâtea ori m-am întrebat de ce, atunci nu am râs. Nu, n-am râs.

379


De prostie nu se râde niciodată!

380


POEZIE RISIPITĂ-N VÂNT

lui NICHITA STĂNESCU

Cine erai tu? Cine erai?Un vis? O părere pierdută?O amintire din vremea trecută?O umbră ruptă din rai?Cine erai? Cine erai?

Te-am revăzut târziu,Peste ani,Pe un ecranŞi nu te-am recunoscut.Nu mai erai cel din trecut.Erai, aşa, răsărit dintr-o carte,Dintr-o carte cu poveştiScrisă într-o seară cu lună Şi nu mai semănaiCu cel care eraiPentru mine ai rămas stingher,În trecut,Pe o bancă, într-un parc,Într-o seară cu lunăÎntr-o seară nebună.

În seara aceea, uitată,Mi-ai zis, privind zâmbitor,Că sunt abia un copil,Un copil senin, visător,Ivit într-o doarăPe-o potecă de flori-şi de seară,O fetiţă desprinsăDintr-o lume apusă,Că-ţi plac ochii meiŞi ai făcut o poezieDespre ei,

Dar nu mi-ai scris-oNici măcar pe un colţ de hârtieŞi s-a pierdutFrumoasa poezieN-a mai rămas din eaNiciun cuvânt. Poezie risipită-n vânt.

Şi nu ne-am mai văzut.Plimbarea din parcPrintre flori, dintr-o seară,A rămas în trecutA rămas pe-afară,A rămas undeva, departe, Dincolo de azi, Dincolo de moarte.

PE STRADĂ

Mă însoţeai atunci tăcutPe strada cu atâta lumeFără să ştiu cum a-nceputFără să ştiu ce vrei anume.

Şi totuşi ni m-am întrebatDe e frumos normal sau bineEram un biet automatAvând comenzile străine.

Fără să ştiu de ce şi cum,Fără să ştiu de-i rău sau bineCu tine am pornit la drumDar nu eram decât cu mine.

Cu pasul rar şi liniştitMergeam alăturea pe stradăNici unul nu era grăbitNici unul nu ştia să vadă.

Nici unul nu înţelegeaŞi nu putea să ştie anumeDe ce şi încotro mergeaPe strada cu atâta lume.

381


SĂ NU MĂ LAŞI NUMAI CU MINE

Vorbeşti atât de rarÎncât uit că sunt cu tineŞi uit de noi,Şi uit de mineŞi totuşi când vorbeştiSe potoleşte furtunaŞi frunzele nu mai zboară în vântŞi soarele nu mai stă pititDupă nori Şi nici gândul nu mai zboarăCa odinioarăPeste câmpul cu mărăciniAgăţat în ramuri cu spini

Căci vorba ta calmă, chibzuită,Mă face o apă liniştită,O uşoară adiere de vânt,O furtună potolităÎn urma căreia se iveşte soareleŞi înfloreşte luncaŞi susură izvoarele.

Dar,Tu vorbeşti atât de rarÎncât uit de tine,Uit de noiŞi nu mai sunt decât cu mine.

ANA DAVID (N. ANDONE)

382


NORMALISTUL DE BLAJ

NICOLAE DAN

REMUS HĂDĂREAN

De ce un normalist de Blaj printre normaliştii de Abrud? Pentru că este unul din promoţia lui ’49, perioadă neacoperită de abrudeni, cei cărora ne-am adresat nedând curs rugăminţii noastre. Şi apoi, am dorit să alăturăm şcolii lui Andrei Şaguna pe cea a lui Gheorghe Şincai din Mica Romă, să alăturăm dascălilor de pe cursul superior al Arieşului pe unul de la vărsarea râului moţilor în Mureşul Podişului Transilvan. Şi nu în ultimul rând, pentru că şi-a unit destinele cu o moaţă buciumancă, Zamfira Bembii din Poieni, dăscăliţă şi ea, al căror prag l-am trecut de atâtea ori în vizitele

mele la Luna cea de lângă Câmpia Turzii. Şi nu în ultimul rând, pentru că are harul scrisului şi are ce ne comunica.

I-am cunoscut mai bine pe soţii Nicolae şi Zamfira Dan – el director şi ea învăţătoare la şcoala generală Luna – în perioada când s-a experimentat predarea pe obiecte la clasele I-IV de către profesori, Zamfira predând la o clasă a IV-a de control. Având sarcina să urmăresc desfăşurarea şi rezultatele experimentului, eram mereu în şcoala din Luna şi, având în vedere descendenţa şi a soţiei mele din Bucium, fiind rudenie cu Zamfira, eram implicit prezent şi acasă la familia Dan. (În paranteză fie spus, le văd şi acuma pe cele trei fetiţe păşind sfioase prin încăperea în care stăteam la taifas, timide din cale afară, încât nu aveam spor să mă hârjonesc cu ele, obicei practicat cu toţi copiii colegilor pe la care treceam).

Vorbind de perioada experimentului amintit, s-a constituit într-o emulaţie, fiecare parte căutând să dovedească valoarea părţii reprezentate, clasele de control, adică acelea în care preda învăţătorul, dovedindu-şi superioritatea. Şi pentru că cea mai la îndemână sursă de evaluare erau testele şi lucrările de control,

383


îmi amintesc de două perle culese de la casa a IV-a cu profesori, care sunau cam aşa: La gospodăria colectivă clocitoria dă cât mai mulţi pui să aibă Partidul Comunist Român, ori: Raţele sălbatice pot zbura, dar cele domestice nu că nu fac gimnastică dimineaţa.

Devenind unitate etalon pentru raionul Turda, activitatea directorului şcolii este recompensată cu atribuirea Ordinului Muncii clasa a III-a şi în urma trecerii inspectorului şef al raionului în funcţia de vicepreşedinte al Sfatului raional, Nicolae Dan este promovat în funcţia de inspector şef al secţiei de învăţământ raional, aceasta la propunerea întregului colectiv de inspectori de la acea vreme.

În scurt timp s-a dovedit că dascălul Nicolae Dan, devenit între timp profesor, pătruns de ideea că învăţământul este un domeniu care impune respect şi apreciere din partea societăţii şi a celor puşi să conducă treburi obşteşti, atmosferă înstăpânită la Filea de Jos şi la Luna, ajuns în funcţia de şef raional, supus unor practici pe care nu le-ar fi bănuit, rămâne profund dezamăgit.

La prima şedinţă de analiză a activităţii din învăţământ, la raionul de partid unde eram convocaţi toţi inspectorii metodişti, în timpul discuţiilor şeful este întrebat câte dintre dăscăliţele din raion sunt curve. Rămas mut pentru moment, îşi adună gândurile şi socotind întrebarea ca fiind o glumă, răspunde: Nu avem asemenea evidenţe, dar dacă daţi dispoziţie ne vom interesa şi vă vom raporta. Din clipa aceea au început pe rând să scormonească greşeli şi abateri de parcă toate relele din lume le săvârşeau dascălii din raionul Turda.

La scurt timp, din nou în faţa secretarului cu propaganda de la raionul de partid, însoţit de vicepreşedintele Traian Ghiuruţan, cu lista propuşilor pentru premiere, totul trebuind să se facă numai cu aprobarea organului. Între cei propuşi era şi învăţătorul Baciu de la Viişoara, un venerabil dascăl în prag de pensionare. Când a dat de numele lui Baciu, secretarul şi-a impus punctul de vedere şi a cerut să fie înlocuit pe tabel cu o suplinitoare necalificată, una ce cânta Ia uitaţi-vă ficiori / La poale cu colţişori. Cei doi, refăcând tabelele, au trecut şi poalele cu colţişori, dar l-au adăugat şi pe Baciu. Era al doilea afront adus organului.

Cutremurul a venit în octombrie – noiembrie când se încadrau suplinitori pe posturile vacante. S-a întâmplat să fie propusă şi o profesoară licenţiată, ce era de prin Dobrogea şi care avea în Cluj soţul şi un copil de 1-2 ani. Listele se trimiteau la minister şi când veneau aprobările se emiteau deciziile de numire. Să vezi şi să nu crezi. În locul celei propuse de noi, cu roşu era

384


trecută o absolventă de liceu, necăsătorită, care funcţionase pe acea catedră în anul şcolar precedent. Culmea că acea suplinitoare nu fusese trecută pe tabel, deoarece o localnică ce încerca să-şi salveze căsnicia îl rugase pe şef să n-o mai numească în acel sat pentru că întreţine relaţii cu soţul său. Drept urmare, şeful refuză să-i semneze decizia, cea lezată se duce la partid şi peste câteva minute, la telefon, vocea furioasă a primului-secretar:

– Mă, de ce nu-i dai decizie la fata asta necăjită?– Pentru că e în drept să ocupe acest post o persoană

calificată.– Tu ne socoteşti pe noi de la oraca?– Nu, dar nici eu nu sunt de la aprozar – ripostează cel

apostrofat.– Unde ai tu catedra rezervată?– La Luna.– Acolo trebuie să stai!– Am înţeles! răspunde Dan şi pune receptorul în furcă.Întrebat inspectorul de cadre de la regiune cum a fost cu

putinţă o aşa mârşăvie cu propunerile de suplinire, acesta a răspuns cu înţeles: ordin de sus.

Şi după 5 luni de şefie, profesorul Nicolae Dan se reîntoarce bucuros la catedra sa, eliberat de toate şicanele la care a fost supus, continuându-şi munca cu aceeaşi pasiune (drept urmare, în anul 1975 este distins cu diploma de merit) la şcoala din Luna până în 1989 când, după 40 de ani de activitate, se pensionează.

