Normalisti La Abrud, vol. I - IOAN BEMBEA, REMUS HADAREAN

Ioan Bembea Remus Hădărean

NORMALIŞTI LA ABRUD

DASCĂLI PE APE

IOAN BEMBEA REMUS HĂDĂREAN

NORMALIŞTI LA ABRUD

DASCĂLI PE APE

VOL. I

Casa Cărţii de ŞtiinţăCluj Napoca, 2008

Pe coperta I: Absolvenţi promoţia 1952 şi Centrul comunei Gârda în 1966 – pictură în ulei de Remus Hădărean

Coperta: Patricia Puşcaş

Copyright © Remus Hădărean, Ioan Bembea, 2008

ISBN 978-973-133-333-5

vol. I – ISBN 978-973-133-334-2

Director: Mircea Trifu

Fondator: dr. T.A. Codreanu

Redactor şef: Irina PetraşTehnoredactare computerizată: Alina Felicia Bădescu, Czégely Erika

Tiparul executat la Casa Cărţii de Ştiinţă400129 Cluj-Napoca; B-dul Eroilor nr. 6-8Tel./fax: 0264-431920www.casacartii.ro; e-mail: [email protected]

http://www.casacartii.com/

ECOURI

LA APARIŢIA CĂRŢII NORMALIST LA ABRUD DE REMUS HĂDĂREAN

IOAN BEMBEA

Nu ştiu dacă s-a bucurat cineva mai mult decât mine la apariţia acestui volum, poate doar autorul, Remus Hădărean, fiindcă a fost o mare realizare, un document ce va traversa anii cu un tot mai sporit interes. Afirm acest lucru, că m-am bucurat, fiindcă în anul 2003, la întâlnirea de 50 de ani de la absolvire, am propus colegilor să edităm o astfel de carte, a promoţiei 1953, cu autor colectiv, pornind de la ideea că generaţia noastră a traversat o perioadă de mari progrese şi frământări, că nimic nu mai e cum a fost pe vremea copilăriei noastre. Am cunoscut forme de viaţă care sunt deja date uitării. Amintirile noastre pot fi considerate piese de muzeu, unice în felul lor. Sunt valori care trebuie salvate până nu e prea târziu… Interesul pentru cunoaşterea trecutului este una dintre plăcerile multor oameni.

Eu nu am reuşit să finalizez acest proiect fiindcă prea puţini colegi, doar vreo opt, s-au arătat dispuşi să îşi trimită colaborările. Ideea a fost preluată cu mai multă forţă, şi cu experienţa a patru cărţi tipărite, de un alt coleg de şcoală, de Remus Hădărean, din promoţia 1952. El a avut ideea benefică de a apela la absolvenţi de Abrud din mai multe promoţii; în plus, cunoştea, din perioada când îndeplinise funcţia de inspector şcolar, o mulţime de dascăli.

Mă simt dator să menţionez că m-a întrebat dacă nu cumva intră peste mine cu noul său plan. I-am răspuns că voi fi bucuros să preia el această sarcină anevoioasă şi-i voi deveni un sincer colaborator. A pornit la lucru, iar cartea a fost lansată în 15 august 2007 la Abrud, la o întâlnire a tuturor promoţiilor la care au participat peste 200 de foşti elevi ai Şcolii Normale.

Acum, după ce am citit întregul volum, inclusiv colaborările colegilor, constat că şi pentru ei, pentru foştii colegi, a fost un bun prilej de a-şi descărca o parte din prea-plinul gândurilor şi întâmplărilor acumulate pe parcursul unei vieţi. Amintirile lor

Ioan Bembea, Remus Hădărean

pornesc cu presiune, aproape nestăvilite şi, fiecare dintre ele având o imagine proprie, sunt în acelaşi timp părţi componente ale unei panorame ample pline de culoare, forme, mişcare şi sunet. Întâlnim în paginile cărţii, ca într-un film de epocă, imaginile unor elevi încolonaţi, mărşăluind cu cântece pe străduţele înguste, pavate cu bazalt ale Abrudului. Ei străbat zilnic acelaşi traseu, dus şi întors, spre şcoală sau spre internat. Pe aceleaşi fete sau pe aceiaşi băieţi, după terminarea şcolii, îi vom întâlni risipiţi prin cătunele din Apuseni, învăţând copiii moţilor în şcoli mici, improvizate în casele unor săteni.

Îi revedem pe profesorii noştri la tablă, plini de cretă, făcând demonstraţii sau stând în faţa clasei şi explicând cu pasiune lecţia de istorie, cea de literatură sau de alte şi alte obiecte, privindu-se reciproc în ochi, elevi şi profesori, într-o comunicare plină de armonie.

Este remarcabilă contribuţia autorului, prin stilul lui caracteristic de fin observator, de pictor, în surprinderea unor amănunte semnificative ce dau sens şi culori nuanţate întâmplărilor trăite. Mai are Remus Hădărean o mare calitate, un neastâmpăr molipsitor care a pus în mişcare atâtea energii latente căci, de ce să nu recunoaştem, el i-a mobilizat pe toţi colaboratorii. Prezentarea grafică a cărţii este de asemenea cât se poate de reuşită, cu fotografia de demult a şcolii şi cu o acuarelă a autorului-pictor reprezentând imaginea unui Abrud ascuns între munţi.

Normalist la Abrud nu este o carte de ficţiune, este o carte-document de istorie vie, trăită, iar valoarea ei va creşte odată cu trecerea anilor.

Îndată după lansare, pe măsură ce a fost citită, cartea s-a bucurat de un mare succes, dovadă fiind comenzile sosite de peste tot şi cerinţa de a mai trimite alte exemplare, până la epuizarea acestora. Inginerul Avram Rus din Cluj, originar din Avram Iancu, îmi spunea la telefon că De mult nu mi-a mai căzut în mână o carte atât de plăcută la lectură şi interesantă, m-am regăsit şi eu în ea cu întreaga mea copilărie. Te rog să-mi mai trimiţi două exemplare, dacă mai aveţi, că vreau să le fac cadou unor cunoscuţi de ai mei, tot de prin părţile noastre. Doresc să duc o carte tocmai în America, unui moţ originar din Pleşcuţa, cătunul acela despre a cărui oameni dornici de carte vorbiţi atât de frumos. Şi mai convingătoare a fost solicitarea multor colegi de a mai scoate încă un volum pentru a avea şi alţii ocazia să se

6

NORMALIŞTI LA ABRUD. DASCĂLI PE APE

exprime, să-şi depene amintirile pentru că, ziceau ei, Se mai pot spune multe lucruri interesante despre munca „Dascălilor de pe ape”, despre vremurile prin care am trecut.

Cea mai mare satisfacţie a unui autor e de a afla că opera lui este citită pentru că, vai, apar, în ultima vreme, atât de multe cărţi indigeste, fără niciun cititor, fiindcă nu spun nimic şi nu se adresează nimănui. Nu este cazul volumului Normalist la Abrud care a ajuns să fie citit cu mare plăcere, după propria mărturisire, de cea mai cunoscută dintre scriitorii români din ultimele decenii, de romanciera Ileana Vulpescu.1

Nu mi-a rămas datoare că i-am trimis un exemplar, mi-a răspuns printr-o scrisoare cu aprecieri asupra cărţii:

„Normalist la Abrud” este o carte de amintiri. Amintiri ale unor oameni care au trecut prin Normala de la Abrud, în jurul anilor ‘50. Dacă nu te laşi furat numai de epicul ei, cartea înseamnă mult mai mult. Îţi dezvăluie viaţa din Ţara Moţilor în epoca amintită. O zonă aspră, cu sate risipite, unde copiii fac mulţi kilometri prin pustiu între casă şi şcoală. Şcoală din scânduri tencuite ca şi „confortabila” cameră a învăţătorului.

Îţi dai seama că în condiţiile pe care, fără melodramatism, ţi le face cunoscute cartea, era un act de eroism să fii elev şi de asemenea să fii învăţător. Erau anii de după război, când copii şi adulţi purtau, în cel mai fericit caz, opinci ori încălţăminte cu tălpi de lemn „potcovite” cu bucăţi de metal.

Cu toate aceste lipsuri şi dificultăţi, de neimaginat pentru cine nu le-a trăit, visul unor copii de ţărani, de învăţători, de preoţi, era s-ajungă învăţători, să ducă lumina ştiinţei de carte în satele lor risipite, generaţiilor care le urmau.

Aceşti fanatici, aceşti împătimiţi de dragoste pentru locul lor de baştină dormeau la internat pe saltele umplute cu pănuşi de porumb ori cu paie, se spălau cu apă rece ca gheaţa, mâncau pe sponci, din puţinul pe care, pentru ei, îşi rupeau de la gură cei rămaşi acasă. Nimic nu li se părea prea greu pentru a se vedea învăţători. Oameni dârji care, neam de neam, de-a lungul veacurilor, nu s-au dat bătuţi nici în faţa naturii vitrege, nici a timpurilor. Şi-au îndesat capul între umeri şi au mers mai departe.

1 Ileana Vulpescu este autoarea următoarelor volume pe care le prezentăm în ordine, după anul primei apariţii. Cele mai multe au fost reeditate: Proză, 1969; Rămas-bun, 1975; Arta conversaţiei, 1980; Candidaţii la fericire, 1983; Sărută pământul acesta, 1987; Carnetul din port-hart, 1996; Arta compromisului, 1998, De-amor, de-amar, de inimă albastră, 2004; Viaţă, viaţă, legată cu aţă, 2007.

7


Am scris aceste rânduri pentru a aduce un omagiu Ţării Moţilor şi pentru a aminti vorbele lui Nicolae Iorga: „Cine uită nu merită”…

Normalist la Abrud este mai mult decât o carte nostalgică, plină de amintiri expuse cu sinceritate şi cu simplitate; este o carte de învăţătură, pentru cine are ochi de văzut şi urechi de auzit. O carte de istorie a unui neam de oameni care merită tot respectul nostru.

Ileana Vulpescu6 februarie 2008

Ne ung la inimă aceste cuvinte atât de calde, Doamnă Ileana Vulpescu. Regăsim în ele o sinteză a geniului Dumneavoastră răspândit prin toate cărţile pe care le-aţi scris. Vă mulţumim.

O altă scrisoare, de data aceasta o adevărată cronică de critic literar, a primit autorul cărţii Remus Hădărean de la profesoara Rodica Brate2 din Sibiu. O reproducem în întregime pentru că face mare cinste autorului, dar şi tuturor colaboratorilor.

Cronica unei cărţi aşteptate, Remus Hădărean, Normalist la Abrud

Stimate domnule Remus Hădărean,Încerc să-mi exprim câteva gânduri despre cartea referitoare

la Şcoala Normală din inima Apusenilor.Deşi nu ne cunoaştem, nu ne-am văzut niciodată (eu doar prin

intermediul portretului de pe coperta IV, realizată de bihoreanul Marius Târnăveanu), dialogurile la telefon şi corespondenţa desfăşurate pe o scurtă perioadă de timp au scos la iveală „un of!” sufletesc comun şi o identică nostalgie, pe aceleaşi coordonate afective: Abrudul. Deşi fiecare dintre noi „a poposit” în zona Iancului aproximativ 8-9 ani (eu născându-mă la Roşia Montană şi fiind elevă la Şcoala de Aplicaţie, iar dumneavoastră iniţiindu-vă în viitoarea carieră profesională), fiecare a receptat potrivit vârstei de atunci, ce înseamnă să fii „normalist” la Abrud.

Iniţial, am frunzărit cartea dintr-o îndreptăţită curiozitate spontană, încercând să suprapun flash-urile celor care s-au perindat în clădirea din parcul cu trandafiri şi alei cu garduri de mesteacăn, peste amintirile mele de copil şi… surpriză! M-am

2 Prof. Rodica Brate este fiica fostului profesor de pedagogie de la Abrud, din anii 1945- 1949, Traian Opincaru şi a învăţătoarei de la Şcoala de Aplicaţie, Otilia Opincaru.

8


recunoscut în tot ceea ce recompuneau paginile scrise ale foştilor învăţăcei sau profesori: în atmosfera anilor ‘50, în „spiritul” cărţii, sentimentul de mândrie şi statutul demnităţii moţilor în confruntarea cu vremea şi cu vremurile.

Ca într-o cronică de familie a unui clan dacic, începeau să-mi redevină familiare nume de oameni şi locuri, pe care le-am auzit din gura părinţilor mei şi pe care le ştiam şi eu cândva, deoarece reprezentau universul nostru abrudean. Apoi, cartea a devenit companionul meu în fiecare seară şi am citit-o din „doscă în doscă”, pe nerăsuflate, ca un remember terapeutic. Are în ea tot ce şi-ar dori un moţ să ştie lumea despre el şi încă ceva pe deasupra; abandonarea convenţionalului. Este atâta firesc şi atâta delicateţe neostentativă în paginile cărţii, încât ea devine o lectură, nu de birou, ci de „fotoliu în faţa sobei”.

Concepută în patru părţi (Rememorările autorului, Magiştrii, Discipolii şi Amintiri, amintiri, amintiri…), ea mai cuprinde Câteva file din istoria Şcolii abrudene şi Anexe, dar dincolo de această ierarhizare, ar fi foarte greu să alegi un material preferat, deoarece fiecare în sine este o istorie trăită cu emoţie, intensitate, naturaleţe, încât demonstrează că, de fapt, în Ţara Moţilor, oamenii au fost peste vremuri, parafrazând cronicarul. Am descoperit acum ceea ce ştiam din auzite sau din cărţi: setea de învăţătură a copiilor, în ciuda condiţiilor vitrege din munţi, când trebuiau să îndure frigul, să lupte cu întunericul, nămeţii şi fiarele pădurii pentru a străbate şi 10 kilometri pentru a ajunge la şcoală, perseverenţa părinţilor de a depăşi necazurile şi lipsurile pentru a-i susţine, dăruirea şi sfaturile dascălilor din locuri uitate de lume ca elevii „cu potenţial” să devină la rândul lor „luminători”. E o epopee încărcată de glorie anonimă, dar epopee care a apărut aici ca firele de aur pierdute în pietrişul din şteampuri.

Chiar dacă nu există semnătura unui scriitor de beletristică, prilejul oferit de dumneavoastră şi stimularea susţinută adresată colegilor „au născut” o carte de mare sensibilitate şi emoţie. Diversitatea stilistică, amprenta personală a exprimării şi a viziunii asupra trecutului, recompunerea unor momente comice sau îndârjite, răspund unui dicton: Unitate în diversitate. Şcoala Normală din Abrud merita un asemenea remember şi a găsit în persoana dumneavoastră, dar şi a colaboratorilor, mesagerii „potriviţi la locul potrivit”.

Felicitări tuturor !Prof. Rodica Brate

Sibiu, 14 februarie 2008

Ce să mai spui după astfel de aprecieri? Doar mulţumiri,

9


sincere mulţumiri! Simţi imboldul de a continua.Doamnă profesoară Rodica Brate, veţi fi şi dumneavoastră,

alături de Ileana Vulpescu, puţin vinovate pentru cel de al doilea volum pentru că prea ne-aţi încurajat.

O altă scrisoare de mulţumire şi de frumoase aprecieri a mai primit autorul de la învăţătoarea Ana Goşa din Alba Iulia, din care reproducem doar un fragment:

Cu sinceritatea cititorului impresionat de rememorarea anilor petrecuţi la Abrud de către cei care şi-au adus contribuţia la împlinirea cărţii, regăsind în paginile sale atâtea experienţe şi încercări comune tuturor, dar trăite atât de diferit şi cu un inerent sentiment de nostalgie, eu vă mulţumesc pentru faptul că aţi acceptat şi colaborarea mea.

Cele mai multe mesaje au fost transmise prin telefon. Acestea nu vor deveni însă niciodată scrisori din roase plicuri, durata şi persistenţa lor se măsoară în grăbitele secunde. A fost apreciat cum se cuvine şi receptat gestul.

Domnul Remus Hădărean s-a simţit obligat faţă de consăteni să facă o lansare de carte şi la Ceanu Mare cu prilejul unei întâlniri cu fiii satului. Am participat şi eu, la invitaţia domnului primar. Ce s-a petrecut acolo poate că rezultă cel mai bine din cuvintele mele exprimate atunci, în faţa sătenilor. A fost o ceremonie de o impresionantă solemnitate.

Preacucernici părinţi preoţi, domnule primar, distinse autorităţi, onorată asistenţă,

Mulţumesc domnului primar pentru cinstea ce-mi face de a mă invita să vorbesc la un eveniment atât de important.

Întâlnirea de astăzi din Ceanu Mare cu fiii satului este o aleasă sărbătoare. Nu multe localităţi se pot şi se vor putea mândri cu o festivitate organizată atât de solemn.

Iată, distinşi fii ai satului, localnici sau sosiţi de pretutindeni, sunteţi primiţi pentru început, pentru a vi se spune „Bine aţi venit!” tocmai în sfânta biserică, în această biserică măreaţă şi frumoasă. Cu un iconostas ca acesta de aici se pot mândri pe bună dreptate toţi enoriaşii. Părinţii preoţi au îmbrăcat odăjdiile cele mai noi, albe şi strălucitoare, ca la sărbătorile împărăteşti, de asemenea domnul primar poartă eşarfa cu tricolor ce este destinată numai festivităţilor oficiale deosebite. Şi tot ca o dovadă de preţuire pentru D-voastră, vrednici fii ai Ceanului Mare, este prezent azi aici şi un reprezentant al Parlamentului României, domnul deputat Vasile Soporan, dumnealui însuşi fiu al satului.

Eu trec doar ocazional prin Ceanu Mare, dar constat cu

10


plăcere că această localitate îşi schimbă înfăţişarea de la an la an, se schimbă în bine. Peste tot este o plăcută curăţenie, apoi, în curţi, în faţa caselor şi pe lângă trotuare numai flori. Se simte o mână de bun gospodar, o colaborare armonioasă între primar şi consiliul local spre folosul oamenilor. Şi nu e puţin acest lucru.

Cu toate că nu sunt născut aici, ci într-un sat din Ţara Moţilor, cunosc foarte bine Ceanu Mare din scrierile fostului meu coleg de şcoală de la Abrud, Remus Hădărean, din monografia atât de amănunţită şi documentată a acestei comune.

Încă din anii de şcoală, domnul Remus Hădărean era cunoscut ca un talentat pictor. În arta scriitorului de azi se observă măiestria pictorului care acoperă în întregime pânza cu imagini şi culoare. Nicăieri nu se observă vreun peticel de pânză neacoperit. În monografia sa despre Ceanu Mare surprinde întreaga panoramă a satului cu imaginea caselor sărmane de altădată, acoperite cu paie, ca într-o secvenţă cinematografică plină de imagini, culoare şi sunet. În tablouri pline de mişcare vedem oameni din îndepărtate vremuri trudind la coarnele plugului sau copii desculţi umblând prin noroaie până toamna târziu când fulgii reci de zăpadă se topesc sub tălpile lor. Toată viaţa satului, cu obiceiurile şi tradiţiile locale, este oglindită în aceste monografii.

Acum a scris şi a publicat o nouă carte „Normalist la Abrud”. Deşi o parte a cărţii are un caracter autobiografic, ea oglindeşte de fapt drumul greu şi anevoios al tuturor copiilor de la ţară spre învăţătură. Cu mici deosebiri, toţi copiii de aici au avut cam acelaşi drum. Îl vedem pe copilul din Ceanu mergând cu căruţa trasă de un cal şchiop spre gara din Turda, iar de aici cu mocăniţa până la Abrud.

Impresionant este gestul locuitorilor din Ceanu Mare care în anii foametei din 1946-1947, din puţinul lor, au trimis alimente copiilor de moţi de la internatul şcolii din Abrud. Cartea reproduce şi citează multe documente de mare valoare.

Lansată la Abrud la o întâlnire specială a mai multor promoţii şi generaţii, în 15 august 2007, lucrarea de peste 450 de pagini „Normalist la Abrud” s-a bucurat de o mare apreciere din partea celor mai mulţi de două sute de foşti elevi ai acestei şcoli, sosiţi aici din toate colţurile ţării. Valoarea ei va creşte cu trecerea anilor fiindcă, luată în întregime, este o imagine amplă, vie, în mişcare, a vremurilor pline de progres, dar şi de mari frământări în care ne-a fost dat să trăim.

La întâlnirea de 20 de ani de la absolvire, un profesor ne mărturisea că, la început, noi, copiii veniţi de la ţară, stăteam speriaţi în bănci şi ne comportam ca nişte sălbăticuţi, dar după primele lecţii profesorii au văzut în noi viitorii vrednici dascăli, oameni performanţi în domeniile cele mai diferite şi îşi puneau

11


speranţa în noi întocmai ca sculptorul căruia i se aduce stânca de marmură şi exclamă cu toată convingerea „O, ce statuie frumoasă!”

Mulţi copii de aici din Cean au luat drumul şcolilor şi acum vă fac mare cinste.

Apreciez mult gestul domnului primar Gavrilă Oros, al domnului părinte paroh Vasile Tarţa, al domnului părinte iconom Daniel Crişan şi al întregului consiliu local de a organiza întâlniri anuale cu fiii satului în aceste vremuri când, vai, tot mai mulţi tineri pleacă şi se risipesc peste tot în lume. Mai mare bucurie nu cred că puteaţi face celor plecaţi decât să se ştie invitaţi şi aşteptaţi cu drag acasă.

Am participat şi la prima întâlnire cu fiii satului şi la prima lansare de carte „Ceanu Mare – studiu monografic” a distinsului dumneavoastră „Fiu al satului”, Remus Hădărean. Azi asist cu mare plăcere şi cu multă admiraţie la a V-a întâlnire şi la lansarea celei de a cincea cărţi a fostului meu coleg de la Abrud, acelaşi Remus Hădărean. Felicitări tuturor!

Vă doresc mult succes şi… să o ţineţi tot aşa, spre bucuria celor mulţi din jurul Dumneavoastră.

I. B. – fost primar al municipiului Turda -Ceanu Mare, 2 sept. 2007

Vorbind în numele tuturor colegilor care au scris câte ceva pentru întregirea cărţii, îţi mulţumim, Remus Hădărean, că ne-ai oferit prilejul să ne descărcăm şi noi sufletul, să adăugăm şi noi o pată de culoare pe imensul tău tablou ce are în prim-plan Şcoala Abrudului proiectată pe un fundal larg, cuprinzător, ce reprezintă Lumea Apusenilor. Lăsându-ne purtaţi de o dulce imaginaţie, de sus de pe Ştiurţ vedem în depărtare, la stânga, Vulcanul, apoi Găina, Biharia, Muntele Mare şi mult mai la dreapta, într-o ultimă imagine, de adio, Cetăţile Romane de la Roşia, apoi Detunatele, Geamăna şi Negrileasa. În jurul acestor munţi se găsesc satele noastre risipite pe culmi, agăţate pe coaste abrupte sau înşirate pe cursul întortocheat al apelor. În fiecare aşezare viaţa freamătă intens, după reguli şi tradiţii vechi de când lumea, vedem aici puzderie de copii mergând sau venind de la şcoală, auzim ţipetele lor vesele şi chiar sunetul de clopoţel. Din uşa şcolii câte o dăscăliţă tânără îşi priveşte copiii veseli şi gălăgioşi ce aleargă prin curte.

Astfel de imagini vor fi descoperite în fiecare pagină şi în prezentul volum.

Lectură plăcută!

Turda, 7 aprilie 2008,

12


13

OMAGIU MAGIŞTRILOR

DE LA GHEŢARI, SPRE ABRUD, TRAIAN PAŞCA

ROZALIA LEPEDEAN (ZICA PAŞCA)

Acolo unde voi cu toţii aţi poposit ani buni, luminând odraslele moţilor şi acolo unde aţi întâlnit frumosul peisaj al Scărişoarei, Gârdei, Albacului, Ponorelului ş.a., de acolo a ales Dumnezeu, în familia preotului Paşca Traian şi al Mariei, să vină pe lume, în 1918, august 28, cel de al treilea băiat al lor, Traian, cel ce urma să fie învăţător, absolvent al Şcolii Normale din Cluj.

Poposind în primii ani de dăscălie în Dărăbani (loc de pus harta în cui), în perioade grele de război este chemat la oaste. Merge pe front, este rănit la Odesa şi adus în ţară la Ploieşti unde este internat câteva luni pentru recuperare.

Cu lacrimi în ochi povesteşte tragediile vieţii românilor şi luptele de pe frontul de Est. Ajuns acasă, află că, în urmă cu o zi, mama sa se prăbuşise şi murise de dorul său, cu cartea de rugăciuni în mâini.

Revine dascăl în Soharu, unde era preot şi dascăl tatăl său şi fratele său Horaţiu (pe care mai târziu îl întâlneaţi director în şcolile de pe ape, acolo unde mulţi dintre voi l-aţi cunoscut întâmpinându-vă la poarta şcolii în primii ani de învăţământ).

Traian face concentrare în 1950-52 la Alba Iulia (Şard) şi în 1952-53 revine la Abrud ca director adjunct la Şcoala Pedagogică şi, astfel, întâlnindu-vă. Înfăţişare aleasă, îngăduitor, impunător, om deosebit – aşa îl ştiu colegii săi şi tot astfel îşi spuneau foştii elevi.

Om de omenie. Un dascăl al moţilor, al celor ce au venit la

Traian Paşca


Abrud cu gândul de-a ajunge luminători şi îndrumători ai copiilor. Ne-a luat apărarea pe propria-i răspundere şi ne-a sprijinit la nevoi. Ne-a întins o mână în lipsuri şi nu ne-a lăsat să abandonăm şcoala când lipsa banilor de masă ne obliga uneori să renunţăm la cursuri.

Unii, consideraţi fii de chiaburi, cu sărăcie în casă şi puşi în situaţia de a fi daţi afară din şcoală, erau apăraţi, ţinea piept şi înfrunta pe cât posibil situaţia şi noi rămâneam în şcoală alături de ceilalţi. Asta pot spune colegii noştri Ica Bocan, Tori Ghilian, Anca Emil, Maria Andraş ş.a. Aşa am reuşit mulţi dintre noi să devenim ceea ce ne doream.

Iubea. Om vesel, sincer, deschis – nu se ferea să-şi arate sentimentele. Iubea, aşa cum iubeau şi alţii, dar în văzul nostru. Ştia că a iubi e un lucru sfânt de care nu trebuie să te ascunzi. Nu se sfia când alături de draga profesoară Lucia Oltean stătea pe o bancă, făceau glume, se antrenau la schi. Erau mereu împreună. Eram şi noi fericiţi să-i vedem împreună. Uneori, exemplul lor îl luau şi colegii, care pe parcursul anilor au devenit cupluri serioase, şi-au întemeiat o familie. Mulţi care au înfiripat prietenii din şcoală sunt şi astăzi împreună, îşi cresc cu mândrie copiii şi nepoţii. Emil Jurca şi Nely David, Marioara Moldovan şi Jurca Nicolae, Lenuţa Colda şi Remus Hădărean, Loli Lovasz şi Ghiţă Bancea sunt numai câteva dintre fericitele familii formate din foşti colegi de şcoală.

Era bun prieten al celor ce se iubeau şi-i încuraja în dragostea lor.

Om de viaţă. Pentru că nu aveam o viaţă prea veselă şi îndestulată, n-aveam prea multe oferte de distracţii, singurele bucurii erau întrunirile (reuniunile) tineretului la care lua parte şi dânsul, ne supraveghea, intra în rând cu noi. Noi ştiam bunul simţ, băieţii ştiau limita distracţiilor, fără beţii sau fumat. Organizam excursii la Detunata sau prin împrejurimile orăşelelor: Câmpeni, Brad, excursii încărcate de programe artistice – la Roşia Montană, Bucium, Cărpiniş ş.a. Uneori, la Casa armatei, aveam învoire toate fetele la dans. Nimeni nu-şi punea probleme legate de comportamentul nostru. Domnul Paşca ştia că aveam nevoie de puţină distracţie şi ne însoţea peste tot. Ştia că educaţia din familiile noastre şi din şcoală este sănătoasă. Iubea cu patimă tot ce era frumos şi noi îi urmam exemplul.

Un bun prieten. Orice problemă se ivea în viaţa vreunui coleg era ascultată, înţeleasă şi rezolvată mai cu o glumă, mai în serios, dar aveam curajul şi i-o destăinuiam ca unui prieten. Dacă n-am

15


achitat masa spunea: Unde mănâncă 100 de elevi, mai poate mânca unul o lună, două.

Talentat. Fiind un om distractiv şi bun organizator, talentat, şi-a format o trupă de artişti amatori din rândul cadrelor didactice cu care pregătea, pe parcursul anilor, piese de teatru şi porneau prin sate la culturalizarea maselor. Toţi eram mândri de doamna Sturza Adela, Ion Leheneanu, Sebeşan A., Paşca Traian, Muscă Gheorghe, Vătăjelu, Anca Vasile ş.a., care erau sufletul artistic al moţilor.

În zilele friguroase de iarnă, înhămau la săniile aranjate cai, se acopereau cu câte o cergă, luau o sticlă de vin fiert şi porneau la Bucium să dea spectacol. Buciumanii, ca arşi, aşteptau în sala plină sosirea trupei. Pe câte o scenă mică, întunecoasă, începea spectacolul, iar în sală linişte de mormânt.

S-a întâmplat ca, odată, cineva să facă o glumă şi să fure pe cel care era sufleor, aşezat jos sub partea rezervată scenei pentru a nu fi observat în sală. Cum artiştii se bazau şi pe replicile date de sufleor (nu întotdeauna replicile se ştiau perfect), Domnul Leheneanu n-a ştiut ce să zică. S-a uitat la sufleor, acesta dispăruse. Domnul Paşca s-a uitat şi el, discret, şi amândoi, aplecându-se, s-au lovit în capete. Lumea din sală n-a ştiut motivul ciocnirii lor şi a râs în hohote. Ei au prins momentul şi s-au lovit de multe ori în capete. Lumea râdea, se ridicaseră în picioare şi ziceau: Destul, mă, bată-vă Dumnezeu, că nu mai putem de râs! De la o vreme, a apărut, jos, în beci, sufleorul, a răsfoit cartea şi piesa a mers mai departe. Lumea aplauda, toţi îi îmbrăţişau pe artişti şi apoi urma balul până dimineaţa, fără a şti ce s-a întâmplat. Piesele erau alese pe sprânceană ca să prindă la public. N-au lipsit piesele Năpasta şi O scrisoare pierdută de I. L. Caragiale sau Peripeţiile lui Păcală etc.

Recita frumos, cânta, era vesel tot timpul.Un om glumeţ. Avea replici pentru orice situaţie, dar cu cei

apropiaţi, în special cu prietenii care nu se supărau, îşi permitea mici păcăleli sau glume.

Erau buni prieteni domnul profesor Muscă Gheorghe şi domnul Paşca – amândoi, peste tot. Îşi făceau vizite unul la altul aşa că, într-o iarnă, de Bobotează, întâlneşte pe domnul Muscă pe la ora 5 şi-l întreabă dacă la el a fost popa cu crucea (cu Iordanul). Acesta, supărat, îi răspunde că l-a aşteptat toată dimineaţa şi n-a venit. Atunci domnul Paşca îi răspunde că încă nu-i târziu şi-l trimite acasă ca să-l aştepte pe părinte. Între timp, el se grăbeşte, îmbracă un patrafir al tatălui său, îşi pune o barbă ce o avea din spectacolele la

16


Casa Pionierilor cu Capra cu trei iezi, ia o cruce de lemn, o doniţă cu apă, un mototol de busuioc şi un clopoţel. Împreună cu domnul Vătăjelu (un alt amic de glume) pornesc spre casa domnului Muscă. De la poartă sună din clopoţel, încep cântecul, intră în casă tot cântând, pe nas, ca să nu fie cunoscuţi, stropesc toată casa, oglinda, pereţii, părul doamnei Nuţi care era foarte cochetă, îi dau lui Gyuri crucea, o sărută, îl udă leoarcă pe chelie. Primeşte 25 de lei, îi sărută mâna şi iese.

La o oră după întâmplare, sună pe Muscă la telefon să se întâlnească în oraş. Aici Muscă îi povesteşte că un preot aşa de neglijent n-a mai întâlnit. Nu ştie cine a fost, dar i-a umplut toată casa de apă şi pe Nuţi a udat-o ca şi când ar fi prins-o o furtună. Domnul Paşca l-a liniştit şi l-a poftit să-l cinstească la restaurant cu ceva de băut, să-i mai treacă supărarea. La masă stând, Muscă nu prea putea bea şi domnul Paşca îl îndemna mereu: Bea, măi Ghiuri, bea, ca dintr-al tău! A repetat aceste vorbe de câteva ori. De la un timp Ghiuri îl întreabă: Măi, Traiane, mă, de ce-mi zici mereu să beau ca dintr-al meu?

– Păi n-ai plătit tu consumaţia? Nu tu mi-ai dat astă seară 25 de lei?

– Măi, să fiu al dracului dacă te-am cunoscut!S-au strâns în braţe şi au râs cu poftă, dar Nuţi nu a aflat

mult timp. După câtăva vreme îi zicea: Piei, ispită, să nu te mai văd. Nu dura mult şi alte belele erau pe capul lui Ghiuri: ba că găsea doamna Nuţi câte un bot de iepure sub doniţa de la fântână, cu mustăţile şi ochii holbaţi spre ea, la uşa de la poartă zăvorâtă şi ştia că e lucrul lui Traian (finul lor) şi nu se supărau.

Bun patriot. Făcuse armata, trecuse prin emoţiile războiului, văzuse morţi şi răniţi, dormise prin tranşee şi duse dorul de cei dragi, ştia cum se apără drapelul ţării şi, acum, când auzea un cântec ostăşesc sau vedea un film, ochii îi erau numai lacrimi. Ştia că atunci, în liceu, învăţase cântecele patriotice ale anilor 36-44 pe note. Avea caietul de muzică ascuns într-o ladă de acelea de zestre de la târgul de pe Muntele Găina, scotea caietul şi cânta încet Deşteaptă-te, române!, sau Pe-al nostru steag şi Treceţi, batalioane române, Carpaţii. Era o nenorocire să fi fost auzit de cineva cântând. Apoi punea la loc caietul şi-l păstra ca pe o icoană. Când se vorbea despre lupte şi trecut îi tremura glasul.

Ce mândru ar fi fost acum să poată auzi cum aceste cântece sunt pe buzele noastre, cântate cu tot sufletul!

A iubit şi şi-a jertfit o parte din anii tinereţii, motiv pentru care eu, astăzi, ca văduvă de veteran de război primesc o pensie

17


(mică), alături de alte câteva facilităţi, pentru care îi sunt recunoscătoare.

Dascăl de onoare. Model de dascăl, iubit de copii şi părinţi. Iubit de cunoscuţi.

Femeia – idolul vieţii lui.Chipul mamei sale era icoana cea mai de preţ.Având în familie 5 băieţi, el a ajutat-o cel mai mult, i-a fost

de folos ca o fată. Plecat la război, mama sa, Maria, i-a vegheat paşii zi şi noapte, rugându-se. Neavând veşti prea bune de la el, într-o seară, rugându-se, a căzut şi a murit. În seara înmormântării mamei, el a sosit ca prin minune, acasă, rănit, dar prea târziu pentru ea. Chipul mamei l-a urmărit permanent şi pentru fiecare fiinţă de sex feminin a avut respect şi dragoste. Spunea mereu că femeia este creatura dumnezeiască cea mai gingaşă şi frumoasă de pe pământ. Nimeni n-ar fi înţeles că pentru el femeia însemna Universul, dragostea şi speranţa de viaţă.

Ne iubea pe mine, soţia lui, ca pe ochii din cap, şi pe fiica mea şi spunea mereu tuturor că are un bulgăre de aur. Când s-a născut nepoţica Andra a fost în casa noastră Fericirea. Acum ea este studentă în anul V la medicină, fiica mea este profesoară de grafică la Cluj, eu pensionară, mutată de un an la Cluj împreună cu familia ei, lucrez la Joseni-Cluj la 4 clase simultane şi ducem dorul celui ce ne-a părăsit.

Uneori punem vechiul casetofon unde el singur s-a înregistrat cu cântecele preferate. Îi ascultăm vocea şi versurile: Iubesc femeia, Femei sunt multe-n lumea asta mare, Zaraza, Bătrânii, Scrie-mi mamă despre satul cel cu cer albastru ş.a.

Ne-a iubit, v-a iubit pe toţi şi a închis ochii cu gândul la voi. Voi, foştii elevi i-aţi fost fii şi prieteni.

În casa noastră voi aţi fost prezenţi zilnic, chiar dacă locurile voastre erau departe…

Se cuvine să-l amintiţi mereu şi să nu-l uitaţi! De acolo de sus a căzut la 26 ianuarie 1988 –o stea!

6. 12. 2007

Rozalia LEPEDEAN (căs. Paşca)

18


LUICA OLTEANU (CĂS. PUIA) – O PRIVEAM CA PE-O ICOANĂ

IOAN BEMBEA

În 1951, fiind elev în anul II la Şcoala Pedagogică din Abrud, la începutul anului şcolar, în clasa de băieţi a intrat o profesoară tânără şi frumoasă-frumoasă, încât tuturor ne-a tăiat răsuflarea. A urcat pe podium, a aşezat catalogul pe catedră, ne-a făcut semn cu mâna şi ne-a spus să stăm jos, dar ea a rămas în picioare şi ne-a privit cu nişte ochi pătrunzători şi cu un uşor zâmbet, parcurgând cu privirea cele trei rânduri de bănci ca şi cum ar vrea să ne cunoască pe fiecare dintr-o privire. Se prezintă. Cu o voce blândă, plăcută, cu ondulaţii dulci: Eu sunt noua voastră profesoară, Lucia Olteanu, şi vom studia împreună logica, pedagogia şi psihologia. Dacă îmi veţi da ascultare, o să ne îmţelegem bine.

În clasă era o linişte mormântală. O priveam pe noua noastră profesoară ca pe o icoană. Din prima clipă ne-am dat seama că logica, pedagogia şi psihologia vor fi cele mai frumoase materii, lucru care s-a şi confirmat pe parcurs.

Se vedea şi se simţea din prima clipă că tocmai terminase facultatea de pedagogie şi psihologie. Nu numai că preda conţinutul acestor discipline, dar era ea însăşi un material didactic, un model al felului cum trebuie să se manifeste un pedagog şi un psiholog.

Îşi pregătea temeinic lecţiile şi avea un raţionament perfect în expunere, argumentele erau prezentate într-o anumită succesiune bine stabilită.

Ne îndemna ca în procesul de învăţare cu copii să căutăm, iar apoi să înlăturăm cauzele unor eventuale insuccese, să nu ne supărăm şi să certăm elevii. Dacă la sfârşitul unei lecţii, la fixarea cunoştinţelor, constatăm că elevii nu au înţeles lecţia înseamnă că noi, cei de la catedră, suntem de vină, cauzele sunt multiple – nu

Lucia Olteanu – Puia

19


am predat bine, clar, nu am lăsat destul timp pentru lecţia nouă, nu am captat atenţia elevilor, nu a fost aerisită clasa şi a lipsit oxigenul, o oră prea grea nu a fost bine plasată în orar, etc, etc.

De la orele de logică ştiu şi acum ce este o axiomă (un adevăr fundamental admis care nu mai trebuie demonstrat) sau ce este un silogism (acel raţionament deductiv prin care dintr-o judecată universală se derivă o nouă judecată prin intermediul unei a treia) şi ne-a dat exemplul: Pornind de la axioma: „Norii cirus” (de mare înălţime, de peste 6.000 m, formaţi din cristale de gheaţă) „nu aduc ploaie”, se ajunge la o deducţie logică: Acum pe cer sunt nori cirus, deci nu va ploua. Dar câte şi mai câte exerciţii de raţionamente nu ne mai făcea. Mereu ne uimea prin câte lucruri ştia.

Noi eram la vârsta adolescenţei, la cea a furtunii şi pasiunii, cum mai era caracterizată în tratatele de psihologie. Aveam colegi mai în vârstă, aproape de cea a domnişoarei profesoare şi o sorbeam din priviri, gândurile ne zburau departe, iar imaginaţia noastră era fără limite. Bun psiholog, profesoara noastră simţea acest lucru şi ne lăsa să înţelegem că sunt prea acri strugurii.

Ştiam sigur că îi dădeau târcoale şi profesorii mai tineri, la mulţi le curgeau ochii (şi balele) după dumneaei, să-i amintim doar pe Traian Paşca, Ioan Leheneanu sau Alexandru Raţiu. Nici celor căsătoriţi nu le displăcea, mă gândesc la directorul Petrescu, dar vorba românului, ce e frumos şi lui Dumnezeu îi place. Însuşi Zeus din Olimp, cum îl apreciam pe Ilie Moşicu, îşi întorcea capul după profa noastră. Nu ştiam atunci, am aflat mult mai târziu, că toate cele patru cămăruţe ale inimii sale erau ocupate de un medic din Luduş, de dr. Vasile Puia cu care se va şi căsători mai târziu.

Cunoştea şi muzică domnişoara noastră profesoară. Am auzit-o cântând la pian la o manifestare culturală organizată de ARLUS (Asociaţia Română pentru Legături cu Uniunea Sovietică) la Ateneul din Abrud. Periodic sau anual se organiza Săptămâna (sau luna) filmului sovietic şi tot aşa pentru cartea, muzica, ştiinţa sovietică. Manifestarea culturală de care vorbeam şi care era pentru intelectualii adulţi ai Abrudului, dar la care am fost invitaţi şi câţiva elevi din clasele mari, era intitulată Poezie şi muzică – Puşkin şi Ceaikovski. Au citit din poeziile marelui clasic rus Ioan Leheneanu şi Adela Sturza, iar din muzica lui Ceaikovski a cântat la pian prof. Lucia Olteanu. A fost intens aplaudată şi bisată. Avea un păr bogat şi purta o bluză albă cu ceva broderie. Totul i se potrivea de minune.

20


La scurtă vreme, Şcoala din Abrud a rămas mai săracă prin plecarea unui dascăl de elită. Anii au trecut. Aveam să o reîntâlnesc după mulţi ani, în 1965, ca profesoară de istorie la Şcoala Nr. 3 din Turda, unde am primit post după terminarea facultăţii. Evident că ne-am recunoscut reciproc. Din nou şi-a pus în aplicare cunoştinţele de pedagogie şi psihologie. Întocmai ca o bună dirigintă, m-a prezentat noilor colegi, le-a spus că mi-a fost profesoară şi m-a lăudat mai mult decât meritam. Am lucrat împreună la aceeaşi şcoală vreo patru ani până când eu am fost numit director la o altă unitate şcolară.

Am remarcat şi aici sensibilitatea şi delicateţea cu care trata elevii La un carnaval pionieresc au venit şi copii mai sărăcuţi, necostumaţi. Îndată s-a ocupat de ei. Din nişte baticuri şi fulare vaporoase le-a pus pe cap câte un voal sau câte o floare, le-a dat în mână un coş, o mătură sau o nuia fermecată şi i-a transformat, spre marea lor fericire, într-un personaj din cărţile pentru copii.

Avea deja două fete, Mirela şi Dana, erau în clasele la care predam eu româna. Amândouă erau eleve foarte bune. Mi-a cerut să nu le fac concesii, să nu le protejez, să le tratez ca pe oricare alt elev. Deci şi ca mamă a rămas un bun pedagog. Nu aveau nevoie de protecţie; amândouă învăţau foarte bine, au intrat la medicină în condiţiile de atunci când concurenţa era foarte mare, acum sunt amândouă doctoriţe.

Pentru respectul şi admiraţia pe care i le-am purtat de când am cunoscut-o, am dorit mult să o readuc în lumea Abrudului, între dascălii care au făcut cândva, cu mulţi ani în urmă, cinste acestei şcoli. Am luat legătură cu fiica ei, Mirela Boncuţiu, medic în Turda, care mi-a furnizat datele biografice, dar şi episoade dintr-o copilărie trecută prin grele încercări.

Profesoara Lucia Puia, n. Olteanu, s-a născut la 4 martie 1927 în comuna Miercurea Mirajului, judeţul Mureş, din părinţii Olteanu Ioan, preot şi Gliceria, învăţătoare. Erau de religie greco-catolică.

Face clasele primare în comuna natală, apoi gimnaziul la Blaj. Continuă studiile la un liceu din Târgu Mureş devenind absolventă în 1946. În cadrul Facultăţii de Litere din Cluj urmează cursurile Secţiei de Pedagogie-Psihologie. Concomitent, face şi doi ani de Conservator, la specializările canto şi pian.

La terminarea facultăţii, în 1951, este repartizată la Şcoala Pedagogică din Abrud. Anul următor, trece printr-o grea încercare, îi moare unicul frate, mai mic, student la Cluj, bolnav de

21


incurabila, pe atunci, tuberculoză. În 1953 se căsătoreşte cu medicul Vasile Puia şi se stabilesc

amândoi definitiv la Turda.Primeşte post la Şcoala nr. 3 pe o catedră de istorie şi va

primi atestarea pentru această specialitate. Va lucra aici până la pensionare, în 1983. Era o şcoală foarte bună, de prestigiu. Mai aveam colege pe profesoarele Ana Maria Tămăianu, Lenuţa Arimie, Lia Langa, pe profesorul Titus Gomboş (din Avram Iancu). Tot la această şcoală a lucrat învăţătoarea Eliza Bugnaru, fiica preotului Gog şi nepoată a preotului-dascăl Butură din Sălciua. Mulţi dascăli de la munte s-au revărsat spre Turda. După ce a lucrat la Abrud şi a cunoscut oamenii din partea locului, profesoara Lucia Puia avea o anumită consideraţie pentru oamenii de la munte, mai ales pentru cei din Ţara Moţilor.

Pentru calităţile sale profesionale şi umane s-a bucurat de un meritat prestigiu în rândul cadrelor didactice, al părinţilor şi elevilor. În toate împrejurările avea o conduită ireproşabilă, era, cum se spune, o mare Doamnă, în sensul cel mai bun al cuvântului.

Uneori, când venea vorba de relaţiile dintre români şi unguri, ne spunea, în treacăt, din modestie, că doar ce-i interesează pe alţii viaţa dumneaei, că după dictatul de la Viena din 30 august 1940 a trecut prin zile de groază. Era reţinută. Abia acum am aflat, din hârtii îngălbenite de vreme şi din relatările fiicei sale dr. Mirela Boncuţiu prin ce a trecut familia preotului Ioan Olteanu din Miercurea Mirajului.

Au rămas în zona ocupată de maghiari. Ce s-a întâmplat în continuare rezultă dintr-o declaraţie găsită în arhivele Poliţiei din Sighişoara:

Declaraţie

Subsemnatul Olteanu Ioan de 40 de ani, protopop român unit, căsătorit, cu doi copii, de naţionalitate română, de religie greco-catolică, domiciliat în comuna Miercurea Mirajului, jud. Mureş, în prezent expulzat de către autorităţile ungare şi cu domiciliul provizoriu în Sighişoara, declar următoarele:

În ziua de 23 septembrie 1940, pe la orele 11 dimineaţa, pe când mă aflam în trecere pe stradă în Miercurea Mirajului, am fost arestat de către doi jandarmi unguri şi invitat la postul respectiv. Acolo la post am văzut că au mai adus încă circa 30-40 de inşi din comună şi din comuna Sânandrei, români şi evrei. La acest post am fost ţinuţi cu toţii arestaţi până la ora 5 p.m. fără ca să fim întrebaţi de cineva şi fără a şti motivul deţinerii noastre.

22


La ora 5 după-amiază, 20 de inşi, între care şi eu, am fost scoşi în curte şi îmbarcaţi într-un autobuz şi ne-au adus, escortaţi de 8 jandarmi sub comanda unui ajutor de sublocotenent, aducând cu ei şi un civil din Miercurea Mirajului cu numele Miklosi Ianoş, care credem că a fost denunţătorul tuturor celor arestaţi, până în comuna Dumitreni, jud. Odorheiu. La ieşirea din această comună, lângă un drum de hotar, ne-a dat jos pe toţi din maşină şi pe acest drum ne-au escortat jandarmii la o distanţă de 500-600 de metri de şosea, într-un loc mai ascuns.

Menţionez că la maşină a rămas civilul de care am vorbit mai sus care a văzut bine cele ce s-au întâmplat mai târziu cu noi.

Ajungând la o râpă ne-a ordonat să ne culcăm cu toţii jos la pământ în rând. Văzând aceasta, toţi am crezut că vom fi împuşcaţi şi aşteptam din moment în moment să ne vină moartea. Ajutorul de sublocotenent ne-a declarat pe toţi, în mod colectiv, indezirabili de a putea fi cetăţeni unguri, fiindcă atitudinea noastră timp de 22 de ani de stăpânire românească a fost de aşa fel. După legile maghiare merităm să fim împuşcaţi, dar poporul maghiar e mai civilizat decât cel valah şi deci nu ne ia viaţa ci, ca nişte ticăloşi ce suntem, ne aruncă peste frontieră în ţara valahilor. Să nu îndrăznească cineva dintre noi să se mai reîntoarcă cândva pe teritoriul unguresc pentru că, îşi dă cuvântul de onoare, ne împuşcă. În acelaşi timp a scos un revolver şi ne-a ameninţat cu el.

După aceasta, în aceeaşi poziţie am rămas păziţi de doi jandarmi, iar restul s-a depărtat către frontiera română la o distanţă de locul unde eram circa 400 de metri, sub o râpă, apoi individul după ce ne-a pălmuit şi ne-a ocărât cu fel de fel de cuvinte murdare ca „valah puturos, trădători” şi ne-a bătut cu patul armelor din cap până în picioare, a trebuit în pas alergător să fugim la grupa cealaltă de jandarmi. Aici, noi ocări la adresa noastră şi palme, apoi ne-a culcat din nou un jandarm, ne-a pus un ţol în cap, iar alţii patru ne-au bătut din nou cu frânghii răsucite şi cu bastoane groase până când ajutorul de sublocotenent a crezut că e suficient.

Apoi ne-a forţat să jurăm că nu ne vom mai reîntoarce niciodată pe pământul unguresc şi oriunde ne vom duce, cu toate acestea, să fim buni unguri. Jurământul s-a încheiat cu o urare pentru Regele Horthy, ne-a arătat drumul pe care putem ajunge la frontiera română şi cu ultima lovitură dată în spate ne-a dat drumul.

Menţionez că înainte de a ne da drumul, ajutorul de sublocotenent, care comanda jandarmii, a vroit să mă împuşte spunând că „vrea să mă extermine ca să fie cu un popă valah mai puţin” şi a scos revolverul, mi-a ordonat stânga împrejur şi a tras piedica de la revolver. În acest moment unul dintre jandarmi a spus „nu se rentează să-l împuşti” şi aşa am scăpat cu viaţă.

Ajutorul de sublocotenent a scos baioneta de la o armă şi mi-a întins-o pentru a-mi tăia artera de la mână ca să mi se scurgă

23


sângele românesc. Eu eram ameţit şi cum m-am clătinat baioneta a căzut lângă mine jos.

Scăpând de aceste torturi şi dându-ne drumul, 14 inşi dintre noi, în apropiere de frontiera română, ne-am ascuns într-o porumbişte unde am petrecut toată noaptea. Dimineaţa ne-am predat la grănicerii noştri de la pichetul Tigmandru şi de acolo pe cale ierarhică am ajuns la Sighişoara.

Menţionez că şi soţia mea Gliceria, născută Cioloca, a fost şi ea arestată în acelaşi fel ca şi mine cu câteva ore mai târziu, plecând de la domiciliu să se intereseze de soarta mea, iar cei doi copii, unul de 13 ani, cu numele Lucia Claudia şi unul de 11 ani, cu numele Liviu Inocenţiu, au rămas acasă fără să ştie că mama şi tata unde sunt şi poate că nu ştiu nici azi.

Mi-a rămas toată averea acolo, plecând fără haine şi fără bani.

Aceasta îmi este declaraţia pe care o susţin şi o semnez propriu.

Sighişoara, la 26 Septembrie 1940, Pr. Ioan Olteanu

Dată în faţa noastră,ŞEFUL POLIŢIEI SIGHIŞOARA,N. Moldovan

Ce o fi fost în sufletul unei fetiţe de 13 ani şi a unui băieţel de 11, rămaşi singuri, după ce se răspândise ca fulgerul vestea că la Ip şi Trăznea ungurii au intrat din casă în casă şi i-au ucis pe români? Se mai auzise că preotul din Huedin a fost prins de honvezi, închis într-un coteţ, apoi i s-a dat foc şi a murit în chinuri groaznice.

Cercetările ulterioare, pe bază de documente, au scos la iveală lucruri de necrezut pentru cei din zilele noastre. Astfel, baronul Aczel – originar din Aiud – şeful unei organizaţii paramilitare, într-o cuvântare rostită la Şimleul Silvaniei, spunea: Pe aceşti valahi opincari trebuie să-i extirpăm, să-i ucidem ca pe duşmanii noştri… Vom organiza o noapte a Sfântului Bartolomeu… şi vom ucide şi copiii din pântecele mamelor lor”3. În acest fel îşi onora blazonul de baron, poate că tot prin astfel de merite îl şi obţinuse.

Iată încă o secvenţă, din alte zeci şi sute de ce s-au petrecut în acele zile:

„O adevărată cavalcadă a morţii s-a desfăşurat în întreaga Transilvanie de Nord; cadavrele celor torturaţi şi ucişi erau dezgolite

31. Traian Rus, (cercetător la Arhivele Statului, Bucureşti, fost director la Şcoala din Bistra), Faraonii Transilvaniei, Fundaţia Revista Jandarmeriei, Bucureşti, 2000, pag. 236

24


şi batjocorite, apoi pe jumătate îngropate pentru a fi mâncate de câini. Unora dintre victime li s-au tăiat nasurile, urechile şi sânii, altora li s-au scos ochii; în comuna Trăsnea din judeţul Sălaj, de pildă, au fost maltrataţi şi ucişi la 10 septembrie 1940 263 de români – copii, femei, bărbaţi. Victimele zac cu sutele pe străzi, prin curţi, şuri şi grajduri, pe câmp”, se consemnează într-un document de epocă. Învăţătorul şi soţia sa au încercat să se salveze, dar au fost prinşi, răstigniţi pe uşa bisericii şi împuşcaţi. Alte zeci şi sute de vieţi nevinovate au fost secerate în acele zile şi în alte locuri, la „ospăţ” şi „înjunghieri” participând, alături de honvezii cu pene de cocoş la caschetă, o seamă de „faraoni” unguri originari de pe acele meleaguri.4

Când se întâmpla să avem amândoi câte o fereastră în orar şi rămâneam singuri în cancelaria Şcolii nr. 3 din Turda, îmi mai povestea câte un episod din anii copilăriei sale. Nu vorbea cu ură, părea detaşată, ca şi cum altora li se întâmplaseră toate acestea.

Au fost vremuri grele şi încrâncenate. Cei doi copii, viitoarea noastră profesoară Lucia Claudia şi fratele ei, cu ajutorul enoriaşilor, au reuşit să-şi găsească părinţii şi au ajuns tocmai la Aiudul de Sus unde au locuit în anii grei ai războiului ce a urmat.

Mi-a spus într-o bună zi că acolo la Aiud mama ei s-a împrietenit cu o altă învăţătoare, tot refugiată, venită din Dumbrava Căpuşului, de prin părţile Huedinului, o chema tot Bembea, ca şi pe mine. O cunoşteam şi încă foarte bine, îmi era mătuşă, Valeria, era soţia unui frate de al tatei, învăţător plecat pe front. Pornise în pribegie cu trei copii mici după ea; Jeni de 4 ani, Gheorghiţă de 3 şi Silvia de 1 an.

Nu ştiam noi elevii ce istorie are în spate fiecare profesor de la catedră. Alexandru Raţiu, ca elev al unei şcoli militare, participase la luptele de pe Valea Mureşului de la Radna; Ilie Moşicu venise direct de pe front şi ne mai relata câte o faptă de eroism, dar iată că şi femeile au trecut prin încercări dramatice. Dar câte încă nu le ştim!

Pentru tot ce au făcut pentru noi, merită să le menţionăm trecerea cu mare folos pe la Normala din Abrud şi să le aducem un pios omagiu.

Turda, 9 aprilie 2008

42. Ibidem, pag. 237.

25


DOAMNA DE MATEMATICĂ, PROFESOARA OLGA SUCIU

IOAN BEMBEA

În amintirile multor generaţii de elevi de la Şcoala Abrudului, fie ea pedagogică sau liceu teoretic, persistă peste ani imaginea unei profesoare blânde şi dragi, cea a Doamnei de matematică, Olga Suciu. O ştiam şi eu destul de bine. În absenţa întâmplătoare a doamnei Natalia Clipi sau a domnului Marin Felea venea la noi la clasă. Ne vorbea întotdeauna frumos, cu respect, preda clar, pe înţelesul tuturor. Pentru calităţile sale o respectam şi noi.

Mult mai bine l-am cunoscut pe soţul ei, pe domnul Iuliu Suciu. Într-un an ne-a predat istoria. Era înalt, purta ochelari, avea o figură tipică de intelectual. La clasă vorbea îngrijit, folosea un vocabular academic, era pentru noi, elevii, un model de exprimare. Nu l-am auzit niciodată ridicând tonul la elevi, nici nu era nevoie fiindcă îşi crease din prima oră o autoritate incontestabilă prin sobrietatea comportamentului. Părea distant, dar în relaţiile cu elevii simţeam că era bun la suflet. Dacă un elev se împotmolea la răspuns, îi punea întrebări ajutătoare până când îl scotea la liman. Îl caracterizau bunătatea şi răbdarea.

Pe cei doi soţi îi vedeam, prin preajma şcolii sau prin oraş, aproape întotdeauna mergând la braţ. Îi respectam mult şi de aceea îi salutam de departe ridicând chipiul.

Prea repede au trecut în rândul amintirilor. Prin intermediul acestei cărţi să-i readucem printre noi pentru că merită din plin. Au pus şi ei umărul la ridicarea multor copii din Ţara Moţilor.

26


CURRICULUM VITAE

Olga Suciu s-a născut în Abrud, la 23 martie 1923, din părinţii Rozalia şi Nicolae Oprişa, fiind al patrulea copil.

Aici urmează cursurile şcolii primare şi gimnaziale. Probabil că în această perioadă începe să îndrăgească ştiinţele exacte, prefigurându-se de pe acum cariera strălucită pe care o va avea.

Între anii 1941-1945, urmează cursurile Liceului de Fete din Alba Iulia, apoi, timp de doi ani, până în 1947, lucrează ca farmacistă la Farmacia Sfânta Tereza din Abrud.

În 1947, se înscrie la cursurile Facultăţii de Ştiinţe, secţia Farmacie, a Universităţii din Cluj. Era în anii de sărăcie şi foamete provocate de urmările războiului şi de secetă. Greutăţile materiale o fac să renunţe.

Se căsătoreşte la 5 mai 1948 cu Iuliu Suciu, fiul protopopului unit din Abrud, avocat, licenţiat în drept al Universităţii din Cernăuţi şi doctor în ştiinţe economice.

Îşi începe cariera didactică în octombrie 1951, predând matematica la Şcoala Pedagogică din Abrud.

Simultan cu activitatea didactică, între 1952-1956, studiază la Facultatea de Matematică a Universităţii din Cluj a cărei licenţiată devine. Continuă pregătirea şi în 1958 devine licenţiată şi a Facultăţii de Matematică din Bucureşti.

Harnică şi exigentă, obţine toate gradele didactice; în 1961 definitivatul, în 1966 gradul II, iar în 1972 gradul I.

Între 1971-1973, deţine funcţia de director adjunct al Liceului Horea, Cloşca şi Crişan. Colaborează excelent cu directorul de atunci, profesorul şi omul de excepţie, dr Victor Mesaroş

În cei 33 de ani de carieră didactică s-a implicat şi în activităţile în afara clasei şi a şcolii. A participat la campania de alfabetizare şi la alte activităţi cu caracter social-obştesc. A condus un cerc de matematică pentru elevii foarte dotaţi. A confecţionat material didactic modern şi a amenajat un cabinet de matematică în sala nr. 6. Din mâna ei au ieşit sute de absolvenţi de facultăţi, mulţi dintre ei depăşindu-şi magistrul.

Pentru rezultatele sale deosebite a primit titlul de Profesor emerit şi Medalia Muncii.

La 1 septembrie 1984, iese la pensie, dezamăgită de transformarea liceului teoretic în liceu industrial şi a vandalizării laboratorului de matematică.

După pensionare, îşi găseşte satisfacţii în călătorii şi excursii. A vizitat Ungaria, Cehia, Slovacia, Bulgaria, Rusia, China, Corea de Nord, Egiptul, Grecia, SUA şi Canada.

O ultimă lovitură pe care o primeşte în 1989 – aceea de a fi anunţată că-i va fi demolată casa. Se hotărăşte să plece definitiv în SUA. Probabil că din cauza emoţiilor puternice, pentru despărţirea de ţară, moare la

27


scara avionului. Trece în nefiinţă la 26 noiembrie 1989, fiind condusă spre Cimitirul Unit din Abrud de sute de cunoscuţi şi de mulţi din foştii ei elevi.5

Când mă gândesc la anii de liceu, şi o fac des, îmi amintesc de fiecare dată cu multă plăcere de profesoara noastră de matematică, Olga Suciu. Era bună cu elevii, ne iubea, iar noi simţeam acest lucru şi de aceea ne străduiam să învăţăm cât mai bine, ca să nu o supărăm, să nu o dezamăgim. Între noi se stabilise un respect reciproc benefic. Ştia să îmbine de minune exigenţa în predarea unui obiect dificil, cum este matematica, cu înţelegerea pentru elevi.

Pentru calităţile ei profesionale şi umane era iubită de noi toţi.

Aşa şi-o aminteşte fosta elevă, din promoţia 1966, Zoia Vasile, căs. Lupu.

Scărişoara, 12 martie 2008

5 După informaţiile primite de la nepotul său ing. Emil Oprişa, în 9 martie 2008.

28


UN PROFESOR MODEL, CORNELIU PETER

IOAN BEMBEA

MODEL, ceea ce poate servi ca orientare pentru reproduceri sau imitaţii, aşa este explicat în dicţionare cuvântul pe care l-am considerat cel mai nimerit şi mai cuprinzător pentru personalitatea fostului nostru profesor Corneliu Peter.

Prin anii 1951-1953, când ne preda pedagogia, psihologia şi ne îndruma la practica pedagogică, era şi dumnealui tânăr, abia ieşit din facultate, entuziast, dornic de afirmare şi pasionat de profesia ce i se potrivea de minune.

Explicaţiile lui erau clare, convingătoare şi le susţinea întotdeauna cu exemple concrete. În relaţiile cu elevii era cât se poate de corect, ne respecta, nu ne adresa niciodată cuvinte jignitoare, nu

râdea de stângăciile noastre din primele lecţii de practică pedagogică, deşi unele erau chiar comice. (Îmi amintesc de un coleg care la prima lecţie de practică, predată la clasa doamnei Adela Sturza, a stat toată ora în faţa băncilor făcând câte un pas în faţă şi altul în spate cu precizia unei pendule de ceasornic).

Când ne dădea note ne explica ce a fost corect şi ce a lipsit din răspunsul nostru, de aceea niciodată nu i-am contestat obiectivitatea. Era calm, iar lecţiile lui calde şi plăcute se desfăşurau ca la carte.

Îl mai supăram uneori, chiar şi fără voia noastră, dar el avea puterea să se stăpânească, să nu se exteriorizeze. Vedeam întotdeauna supărarea lui şi ne părea rău, trăiam o anumită jenă. În partea dreaptă a frunţii, chiar aproape de păr, avea o cicatrice adâncă, de mărimea unui deget mai mic, de unde se pare că-i lipsea şi o aşchie de os. Era urma unui accident din anii copilăriei. Când se supăra, în această cicatrice pulsul devenea foarte vizibil. Atunci ştiam că ceva nu-i convine şi ne controlam comportarea, ne simţeam vinovaţi. Dar acestea erau cazuri foarte rare. De cele

Corneliu Peter

29


mai multe ori era senin, calm, cu zâmbetul pe buze.Insista mult ca noi să cunoaştem caracteristicile psihice ale

copiilor la diferite vârste, precum şi trăsăturile individuale de caracter. Mereu ne atrăgea atenţia că nu elevii sunt vinovaţi dacă nu înţeleg lecţia. În această situaţie să ne punem întrebarea unde am greşit eu, învăţătorul lui. Mi-a rămas de la el în memorie o comparaţie plastică: A certa un elev că nu a înţeles şi nu ştie lecţia, e ca şi când un medic îşi ceartă bolnavul că nu se face sănătos.

În practica muncii la clasă de zeci şi zeci de ani cred că mulţi din noi, foştii lui elevi, ne-am amintit de lecţiile şi sfaturile lui. A rămas peste ani un model.

O carte despre dascălii din Apuseni fără Corneliu Peter, modelator prin excelenţă de învăţători, ar fi în mod cert incompletă, de aceea am cerut şi altor colegi sprijin pentru evocarea lui. O face Samson Bota.

După terminarea şcolii, pe profesorul Peter l-am mai întâlnit doar din zece în zece ani la revederile colegiale. Răspundea de fiecare dată invitaţiei noastre. Ultima dată, la întâlnirea de 40 de ani de la absolvire, în 1993, am stat împreună în acelaşi dormitor la internatul din Abrud. Am povestit mult şi pe îndelete.

Se pensionase cu mai mulţi ani în urmă şi s-a stabilit la Arad. Mi-a mărturisit că nu o duce deloc bine. Datorită dezastrului economic şi inflaţiei de după 1989, pensia lui de profesor scăzuse, ca putere de cumpărare, la numai 25% faţă de anii anteriori. Nu se mai putea descurca. A început din nou să lucreze. I s-a oferit, şi a fost nevoit să accepte, un post de învăţător, simultan cu patru clase, într-un sat de pe lângă Arad. Făcea naveta cu un autobuz, apoi de la şosea pe jos încă vreo doi kilometri buni pe un drum de ţară plin de praf sau de noroaie. Avea şi el vreo 70 de ani, dacă nu chiar mai mult. Mi-a mărturisit că-i este tare greu.

Am rămas foarte impresionat în ce situaţie ajunsese un profesor de elită. Pe vremea aceea alţii făceau averi fabuloase pentru că începuse jaful asupra bietei ţări…

30


PROFESORUL CORNELIU PETER, DIRIGINTELE NOSTRU

SAMSON BOTA

MottoTalentul pedagogic e cel mai

frumos dar ce ţi-l poate da cerulLucian Blaga

Eram în septembrie 1951, la începutul anului şcolar 1951-52. Noi eram în anul IV la Şcoala Normală din Abrud. Ştiind că dirigintele nostru din anii anteriori s-a transferat, eram nerăbdători să aflăm cine va fi noul diriginte şi cine ne va conduce paşii în anul terminal.

În sfârşit, a sosit prima oră de dirigenţie. În clasă intră un domn profesor, tânăr, elegant şi foarte manierat. S-a prezentat şi ne-a comunicat că va fi dirigintele nostru, că în anul IV vom studia cu Domnia sa pedagogia, psihologia şi că ne va îndruma la practica pedagogică.

Vorba caldă şi înţeleaptă ne-a cucerit din primele momente, realizându-se o strânsă legătură între noi şi dirigintele nostru.

Pe lângă cunoştinţele temeinice din domeniile pedagogiei şi psihologiei, o preocupare pe care a avut-o a fost aceea de a ne cunoaşte pe fiecare în parte, de data aceasta nu era vorba de cunoaşterea particularităţilor de vârstă şcolară mică, ci era vorba de cunoaşterea particularităţilor adolescenţilor, ale viitorilor învăţători. Printr-o studiere şi observare atentă, Domnul diriginte a reuşit, în scurt timp, să ne cunoască, să evalueze pregătirea profesională a fiecăruia, să ne cunoască preocupările colaterale şi chiar nevoile materiale. Discutam foarte mult despre modul cum trebuie să ne pregătim pentru cariera ce urma s-o îmbrăţişăm. Printre problemele puse în discuţie se aflau şi unele probleme sentimentale, relaţiile noastre cu colegele din clasa paralelă.

În ce priveşte practica pedagogică, ne prezenta diferite posibilităţi de cunoaştere a particularităţilor copiilor de vârstă şcolară mică, precum şi metodele didactice specifice fiecărui obiect de studiu. Lecţiile practice susţinute la Şcoala de Aplicaţie constituiau momente importante atât pentru propunător, cât şi pentru ceilalţi colegi asistenţi. Domnul diriginte urmărea, în mod

31


special, veridicitatea cunoştinţelor, atitudinea noastră faţă de copii, metodele aplicate, limbajul folosit în desfăşurarea lecţiilor şi, nu în ultimul rând, ţinuta. A reuşit să inculce în conştiinţa noastră ideea că profesiunea de ÎNVĂŢĂTOR este superioară tuturor profesiilor, astfel ne stimula elanul pentru pregătire.

Ca să demonstrez că între noi şi Domnul diriginte s-a realizat o puternică comuniune, am să relatez o întâmplare edificatoare în acest sens. În clasa noastră aveam patru colegi care purtau numele de Nicolae. Am hotărât ca în ziua de Sf. Nicolae să-i sărbătorim la gazda unuia dintre ei pe care îl chema tot Nicolae. Noi, foarte disciplinaţi, fără să facem gălăgie pe stradă sau în locuinţa domnului Nicolae Drăgan, i-am sărbătorit pe colegi şi pe proprietar. Când ne simţeam mai bine, apare în uşa locuinţei directorul adjunct al şcolii însoţit de doi reprezentanţi ai Organizaţiei U.T.M. din şcoală. Nu ne-au reproşat că am fi deranjat pe cineva, ci ne-au imputat faptul că i-am sărbătorit pe colegi în ziua de Sf. Nicolae ceea ce, din punct de vedere politic, era în contradicţie cu învăţătura marxist-leninistă. De bună seamă că petrecerea noastră s-a încheiat. A doua zi, nici unul dintre cei prezenţi la petrecere nu a lipsit de la şcoală. Am pregătit temeinic lecţiile pentru că ştiam că vom fi ascultaţi. Pe rând, am fost chemaţi la conducerea şcolii în faţa directorului, dirigintelui şi a corpului profesoral pentru a da explicaţii. Toţi am declarat că noi nu am organizat o aniversare mistică, ci i-am sărbătorit pe toţi cei patru colegi deoarece era ultima sărbătorire.

Domnul diriginte a avut un cuvânt hotărâtor pentru a convinge conducerea şcolii să nu ia măsuri disciplinare împotriva noastră, întrucât nu am săvârşit niciun act de abatere de la regulamentul şcolar. După acest episod, încrederea noastră în Domnul diriginte a crescut şi mai mult. De câte ori organizam activităţi extraşcolare, îl consultam şi insistam să ia parte la ele.

Legătura sufletească dintre noi şi Domnul diriginte nu s-a întrerupt nici după zborul nostru din cuib. Cu ocazia revederilor de 10, 20, 30 de ani de la absolvire, legătura se revitaliza. Când ne aranjam să facem fotografiile comemorative, Domnul diriginte se aşeza totdeauna în mijlocul nostru şi nu în primul rând cu ceilalţi profesori. În scrisoarea primită după revederea de 30 de ani – 2 mai 1987 – Domnia sa îşi împărtăşeşte impresiile, remarcă rezultatele şi neîmplinirile, dar nu evită să propună planurile de viitor.

Domnul diriginte, de la care am primit multe învăţăminte pentru cariera noastră de dascăli şi pentru viaţă, a fost un model

32


pentru noi, cu gândul, cu vorba şi cu fapta.Imaginea acestui ilustru dascăl rămâne în memoria noastră

pentru totdeauna.

Alba Iulia, 30 ianuarie 2008

33


NU AM ŞTIUT CĂ AVEM LA CATEDRĂ UN EROU, PROFESORUL ALEXANDRU RAŢIU -

IOAN BEMBEA

Dacă în gimnaziu am avut profesori nu tocmai tineri, mă gândesc la Ioan Micu, Ioan Leheneanu (tatăl), Gheorghe David, Dragomirescu sau Hruşcă, în schimb, prin 1950, la Şcoala Pedagogică din Abrud, a apărut o întreagă pleiadă de profesori tineri proaspăt ieşiţi de pe băncile facultăţilor, să ne amintim doar de Lucia Olteanu, Maria Breharu, Alexandru Raţiu, Corneliu Peter, Rozalia Golgoţiu, Maria Banu.

Profesorii noştri intrau la clasă, îşi predau lecţiile, ne examinau, ne încheiau mediile şi cam atât. Nu ştiam nimic din viaţa lor de până atunci. Cu siguranţă i-am fi privit cu alţi ochi deoarece fiecare dintre

ei îşi avea povestea vieţii lui. Toţi traversaseră anii aceia grei de după Dictatul de la Viena, apoi anii războiului dus spre răsărit şi spre apus cu mii şi mii de morţi, cu răniţi fără număr, după care a urmat sărăcia şi foametea. Doar Ilie Preda Moşicu ne mai relata câte o scenă dramatică de pe frontul de care avusese parte din plin.

Iată, abia acum când vrem să ne evocăm profesorii aflăm despre ei lucruri cu totul surprinzătoare, aflăm de fapt că noi nu am ştiut pe cine aveam la catedră.

Domnul profesor Alexandru Raţiu, dintr-un exces de modestie, într-o sumară notă autobiografică, menţionează doar că în anul II întrerupe cursurile Facultăţii de Farmacie din Bucureşti, este încorporat în armată, urmează o şcoală de ofiţeri de rezervă din Arad în cadrul căreia participă, în septembrie 1944, la luptele de la Păuliş şi Arad. Relatează aceste evenimente de mare eroism, care au intrat în istoria patriei, ca pe un fapt divers. Numai după insistenţele mele mi-a relatat la telefon, apoi şi în scris, dar tot sumar şi cu exces de modestie, prin ce a trecut în acele zile:

Alexandru Raţiu

34


După actul de la 23 august 1944 maghiarii au crezut că este momentul oportun pentru a ocupa toată Transilvania, nu mai erau mulţumiţi doar cu Ardealul de Nord pe care îl luaseră în 30 august 1940 prin Dictatul de la Viena. Eu însumi eram refugiat din Clujul ocupat atunci. Trupele fasciste germano-maghiare au trecut frontiera de vest a României şi după ce au ocupat Aradul au pornit un atac de anvergură pe Valea Mureşului. Forţele militare româneşti, împuţinate după luptele din Munţii Caucaz şi de pe Volga, se găseau prin Moldova şi pe Valea Prahovei în confruntări cu noul inamic. În aceste condiţii am intrat în luptă noi, elevii de la şcoala de ofiţeri de rezervă. Toate şcolile militare din zona de vest (Timişoara, Arad, Radna-Lipova, Ineu) au fost înglobate în Armata I-a Română şi repartizate în dispozitive de luptă pentru a opri înaintarea trupelor duşmane în interiorul Transilvaniei. Toţi elevii am fost amplasaţi în zona Păuliş, Radna, Lipova, la nord şi la sud de cursul Mureşului. Au urmat apoi lupte crâncene care au durat patru zile, în 4, 5, 6 şi 7 septembrie 1944. Acolo s-a făcut cu adevărat istorie. Inamicul a fost oprit şi respins cu pierderi grele. Mulţi din camarazii mei de atunci, mulţi cadeţi, au căzut luptând eroic. Din cei 85 de eroi căzuţi la datorie a mai rămas doar numele lor săpat adânc în piatră, pe monumentul de la Păuliş. Eu am avut noroc, am scăpat de moarte, poate ca să ajung la voi, la elevii de la Abrud.