Acum, împreună cu Zamfira, ne bucurăm că avem parte de o căsnicie ce a depăşit faza nunţii de aur, de urmaşi – trei fete minunate – Aurora, Carmen şi Doina, toate profesoare la prestigioase licee din Cluj care ne-au adus în dar 6 nepoţi -, şi de starea spirituală şi cea materială – îşi încheie Liţă Dan (aşa sunt apelaţi Nicolae de la Cheţani) aducerile-aminte de pe timpul şefiei la raion, la vremea în care, peste 30 de zile (la 28 martie) va împlini venerabila vârstă de 79 de ani.

Ceanu Mare, 29.II.2008

385


LUMINI ŞI UMBRE ÎN ANII DE UCENICIE DĂSCĂLEASCĂ

NICOLAE DAN

I. – PÂINEA FRĂMÂNTATĂ CU LACRIMI…

Absolvisem de curând (iunie 1949) Şcoala Normală din Blaj, cu medie mare, şi directorul şcolii din satul nostru s-a grăbit să depună la inspectorat, în numele meu, cererea de numire în învăţământ. Ţinea să mă aibă în colectivul didactic al şcolii conduse de dânsul. În scurt timp, pe la începutul lui august, am aflat că mi s-a aprobat să predau obiecte de parte literară. Toţi din familie eram bucuroşi; pe cât era de mare bucuria aceasta, pe atât a fost de scurtă. Îşi băgase dracul coada… Cineva, interesat de ocuparea acestei catedre, informase conducerea inspectoratului şcolar că tata este dintre aceia ce se opun colectivizării. Şi astfel urma să urc Golgota intrării mele în învăţământ. La inspectorul de cadre am fost înştiinţat că sunt numit la Certege, în plasa Câmpeni. Şocat de nedreptate am refuzat să primesc decizia de numire. După târguieli şi argumentări, s-au îmbunat, chipurile, şi mi-au oferit Belioara din plasa Baia de Arieş. Refuzând şi această variantă, mi s-a spus că n-am decât să stau acasă, să fac agricultură. Şi am plecat… În familie frământări. Păreri împărţite… Cam după două săptămâni primeşte bietul tata o ameninţare scrisă că dacă în trei zile nu ridicăm decizia de numire va trebui să plătească echivalentul costului pentru şcolarizare pe durata celor opt ani petrecuţi la Blaj. Şi amărâtul de părinte abia apucase să ajung şi eu la leafă, că rămăsese cu casa distrusă în timpul celor şase săptămâni cât satul nostru fusese între cele două linii ale frontului. Tablou de coşmar era gospodăria noastră şi bani de nicăieri. Tata muţise cu capul între pumni pe o laviţă din târnaţul coniei (bucătăria de vară), mama şi surorile plângeau iar eu umblam de colo, colo muşcându-mi buzele… După ce am cinat, înghiţind în forţă, încercam să căutăm soluţii. Mama, care până acum fusese de o cu totul altă părere, îi zice tatei să se înscrie (în colectiv) că poate aşa rămân învăţător în sat, iar tata că nici mort nu-şi dă pământul pentru care a pătimit de când se ştie. Şi cu sufletele răzvrătite, am încercat să dormim…

Când am ieşit dimineaţa din aşternut, tata era deja îmbrăcat în haine curate, gata de plecare. Şi a luat trenul către Turda… N-am

386


îndrăznit să-l întreb cum a fost, când spre apusul soarelui, s-a întors oarecum mai liniştit. Eu tocmai mă întorceam de la câmp că în ziua aceea fusesem la plug. M-am apucat să pun uneltele la locul lor când, punându-mi o mână pe umăr, îmi zise: Du-te şi te spală, caută-ţi hainele că dimineaţă mergi la post. Şi mi-a dat hârtia adusă de la inspectorat în care se preciza că sunt numit învăţător-director în comuna Filea de Jos, plasa Iara, cu un salar de 5.512. lei. Se deschidea în mintea mea un orizont neguros. La munte… Habar nu aveam cum va fi pe acolo. Până în acel moment nu călcasem prin Apuseni. În satul meu de câmpie ardeleană, traversat de o şosea naţională, cu gară CFR, cu Mureşul ce cuprindea într-o îmbrăţişare domoală localitatea cu ţarină deosebit de fertilă, viaţa însemna muncă şi îndestulare. Oamenii harnici aveau cu ce trăi, unii chiar din belşug. Pe cei de la munte îi percepeam ca fiind sortiţi să cutreiere, cu căruţe cu coviltir, satele de la ţară ca în schimbul cercurilor şi ciubarelor să se întoarcă la copii şi neveste cu fărină pentru ierni lungi şi grele. O astfel de perspectivă nu mă atrăgea deloc. Îmi reproşam în taină că deşertăciune a fost strădania mea în cei opt ani de normală ca să mă număr printre fruntaşii şcolii. Mă vedeam acum în situaţia lui I. Creangă când trebui să plece la Socola surgun, dracului pomană. Aş fi preferat acum să rămân fecior la plug. Cu ce va mai fi fost amăgit (a se citi ameninţat) tata la inspectorat nu ştiam, destul că acum insista să mă prezint la post. În noaptea ce a urmat femeile n-au dormit. Îmbrobodite pe dinainte, cu năframele legate peste barbă, semn de supărare, au copt pâine în cuptor, au gătit o pasăre şi încă alte bunătăţi pentru drum lung şi necunoscut. Dimineaţa, văzând tata semnele plânsului de peste noapte, ca să curme atmosfera apăsătoare, interveni cu un gata! că doar nu se duce cătană. Dar vocea îl trăda că-şi stăpâneşte cu greu emoţiile. Se desprindea o ramură din copacul familiei noastre…

La gară, în timp ce-mi ajuta să pun pe umăr desagii grei, îmbrăţişându-mă, zise doar atât: Du-te şi, de n-o fi bine, hai acasă!…

II. – DRUMUL CĂTRE APOSTOLAT

Motto-ul de pe tabloul nostru de absolvire ne-a fost sugerat de către diriginte: Să ne luminăm poporul dacă vrem să fim liberi (N. Bălcescu). În acest spirit al Blajului am şi fost noi formaţi de-a lungul celor opt ani. Mereu erau evocate figuri măreţe ale iluminismului cunoscut sub denumirea Şcoala Ardeleană. Între aceştia strălucea chipul lui Gheorghe Şincai, primul director al şcolii noastre, întemeietorul celor peste 300 de şcoli de pe

387


cuprinsul Transilvaniei. Şi profesorii noştri, prin competenţă şi zel, se înscriau în acelaşi spirit cultural-patriotic. Însuşi imnul şcolii sugera asemenea idei:

Vlăstare suntem din plămadă tare,Copii înfrăţiţi cu vântul şi cu glia,Din suflet vrem să făurim altare,Din pieptul scut să ne-apărăm moşia.

Din sat veniţi, în sat ne vom întoarcePurtând cu noi un sfânt mesaj:Să luminăm poporul, păzind legea,Cum ne învaţă dascălii din Blaj…”

Umblasem opt ani pe urmele lui Inocenţiu Micu, Samuil Micu, Gheorghe Şincai, Petru Maior, Ion Budai Deleanu şi ale vajnicilor cărturari şi patrioţi Timotei Cipariu şi Ion Micu Moldovan, m-am adăpat la izvorul înţelepciunii lor şi am respirat aerul îmbălsămat de la împreunarea Târnavelor în oraşul

…vestit de şcoli şi de biserici,De dascăli mari şi de vlădici cuminţi,Căliţi în focul dragostei de lege,De ţară şi de neam păstralnici sfinţi… (Simion I. Crişanu)

Din acest Ierusalim al nostru, Mica Romă, porneam acum să mă măsor cu cerinţele vremii. Era doar la patru ani după terminarea războiului în timpul căruia îşi găsiseră eroicul sfârşit mare parte din învăţătorii trimişi pe front. Aceştia şi sărăcuţii satelor şi ai oraşelor au căzut în linia întâi… Şi-acum se impunea să fie acoperit golul de cadre didactice. Mai cu seamă în satele mărginaşe, mai mici, funcţionau ca învăţători suplinitori tot felul de persoane fără pregătire pedagogică, ca să nu rămână şcolile pustii… Fără să ştiu ce mă aşteaptă, spre o asemenea şcoală mă îndreptam eu acum.

Ajuns în Iara, stând lângă bagaje, întreb un trecător grăbit pe unde se merge la Filea de Jos. Îmi indică direcţia dar se hotărăşte să mă ajute să merg până la bifurcarea drumurilor pe unde trec toţi cei din aşezarea ce mă interesa. Iara era centru de plasă unde veneau cu diverse treburi locuitorii satelor din zonă. N-am stat mult la ramificaţie că a apărut o căruţă încărcată cu fel de fel, însoţită de un bărbat tânăr, puţin peste vârsta ce o aveam eu. Curios şi binevoitor m-a întrebat dacă merg la Filea sau la Agriş. Şi deodată s-a luminat sufletul în mine. Mergea la Filea, ducea marfă la cooperativă şi mi-a pus bagajele grele şi voluminoase pe

388


căruţă. Noi urma să mergem pe jos până urcăm dealul Agrişul, 800 m altitudine. Distanţa Iara-Filea (8 km) înseamnă jumătate urcuş, jumătate coborâş. Şi mai mult mi-a săltat inima de bucurie văzând că satul în care aveam să trăiesc pentru un timp (nu se putea şti cât) nu era unul de munte. Apusenii rămâneau în urmă, dincolo de Băişoara, şi se îndepărtau puţin câte puţin cu fiecare kilometru parcurs de noi.

Tovarăşul meu de drum era gestionarul cooperativei, Iuliu Ghişa şi s-a dovedit încă de la început a fi foarte prietenos. Statură atletică, înfăţişare plăcută, vorbe domoale şi plin de bunăvoinţă, trăsături care mi-au rămas pentru toată viaţa întipărite în minte. Un prieten în preajma căruia îţi făcea oricând plăcere să te afli. Acum, că e plecat în veşnicie, mă gândesc cu pioşenie la el…

Pe drum m-a informat în legătură cu tot ce mă interesa pentru început: că şcoala nu are local propriu, că sunt mulţi copii de vârstă şcolară dar nu frecventează toţi, că mai este o învăţătoare dar necalificată şi că de la începutul războiului n-au mai avut dascăl cu diplomă etc. Am primit asigurări că-mi voi găsi gazdă iar de vor fi unele situaţii în privinţa asta, pot să stau un timp la dânsul. M-am simţit uşurat. Teama de dinaintea plecării de acasă se estompa. Era la ceasul când soarele se ascundea după Muntele Mare când am intrat în sat. Priviri curioase se îndreptau spre căruţă. Prima impresie despre locuitorii aşezării a fost una pozitivă. Fiind zi de sâmbătă, în dreptul fiecărei curţi drumul era măturat…

În gazdă m-a primit prima familie întrebată. Lelea Nastasia Vomir era văduvă de război şi avea patru fete din care una era măritată. Nu ne-am înţeles asupra preţului; important era că am un pat şi o masă pe care să mi se servească mâncare. Am adormit greu deşi eram obosit. Afară de casa părintească şi de internatul de la Blaj nu mai dormisem numai într-un pod de fân în timpul refugiului din toamna lui 1944.

A doua zi era duminică. O zi de septembrie însorită parcă anume să-mi lumineze începutul unei etape pentru care mă pregătisem la şcoala normală.

După dejun, în care am inclus şi din bunătăţile pregătite de mama, gazda m-a întrebat multe: despre locul natal, despre familia mea, cam cât am în plan să stau aici dar şi cât pot plăti pentru locuinţă şi masă. M-am trezit încurcat. Am rugat-o să-mi spună cât pretinde şi am căzut de acord că voi plăti 3000 de lei lunar. Mi-am dat seama că din cei 5512 lei, cât aveam încadrarea,

389


dacă se scade impozitul, rămân cam cu 2000 de lei. Apoi când n-ai de ales te mulţumeşti cu ce ţi se oferă. Era în perioada cotelor şi biata femeie trebuia să facă faţă cu hrană pentru cinci persoane, familia ei plus eu. Fără să o spunem, am constatat cu timpul ambele părţi, că suntem mulţumiţi. Eu că primeam hrană suficientă iar gazda că nu sunt pretenţios la mâncare. Mâncam ce mi se servea…

CUNOŞTINŢE NOI

Prima zi la Filea de Jos avea să-mi ofere câteva surprize. Stăpâna casei şi fetele mai mari plecaseră la biserică, acasă rămânând doar Paulina care era acum în clasa a patra. De la ea am aflat ce mă interesa despre şcoală şi despre sat. Mai întâi că şcoala funcţionează într-o casă bătrânească, pe deal, la Artemie, două clase dimineaţa iar celelalte două după masă. Alături de domnişoara Valentina, în anul şcolar trecut a mai fost un bărbat al cărui nume nu-l ştia ci doar că toată lumea îi zicea Iuăn din Bicălat. Copii de şcoală sunt mulţi dar nu vin toţi. Aveam să constat în zilele următoare că nu erau puţine familiile care nu prea puneau preţ pe şcoală…

După masa de prânz, ne trezim cu vizita a doi băieţi, cam de vârsta mea, care doreau să mă cunoască şi care m-au invitat să ies cu ei, să cunosc satul. Mi-a făcut plăcere să constat că aproape fără excepţie fiecare gospodărie se înfăţişa ca având un aspect plăcut, ordonat, semn al hărniciei oamenilor. Nu prea păreau a fi bogaţi, dar buna rânduială din curţi constituia o frumoasă carte de vizită. Întâlneam perechi în straie de sărbătoare, care mergeau toate în aceeaşi direcţie. Însoţitorii mei, Iuţu şi Iuliu, mi-au explicat că lumea satului merge la nuntă, care uneori, aici, se face cu tot satul şi m-au întrebat dacă nu doresc să văd nunta. Ne-am îndreptat într-acolo şi stăteam mai la o margine a curţii. Lumea curioasă arunca priviri spre noi. Era clar că eu stârneam interesul şi cum au aflat că aş fi învăţătorul cel nou au început a veni perechi, perechi cu sticlele (uiegile) şi cu blidele cu prăjituri să mă omenească. E în tradiţia acestui sat că nuntaşii duc de acasă ţuică (de prune, că tot gospodarul are mulţime de pruni) şi prăjitură cu care se cinstesc între ei după ce a fost servită masa de către gazde. Aşadar ne-am trezit în scurt timp înconjuraţi de bărbaţi cu sticle şi neveste cu farfurii îmbiindu-ne să servim. Insistau mai cu seamă asupra mea. Şi ca să nu se supere am tot gustat câte puţin, dar ţuica tare şi eu slab la o aşa competiţie am început să simt că lumea se cam învârte… Mi-am adus aminte

390


acum de unul din sfaturile profesorului de pedagogie care ne zicea odată că vai de dascălul care se compromite în faţa oamenilor că apoi… Aşa că, scuzându-mă şi declarând sincer că nu mai pot servi, cu paşi hotărâţi am pornit spre gazdă…

Trezindu-mă devreme, luni dimineaţa, împreună cu Paulina şi colegele ei Maria şi Lenuţa, de acum elevele mele, am grăbit spre şcoală. Eram aşteptat de câţiva elevi şi Valentina, nerăbdători să mă cunoască. Într-o şedinţă ad-hoc, ce n-a durat mai mult de 5 minute, am stabilit că dimineaţa vor funcţiona clasele I şi a III-a, iar a II-a şi a IV-a vor veni după masă de la orele 13,00. Dar cum nici eu nici colega Valentina Crişan nu aveam ceas iar prin sat, câte or fi fost, au dispărut în noaptea aceea din 1944 când satul a fost ocupat jumătate de nemţi şi unguri iar cealaltă jumătate de ruşi şi români, era un fel de a spune că începem cursurile la ora 8,00 sau 13,00…

Având pe decizia de numire menţionat că sunt directorul şcolii, mi-am formulat un scurt plan cu urgenţele de urmărit. În primul rând trebuiau aduşi copiii la şcoală. Era în obiceiul unor părinţi să reţină copiii pentru diverse treburi gospodăreşti. Am găsit situaţii că elevul depăşea vârsta legală pentru clasa în care putea fi înscris. În primele zile mergeam împreună, ambii învăţători, eu nu cunoşteam oamenii, apoi fiecare se lupta să-şi aducă elevii de la clasele repartizate. Eu am profitat de faptul că Paulina, Lenuţa şi Maria din clasa a IV-a mă însoţeau cu plăcere prin sat şi cunoşteau oamenii şi copiii. Apoi, bătând mereu pe la porţi, până către vacanţa de iarnă mai rămăsese o singură fetiţă de înscris în clasa întâi. Avea 9 ani şi nu fusese niciodată la şcoală. Rod al primei căsătorii a mamei, era acum reţinută să poarte grija unui frate mai mic rezultat din această a doua căsătorie. Nereuşind noi învăţătorii să-l înduplecăm pe tatăl vitreg, am adus vorba despre caz într-o şedinţă cu părinţii. Unul din aceştia, cunoscut ca fiind hâtrul nr. 1 în sat a promis că el face ce face şi după vacanţă fata vine la şcoală. Şi a venit. Cu şchiopături, Anişoara a terminat patru clase. Uşor de rezolvat a fost problema rechizitelor. Gestionarul cooperativei de consum, Iuliu Ghişa, mi-a cerut doar o listă cu necesarul şi-n câteva zile copiii găseau să cumpere cele de trebuinţă. Acum că numărul elevilor creştea, nu mai aveam bănci destule. Am apelat la cei din Comitetul provizoriu al comunei, am primit câteva scânduri şi un tâmplar, tatăl unei eleve, a confecţionat patru bănci după modelul celor existente în care stăteau câte patru elevi (2,5 m lungime).

Problema cea mai grea era alfabetizarea adulţilor. La un recensământ au rezultat mai mulţi analfabeţi decât elevii din cele

391


patru clase. Acţiunii acesteia i se asigura un loc în ordinea de zi a fiecărei şedinţe; activiştii de partid, de UTM, ARLUS etc. cereau mereu informaţii despre şcolarizarea adulţilor. Dacă aducerea tuturor copiilor la şcoală n-a fost uşoară, apoi cea a analfabeţilor era una foarte dificilă. Unora le era ruşine să se ştie că ei nu ştiu carte, alţii pur şi simplu respingeau ideea considerând-o pe acelaşi plan cu cotele şi colectivizarea. Situaţia era identică în satele din zonă şi, neavând altă ieşire din impas, mai furnizam şi unele date exagerate ca să scăpăm de tortura ameninţărilor verbale sau ţinutul în picioare la şedinţele cu directorii.