Nu am ştiut pe cine avem la catedră. Să aflăm măcar acum:

Profesorul Alexandru Raţiu s-a născut la 4 septembrie 1921 în comuna Apahida, satul Corpadea, lângă Cluj, din părinţi ţărani. Tata, Petru, a participat la primul război mondial luptând în cadrul armatei austro-ungare, într-un regiment românesc, prin Galiţia, apoi în nordul Italiei. Este rănit şi luat prizonier. Împreună cu alţi prizonieri români este dus la muncă în sudul Italiei. De aici ajunge cu un vapor tocmai la Constanţa. După ce se vindecă, se înrolează voluntar în armata română şi porneşte cu trenul spre front, dar se încheie armistiţiul şi se întoarce acasă. Mama, Paulina, era casnică, lucra de toate, de dimineaţa până seara, ca toate femeile de pe vremea aceea.

Face şcoala primară în satul natal între anii 1928-1932, apoi Liceul Gheorghe Bariţiu din Cluj, între 1932-1940.

După Dictatul de la Viena din 30 august 1940, lucrurile se complică rău de tot. Este nevoit să se refugieze. Pleacă pe urmele unui unchi – frate de-al mamei – Şomlea Mihai, farmacist din Cluj. Lui Şomlea i s-au luat farmacia şi casa, apoi în 8 octombrie 1940, cu un grup de 300 de intelectuali români, toţi sunt îmbarcaţi într-un tren de marfă şi duşi în Ungaria, iar de aici sunt expulzaţi în

35


România pe la Curtici, cu familii cu tot, doar cu câte un bagaj simplu de mână. Tânărul Alexandru Raţiu a plecat ceva mai târziu şi a reuşit să mai treacă puţine lucruri peste graniţa de la Feleac. Ajung la Bucureşti. Urmează cursurile Facultăţii de Farmacie, dar după doi ani este concentrat şi trimis la şcoala de ofiţeri de rezervă de la Arad. Participă la luptele din 4-7 septembrie 1944 de la Radna şi Păuliş.

După terminarea războiului (unchiul său, farmacistul Şomlea, murise la Bucureşti în 1943), s-a înscris la Facultatea de Geografie a Universităţii din Cluj unde îi are pe renumiţii profesori Alexandru Borza, Constantin Daicoviciu, Ştefan Pascu, Sabin Opreanu şi Tiberiu Morariu de la care învaţă multe, atât din domeniul ştiinţei, cât şi în cel al didacticii. În 1948 devine profesor cu diplomă şi este repartizat în comuna Ciucea, satul Poieni. Aici, fiind o şcoală mică, predă aproape toate obiectele de învăţământ, adică, geografia, istoria, chimia, româna şi matematica, evident, deţine şi funcţia de diriginte. Mi-a relatat acum, după atâta amar de vreme, ce satisfacţie a avut după primii săi elevi, aflând cât de mulţi au reuşit să intre la o şcoală profesională CFR din Cluj.

Pentru competenţa sa profesională este repede remarcat şi trimis în calitate de lector la un curs de pregătire cu învăţătorii la Zalău. De aici, direct la Şcoala Pedagogică din Abrud, ca profesor titular de geografie. Era în 1951. În funcţie de necesităţi, aici a mai predat istoria şi chimia. În perioada 1953-1956 lucrează ca inspector metodist la Secţia de Învăţământ a raionului Câmpeni, după care se întoarce la catedră unde lucrează până la pensionare, în 1982.

Mulţi elevi şi-l amintesc nu numai ca profesor, ci şi organizator de plăcute excursii prin împrejurimi, la Detunata, Roşia, Vulcan, Gheţarul de la Scărişoara. A însoţit elevii şi în excursii de lungă durată prin ţară.

La lecţii era mereu sobru şi autoritar prin nivelul ridicat al cunoştinţelor predate. Avea mult respect pentru noi, elevii, ne vorbea întotdeauna frumos, nu l-am văzut sau auzit ţipând la cineva. Era elegant nu numai în vestimentaţie, ci şi în comportament. Pentru felul său de a fi, ne era drag şi îi acordam întregul nostru respect, deşi am fi dorit să fie mai apropiat de noi, l-am fi privit cu alţi ochi dacă ne-ar fi relatat câte ceva din viaţa lui atât de bogată în fapte dramatice.

Mi-a mărturisit că participa periodic la revederile colegiale ale diferitelor promoţii şi trăia un sentiment de adâncă satisfacţie atunci când foştii elevi îşi prezentau realizările. Răspândiţi prin

36


toate satele din Ţara Moţilor sau din Ţara Zarandului, dascălii formaţi la Şcoala din Abrud răspândesc lumina ştiinţei de carte până în cele mai îndepărtate şi ascunse cătune, iar valoarea muncii lor este fără egal.

În 1953 se căsătoreşte tot cu o profesoară de-a noastră, cu Maria Breharu-Raţiu, născută în 1926 la Mintiul Gherlei. Au parte de o căsnicie armonioasă şi îndelungată, de 51 de ani, (doamna s-a stins din viaţă în 2004 şi a fost înmormântată la Alba Iulia). Au avut împreună un fiu, pe Tiberiu Horea, inginer electronist, absolvent al Politehnicii Bucureşti. Au şi o nepoată, Claudia, gerovitalul lor pentru viaţa de pensionari. Le-a adus multe bucurii prin succesele ei din şcoală şi facultate. A terminat Facultatea de Drept, iar în prezent urmează cursurile de magistratură pentru a deveni judecător.

Doamna Maria Raţiu ne era profesoară de biologie, fiind absolventă a Facultăţii de Biologie-Geografie, şi ne-a predat bazele darwinismului, o ştiinţă nou introdusă în învăţământul românesc. La lecţii insista mereu pe raportul cauză-efect, stabilea legăturile logice între fenomene. Nu ne cerea să memorăm lecţiile, ci să judecăm, să explicăm cum funcţionează selecţia naturală, un lanţ trofic sau un biotop. A reuşit să facă din ştiinţele naturii una dintre cele mai atractive discipline de învăţământ. Uneori, mai ales primăvara, ţinea lecţiile cu noi afară, în livada din spatele şcolii. Acolo, în natură, ne cerea să observăm anumite fenomene şi să le explicăm. Şi fiecare dintre noi descoperea tot alte şi alte raporturi între flori şi insecte, între animalele erbivore şi cele carnivore, lupta pentru existenţă, pentru o rază de soare între plante, între vieţuitoarele ştiute şi neştiute.

Ne miram cum poate să cunoască atât de multe denumiri în limba latină. Îi mai întindeam câte o capcană. Colegul Lucian Bendea avea o mămăruţă pe deget şi o întreabă: Asta ce-i ? Răspunsul vine pe loc: coccinela septem punctata. Pe lângă lucrurile importante se mai ascund prin memorie şi mici amănunte, dau şi ele culoare amintirilor noastre.

Erau atât de tineri profesorii noştri. Bănuiam că se plac, uneori mergând alături nu se puteau abţine şi se prindeau discret de mână, de câte un deget doar, iar noi îndată observam şi trăgeam concluzia-decret: Se iubesc!

Pe aceşti profesori, ca şi pe mulţi alţii, i-am purtat peste ani în amintirile noastre dragi.

Ştiind că foştii elevi Cornelia şi Emil Jurca au devenit colegi la aceeaşi şcoală cu soţii Raţiu, le-am solicitat să-şi exprime câteva

37


gânduri în acest caz. Volubil ca întotdeauna, Emil îşi începe expunerea amintirilor

cu un entuziasm nestăpânit: Respecte, Domnule Profesor Alexandru Raţiu! Ne relatează apoi că, în 1961, când a fost numit director adjunct la Şcoala Pedagogică din Abrud, iar Cornelia la Şcoala de Aplicaţie, soţii Raţiu şi-au manifestat bucuria de a-i avea colegi. Noii veniţi îi simţeau alături de ei ca pe nişte diriginţi atenţi care le poartă de grijă. În scurtă vreme le-au propus, le-au impus chiar, să nu li se mai adreseze cu dumneavoastră, ci la per tu. După o perioadă de acomodare, acest lucru s-a şi realizat, ba mai mult s-a şi stabilit o prietenie sinceră şi statornică pentru tot restul vieţii. Amândorura le face plăcere să vorbească despre soţii Raţiu.

38


DISTINSA MEA PROFESOARĂ MARIA RAŢIU

CORNELIA JURCA

A trecut mult timp de când, ca elevă la Şcoala Pedagogică din Abrud, am avut-o profesoară de biologie pe distinsa doamnă Maria Raţiu, pe care o păstrez şi astăzi foarte aproape de sufletul meu.

Nu se poate uita uşor un profesor pe care îl simţi că se apropie de tine, că te ajută, că te sfătuieşte, că este mereu lângă tine, ca un adevărat părinte.

În primăvara anului 1952, profesoara Maria Raţiu şi dirigintele Corneliu Peter mi-au recomandat să mă înscriu şi să susţin examenele pe scurt pentru anul III şi, dacă le promovez, pot intra în anul IV. Le-am urmat sfatul şi am reuşit spre bucuria mea, dar mai ales a părinţilor mei care o duceau greu din punct de vedere material. Tata, ca miner, nu mai avea unde lucra după naţionalizarea din 1948; pământul la Bucium era neproductiv, iar alte surse de venit nu erau. Mai mult, familia noastră a fost trecută abuziv în categoria chiaburilor, având 7 hectare de pământ neproductiv, ceea ce ne-a afectat pe toţi fraţii care erau daţi la şcoală.

Dumnezeu, prin oamenii binevoitori, a făcut dreptate. Tata a fost scos de pe lista chiaburilor, noi putând să ne terminăm studiile.

Îmi amintesc de un lucru plăcut pentru mine şi puţin hazliu, legat de draga mea profesoară. Când mă pregăteam de examenul de chimie, obiect care se făcea numai în anul III şi care era predat de soţul ei, Alexandru Raţiu, fiind într-o sală de meditaţie, profesoara Maria Raţiu ne-a întrebat la ce avem examen mâine. Am răspuns repede: la chimie. Apoi toate colegele am rugat-o să pună o vorbă bună pe lângă soţul dumneaei să nu ne dea ceva prea greu. La examen am transpirat mult, a fost greu, dar a fost bine, am promovat toţi candidaţii. Grăbeam studiile pentru că ne aşteptau copiii fără dascăli din Apuseni. A pus doamna profesoară o vorbă bună, dar nu cred că a fost necesar, era şi domnul profesor Raţiu de o adâncă bunătate şi înţelepciune.

Întâmplarea a făcut ca, după patru ani petrecuţi la Şcoala din Arieşeni, prin căsătorie, să ajung tocmai la Abrud şi să devin

39


colegă la aceeaşi şcoală cu foştii mei profesori. Am fost încadrată la Şcoala de Aplicaţie.

De acum nu ne mai întâlneam ca profesoară-elevă, ci ca şi colege la Consiliile profesorale, la Consfătuiri sau la Ziua învăţătorului. S-a stabilit între noi şi familiile noastre nu numai o simpatie reciprocă, ci chiar o prietenie menţinută mereu prin vizite reciproce. Ne apropiasem aşa de mult încât nici la Alba Iulia nu am încetat să ne întâlnim, să ne vizităm şi să ne consultăm în diferite probleme, mai ales legate de didactica modernă.

La nunta fiului lor, Daniel Raţiu, am ajuns să ne tutuim, cu toate că mie şi soţului meu ne venea destul de incomod acest lucru, simţeam oarecum că nu se cuvine. Până la urmă, la insistenţele lor, ei au rămas pentru noi Mia şi Sandu Raţiu, iar noi, pentru ei, Neli şi Emil Jurca. Mă gândesc cât de greu renunţăm noi, ardelenii, la politeţuri.

Deşi nu face obiectul evocării profesoarei Maria Raţiu, nu mă pot abţine să nu spun că Ziua Învăţătorului şi chiar Consfătuirile erau aşteptate de dascăli cu plăcere şi interes. Era un prilej de a ne întâlni şi de a petrece împreună, de a schimba impresii, era o posibilitate de afirmare. Cei cu merite, concretizate prin rezultatele elevilor, erau evidenţiaţi prin citarea lor la Consfătuiri. În prezenţa tuturor cadrelor didactice, se acordau titlurile de educatoare, învăţător sau profesor evidenţiat, emise de Ministerul Învăţământului. Aceste recompense morale erau stimulative mai ales pentru tinerii dornici de afirmare.

De multă cinste şi atenţie se bucurau cadrele didactice care se pensionau. Inspectorul şcolar şef le trimitea scrisori de mulţumire pentru întreaga activitate didactică, li se adresau urări de ani mulţi cu sănătate. Pensionarea lor era o adevărată sărbătoare, atât în cadrul festivităţilor de la Ziua învăţătorului cât şi în cadrul şcolilor, alături de colegi.

Când s-au pensionat distinşii noştri profesori, colegi şi apoi prieteni, soţii Raţiu, am simţit parcă un gol în suflet, un dureros regret pentru scurgerea ireversibilă a timpului.

Draga mea profesoară, Mia Raţiu, s-a stins din viaţă în 2004 şi este înmormântată aici în Alba Iulia, dar imaginea ei de om bun, cu suflet nobil, de o înaltă ţinută profesională, este mereu prezentă în mintea şi inima mea şi până mai am zile şi putere, de ziua morţilor, o dată pe an, trec pe la mormântul ei ca să aprind o lumânare şi să pun o floare…

Alba Iulia, 30 ianuarie 2008

40


DE PE MALURILE MUREŞULUI ÎN INIMA APUSENILOR

VERGILIU VOICA

Am intrat în învăţământ la 1 decembrie 1944, ca învăţător în satul Cheia, comuna Râmeţ, judeţul Alba. M-am căsătorit în ianuarie 1952 cu Tuhuţ Iuliana, învăţătoare, cu care am avut şase fete, dintre care una, Cipriana Celestina, este şi ea învăţătoare.

Aceasta a obţinut titlul Învăţătorul anului – 2007, acordat de către Asociaţia Ovidiu Rom, în prezenţa Primului Ministru Călin Popescu Tăriceanu.

Cum am ajuns eu profesor la Abrud?

E o poveste lungă...În dimineţile senine, din pridvorul

casei în care locuiesc, privesc cu uimire şi admiraţie în depărtare. În dreapta mea zăresc măreţia piscului Vulcan, iar în stânga, frumuseţea Ştiurţului.

Aceste două monumente ale naturii mă duc cu gândul la anii copilăriei când, de pe malul Mureşului, priveam cu admiraţie spre Vest şirul Munţilor Apuseni, mai ales cele două înălţimi: Piatra Craivei cu vârful ei ascuţit spre cer şi Piatra Ceţii, încreţită asemeni spinării unei cămile. Mai curios şi mai obsedant pentru mine era o pată mare, albă, aproape de vârf.

Mă întrebam adeseori: Ce ar putea fi ?!...Curiozitatea mi-a fost satisfăcută la câteva zile după ce am

fost repartizat ca învăţător la şcoala din satul Cheia, comuna Râmeţ.

Nu ştiam unde este acest sat, dar după multe căutări am aflat că se ajunge acolo pe Valea Teiuşului, prin comuna Stremţ, Geomal şi apoi la Mânăstirea Râmeţ, respectiv Râpa Râmeţului.

Într-o zi de vineri, la început de decembrie 1944, am plecat cu o căruţă să-mi iau postul în primire.

Vergiliu Voica

41


Îmi aduc aminte că era o zi frumoasă, dar rece. Nu era încă îngheţ. Ca să ajung cu căruţa la destinaţie trebuia să străbat un drum pe albia râului. Totul a fost bine până am trecut prin Stremţ. De acolo, drumul trecea peste râu, de o parte şi de alta a acestuia.

Trecuse deja o jumătate de zi şi mergeam tot mai anevoios. Au început problemele. La una dintre treceri, calul nu a mai vrut să meargă şi s-a oprit în mijlocul apei. Orice a încercat căruţaşul calul tot nu voia să mai meargă. Văzând asta, eu şi stăpânul calului am sărit în apă, eu – să împing căruţa, el – să ia calul de dârlogi. După eforturi disperate, calul şi-a luat drumul mai departe, dar această întâmplare s-a repetat de nenumărate ori, până spre seară când, ud din cap până-n picioare, am ajuns la Râpa Râmeţului, unde l-am întâlnit pe învăţătorul de acolo. El m-a informat că satul Cheia se află dincolo de munte şi că prin strâmtoare nu se poate trece. Pentru a ajunge în sat trebuia să urc până sus pe munte la şcoala din centru şi de acolo să cobor la destinaţie.

Am rămas peste noapte la domnul învăţător. A doua zi, acesta mi-a spus că s-ar putea să treacă pe acolo un localnic din Cheia. Spre norocul meu, omul a sosit, dar când a aflat despre ce este vorba a şovăit, ştiind că drumul peste munte este periculos. Am hotărât să urcăm din vale până sus la şosea, la primărie şi şcoală. Zis şi făcut. Am plecat pe la nouă dimineaţa şi am ajuns la şcoala din centru la amiază. Mort de oboseală, am stat la domnul învăţător şi m-am odihnit, apoi am început călătoria şi... Surpriză! Pata cea mare şi-a făcut apariţia: era clădirea Primăriei Râmeţ.

De acolo, din apropierea vârfului de munte, am privit mirat Mureşul, cu meandrele lui asemănătoare unui şarpe uriaş. Mi-am continuat drumul pe şoseaua care leagă Aiudul de Abrud, înspre Ponor, trecând peste Munţii Trascăului vreo 3-4 kilometri până la Brezeşti, alt sat al comunei Râmeţ. Am coborât în satul Cheia, aşezat de-o parte şi de alta a pârâului care străbate muntele.

Era deja seară. Dimineaţa următoare m-am trezit într-o lume de basm. Două

stânci, una golaşă – în stânga şi alta cu vegetaţie – în dreapta, străjuiau înălţimile, despărţite de un impresionant chei, ca doi balauri care se loveau cap în cap. Apa se strecura printr-o poartă de piatră, croindu-şi cu greu calea spre vărsare.

În aceste locuri soarele apărea cam două ore, pe la amiază. Din sat nu se putea ieşi decât pe jos, pe diferite cărări.

În şcoală erau paisprezece elevi, de la şapte la doisprezece ani, toţi în clasa întâi, deoarece în sat nu mai fusese dascăl de

42


mulţi ani. Timpul a trecut şi cu fiecare an m-am îndepărtat tot mai mult

de casă, ajungând însă mai aproape de inima Apusenilor, ca învăţător la Mogoş-Valea Barnii, Izvorul Ampoiului, Corna-Roşia Montană.

Iată-mă apoi la Câmpeni ca şef al Secţiei de cultură a raionului. Era anul 1951, an în care am reorganizat muzeul din Avram Iancu şi am înfiinţat muzeul etnografic de la Lupşa. În acel an a fost organizat, pentru prima dată, Târgul de fete de pe Muntele Găina. Toamna acelui an a fost marcată de Festivalul Tineretului de la Bucureşti. Cu această ocazie, Raionul Câmpeni s-a făcut cunoscut prin corul de la Bistra, tulnicăresele de la Avram Iancu şi soliştii vocali, dintre care amintesc pe Felea Gheorghe care s-a clasat pe primul loc la bas, interpretând melodia În pădurea Vadului a compozitorului Ganea din Bistra, pe care l-am cunoscut ca elev la Blaj.

Colegii mei de la Şcoala Medie, Abrud (1957)

43


Oraşul Abrud

În acest an am cunoscut-o pe viitoarea mea soţie, Iuliana, care lucra la secţia de învăţământ.

În luna august 1951 am cerut Comitetului Executiv al Raionului Câmpeni să fiu schimbat din funcţie şi să revin în învăţământ. Deoarece eram logodit cu Iuliana, care era abrudeancă, am fost repartizat la Şcoala Medie din Abrud, ca profesor de limba şi literatura română.

Abrudul m-a impresionat de la început. Este un oraş aşezat la o intersecţie de drumuri care duc spre Alba Iulia, Turda, Brad, iar de la Câmpeni, în sus spre Arieşeni şi Oradea, într-o depresiune străbătută de râul Abrudel şi străjuită spre Roşia Montană de Dealul Minerilor, iar de cealaltă parte de Ştiurţ, la poalele căruia se află localizată şcoala pedagogică. Râul Cerniţa curge la marginea dinspre apus, între dealul Ştiurţ şi Piatra Rea.

Deşi dealurile sunt domoale, peisajul este impresionant prin varietatea coloristică – înspre Răsărit, dealurile cu păduri de fag si brad, spre Apus – Piatra Rea cu imense păşuni, iar spre Nord şi Nord-Est – pădurile de fag şi ienupăr de pe Dealul Băieşilor şi Dealul Balului care fac legătura între oraş şi satul Selişte, spre minele de aur de la Roşia Montană. La Sud, oraşul este păzit cu străşnicie de uriaşul Vulcan, stânca de calcar cristalin care prin imensitatea ei

44


domină întreaga privelişte.Cum să nu te simţi legat trup şi suflet de aceste ţinuturi, de

oamenii acestor locuri ? Istoria lor te copleşeşte. Zbuciumul veacurilor de suferinţă se regăseşte în fiecare dintre localnici, ca o făclie veşnic aprinsă în cinstea martirilor.

Odată cu începutul anului şcolar mi-am cunoscut şi colegii. Dintre aceştia amintesc pe profesorul de istorie Ilie Moşicu – un adevărat dascăl, o enciclopedie cu multiple cunoştinţe în toate domeniile, om de o bunătate rară, gata oricând să îşi ajute colegii mai tineri, aşa cum eram eu. Pe elevii lui îi considera fii, iar aceştia, la rândul lor, îl preţuiau şi îl iubeau.

Aici l-am cunoscut pe profesorul de muzică Gyuri Muscă, bun organizator de spectacole. Cu formaţia de cor a elevilor, dar şi a cadrelor didactice, a participat la numeroase concursuri.

Un alt coleg a fost Corneliu Peter – profesor de pedagogie, bun îndrumător al viitorilor dascăli.

Am admirat prin povestea lor pe profesorii de sport, soţii Neli şi Bili Bogdan, iar pentru talentul său, pe profesorul de desen Adrian Petrescu, un mare caricaturist, adevărat idol al elevilor şi, în acelaşi timp, un coleg sincer, modest, muncitor.

45


Promoţia 1953 Întâlnirea de 40 de ani

Cerc pedagogic, Cărpiniş, 1 986

Îmi amintesc şi de directorul şcolii, profesorul de pedagogie şi psihologie Ovidiu Vlad, căruia i se datorează acordarea numelui şcolii Horia, Cloşca şi Crişan, cu ocazia aniversării semicentenarului, în anul 1958. La această mare sărbătoare au fost prezente multe personalităţi din Regiunea Cluj, printre care şi academicianul Ştefan Pascu, profesor la Universitatea din Cluj, care, în cuvântul său, a apreciat activitatea colectivului şcolii. Aş mai aminti pe mai tânărul profesor de biologie Ion Raţiu – zis cel tânăr – care s-a remarcat prin atractivele lecţii de biologie, dar şi prin instruirea echipei de dansuri populare.

Nu pot să nu vorbesc despre elevii şcolii din promoţiile 1951-1965 în mod deosebit, care au studiat în condiţii foarte grele atât din punct de vedere a dotării şcolii, cât şi a lipsurilor de manuale şcolare (unele manuale erau traduceri din limba rusă).

De multe ori, mai ales în primii ani, mergeam cu elevii să strângem lemne din pădure ca să încălzim sălile de clasă sau dormitoarele de la internat.

Cu toate greutăţile pe care le întâmpinam, trebuie evidenţiată dorinţa elevilor de a învăţa, de a deveni adevăraţi dascăli la rândul lor. Am remarcat pasiunea elevilor pentru studiu, seriozitatea şi respectul pentru profesori.

46


Nu pot să nu amintesc şi de activitatea mea de îndrumător al Cercului pedagogic de limbă şi literatură română în calitate de responsabil de specialitate, timp de patruzeci de ani.

Cercurile pedagogice aveau loc la diferite şcoli din zonă, prin activităţi demonstrative şi referate pe diferite teme.

Am fost fericit şi m-am emoţionat ca un copil cu ocazia revederilor la 40 şi 50 de ani de la absolvirea şcolii, cu foştii mei elevi, dar am regretat că o parte dintre elevi au trecut în nefiinţă, iar dintre colegii mei au mai rămas foarte puţini.

M-au bucurat nespus de mult cuvintele şi aprecierile foştilor mei elevi adresate prin intermediul volumului II al cărţii Normalist la Abrud.

În încheiere, aş aminti faptul că Şcoala Pedagogică din Abrud a Fost şi este un factor important în dezvoltarea culturală a zonei Munţilor Apuseni.

Aduc mulţumiri celor care au apreciat munca noastră, a cadrelor didactice din Abrud.

Cu multă stimă, Prof. Vergiliu Voica

DATE BIOGRAFICE

Data naşterii: 12 iunie 1 924 Localitatea: Comuna Sântimbru, Sat Galtiu, Judeţul AlbaFiul lui Traian – muncitor ceferist şi al Volumiei – casnicăSe înscrie la şcoala primară din satul natal, iar după absolvirea

acesteia urmează cursurile Şcolii normale din Blaj, al cărei absolvent este în promoţia 1944. Îşi face serviciul militar la Batalionul 12, Vânători de munte, localitatea Câmpeni, judeţul Alba.

Este absolvent al Universităţii Babeş-Bolyai din Cluj Napoca, Facultatea de filologie, licenţiat în Limba şi literatura română.

La 1 decembrie 1944 este repartizat ca învăţător în satul Cheia, comuna Râmeţ, judeţul Alba. Profesează apoi această meserie în şcolile din localităţile Sântimbru, Mogoş-Valea Barnii, Boteşti-Izvorul Ampoiului, Corna-Roşia Montană. După absolvirea facultăţii, predă ca profesor la Şcoala de 7 ani din Roşia Montană. Este numit apoi ca şef al Secţiei culturale a Raionului Câmpeni.

Începând cu data de 15 august 1951, predă ca profesor la Şcoala medie Horia, Cloşca şi Crişan din Abrud, unde rămâne până la data de 31 august 1967.

Din data de 1 septembrie 1967 şi până la pensionare, în 31 august 1986, este profesor la Şcoala Generală Abrud.

47


După pensionare, este solicitat să lucreze la Şcoala Generală Bucium Sat şi apoi la Grupul Şcolar Industrial Horia, Cloşca şi Crişan, Abrud.

48


STIMAŢI COLEGI,

Încerc să aştern pe hârtie câteva dintre amintirile activităţii desfăşurate pe parcursul celor 43 de ani de activitate fără întrerupere ca dascăl la liceul din Abrud.

Nu ştiu dacă aceste consemnări vă ajută cu ceva întrucât eu nu am fost elev nicio zi la această unitate şcolară. Am fost elev al unui fost elev al Abrudului, imediat după 1918, dascăl cu prestigiu, mai târziu, la Liceul Mihai Viteazul din Turda, care mi-a fost şi diriginte, cu care am păstrat legătura până când ne-a părăsit. Este vorba despre profesorul Nicolae Hristea.

Sunt căsătorit însă cu o fostă elevă a şcolii abrudene, Viorica Stan.

Aşa cum reiese din precizarea anterioară, am fost elev al Liceului de Băieţi Turda (L.B.T.), actualul Mihai Viteazul.

Şcoala primară şi ciclul gimnazial le-am urmat în localitatea natală Podeni, comuna Moldoveneşti. Am făcut parte din prima promoţie copie a învăţământului sovietic cu 10 clase (scoşi la normă şi spoiţi cu acea valoroasă cultură). Am absolvit liceul în anul şcolar 1953-1954.

Condiţiile în care am parcurs etapa ciclului liceal nu cred că elevii şi chiar tinerii de astăzi ar putea să le înţeleagă.

După absolvirea liceului am activat ca profesor necalificat la Şcoala Generală Soporul de Câmpie, vecină cu Ceanu Mare, binecunoscute domnului Remus Hădărean. La Soporul de Câmpie aveam printre alţi colegi şi pe Remus Bumb, pe care cred că l-aţi cunoscut.

Nu cred că pionieratul în învăţământul din Apuseni se deosebea de cel pe care l-am trăit la Soporul de Câmpie.

Deşi era o şcoală atât de izolată, beneficia de cadre calificate. Doar eu şi o colegă eram necalificaţi. Colega necalificată preda la clasa a III-a, iar eu predam la gimnaziu matematica şi fizica. Aş spune că în zona de câmpie era mult mai greu, întrucât în acele vremuri gospodăriile erau risipite pe o întindere considerabilă, astfel

Ioan Raţiu

49


că elevii parcurgeau distanţe de peste 10 km pe jos. Deosebirea faţă de Apuseni este că, pe câmpie, toamna şi primăvara fac deplasarea posibilă doar cu cataligele, datorită noroiului care se forma. Noi, tinerii dascăli, care nu ştiam să folosim cataligele, aveam câte două perechi de ghete pe care le foloseam alternativ de la o zi la alta, pentru a se putea usca cât de cât. Două dintre colegele noastre au reuşit să-şi procure cizme de cauciuc şi se considerau mai norocoase.

La sfârşitul toamnei, în curtea şcolii, au apărut doi stejari falnici răpuşi de săteni. Acei stejari reprezentau o parte din combustibilul şcolii pentru perioada rece a anului. Pe lângă acei stejari, au mai ajuns cu trenul câţiva metri steri de lemne în staţia Valea Florilor, aflată la distanţa de 15 km, traseu pe care în perioadele ploioase cu greu puteai să dibui drumul cel bun, din cauza, în primul rând, a satelor atât de răsfirate. Acele lemne nu au ajuns niciodată la şcoală. N-a fost o problemă întrucât primăvara următoare a găsit şi cei doi stejari falnici tot în curtea şcolii. În acel an şcolar nu a fost aprins niciun foc în sobele din sălile de clasă întrucât femeia de serviciu, o fetişcană tânără, nu şi-a pus mintea cu vestiţii stejari. Am avut şi un avantaj întrucât, după lăsarea primului ger, pe geamuri s-a aşezat o peliculă de gheaţă care s-a topit după sosirea primăverii. În aceste condiţii, peisajul de afară nu a mai sustras atenţia elevilor. La tablă se folosea doar cretă întreagă pe care o ţineam în pumn, şi noi şi elevii, datorită mobilităţii reduse a degetelor. Cu toate acestea, nu am avut cazuri de îmbolnăviri nici în rândul cadrelor didactice, nici în rândul elevilor.

Înainte de masă, făceam cursuri cu elevii de la zi, iar seara, cursuri de alfabetizare la lumina şterţurilor şi a lămpilor cu petrol. La cursurile de alfabetizare erau înscrise peste 60 de persoane. Acea perioadă coincidea cu deschiderea multor şantiere, iar muncitorii nu primeau banii dacă nu ştiau să semneze, aşa că analfabeţii veneau la cursuri fără presiuni din partea noastră a dascălilor. Învăţau în principiu să-şi deseneze numele, puţini învăţau cu adevărat să scrie şi să citească.

În localitate era o cooperativă de consum ce comercializa diverse produse şi acestea multe dintre ele doar pentru acţionari. Ca produse alimentare noi veneticii puteam cumpăra biscuiţi şi uneori bomboane. Din cauză că nu aveam condiţii pentru autogospodărire, luam masa la o familie din apropierea şcolii (familia Vaida), familie la care dădeam şi cartelele de alimente, altfel nu se putea.

Cumpărături făceam la Turda cu ocazia unor instruiri, dar

50


trebuia să mergem pe jos sau uneori cu câte o căruţă 15 kilometri la staţia CFR Valea Florilor sau la Câmpia Turzii 22 de km. Începând din aprilie 1955, s-a introdus un autobuz tur-retur Turda-Soporul de Câmpie, seara sosea în Sopor şi dimineaţa pleca la Turda.

Eu, ca profesor necalificat, eram remunerat cu 450 de lei lunar, în timp ce un profesor calificat avea 725 lei pe lună.

Începând cu anul şcolar 1955-1956 până în anul 1959 am urmat cursurile Facultăţii de Ştiinţele Naturii şi Geografie a Universităţii Babeş-Bolyai din Cluj.

La repartizări am nimerit un post la liceul din Vânju Mare, regiunea Oltenia, unde am zăbovit de la 1 septembrie 1959 până în 7 aprilie 1960. Începând cu această dată, am fost încadrat la liceul din Abrud şi am funcţionat fără întrerupere până în 31 august 2003.

La primul contact, profesor-director, Victor Mesaroş – mi-a oferit să locuiesc, provizoriu bineînţeles, în internatul şcolii care funcţiona de fapt în vreo 3 clădiri. Problema hranei s-a dovedit de asemenea încurcată, întrucât fără cartelă de alimente nu aveai dreptul să mănânci. Mulţumită casierei liceului, Viorica Stan, care urma să-mi devină soţie după câteva luni, am fost îndrumat la persoanele potrivite care au rezolvat această problemă.

La acea dată, unitatea şcolară funcţiona cu un rând de clase I-VII, un rând de clase VIII-IX, cursuri de zi, un rând de clase VIII-XII, cursuri serale şi fără frecvenţă V-XII.

După instalare, conducerea liceului mi-a prezentat parcul şcolii, ce-i drept cam în paragină, şi care mie, ca profesor de biologie, îmi revenea sarcina să îl reamenajez. În zilele următoare am aflat că acest parc, înainte de a ajunge în faza respectivă, era şi locul de agrement al locuitorilor din Abrud. Mi-au fost arătate şi fotografii – şcoala avusese cândva seră şi grădinar. Pe măsură ce se încălzea, împreună cu elevii am trecut la treabă. În decurs de 2 ani, împreună cu elevii, am readus parcul la un aspect acceptabil. Parcul, prin componenţa floristică, reprezenta, de fapt, un mini-parc dendrologic. Am determinat şi etichetat cu tăbliţe toate speciile lemnoase, am refăcut aleile, gardul viu şi rondourile cu flori. Cu ajutorul conducerii şcolii, am refăcut sera care m-a ajutat în anii următori la amenajarea parcului.

În momentele mai grele am fost ajutat şi îndrumat de regretatul profesor Ieremia Gherasim, învăţător la bază, absolvent al şcolii normale din Bălţi, dar care, în acea perioadă, în urma unor cursuri, a fost promovat profesor de limba rusă. Cu expresia

51


băieţaş, ascultă la tătucu mă încuraja sau mă tempera, după caz. În anul 1963 s-a reînfiinţat Liceul Pedagogic, ca urmare a

lipsei învăţătorilor din zona Apusenilor. Muncă era destulă. La clasă lucram din plăcere şi din simţul

datoriei. Elevii parcă sorbeau cunoştinţele pe care le completau prin lectură. Din întrebările ce ni le adresau în orice moment de răgaz se simţea interesul lor pentru cunoaştere. Este foarte adevărat că şcoala era izvor de cunoaştere. Un televizor, un calculator, internetul şi chiar radioul erau absente. Lipsa acestor mijloace de informare probabil că i-a determinat pe conducătorii de atunci să ne traseze sarcini culturale obligatorii pentru toţi dascălii – lecturi în şezători, teatre de amatori, pregătirea şi susţinerea programelor cultural-artistice, brigăzi ştiinţifice, activităţi ce erau evidenţiate în caiete speciale.

Apoi era activitatea propagandistică ce o realizam tot noi dascălii.

Majoritatea acestor activităţi se realiza în zilele de sărbătoare şi duminica. Din acest punct de vedere, liceul din Abrud avea sarcini în plus. Organizam şi pregăteam formaţii artistice cu care prezentam spectacole în localitate dar şi în localităţile fostului raion Câmpeni.

Bineînţeles că participam la concursurile programate: faza locală, raională, regională şi finală dacă era cazul.

Pentru a ne achita de aceste sarcini la începutul fiecărui an şcolar şi după fiecare eveniment (şi erau destule) eram chemaţi la instruire, la raion sau la regiune, după caz. Nu se admitea nicio absenţă. Nu o dată ne-am întors pe jos din Câmpeni neavând alt mijloc de transport. Când plecam la Cluj era mai interesant. Plecam seara cu mocăniţa şi ajungeam a doua zi în Cluj. Tot atâta dura drumul şi înapoi. Când călătoream cu autobuzul, trăiam alte bucurii. Iarna îngheţam înăuntrul autobuzului sau ne intoxicam cu gaze. Ne încălzeam când împingeam autobuzul împotmolit. Uneori derapa din cauza poleiului. Vara, dacă erau închise geamurile, ne sufocau gazele; dacă se deschideau geamurile, ne acoperea praful. Cei care nimereau în spatele autobuzului aveau toate şansele să-şi numere cucuiele când ajungeau acasă. Nu aveai nicio şansă să adormi cu toate că dura călătoria 7-8 ore.

Într-o iarnă generoasă, pentru deplasarea la Câmpeni în vederea instruirii câtorva propagandişti, ni s-a pus la dispoziţie o sanie cu un cal. Calul însă nu făcea niciun pas dacă nu era mângâiat şi luat de gură, aşa că noi, fericiţii călători, am luat pe rând mârţoaga şi am alergat prin zăpadă alături de aceasta. Norocul

52


nostru că am fost vreo 6 persoane. De neuitat pentru mine, şi poate şi pentru ceilalţi participanţi, a

fost o instruire cu durata de o săptămână, organizată la nivel de regiune, în incinta liceului agro-zootehnic din Turda. Reprezentanţii raionului Câmpeni am plecat seara cu mocăniţa. Dimineaţa am descălecat în Turda. În parcul de pe malul Arieşului poposea un circ cu diverse animale. Dintre acestea, două cămile erau libere, iar noi, moţii care nu văzuserăm astfel de animale decât în filme, ne-am permis să ne zgâim la ele, aşa că am întârziat la apel. Consecinţa: am fost sechestraţi toată săptămâna în centrul de instruire fără comentarii. Şi când te gândeşti că 80% din instruire era destinată citirii ziarului şi 20% beşteleală umilitoare.