Informările conţinând date nereale erau o boală cam generalizată atât pe orizontala cât şi pe verticala organizării sociale. Campaniile agricole (semănat, recoltat) se oglindeau în rapoarte adesea ridicole. Se cereau în fiecare seară date despre ce şi cât s-a realizat. Cel care raporta de la sfatul popular, ca să nu fie consideraţi codaşi raporta suprafeţe mult mai mari fără a ţine o evidenţă a totalului raportat. Într-o seară, la preluarea datelor era însuşi preşedintele sfatului raional P. Dragoş. L-a lăsat pe raportor să-şi înşire informaţiile şi când n-a mai suportat i-a zis:

– Mâine dimineaţă, daţi „strigare peste sat” să nu mai iasă nimeni la semănat că voi aţi terminat de câteva zile hotarul comunei voastre şi-acum araţi şi semănaţi pe la comunele din jur…”

La şcoală, în ciuda greutăţilor de natură materială, se simţeau progrese. Ne-am apropiat sufleteşte copiii şi părinţii, frecvenţa devenise bună, iar aspecte disciplinare aproape nu existau. Din ce în ce se vedea setea elevilor de a învăţa bine. Mă străduiam să desfăşor lecţii după modelul celor audiate sau ţinute ca elev practicant la şcoala de aplicaţie. Cu elevii care întâmpinau greutăţi lucram după orele de curs. N-a durat mult şi nu mai aveam elevi care să nu-şi efectueze temele. Tot mai mulţi depuneau eforturi suplimentare şi rezolvau din culegeri. Aceştia erau stimulaţi special prin note. Motivaţia notelor mari năştea ambiţii noi şi astfel randamentul pe ansamblul unităţii creştea. În ochii părinţilor şcoala devenise subiect de apreciere pozitivă.

Hai! Să nu se creadă că totul se derula fără leac de incidente. Aşa că într-o zi, datorită zelului profesional, găsind elevii de clasa a IV-a nişte probleme de matematică mai dificile, am zăbovit asupra metodelor de rezolvare, ca toţi să înţeleagă şi, cum nu aveam ceas, copiii mergeau spre casă cu mult mai târziu. Cum şi cerul era cam înnorat, nici după soare nu prea se putea orienta lumea. Gospodinele aveau obiceiul că mergeau la vremea

392


amiezii cu mâncare gătită la cei din câmp. Lelea Măriucă, orientându-se după mersul elevilor spre casă, a ajuns la bărbat, care era la plug, cu o întârziere supărătoare. Tetea Vasilie s-a tot uitat spre sat dar femeile care veneau nu era nici una Măriuca lui. Într-un târziu iat-o că vine grăbită. Îşi dăduse seama de întârziere când văzu că altele se întorceau spre casă. Când putea fi auzit, soţul flămânzit întrebă scurt:

– Tu muiere, acuma se vine?… tu-ţi… şi trase o înjurătură urâtă.

– Mă omule, acuma a dat drumul dascălul copiilor către casă.– Du-te în p… mă-tii cu dascăl cu tot, da' nici el nu ştie când

îi la amiază?…De la un alt sătean care era prin apropiere am aflat despre

pestriţul dialog dintre cei doi soţi…

UNA ALBĂ, UNA NEAGRĂ…

Oricât ar vrea, omul nu le poate face pe toate bine. Mă străduiam eu să-mi sporesc prestigiul dar într-o zi i-am pus o pată. Zilele au ore numărate şi uneori rămân neonorate anumite obligaţii.

Cum în caietul (un registru mare) de practică pedagogică de la Blaj aveam mulţime de planuri ale unor lecţii model, cam pentru toate obiectele, uneori mă orientam după acestea şi nu mai consemnam în scris alte planuri. Într-o dimineaţă a lunii mai, în primul meu an de dăscălie, pe când urcam dealul spre casa ce găzduia şcoala, un străin grăbit făcea acelaşi lucru. Era inspectorul de plasă Barcan Grigore. Fără a intra în amănunte, voi spune că am derulat în prezenţa inspectorului opt lecţii la cele două clase simultane. În pauza de ora 10 m-a întrebat dacă am caietul de planuri. I-am răspuns afirmativ şi am continuat să-mi desfăşor activitatea. La sfârşit discuţiile de rigoare cu aprecieri pozitive şi unele recomandări. În final mi-a cerut caietul de planuri. I l-am înmânat. L-a răsfoit admirativ pentru ce vedea, dar, când a ajuns la ultima filă scrisă, m-a privit mirat zicându-mi: Păi nu ai planuri pentru azi. N-am, am completat eu.

– Dar când te-am întrebat ai zis că ai…– Dumneavoastră nu m-aţi întrebat de planuri ci de caiet şi

iată-l.A zâmbit, a închis caietul şi… dus a fost. Singura neplăcere

avută după acest episod a constat în nevoia de a povesti, pentru a nu ştiu câta oară, colegilor din zona Iara cum a fost cu caietul de planuri. Mă spusese în prima şedinţă cu directorii, recomandând

393


să nu mai facă şi alţii aşa…Şcoala în care funcţionam era doar cu clasele I-IV. Restul,

clasele gimnaziale (V-VII) se puteau urma la 8 km, la Iara, cea mai apropiată şcoală cu ciclul II. Copiii parcurgeau zilnic dus-întors cei 8 km, că bani pentru internat nu prea aveau. Era la scurtă vreme după seceta din 1946-47, iar cotele obligatorii îi secătuiau pe bieţii oameni. Seara mă căutau din când în când foşti elevi ai mei, acum la ciclul II, să le lămuresc unele aspecte mai dificile. Răsplata n-a întârziat să apară. La şedinţele cu părinţii, erau lăudaţi copiii din Filea pentru situaţia la învăţătură şi bună purtare. Cum mă întâlnea câte un tată sau o mamă primeam cu sinceritate un mulţam, domnule învăţător! Mă mai prefăceam că nu ştiu pentru ce şi-atunci îmi povesteau în amănunt cum a fost la şedinţă…

Locuitorii satului deveniseră prietenii mei, iar eu, prietenul lor. Îmi plăcea atmosfera şi asta mă stimula.

NU MĂ ÎNSOR – O COINCIDENŢĂ RARISIMĂ

În timpul vacanţelor de vară ale elevilor, cadrele didactice aveam concediu 15-20 de zile, în funcţie de vechime. Restul zilelor eram obligaţi să fim în activitate pentru acţiuni în agricultură, între care să strângem spice în urma secerătorilor. Elevii veneau şi nu veneau, dar noi cutreieram miriştile. Oamenii îşi adunau conştiincios rodul muncii şi, considerând că suntem supuşi unei corvezi, ne făceau pierduţi de ochii activiştilor.

Ca să pierd vremea, în timp ce toată lumea satului muncea de zor, nu-mi stătea în fire. Şi pentru că ni se impunea ca sarcină de serviciu şi muncă de culturalizare, am pus la cale cu un grup de tineri, ajutat şi de bunul meu prieten Gavrilă Tarţa, secretar la sfatul popular, să pregătim un program artistic. Ideea a prins repede şi aproape seară de seară, în sala de clasă (de cămin cultural nu putea fi vorba) aveau loc repetiţiile la dansuri, la cor, la teatru, solişti vocali şi dansatori etc. Punctul forte al programului urma să fie comedia într-un act intitulată Nu mă-nsor. Nu aveam textul scris, dar l-am reconstituit din memorie că jucasem această piesă pe când eram elev la Blaj, în două „stagiuni” prin comunele de pe Târnave. Eu interpretam rolul unui fecior aproape tomnatec ce nu voia să se însoare, cum îl îndemna familia, cu Lenuţa, fata unor oameni bogaţi din sat. Rolul mi se potrivea de minune că nici eu nu prea aveam gând de însurătoare. Probabil şi datorită sfaturilor primite de la profesorul meu de pedagogie ca şi de la tata. Primul ne-a avertizat odată

394


(eram în ultima clasă) ca ajunşi în sate să avem grijă şi să nu ne însurăm cu iugărele şi acareturile gospodăreşti ale unor fete bogate, că apoi numai învăţători nu ne mai putem numi. Apoi tata, care a fost într-o vizită la mine, la plecare m-a sfătuit să nu mă pierd cumva pe aici.

Cum nu dădeam semne de însurătoare nici în realitate, nici în rolul din piesă, spectatorii, aproape tot satul, că am susţinut două spectacole înainte de a pleca în turneu prin comunele vecine, au rămas în minte cu replica dată părinţilor că: Mă însor, dar nu cu Lenuţa. Mă însor cu Zamfira că ea mi se potriveşte şi ea mi-e dragă. Nu cunoscusem până în acel moment nicio Zamfiră afară de cea prezentată de Coşbuc în capodopera sa.

Surpriză de proporţii în anul următor (precis în ziua de 14 aprilie 1952). Pe când organizam un joc sportiv cu elevii, apare maşina sfatului raional din care coboară şeful secţiei de învăţământ, şefa secţiei de cadre şi o domnişoară care avea faţa cu semne vizibile că plânsese. O luaseră de la şcoala cu şapte clase şi un colectiv numeros, din Hăjdate, pentru a o aduce la Filea de Jos. Valentina Crişan plecase din motive personale iar eu rămăsesem singur cu toate patru clasele. M-am bucurat enorm la început, dar când am aflat că pe mine mă vor duce la Şutu mi s-a redus bucuria. Din Şutu (singura comună colectivizată din raion) trebuia expulzat disciplinar învăţătorul Miculescu datorită unui conflict avut cu inspectorul.