Ca dascăl, nu pot să uit primii ani din Abrud, întrucât se făcea un învăţământ de înaltă calitate. Se lucra cu elevi selectaţi, elevi care într-adevăr erau dornici să înveţe. Păcat, însă, că îşi continuau studiile un număr mic de copii.

Întâlnirile cu părinţii elevilor, de cele mai multe ori, erau reconfortante întrucât părinţii erau realmente interesaţi şi gata să ne sară în ajutor dacă era cazul. Eram apreciaţi şi stimaţi. După 1963 au urmat cu repeziciune schimbările în învăţământ. Trecerea la învăţământul gimnazial cu 8 clase; politehnizarea învăţământului, trecerea la învăţământul de 10 ani; politehnizarea învăţământului cu organizarea şcolilor ca unităţi de producţie, apoi treptele liceale până la învăţământul liceal obligatoriu. Toate acestea au determinat mari eforturi în primul rând pentru dascăli: amenajarea laboratoarelor, a cabinetelor, a atelierelor. Alergături după bibliografia necesară şi cartea pentru elevi.

Secţia pedagogică, reînfiinţată în 1963, aşa cum am mai precizat, a beneficiat de o stabilitate mai mare. Formării noilor învăţători i s-a acordat mai multă atenţie, atât din partea inspectoratului şcolar judeţean, cât şi din partea cadrelor didactice: Popa Emil, Haiduc Viorel, Dobre Ioan, Jurca Emil, Voica Virgil, Sturza Adela, soţii Lazăr Romulus şi Georgeta, Jurca Cornelia, Popa Irina şi alţii.

În scurtă vreme, toate şcolile din Apuseni au primit dascăli calificaţi şi devotaţi profesiei. Absolvenţii noştri au ajuns şi în alte judeţe ca: Sibiu, Braşov, Maramureş, Suceava sau chiar Tulcea. Mă bucură să constat că majoritatea profesorilor, învăţătorilor şi educatorilor din Abrud sunt absolvenţi ai liceului abrudean care ştiu să ducă mai departe flacăra culturii pentru puii de moţi, cu conştiinciozitate şi devotament.

În decursul celor 43 de ani de dăscălie la Liceul din Abrud am

53


avut numeroase însărcinări şi am îndeplinit diverse funcţii.Cele mai mari răspunderi le-am avut între anii 1971-1979

când am îndeplinit şi funcţia de director adjunct.Cei care au lucrat în învăţământ între anii 1951-1980 nu pot

să uite că dascălii ţineau evidenţa copiilor şcolari, numărau pomii, numărau animalele din gospodăriile oamenilor, făceau propagandă pentru colectarea fânului, animalelor şi a altor achiziţii către statul român.

După 1975, mulţi dintre profesorii acestui liceu şi-au adus aportul la cursurile de perfecţionare ale educatoarelor şi învăţătorilor din judeţ.

Evidenţiam puţin mai înainte transformările din învăţământ, transformări care au dus la creşterea continuă a numărului de clase şi, implicit, de elevi şi cadre. De la aproximativ 300 de elevi în anii ‘60 s-a ajuns la peste o mie de elevi după 1980.

În aceste condiţii, spaţiul de învăţământ al liceului a ajuns neîncăpător. Între anii 1970-1975, cu mari eforturi, s-a construit clădirea internatului (societăţile de construcţii neavând utilaje în zonă, nu erau atrase să construiască), iar în anul 1990 s-a dat în folosinţă noul local (de fapt un adevărat complex şcolar). Era şi cazul pentru că odată cu construirea şoselei (varianta Ştiurţ), bătrâna clădire a liceului a pornit-o la vale spre Abrudel.

Cu respect, PROFESOR IOAN RAŢIU

54


DOSARUL DE CADRE (EVOCĂRI)

IOAN BEMBEA

Abrud, 20 ian. 2008

Ne relatează domnul profesor lucruri frumoase şi interesante, dar, dacă tot e la modă, ce ar fi să-i umblăm puţin prin dosarul de cadre sau prin mapa profesională?

Iată primul document:

Nelu Raţiu sau Iuănu lui Cicărău, cum erau ei porecliţi, era cel mai blând şi liniştit copil din Hidiş (Podeni). Ei locuiau la marginea satului, la Crăpătura, lângă drumul ce duce la cariera de piatră, vestita piatră de Podeni. Aveau o casă înaltă şi frumoasă ce părea cu etaj fiindcă se ridica peste o pivniţă care nu era adâncită în pământ.

Era un băiat înalt, frumos, de întorceau fetele capul după el, şi foarte harnic. Îşi ajuta părinţii la toate muncile câmpului.

Aveau mulţi vişini şi Nelu ne chema vara la ei la vişine. Nu-l refuzam. Şi Doamne, ce vişine bune aveau, parcă le simt şi acum gustul şi aroma acrişoară. Pe cerdac şi în faţa casei numai flori toată vara.

Elevii de liceu organizau, în vacanţa mare, sub îndrumarea învăţătorilor, serbări cuprinzând piese de teatru, cântece şi dansuri populare, urmate de bal. Nelu Raţiu era o prezenţă activă în organizarea acestor activităţi artistice, dar şi mai activ a devenit ca student la Cluj unde a făcut parte din Ansamblul de dansuri populare al Universităţii. L-am văzut într-un spectacol la Bucureşti. Am fost mândru de el şi bucuros, că era de la noi din Hidiş.Semnează (cu numele adevărat)Prof. dr. Traian Rus ( originar din Podeni, fost director la Şcoala din Bistra )Cluj-Napoca, 26 ian. 2008

Pe o altă filă:

55


Domnul profesor Ioan Raţiu mi-a schimbat în bine traiectoria vieţii. Deşi era profesor de biologie, se ocupa, din plăcere, de activitatea cultural-artistică a elevilor din liceu, de fapt dumnealui organiza spectacolele prezentate de elevi. Instruia şi conducea în mod direct echipa de dansuri populare. Aflând despre mine că mă pricep puţin la acordeon, m-a chemat să cânt la repetiţiile de dansuri. Mi-a dat în primire acordeonul liceului şi hai, hai, am exersat tot mai des până m-a prins „microbul” muzicii. Cu toate că eram într-o clasă de matematică-fizică, am urmat Conservatorul „Ciprian Porumbescu” din Bucureşti, specialitatea muzicologie şi compoziţie.

Am devenit profesor de muzică şi, repartizat la Bistra, am preluat din mers vestitul cor de la Iuliu Coroiu.

Am avut şi am multe succese şi satisfacţii îmbrăţişând această profesie spre care, în mod incontestabil, am fost îndrumat de profesorul meu Ioan Raţiu. În prezent sunt dirijor al Ansamblului Folcloric profesionist de cântece şi dansuri al judeţului Alba, dar cea mai mare bucurie a mea o trăiesc pentru succesele copiilor mei, Liviu – artist liric la Opera de Stat din Viena – şi Maria Georgia – soprană la aceeaşi instituţie de prestigiu. Dacă eu nu aş fi urmat Conservatorul, aproape sigur, şi copiii mei ar fi avut un alt drum al vieţii.

Pentru toate acestea, nu v-am uitat, vă sunt mereu recunoscător şi vă mulţumesc din inimă, Domnule Profesor.

Alba Iulia, 19 martie 2008,Un fost elev, promoţia 1965Prof. Gheorghe Burz

Frumoase cuvinte spuse la adresa domnului profesor. Iată şi câteva informaţii despre familie, încă un lucru care îi face mare cinste, motiv de adâncă mulţumire.

S-a căsătorit cu Viorica Stan la puţin timp după sosirea la Abrud. Au doi copii, pe Tiberiu, inginer, actualul primar al oraşului Abrud. De la acesta au doi nepoţi, pe Raul de 16 ani, elev în clasa a IX-a şi pe Mădălina, elevă în clasa a VI-a. Amândoi, prin învăţătură şi purtare, sunt o mândrie pentru părinţi şi bunici.

Mai au o fiică, Mirela, căs. Sofinet, absolventă a Facultăţii de Informatică, stabilită cu soţul în Suedia. Au doi băieţi, Adrian, de 23 de ani şi Dănuţ, de 17 ani. Periodic, bunicii merg în Suedia să-şi potolească dorul de fiică, ginere şi nepoţi, dar şi pentru plăcerea de a mai vedea şi alte meleaguri, alţi oameni şi alte obiceiuri.

56


Soţii Raţiu ştiu să găsească şi în anii de pensie frumuseţile vieţii.

Adresa: Abrud, str. Mărăşeşti, nr. 23Telefon: 780 617

Turda, 20 martie 2008

57


VICTOR MESAROŞ de Alba

IOAN BEMBEA

Dacă românii, din modestie şi bun-simţ, nu şi-au atribuit titluri nobiliare, cum ar fi cel de conte, marchiz, lord, baron sau orientalul bei, Profesorului Dr. Victor Vasile Mesaroş ar merita să i se ataşeze, lângă nume, titlul de Alba. Spun acest lucru fiindcă îmi amintesc de pledoaria lui, în calitate de deputat, în faţa Marii Adunări Naţionale, în 1967, cu ocazia reîmpărţirii administrativ-teritoriale a României. Atunci s-au desfiinţat regiunile şi raioanele, model sovietic, şi au reapărut judeţele. Profesorul de istorie din Abrud a pledat convingător cu temeinice argumente istorice, economice şi sociale pentru formarea judeţului Alba. Discursul lui a fost publicat

pe mai multe coloane în ziarul Scânteia, l-am citit în întregime, era bine gândit, a fost factorul determinant care a dus la apariţia acestui judeţ, cu urmări benefice pentru oraşul de reşedinţă, cât şi pentru întreaga zonă. Deci, acest domeniu administrativ îi aparţine; eu asociez mereu cele două nume, Victor Mesaroş de Alba.

Turda nu a avut un Mesaroş care să ceară şi să impună prin argumente formarea judeţului Turda-Arieş aşa că acest judeţ nu a mai reapărut, iar investiţiile au fost substanţial diminuate pentru această zonă.

Pe Vicu Mesaroş îl ştiu încă din anii de gimnaziu. El era în clasele superioare şi venea dimineaţa la noi în clasă, înainte de începerea cursurilor, ca să ne citească articolul de fond din ziarul Scânteia tineretului. Începuse o intensă educaţie politică în rândul tineretului şcolar. Îmi amintesc că se vorbea mult despre şantierele de construcţii ale tineretului de la calea ferată Bumbeşti-Livezeni şi despre şantierul de la magistrala de gaz metan de la Agnita-Boturca spre Ceanu Mare şi Cluj. Ne vorbea cu mândrie şi convingere, folosea şi harta, făcea cu noi adevărate

58


lecţii de istorie vie, în derulare. Vara, mulţi tineri plecau în brigăzile de muncă voluntară pe şantiere. Toţi se întorceau cu insigna de Brigadier, cu o salopetă şi cu bască albastre.

Era în anii de după război. În toate sălile de clasă exista o gazetă de perete, Reconstrucţia, unde elevii scriau la ce activităţi de muncă voluntară au participat.

Într-o duminică, am ieşit cu şcoala la împrăştiat piatră pe drumul dintre Gura Cornii şi Gura Cerbului. De atunci ne-am cunoscut mai bine cu Victor Mesaroş şi cu Nicu Bălosu. Eu aveam o lopată bună, uşoară şi îndemânatică, adusă de la bunica de la Cerbu, unde locuiam pe vremea aceea. Lopata era bună, dar nu intra sub piatra spartă din grămezile (holumburi) de pe marginea drumului fiindcă nu aveam destulă putere. Cei doi colegi mai mari mi-au cerut lopata, că lucrează ei şi pentru mine, şi aşa am format împreună o echipă, eu cu unealta, ei cu munca. Am povestit mult, mă tot întrebau cum pot face eu atâta drum în fiecare zi de la Cerbu până la şcoală.

Cu Vicu mai jucam câteodată şah la Ateneu, el juca fără regină sau fără ture fiindcă eu eram începător. Şi aşa am rămas în relaţii apropiate pentru tot restul vieţii, dar ne întâlneam rar de tot, o dată la câţiva ani, când mai poposeam eu pe la Abrud. Mă bucuram întotdeauna pentru succesele lui. A avut multe realizări pentru care a fost inclus în volumul Alţi oameni luminaţi în Ţara Moţilor, Editura Napoca Star, 2006, editat de Ioan Felea.

Dar să vedem cine a fost Victor Vasile Mesaroş de Alba.

CURRICULUM VITAE

Victor Vasile Mesaroş s-a născut în Abrud la 16 august 1929 din părinţii Victor, muncitor, şi Emilia, casnică. Au fost patru fraţi, doi băieţi şi două fete. Prin strădania părinţilor, oameni simpli, toţi copiii au beneficiat de un grad ridicat de instruire.

S-a stins din viaţă în 23 noiembrie 2004, în dragul său oraş natal, la vârsta de 75 de ani.

Face şcoala primară, gimnaziul şi liceul pedagogic în Abrud. La terminare, primeşte Diploma de merit pentru învăţătură şi purtare. Se înscrie la Facultatea de Istorie a Universităţii din Cluj pe care o termină în 1954.

Activitatea didactică: Primul loc de muncă a fost la Şcoala Generală din Cărpiniş-Vârtop, iar din 1956 până la pensionare, în 1990, a fost profesor de istorie la Liceul Pedagogic Horea, Cloşca şi Crişan din Abrud. Între 1959-1978, a deţinut funcţia de director al acestui liceu, iar între 1982-1986, a fost director adjunct. Ştiind să fie un bun organizator şi să

59


lucreze cu mult tact pedagogic, atât cu elevii, cât şi cu cadrele didactice, s-a bucurat tot timpul de un meritat prestigiu profesional.

În 1962 primeşte diploma de Profesor fruntaş.A fost deputat în Marea Adunare Naţională în legislatura 1965-

1969. În această calitate, şi-a adus o mare contribuţie la reînfiinţarea judeţului Alba. (Păcat însă că nu a reuşit să stabilească reşedinţa judeţului la Abrud).

În 1977 a obţinut doctoratul în istorie cu teza Mişcarea de eliberare naţională şi socială din Munţii Apuseni în a doua jumătate a secolului al XIX-lea sub conducerea Acad. Dan Berindei, specialist în istoria modernă a României.

A fost membru al Societăţii de Ştiinţe Istorice şi Filologice, Subfiliala Abrud-Câmpeni, iar o perioadă, preşedinte al Filialei Alba a acestei societăţi.

O sinteză a lucrării de doctorat a fost publicată în vol. II, 1977, al revistei Ţara Moţilor – studii, articole şi comunicări, pag 99-111.

În cadrul cercului pedagogic, precum şi în cel al S.Ş.I.F., a prezentat referate şi comunicări temeinic documentate, rezultate ale unor cercetări minuţioase. Dintre acestea amintim Documente inedite privitoare la confecţionarea de arme la Baia de Arieş, în 1848-1849; Tunurile moţilor – simbol al puterii şi artei militare a românilor în Revoluţia din 1848-1849. În broşura Ţara Abrudului tipărită cu ocazia aniversării a 2000 de ani de existenţă a oraşului, prof. dr. Victor Mesaroş publică, în pag. 27-57, un amplu studiu cu titlul Abrudul, străvechi centru de civilizaţie românească.

Cea mai mare parte a energiei şi a capacităţii sale au fost consacrate activităţii didactice, ca profesor şi director.

În timpul mandatului său şi prin directa lui implicare, au fost construite un internat modern, o cantină, o sală de sport, un teren de sport şi a fost amenajat un frumos parc. A modernizat învăţământul prin transformarea unor săli de clasă în cabinete şi laboratoare. A încurajat cadrele didactice să se implice în diferite forme de perfecţionare şi în obţinerea gradelor didactice.

A fost foarte apropiat de elevi, pe care i-a înţeles şi i-a ajutat, pentru care a făcut tot ce i-a stat în putere şi mulţi, extrem de mulţi, îi păstrează pentru întreaga lor viaţă o frumoasă amintire.

În 1958 se căsătoreşte cu prof. de educaţie fizică Veronica Răileanu şi vor fi colegi la aceeaşi şcoală până la pensionare în 1990.6

VERONICA MESAROŞ, născ. Răileanu

S-a născut la Chişinău în 5 ianuarie 1934

6 Informaţiile au fost preluate din volumul Alţi oameni luminaţi în Ţara Moţilor, editat de Ioan Felea, Editura Napoca Star, 2006, pag. 224-226, provenite de la Vasile Bud, precum şi de la prof. Veronica Mesaroş, în martie 2008

60


din părinţii Vasile şi Sultana Răileanu, învăţători în Basarabia înainte de 1944.

A trecut prin situaţii dramatice care ne duc cu gândul la proverbul românesc Nu-i da, Doamne, omului cât poate răbda.

Să-i ascultăm povestea vieţii aşa cum ne-o relatează chiar dumneaei.

61


PREZENŢA TRECUTULUI!

VERONICA MESAROŞ

În anul 1940 tatăl meu a fost concentrat ca militar în al doilea război mondial şi trimis pe front în cadrul trupelor româneşti împotriva Rusiei. Din nefericire la scurtă vreme tatăl meu şi-a pierdut viaţa, la vârsta de numai 33 de ani, în timpul luptelor de la Dalnic. Trupul său nu a mai fost adus niciodată în ţară şi nu are un mormânt. Mama a rămas văduvă iar noi, cei trei copii, Veronica, Eugenia şi Valerian cu vârste cuprinse între 4 şi 7 ani am rămas orfani. Dar după un necaz vine alt necaz.

În 1944, când războiul a luat o întorsătură neaşteptată ne-am refugiat toţi patru în Banat, judeţul Timiş. Mama noastră, fiind învăţătoare, a primit un post în comuna Parta, localitate unde am început şi noi şcoala primară. Refugiaţii basarabeni erau urmăriţi şi trimişi înapoi, iar mulţi dintre ei erau deportaţi tocmai în Siberia, cu copii cu tot. Stăteam tot timpul cu teama de a nu fi descoperiţi. Oamenii din sat cunoşteau povestea vieţii noastre, dar nimeni nu a suflat o vorbă.

Am urmat clasele V-VII la Timişoara, după care am dat admitere la Şcoala Medie Tehnică de Cultură Fizică şi Sport pe care am absolvit-o în 1953, obţinând o diplomă de profesor de educaţie fizică pentru şcolile generale.

Dintre absolvenţii acestei serii doar 4 am fost trimişi să urmăm Institutul de Educaţie Fizică şi Sport din Bucureşti. Am absolvit Institutul cu diplomă de profesor, în 1957. Eram atât de fericit, fiindcă am răzbit prin toate greutăţile.

Am fost repartizată tocmai la Abrud, acolo unde era să-mi găsesc jumătatea, pe Victor Mesaroş, un soţ şi un tată capabil de multă dragoste şi afecţiune. Era suficient să îl priveşti pentru o clipă ca să îţi dai seama ce sentimente puternice clocotesc în sufletul său. Trăia totul cu intensitate.

În căsnicia noastră, eu şi Vicu am avut doi copii minunaţi, pe Daniela şi pe Horea. Au învăţat bine şi iubeau mult natura, de aceea au urmat amândoi geologia, devenind ingineri geologi.

Când totul era minunat, fericirea noastră a fost lovită crunt. Fiica noastră Daniela s-a îmbolnăvit şi s-a stins ca o lumânare suflată de crivăţ la numai 28 de ani. Sufletele noastre au fost împietrite de durere şi nimic nu a mai fost frumos ca înainte. Dar viaţa, vrând-nevrând, trebuie să-şi urmeze cursul. În 2004 a plecat dintre noi şi soţul meu… A muncit cu pasiune în domeniul istoriei

62


până când „timpul nu a mai avut răbdare” cu el. A lăsat în urmă multe studii şi lucrări, rezultat al pasiunilor sale.

După 33 de ani de activitate în prezent sunt pensionară şi locuiesc în casa pe care am construit-o împreună cu soţul meu, alături de fiul nostru Horea şi familia lui – soţia Flavia, inginer geolog şi ea, şi de cele două nepoate, Andra şi Oana. Alături de ele nu mă simt singură şi îmi aduc un zâmbet pe buze. Le mulţumesc pentru că sunt bune cu mine şi îmi fac viaţa mai frumoasă.

Abrudul reprezintă pentru mine întreaga mea viaţă.5 martie 200 Prof. Veronica Mesaroş

Impresionat de această poveste a vieţii, am cerut doamnei profesoare să-mi trimită fotografia tatălui său, a învăţătorului Vasile Răileanu, pentru a o alătura altor dascăli căzuţi pe front. Atât putem face pentru ei, să le perpetuăm imaginea în paginile unei cărţi…


63


O GAZDĂ PRIMITOARE, PROFESOARA CORNELIA ANCA

IOAN BEMBEA

Pentru mine, ca şi pentru colegii mei din promoţia 1953, doamna profesoară Cornelia Anca, în calitate de director al Liceului Horea, Cloşca şi Crişan din Abrud, a rămas ca o persoană aparte, ieşită cu totul din comun, prin felul elegant şi plin de amabilitate prin care a ştiut şi a reuşit să facă primirea unor foşti elevi la revederea colegială din 1993, la 40 de ani de la absolvire. Ne-a acordat o atenţie deosebită şi ne-a băgat în seamă ca niciun alt director până atunci. Ne-am văzut respectaţi şi, trebuie să recunoaştem, ne-a căzut tare bine.

Iată cum s-au petrecut lucrurile:Locul de întâlnire a fost stabilit, ca de

fiecare dată, în faţa măreţei noastre şcoli de pe deal, mândria de altădată a oraşului. Obosită de povara anilor, dar şi de incapacitatea de a mai face faţă cerinţelor tot mai mari ca spaţiu de şcolarizare pentru mulţimea claselor de elevi, clădirea era acum părăsită. În jur o linişte, nefirească acestor locuri, sugera pustietatea. Am urcat treptele roase de piatră de la intrarea pentru elevi şi am apăsat zăvorul masiv de la poarta grea de stejar. Era închis. Pe holul de la intrare, se zărea prin geam, mai atârna încă un tablou de absolvenţi. Pe aceleaşi scări tocite, ca să ne vedem toţi, am făcut o fotografie de grup şi am pornit spre noul local al liceului, undeva la ieşirea din oraş spre Bucium, peste drum de renumitul spital al doctorului Bărbosu de altădată.

Am fost îndrumaţi spre o sală de festivităţi şi primiţi chiar de doamna directoare a liceului. Încă din primul moment am fost plăcut surprinşi de solemnitatea ce i-a fost conferită revederii noastre. Sala era împodobită cu flori, iar la catedră o doamnă foarte elegantă, parcă atunci sosită de la coafor şi de la casa de modă, părea desprinsă de pe coperta unei reviste de frumuseţi clasice. Distinsa doamna, îmbrăcată în roşu, ne-a adresat cuvinte

Anca Cornelia

64


calde de bun venit, atât foştilor elevi, cât şi foştilor profesori ai acestei şcoli. La catedră se mai găseau profesorii noştri de altădată Corneliu Peter şi soţii Maria şi Alexandru Raţiu.

Aici totul era nou; clădirea liceului, internatul, cantina cu o mare sală de mese, sala de sport, centrala termică, curtea. Noua instituţie se numea Grupul Şcolar Horea, Cloşca şi Crişan.

Fiindcă toţi oaspeţii intram pentru prima dată în incinta noului liceu, gazda noastră, directoarea Cornelia Anca, s-a simţit datoare să ne spună câteva cuvinte despre noul aşezământ de cultură din oraşul Abrud. Şi ne-a spus atunci că îşi doreşte şi speră ca noul local, noua instituţie, să se bucure de acelaşi prestigiu pe care l-a avut Şcoala Normală de altădată şi să fie în continuare centrul de cultură spre care să graviteze copiii dornici de învăţătură din Ţara Moţilor şi din alte localităţi învecinate.

Iată câteva din informaţiile pe care le-am primit atunci:Grupul Şcolar se realizase printr-o investiţie de mari

dimensiuni. Clădirea principală cuprindea 22 de cabinete şi laboratoare, complet dotate. Internatul cu 30 de camere avea o capacitate de cazare de 212 locuri cu mobilier şi echipament nou. Sala de mese avea o capacitate de 230 de locuri pe o serie. Spaţioasă şi bine dotată era şi sala de sport.

Cât priveşte elevii, aceştia puteau opta pentru multe specialităţi. Exista liceu teoretic, liceu pedagogic şi o ramură industrială cu variate profiluri: electromecanică, minier, mecanic-auto, tehnician în textile, electrician etc.

Dacă oraşul nu ar fi avut probleme în alimentarea cu apă, Grupul Şcolar Abrud ar fi devenit pentru perioada vacanţelor tabără şcolară.

După expunere, am fost invitaţi şi conduşi de doamna directoare să vizităm liceul. Era dotat ca la carte.

Prin cuvintele adresate, prin primirea făcută, profesoara Cornelia Anca a întins o mână de gazdă primitoare întregului şir de promoţii ale Şcolii din Abrud. Aşa am simţit noi atunci. Am retrăit sentimentul că suntem în şcoala noastră.

CURRICULUM VITAE

Născută în Sibiu, în 9 iunie 1951, şi crescută în atmosfera unui oraş a cărui valoare istorică este recunoscută şi apreciată la scară europeană.

Educaţia, cea obişnuită. Am parcurs firesc toate etapele: şcoala generală, Liceul Gheorghe Lazăr, absolvit în 1970, Universitatea Babeş-Bolyai, Facultatea de istorie-filozofie, secţia istorie, absolventă în anul 1974.

65


Prin sistemul vremii, a urmat repartiţia, alegând Munţii Apuseni, locul de baştină al soţului meu, Nicolae Lucian Anca. Primul loc de muncă: o şcoală generală izolată pe valea Buninginea, pe catedra de istorie-geografie unde am funcţionat doar un trimestru, fiind detaşată la Liceul Horea, Cloşca şi Crişan din Abrud prin amabilitatea domnului prof. dr. Victor Vasile Mesaroş, directorul acestei prestigioase instituţii.

A urmat apoi titularizarea mea prin concurs pe catedra de istorie şi continuarea activităţii didactice cu elevi buni şi foarte buni, dornici de cunoaştere, care m-au ajutat să obţin gradele didactice, până la gradul I, în 1989.

În urma evenimentelor din 1989, am avut marea bucurie să constat încrederea pe care o aveau colegii în mine, în puterea mea de muncă, drept care am fost aleasă în funcţia de director al Grupului Şcolar Industrial Horea, Cloşca şi Crişan Abrud, sarcină pe care am îndeplinit-o timp de 7 ani, într-o perioadă deloc uşoară, plină de transformări, de certitudini, dar şi de incertitudini, de mari speranţe, dar şi dezamăgiri.

De-a lungul anilor, generaţiile care au iubit ştiinţa Istorie au fructificat munca depusă în comun, devenind învăţători, profesori, avocaţi, politologi etc. spre mulţumirea lor, dar şi spre sporirea reputaţiei instituţiei noastre, una dintre cele mai trainice din această parte a Transilvaniei.

Acum, când perspectiva pensionării este din ce în ce mai aproape, la ora de bilanţ, mă declar mulţumită că am ales profesiunea care mi se potriveşte, pe care am făcut-o mereu cu o mare plăcere, istoria şi copiii fiind adevăratele mele pasiuni. Puţinul care a mai rămas sper că va încununa o viaţă închinată şcolii, una şi aceeaşi mereu.

Abrud, 5 martie 2008

Profesoara Cornelia ANCA

66


OGORUL ŞCOALEI, O REVISTĂ A ÎNVĂŢĂTORILOR DIN JUDEŢUL TURDA-ARIEŞ

IOAN BEMBEA

Timp de 11 ani, între 1934-1945, învăţătorii din judeţul Turda au editat, cu destulă regularitate, revista Ogorul şcoalei. Iniţial, şi-au propus să o scoată lunar, dar, de fapt apărea trimestrial, uneori şi la două luni, şi era editată la Turda, în clădirea Casei Învăţătorului, pe actuala stradă Dr. Ioan Raţiu, unde îşi are în prezent sediul Sindicatul Învăţământului.

Nu ştiu câţi dintre colegii noştri au dat peste vreun exemplar din această revistă rătăcită prin arhivele unor şcoli sau ale unor foşti dascăli, dar cei interesaţi pot consulta colecţia aproape completă, frumos compactată pe ani, la Biblioteca Municipală Teodor Mureşanu din Turda. Este vorba despre colecţia fostului redactor responsabil şi inspector şcolar

Gabriel Brumă. Revistele au ajuns la Traian Istodorescu, ginerele învăţătorului Daniil Popescu, un colaborator permanent al publicaţiei. Acesta a predat întreaga colecţie bibliotecii pentru a o pune din nou la dispoziţia publicului larg de cititori. Un gest nobil, un act de cultură pentru care, în numele tuturor dascălilor de pe Valea Arieşului, îi adresez un sincer Mulţumesc.

Abonamentele la revistă se făceau pe un întreg an, iar numele cadrelor didactice abonate erau publicate într-un număr al revistei. Era un prilej de a se cunoaşte între ei, măcar după nume, dascălii din întregul judeţ. Reproduc numele celor abonaţi, cuprinşi în revista din iunie 1940. Poate că mulţi dintre cititori vor da de numele foştilor lor învăţători sau oricum merită şi ei să le

67


menţionăm existenţa, fiindcă au trudit din greu pe ogorul şcoalei. Circumscripţia Câmpeni: Nicolae Petrea, Ana Todea, Maria

Trentea, Remus Todea, Maria Baciu, Nicodim Costea, Samson Gaiţă, Elena Ilucă, Traian Nicola, Balan Gavril, Valeria Banu, Ioan Popa, Petruţa Căpruciu, Ioan Iancu, Vasile Mateş, Valeria Oprea, Gheorghe Radu, Ioan Gavra, Mihail Nistor, Emilia Todea, Gheorghe Sevestreanu, Vasile Porumbel, Iuliu Coroiu, Silvia Gligor, Maria Selagea, Alex. Goia, Ioan Hudriciu, Octavia Bologh, Vasile Barstan, Teodor Căprioară, Maria Teoc, Maria Mihon, Nic. Oneţiu, Maria Palade, Ioan Palade, Ioan Marcu, Gheorghe Dima, Vasile Buzan, Elena Butur, Dumitru Trifa, Gabriela Tomozei, Ioan Andor, Vasile Chiriţă, Corbea Pop, Marta Scrob, Letiţia Sabău, Gavrilă Nicolae, Ioan Grama, Goidea Gheorghina, Victor Albu, Paul Diţescu, Silviu Vulcu, Ilie Giurgiu, Agripina Resiga, Rovin Corcheş, Ioan Coman, Maria Jeflea, Ana Boncuţiu, Ana Miron. – Total 3540 lei.

Circumscripţia Baia de Arieş: Constantin Goia, Amalia Timbuş, Mircea Giurgiu, Gavril Câmpeanu, Gheorghe Ţaica, Ioan Praţa, Ana Istrate, Marin Ghergu, Aurelia Bedelean, Filip Martoma, Vasile Popa, Vasile Băţagă, Pamfil Albu, Pamfil Turcu, Vasile Oprea, Ana Burz, Teodor Selu, Sabin Bocşa, Alex. Popa, Alex. Câmpeanu, Dumitru Rotar, Iosif Boncea, Maria Ioaniciu, Alex. Rujdea, Ioan Roşa, Nicolae Dicu, Iulian Herlea, Ilarie Mâţu, Gheorghe Drugă, Teodor Andreica, Vasile Catană, Vasilt Tătar, Mircea Teodor, Ludovic Todea, Octavian Tăuţan, Ilarie Marcu, Alexe Gheran, Teodor Vârtan. – Total 2280 lei.

Am extras numele abonaţilor doar din două circumscripţii (pedagogice), cele mai apropiate nouă, celor de pe Ape. Iată şi numele celorlalte centre pedagogice din judeţul Turda-Cluj, (din mai 1943): Iara, Mihai Viteazul, Călăţele, Sărmaş, Suatu, Feleac, Săvădisla, Dileul Vechi, Căpuş, Luduş, Unirea, Câmpia Turzii, Turda urban, Turda rural, Inspectoratul şcolar.

Revista abordează o paletă largă de probleme referitoare la învăţământ, îndrumări metodice, teme de pedagogie şi psihologia copilului, evocarea unor personalităţi, organizarea activităţilor cu străjerii sau prim-militarii, administrarea cantinelor şcolare, Ordine ale Ministerului, circulare ale Revizoratului Şcolar, instrucţiuni privind înscrierea şi obţinerea gradelor didactice.

O preocupare insistentă ce apare în paginile multor numere ale revistei din toţi aceşti ani este strigătul către autorităţile vremii de a acorda o cât de mică atenţie şi învăţământului, aproape complet neglijat. Într-un raport al Revizoratului Şcolar intitulat Evoluţia învăţământului primar din jud. Turda 1918-1943,

68


la 25 de ani de la Unire, la capitolul Grădinele de copii, adică învăţământul preşcolar, este menţionat faptul că în anul şcolar 1942-43, din cei 10432 de copii recenzaţi erau înscrişi 1342, reprezentând 13%, iar din aceştia frecventau grădiniţele 1092, de fapt erau cuprinşi în grădiniţe doar 10,4% din copiii de 5-7 ani. Această situaţie statistică cuprindea tot judeţul, inclusiv oraşele. La sate nici nu se pomenea aşa ceva. Raportul mai arată că Pentru aceşti copii mai trebuiau circa 130 săli de învăţământ, fiecare cu învăţătoarea respectivă. Pentru tot învăţământul preşcolar existau doar 31 săli de clasă şi 41 educatoare.

Dacă înaintaşii noştri au avut o atitudine civică plină de demnitate, în interesul celor mulţi şi sărmani, cred că s-ar cuveni să nu stăm nici noi indiferenţi la unele fenomene negative ce se semnalează tot mai frecvent în ultimii ani în domeniul învăţământului. În 1989, nu exista copil în România să nu aibă loc în şcoală, grădiniţă sau cămin şi să fie fără dascăl plătit de stat. În prezent, aflăm cu consternare, din mijloacele mass-media, dar şi din comunicatele Ministerului Învăţământului şi Cercetării, că numai în Bucureşti între 8.000 şi 10.000 de copii nu au loc în grădiniţe. Soluţia ar fi, după opinia unor oameni politici, grădiniţele particulare ca în America, (unde se plătesc 900 de dolari pe lună pentru un copil, de aceea românii plecaţi acolo apelează cu disperare la părinţii lor să meargă la ei să le îngrijească copiii).

În ultimii 18 ani, cea mai mare parte dintre veniturile statului au provenit din vânzarea bunurilor realizate în anii aceia atât de huliţi. Odată cu întreprinderile industriale au fost vândute până şi clădirile destinate creşelor, căminelor şi grădiniţelor. Şi uite aşa, problemele sociale, ale celor cu venituri mici, nu mai interesează pe nimeni.

La nivelul judeţului (acum se numea Turda–Cluj, după Dictatul de la Viena din 1940), învăţământul primar, în anul şcolar 1942-43, din cei 42.182 copii recenzaţi, era frecventat doar de 25.666 elevi, reprezentând ceva mai puţin de 61%.

S-au luat unele măsuri pentru atragerea copiilor la şcoală, dar s-au dovedit a fi ineficiente. Astfel, în cadrul multor şcoli, s-au creat cantine pentru copiii proveniţi din familii sărace, subvenţionate 50% de stat, urmând ca părinţii să suporte diferenţa din valoarea alimentelor. Sărăcia era atât de mare, mulţi bărbaţi fiind duşi pe front, încât părinţii nu au putut să plătească nici jumătate din valoarea unei mese calde pentru copiii lor. În scurtă vreme, din lipsa fondurilor, nici statul nu a mai finanţat

69


cantinele. În aceste condiţii, ele s-au închis. Mai trebuie menţionat că aceste cantine nu erau prevăzute cu niciun fel de personal plătit, dascălii având obligaţia de a găti mâncarea şi de a spăla vasele sau se apela la bunăvoinţa unor mame din sat.

Aflăm date şi cifre din Ţara Moţilor aproape incredibile. În comunele Albac, Ponorel, Sohodol, Arada, Gârda sau Scărişoara, de la 62 până la 85 % din copiii de vârstă şcolară nu frecventau şcoala din lipsa localurilor de şcoală şi mai ales din lipsa prevederilor bugetare, cum motivau autorităţile vremii, adică nu voiau să încadreze învăţători fiindcă aceştia trebuiau plătiţi.7

Senatorul din Abrud-Sat, Ioan Rusu Abrudeanu, într-o interpelare în Parlamentul României, în 11 februarie 1932, arăta că O stare tristă este şi cea a învăţătorilor din aceşti munţi. Nici ei nu şi-au primit salariul de 6 luni de zile aşa că mulţi din ei n-au nici cu ce să-şi ducă traiul de toate zilele. Într-o comună s-a întâmplat următorul fapt dureros: învăţătorul local, care era din Vechiul Regat, văzând că nu mai are cu ce trăi, s-a hotărât să plece acasă la părinţi, unde zicea el, tot va găsi o bucată de mămăligă. Aflând locuitorii de intenţia învăţătorului lor, care era un om al datoriei şi foarte bun învăţător, s-au dus la dânsul şi l-au rugat să nu-i părăsească, oferindu-se ei ca în fiecare zi să-i dea masa, pe rând.8

Tot în această ordine de idei mai aflăm că, prin 1934, existau, în Ardeal, Crişana şi Maramureş, aproximativ 7000 de învăţători, absolvenţi ai şcolilor normale, fără un loc de muncă, în timp ce copiii măreau numărul neştiutorilor de carte şi aşa exagerat de mare.9

Ciudat şi chiar paradoxal este faptul că unii istorici afirmă că în perioada interbelică România a cunoscut o prosperitate economică de invidiat, ea devenise raiul Europei. Leul era valută forte, petrolul, pe vremea aceea, gâlgâia în pământul românesc, gazele ieşeau peste tot, bulbucau în bălţi pe la Copşa, Agnita şi Botorca, exportam cereale şi vite; numai pentru învăţământ nu se găseau resurse bugetare. De fapt, marea majoritate a populaţiei trăia în sărăcie; pelagra şi tuberculoza, boli ale subnutriţiei, erau la ele acasă. Se pare că Leii din România plecau, ca să se 7 Vezi, Nicolae Nistor, inspector şcolar, Şcoala primară în Munţii Apuseni, în revista Ogorul şcoalei nr. 10, iunie 1944, pag. 3- 10, Turda.8 Arh. St. Bucureşti, fond Preşedinţia Consiliului de Miniştri, dos. 5/1935, f. 113, apud Traian Rus, Noi date privind situaţia moţilor în perioada interbelică, în Apulum, arheologie – istorie – etnografie, XVIII, Alba Iulia, MCMLXXX, pag. 546.9 Vasile Iluţiu, Congresul de la Turda, în rev. Ogorul şcoalei, nr. 2, Turda, 1934, pag. 62-64.