Între cele două comune, Filea de Jos şi Şutu, distanţa, peste deal, este doar de 2 kilometri Apoi văzând eu frumuseţea de fată, Bembea Zamfira, adusă la Filea m-am simţit dator să o sprijin pentru a se obişnui cu noile condiţii şi… cum terminam cursurile la Şutu, fuga peste deal la Filea. Când mă împiedica ceva serios era vai de telefoanele de la cele două sfaturi populare. Mi se aprinseseră călcâiele… Şi cu toată opoziţia Zamfirei (la început), după un an eram soţ şi soţie. Greu a fost să-i convingem pe cei ce-mi ştiau replica din piesa de teatru că mă însor doar cu Zamfira…, cum că în realitate nu ne ştiam pe vremea când eram actor şi dădeam acea replică. Rarisimă coincidenţă. Se mai cuvine precizarea că hotărârea definitivă de a se mărita a luat-o datorită sfatului primit de la femeia de serviciu a şcolii care i-a zis: mărită-te domnişoară cu domnul înfăţător că aşa-i de harnic…

Am văzut-o şi eu că e frumoasă ca-n poveşti, dar după ce am mers de mai multe ori în vacanţe la Bucium am aflat că în satul în care toate fetele sunt foarte frumoase de

Zamfira Bendea-Dan

395


le mersese vestea prin împrejurimi, ea, Zamfira mea, era cea mai mândră.

La Bucium Poieni era obiceiul ca în fiecare an, în a doua zi de Paşti, să se organizeze o horă în piaţa din centrul satului.

În mijlocul pieţei se ridica un brad înalt-înalt, o sâlhă care era curăţată de crengi şi de coajă până aproape de vârf. Pe această tulpină era bătută orizontal o scândură albă, lată, pe care era scris cu cetină CRISTOS A ÎNVIAT!

La petrecere participa tot satul. Acum erau scoase la lumină vestitele costume buciumăneşti îmbrăcate de bărbaţi, femei şi copii. În jurul bradului se întindea hora. Era adus cel mai bun şi scump taraf de lăutari din împrejurimi. Prinşi de mâini, alternativ tot un bărbat şi o femeie, în ritmul muzicii paşii dansatorilor porneau spre dreapta sau spre stânga:

Hai băieţi, băieţi şi feteSă jucăm azi ţarinaMunţii noştri să răsune Apele să stea.

Din când în când Horea Lupu dădea comenzile pentru sincronizarea paşilor: Hora mare!, Hora mică!, după cum dansatorii trebuiau să meargă spre centru sau spre exterior, la dreapta sau la stânga.

Femeile mai vârstnice îmbrăcate şi ele în costume naţionale, cu cercei grei de aur atârnându-le de urechi nu se mai prindeau în horă, nu că nu ar fi dorit, dar nu se mai cuvenea. Ele aveau acum altă misiune, ele erau acum gura satului, priveau care lângă cine stă, care băiat e mai mândru, care fată e cea mai frumoasă.

Pe bărbaţii vârstnici nu prea-i interesa aşa ceva. Ei stăteau pe la mesele din jur, cu fripturile şi cănile de vin de Şard sau de Bucerdea în faţă şi priveau cu plăcere jocul.

Hora dura, de la ieşirea de la biserică până spre seară. Şi în doi ani la rând femeile au hotărât că Zamfira e cea mai frumoasă.

Şi cum numele acesta e destul de rar tare s-au minunat cei din Filea când au aflat că eu mă însor cu Zamfira, conform replicii din piesa jucată cu vreo doi ani în urmă: Nu mă însor decât cu Zamfira că ea mi se potriveşte şi ea-mi este dragă. Pe atunci nu ştiam de nicio Zamfiră. Coincidenţă rarisimă.

LEGAT DE VIAŢA SATULUI

Hărnicia ce o impresionase pe lelea Măriucă e în legătură că două acţiuni gospodăreşti ale mele. Prima se referea la reabilitarea livezii de meri din grădina fostei şcoli. Aici un fost

396


învăţător, ultimul înainte de izbucnirea războiului, vrednicul Constantin Ionescu, despre care toţi locuitorii aveau doar cuvinte de laudă, înfiinţase o livadă de meri. Soiuri alese, plantaţi în condiţii corespunzătoare, s-au dezvoltat promiţător atât timp cât i-a îngrijit inimosul dascăl. A urmat un dezinteres total vreme de 8-9 ani, încât livada ajunsese în paragină. În prima primăvară de şedere aici (1950), antrenând elevii, dar şi câţiva părinţi, am pornit la reîntinerirea pomilor. Mai întâi i-am împrejmuit (cu spini aduşi de la marginea pădurii, că atât se putea atunci), apoi am făcut tăierile de reîntinerire, am răzuit tulpinile şi mai cu seamă desţelenirea locului cu cazmaua. În cei 2-3 ani livada era pregătită să dea iarăşi rod. Simţeam, vedeam cum lumea mă privea cu alţi ochi…

A doua hărnicie apreciată de femeia de serviciu se referea la cultivarea unui lot cu ceapă. Locuiam împreună cu secretarul sfatului într-o cămăruţă din clădirea instituţiei. În faţa acesteia era un lot împrejmuit unde erau aduse din câmp, de către paznici, animalele ce păşteau în locuri nepermise. Şi erau ţinute acolo până când venea proprietarul să plătească gloaba. Altă întrebuinţare nu avea acel teren. Ca să nu-mi treacă vara fără folos, le-am propus celor de la sfatul popular să-mi dea voie să-l cultiv. Zis şi făcut. L-am săpat cu cazmaua, am făcut straturi, şi l-am plantat cu ceapă. De ce cu ceapă? Cu un an înainte, între alte produse, li s-a impus oamenilor şi cotă de ceapă. Şi cum nu aveau, nevoia i-a obligat să cumpere de la Turda (28 km) sau de la Cluj (22 km). Hotărârea mi s-a dovedit inspirată, că terenul fiind ghiftuit cu îngrăşăminte naturale şi fiind bine lucrat a rodit ca în poveste. E drept că valea trecea doar la 10-15 metri de acel loc şi cultura n-a suferit de sete nicio zi. În timp ce eu săpam, pliveam şi irigam, mulţi privitori, că e chiar în centrul satului, stăteau rezemaţi de gard şi comentau… Mai ajuta şi prietenul Gavrilă, secretarul, dar cum eu eram mai mult printre straturi, oamenii îi ziceau locului ceapa dascălului.

La vremea potrivită, o cantitate enormă de cepe cât pumnul provoca uimirea celor ce treceau pe acolo. Cum în sat nu prea se îndeletnicea lumea cu legumele şi zarzavaturile, în toamnă toată cantitatea de ceapă impusă drept cotă s-a cumpărat, la un preţ mult sub cel al pieţei, de la noi.

Şi ca să-mi ţin cuvântul rostit în faţa satului, dar şi prin comunele din jur pe unde am cutreierat în turneu artistic, m-am însurat, dar neapărat cu Zamfira. La ora când scriu toate acestea constat şi după 55 de ani că rostisem un mare adevăr: ea mi se

397


potriveşte…De acum simţeam amândoi că suntem ai satului, iar satul ne

trata ca atare. S-a dovedit din plin acest fapt când am propus să construim un nou local de şcoală. Nu s-a manifestat nimeni împotrivă. Dar bani nu erau. Atunci s-a hotărât, ca pe rândul satului, toată suflarea aptă de muncă să participe la confecţionarea cărămizilor. Şi spre toamnă (1953) toată cantitatea necesară era în cuptoare, arsă, numai bună de clădit. Din şcoala demolată rămăsese piatră pentru fundaţie şi o parte din lemnul pentru acoperiş. Şi pentru faptul că la confecţionat cărămizile n-au fost incluşi, meşterii din sat (pietrari, zidari, dulgheri etc.) s-au angajat să execute construcţia gratuit. Se întreceau oamenii unii cu alţii. Era un furnicar zi lumină. Dintre cei mulţi şi inimoşi se cuvine să-i amintesc pe Alexandru Vomir şi fratele lui Ignat, pe Irimie Iosif (Foşic), Crişan Luca şi Iţuca precum şi salahori destui. Dar cum tot era nevoie şi de bani, s-a hotărât ca autoimpunerea să o plătim şi în avans pe doi ani încât în 1955, toamna, cursurile au început în localul cu două săli de clasă şi două camere în care să locuiască învăţătorii. Mi-a prins bine că am fost martor şi participant la această construcţie, încât am învăţat de la meseriaşii ce executau lucrarea toate operaţiile de zidit, tencuit, dulgherie etc., de care mă folosesc de atunci în gospodăria proprie.

La inaugurare bucuria a cuprins toată suflarea satului. Practic tot spaţiul era înţesat de lumea dezlănţuită în petrecere. Visul tuturora era împlinit! Acum că aveam şi locuinţă, chiar în clădirea şcolii, cu toată izolarea zonei, depărtare de orice oraş şi lipsa mijloacelor de transport, împăcarea noastră sufletească era sporită. Şi ca să-şi manifeste cât mai din plin dragostea cu care ne înconjurau, la primul împreunat al oilor, proprietarii au hotărât şi ne-au dăruit întreaga cantitate de lapte care a rezultat de la turmă în acea zi. Era în luna mai 1953, la scurt timp după ce ne-am căsătorit. Am avut brânză peste puterile noastre de consum într-un an… Şi era pe vremea când alimentele se vindeau pe cartelă. Este de prisos a spune cum te simţi între asemenea oameni…

ÎMPUTERNICITA

Era aşa o atmosferă în sat de ai fi crezut că toţi nu mai pot de bine. Cel puţin după atitudinea faţă de şcoală şi învăţători. Prin eforturi şi insistenţe am ajuns că problema şcolarizării era pe deplin rezolvată. Localul nou, dat în folosinţă de curând, ne oferea

398


condiţii care ne permiteau să ţinem cursuri doar dimineaţa, încât ne rămânea timp şi pentru celelalte activităţi. Era toamna, pe vremea brumelor. De câteva zile soarele se comporta binevoitor şi lumea era tentată să creadă că s-a instalat vara cea mică.

Liniştea a fost dintr-o dată înlocuită de o zarvă nespecifică satului. Din casă-n casă, de la om la om se răspândi vestea că la sfatul popular a sosit împuternicita şi câţiva tovarăşi ca să lichideze toate restanţele la cote. Ştiam toţi că împuternicita asta lasă doar sărăcie lucie pe unde trece. Ultimul bob trebuia predat ca planul de colectare să fie realizat 100%. Unde nu se găseau produsele cu care plugarul era restanţier se lua orice putea echivala valoric. Erau şi familii atât de sărăcite sub povara cotelor încât hrana de bază le era mămăliga cu lapte…

În acea zi de miercuri tovarăşii lăsară în gospodăriile prin care au trecut atmosferă de doliu. Acum copiii umblau ciopor după ei. Au ajuns la casa Lucreţiei Popa. Femeia avea de întreţinut doi copii (şcolari silitori) şi un bătrân trecut de 80 de ani, tatăl ei. Şi au cotrobăit veniţii aceia peste tot: prin podul casei şi al poieţii, pe sub paiele de aşternut sub vite, pe sub tulei şi fân, prin tufele de la vale dar n-au găsit decât o jumătate de sac cu porumb şi ceva făină de mămăligă. S-a tulburat rău împuternicita, spunând către activistul de partid: luăm bivoliţa! Dintr-o dată au izbucnit în hohote de plâns Lucreţia, bătrânul şi copiii. Şi se jelea femeia rugându-i să-i lase bivoliţa, că n-are ce da familiei să mănânce. Împuternicita repeta ca un robot: datoria-i datorie… în timp ce însoţitorii ei scoteau animalul pe poartă. În urma lor, mulţimea adunată plângea înăbuşit în timp ce o voce femeiască exclama ca pentru sine: nu i-ar mai răbda Dumnezeu!…

Joi dimineaţa câteva căruţe duceau la centrul de colectare din Turda cerealele confiscate. Bivoliţa a fost totuşi lăsată spre a fi redată proprietarei…

În pauza mare, în curtea şcolii, elevii se jucau de-a împuternicita. Când m-am apropiat de grup s-au liniştit. Doar atât am reuşit să aud desluşit: nu i-ar mai răbda Dumnezeu!… În clipa următoare clopoţelul anunţa intrarea în clasă…

SfătoşiiÎn satul acesta, aşa mic cum este, am descoperit

înmagazinată o cantitate enormă de inteligenţă exprimată, aproape la tot pasul, sub forma unor vorbe de duh. Metafora este la ea acasă, expresia subtilă oglindind realităţi cotidiene existente în societatea rurală. Voi exemplifica prin câteva formulări de acest gen. Se ştie că la sat, cunoscându-se între ei, oamenii se salută

399


când se întâlnesc. Zi de vară. Lumea e la câmp. Pe acasă doar bătrânii şi copiii

mici. Iosif Sima zis Popoi, stă singur pe laviţă la poartă. Nici ţipenie de om pe uliţă. În sfârşit vine un tânăr ca de 18-19 ani dinspre primărie. Trece pe lângă bătrân, se uită la el, nu zice nimic şi merge mai departe. Popoi, ca şi când ar mai fi fost cineva pe bancă: Văzut-ai ce glumeţ a fost băiatul ăsta? Hâtu-i şcoala ce l-a învăţat aşa…

La coasă, între păhui (stejari, goruni) fruntaşul feciorilor din sat (chizeşul) face o pauză să-şi ascută coasa. Dinspre pădure venea spre el Galbenu, cum îl poreclea lumea satului pe unul cu mintea tulbure. Se vorbea că ajunsese în starea asta acel bărbat, din cauză că în preajma nunţii cu o fată foarte frumoasă, aceasta a fost lovită de fulger pe când aduna la fân. Durerea l-a copleşit şi-acum umbla din sat în sat, dormind şi mâncând pe unde apuca. Nu făcea rele, doară că nu suferea să i se zică Galbenu. Unii mai nesocotiţi îl întărâtau totuşi şi-atunci slobozea şi el vorbe urâte la adresa aceluia.

Chizeşul, ce stătea rezemat într-un cot, ca să-şi bată coasa, îl văzu doar când era la câţiva paşi, stând rezemat într-un par. Când dădu cu ochii de el, nechibzuit cum era, întrebă:

– Ce mai zici tu, măi Galbenule?În clipa următoare, în locul unui răspuns, se trezi cu o

lovitură zdravănă în cap, apoi cu alte câteva peste corp şi picioare. Greu s-a putut ridica în timp ce nebunul se îndrepta spre pădure. A stat flăcăul zile bune în spital şi-apoi altele în convalescenţă. Se întâlneşte într-o zi cu Alexandru Bunea, poreclit Broscuţa, care îl întreabă:

– Ce ai păţit, dragul tetii?– M-a bătut Galbenu, … tu-i câte zile a avea.– No nu te necăji, că şi tu li-i bate când îi fi ca el…Tetea Iosif (Burtu) era cam nelipsit de la taifasurile din faţa

cooperativei. În prima zi când au fost făcuţi pionieri şi la Filea de Jos, văzându-i mergând spre casă cu cravatele roşii i-a întrebat:

– Măi, da cine v-a pus zgardă ca la câini?A doua zi copiii au venit fără cravate şi mi-au spus ce s-a

întâmplat. Ştiam eu că atmosfera din sat era ostilă regimului, dar era riscant să nu iau atitudine. Copiilor le-am explicat că sunt frumoşi cu cravatele, că la Cluj şi-n toată ţara pionierii poartă cravată etc., aşa că au început să le poarte. Cel ce provocase situaţia a găsit scuză cum că el a glumit numai şi uite aşa s-au potolit lucrurile.

400


Ion al Mărinii, fugit din partea de sat ocupată de nemţi şi unguri, într-o noapte de septembrie 1944 n-a avut răbdare să aştepte a se lumina de ziuă şi s-a pornit spre casă să-şi hrănească bivolii. Cum jumătatea de sat unde se refugiase seara era ocupată de ruşi, când ajunse pe lângă ai lui Darie şi văzu ceva mişcând în şanţ, se gândi să salute şi zise zdrasvuite, cum înţelesese că s-ar saluta ruseşte. Numai că cei din şanţ erau unguri ardeleni şi l-au înhăţat. În batjocură l-au întrebat ce crede, mai merg românii la moară la Tisa? Răspunzând, Ion a zis: Niciodată nu-i târziu. S-a întors acasă după 2 sau 3 ani nenorocit în bătăi. A ajuns şi se pare că ar fi murit într-un spital de psihiatrie.

Un oarecare era renumit că aduna de prin culturile altora, din câmp, şi aducea acasă produsele însuşite astfel, în timp ce nu-şi trimitea copiii regulat la şcoală. Purtându-i cu el cu căruţa, primi următoarea replică din partea lui Vasile Tarţa: Copiii tăi sunt înscrişi şi umblă la facultate prin luncă şi pe deluţ că-i înveţi meserie „bună”.

Bătrânul Meú avea de dus boii la târg. Îl luă şi pe nepotul său Vasile de 6-7 ani, un copil răsfăţat, ca să dea după boi, că aveau de trecut dealul. În târg, lume care cumpăra sau vindea, după caz. Când un cumpărător făcea târg cu bunicul lui Vasile, copilul se amesteca în dialog, ba că-i prea mică oferta, ba că trebuia să-i vândă în altă situaţie etc. Într-un timp veni unul cu care se învoiră. După ce au numărat banii, pe când bunicul se pregătea să pună suma în şerpar, Vasile se tot agita în jurul lui ca, la un moment dat, să zică, având mâna întinsă: „Dă moşule banii la mine, să nu-i pierzi.

Lumea din jur râse cu poftă, dând din cap…Venu era vânzător la cooperativă, unde doritorii mai stăteau

la câte un pahar. – Nu era o unitate pentru aşa ceva în sat. – Notaru', un ţuicar renumit, intră într-o zi şi zise: pune-mi şi mie Venule o măsură, că azi n-am luat nimic. – Bine, domnule notarăş, în pahar de doi deţi (200 ml), câtu-i gura dumitale, că de când ţi-o măsor ştiu pe de rost.