70


distreze, spre cazinourile din Monte-Carlo şi Karlovy Vary sau spre băncile din Elveţia.

Cine era să-şi îndrepte privirea spre cei de jos? La Congresul al XV-lea al P.S.D. din 1933 se formulează aprecierea că în ţara noastră toate partidele burgheze sunt în fond reacţionare şi întrebuinţează parole democratice doar pentru înşelarea maselor.10

În cuvântarea la Congresul general al învăţătorilor ţinut la Constanţa în, 4–5 septembrie 1938, ministrul Armand Călinescu recunoaşte că învăţătorii depind în prea mare măsură de politicieni: din nefericire normalistul nu putea lua post dacă nu avea proptele; învăţătorul nu putea fi transferat dacă nu figura pe lista unui club al revizorului şi inspecţia specială (de grad) nu venea, dacă nu era delegat la secţia de votare. (Rev. O.Ş. nr. 1-2, sept. – oct. 1938, pag. 31).

Colectivul redacţional al revistei mai are meritul că atrage atenţia oamenilor politici asupra faptului că, din lumea satelor, acolo unde există un bogat potenţial de inteligenţă, foarte puţini copii continuă şcoala după învăţământul primar. La recensământul din 1930, populaţia României era alcătuită din 80% săteni şi 20% urbani.

Şcolile secundare cuprindeau gimnazii şi licee, şcoli normale, seminarii, licee militare, şcoli comerciale, profesionale, de meserii şi de agricultură, adică orice formă de învăţământ superioară şcolii primare. Redăm în întregime situaţia statistică aşa cum apare ea în nr. 9-10 din mai, iunie 1937, pag. 243.

TABEL STATISTIC – Situaţia la nivel naţional

Anii şcolari

Copii din mediul urban Copii din mediul ruralÎnscrişi la

şcoala primară

Înscrişi la şcoli

secundare

Înscrişi la şcoala

primară

Înscrişi la şcoli

secundare1921-1922

189.931 63.069 1.245.914 63.340

1922-1923

189.412 70.821 1.181.054 71.693

1923-1924

194.096 90.489 1.179.011 72.987

1934-1925

167.018 96.627 1.228.016 83.777

1925- 191.069 102.726 1.345.581 89.170

10 Lumea nouă din 14 martie 1933, apud, Nicolae Jurca, Social democraţia în România 1918-1944, Editura Hermann, Sibiu, 1993, pag. 133.

71


19261926-1927

192.993 105.396 1.406.338 93.027

1927-1928

199.167 107.255 1.474.719 99.332

1928-1929

211.777 99.944 1.575.278 90.214

1929-1930

231.823 94.999 1.623.960 76.270

1930-1931

243.834 89.334 1.730.115 66.732

1931-1932

259.246 88.754 1.795.037 55.568

1932-1933

425.143 113.926 1.906.798 62.157

1933-1934

418.693 115.973 1.974.990 58.846

1934-1935

422.081 118.614 2.057.426 59.138

TOTAL 3.543.2831.357.877 – 38,4% 21.724.2371.043.211 – 4,8%

Mai trebuie menţionat că nu toţi elevii înscrişi frecventau cursurile şcolilor; în majoritatea cazurilor, faptic, în şcoli erau mai puţini elevi cu aproximativ 20-25%, la nivel naţional, fiindcă, aşa cum a constatat Revizoratul Şcolar al judeţului Turda-Arieş, în Ţara Moţilor frecventau şcoala primară, prin 1943, mai puţin de 50% din copiii înscrişi la şcoală.

O situaţie de-a dreptul alarmantă am găsit şi eu la Scărişoara şi toţi colegii mei de la Şcoala Pedagogică din Abrud prin satele din Apuseni.

Prin Reforma Învăţământului din 1948 s-au pus bazele unui învăţământ de masă, pentru şcolarizarea tuturor copiilor şi apoi a adulţilor până la vârsta de 45 de ani.

Această Lege a avut o importanţă covârşitoare în emanciparea populaţiei fiindcă şcoala, la toate nivelurile, a devenit, abia de atunci, un bun comun al tuturor copiilor ţării şi nu un privilegiu al celor bogaţi, cum fusese în vremurile anterioare. Învăţământul a ajuns complet gratuit, iar bursele nelimitate. Aşa ceva, în folosul celor mulţi şi sărmani, nu a mai existat vreodată.

Întâlneşti în paginile revistei întregul univers al şcolii. Sunt evocate personalităţi din domeniul învăţământului.

Profesorul Victor Horvath din Certege vorbeşte cu durere despre destinul tragic al celui ce trebuia să devină, după toate semnele din tinereţe, un geniu al muzicii, e vorba de Nicodim Ganea

72


din Bistra: Pierdut în negura uitării, într-un azil de boli mintale – la Râul Sadului – retras în negura gândurilor îşi petrece zilele rămase împletind coşuri de nuiele; rapsodul munţilor noştri, talentul îngropat în melancolică nebunie, dascălul şi compozitorul Nicodim Ganea. (Ogorul şcoalei, vol. IV. 1937-1938, pag. 247)

Multe pagini îi sunt consacrate marelui pedagog de la Academia Andreiană din Sibiu, Petru Şpan, originar din Lupşa, cu prilejul comemorării a 25 de ani de la moartea acestuia, în 14 martie 1936.

Dascălii din Ţara Moţilor au întreţinut în rândul populaţiei spiritul naţional şi cultul pentru eroi. Este plin de semnificaţii articolul lui Gabriel Brumă, O realizare învăţătorească, în care arată că dascălii din jurul Albacului, după străduinţi de mai mulţi ani, au adunat suma de 25.000 lei cu ajutorul căreia au ridicat în satul Fericet un monument închinat eroului Horea. La inaugurarea din 21 mai 1937, au participat 3000 de moţi, 16 preoţi din împrejurimi şi multe autorităţi. Iniţiatorul ideii şi principalul realizator a fost învăţătorul Nicodim Costea din Albac. (O.Ş. nr. 9-10, 1937, pag. 241)

Din 1938, după instaurarea dictaturii regale a lui Carol al II-lea, revista avea pe copertă menţiunea Cenzurat.

Un important spaţiu acordă revista eroismului învăţătorilor în războiul pentru reîntregirea patriei.

ÎNVĂŢĂTORII PE FRONT

Pentru dascălii de atunci, ca şi pentru cei de mai târziu şi până în zilele noastre, nu era prudent şi confortabil să te pui rău cu autorităţile politice ale vremii. Au apărut şi în revistă materiale de propagandă anticomunistă, în concordanţă cu politica statului. Se aduce şi în paginile revistei un adevărat elogiu Războiului Sfânt.

Tineretul trebuia pregătit psihologic pentru război. 22 Iunie 1941 a fost zi de adevărat entuziasm. Ostaşii au pornit în iureş năpraznic peste Prut în frunte cu comandanţii lor… (Gabriel V. Brumă, Pro Memoria, în numărul din octombrie 1941).

Pierderi grele s-au înregistrat din prima zi. Atunci s-a ţinut secret şi nici nu ar fi avut voie să scrie, chiar dacă ar fi aflat, că numai în câteva ore, la trecerea Prutului au murit 1.200 de ostaşi şi ofiţeri români. Cu cât entuziasm au ieşit ostaşii români din tranşee în gura mitralierelor inamicului nu e greu de imaginat.

73

Învăţătorii erau ofiţeri de rezervă cu gradul de locotenent sau sublocotenent. Au fost instruiţi sumar şi numiţi comandanţi de plutoane sau de companii şi în multe cazuri erau trimişi în misiunile cele mai riscante din linia întâi. Şi mulţi, dureros de mulţi, cădeau la datorie.

Contribuţia dascălilor la război este impresionantă.Într-o Dare de seamă la deschiderea expoziţiei regionale de

lucrări practice şi pomicole ce a avut loc în 14 iunie 1943 la Alba Iulia, la care a participat şi Ministrul Instrucţiunii Publice, inspectorul general P.N. Apolzan afirmă că din regiunea Alba-Iulia au fost mobilizaţi pe front 1600 de învăţători bărbaţi din care se ştie că 82 au căzut la datorie. Nu cunoaştem ce teritoriu cuprindea regiunea Alba, probabil mai multe judeţe, dar oricum erau foarte mulţi învăţători pe front.

Revista Ogorul şcoalei a început să publice fotografii însoţite de scurte note biografice şi prezentarea faptelor de eroism ale învăţătorilor căzuţi pe front. La redacţia revistei soseau tot mai multe materiale de acest fel. Nu mai aveau loc toate. Redactorii au fost nevoiţi să scoată un număr special, omagial, pe care însă l-au denumit impropriu festiv. Pe fiecare pagină un chip tânăr şi o poveste tristă.

Prea mulţi dintre colegii noştri de atunci nu s-au mai întors niciodată în sălile de clasă la copiii pe care i-au lăsat plângând după domnul învăţător. Ar fi fost necesare multe numere speciale de revistă ca să poată fi cuprinşi toţi dascălii morţi.

Am întâlnit în paginile revistei, printre cei căzuţi prin câmpiile îndepărtate şi nesfârşite ale Rusiei, pe tânărul învăţător Iustin Coroiu din Bistra, fiul cunoscutului dascăl şi dirijor de cor, Iuliu Coroiu.

Iată cum este el evocat de învăţătoarea Maria Mihon din Câmpeni şi de medicul ofiţer Mihăese Octavian. Acesta, vorbind despre Iustin, îndeamnă posteritatea: Cartea eroismului său va trebui scrisă.

În lipsa unei cărţi, pentru suprema jertfă, să-i dedicăm şi lui un loc în cartea despre Dascălii de pe ape.

IUSTIN COROIU

Învăţător în com. Bistra – Jud. Cluj-Turda

Camaradul scump Coroiu a căzut eroic în

Iustin Coroiu

fruntea plutonului său pe frontul de la Sevastopol la 24 iunie – acestea au fost cuvintele, grele de durere, ce anunţau vrednicului său părinte moartea feciorului drag şi mândru ca o doină. Şi astfel, durerea topită sub tâmpla brumată s-a adunat în sufletul bunilor săi părinţi şi a tuturor celor ce l-au cunoscut, cu sufletul lui tânăr pentru alte vremi făcut, dar învârtejit în lupta biruitoare să deschidă cărări de veac.

Născut şi crescut în com. Bistra (1911, aprilie 16) unde a trăit copilăria brazilor de munte, în satul cu uliţi largi şi linişti de poveşti, tăcut şi solitar ca munţii după asfinţit, înfrăţit cu glia, avea braţul de piatră şi fruntea de aramă. Era iubit de toţi. Şcoala normală a făcut-o în Maramureşul viforos. Ca învăţător, a ştiut semăna în suflete boabe de aur şi lumină pentru credinţa în ziua de mâine. A mers mereu pe drumul drept şi luminos, în ochi cu flăcări pentru sufletele flămânde de departe. Aşa îl ştim noi toţi ce am trecut şi ne-am oprit în satul lui, care azi stă pustiu cu crengi înlăcrămate pentru fiul satului. A fost fârtat cu norul şi cu piscul, înfruntând riscul şi furtuna.

Sufletul lui năvalnic şi bogat în fapte a foste răsplătit de acest Neam cu ordinul Coroana României cu spade şi panglica de virtute militară în grad de cavaler, la 12 iunie 1942. S-a distins în luptele de la Dalnic, luptând cu devotament, curaj şi spirit de sacrificiu, într-o incursiune executată voluntar cu un pluton de puşcaşi.

Comoara lui sufletească i s-a sădit în fiinţă, în casa părintească, în anii copilăriei lui albe, în casa ce a fost numai dor de lumină şi chemare de tăpşan, din sufletul cald, ales şi românesc al bunului său părinte, cel mai destoinic învăţător din aceşti munţi, domnul Iuliu Coroiu, înv. pensionar, fost subinspector şcolar, el însuşi un luptător dârz în războiul întregirii noastre din 1918 şi din sufletul mamei sale blânde şi iubitoare. Drumul de dezvăluire a acestor comori sufleteşti a fost năvalnic, mănos şi mereu înainte. Viaţa lui a fost o pildă de mare dăruire pe care atât de frumos şi hotărât a definit-o singur atunci când a răspuns astfel la îndemnurile părinţilor săi de a fi cu mai multă grijă pentru viaţa lui prin cuvintele: De ce atâta grijă de mine, oare nu merită această ţară ca din cei cinci feciori ai voştri unul să se jertfească pentru ea?

Iată cum fremătau în sufletul lui amarul şi lacrimile acestui Neam, al cărui suflet prea mult a călcat pe spini.

Pentru corpul didactic al acestor munţi este o mândrie că acest fecior de cremene, Iustin Coroiu, a fost un învăţător care nu a dezminţit nicio clipă puterea de jertfă şi de totală dăruire, oriunde s-a găsit. El ne va fi pildă şi îndemn.

Familiei sale care nu a avut nici bucuria de a-i putea răsădi la căpătâiul însângerat un ghiocel de ceară, noi îi trimitem mângâierea caldă ca Dumnezeu să-i facă din durere cupe de lumină.

Câmpeni, Maria Mihon, înv. gr. I.

UN EROU DE BALADĂ: IUSTIN COROIU

În dimineaţa zile de 24 iunie, urcam, însoţit de sanitari şi brancardieri, dinspre valea Meckenzie spre Waldhöhe, poziţia nou cucerită de pe frontul Sevastopol, cu scopul de a face un nou salt cu postul de prim-ajutor batalionar. Mergeam tăcuţi, furioşi pe inamicul care a presărat atâtea mine pe tot locul, silindu-ne a suspecta mereu terenul şi a-l pipăi spre a nu sări în aer înainte de a ajunge la destinaţie. Abia ajunşi, am aflat o veste care ne-a cutremurat pe toţi: locotenentul Coroiu nu mai este. El a căzut în fruntea plutonului, luptând pentru a cuceri şeaua Sattel şi pentru a forţa căderea celor mai mari şi mai complicate întărituri, cuprinse sub numele de Bastionul II. În grabă, şi mai mult lăcrimând, am instalat postul de prim-ajutor, apoi ne-am apucat de pansat. Răniţii din plutonul lui Coroiu se cunoşteau după figura crispată de durere; ei adăugau la durerea propriilor lor răni durerea pierderii comandantului lor.

Am luat apoi pe cel mai viteaz dintre sanitari şi, pentru orice eventualitate, înarmaţi cu nelipsitele noastre grenade, am plecat să-l scoatem pe Iustin Coroiu. L-am aflat, însă, scos din câmpul de luptă de către ostaşii lui, învelit într-o foaie de cort şi aşezat după un parapet ca măcar mort să nu-l sfâşie schijele.

Am tras de pe el foaia de cort care-l învelea ca un linţoliul. Iustin era alb ca marmora. Moartea a sleit pe faţa lui un fel de încordată atenţiune, parcă ar fi pătruns cu privirea tainice colţuri de unde te pândeşte moartea. Parcă judecata lui făurea măsuri grabnice de luat. Desigur, dacă moartea nu-l răpunea în această clipă, cu înmărmurirea ei de gheaţă, în clipa următoare Iustin ar fi dat o comandă băieţilor săi. Cu această expresie a trecut el în veşnicie.

M-am supus unei dorinţi a lui şi i-am luat lucrurile ce i-au mai rămas, apoi, cu sfâşiere de inimă, l-am lăsat în liniştea lui, lângă camarazii cari veneau răpuşi şi ei de moartea nemiloasă să-i ţină tovărăşie; în dreapta şi în stânga lui şirul se lungea.

A doua zi, apoi, sub seară, cam pe vremea când pe valea Arieşului nostru iubit vântul de seară aduce adieri line şi depărtate armonii de tulnice şi tălăngi, Iustin Coroiu a fost înmormântat în cimitirul din satul Cerchez-Kerman lângă bunul şi bravul lui prieten Slt. Iulian Constantinescu.

Toată ziua am lucrat tăcuţi, mâhniţi. Apoi s-a lăsat o noapte luminoasă, câmpul fiind luminat pe întrecute de o lună care ne privea cu indiferenţă pe cei vii şi pe cei morţi, şi de fascicolele orbitoare ale reflectoarelor. Adăpostiţi în dosul cazematei ascultam răpăiturile mitralierelor în faţa noastră şi în stânga.

Când şi când cimentul cazematei plesnea lovit de câte un glonţ ori gloanţele treceau fluierând pe deasupra. Într-un târziu totul a amuţit; iar în liniştea aceasta, parcă ireală, gândul şi vorba noastră stinsă a

adus în mijlocul nostru iar pe Iustin Coroiu…Ne aminteam cum, în seara zilei de 6 iunie, în preziua unui atac,

Iustin a venit la mine la postul de prim ajutor batalionar şi m-a rugat să nu-l uit dacă moare, să le explic părinţilor unde a căzut şi să le transmit salutul lui afectuos, cel din urmă al lui salut. M-a rugat să ne amintim de el şi în ziua cea mare a Biruinţei… M-am convins, odată, când am fost cu el într-o recunoaştere de teren, că acea zi el o vedea cu ochi de vizionar şi cu o credinţă care vibra până la incandescenţă în sufletul lui. L-am dojenit atunci, în seara zilei de 6 iunie, pentru cuvintele-i triste, dar a doua zi la ora 4.15 atacul a început şi, deodată, şi îngrijorarea mea pentru soarta lui. Nu pot descrie iadul din acea zi: răpăitul mitralierelor, tuşitul furios al brandurilor, sirenele înfricoşătoare ale avioanelor Stuka, vâjâitul proiectilelor, scârţâitul de car neuns al unei arme germane, toate aceasta îţi dădeau senzaţia morţii iminente prin sufocare, fără să te atingă nimic. La ora 5 postul meu era plin de răniţi. Îmi aduceau veşti de la Iustin: El înaintează. La ora 7, răniţii se înteţesc, aduc vestea, Iustin Coroiu a plecat năvalnic înainte, acum luptă încercuit. Apoi n-a mai fost rănit din compania lui Iustin pe care să nu-l întreb; nu mai ştie nimeni de el. Într-un târziu, pe la amiazi, vine şi Iustin cu 9 oameni. A atacat cazemata cea mai îndepărtată, a luat informaţii de la inamic, l-a fixat pe loc (fiindcă aceasta era misiunea), a respins şi a dat peste cap pe încercuitori, a scăpat.

Ne aminteam şi reproduceam o convorbire între doi ofiţeri superiori asupra vitejiei lui Iustin, felul lui personal şi unic de a-şi îmbărbăta oamenii şi de a-i conduce.

Mi-l amintesc apoi în sectorul Valea Belbecului, interesându-se şi consultând o hartă luată din avion ca să afle care porţiune de sector este mai greu de apărat ca s-o apere el. A cerut el însuşi şi a plecat în fruntea coloanei care a început atacul general din 25 iunie, după cum în frunte a fost în toate situaţiile grele.

Şi acum glonţul inamic a aşternut liniştea lui mormântală asupra acestui îndrăzneţ luptător…

În noaptea aceea am vorbit numai despre Moţi, din spiţa tare a cărora este şi Iustin, despre leagănul de eroi care este Valea Arieşului, iar prin imaginaţia noastră înfierbântată defilau toate figurile de moţi, de ciubărari, de cătane negre ale Ardealului. Şi în rândul lor, cu fruntea senină şi sprintenă ca totdeauna locotenentul Iustin Coroiu.

Căci prin curajul lui neasemuit în faţa căruia gândul se opreşte încremenit de admiraţie, prin concepţia lui de viaţă socotind că i-a fost dată s-o dăruiască, prin spiritul lui eroic înnăscut, nu datorat unei ambianţe speciale, acest moţ s-a plasat demn şi tare pe linia lui Iancu şi Horia. Cartea eroismului său va trebui scrisă.

Mi-am dat seama că locul de veşnică odihnă a lui Iustin trebuie să fie în comuna lui natală Bistra, în Munţii Apuseni, pentru ca până în

depărtări de legendă viaţa lui jertfelnică să fie pildă.Târziu în noapte, întreruptă de rari împuşcături în dosul cazematei,

pe furiş se înălţa o rugăciune şi pentru el. Apoi totul a fost estompat de focul inamic care se înteţea, vestind lupta crâncenă de a doua zi.

Crimeea, 22 august 1942, Medic Slt. Dr. Mihăese Octavian*

Am ales aproape la întâmplare câteva figuri de dascăli eroi dintr-un şir lung-lung, aproape nesfârşit, de victime ale acelui război absurd. Reproducem şi coperta revistei cu lista completă a învăţătorilor incluşi în acest număr comemorativ, poate că va mai tresări cineva şi acum la un nume cunoscut.

* Medicul Octavian Mihăiese a supravieţuit războiului şi a funcţionat la Sanatoriul T.B.C. din Câmpeni, la Sanepid Câmpeni, apoi s-a transferat la Turda.

Eroul Constantin Stroescu S-a născut la Brădiceni-Gorj în 1915, Şcoala normală la Craiova, învăţător la Valea Largă, jud. Turda-Cluj. Căzut la datorie în septembrie 1941.

Dionisiu NistorNăscut în 1909 la Turda, şcoala normală la Blaj. Învăţător la Ocoliş – 1929, Aiton – 1932, Măgura Ierii – 1934. Se stabileşte în Vâlcele, de unde pleacă pe front. Căsătorit cu Maria Turdean din Poiana. Moare în 27 mai 1942 în Rusia, la Ecaterinovka. O soţie văduvă şi o fetiţă fără tată.

Sergentul T.R. BradEste evocat de învăţătorul Vasile

Buda din Benic-Alba. Era în după-amiaza zilei de 25 septembrie 1941, inamicul nu mai înceta cu ploaia de gloanţe şi obuze ce le vărsa asupra noastră. Sătuleţul nu se mai vedea din fumul exploziilor duşmane când primim ordin să contraatacăm cu compania noastră. Pornim la atac printre bordeiele satului ce fumegau… Aici îşi doarme somnul de veci cu „Virtutea Militară” pe

Pavel BurianNăscut la Poşaga de Sus în 25 martie 1910, şcoala normală la Târgu Mureş. Învăţător la Runc-Ocoliş, Cacova Ierii şi Mihai Viteazul. Se căsătoreşte şi pleacă în com. Gina, jud. Sibiu. A avut două fetiţe, una s-a născut după plecarea lui pe front. Se stinge fulgerător în 27 septembrie 1941 în comuna Freidenthal din Rusia.

Sublocot. Ioan Gheorghe PopaS-a născut în 6 aprilie 1914 în Arefu-Argeş. A căzut în prima zi de război, 22 iunie 1941. Şcoala normală la Râmnicu-Vâlcea. Înv. în

Vasile Răileanu – din Basarabia, decedat în 1942. Tatăl profesoarei Veronica Mesaroş. Avea o soţie învăţătoare şi trei copii...

Luţu Ţandrău,Bucium Poieni

a lăsat o învăţătoare văduvă şi două fetiţe orfane

Ion Petru Vasile Nicolae Marin Iosif

Izbitor contrast între realităţile de pe câmpurile de luptă şi felul cum era oglindit războiul în ziarele şi revistele cenzurate ale vremii. Dascălul de la şcoala din Finişel pleacă să se dăruiască Patriei cum le-ar fi declarat el părinţilor la despărţire, iar Iustin Coroiu le răspunde părinţilor îngrijoraţi pentru viaţa lui: De ce atâta grijă de mine, oare nu merită această ţară ca din cei cinci feciori ai voştri unul să se jertfească pentru ea?

Păstrez şi acum o scrisoare trimisă părinţilor mei de pe front, aproape de Volga, de Gheorghe Morar din Bucium Cerbu, un frate al mamei. Deşi cenzurate, din scrisori mai răzbătea câte o imagine de pe câmpul de luptă.

20 august 1942Dragă Soră şi Cumnat,Nu v-am mai scris din 31 iulie iar de primit din ziua de 30 iulie

când am primit 2 c.p. de la voi. M-aţi întrebat despre Ianc Ioan de la comp. Cdă. din Poieni, eu nu m-am întâlnit personal cu el

Gheorghe Morar (1920-1942)

Bucium Cerbu, necăsă-torit

dar mi-a

spus Luţu lui Ţandrău că-i în viaţă şi sănătos, la fel sunt şi eu. Mi-a părut foarte bine când mi-aţi scris că aţi dat şi voi ajutor părinţilor la strânsul câmpului fiindcă îmi închipui ce criză o fi fost pe la noi de cosaşi fiind toţi plecaţi pe front. Eu cu cine sunt de pe la noi pe aici toţi sunt în viaţă şi sănătoşi dar ne-am împuţinat tare şi suntem chinuiţi de sete, uneori aducem apa de beut şi de la 20 kilometri depărtare aşa că câteodată aş da o avere pentru un bidon de apă. Timpul pe aici e frumos, căldură mare de tot care ajută setea să ne chinuie. Noi azi mâine, dacă D-zeu. ne ajută, vom trece Volga dar de venit în ţară nu mai avem speranţă. Ionu Juratului din Cerbu îi rănit uşor la un deget mijlociu de la nu ştiu care mână şi îi dus la spital.

Altceva nu am ce vă scrie cât ce priveşte mersul Războiului cred că sunteţi mai la curent decât noi, fiindcă noi suntem într-un singur loc iar voi puteţi urmări de peste tot.

Ne mai având ce vă scrie, vă doresc tot binele.Al vostru frate şi cumnat,

Gheorghe

Astăzi am mai scris la părinţi şi la Fica.

Într-o altă scrisoare, din 17 septembrie 1942, deşi nemărturisită, se simte teama de moarte: Nu-mi mai doresc decât să mă mai văd odată acasă. Avea doar 22 de ani…

Nu a mai apucat să treacă Volga, nici nu s-a mai întors în ţară, aşa cum era aproape convins. A murit prin octombrie. A murit şi camaradul său, Luţu Ţandrău, soţul învăţătoarei mele, Ecaterina, din Bucium Poieni. Şi în acest caz a rămas văduvă o tânără învăţătoare, iar două fetiţe, Graţiela şi Felicia, fără tată.

Ce o fi fost în sufletul ostaşilor văzând cum se împuţinează? Îşi aşteptau rândul îngroziţi. Erau convinşi că nu mai au nicio şansă de a scăpa cu viaţă din acea cumplită încleştare.

Anii care au urmat, cu sărăcie, foamete şi ură, au fost consecinţa acelui război nesăbuit.

Revista Ogorul şcoalei are meritul că ne transmite peste ani fapte şi întâmplări din alte vremuri asupra cărora noi trebuie să cugetăm cu înţelepciune şi discernământ.


DASCĂLI PE APE

DASCĂLII GENERAŢIEI DE SACRIFICIU

REMUS HĂDĂREAN

De câte ori nu-l văd şi-l aud, aievea: Măi băieţi, voi sunteţi generaţia de sacrificiu: generaţia mea a prins măcar anii ‘30, când, după oblojirea rănilor Primului Război Mondial, România a căpătat puteri, atingând pragul de vârf în ‘38. Voi, însă, v-aţi născut în ajunul celei mai cumplite conflagraţii mondiale, aţi copilărit în plin război, aţi răbdat foame şi frig, i-aţi plâns alături de familie şi neamuri pe cei căzuţi pe câmpurile de luptă. Vă bucuraţi apoi când îi auzeaţi pe cei mari exprimându-şi speranţa în zile mai bune. Şi le-aţi tot aşteptat, şi le aşteptaţi încă. Dar ţineţi minte ce vă spun: sunteţi generaţia de sacrificiu.

Erau cuvintele ilustrului Profesor Ilie Preda Moşic.Nu pricepeam noi atunci sensul acelor afirmaţii. Prinşi în

vâltoarea propagandei tot mai acerbe care prefigura raiul pe pământ, când se căuta pe toate căile inocularea convingerii că adevăraţii vinovaţi de lipsurile în care ne zbatem sunt – şi urmau de-a valma – capitaliştii, burghezii, chiaburii, imperialiştii anglo-americani, Regele, Maniu, Brătianu, Biserica, pe care trebuie să-i urâm şi trebuia să luptăm împotriva lor, că toată lumina vine de la Răsărit, unde se află cea mai dreaptă şi mai prosperă orânduire din lume – comunismul –, dar împotriva căreia nimeni nu avea voie să spună nici cel mai neînsemnat cuvânt de blamare, eram dezorientaţi. În anii ‘45-’47 şi chiar ‘48, doar elevii mari mai comentau între ei starea ce se prefigurează, pomeneau mereu sloganul care devenea tot mai şoptit: Vin americanii, de la ei aflam despre luptele de rezistenţă din munţi şi tot pe ei îi auzeam comentând marile condamnări ale foştilor oameni de stat şi cele din rândurile armatei. Şi mai auzeam, în timpul vacanţelor, adevăruri spuse de combatanţii care au mărşăluit printre colhozuri până la Stalingrad, cum şi mai mult aflam de la prizonierii care au stat mulţi ani în lagărele sovietice şi au fost


scoşi la muncă printre localnici, până în îndepărtata Siberie. Ne spunea unchiul Nicolae, tatăl lui Gavrilă Hădărean (din promoţia ‘54): Să ne ferească Dumnezeu, dragii mei, de binele rusesc: colhozu’ şi şaica (gamela cazonă) ne aşteaptă când ni s-a lua tot ce avem.

Odată cu înaintarea în vârstă, am trăit naţionalizarea, drama celor scoşi afară din casele lor, întemniţarea florii culturii româneşti şi masacrarea miilor de oameni în închisori ori în plin câmp, vânarea şi răpunerea a celei mai mari părţi dintre cei care s-au constituit în formaţiuni patriotice de rezistenţă din munţi, deportarea a mii şi mii de ţărani în Bărăgan, Banat şi Dobrogea – mulţi din Apuseni – din Muntele Băişorii, Poşaga, Lupşa, Beliş, Bistra şi alte sate.

Nu-i mai puţin adevărat că mulţi s-au înrolat în diferite forme de rezistenţă şi din cauza unei propagande derutante, fără acoperire, a unor politicieni care-i chemau pe români la rezistenţă până vor veni americanii să salveze ţara de sub ocupaţia sovietică, după ce ei, americanii, au fost aceia care ne-au pus în braţele ruşilor. Şi creduli, parte din floarea ofiţerimii române a luat calea munţilor, atrăgând de partea lor şi mulţime de ţărani şi muncitori, aşteptând pe americani. Când s-au convins că au fost încă o dată trădaţi – reflecţia populară că şi cu carul cu boi dacă ar fi pornit, americanii tot ar fi trebuit să ajungă – era prea târziu.

Câţi studenţi ai anilor acelora au căzut victime, unii fiind condamnaţi la zeci de ani de închisoare grea! Văd şi acuma o asemenea victimă, un tânăr înalt, având cândva, cu siguranţă, o statură atletică, acuma slab de-i puteai număra oasele. Eram în beciurile securităţii din Cluj, adus de la Piteşti pentru cercetări, când, într-o dimineaţă, cu veşnicii ochelari de tablă puşi pe ochi, sunt dus într-o încăpere unde un ofiţer scria ceva aşezat la un birou. La un moment dat îşi face apariţia tânărul amintit. Salută respectuos, lăsându-şi sacul ce-l purta, pe podea: Ei, studentule, ne părăseşti. Nu-i păcat de tinereţea ta, te-ai lăsat îmbrobodit de nişte nebuni care credeau că vor opri mersul lumii înainte. Puteai să fii acuma un medic de seamă, să-ţi strângi în braţe iubita aşa cum îs colegii tăi, dar tu călătoreşti dintr-o închisoare în alta. Ia scoate ce ai în sac, să facem inventarul. Şi-l văd pe cel ce ar fi trebuit să fie medic de seamă, scoţând rând pe rând: pulovăr, jerseu, cămăşi, indispensabile, toate curate şi cârpite. La sfârşit, ciorapii de diferite grosimi, împachetaţi perechi, împachetare cum nu mai văzusem până atunci, şi aceştia plini de petice, şi o cutiuţă în care fusese cândva tabac, mosoare de aţă şi ace. De câte ori

84


îmi desfac ciorapii astfel împachetaţi, îmi amintesc de el.La un moment dat intră în încăpere subofiţerul care mă

adusese de la Piteşti. Am intuit pe loc: înapoi la Piteşti.Ni s-au pus cătuşele şi ochelarii şi, apucaţi de braţ, am făcut

câţiva paşi pe un coridor, apoi am cotit-o la stânga şi am urcat câteva trepte unde se auzea motorul unei maşini. Am fost îmbarcaţi şi, după câteva minute, ne-am trezit în gară, moment în care ni s-au scos ochelarii. Interdicţia era clară. Nu aveam voie să comunicăm între noi, nici cu altcineva. Însoţitorul a găsit un compartiment gol şi ne-am aşezat acolo. La Teiuş s-a urcat o doamnă cu o fetiţă şi, cercetându-ne, l-a întrebat pe securist dacă poate intra şi ea. Primind încuviinţarea, şi-a aşezat fetiţa pe canapea şi imediat aceasta a început să îngaime: chi, chi, chi –, chi, chi, chi –, la care mama scoate din sacoşă un cănăcel pe care fetiţa îl duce imediat la obraz şi adoarme. Aşa s-a obişnuit, zâmbeşte mama, nu poate adormi fără chichichi.

În nu ştiu ce gară urcă multă lume, aşa că însoţitorul ne scoate din cupeu şi ne duce într-o cuşetă la capătul vagonului unde, locul fiind strâmt, ne înghesuim unul într-altul. Deşi repetată interdicţia de a vorbi, însoţitorul stând la geam şi lăsând uşa întredeschisă, intră în dialog cu doi militari în termen, securişti şi aceştia, aşa că partenerul meu de cătuşe îmi şopteşte câteva cuvinte din care am înţeles că, student la medicină fiind, în anul IV sau V, a fost şeful organizaţiei legionare a studenţilor şi condamnat la 20 de ani de închisoare grea, fără drept de muncă şi cu ruperea totală a legăturilor cu familia, purtat la cercetări dintr-o închisoare în alta. Spunându-i de ce am fost arestat – tentativă de fugă din ţară, m-a sfătuit: Eşti prea tânăr, doar un copil, cred că îţi vor da drumul. Ai grijă ce faci, nu-ţi distruge tinereţea. Nu are rost. Uită-te la mine ce am ajuns.

Îmi vine adesea în memorie, şi de câte ori privesc Memorialul Durerii la TV mă gândesc la el, având mereu speranţa că-i voi descoperi identitatea, reproşându-mi că nu am întreprins nimic pentru a-l desprinde din paginile atâtor cărţi dedicate victimelor comunismului. Fantastică a devenit reîntâlnirea imaginară cu tânărul student, de câte ori am pătruns în subsolul clădirii fostei securităţi clujene. Şi ce senzaţie de stupefacţie am simţit când am descoperit acest lucru! Intrând pentru prima oară la Casa pionierilor din Cluj, căutându-l pe profesorul de la cineclub, ajuns în camera portarului, acesta îmi explică: mergeţi pe coridor înainte, apoi după ce o luaţi la stânga, a doua uşă pe dreapta. Acolo îl găsiţi pe tovarăşul profesor, acuma s-a dus să ia ceva

85


materiale pentru o excursie. De cum am început să păşesc pe coridorul slab luminat, am văzut din loc în loc uşi metalice şi pe măsură ce înaintam, un fel de nelinişte m-a cuprins. După ce am cotit-o la stânga şi am ajuns în dreptul uşii a doua, eram convins: mă aflam în faţa celulei în care stătusem câteva zile în vara lui ‘54, cât au durat cercetările la Cluj. Uşa era încuiată, se vede că profesorul plecase şi ieşise pe cealaltă parte a coridorului. Întorcându-mă la portar şi, apoi, după ce mi-a explicat unde găsesc laboratorul Cinefilm, aceeaşi senzaţie, urcând treptele de la subsol până la intrarea în clădire. Ajuns în laborator, primul lucru a fost întrebarea: Adamosy baci, ce a fost înainte în această clădire? Securitatea, nu ştiai? La subsol erau beciurile – celule. Da de ce întrebi? Păi, v-am căutat jos la magazie, şi m-am mirat văzând uşile metalice – m-am eschivat eu.

Şi de câte ori am intrat în acea clădire de pe Republicii, îl vedeam pe tânărul student care n-a vrut să devină medic.

Creduli, prinşi în mrejele acestor aşteptări, am fost prinşi şi noi, câţiva foşti normalişti, avându-l pe unul dintre organizatori în persoana lui Vichi Mesaroş, cel care l-a înspăimântat pe Tecioiu când, la o întâlnire la Abrud, Victor ne-a anunţat: S-a format un grup de rezistenţă, din rândurile căruia faceţi şi voi parte – adică Tecioiu şi Hădărean. Ghiţă, fiu de chiabur fiind, s-a şi văzut cu oasele putrezite prin închisori – cum îşi aminteşte în paginile acestei cărţi. Am rămas doar eu şi alţii care corespondam de zor cu şeful, folosind scrisul printre rânduri cu cea mai la îndemână cerneală simpatică, urina, scoasă în evidenţă cu ajutorul fierului de călcat.