A doua zi de Paşti, după prânz, se organiza hora când fetele tinerele erau băgate-n joc. Odată era prezent şi notarul, vizibil tratat cu tărie. Feciorii, la un moment dat, au început să se încaiere. Ştiau ei pentru ce motiv. Notarul, ca să-şi arate autoritatea, se duse la unul poreclit Pitoca ce părea mai agresiv, îl prinse de piept şi-i zise: Măi Pitoacă, aşa cinsteşti tu sfânta naştere a Domnului?… tu-ţi neamurile tale de beţiv!…

Se naşte întrebarea: cum de am plecat dintre oamenii care

401


ne deveniseră prieteni. Eram obişnuiţi atât de mult în mediul acesta, că nici nu voiam să mai plecăm de aici. Şi totuşi…

În primăvara lui 1956 se organizau în România adunări de protest împotriva Tratatului din Asia de sud-est. La adunarea de la Filea de Jos, pentru citirea conferinţei a fost delegat şeful secţiei de învăţământ, Gheorghe T. Mocanu. Pentru comunele de pe Valea Plângerii, cum poreclise cineva zona mai săracă de pe Valea Hăjdăţii, delegaţii au fost lăsaţi pe traseu de o maşină care urma să-i adune la o anumită oră. Cum după şedinţă, la care lumea nu s-a înghesuit să protesteze, a rămas destul timp să ne întreţinem cu inspectorul nostru, un om deosebit de prietenos, dar şi exigent (se străduia mult să ridice calitatea învăţământului în raion). Cei doi kilometri, distanţa până la şosea, cât l-am condus, m-a tras de limbă despre tot ce îl interesa: mersul şcolii, viaţa noastră aici, cât suntem de mulţumiţi etc., dar n-a dat semn că urmăreşte ceva… Nu bănuiam nimic referitor la ceea ce plănuia în taină. Când s-a apropiat maşina, mi-a strâns mâna şi m-a întrebat scurt:

– Vouă vă place aici?N-am apucat să răspund că maşina a plecat cu delegaţii

culeşi de pe traseu.Aproape uitasem de acest episod când, în pauza şedinţei

plenare a consfătuirilor din luna august, am fost chemat la şeful în birou. Zâmbind, cum îi era felul, mi-a zis: Socotim că ai stat destul şapte ani în văgăuna aia şi vrem să te aducem director la Luna. Vă transferăm în interesul învăţământului… Ai timp de gândire două zile, cât ţin consfătuirile.

După 46 de ani, din nou în faţa şcolii din Filea de Jos, 14 iulie 2002

402


Am stat pe gânduri. La Luna (ştiam de la şedinţele cu directorii) atmosfera în colectivul şcolii era tulbure din cauza directorului care acum plecase, motiv de îngrijorare pentru mine. Să mă despart de satul în care cunoşteam pe toată lumea şi care îmi era prieten bun? Şi totuşi. Comparând cele două aşezări şi perspectivele de viitor, am primit să fim transferaţi şi în preajma lui întâi septembrie, cu un camion pus la dispoziţie de sfatul popular raional, plecam spre ogorul cel nou unde aveam să prindem rădăcini. Lăcrimam şi noi care plecam, lăcrimau şi oamenii care veniseră să-şi ia rămas bun…

Luna, ian. 2008

403


SATISFACŢIA MUNCII DE DASCĂL

GIZELA SZABO (CS. OLTEAN)

Ce să alegi din noianul amintirilor? Ce să aşterni pe hârtie când sunt atâtea de spus?

La îndemnul bunei mele prietene Ica Bocănici voi încerca să schiţez câteva crâmpeie din activitatea mea.

Copil de oameni modeşti, amintirile mele îmcep cu anii în care am parcurs cele 7 clase în comuna natală Roşia-Montană.

Din dorinţa de a mă face învăţătoare, singura profesiune de care eram îndrăgostită, am urmat cursurile Şcolii Pedagogice din Abrud, fiind o şcoală cu tradiţie în pregătirea învăţătorilor, atât de necesari educării tinerei generaţii.

Nu regret deloc această alegere şi nu ştiu dacă mi s-ar fi potrivit o altă meserie. Din dragoste pentru copii mi-am urmat chemarea.

La şcoală, atmosfera generală era de severitate şi disciplină. Am devenit bursieră, internistă, ceea ce, sincer vorbind era mai mult decât un mare noroc. Încetul cu încetul, m-am obişnuit cu colegii, internatul, pedagogii, profesorii şi programa şcolară, cu atmosfera generală de disciplină.

Stilul şi spiritul de muncă al şcolii de la Abrud şi-au lăsat pentru totdeauna pecetea asupra noastră, în dăruirea cu care am continuat munca.

Am terminat cu bine şcoala devenind învăţătoare în 1954. Soarta a făcut să pot continua studiile la Cluj-Napoca la Universitatea Babeş-Bolyai, Facultatea de Filologie, Secţia română-istorie. Am terminat facultatea în 1958, devenind profesoară de română şi istorie. Mi-am desfăşurat activitatea ca profesoară din 1958 până în 1990, când m-am pensionat.

404


La începutul activităţii, o perioadă scurtă am fost profesoară la Mănăstireni (Huedin), apoi m-am transferat la Şcoala generală din Feleac, unde mi-am desfăşurat activitatea ca profesoară de istorie până în 1978. Din 1978 până în 1985 am fost directoare coordonatoare, având în subordine 3 şcoli.

În 1985 m-am transferat la şcoala generală nr. 28 din Cluj-Napoca, unde am rămas până la pensionare în 1990.

Mi-am petrecut întreaga mea viaţă în şcoală, mai întâi ca elevă, apoi studentă şi profesoară.

Am 32 de ani în învăţământ. Am fost 24 de ani dirigintă, îndrumând şi în această calitate mai multe generaţii de elevi.

Mi-am iubit mult meseria, mi-au fost dragi copiii, am fost apropiată de ei şi în întreaga mea activitate didactică am încercat să-i fac pe elevii mei să înţeleagă semnificaţia profundă a muncii, să înveţe să aibă pasiune pentru un domeniu sau altul de activitate, că există o cale unică pentru realizarea personală, învăţătura.

În toată această activitate am desfăşurat o muncă perseverentă cu sacrificii dar şi cu satisfacţii.

Sacrificii gândindu-mă la câte obligaţii avea un dascăl în perioada aceea, atât la clasă cât şi în afara clasei şi la muncile obşteşti la care eram obligaţi să fim prezenţi în permanenţă.

Sacrificii pretinse de orice lucru pe care îl doreşti realizat cât mai bine, neglijând de munte ori familia, fără să vrei.

Satisfacţii că am reuşit să fiu iubită, respectată şi ascultată de elevii mei, de părinţii acestora şi cadrele didactice cu care am muncit.

Satisfacţii că mulţi din ei sunt oameni realizaţi la casele lor, cu familii, şi atunci când ne revedem ne bucurăm.

Satisfacţii şi mulţumire pentru îndeplinirea datoriei, pentru contribuţia modestă sau mai însemnată la educarea generaţiilor tinere când era mare nevoie.

Tot mai limpede, după trecerea anilor, mi se înfăţişează convingerea cu privire la importanţa exemplului personal al dascălului, învăţător sau profesor, în alegerea carierei, a drumului în viaţă.

Dascălii sunt cei care dăruiesc, odată cu deprinderea muncii de calitate şi răspundere şi ceva din flacăra pasiunii lor, dragostea pentru oameni, natură şi viaţă cu toate greutăţile ei, de aceea trebuie să fie iubiţi şi respectaţi.

405


POST-SCRIPTUM LA DOUĂ BIOGRAFII:

Destinul a făcut ca drumurile a doi foşti normalişti de la Abrud să se întretaie la Cluj, readucându-i faţă în faţă şi unindu-i pentru totdeauna: ale lui Ghizi şi Pompei.

După absolvirea normalei în anul 1951, Pompei Olteanu urmează cursurile Institutului de Ştiinţe Economice şi Planificare din Bucureşti, pe care le absolveşte în anul 1956, devenind diplomat în ştiinţe economice şi statistică.

În anul 1957 este numit economist statistician la Direcţia judeţeană Cluj de statistică, apoi şef de serviciu şi din 1965 până în anul 1989 - anul pensionării - director al acestei importante instituţii.

Întretăierea drumurilor în intersecţia căreia se aflau cei doi în 1957 a dus la oficierea căsătoriei în 1958, a încă unei perechi de colegi de şcoală abrudeană, Pompei Oltean şi Szabo Gizela.

R.H.

406

CUPRINS

LA POALE DE DETUNATE...............................................................................................5

ELEV CU CHIPIU

Ioan BEMBEA...............................................................................................................6PROFESOR, CERCETĂTOR ŞI OM AL CETĂŢII, VOICU IOAN MACAVEIU

Ioan BEMBEA.............................................................................................................14VOICU IOAN MACAVEIU, FIŞĂ BIO-BIBLIOGRAFICĂ

Voicu Ioan MACAVEIU..............................................................................................16IOAN M. MUNTEANU, DASCĂLUL MEMORANDIST

Voicu Ioan MACAVEIU..............................................................................................20CRÂMPEIE DE VIAŢĂ. COPILĂRIE FERICITĂ, FRÂNTĂ.

Elena HĂDĂREAN (n. COLDA).................................................................................25O INIMĂ MEREU TÂNĂRĂ, MĂRIOARA NAPĂU N. TOMUŞ

Ioan BEMBEA.............................................................................................................42UN DASCĂL REPER – GHEORGHE URS

Ioan BEMBEA.............................................................................................................47O LEGENDĂ CU MULŢI GALBENI

Ioan BEMBEA.............................................................................................................54MI-AM REGĂSIT UN COLEG, PROF. DR. IOAN CENAR

Ioan BEMBEA.............................................................................................................57FOST ELEV AL ŞCOLII NORMALE ANDREI ŞAGUNA

Ioan CENAR................................................................................................................58ŢANDRĂII – O FAMILIE UNITĂ

Remus HĂDĂREAN.....................................................................................................62ULTIMUL SCHIMB

Nicolae ŢANDRĂU......................................................................................................66O DOMNIŞOARĂ IA LUMEA ÎN PIEPT, OCTAVIA LUPU CĂS. CENAR

Ioan BEMBEA.............................................................................................................67PRIVIND SPRE TRECUT

Marioara URSU (n. Macavei).....................................................................................70UN BĂIAT PREA LINIŞTIT, ALEXANDRU PICOVICI

Ioan BEMBEA.............................................................................................................82ABSOLVENTUL GHEORGHE CRIŞAN, PROMOŢIA, ‘51, NORMALIST LA ABRUD

Gheorghe CRIŞAN.......................................................................................................86

BĂTRÂNI ROMÂNI, BĂTRÂNI AMERICANI

Gheorghe CRIŞAN.......................................................................................................90

DIN CETĂŢILE ALBURNUS...........................................................................................93

AMINTIRI DESPRE LICEUL HOREA, CLOŞCA ŞI CRIŞAN DIN ABRUD

Prof. Simion URSU......................................................................................................94COLEGUL MEU DE LA SOHARU, PETRU FELEA

Ioan BEMBEA.............................................................................................................98ŞI IO SUNT MOAŢĂ...