Doar eu mi-am continuat visele cu cai verzi pe pereţi.Da, făceam parte din tinerii generaţiei de sacrificiu!Reveniţi din vacanţe, pe mulţi dintre colegii mai mari ori mai

mici îi auzeai povestind pe şoptite cum se ducea lupta de clasă în satele lor. Asemenea acestora, nu puteam tăcea nici eu, cutremurat de cele ce s-au petrecut în satul natal în verile anilor 1949 şi 1952. Pentru că marea majoritate a sătenilor se opunea înscrierii în gospodăria colectivă, trebuiau găsiţi ţapi ispăşitori care, ostracizaţi, să fie pildă pentru ceilalţi. Astfel, în iulie 1949, este arestat soţul unei surori de-a mamei, Alexandru Cuc, şi trimis la Canal, iar soţia cu 8 copii – cea mai mică având doar câteva săptămâni, este scoasă afară din casă şi pusă în mijlocul drumului, fiind nevoită să-şi găsească adăpost într-o pivniţă părăsită; într-un colţ, vaca de la care-şi hrănea copiii, iar în celălalt, membrii familiei. Motivul întemniţării – uneltire împotriva

86


noii orânduiri.După numai o lună, fratele mai mare al acestuia, Mihăilă

Cuc, fost primar timp de zeci de ani, până în 1946, este ridicat de securitate pe vremea secerişului, dus la Turda şi după 5 zile găsit de nişte ciobani împuşcat în ceafă cu 3 gloanţe, dar păzit de miliţieni; astfel că fără niciun ceremonial, familia îl îngroapă într-un vârf de deal sterp, loc în care nici pălămida nu creşte, cum avea să-l omagieze un medic fugit din Cean în America, într-un emoţionant eseu publicat într-o revistă americană.

Soţia i-a fost deportată în Dobrogea, cei doi băieţi mai mari, studenţi, unul la medicină, iar celălalt la politehnică, sunt exmatriculaţi, iar băiatul mai mic, cu soţia purtând în braţe o fetiţă de doar două săptămâni sunt scoşi din casă fără a le fi permis să ia vreun obiect din locuinţă. Şi-au săpat un bordei la marginea satului soţiei, unde peste mulţi ani vor reuşi să-şi ridice o altă casă.

În vara lui 1952, Simion Mocan, tată a 7 copii, este condamnat public în faţa sătenilor la 10 ani muncă silnică pentru că nu a dezmiriştit în termen de 3 zile după secerat cele 16 ha cu păioase (în vreme ce peste miriştea de 100 de ha a colectivului nu se trăsese nicio brazdă). Este dus la Canal, unde decedează în condiţii neştiute de nimeni, după 5 luni de zile. Fiul mai mare, Nicolae, fusese exmatriculat din normala blăjeană în ultimul an de studiu, purtând vina de a fi un fiu de chiabur.

În toată acea perioadă au fost deţinuţi câte 3-4 ani alţi 9 fruntaşi ai satului, cei mai mulţi în urma unui proces sumar.

Am prins perioada cea mai neagră a sovietizării învăţământului, în care tot ceea ce s-a putut s-a falsificat, istoria beneficiind de cele mai crase mistificări. Şi bieţii noştri profesori asistau la toate acestea, neputincioşi, expulzarea din învăţământ stând ca o sabie a lui Damocles asupra capetelor lor. Atâta doar că se străduiau din răsputeri să nu politizeze lecţiile şi se fereau de a ne ţine prelegeri propagandistice.

Studiul operelor marilor noştri scriitori a fost înlocuit cu Lazăr de la Rusca, Minerii din Maramureş, Cetatea de foc etc., scriitori de frunte devenind Davidoglu, Banuş, Porumbacu, Deşliu, Frunză, Sahia şi alţii. Se introduc discipline noi: istoria şi geografia URSS, manualele de ştiinţele naturii abundând de Miciurini, Lâsenci şi alţi făuritori de karove dătătoare de tone de lapte, de fructe, legume şi cereale uriaşe, ştiinţa şi cultura fiind reprezentate doar de sovietici, rupându-se total şcoala românească de restul lumii. Şi ca sursa de informare din cultura burghezo-moşierească –

87


cartea – să nu mai poată fi accesată, s-a dispus nimicirea ei prin ardere pe rug, în faţa profesorilor consternaţi şi a elevilor – mulţi dintre noi nepricepând ce se întâmplă, aşa cum s-a procedat şi în faţa Normalei noastre în toamna lui ‘47. Iar atunci când un profesor îndrăznea să se abată de la litera istoriei lui Roller, când se încăpăţâna să enunţe adevărurile istorice, i se găsea nod în papură şi era surghiunit, apoi scos din învăţământ, aşa cum s-a întâmplat şi cu Magistrul nostru, Ilie Preda Moşic.

Tot prin revoluţionara reformă am fost văduviţi de studierea altor limbi străine – singura fiind cea a lui Lenin –, rămânând doar cu cei 2-3 ani de studiu a limbii franceze. Despre limba latină, nici vorbă. Îi urmăream cu invidie pe cei ce făcuseră în clasa a IV-a de normală limba gintei din care ne trăgeam şi care foloseau mereu citate din cărturarii latini – aşa cum făceau Nicu Coteţ, Samson Bota, Emilian Jurca.

În focul luptei de clasă au căzut victime atât dascăli, cât şi elevi şi studenţi. Făcuse învăţătorul ori profesorul parte dintr-un partid politic, ocupase ceva funcţii, a avut ceva avere, afară din învăţământ!; erau elevii fii de chiaburi, de burghezi, de moşieri ori de foşti politicieni, afară cu ei de pe băncile şcolii!; nu i-au curs lacrimile ori nu s-a văzut durerea pe feţele unor dascăli, elevi ori studenţi în timpul desfăşurării mitingurilor de doliu prilejuite de moartea marelui Stalin, aceeaşi măsură: afară din învăţământ, exmatriculare – aşa cum s-a întâmplat şi cu fiica preotului Todea din Albac, studentă la Cluj.

Lupta de clasă ascuţindu-se, a dus la exmatricularea a unei serii de elevi, unii dintre ei chiar în timpul examenelor de diplomă, pe motiv că provin din familii de exploatatori. Aşa au fost condamnaţi colegii Deoanca Maria, Munteanu Radu şi Munteanu Neacşu, Anca Zaharia, Elvira Botoş şi alţii.

Acelaşi lucru se întâmpla şi cu dascălii de la sate care, mai ales prin căsătorie, ajunseseră să deţină ceva suprafeţe de pământ, sau alţii care făcuseră politică în partidele istorice ori erau soţii de preoţi. Lozinca afară cu chiaburii şi cu reacţionarii din şcoli era pusă în aplicare cu mult zel, astfel că zeci de învăţători erau lăsaţi pe drumuri în deplinătatea capacităţii lor de muncă.

Este de remarcat, în acest context, solidaritatea manifestată de cei rămaşi la catedre faţă de cei expulzaţi, reuşind să convingă autorităţile raionale de necesitatea reîncadrării acestora, motivând criza de cadre didactice calificate, atât de necesare în desfăşurarea Reformei Învăţământului.

Şi, odată reîntorşi la catedră, urmăriţi fiind în permanenţă de

88


activiştii de partid din teritoriu, bieţii dascăli căutau pe toate căile să-şi manifeste loialitatea faţă de şcoală, fiind tot timpul circumspecţi în dialog cu ceilalţi, iar atunci când presupuneau că o persoană cu influenţă venită în contact cu ei ar putea să le consolideze poziţia, se agăţau ca de un colac de salvare.

De multe ori îmi amintesc de drama dascălului Paşca din Iara. Mai având doar câţiva ani până la pensie, este dat afară din învăţământ. În condiţiile înfiinţării liceului în localitate, necesitatea cadrelor calificate crescând, conducerea şcolii insistă ca învăţătorul Paşca să fie readus în şcoală, mai ales că nu aveau pe cine încadra la catedra de agricultură ori, dascălul în vârstă, având la bază şcoala veche în care se punea un accent deosebit pe pregătirea normaliştilor şi în deprinderile agricole, ar fi cel mai nimerit.

Primăvara anului 1964. Brigadă complexă de îndrumare şi control al corpului de inspectori regionali şi raionali la liceul din Iara. Doisprezece la număr iau cu asalt toate clasele şi toate cadrele didactice. Agitaţie, emoţie printre cadre şi elevi.

În pauze se făcea planul de bătaie, care unde va intra la ore. În pauza mare, profesorul Paşca mă întâmpină pe coridor la ieşirea de la o asistenţă şi, cu glas scăzut,: Tovarăşe inspector, cum dumneavoastră îndrăznesc că sunteţi sectoristul nostru şi ştiţi care-i treaba cu mine, mi-i frică să nu se lege iar cineva, că activistu’ mă urmăreşte mereu. Haidaţ’ la ultima oră la mine, la o oră de dirijenţie cu subiect de igienă, că a fi bună în procesul-verbal şi la o inspecţie mai mare contează. Vă rog din suflet!

Zis şi făcut. La întrebarea şefului brigăzii, care unde mergeţi ora aceasta, eu: La o dirigenţie cu caracter de igienă, la clasa a V-a, diriginte Paşca.

După prezentarea făcută de diriginte, trecând privirile peste copii, le adresez şi eu câteva cuvinte cu scopul dezinhibării şi mă aşez în ultima bancă.

Mai mare dragu’ să-l auzi pe dascălul sfătos, cunoscător bun al condiţiilor de viaţă ale familiilor copiilor, cum dialoghează asupra curăţeniei camerei de locuit, a lenjeriei de pat şi de corp, insistându-se că o hăinuţă cârpită, dar curată e mai valoroasă decât una bună, dar murdară. Ajungând la igiena corporală, tot ce se putea spune şi comenta s-a spus, precumpănind condiţiile reale pe care le au, făcându-se mereu aluzie şi la cum ar trebui să fie – mai ales, baie. Ce mai, dialog deschis, destins, presărat cu glume, mai ales că folosea cu măiestrie jargonul local.

Ş-acuma, mă drajii mei, tăte ca tăte, o dată pă săptămână,

89


sâmbăta, musai să vă spălaţ’ pă cap. Ştiu eu că nu tăţ aveţ sopon, că-i cam criză, da’ mamele voastre ştiu cum să-l înlocuiască. Ştiţi voi cu ce? Ştim, tovarăşe, se răspunde în cor, cu leşie. Şi se ia leşia la analiză, apoi se concluzionează: Să ţâneţ’ minte, drajii mei, că dacă nu vă spălaţ pă cap săptămâna asta, apoi nici ailaltă, rădăcina părului să umple de microbi ş-apoi, fir cu fir vă cade podoaba aia faină, şâ doamne, rău îi stă la om fără păr!

Şi ca la comandă, toată clasa îşi întoarce privirile spre mine, clipă în care sună clopoţelul de ieşire. Ne-am ridicat cu toţii, am ieşit în faţa clasei şi i-am lăudat, observând că într-adevăr sunt cu toţii curaţi, apoi m-am îndreptat spre sala profesorală. Directorul Traian Bica mă întrebă şoptit: Cum a fost? Foarte bine – îi răspund – în timp ce încăperea mică se ticsea cu cei veniţi de la asistenţe.

Era preconizată o mică întâlnire cu toate cadrele în scopul unor anunţuri cu privire la documentele ce trebuiau prezentate, şi planul de bătaie pentru a doua zi. Ca întotdeauna, în asemenea situaţii, întrebarea: prezentă toată lumea? scoate la iveală că mai trebuie să vină x, y, z. Printre alţii, lipsă şi Paşca. Directorul fiind în uşă, se duce să vadă ce-i cu cei aşteptaţi. Se întoarce şi, nedumerit: Ce s-a întâmplat, tovarăşe inspector, că Paşca se întoarce prin clasă de la uşă la fereastră, dă cu pumnul în podul palmei, îngăimând: ijănă mi-o trebuit, ijănă am făcut, noa amu mă pot spăla cu leşia pă cap!. Am izbucnit în râs: Las’ că vă povestesc eu. Şi la analiză, după ce s-au citit vreo treizeci de pagini de proces verbal scrise de mine împreună cu şeful brigăzii Samady şi în care am lăudat lecţia de igienă, la discuţii, le-am povestit cum am devenit material intuitiv. S-a râs bine şi, având aţintite privirile asupra lui, bietul Paşca s-a roşit ca un rac, însă mulţumit în sinea lui.

Dar povestea cu ijena nu s-a încheiat aci.După desfiinţarea raionului am trecut la catedră şi la început

de an şcolar, participând la cercurile pedagogice, stăteam la poarta Liceului Mihai Viteazul, aşteptând pe cineva. Lumea cam intrase în sălile destinate fiecărei specialităţi când, dinspre oraş, apare o persoană mai în vârstă, adâncit în gânduri, dar parcă şi cam nesigur pe mers. Era amicul Paşca. Le ştiam năravu’ celor de pe sate (cum făceam şi eu când eram la Cean). Sosind devreme cu autobuzele, se intra la un bufet la o gustare, însoţită şi de un jinars, destul ca după o călătorie într-un autobuz ticsit şi hurducat în gropile drumurilor proaste, cei mai slabi să simtă şi cât de puţina întăritoare.

Schimbăm câteva cuvinte după care, făcând pauze între

90


cuvinte: da… dumneavoastră… cum mai staţ? Stau bine, îi răspund eu. Da… ce faceţi aici? Eu, intuind unde bate: Stau aici să văd cine întârzie şi dacă o trecut pe la „Feleacu” (bufet din apropiere) la care, îndepărtându-se, se opreşte şi-mi aruncă peste umăr: Daaa… la o lecţie de ijenă nu mai vii? şi, iuţind pasul, intră pe poarta şcolii.

A rămas de pomină întâmplarea şi de câte ori ne întâlneam, făceam glume pe marginea ijenei podoabei capilare.

Nu pot să nu reamintesc în acest context drama dascălului Enea Ludovic Todea din Sălciua şi prezentată pe larg în volumul precedent, eroul de la Podul Poşăgii, cel care la început de septembrie 1944, adunând toată suflarea din comunele Sălciua şi Poşaga a blocat trecerea trupelor horthyste spre Câmpeni, obligându-le să se întoarcă din drum. Drept recompensă pentru eroismul său, dascălul de la Sălciua a suferit timp de mai bine de 5 ani (1948-1954) samavolniciile închisorilor din Aiud, Jilava, Ghencea, Bicaz şi Borzeşti pentru că l-a avut alături în focul luptelor pe primarul din Sălciua, Meşter, fost legionar care a stat ascuns timp de un an, fiind apoi prins, adus pe podul de la Poşaga unde securiştii l-au pus să reconstituie cum a salvat în timpul luptelor răniţii, ciuruindu-l cu automatele, apoi cum a ţinut cadavrul câteva zile sub pază, ca să ia aminte trecătorii.

Da, generaţie de sacrificiu încă din fragedă pruncie, continuând apoi pe băncile şcolii de toate gradele: slab îmbrăcaţi, subnutriţi, măcinaţi de frigul iernilor atât în sălile de clasă, cât şi la dormitoare, în condiţii igienice rudimentare, fără manuale şcolare şi cu baza didactico-materială a şcolii în continuă degradare.

Cu atât mai mult se cuvinte întreaga noastră recunoştinţă faţă de dascăli – unii mai mult, alţii mai puţin înzestraţi cu har, cei care s-au zbătut să ne scoată la liman, dăruirea lor ameliorând mare parte din vicisitudinile epocii.

Şi iată-ne ajunşi la rându-ne dascăli.Fericiţi că ne-am devenit proprii stăpâni, liberi în mişcare,

ieşiţi din sfera dependenţei întreţinerii de către părinţi, de o naivitate ce ne face acum să zâmbim, am primit dispoziţiile de repartizare cu seninătate, fără să ripostăm, ne-am luat zborul, cei mai mulţi în cele mai îndepărtate cătune moţeşti.

Şi ne-am luat în serios, cu toţii, misia. Plini de entuziasm, ne-am integrat rapid în viaţa satului, a şcolii, fiind primiţi cu drag de săteni, de copii şi de către colegii mai în vârstă. În majoritate, am ajuns în primii ani de dăscălie la şcolile nou înfiinţate, în cătunele

91


cele mai îndepărtate, la Cobliş, Ocoale, Gheţar, Hudriceşti, Mămăligani, Huzăreşti, Pucălăţeşti ori Valea Seacă, cu săli de clasă improprii, în casele cetăţenilor, cu mobilier improvizat, fără material didactic, mulţi dintre noi participând la construcţia de localuri noi de şcoală. Ne-am cazat cum am putut, mulţi – mai ales tinerele dăscăliţe – în aceeaşi cameră cu gazda, ne-am hrănit cu bruma de alimente primite pe cartelă şi din ce biată aduceau sătenii din ţară în schimbul ciuberelor, ne-am îmbrăcat sărăcăcios din ce puteam lua pe puncte – destule – ori pierzând câte o zi să apucăm la pantalonul ori haina râvnită, dar fără să ne văicărim; de multe ori, în deplasările la diferite şedinţe la raion ori la centru de comună, hrana ne era Eugenia şi biscuiţi cu tocană de legume; am făcut alfabetizare şi muncă de culturalizare, am fost siliţi să umblăm din casă în casă să lămurim sătenii să-şi predea cotele, dar şi să-l însoţim pe preceptor după aruncuş (impozit), venind astfel în contact cu samavolnicia ce apăsa pe umerii mamelor care nu ştiau cum să supravieţuiască cu cilediul până la venirea, după săptămâni şi luni, a capului familiei, mers în ţară să-şi valorifice vasele pentru care cu greu a primit ţâdulă să taie lemne pentru doage; eram tineri şi plini de entuziasm, dar şi naivi, neştiind ce e aia a te revolta, a-ţi cere drepturi. De fapt, cui să-i ceri drepturi, faţă de cine şi de ce să te revolţi? Că prestezi o serie de munci în afara clasei, fără să fii plătit, că primeşti acelaşi salar ca şi cel de la oraş – 400 lei era leafa standard pentru tânărul absolvent, că la cooperativa sătească nu găseai niciun aliment şi că pentru a te aproviziona trebuia să parcurgi 30-40 km, de cele mai multe ori pe jos.

Am venit în contact cu starea şi mai jalnică în care ajunseseră moţii în urma deposedării de păduri – singura lor sursă de existenţă – în anii în care se discuta febril, dar în surdină, de revolta împotriva nedreptăţilor la care erau supuşi, de mişcarea pentru recâştigarea drepturilor avute din moşi-strămoşi, mişcare începută în Arada şi încheiată la Beliş în ziua de Rusalii – 1951, o adevărată revoltă de masă.

Drept urmare, arestări şi deportări în Bărăgan, de unde câteva versuri aveau să răzbată şi să fie murmurate de cei rămaşi acasă:

Într-o zi de sărbătoareChiar în ziua de RusaleCând pe noi ne ridicarăŞi la Cluj ne îmbarcară…

92


La trei zile am aflatCă în Bărăgan ne-au lăsat…Nici tu masă, nici tu patNumai lacrimi şi oftatNici tu pâine, nici tu sareNumai lacrimi şi oftare.

Alţii, aşa cum a făcut şi Mihai a lui Petruţa din Fericet, a stat ascuns prin pădure timp de un an, povestindu-mi tot demersul revoltei şi al pribegiei, declama cu năduf:

Fire-ai Beliş blăstămatPentru tine mi-am lăsatSoră, frate, libertate Şi nepoate supărate

Lăsai iarbă necosităŞi măicuţa necăjităLăsai fânu’ ne-adunatŞi pe tata supărat…

Şi revoltele se manifestau tot timpul, dar mai estompate, ciocnirile fiind mai ales cu pădurarii care le confiscau marfa pregătită din căruţă, în drum spre ţară, unde urma a fi preschimbată cu bucatele de la ţărani; un drum ratat însemna înfometarea pentru luni de zile a familiei. La două dintre nenumăratele ciocniri care aveau loc mereu am fost martor întâmplător.

Într-una din nopţile geroase şi cu multă zăpadă a lui ‘55, fiind prins în mrejele Morii cu noroc a lui Slavici, ale cărei personaje se învolburau în pâlpâirea luminii dată de feştila lămpii, atârnată deasupra patului, aud lătratul puternic al lui Trabuc (aşa aveau să-l boteze vara, geologii), câinele omului de serviciu care obişnuia adeseori să rămână peste noapte în târnaţul şcolii unde îi înjghebasem un adăpost. Crezând că or fi venit lupii, mi-am luat ceva pe spate şi am ieşit afară. Câinele, mai agitat, o ia pe coasta dinspre vecinul Sâmption şi, la o întrerupere a lătratului, aud un geamăt. Neliniştit, mă duc spre locul cu pricina. Rămân descumpănit. În zăpadă, chircit, un bărbat de-abia mai scotea ceva gemete. Am alergat la vecin şi amândoi l-am târât pe cel imobilizat până la şcoală, identificându-l: era pădurarul Guzu (aşa era poreclit) de la Gheţar: apă, apă, a îngăimat cel întins pe podea, după care n-a mai scos o vorbă. Sâmtion s-a dus repede acasă, a pus tarniţa pe cal şi cu trudă am reuşit să-l întărniţăm şi să-l ducem acasă, înotând prin zăpada până la genunchi.

93


A zăcut câteva săptămâni pădurarul în spitalul de la Abrud, dar în veci nu s-a aflat cine l-a bătut în halul în care a fost găsit. Lumea şoptea, toţi ştiau ce ştiau, dar fiind vorba de sursa lor de existenţă, solidaritatea era o armă de apărare.

Şi o altă întâmplare.Aflându-mă în vara anului 1955 la târgul de la Călineasa,

împreună cu echipa de geologi, condusă de profesorul Marcian Bleahu, pe care o găzduiam la şcoală, dintr-o dată atmosfera specifică unei asemenea întâlniri este spartă de strigăte, de alergături dintr-o parte în alta, tensiunea crescând la auzul unui foc de armă şi lătrat puternic de câine. Când s-a auzit şi al doilea pocnet, ne-am înghesuit cu toţii spre locul din care veneau detunăturile. Scena era coborâtă parcă dintr-un film de groază: între doi miliţieni care trăseseră focurile de avertisment, un pădurar îşi acoperea un ochi cu palma de sub care ţâşneau valuri de sânge şi îngâna: nu mă lăsaţ’, nu mă lăsaţ’, că mă omoară, în vreme ce câţiva bărbaţi se agitau, încercând parcă să-i învăluie pe cei trei ca să-l poată sustrage pe pădurar, neputinţa lor fiind barată de un câine lup ce se zbătea în lesa ţinută cu greu de unul dintre miliţieni, gata-gata să sară asupra atacatorilor.

Ne luaşi vasăle pentru care trudirăm o iarnă întreagă şî păntru care avem şî ţâdulă, da pentru 2-3 ciubară în plus, ne confiscaş tătă marfa şî ne lăsaşi copchiii muritori de foame – tuna unul, plin de furie.

Că nu-i prima dată când îţ baţ’ joc de oamenii săraci, că pă cei care îţ dau de beut cât vrei tu, nu le ai baiu – intervine altul.

Avusăş’ noroc de cânele ăsta. Poţ’ să-l săruţ’ în cur, că ăsta te-o salvat – mai tună un al treilea, în timp ce namila de câine era gata să le sară în faţă, acesta fiind renumit şi cunoscut pentru ferocitatea cu care îi înhăţa pe cei care se opuneau (ciobănescul german a fost demobilizat la limită de vârstă şi dat în grija miliţianului din Beliş care îl avusese însoţitor la unitate timp de câţiva ani).

Pe de altă parte, începeam încetul cu încetul să intrăm în culisele contradictoriului în care de pe margini erau contestate politicile implementate de noul regim. Cum să le dai însă dreptate când te confruntai tu însuţi cu tragedia analfabetismului, constatând faptic neştiinţa de carte a circa 60 la sută din populaţia satelor. Se punea mereu vina, mai ales în Transilvania, pe discriminarea naţională. A venit anul reîntregirii, 1918, s-a mişcat ceva, dar cu totul insignifiant faţă de starea de fapt a lipsei de preocupare pentru cuprinderea tuturor copiilor de vârstă

94


şcolară la cursuri, deşi se clama acel an de vârf, 1938. Ca bază materială însă, s-a rămas în aceleaşi şcoli ridicate înainte de 1918.

Edificatoare în acest sens sunt cifrele care incriminează proasta cuprindere a copiilor de vârstă şcolară la cursuri în 6 judeţe din Ardeal, expuse de directorul Normalei Andrei Şaguna, Ioan Micu, în faţa reuniunii Astra la a 50-a aniversare a despărţământului Abrud şi care indică numărul copiilor rămaşi în afara şcolii: în judeţul Alba, 12.551 din 37.966, în judeţul Hunedoara, 20.763 din 50.438, în judeţul Turda, 9.250 din 12.520, în judeţul Bihor, 12.798 din 51.706, în judeţul Cluj, 6.635 din 22.541 şi în judeţul Arad, 5.696 din 35.580 de elevi înscrişi.

Aceeaşi stare de lucruri, ori chiar mai critică, se afla şi în provinciile care nu suferiseră asuprirea naţională. Au trebuit să vină anii ‘50-’60 ca să se rezolve în totalitate această problemă, prin înfiinţarea de şcoli în cele mai îndepărtate grupări de case, întâi în case particulare, improprii, dar, în scurtă vreme, prin eforturi extraordinare ale sătenilor şi ale cadrelor didactice, au apărut ca prin minune şcoli noi la Ocoale, Gheţar, Lumineşti, Hudriceşti, Dosu Napului – localizarea se va putea identifica în multe din paginile acestei cărţi. Efectele Reformei Învăţământului din 1948 privitoare la asigurarea bazei materiale şi cuprinderea tuturor copiilor de vârstă şcolară la cursuri sunt imediate, urmând apoi şi împlinirea celui de-al doilea deziderat, asigurarea rapidă a calificării cadrelor didactice prin sprijinirea necalificaţilor să-şi completeze studiile la fără frecvenţă, atât prin facultăţile existente, precum şi prin facilitatea învăţătorilor cu experienţă să o facă pe scurt, adică timp de doi ani, apoi înfiinţându-se şi institutele pedagogice de trei ani.

Concomitent, se măreşte reţeaua de şcoli pedagogice de învăţători şi educatoare şi se înmulţeşte numărul locurilor la facultăţile cu profil didactic, ajungându-se ca în anii ‘70-’80, posturile şi catedrele să fi încadrate aproape în întregime cu cadre calificate.

Înotând printr-un învăţământ debusolat, conduşi de miniştri de teapa lui Vasilichi ori Susana Gâde, în cei 50 de ani având o sclipire de lumină efemeră doar doi consacraţi – Murgulescu şi Maliţa, cei doi reuşind să taie din chingile în care era încorsetat procesul instructiv-educativ românesc – dascălii s-au mobilizat, emulaţia modernizării făcându-şi loc în toate colectivele didactice. Ni se par acuma desuete cabinetele cu hărţi şi panouri în spatele cărora erau instalate beculeţe, la care s-au adăugat, rând pe rând, aparatul de

95


proiecţia diafilmului, apoi atât de râvnitul aspectomat ori epidiascop, precum şi mai rarul aparat de proiecţie film, dar pentru confecţionarea, instalarea şi procurarea cărora mulţi dintre noi ne sacrificam timpul liber; şi cu câtă cerneală ni s-au impregnat degetele în manipularea rudimentarului şapirograf pentru multiplicarea fişelor şi chestionarelor menite să ducă la interactivitate în procesul învăţării. Amintindu-ne cu câtă sudoare s-au realizat toate acestea, ne vine să zâmbim acuma când, ocazional, intrăm într-un cabinet al directorului, al secretarei şi în sala profesorală, vedem toată acea aparatură sofisticată, nemaivorbind de laboratoare – dar de unde, se pare, lipseşte sufletul. (La sate, cel puţin, de mult a dispărut dascălul localnic, timpul fiind drămuit la secundă: ora plecării de la şcoală a microbuzului plătit de primărie să-i ducă la oraş pe navetişti fiind respectată cu sfinţenie. Nemaivorbind de prezenţa şcolii la puţinele sărbători comemorative cum ar fi Ziua Eroilor, cântecele şi poeziile însăilate fiind de-a dreptul penibile).

Şi am făcut, dascălii acelor vremuri, ca în cadrul acelei şcoli ideologizate, să găsim calea de a transforma activităţile obligatorii, ce aveau drept scop îndoctrinarea comunistă, în activităţi de înnobilare sufletească prin afirmarea aptitudinilor şi afinităţilor, a cercetării şi explorării, a trăirilor patriotice (şi nu patriotarde). Este vorba de activităţile pioniereşti. Doar o infimă parte din dascăli, cei cu adevărat îndoctrinaţi, îşi propuneau ca ţel suprem educarea comunistă a elevilor. Marea majoritate inserau formal în programele de activitate temele obligatorii, dar care prindeau contur numai în caz de asistenţă, în rest rămâneau doar consemnări, încât duplicitatea – acel mijloc al separării de ceea ce şi copiii erau conştienţi – era cea care îi ferea pe participanţi de nocivitatea îndoctrinării comuniste. Câte talente, câţi viitori artişti, cercetători, oameni de cultură nu şi-au găsit primele confirmări în cercurile pioniereşti, câţi n-au devenit împătimiţi montaniarzi ori exploratori în urma participării la excursiile, la expediţiile pioniereşti pregătite şi desfăşurate cu maximă responsabilitate. Era cadrul în care sufletiştii insuflau copiilor dragostea faţă de plaiurile natale, de oameni, de folclor, de tradiţii, de evadare în natură, de respect pentru toate acestea.

Nu era puţin lucru să formezi un grup de 10-15 elevi cu care să colinzi 10-15 zile meleaguri îndepărtate, cărându-ţi alimentele şi corturile în spinare, gospodărindu-te, dar şi urmărind obiectivul cercetării propuse în Apuseni, ori să formezi un alt grup de 10-20 de elevi din clasele V-VIII şi să străbaţi crestele Făgăraşilor,

96


Retezatului, Ceahlăului şi Rarăului, vară de vară asumându-ţi o responsabilitate majoră.

Cei care neagă în totalitate beneficul din activităţile pioniereşti înseamnă că-şi arogă o super-calitate de autoeducare din faşă. După cum, nefiresc este şi a ridica osanale organizaţiei de copii care avea ca principal scop îndoctrinarea comunistă. Cinste dascălilor care au reuşit să discearnă, ferindu-se de mutilarea morală a celor încredinţaţi spre educare.

După cum nu se poate trece cu vederea implicarea cadrelor didactice în culturalizarea maselor, în valorificarea tradiţiilor etno-folclorice, zbătându-se a le feri de mistificarea proletcultistă. Să ne amintim cum ideea generoasă a lui Mihai Florea, aceea de valorificare a tradiţiilor în cadrul Dialogului la distanţă televizat, a prins contur la sate prin Dialog pe aceeaşi scenă, din ambele genuri de manifestare descoperindu-se adevărate talente ce au dus la consacrare artistică.

S-au ridicat osanale dictatorilor, vor spune unii, uitând de valoarea adăugată de inimoşii dascăli, imnurile dedicate iubiţilor conducători devenind caricaturi faţă de cântecele, dansurile şi obiceiurile străbune redescoperite de căutătorii de autentice comori.

Şi totuşi tinereţea trebuia trăită. Şi am ştiut să ne-o trăim cu demnitate. Colectivele didactice fiind formate din tineri, în majoritate, erau animate de prietenie, de solidaritate şi întrajutorare. Aşteptate cu nerăbdare, sâmbetele şi duminicile ofereau prilejul întâlnirilor colective la centru de comună, mărginaşii fiind găzduiţi de colegi,ori la internat, prilej de schimb de opinii şi de împărtăşit bucuriile şi necazurile, de comentarii pe marginea lecturilor făcute şi schimb de cărţi, sărbătorirea zilelor de naştere şi a onomasticelor, de multe ori prin deplasarea pe cătune, dar şi organizarea de baluri pe centre de comune: Avram Iancu, Gârda sau Albac.

În acelaşi timp, Abrudul era un punct major de atracţie. Fiind la curent cu organizarea spectacolelor date de şcoală şi de formaţia de teatru a oraşului, cu membrii majoritar profesori şi elevi, eram prezenţi în mare număr atât în sala de spectacol, cât şi la balurile organizate la Detunata ori în sala de peste drum de cinematograf, prilej de reîntâlnire cu foştii colegi, precum şi cu profesorii.

Generaţie de sacrificiu am devenit şi prin amputarea a 3 ani din cea mai frumoasă perioadă a vieţii prin sechestrarea în cazărmi, fără permisii decât în rare cazuri, şi cu un concediu de

97


doar 7 zile la un an şi doi ani.Generaţie de sacrificiu, parte a unei societăţi înjugate la

totalitarismul ce ne-a îngenuncheat timp de 50 de ani, cu perioade de speranţe în mai bine, prin anii ‘70 manifestându-se tendinţe de îmbunătăţire a stării materiale generale, ca apoi să vină anii ‘80 cu rostogoliri accelerate pe tobogan, statul la cozi pentru unghii de porc – fraţi Petreuş –, gheare de pui şi căpăţâni de porc; pentru un litru de lapte necesar copiilor trebuia să te înrolezi la orele 4-5 dimineaţa şi, de multe ori, ajungând în faţa vânzătoarei, să ţi se spună s-a terminat, zecile de rămaşi fără elementarul produs plecând resemnaţi acasă. Trebuia să alergi năuc de la o coadă la alta, sperând că vei obţine o bucată de salam ori de unt, ori câteva ouă, ori câteva grame de brânză, ba ajungând să părăseşti coada la alimente, auzind că în altă parte s-a format coada la hârtie igienică (spunea Geo Saizescu la un taifas lângă un pahar de vin bun la Staţiunea Experimentală Agricolă Turda după încheierea Festivalului Potaissa-Film pentru pionieri şi şcolari: Măi, am ajuns ca, făcând o vizită ori s-o primeşti, cea mai mare bucurie să-ţi fie furnizată de dăruirea câtorva suluri de hârtie igienică). Am ajuns ca în ţara fostului grânar al Europei – să se dădea pâine pe cartelă, ca în anii de după război, aşijderea uleiul, zahărul şi orezul. Îşi era controlat bagajul maşinii la ieşirea din localităţi ca nu cumva să ai un sac de cartofi, ori de făină, ori de cine ştie ce alte alimente. Primeai apă, lumină, căldură cu porţia ca în vreme de război, dar ţi se spunea că trăieşti într-o ţară paradisiacă unde umblă câinii cu covrigi în coadă. Îţi veneau oaspeţi în miez de noapte de vară, o familie de colegi – soţ, soţie şi doi copii, în excursie – circuit prin ţară şi, negăsind loc la hotel, te rugau să-i găzduieşti o jumătate de noapte (colegul Gheorghe Popa, deportat din Săcătura în Bărăgan în primii ani de dăscălie), să-i primeşti cu lumânarea şi să le pui la dispoziţie apa păstrată într-un sfert de vană (să ai până cine ştie la ce oră din a doua zi) ca să se spele patru persoane care au călătorit zile în şir cu trenul şi dormind în hoteluri lipsite şi acelea de apă curentă şi îţi era ruşine că ai frigiderul aproape gol.

Generaţie de sacrificiu, cu lacătul pus la gură, un cuvânt de incriminare a cenzurii, a cultului personalităţii, a abuzurilor autorităţilor la toate nivelurile fiind taxat drept atentat la orânduirea socialistă, ceea ce ducea la represalii, pentru intelectuali mai ales, fiind larg răspândită internarea în spitale psihiatrice bine păzite. Şi ferească sfântul să îndrăzneşti mi mult, să te manifeşti organizat, aşa cum au făcut-o braşovenii în ‘87, că represaliile îmbrăcau cele mai diverse forme – suprimarea locului de muncă, domiciliu forţat în diferite localităţi şi pentru cei consideraţi a fi capii revoltei, închisoare.

98


Ăsta da drum spre victoria comunismului.Generaţie de sacrificiu transbordată în perpetua tranziţie de

după ‘89, violentaţi atât material prin pensia de subzistenţă minimă, cât şi prin ceea ce vedem zi de zi, o pătură rapace şi sfidătoare ce îşi întinde tentaculele pe întreaga avuţie a ţării, afişându-şi cu neruşinare opulenţa, în vreme ce bieţii luminători ai poporului cad seceraţi de bolile ce-şi au rădăcina în vitregiile copilăriei, ale tinereţii şi ale maturităţii, cărora le pune capac originala democraţie instaurată.

Traumatizaţi sufleteşte şi de starea jalnică în care a ajuns învăţământul, reformat şi reorganizat la fiecare schimb de miniştri, cu manuale alternative în care domnitorii şi eroii neamului sunt înlocuiţi cu ziarişti şi vedete TV, învăţământ în care sălile de clasă găzduiesc scene groteşti ce sunt difuzate ostentativ pe ecranele televizoarelor: încăierări, agresarea profesorilor de către elevi, ba mai zilele trecute am asistat la situaţia în care un elev, dezbrăcându-se de pantaloni, şi-a întors curul dezgolit spre profesor, apoi s-a pişat pe tablă, în hazul colegilor.

Traumatizaţi de noii culturnici ce îşi varsă fierea, făcând spume la gură în defăimarea poeţilor şi eroilor neamului, Eminescu fiind ţinta predilectă pentru că trebuie musai demitizat, cum afirma la 15 ianuarie un mare trompetist al noilor curente în literatură şi critică literară şi care se va regăsi, cu siguranţă, în manualele şcolare din anii viitori, înscriindu-se cu litere mari Rogozan (nume predestinat, derivat din denumirea unei buruieni din cele mai nocive pentru culturile agricole: rogoz). Acelaşi mare critic îi întreba cinic pe interlocutori: cine-s acei Mircea şi Ştefan, şi Mihai, şi Cuza pe care-i tot ridicaţi în slăvi? A venit vremea să terminăm cu gogoriţele astea mitizate în vremea totalitarismului şi să ne întoarcem spre adevărurile istorice. Este o simplă mostră culeasă dintr-o emisiune de zi memorială, emisiune aşteptată cu interes, dată fiind deformarea noastră acumulată din fragedă pruncie, aceea de a ne iubi patria şi înaintaşii (noţiuni sforăitoare – mă vor taxa unii).

C. Mare 25.01.2008Şi pentru că presa şi televiziunea care ne violentează zilnic,

îşi adaugă sarea şi piperul clipă de clipă, o face şi după încheierea expozeului de mai sus.

Soţia, Lenuţa, care mă ţine la curent cu cele ce se întâmplă în spatele sticlei ori în hârtia ziarelor, îmi întinde ultimul număr – 803 – din Formula AS, indicându-mi un articol semnat de N.C. Munteanu, din care desprind: …căci nu puţini sunt tinerii delincvenţi care bat la porţile celebrităţii cu bâta şi cu şişul. Îi

99


puteţi vedea dacă deschideţi portalul „Youtube” şi cereţi filmele intitulate, de pildă „bătaie”. Puteţi face un tur de orizont al violenţei şcolare vizionând aceste filme. Tinerii infractori nu se mai obosesc să-şi povestească faptele de arme. Le filmează şi le pun pe Internet. Un alt colţişor bun din raiul internetic este deţinut de profesorii care s-au remarcat la ore, fie bătându-i pe elevii mai tari la cap, fie dându-se cu capul de mobilierul şcolar, de mahmureală, din pricina beţiei din ziua precedentă. Cei care vor să afle câte ceva despre educaţia din România, despre şcoli, profesori şi elevi ar face bine să vizioneze astfel de filme. Nicicând nu e mai potrivită vorba care susţine că învăţământul românesc este de coşmar.

Ce bine, zic în sinea mea, că nu beneficiez de navigare în acest coşmar, neavând acces la modernul sistem.

Şi îmi vine în minte reacţia tatălui meu, Niculae a Remuţoaii din Ceanu Mare, cel care, aflat pentru prima oară în faţa unui televizor când tocmai rula un film în care se împărţeau pumni, a exclamat: Noa, dragu tatii, aiesta nu-i lucru, fătu meu şi a ieşit din sufragerie, tuşind cu tusea aceea din gât ce-l însoţea în momente de adâncă mânie şi dezaprobare.

100


ŞI EU AM FOST PE APE

REMUS HĂDĂREAN

Un lătrat de câine chiar la urechea mea m-a făcut să sar drept în picioare, buimac, nedându-mi seama unde sunt şi ce se petrece în jurul meu. Doar când lătratul câinelui s-a transformat în schelălăit, speriat de ridicarea mea bruscă, şi când am văzut în jurul meu căpiţele de fân ce semănau cu nişte căciuli ori cuşme uriaşe în bătaia lunii ce dădea să se afunde în desişul pădurii de pe culmea ce străjuia drumul dintre gară şi oraş, mi-am dat seama unde mă aflam. Îmi venea să râd de sperietura mea. Mă mai speriam eu şi acasă când, în nopţile de vară, dormind în mijlocul ogrăzii pe un braţ de paie, Lăbuş mă dibuia printre celelalte capete ale fraţilor şi mă lingea pe dată, fericit că m-a găsit. Altfel, cu lătratul lui eram obişnuiţi cu toţii şi nu-l băgam în seamă.

M-am aşezat din nou pe aşternutul moale de fân şi mi-am tras pătura pe cap, hotărât să mai dorm până s-o face ziuă. N-a mai fost cu putinţă. După întunericul lăsat în urma trecerii lunii peste culme, au început să se reverse zorile şi odată cu ele trilurile păsăretului din pădurea alăturată şi de prin tufişurile de răchită şi anini de pe malul Arieşului, aşa că ascultam concertul, înmărmurit. Era pentru prima oară când mă trezeam în zori de zi, în plină natură montană. Că la Cean, în afară de vrăbiuţe, niciun alt păsăret nu era în preajma satului. În hotar era ciocârlia pe care o urmăream minute în şir cum se înalţă în înaltul cerului, cum stă câteva clipe, punct fix, ca apoi să-şi adune aripioarele pe lângă corp şi să vină în picaj precum un avion, după care, din nou spre înaltul cerului. Dar mai auzeam un cântec de pasăre ce ne vrăjea, fără a şti şi a o vedea. Cânta numai noaptea şi o auzeam când treceam pe lângă tufele de măceş şi porumbar înghesuite printre salcâmii de pe răzoarele ce însoţeau drumul de Deasupra Satului, mai în sus de noi până la răscrucea drumului ce venea de la Voideşti. Erau nopţile în care plecam în miez de noapte spre

101


locurile îndepărtate – Huda, Borşoaia ori Dosu Napului – unde aveam de săpat, de secerat ori de cărat snopii de grâu sau de orz. Stăteam în vârful carului pe un braţ de fân ori de iarbă şi, urmărind spuza de stele, ascultam vrăjit cântecul neştiutei păsări. Au trebuit să treacă mulţi ani până când am aflat: era privighetoarea. Informaţia venea de la studentul Sandu lui Cuc Mihăilă, pe care l-am pomenit şi-l voi pomeni mereu în scrierile mele, care, trecând prin curtea noastră spre Ştrucut, îi spune fratelui Niculiţă: Pă sară, aşa mai târziu, viu să te iau să merem Deasupra Satului să ascultăm privighetorile. Dormind cu fratele mai mare în căruţa din şură, m-am dus şi eu cu ei. Da, asta era pasărea vrăjită pe care o auzisem de atâtea ori.

Şi am mai avut ocazii fericite să ascult concert de privighetori, în locuri pe care nu le-aş fi bănuit. În câteva vacanţe de vară, la Leghia, aproape noapte de noapte ieşeam pe dealurile ce înconjurau tabăra aşezată într-un loc singuratic, în apropierea unei păduri mari de foioase, dar şi de copaci răzleţi şi de tufărie. De multe ori îi urneam şi pe ceilalţi colegi de la taclalele de fiecare seară ca să ieşim la concert. Aşa s-a întâmplat şi în noaptea nunţii fiicei Mariei Andraş, în Sălaj, la Băseşti, când, în miez de noapte, având capul cât baniţa de zgomotele asurzitoare ale orchestrei, am ieşit pe un deal la marginea satului. Dintr-o dată am ajuns într-o altă lume. Un concert de privighetori cum rar am auzit. Am dat fuga la nuntă şi i-am luat pe majoritatea colegilor turdeni veniţi la sărbătoare şi – sus pe deal – la concertul de care îşi amintesc cu mare plăcere.

Dar cel mai teribil concert l-am auzit pe Valea Arieşului. Mă întorceam cu un grup de 7 elevi de la o filmare pentru documentarul Pe urmele lui Avram Iancu (Lupşa, Câmpeni, Avram Iancu, Baia de Criş, Ţebea, Brad, Abrud, Bucium) când, după o defecţiune la motorul bătrânului IMS, provocând o întârziere de 3-4 ore, în miez de noapte, o altă pană, cea a prostului – s-a terminat benzina. Noapte cu lună plină, mi-am dat seama că suntem în apropierea Poşăgii. Am luat canistra şi, însoţit de doi elevi, tot sporovăind, la drum spre Poşaga. La un moment dat, când a intervenit o tăcere, minune: cântec de privighetori! Am hotărât pe loc: nu se mai vorbeşte, se ascultă. Şi, pe tot parcursul de câţiva kilometri, am fost fermecaţi de trilurile nocturne ale nevăzutelor înaripate. Reîntorşi, am mai stat câteva minute şi după golirea canistrei, invitându-i şi pe cei rămaşi să asculte concertul.

Şi nu ştiu de ce, dar şi acuma, când ascult privighetorile în trecerea pe Deasupra Satului, îmi amintesc de fiecare dintre

102


concertele descrise mai sus.După cum îmi amintesc şi de concertele păsăretului ce ne

însoţeau pe cărările dintre Munună şi Gheţar când, ştiindu-mi meteahna, Lenuţa se oprea brusc şi prinzându-mă de mână: opreşte-te numai o clipă, auzi ce concert se desfăşoară!, la început cu o mină serioasă, apoi izbucnind în râs.

Am dat fuga la Arieş şi m-am spălat, apoi mi-am adunat pătura, cearşaful şi perniţa, le-am înghesuit în valijoara de scândură vopsită maro, peste cele câteva cămăşi, lucruri de lenjerie de corp, părăsind voios hotelul ce m-a găzduit gratis în drumul meu spre dăscălie. Ajuns noaptea târziu în gara Câmpeni, la coborâre am întrebat pe unul şi pe altul unde s-ar putea dormi peste noapte – ştiam că la Câmpeni nu există hotel. Încearcă în casa aia mare din spatele gării, la Scurtuleana, mă sfătuieşte un cunoscător al locului. Da’ să te grăbeşti că tătă ţopimea de pă ape, acolo să îngăsă până la zuă. M-am grăbit cât am putut, dar până am ajuns eu de la ultimul vagon în care găsisem loc la urcare, alţii se instalaseră deja în singura cameră destinată de cortel. Desagi, saci, bărbaţi şi femei, claie-pe-grămadă. M-am întors la sala de aşteptare, dar acelaşi spectacol, aşa că mi-am zis că poate, cine ştie, în oraş oi găsi un loc de mas. Când, ajungând aproape de fabrica de cherestea, numai ce văd în mijlocul luncii câteva căpiţe de fân înconjurate de bodişori îngrămădiţi probabil în acea zi, scăldate de luna plină ce-şi revărsa cu generozitate lumina peste tot.

În câteva clipe hotărârea a fost luată: un braţ bun de fân între 3 bodişori, cearşaful întins, perniţa rezemată de grămada dinspre nord, înlocuirea hainei cu un pulover, acoperit cu pătura şi, urmărind perpetua clipire a stelelor am adormit dus, trezindu-mă doar la lătratul câinelui.

Ajuns în oraş, am intrat într-o cofetărie unde am stat o bucată bună de timp sorbind un ceai de mentă. Eram singurul muşteriu.

Aflând că secţia de învăţământ a raionului se află în preajma statuii lui Avram Iancu, am pornit-o într-acolo, mai zăbovind şi aci tolănit pe o bancă apoi, apropiindu-se ora începerii serviciului la instituţia căutată, am intrat în coridorul lung ce însoţea zidul marcat din loc în loc de uşile ce indicau încăperile birourilor şi m-am aşezat pe târnaţul lustruit de atâţia care aşteptau de-a lungul vremii să intre la şefi.

Primul care a sosit a fost Nicoară, contabilul, cel cu care aveam să mă împrietenesc. A venit apoi şi inspectorul şef, Toaţi

103


Anca, pe care îl cunoşteam foarte bine din Abrud, fiind anterior şefiei, directorul şcolii elementare. Mi-a înmânat decizia de repartizare, felicitându-mă că am ajuns dascăl în satul în care s-a născut şi a trăit eroul legendar Horea. Nicoară mi-a înmânat după aceea indemnizaţia de instalare, spunându-mi de unde pot găsi o ocazie până la Albac, rută pe care circulau camioanele Kvarţitului şi cele care transportau butoaie de la fabrica din Gârda.

Iată-mă, aşadar, în caroseria unei Ife ce mergea după butoaie, ţinându-mă de laterala din spatele cabinei, loc în care se simţea mai puţin hurducătura provocată de gropile ce marcau drumul pe tot parcursul. Zi senină de început de august, zi în care zburam spre locul destinat începutului de carieră dăscălească, lăsând în , rând pe rând, Câmpeniul, Mihoieştiul, apoi Săcătura, însoţit pe tot parcursul de Arieşul cel Mare, cu apa limpede de cleştar, cu peisajul specific Văii Arieşului pe care îl cunoşteam de 7 ani de zile.

La Albac, debarcarea, şi: Pă oacea îi drumu’ cătă Arada, numa vo zăce kilometri, mă lămureşte un albăcean întâlnit la răscrucea drumurilor.

Ajuns la Arada, mă duc la şcoală unde sunt întâmpinat de directorul de centru, Traian Butelanc, fecior tomnatec din Valea Lupşei, un dascăl deosebit, cam tăcut, dar bun sfătuitor pentru cei ce-şi începeau drumul în preajma sa, ţinându-se departe de exuberanţa tinerească a majorităţii dăscălimii arădene. Ceea ce m-a legat mai mult de el era stăpânirea de către acesta a descifrării cu uşurinţă a partiturilor corale, dar fără afinitate pentru dirijat, astfel că era o plăcere să descifrăm împreună piesele Preste deal a lui Vidu, Din Poiana Vadului a lui Ganea, Sârba şi alte piese corale pe care aveam să le dirijez în interpretarea corului salariaţilor din Arada, apoi la Gârda, la Otopeni şi la Ceanu Mare. Fiind învestit şi cu funcţia de director la şcoala cu două posturi la care urma să funcţionez, în zilele care au urmat m-a instruit ce îndatoriri îmi reveneau în această calitate.

Următorul pas a fost prezentarea la Sfatul Popular, unde preşedintele l-a delegat pe contabilul Briciu să mă ducă la gazda provizorie până aveam să mă instalez definitiv. Revenit la şcoală, directorul m-a invitat la tanti Găftiuţa unde mai multe cadre didactice serveau masa. Aici – marea bucurie a revederii cu colegele Chia Haţegan şi Puşa David, cele două având deja vechime de un an la catedră, beneficiind de realizarea pe scurt a ultimilor doi ani de pedagogică. Se prezentaseră şi ele la slujbă, în anii aceia şi cadrele didactice beneficiind doar de 24 de zile

104


lucrătoare de concediu, asemenea tuturor categoriilor de oameni ai muncii.

A doua zi, directorul mi-a indicat cărarea pe care urma să mă îndrept spre satul legendar, Fericet, unde aveam să-mi încep dăscălia, spunându-mi că şcoala este în casa numitului Nicola Gheorghe, zis Ghiuri şi că acolo locuieşte şi al doilea învăţător, Aurel Văjdea.

Am luat-o voiniceşte la drum, oprindu-mă din loc în loc să admir panorama ce rămânea în urmă – satul de centru şi apoi, pe măsură ce urcam, casele împrăştiate care se iveau pe ceilalţi versanţi, dând dimensiunea parţială a întinderii comunei. Ajungând pe o culme, după ce am trecut de o troiţă împrejmuită cu gărduleţ de scândură şi cu băncuţă în interior, s-a ivit grupul de case aşezat într-o calotă de căldare căreia îi lipsea partea sudică şi, pe măsură ce coboram spre fundul căldării, descopeream întinderea întregii aşezări.

Negăsind acasă nici familia-gazdă a şcolii, fiind plecaţi la fân, nici pe dascălul Văjdea, am luat-o pe creasta căldării, acolo unde se găseşte monumentul şi casa lui Horea, după care am coborât pe un alt versant, abrupt, scurtând mult calea până la centru.

Făcusem aşadar cunoştinţă cu locul unde voi dăscăli, nu se ştie cât timp.

În aceeaşi zi m-am întors la Ceanu Mare. În baza unei adrese emise de Comitetul provizoriu prin care se cerea Secţiei de învăţământ Câmpeni să mi se îngăduie reîntoarcerea acasă pentru a-mi încheia activitatea ca delegat la batoza de treieriş – campanie de mare însemnătate în acele vremuri când trebuiau reţinute cerealele-cotă şi expediate la baza de recepţie de către cei investiţi, şeful Marcu a pus apostila Se aprobă, act luat la cunoştinţă şi de autorităţile din Arada, aşa că noaptea, îmbarcat în Mocăniţă, fără a mai avea asupra mea bagajul de la venire. Dimineaţa la orele 9 eram la aria din Valea Florilor, după ce am schimbat trenul la Turda şi apoi la Câmpia Turzii. Era cea de-a treia vară când prestam această activitate ce nu putea fi refuzată şi care era remunerată cu o indemnizaţie derizorie.

DASCĂL LA FERICET

În prima săptămână din septembrie, după ce am depus la baza de recepţie din Câmpia Turzii ultimul borderou de predare a cotei şi uiumului, încheind treierişul şi la ultima arie, cea din Kalman, m-am întors acasă, pregătindu-mă de plecare la post. Ca o mană cerească, în acele zile venise şi comerciantul de

105


cereale din Abrud, unul Moraru, ce stătea în lunca de peste şoseaua dintre cazarmă şi spital, şi care avea doi băieţi la pedagogică, în ani inferiori, unul dintre ei, Doduţ, foarte bun schior. Mană cerească pentru că acesta venea întotdeauna cu un automobil vechi al nu ştiu cărui abrudean, înţelegându-se cu tata să-i achiziţioneze cantitatea de grâu pe care o transporta, apoi, la o anume dată, cu carele, până la Gara mică din Turda. Aşa că, mai punându-mi ceva haine în raniţa rămasă din război, a doua zi dimineaţa am pornit-o spre munte, astfel că pe la amiaz eram din nou la Secţia de învăţământ, anunţându-mi prezenţa, iar seara, pe vremea cinei, eram la Găftiuţa lui Sâmptionuţ, alături de ceilalţi colegi: Chia Haţegan, Puşa David, Chiva Pădurean, absolventă la Blaj şi de mai vârstnicii profesori Nelu Todea – feciorul popii din Albac, Costică Lazăr şi directorul Traian Butelanc. Eram, va să zică, al şaptelea membru al pensiunii, unul dintre alţi zeci şi zeci de dascăli, medici ori funcţionari (printre care şi colegul Samson Bota care s-a înfruptat timp de 3-4 ani din bucatele preparate de tanti Găftiuţa).

În vara în care am ajuns la familia Simion şi Agaftea Todea, capul familiei era în detenţie pentru simpla vină de a fi fruntaş al satului, respectat de toţi cei care-l cunoşteau. Şi mai avea vina de a trăi în satul din care a pornit mişcarea moţilor ce a culminat cu revolta de la Beliş, în acea zi de Rusalii a anului 1951 şi ale cărei victime au fost nu numai cei prezenţi la răzmeriţă, ci mulţi fruntaşi ai satelor din zonă.

Ca un miracol, în ziua premergătoare nopţii în care a fost arestat Sâmptionuţ, îi călcase pragul şi îi fusese oaspete profesorul nostru, Ilie Preda Moşic, cel care avea să consemneze într-o scrisoare adresată discipolilor: …Când mă aflam în Arada cu misiunea militară de care am pomenit, am văzut într-o noapte duba securităţii pătrunzând în satul cufundat în întuneric. Dimineaţa, tot satul era în lacrimi. Duba ridicase pentru canal pe cei ce se împotriviseră răpirii pădurilor.

Norocul domnului profesor a fost că nu avea voie să doarmă decât la miliţie, că altfel îl găsea securitatea la noi şi sigur stând de vorbă cu Sâmptionuţ în miez de noapte, l-ar fi ridicat şi pe dumnealui. A doua zi a plecat. Poate o fi auzit dimineaţa că şi bărbatu’ meu a fost arestat, că n-a mai venit pe la noi.

Casa lui Sâmptionuţ, situată în centrul satului, avea mai multe camere, între care o încăpere mare, fostă prăvălie, transformată în cămin cultural, iar o verandă încăpătoare, echipată cu o masă lungă şi scaune, devenise sala de mese

106


pentru abonaţi. Pentru asigurarea produselor lactate, pe lângă două văcuţe bune de lapte, mai aveau 14 capre ale căror ieduţi asigurau carnea gustoasă şi ofereau un spectacol de neuitat: înşirându-se pe parcursul zidului, îl străbăteau în fugă – mulţi pierzându-şi echilibrul, iar cei care rezistau, o apucau în salturi sprintene pe scara ce ducea în pod.

Harnică şi pricepută gospodină, tanti Găftiuţa. Reuşea ca în acea perioadă de adâncă criză alimentară să ne îndestuleze cu bucate alese la un preţ modic, laptele de capră dăruindu-ni-l la discreţie de cum începea mulsul caprelor. Făcuse tanti Gaftiuţa o regulă pentru zilele noastre aniversare ori onomastice: aducându-şi contribuţia şi sărbătoritul, pregătea o masă pe cinste, încât pensionarii şi cei câţiva invitaţi se simţeam cum nu se poate mai bine.

Numai că de ziua mea, la sfârşitul primei săptămâni din martie, era s-o păţim cu toţii. S-a nimerit să coincidă cu zilele de doliu ale marelui Stalin. Pregătit fiind totul, neprevăzând marea pierdere pentru omenire ne-am hotărât să sărbătorim, având grijă să nu facem niciun fel de tărăboi. Şi totuşi, s-a aflat. Norocul nostru a fost că securistul (un tânăr ungur turdean care era mereu alături de noi la un jinars în bufetul gestionarul căruia, Pavel, nepot al tantei Găftiuţa, stătea la taclale cu noi după ora închiderii), întâlnindu-l pe Nelu Todea, l-a atenţionat: Cum am ajuns aseară în sat, am aflat că sâmbătă seara v-aţi petrecut la Găftiuţa. Stai de vorbă cu toţi, nu suflaţi o vorbă că-i bai mare dacă află şi alţii. La amiaz, când am coborât de la Fericet, am înlemnit. Amintindu-ne hohotele de plâns ale secretarului de partid, Oneţ, la mitingurile de doliu, de zbierătele când cineva îndrăznea să zâmbească, ba şi copiii trebuiau să tea ca sfinţii pe pânze, ne închipuiam ce s-ar fi întâmplat cu noi, temere întărită la câteva zile când Nelu ne-a spus că sora sa, studentă la Cluj, a fost exmatriculată pentru că unuia care urmărea pioşenia celor deocheaţi i s-a părut că fiica de preot a zâmbit în loc să lăcrimeze.

Am servit masa la Găftiuţa până la începerea şcolii, când m-am mutat la Fericet, revenind doar duminicile şi apoi, din primăvară, mutându-mi cazarea la preotul Oneţ, alături de Nelu Todea şi contabilul Victor Chezan, zi de zi la aceeaşi pensiune.

Încă din primele zile ale lui septembrie mi-am stabilit gazdele: masa la familia fraţilor Dumitru şi Nicolae Todea – porecliţi Dângău – primul mai în vârstă cu soţia Rafila, fără copii, iar Niculae cu soţia Gaftea, avânt 4 copii – Rafila, Sofia, Gheorghe şi mezina – Zoriţa, Sofia fiind în clasa a IV-a şi Gheorghe în clasa a II-a, familie cu stare foarte bună, deţinătoare de pământ şi capete

107


multe de animale, se gospodăreau în comun. Fiind mulţi în familie şi având doar trei camere, nu mi-au putut oferi şi cazare, aşa că am primit o altă ofertă, generoasă, la familia lui Petru Oneţ a Hedrii cu soţia Parastie şi fiica Măriuţa, elevă în clasa a IV-a.

Minunate familii gazdele mele, străduindu-se să-mi ofere tot confortul ce se putea în acea vreme. În timpul iernii, la venirea la locuinţă, după ce serveam masa, întotdeauna focul ardea în sobă, lemnele fiind asigurate atât de gazdă, cât şi de părinţii copiilor.

De neuitat au rămas pentru mine nopţile petrecute în acea cămăruţă cu albul varului de pe pereţi şi mirosul de răşină emanat de podeaua nouă aşternută în acea toamnă. Cocoţată în pantă pe câţiva piloni de brad, vântul ce o învăluia înfăptuia cele mai bizare armonii, de la tonuri grave de fagot până la acute de picolo şi care treceau apoi în coroanele sâlhelor ce se legănau pe timp de furtună în vuietul acela caracteristic şi pe care le-am mai regăsit doar la Ocoale.

După cum nu voi uita nici lecturile până târziu în noapte ori reveriile îndrăgostitului fără speranţe, stând ore în şir asupra foii de hârtie, încropind versuri ale căror rime se lăsau greu prinse în laţ.

Minunaţi oamenii de Fericet, în majoritate purtând numele eroului Horea, acela de Nicola, dar şi mulţi Todea, Oneţ şi Briciu. Oameni petrecăreţi, mereu ne adunam la şcoală şi încingeam o petrecere după ce copiii prezentau un program artistic. Ceteraşul, Romaniţu, mă întreba din când în când: Când mai facem o serbare, domnule învaţator? Şi ce mai ceteraş era Romaniţu, ce cântece de joc cum n-am mai auzit scotea tecera lui, având el un stil de a ataca simultan câte două, trei corzi, scoţând nişte sunete disonante, mai ales la melodiile în care bărbaţii făceau un tropot pe loc, în timp ce descântau nişte versuri deocheate.

Dar mai erau cei din Fericet şi nişte căznitori (ciufelnici) ca nimeni alţii. Doar aici, în mijlocul satului trăia vestitul Neşca, cel despre care auzisem multe şi despre a cărei primă convorbire aveam s-o repovestesc multora.

În primele zile după ce m-am instalat la Fericet, la o ieşire de la şcoală, un bătrân îmi aţine calea şi după ce îmi răspunde la bineţe cu Doamne ajută, mă întreabă:

– Dumneata eşti noul învaţator?– Eu, îi zic.– Eşti ăla care statuşi la Sâmptionuţ, în vale?– Da, eu îs.– Şi aici la cine ai cortel?– Masa o iau la Dângăi, da de dormit în altă parte.– La cine? continuă el cu ispita.

108


Îi spun la cine.– Ăă! la ceala care stă pi moşia muierii! se dumireşte el.Eu însă eram total nedumerit. Cum pe moşia muierii, când

ştiam de la informaţiile politice ţinute zilnic de mai marii utemeului, că s-a terminat cu moşiile şi că moşierii îs acolo unde le e locul, adică la Canal.

– Cum pe moşia muierii? încerc eu.– Adecă îi su’ coada iepii.– Cum sub coada iepii – îngaim eu, tot mai nedumerit.– Păi îl şâ cacă şî îl şî pchişă – mă lămureşte el, zâmbind pe

sub mustaţă, în vreme ce se îndepărtează de mine.Când i-am povestit, în timp ce mâncam, nanei Gaftea de

întâlnire şi de discuţia avută, aceasta începe să râdă: O, da numa amu îl întâlniş pă Neşca? Las-că li-i mai auzi tu (atât la Fericet cât şi la Ocoale, pronumele de reverenţă lipseşte din vocabular; cel mult se spune „tu-dumneata”).

Şi iacă li-i mai auzi tu a şi venit duminica. Vrând să stau de vorbă cu părinţii şi pentru a nu-i lua de la treburile zilnice, am hotărât să ne întâlnim duminica după-amiază la şcoală. Zi călduroasă, printre ultimele din acea toamnă, tolăniţi pe iarbă, se vorbea de toate până la venirea tuturor celor aşteptaţi. Şi din curiozitate, au venit nu numai părinţii însoţiţi de copii, ci aproape întregul sat. Printre ei, iacătă-l şi pe Neşca.

Se apropie, mă salută şi-mi urează: Noa, să ne trăieşti învaţatorule că fain băiet eşti, şi să îmbătrâneşti aici la Fericet, că mânze cu moşii avem bugăt. Mi-am dat seama imediat că vroia să mă bage şi pe mine sub coada iepii.

Şi n-am ce face, îl întreb:– Da, baciule Neşca, ce-i cu vaca aia a dumitale de care am

auzit vorbindu-se de multe ori? Cei prezenţi au început să râdă în hohote: Hai, Neşca, povesteşte-i la învaţator, cum fu la bulci la Chimpeni? îl îndemnau cei din jur, continuând să râdă.

– Noa, cum să hi fost – începe Neşca, în timp ce oamenii prezenţi erau numai ochi şi urechi. Apăi mai an, avusei o văcuţă care după multe fătări, nu mai vru să prindă giţăl, oricât o dusăi la bic. Şi vazând io că nu-i mai de ţânut, mă hotarâi să urlu cu ie la bulci, la Chimpeni. Şî cum mă vazu lumea că ma bag în târg cu vacuţa de ştreang, numa ce să îngramăd pă lângă mine, sa vadă pa cine mai căznesc. Şâ numa’ iaca o neavastuţă că se apropchie de văcuţă, îi pune mâna pă coaste, apăi pă vintre şi pă la uger, şâ după aia mă întreabă:

– A vânzare ţâ vacuţa, baciule?– A vânzare, dară, că doară nu urlai geageca cu ie de funie

109


din vâr-Fericetului până oacea la Chimpeni.Să mai întoarce muieruţa ce să mai întoarce, şâ după aia

întreabă:– Da îi a făta?Când aud întrebarea, io încep a râde:– Vai de mine, tu neavastuţă, da ce fel de vorbă-i asta, nu

vorovi cu pacat!– Da nu-i de fel cu pacat, te întreb numa dacă o dusăşi la bic.– Vai de mine, tu muieruţă, da cum s-o duc la bic? Că asta-i

trecută demult din prostii!Ş-apoi să hi vaazut atunci râs pe cei gură-cască, în vreme ce

muierea care sa departa de noi, îmi aruncă: O hi trecut vaca din prostii, numa tu ramasăşi prost ca drumu.

Aşa am ajuns să dezleg paradigma ce însoţea aprecierea făcută câte unei femei: Las-o, măi, că-i trecută din prostii ca vaca Neşchii!

*

Despre începuturile şcolii arădene nu ştiu prea multe. Până la scrierea acestor rânduri niciun dascăl de pe raza comunei Horea nu s-a învrednicit să culeagă câteva date privind istoricul învăţământului din comuna Arada. Ştiam doar că, în două din cele vreo zece sate şi cătune, sătenii au fost preocupaţi de deprinderea cititului şi scrisului a pruncilor: la Mătişeşti, din cele mai vechi timpuri, unde fiinţa o şcoală veche în care a predat mai la începuturi popa, apoi fiind încadrată cu învăţători. La Fericet, unde nu exista local de şcoală, sătenii angajau un ştiutor de carte de pe raza comunei, punându-i la dispoziţie o cămăruţă în care să poată aduna câţiva copii să-i înveţe a desluşi buchile. Ultimul dascăl de acest tip a fost Moş Daghina, de loc din Mătişeşti. Ne povestea preoteasa Irina Oneţiu că, prin ‘48-’49, un inspector care l-a vizitat le-a descris, fascinat, înfăţişarea sălii de clasă: pe pereţi, de-a valma, icoane cu sfinţi, cu regele şi Mama Elena, cu Avram Iancu şi Horea, dar şi cu Stalin, iar pe masă, cărţi vechi de şcoală alături de un catehism şi o carte de rugăciune. Şi, surprinzător, toţi copiii ştiau să citească, să scrie şi să socotească.

Primul dascăl de meserie a fost Nicolae Tomodat, 1951-’52, urmat de mine, un singur an, şi de Aurel Văjdea, fiind înlocuit apoi de Ila Presecan – toţi patru

Familia Măriuţei Oneţ, fiica gazdei mele de la Fericet

110


absolvenţi de Abrud.Asupra lui Aurel Văjdea mă voi opri puţin. De loc de pe Cerniţa,

absolvent al Şcolii Normale prin anii ‘29, un fel de pelegrin pe la mai multe şcoli, traversând perioade de şomaj, rămânând văduv cu un copil, îşi trăia ultimii ani de apostolat, mutat de la o şcoală la alta. Era o nebuloasă viaţa lui, până şi copilul – elev în clasa a V-a – era mult prea mic pentru vârsta înaintată a tatălui. Noroc cu internatul de la centru unde stătea pe parcursul săptămânii, venind doar sâmbăta la tatăl care stătea într-o cămăruţă la Ghiuri, proprietar şi al sălii de clasă. La un şpriţ, în Câmpeni, inspectorul Ioan Leahu mi-a povestit cum l-a găsit la Sfoartea, unde fusese dascăl în anul precedent. S-a nimerit ca sala de clasă să fie o încăpere destul de mare, încât Vâjdea a tras o perdea, instalându-şi acolo patul în care dormea cu copilul. Nu-ţi spun în ce mizerie stătea, cum îi atârnau zdrenţele de sub haina peticită. Şi culmea, în miez de iarnă fiind, era încălţat cu nişte poaşli din lână. Nu începe bine lecţia şi-l văd ducându-şi mâinile la burtă, şi afară în fuga mare. Aşa au decurs cele două ore cât am stat la asistenţă. Motivaţia stării deplorabile în care ajunsese, spusă de dascăl: „Mi s-au stricat păpucii şi i-am trimis la vale, la reparat, şi-i tot aştept de câteva zile. Neavând cu ce mă încălţa, am răcit rău şi m-o apucat durerea de burtă”. Ajuns la secţie, am luat legătura cu cei de la sindicat şi i-am trimis o pereche de bocanci.

Adevărul despre motivul pântecăraiei lui Văjdea aveam să-l aflu chiar de la el.

Coborând la vale după făina pe cartelă, a apucat la bufet şi s-a îmbătat zdravăn, astfel că n-a ajuns acasă decât pe la miezul nopţii, complet ud de transpiraţie şi de neaua ce-i pătrunsese bocancii descusuţi. Şi-a pus hainele pe sârma de care era atârnată perdeaua şi bocancii pe două surcele aşezate pe sobă. Alimentând bine soba cu lemne, s-a culcat. Noroc cu copilul care l-a trezit cu greu, turnându-i apă pe cap: sala era plină de fumul ce ieşea din ghetele puse la uscat. De nu se trezea copilul, muream asfixiaţi, îşi încheie povestea întâmplării. Şi apoi râzând: Cine drac să-mi deie încălţări? O bătrână vecină mi-o încopcet nişte poaşli, şi aşa am răcit. Să mă fi văzut cum scriam ceva pe tablă, şi dintr-o dată, mâinile pe pantaloni, şi afară la budă, şi tot aşa, cât o stat inspectoru’ Leahu. Da încă o zi, două. Drept să-ţi spun, de atunci m-am ferit să mă îmbăt aşa rău. Ca să mă reţin, m-o ajutat şi copilu’ care mă certa mereu: „vezi mă tată ce faci dacă bei, că mă puteai omorî!”

Nu ştiu ce s-o mai fi ales de Aurel Văjdea, cel care fusese premiant la Normală, după cum ne povestea Horaţiu Paşca,

111


dascăl la şcoala de la Gara Câmpeniului.Făcând parte din grupul conspirativ în care mă cuprinsese

Vichi Mesaroş şi având sarcina să iau legătura cu partizanii ce s-ar fi fortificat undeva între Călineasa şi Scorăjet, după ce partizanii din Muntele Mare au fost răpuşi, ispiteam mereu pe unii ce-şi exprimau revolta faţă de comuniştii ce le-au confiscat pădurile, printre care şi Dângău, Gheorghiuţ – pantofarul – şi Mihaiu lui Petruţa, cel care participase la revolta de la Beliş. Eu eram cel care le furnizam ştirile de la Europa Liberă auzite la radioul de la căminul cultural – printre foarte puţinele existente la acea vreme în sat. Sala căminului fiind în casa lui Sâmptionuţ, aveam cheia de la intrare şi, tremurând de frig, dar şi de frică, stăteam adeseori şi ascultam ştirile şi comentariile lui Noel Bernard şi ale altora. Gheorghiuţ vine cu o idee: are un prieten care are un aparat cu galenă, dar locuind în vale, nu poate prinde emisiile radio, aşa că îmi propune să-l aducem şi să-l instalăm la mine, casa lui Petrea a Hedri fiind pe creastă şi având alături nişte sâlhe pe care se poate instala antena. Nu spun cu câtă trudă s-a făcut întinderea cablului de câteva zeci de metri. (Un asemenea aparat am instalat şi la Ocoale, prilej de ceartă între geologii găzduiţi la şcoală, care voiau să aibă întâietate la ascultarea concertelor). Aveam astfel ştirile la zi.

Şi, la insistenţele mele, ne hotăram cei trei – eu, Dângău şi Mihai – să mergem până la Gheţar, unde aveau ei nişte prieteni buni, animaţi de aceleaşi idei. În miez de iarnă, cu zăpadă abundentă, într-o duminică dis-de-dimineaţă, hai la Gheţar. Când am plecat, fulguia uşor. Trecând prin Costeşti, cei doi se hotărăsc să caute un viţel pentru tăiere, acolo fiind mai ieftini din cauza depărtării, dar şi mai feriţi de a fi reclamaţi, tăierea viţeilor fiind interzisă. Odată târgul făcut, rămânând să luăm viţelul la întoarcere, ne continuarăm drumul.

Ce privelişti de basm cu brazii îmbrăcaţi complet în zăpadă!Nu, nu mai erau partizani. Majoritatea au fost prinşi, alţii,

împuşcaţi în ciocnirile cu securişti şi unii încă ascunşi pe cine ştie unde. Dar spiritul revoltei asupra stării în care au fost aduşi moţii se manifesta din plin şi aici.

Întinşi la taifas, ne trezim că ne prinde târziul şi noi aveam de dus viţelul. Se însera aproape când am ajuns la casa răzleaţă dinspre Fericet, chiar pe creastă. Omul, mulţumit de târgul făcut, se oferă să ne ajute, punând viţelul în sanie, până unde s-a putea, zice el.

De unde nu s-a mai putut, hai pe jos, cu mare greutate,

112


bietul viţel afundându-şi picioarele în zăpada mare, aşa că cei doi se hotărăsc: îl ducem fedeleş până la drumul călcat cu sania când am dus gunoiu’ pă mirişte – zice Dângău. Mihai, care-şi luase toporişca cu el – unealtă însoţitoare când pleca la drum –, taie un păhui, îl curăţă de crengi, apoi prăvălesc viţelul, îi strâng bine picioarele cu funia, ridicând ruda pe umeri şi astfel ne continuăm drumul. Cu mare greutate, ajungem acasă. Îmbucăm ceva şi, la treabă. Viţelul trebuia jupuit, în timpul zilei era riscant.