Rodica BRATE (n. Opincaru)....................................................................................103A FOST, ODATĂ, O ŞCOALĂ........ OPTIMISMUL ÎNTRUCHIPAT, EMILIA SIMINA (N. CRIŞAN)

Remus HĂDĂREAN...................................................................................................116TRĂIRI INTENSE

Emilia CRIŞAN (n. Simina).......................................................................................119MATEMATICIAN ŞI PUBLICIST, VIOREL CHIRA

Remus HĂDĂREAN...................................................................................................122GENERALUL BERTHELOT ÎN ABRUD

Profesor, Viorel CHIRA............................................................................................124OMAGIU GENEROZITĂŢII, REMUS ONICIU(1900-1987)

Viorel CHIRA, Emilia SIMINA..................................................................................128ETICHETA DE FIICĂ DE CHIABUR A FRÂNT ARIPILE VIITOAREI DĂSCĂLIŢE

Maria DEOANCA......................................................................................................131CE VINĂ A AVUT ELVIRA?

Remus HĂDĂREAN...................................................................................................133FATA DE LA ROŞIA, DE SUS, DIN BRAZI

AM RÂS ŞI-AM PLÂNS CU VOI

Rozalia LEPEDEAN (Zica PAŞCA)..........................................................................137UN SUFLETIST PRINTRE DASCĂLI, IULIAN EMIL MORAR DIN BUCIUM CERBU

Remus HĂDĂREAN...................................................................................................151EXCURSIILE ŞCOLARE

Emil JURCA..............................................................................................................155FIU DE BĂIEŞ

Nicolae COTEA.........................................................................................................160ABRUDUL ESTE VIAŢA MEA

Marcel Ioan STAN.....................................................................................................172ÎNVĂŢĂTORUL ANULUI 2007 – CELESTINA CIPRIANA ANCA.........................................178ŞI EU AM FOST NORMALIST LA ABRUD

Ştefan SZÜCS............................................................................................................181TOT EDUCATOR, DAR MILITAR, ŞTEFAN SZÜCS

Remus HĂDĂREAN...................................................................................................183

FIU DE DASCĂLI DIN CIURULEASA, MIRCEA VLAD

Remus HĂDĂREAN...................................................................................................184MATEMATICIANA CLASEI, MARIA GEORGETA MOLDOVAN

Remus HĂDĂREAN...................................................................................................186BĂTĂLIA PENTRU ROŞIA MONTANĂ...............................................................................189

Maria Georgeta JURCA (n. Moldovan)....................................................................189CRÂMPEIE DIN VIAŢĂ ÎN ORAŞUL ABRUD

Margareta IONESCU (n. Such)................................................................................190ÎN REFLECTOR, CORNEL ALMĂŞAN

Remus HĂDĂREAN...................................................................................................195O HIMERĂ CA MULTE ALTELE

Cornel ALMĂŞAN.....................................................................................................197DĂSCĂLIŢĂ ÎN SATUL NATAL, CORNA

Maria PETRINCA (cs. Iancu)...................................................................................201DIN CIURULEASA... NICOLAE-RUSALIN SICOE............................................................202ŞI NOI AM FOST … NORMALIŞTI!

Nicolae-Rusalin SICOE.............................................................................................208

PE RÂUL ARIEŞ ÎN JOS................................................................................................211

O VIAŢĂ DE DASCĂL, LA BISTRA

Elisabeta SELAGEA (n. Giurgiu)..............................................................................211UN ROMAN NESCRIS IOAN COTEŢ

Ioan BEMBEA...........................................................................................................216AMINTIRI PLĂCUTE ŞI... MAI PUŢIN PLĂCUTE

Ioan COTEŢ..............................................................................................................221BISTRA – VECHI TRADIŢII CULTURALE

Ioan BEMBEA...........................................................................................................235DASCĂL PE VALEA ARIEŞULUI

Nicolae Gh. ANCA.....................................................................................................239UN FIU AL BISTREI, NICODIM GANEA

Nicolae ANCA...........................................................................................................243SCURT ISTORIC AL ÎNVĂŢĂMÂNTULUI DIN COMUNA BISTRA

Nicolae ANCA...........................................................................................................245DESPRE ŞCOALA DIN LUPŞA

Viorica MOCAN........................................................................................................250UN MARE ANIMATOR AL VIEŢII CULTURAL-ARTISTICE LUPŞENE DUMITRU SICOE.......253DESPRE COPII, ÎNTOTDEAUNA CU DRAGOSTE

Ana GOŞA.................................................................................................................257PROFESORUL ŞI CERCETĂTORUL, DUMITRU D. LUPAŞCU

Ioan BEMBEA...........................................................................................................265

MAI PUTERNIC DECÂT URSUL ŞI MAI FRAGIL DECÂT FLOAREA: PROFESORUL DUMITRU LUPAŞCU

Nicolae JURCA.........................................................................................................268TATA GICU, PROF. NICOLAE FONOAGE (1932-1999)

Dumitru LUPAŞCU...................................................................................................271

DIN ŢARA ZARANDULUI.............................................................................................273

DASCĂLUL DE LA POALELE VÂLCANULUI, SIMION VÂRTEI

Remus HĂDĂREAN...................................................................................................274DE LA POALELE VÂLCANULUI LA BRAD, ROMULUS NEAG

Remus HĂDĂREAN...................................................................................................279ACOLO ŞEZUM ŞI PLÂNSUMI…

Remulus NEAG..........................................................................................................286ROMULUS NEAG – PROFESORUL, OMUL, CĂRTURARUL

Doina JULA...............................................................................................................290DASCĂL PE TÂRNAVA DE CRIŞ

Mircea VLAD.............................................................................................................293AMINTIRI, AMINTIRI..., VIORICA BOCĂNICI (N. BOCAN)

Viorica BOCAN (cs. Bocaniciu)................................................................................298O FLOARE RARĂ

Viorica BOCĂNICI (n. Bocan)..................................................................................306LA CATEDRĂ ŞI PE SCENĂ MARIA BRĂDEAN

Ioan BEMBEA...........................................................................................................309EMIL S. ANCA, DASCĂLUL DIN BUCEŞ

Ioan BEMBEA...........................................................................................................312

NORMALIŞTI ABRUDENI, DASCĂLI PE CÂMPIE.................................................318

CEANU MARE VATRĂ DE ŞCOALĂ ROMÂNEASCĂ

Remus HĂDĂREAN...................................................................................................318DIN VÂRF DE MUNTE, LA CÂMPIE, MARIA COLDA

Remus HĂDĂREAN...................................................................................................331PRIMELE TREI CLASE CU UN DOMN VUCEA

Maria IANCU (n. Colda)...........................................................................................334DĂSCĂLIŢĂ DE ANDICI...................................................................................................339DE PE BAZALT DE DETUNATE, ÎN NOROAIELE BEIULUI VIORICA VĂDAN (N. MACAVEI)

Remus HĂDĂREAN...................................................................................................346DEBUT ÎN DĂSCĂLIE, 1 SEPTEMBRIE 1952

Ana BUICU (n. Popa)...............................................................................................350DĂSCĂLIŢA POETĂ, ANA ANDONE (CĂS. DAVID).........................................................359NICI CU FLORI, NICI FĂRĂ FLORI…

Ana DAVID (n. Andone)............................................................................................359

ZÂMBETE, LACRIMI ŞI UN RÂS SĂNĂTOS

Ana DAVID (n. Andone)............................................................................................365NORMALISTUL DE BLAJ NICOLAE DAN

Remus HĂDĂREAN...................................................................................................366LUMINI ŞI UMBRE ÎN ANII DE UCENICIE DĂSCĂLEASCĂ

Nicolae DAN..............................................................................................................369SATISFACŢIA MUNCII DE DASCĂL

Gizela SZABO (cs. Oltean).......................................................................................385

Autorii şi Editura mulţumesc sponsorilor:

► S.C. MINEXFOR S.A. DEVA

Nicolae Ţandrău

► ŞCOALA DE CONDUCĂTORI AUTO ŞI CENTRUL DE PREGĂTIRE ŞI PERFECŢIONARE A PERSONALULUI DIN DOMENIUL TRANSPORTURILOR RUTIERE CABRIOLETDorel Todea

► ROMANIAN PAPER DISTRIBUTION Alexandru Jurca, director de regiune

► AST DAN SCHI SPORT ARIEŞENI

Dan Gligor

Normalisti La Abrud, vol. II - IOAN BEMBEA, REMUS HADAREAN

Documents

Transcript of Normalisti La Abrud, vol. II - IOAN BEMBEA, REMUS HADAREAN