După ce se termină treaba, mai stăm la un pahar de crampă, împărtăşind impresiile acumulate la întâlnirea cu cei din Gheţar. Când ieşim afară –oferindu-se Mihai să mă însoţească la gazdă pentru că era spre miezul nopţii, auzim câinii lătrând de mama focului. Mihaiule, iară-s porcii voşti pe afară – grăieşte Gaftea, de aia bat aşa cânii. Avea Petruţa, tatăl lui Mihai, 6 porci care stăteau pe afară ca mistreţii, da nici lupii nu-i puteau încolţi, aşa se apărau. Bătrânu’ Dumitru intervine: Ba asta nu-i bătaie a porc, auzâ-l pă Ursu, asta-i bătaie (lătrat) a lup, că de o vreme încoace tot mereu intră în sat. De fapt, în multe dimineţi auzeam copiii ştiruind: Az noapte o dus lupchii cânele lui Dumitraş, ori a lui Negrea, ori a lui… Şi ştiam bine acest lucru, pentru că în multe nopţi auzeam câinele lui Petrea bătând a lup apoi, schelălăind, intra sub casă – construcţia fiind înălţată în partea dinspre vale pe nişte stâlpi groşi – iar în dimineţile cu zăpadă proaspătă, vedeam urme atât în jurul casei, cât şi al grajdului. Ba într-o dimineaţă, când abia mă sculasem, Petrea bate la uşă: Hai, domnule învaţator, să vezi ce ispravă facu Mutu.

Mutu, un bărbat voinic cum nu era altul în sat, cu mustaţă şi sprâncene stufoase, mai tot timpul neras, Gheorghe Nicola pe nume, mut din naştere, avea o grămadă de vite pe care le ţinea toată iarna afară să roadă la tufe şi la cetina de brad, încât se mira lumea, îşi avea oile închise într-un ocol alăturat grajdului, mare ispită pentru lupii atraşi de mirosul împrăştiat de vitele ce hoinăreau prin pădure şi printre huci. Şi mergând Mutu să dea mâncare la oi, numa ce vede o namilă de lup ce, încercând să intre la oi printr-o scobitură în scândura de la pământ, şi-a vârât cu sila capul, da înapoi nu şi l-a mai putut trage. Şi văzându-l, apucă o rudă şi i-o aplică spurcăciunii pe spinare, până ce aceasta şi-a dat duhul, apoi descoase scândura şi îl târăşte mai la o parte. Când ne-a văzut, scoţând sunetele caracteristice celor cu muţenie, începe să se agite, ia scândura şi punând-o la loc, îmi arată cum l-a răpus cu rudiţa.

Şi iaca, în noaptea întoarcerii de la Gheţar, o noapte cu lună plină, mi-a fost dat să văd un spectacol de neînchipuit. Auzind

113


câinele vecinului, Bumb, apoi pe al nostru, când lătrând ascuţit, când schelălăind, m-am dat către fereastră, camera fiindu-mi pe partea spre vale. Se vedea ca ziua. Un lup cât un viţel se ducea la pas, pe lângă colţul drept al casei şi când se depărta puţin, câinele prindea curaj şi făcea câţiva paşi, lătrând din răsputeri. Când se întorcea lupul, schelălăind, fugea sub casă. La un moment dat, lupul se îndepărtează mai mult, de data aceasta coborând panta, şi câinele, prinzând curaj, după el. Numai că în clipele următoare, minune: de după colţul drept al casei, dinspre uşa de la intrare în târnaţ, alţi doi viţei se aruncă asupra bietului nostru paznic, cel care mă simţea de la mare distanţă şi mă întâmpina sărindu-mi în piept; era învăluit de cele trei fiare într-un nor de zăpadă, schelălăind jalnic, stingându-se încetul cu încetul. Şi după alte câteva minute, o altă ceată de dihănii cobora pe şaua ce pornea de la izvorul de unde curgea cea mai bună apă din Fericet. Ajunşi şi aceştia la pradă, încăierându-se unii cu alţii, rostogolindu-se, s-au afundat între tufele din pârâu.

Lunea dimineaţa vuia satul: începând cu cânele îl mic a lui Dângău, şâ a lui Petrea Hedri, pă tăţ cânii i-o măturat az noapte lupchii.

Ajuns la Dângăi, Niculae nici nu mă lasă să mă aşez la masă: Hai numa învaţatorule să vezi ce era să paţi dacă mai întârziam asară. Mă duce prima dată şi-mi arată unde a fost hăcuit câinele mai mic al lor, pe cel mare nu l-au prins că a sărit în târnaţ. Hai să gurim un pic pă coastă, să vezi minunea. Lasă că n-or fugi copchiii, că acolo-i batrinu’ (adică Vâjdea). În jurul grajdului şi mai la vale, apoi mergând în sus, urme de lupi însoţind urmele noastre care, dintr-o mulţime ajunsă pe creastă, s-au împărţit în două cete: o parte au continuat creasta, coborând la izvor şi apoi la casele din jurul lui Petre Oneţ, iar cealaltă, pe calea spre şcoală. Şi mergând înapoi pe urmele noastre, vedem cum s-a tot adăugat câte un lup, doi, îngroşând haita ce s-a despărţit la locul amintit mai sus.

Ajuns la şcoală în fuga mare, trecuse o jumătate de oră ori mai mult de întârziere, suflând greu de efortul fugii, sunt asaltat din toate părţile:

– Învaţatorule, az noapte ne-o luat lupchii cânile!– Şâ pă a nost l-o luat, sare Dumitru.– L-o luat şâ p-a lu’ Ghiuri, sare Eva ce sta din jos de şcoală.– Da am auzât că după voi s-o luat lupchii, că aţ fost la

Costeşti – sare din nou Dumitru, un ţâr de-o şchiopă şi străveziu de slab ce era, dar mare sfătos.

Seara, adunaţi mai mulţi la Dângăi, povesteau care mai de

114


care de cele petrecute în noaptea trecută, dar şi alte întâmplări cu lupi.

– Măi oameni, io va spui ceia direaptă, nu mi-o fost niciodată frică de lupchi. Îmi era drag să mă întâlnesc în cale cu lupu. Se uita drept în ochii mei, apoi se ducea în treaba lui. Da az-dimineaţă când vazui atitea laboace pi urmele noaste, ma prinse frica. Prostia fu a noastă că nu ne gândirăm că lupu flămând adunat în haită la miros de gită, puteau să ne puie la pământ şi pi noi.

Încet, încet, am început să mă integrez, să le pricep dialectul cu rotacismele neauzite până atunci – cetera era teceră, maşina era marşină, scaunul era scand, până era pară, până diseară era pară astară, apoi mâna era brâncă, ciocanul era potcover, cartoful era piciocă ori crumpă. Eram primit cu multă bucurie în casele lor, eram prieteni. Copiii erau harnici, se întreceau din răsputeri între ei şi nici pomeneală de cea mai mică obrăznicie, iarna mergeam împreună la săniuş, iar primăvara i-am învăţat jocurile cu lapta de la Cean, fiind aprig disputat de echipele formate.

Tot în primăvară însă, mulţi dintre ei, grupaţi într-un loc, ajunseseră în culmea disperării.

Era ziua alegerilor de deputaţi în Marea Adunare Naţională şi toţi dascălii eram mobilizaţi mai ceva ca la război. Cei de pe sate primiserăm ordin să încolonăm toţi sătenii cu drept de vot şi să coborâm în vale, la şcoală, unde era secţia de votare, cu muzicanţi în frunte, cu drapele şi cu lozinci. Am scris eu lozincile şi pancartele – eram obişnuit, peste, din pedagogică. Am schiţat pe un carton mare, în cărbune, portretul candidatului care trebuia să fie votat în procentaj de piste sută la sută, cum ne îndruma secretarul de partid, Oneţ. Petrea înrămat şi l-am pus în mâinile lui Dumitraş care voia mereu să fie în frunte. Ba mai mult, având o fetiţă în vârstă de 10 ani, în clasa a III-a, cu ochi albaştri ca cerul şi zulufi de aur, hotărâse: Învaţatorule, eşti numa cu şăpte ani mai batrin ca fata me, nu ca mine, cu zăce faţă de muiere, aşa că nu mai mei de aici, ti-i însura cu fata me şâ io v-oi face casă.

Aşadar, punându-l pe Romaniţu cu cetera lângă Dumitraş şi eu în frunte, satul – bărbaţi şi femei, tineri şi bătrâni, încolonaţi în urma noastră – o luăm spre vale. Când ajungem lângă grupul de copii amintit, îi văd pe aceştia plângând în hohote. Mă opresc mirat: da ce-i cu voi, ce s-a întâmplat? Da va duc la catanie, şi noi rămânem cu batrinu’, spune una printre sughiţuri. Am râs şi i-am liniştit.

Ajunşi la locul destinat, am urmărit până au intrat cu toţii la vot. Eu nefiind major, aveam doar 17 ani, n-am avut voie să intru în sala cu urne. Prezenţa? Sută pi sută, unii au venit de frică, dar

115


marea majoritate, ca la circ. Era pentru prima oară când s-au afişat încolonaţi, cu Romaniţu în frunte. La fel au venit şi de pe celelalte sate. Şi l-au votat cu drag pe Ioan Moga Fileru, un mare şi înţelept slujitor al unuia şi mai mare şi mai înţelept, Romusul Zăroni, cel care, ajuns în cabinetele lui Petrică Groza, la guvern, l-a întrebat pe unul de pe coridoare de unde ar putea vorbi cu Hinidoara, i s-a spus, de la cabina telefonică. Şi a intrat Romică în cabină, tot întorcându-se să vadă telefonul, şi-a zis: măi, drăcie, aici la capitală îi altfel ca la poştă la noi, şi văzând un fel de nuştiuce, alb, ridică capacul şi începe convorbirea: alo, Hinidoara, aici Romulus Zăroni, vreau să vorbesc cu tovarăşa mé. Văzând că nu-i răspunde nimeni, decide, sigur trebuie să trag de mânerul cela, şi plecându-se mai mult în vasul cel alb, trage de mâner, şi apoi, tare: Halo, Hinidoara, plouă aşă tare acolo, că m-o udat tăt pă cap. Intrând în cabinetul ministrului, acesta îl întreabă mirat unde naiba s-a udat aşa pe cap? Am vrut să dau telefon de la cabină, da n-am putut, că la Hinidoara plouă de-i prăpăd. Dumirindu-se, Groza îl dojeneşte: mă tu n-ai fost în cabina telefonică, ai fost la closet.

Şi multe belele i-a mai făcut Zăroni primului ministru. Mereu îi miroseau ciorapii. Măi Romi, mai schimbă-ţi naiba ciorapii, că-i ameţeşti pe cei ce stau lângă tine. Acesta, spăşit, îl asigură că aşa va face. Şi iacătă, într-o seară, vrând să-l scoată în lume, îl duce la operă, aşezându-l în loja centrală. După un timp, Petrea: Ce dracu măi Romi, iară eşti cu ciorapii nespălaţi, la care Zăroni începe să râdă în hohote, încât Groza este nevoit să-i astupe gura cu palma: mai şi râzi? după ce îţi put mai tare ca oricând. Cum să nu râd?! Am ştiut sigur că nu mă crezi – şi scoţând tacticos câte un ciorap din fiecare buzunar al hainei – uite, vezi că i-am schimbat?

Şi alta, şi mai şi: mergând Zăroni de unul singur pe Calea Victoriei, o vede pe strada opusă pe Ana Pauker şi, vesel, o salută, strigând din răsputeri: Servus Anus pancurus! Întors la guvern, iar muştruluială: Păi bine, măi omule, numa prostii faci. Cum ai strigat după tovarăşa Ana? Da n-am strigat, că am salutat-o cu respect. Cum, mă, spunându-i Anus pancurus? Păi i-am latrinizat numele, îi răspunde acesta intrigat.

O, şi câte nu au mai circulat pe seama celor doi!Apreciam mai sus hărnicia elevilor, dorinţa de a învăţa,

plăcerea de a realiza serbări, având înclinaţie deosebită spre recitare şi cânt. O aud şi acuma pe Măriuţa gazdei la care stam, cu câtă sensibilitate declama Mama lui George Coşbuc. Dar îmi amintesc şi de Dumitru cel firav, care recita plin de mânie versurile aceluiaşi autor care incriminau pe ciocoi, dar, ajungând

116


la ultimele versuri, nu l-am putut scoate nicicum din pronunţia autohtonă, cea de Hiristos, astfel că aşa a rămas… Hiristoşi să fiţi, nu veţi scăpa nici în mormânt!

La sfârşitul clasei a IV-a se făcea un fel de examen în prezenţa unui delegat. Toate mergeau bine, mai puţin limba rusă pe care o prindeau greu. Şi mai erau şi alea litere încurcate, care la scris se amestecau şi se înlocuiau cu cele româneşti. Doar poeziile le reţineau cu multă plăcere şi le reciteau celor de acasă, aşa că s-a minunat colega de la centru – Puşa David, cea care preda limba rusă la ciclu, asistentă la igzamăn – când i-a auzit pe ai mei recitând poezia Actiabriata: Mâ vesiolâe rebeata / Naşe imea Octabriata / Mâ ne liubim lişnih slov / Bud gatov, vsegda gatov, scrisă cu litere latine în caietele lor pentru a o putea memora, însemnând: Octombriştii. Noi suntem copiii veseli / Al nostru-i nume-i „Octombriştii” / Noi nu iubim vorbele goale / Suntem gata, întotdeauna gata!

Şi cu acea ocazie ne-am adus aminte de examenul nostru de diplomă la limba rusă, când bunul şi iubitul nostru profesor, Ieremia Gherasim, cel care mi-a cumpărat primul tablou, o minunată şi reuşită copie a unei ierni ruseşti, ne-a dat să învăţăm câteva lecţii printre care şi Crasnaia Şapocica (Scufiţa Roşie), lectură venită pe biletul de examinare colegului Samson Bota, premiantul clasei. Premiant, premiant, dar emoţiile îs emoţii: domnul profesor Ieremia, uitându-se pe deasupra ochelarilor, i se adresează: No, scajâte, prepadavatel Bota Samson, iar acesta se şi repede: Crasnaia Roşie, moment de amuzament şi destindere, după care, luând carte în mână doar de formă pentru că ştiam cu toţii lecturile pe dinafară, începe: Jâla, bâla, devocica Maşa. Adnajdi, mati gavarit Maşe: Crasnaia Şapocica… apoi traduce: A fost odată o fetiţă, Maşa…

S-au descurcat bine copiii, doar Otilia, care stătea cu două case mai sus de şcoală s-a roşit ca un rac, despărţind la sfârşit de rând pe tablă cuvântul curte într-un anume fel, ceea ce a stârnit râsul tuturor, numai ea, emoţionată peste măsură, nu pricepea ce se întâmplă.

În timp ce scriu aceste rânduri am în faţă scrisoarea Măriuţei Oneţ şi mă tot minunez cum fata din vârful Fericetului, care a mai urmat doar clasa a V-a la ciclu deoarece în 1955 i-a murit mama, cu un scris frumos, se exprimă logic şi coerent la cei 66 de ani împliniţi. Ţin să vă anunţ că am primit plicul de la Dumneavoastră şi am înţeles totul ce mi-aţi scris, nu ştiu dacă mă credeţi câtă bucurie am avut văzând că după atâţia ani v-aţi adus aminte de noi. Eu v-am scris despre toţi colegii mei de clasă care pe unde se

117


găsesc şi care mai sunt în viaţă şi care au decedat. Am înţeles că în vară s-ar putea să veniţi pe la noi, cu cea mai mare plăcere vă aşteptăm şi vă primim – scrie ea, având doar câteva greşeli de ortografie – scuzabile zic eu (ţinând seama de faptul că se practică şi la case mai mari).

M-am bucurat, dar m-am şi întristat citindu-i scrisoarea în care face referire şi la cei 20 de colegi. M-am întristat citind ceea ce stătea scris în dreptul unora, începând cu prima din catalog: Brici Maria: văduvă, are 4 copii – 2 fete şi 2 băieţi, apoi, a doua: Bumb Elena, rămasă văduvă cu 5 copii, Costea Maria decedată, Lazăr Nicolae decedat, rămas 4 copii în satul Fericet; Lazăr Sabina decedată; Nicula Otilia, decedată, rămas 2 copii; Oneţ Tudor, Fericet, decedat, rămas 5 copii; Todea Otilia, decedată sat Râşca, având 9 copii din care 3 ologi. Cutremurător!

Unde-s copiii mei cei veseli, cei care dimineaţă de dimineaţă, în timp ce-l aşteptam şi pe ultimul – nu aveam ceas nici eu, nici marea majoritate a sătenilor – eu răsfoind prin caietul cu planuri de lecţii (trebuia dus la directorul Butelanc la semnat) ori prin manuale – sporovăiau, transformându-se în purtători de ştiri a tot ceea ce s-a întâmplat peste zi în sat pentru că erau martori la toate discuţiile celor mari, fie părinţi, fie neamuri, fie vecini. Aşa am aflat cum tatăl Evei Nciula ce stătea sub răzorul şcolii, într-o zi de sfârşit de iarnă, a băgat cei doi boi, pe rând, în casă ca să-i spele pentru a-i putea duce la bulci la Chimpeni, cum se îmbătară doi şi s-au luat la ceartă, cum ceala fu prins cu muierea celuia, cum giniră lupchii la gitele Mutului, şi câte multe altele. Dar şi cum o ginit preţeptoru şi-i luă la unu vaca, iar la altu un bicuţ de un an, că n-o plătit aruncuşu.

În rest, am mai spus-o şi în alte pagini, ne ştiam trăi şi tinereţea, aşa săraci cum eram, sărbătorindu-ne onomasticele ori zilele de naştere, organizând serbări cu tineretul, urmate de joc la căminul cultural.

De pomină a rămas o drumeţie la Gheţar. Reveniţi din concediu în vara lui ‘53, un grup de băieţi ne hotărâm să facem drumeţia amintită. Singurul care fusese la Gheţar eram eu, aşa că m-am erijat drept ghid. Numai că, străbătând atâta cale o singură dată şi pe timp de iarnă, mereu trebuia să apelăm la cei întâlniţi în cale, răspunsul cărora era acelaşi: numa oacea, adică mai aveţi puţin. Pe măsură ce fâneţele se înmulţeau, grupuri de femei adunau brazdele de fân, aşa că am simţit apropierea caselor. Hotărâţi fiind de la plecare să căutăm un miel din fătări târzii, ştiind că aceia sunt păstraţi pe lângă casă, Ghiţă Tecioriu se adresează unui grup de trei femei ce stăteau rezemate în cozile uneltelor şi priveau spre noi:

118


– Nană, nu aveţi un miel de vânzare?– Núuu! răspu nde una din ele, cu accent pe primul „u”.– Da un ied? – insistă Ghiţă.– Núu!, vine răspunsul aceleiaşi.După ce facem câţiva paşi, continuându-ne drumul, numa’

ce auzim pe o alta:– Ba avem un ied móoort! Hai suflă-i în cúr, să-ngiiie! –,

ultimul cuvânt fiind rostit într-o acută ce a făcut să răsune valea, în timp ce cele trei au izbucnit într-o hohot de râs ce ne-a molipsit şi pe noi.

*

Despre colectivul de cadre didactice am pomenit în mai multe pagini anterioare, evidenţiind unitatea şi buna înţelegere ce ne-a caracterizat, comportament imprimat în mare măsură de personalitatea învăţătorului Traian Butelanc, directorul şcolii de centru – dascăl cu experienţă, echilibrat şi modest, exigent, dar şi înţelegător. Acestuia i s-au adăugat învăţătoarea Irina Oneţiu, profesorii Constantin Lazăr şi Ioan Todea, cu experienţa a mai multor ani vechime, dar şi tineri absolvenţi de pedagogică abrudeană, precum Paraschiva Haţega, Gheorghe Tecioiu, Virginia David, Vâtcă Ioan şi subsemnatul, secondaţi de absolventa de Blaj, Paraschiva Pădurean, astfel că şi majoritatea dintre suplinitori s-au încadrat pe aceeaşi linie de conduită.

Încadrarea şcolilor în Arada în anul şcolar 1952-53

Nr.crt.

Numele şi prenumele Statutul Funcţia Unitateaşcolară

Nr.elevi

1. Butelanc Traian înv. director Centru 1482. Todea Ioan prof. prof. Centru3. Lazăr Constantin prof. prof. Centru4. Pădurean Paraschiva înv. prof.

suplinitorCentru

5. Şpan Maria liceu prof. suplinitor

Centru

6. David Virginia înv. prof. suplinitor

Centru

7. Oneţiu Iina înv. înv. Centru8. Haţegan Paraschiva înv. înv. Centru9. Hădărean Remus înv. înv. dir. Fericet 4510. Vâjdea Aurel înv. înv. Fericet11. Dăbăcan Vasile înv. înv. dir. Mătişeşti 7712. Tecioiu Gheorghe înv. înv. dir. Preluca 4313. Vâtcă Ioan înv. înv. suplinitor Giurgiuţ 92

119


14. Iancu Ioan liceu înv. suplinitor Giurgiuţ15. Cristea Nicolae şc. prof. înv. suplinitor Trifeşti 8216. Creţu Aurelia şc. prof. înv. suplinitor Trifeşti17. Neag Ana şc. prof. înv. suplinitor Pătruşeşti 10718. Suciu Ioan liceu înv. suplinitor Pătruşeşti

Sfârşit de an şcolar, sfârşitul primului an de dăscălie şi ultimul la Fericet, pentru că, la mijloc de august 1953, sunt chemat la Secţia de învăţământ raională şi mi se înmânează decizia de numire ca director al Şcolii elementare de 7 ani din comuna Vidra. E propunerea tov. inspector Savu, care a făcut inspecţii la Arada şi s-a edificat asupra activităţii dumitale – precizează şeful secţiei, Ioan Marcu. Te prezinţi imediat la Vidra pentru că ai mult de lucru, e primul an când funcţionează şi ciclul II.

Şi tot Ioan Marcu va fi acela care, la început de septembrie, mă cheamă urgent la raion şi îmi comunică: Tovarăşe Hădărean, ordin de la partid: pentru că ai fost exclus din uteme, nu corespunzi funcţiei de director, aşa că predai imediat direcţiunea şcolii tovarăşei Tocaciu Maria şi te duci în locul ei la Valea Morii.

Astfel se deschide un nou capitol.

Fericet, în centrul pozei, casa memorială a lui Horea

120


Monumentul închinat lui Horea de către învăţătorii din jurul Albacului, în 1938, din iniţiativa lui Nicodim Todea – în faţa casei memoriale

restaurate.

DASCĂL LA VALEA MORII

Curios lucru, în loc să-mi provoace indignare, această schimbare de macaz a venit ca o uşurare, eliberându-mă de o povară ce apăruse intempestiv în calea mea. Este vorba de obsesia sentimentală ce m-a însoţit în ultimii trei ani şi care începuse să se estompeze, dându-mi seama de zădărnicia acesteia când, însă, ca o ironie a sorţii, cea pe care mă străduiam să o uit, a fost numită la şcoala a cărei conducere o preluasem de curând.

Iată-mă, aşadar, transferat peste noapte la Ponorel-Valea Morii, transfer binecuvântat atât prin îndepărtarea de sursa deziluziilor, cât şi prin climatul deosebit găsit la Ponorel. În primul rând un director – dascăl de viţă veche, universal pregătit şi care-ţi impunea respect în ciuda unei apropieri prea libertin manifestate. Uşa dascălului Corbea Pop era larg deschisă în permanenţă pentru toţi colegii, precum şi pentru oaspeţi. Dar tot aici am regăsit-o pe draga mea colegă Georgeta David şi care avea vechimea de un an la Valea Morii, precum şi pe tot atât de

121


dragii colegi, soţii Viorel şi Victoria Drăgoi, învăţători la Bobăreşti. Li s-au alăturat alte două colege – Viorica Cadar şi Paraschiva Popa – precum şi noile cunoştinţe – Mărioara Vesa, Mărioara Şerbănescu – absolvente de Cluj – şi preoteasa Laura Gligor, conturându-se, astfel, cercul de dascăli şi prieteni alături de care am parcurs un an plin de satisfacţii şi împliniri sufleteşti. La aceştia s-a adăugat pe parcurs o enigmatică profesoară, Dorina Miloşescu, venită taman din Bucureşti. Plinuţă, cu nişte pulpe butucănoase, cu un păr bogat ce-i curgea valuri de tăciune pe umeri şi pe spate, plină de sine, dar fără a respinge, deosebit de cultă, se vedea clar descendenţa din ceva familie fostă. Şi nu ne-a mirat când, la consfătuiri ori la alte şedinţe comune la raion, o vedeam în compania profesorului Ilie Moşic. Ştiam doar atât, că este profesoară de limba franceză şi aici preda limba română. Cu atât mai mult beneficiul neaşteptatului transfer cu cât, la Vidra, chiar din a doua zi de prezenţă şi cunoaştere a celor trei dascăli – familia Resiga, domnul pensionar, iar doamna încă în funcţiune şi învăţătorul Corcheş în prag de pensionare, se bârfeau care mai de care, fiecare încercând să-şi impună valoarea în detrimentul celuilalt.

Destul de repede m-am integrat în noul climat, în primul rând prin instalarea la o gazdă agreabilă, Nicolae Drăgoi. El, Culiţa Dodeş, mult mai în vârstă decât soţia, un bărbat sfătos, fost cantonier la drumuri, mare pescar de la care am deprins şi eu meşteşugul, prieten cu păhărelul – dar nu peste măsură. Ea, Zoriţa, o femeie cât un dop, sprintenă ca un prisnel, harnică, bună gospodină, îl alinta pe Culiţă cu tăticule, deşi nu aveau copii. La această familie, împărţind o odaie destul de încăpătoare cu un mai vechi locatar, Remus Lupu, contabil la Cooperativa de consum, de loc din Bucium Poieni (nu-mi închipuiam atunci că vom deveni consăteni prin adopţie şi că la intrarea în Poieni mă voi opri adesea la poarta Suciţii Lupului, întrebând ce mai face Remus – de altfel, acesta s-a stins din viaţă nu după mulţi ani).

O a doua familie cu totul deosebită, pe care aveam să o cunosc în următoarea zi, a fost aceea a lui Vesa din Valea Morii, gazda colegei Tuţi David. Baciu Nicolae, un bărbat de statură mijlocie, şaten, şi soţia, o brunetă corpolentă, părinţi ai lui Emil, un tânăr robust, fierar de înaltă clasă, care o avea ca soţie pe Lenuţa din neamul Drăgoieştilor din Sălcuţa şi pe fetiţa lor de 7 ani. Ei erau familia pe care o vizitam zilnic atât la începutul orelor de curs, cât şi la sfârşit.

Odată cunoscută familia lui Baciu Nicolae Vesa, Tuţi David

122


m-a condus la localul noului loc de muncă. Şcoala, o fostă moară din a cărei încăpere destul de mare i-a fost înlăturat coşul în care se puneau boabele de măcinat, a fost mobilată cu nişte bănci de 4 locuri aduse de la şcoala de centru, o masă pentru dascăl şi o tablă; clădire veche din bârne destul de groase şi pardosită tot cu bârne, stătea parcă gata să se prăvălească de pe buza fostului iaz.

Un prim gând: trebuie construită şcoală nouă. În bună înţelegere cu cei de la Sfatul popular, cu secretarul Sicoe, apoi cu brigadierul silvic Vesa, în primăvară s-au marcat primii molizi din pădurea de la poalele Şturului şi stiva de trunchi adusă de părinţi creştea văzând cu ochii, iar alături, o altă stivă de grinzi fasonate tot de părinţi, lucrare preluată din toamna lui ‘54 de Adrian Drăgoi, proaspăt absolvent.

Zi însorită de început de toamnă, numai bună de a drumeţi spre o altă familie, cea a Drăgoilor din Pleşcuţa. Pe baciu Ion Drăgoi şi Samfira, părinţii colegilor Viorel – promoţia 1951, Teofil – coleg cu mine şi Adrian – promoţia 1954, îi cunoşteam din desele vizite pe care aceştia le făceau fiilor la internatul din Abrud şi aşteptam cu nerăbdare revederea la ei acasă, acolo în vârf de munte.

Luând-o pe firul văii ce izvora de sub colţul Sturului, vale devenită Valea Morii, ce pusese de-a lungul secolelor în mişcare roata a zeci de mori, trecând prin lunci, apoi urcând printre livezi şi fâneţe presărate din loc în loc cu gospodării bine aranjate, privind din când în când înapoi, aveam impresia că colţul Sturului devine tot mai înalt, stânca nordică, golaşă, strălucind în bătaia soarelui ce trecuse de amiaz. Şi ce bucurie când, ajuns pe platoul Pleşcuţei şi intrând în curtea lui baciu Ioan, dulgher vestit, i-am găsit reuniţi pe toţi colegii – Viorel, căsătorit cu colega şi prietena Victoria Vomir, de loc din Băişoara, Teofil şi Adrian şi făcând apoi cunoştinţă cu Rodica, proaspăt admisă la aceeaşi pedagogică abrudeană, cu Estera, care terminase clasa a IV-a la Valea Morii şi cu Olga care, peste ani, va deveni şi ea învăţătoare, unde mai pui că dăscălimea din clanul dulgherului se va mări prin mariaje cu încă trei cadre: educatoarele Sofia Bodrilău, soţia lui Teofil, şi Rodica Bocşa, soţia lui Adrian, profesorul George Todoran, soţul Rodicăi, urmaţi apoi de educatoarea Gabriela, fiica lui Viorel şi învăţătoarea Dana, fiica Esterei.

Mare bucuria revederii, stând la taclale până spre seară lângă un pahar de crampă zămislită din poamele grase de Pleşcuţa şi lângă plăcintele cu brânză coapte pe lespede, cum

123


numai nana Samfira ştia să le facă. (Nu-l pot uita pe Gicu Todoran care îmi povestea: Măi, la prima vizită la viitorii socri, când am dat de plăcintele coapte pe lespede, am mâncat vreo 20 că a avut ce asuda soacra până a copt altele şi pentru ceilalţi).

Şi uite aşa, dascăl de Valea Morii devenind, am străbătut zilnic vreo trei kilometri pe firul văii, traversând când de pe bolovan pe bolovan ori de pe bolovan pe punte. Şi aici, aceiaşi copii sărăcuţ îmbrăcaţi, majoritatea cu opincuţe, cuminţi şi dornici de învăţătură, cu părinţi sărmani – mai ales cei din Berindeşti şi din Jdeobeni, cooperanţi cu toţii, făcând tot ce le stătea în putinţă pentru pruncii lor.

Revenind la colectivul de colegi, cu totul deosebiţi, – bărbaţii învârtindu-ne mereu în jurul directorului Corbea Pop. Căsătorit cu Viorica lui Găldău, una dintre familiile cele mai înstărite din Ponorel, stăteau într-o casă cu mai multe camere, fiind deposedaţi doar de sala mare în care socrii avuseseră prăvălie şi devenită acum magazin al cooperaţiei săteşti. Mai aveau în curte o clădire, la demisolul căreia se afla pivniţa, iar sus, atelierul meşterului Corbea. Pentru că, aşa cum spuneam mai sus, era universal pregătit în fel de fel de meserii. În primul rând, era singurul electrificat de pe Valea Arieşului, având instalat un generator de curent pus în mişcare de un fir de apă derivat din Arieş. Apoi repara o multitudine de maşinării: ceasuri, maşini de cusut, aparate de radio, biciclete, motoare şi mai ştiu eu ce. Acolo ne adunam şi-l urmăream cum desface şi înşurubează, cum lipeşte cu cositor şi cum meştereşte rotiţe dinţate la strungul minuscul, cum înlocuieşte orice piesă defectă. Şi ne amuza dialogul purtat cu clienţii:

– Bună ziua, domnu’ Corbea.– Zua bună, Niculae, Pătru, Teofile, Mărie ori Evă. Da ce-i

baiu?– Apăi dacă-i face bine să-mi diregi parapleu aista, ori

moşina de cusut, ori…– Da ia să văd cum ai deschis uşa?– Cu picioru – râdea cel întrebat.Şi râdeam şi noi. Asta însemna că cel venit avea mâinile

ocupate cu plata, adică ţinea uiaga cu ţuică. Şi imediat era pus în funcţie ceainicul de alamă pe fundul căruia se punea un pic de zahăr şi chimion ca, după ce se prăjeau, să se toarne ţuica de prune, combinaţie plăcut mirositoare şi deosebită la gust, numită crampă. În serile călduroase ieşeam pe o laiţă, la drum, apoi, înfierbântându-ne în discuţii, ne roteam şi păşeam, nu ştiu cum, tot în jos, ajungând până spre Dodeş când, trezindu-ne că s-a

124


terminat fiertura, ne întorceam de unde am plecat.Dar eu mai aveam un câştig din relaţia apropiată cu domnul

Corbea: puteam sta cât doream să ascult Europa Liberă la radioul din atelier, în linişte şi siguranţă deplină faţă de condiţiile de audiţie la căminul cultural din Arada. Spre deosebire de dezbaterile pe teme politice pe care le aveam la Arada, aici fiind urmărit în permanenţă de zeloşii utemişti de la raion, m-am ferit să le dau motive de altercaţii verbale, cunoscând de la unii dintre colegi că se interesau mereu de relaţiile pe care le am cu diverşi săteni, precum şi de motivul plecării dese la Arada şi la Abrud. Atenţionări din partea colegilor, precum: Iar a întrebat Simedrea de tine, dacă te vizitează cineva şi dacă ai mai fost pe la Arada, ceea ce mă întărâta şi mai mult în punerea în aplicare a planului de evadare, incitat fiind şi de ultimele scrisori primite de la Florea Ceauşu – cel care se semna la expeditor Florica Ciama – nume sugerat de mine pentru a nu atrage atenţia.

Şi aşa procedam şi în corespondenţa cu Vichi Mesaroş, folosind printre rânduri cerneala simpatică amintită anterior, conţinutul scrisorilor fiind banal, ca de la o fată ce-şi ascundea cu timiditate sentimentele.

Altfel, viaţă liniştită. Colegul de cameră, contabil fiind, stătea de dimineaţa până seara între fişe şi bilanţuri contabile, astfel că seara, de cum punea capul pe pernă, adormea buştean, devenind insensibil la lumina lămpii de petrol atârnată deasupra căpătâiului capului meu, după cum nu-l supăra nici foşnetul filelor cărţii ce o citeam. Şi, mai mult ca la Arada, la Ponorel aveam bune surse de carte, în primul rând de la domnul Corbea, apoi de la doamna Laura, de la Mărioara Vesa şi din Avram Iancu de la Lenuţa Pogan şi familia Porumbel. Ca şi la Fericet, încercam atât nararea, cât şi versificaţia, multe dintre ele pierzându-se, rămânându-mi însă una, destul de naivă, dar care surprinde dascălul de Valea Morii:

Mare fericire esteCa să fii învaţatorÎntr-un sătuc de la munteDe pe Valea Morilor

Şcoala? O cocioabă vecheCe se leagănă în vântCe-a fost înainte, astaŢi-o pot spune-ntr-un cuvânt

Moară, după cum se vede,Dar nu macină porumb, Nici se-nvârte roata, roată,Cum s-a învârtit Columb.

Pe podelele din bârneNu mai vezi grămezi de saciVezi doar câteva băncuţeCe-i aşteaptă pe ciraci.

Pe cărări întortocheateCe pornesc din vârf de munteVin copiii către şcoalăSlova cărţii s-o asculte

Vin copiii din JdeobeniVin şi cei de la PleşcuţaVin şi ceia din BendeştiOri ceilalţi de la Sălcuţa.

125


Dinspre vale, pe-un drumeagCe pârâul însoţeşteSe iveşte-un tinerelPăşind sprinten, voiniceşte.

Se opreşte la furnalCa-n fiecare dimineaţăUnde cei câţiva moreniCazanului îi dau viaţă.

Ţâncul Pasea se foieşte El e doară meşter mareSub privirile atentePune borhotu-n căldare

Noa, Învaţatorule –Vesel i se adreseazăCe-a ieşi de-aici îi bunăTomna col cătă amiază

Când îi lăsa pruncii sloboziTi-i opri un pic la noiŞi-i gusta din astă zamăCe te-a face mai vioi

Dascălu’ îi lasă-n voieŞi spre şcoală se îndreaptă.Intră-n clasă. Bună ziua!Toţi copiii spun deodată

Apoi privirea şi-o roteştePeste cei copii damnaţiCu hăinuţele cârpiteŞi-opincuţe încălţaţi

Şi începe târguiala:Îmi uitai caietu-acasăNu scrisăi ce-avui de scris,Fraţii mai mici nu mă lasă!

Zice una dintr-a patra:Pă când să-nvăţ poeziaM-o pus mama să grijescDe-aia mică, de Sofia

Altu-avu grijă de gite,Alteia părinţii – urlarăLa Chimpeni, cu o vacuţăCă ieri fu bulciul de ţară.

Şi uite-aşa, tot câte unu’Se scuză că n-o pututSă ticească şi să scrieCă el vreme n-o avut.

Ce să facă bietu’ dascăl?!De necaz, şi de alean,Face şi el precum celaMarius Chicoş Rostogan:

Nu-i aşa că aci scrieFoc, ureche, lumânareŞi-asta-i Dunărea ce curgeSă se verse în cea mare?

Gata-s orele. Bună ziua”Spun copiii iar deodatăŞi voioşi, nevoie mareSpre acasă se îndreaptă

Amărâtu’ dascăl pleacă.De furnal nu-şi aminteşte,Pân-ce Pasea, căldăraru’:Haide Dascăle, pofteşte!

Şi îs mulţi părinţi acoloDin Jdeobeni şi din SălcuţaDe sub Stur şi din Veseşti,Din Bendeşti şi din Pleşcuţa

Ce şedinţă se încinge!Hai noroc, că-i bună tareŞi trăiască-ne cilediulDea Domnu, să crească mare!

Uită dascălu’ de toate,De copii şi de amarÎnchină cu cei de faţăCiocnind câte un pahar.

Tot aici am reluat şi pictura, un ulei pe carton, înfăţişând o moară de apă, pe care l-am dăruit Lenuţei Pogan.

Multe ar fi de pus în pagină din cele trăite la Ponorel: drumeţiile în împrejurimi, escaladarea Sturului ce m-a pus la un

126


moment dat în imposibilitatea de a mai face o mişcare, văzându-mi prăbuşirea de la zeci de metri, vuietul sloiurilor de gheaţă ce se rostogoleau aduse de Arieş, chemarea vidrelor la vremea împerecherii; întâmplarea nefericită când în miez de iarnă au născut în acelaşi timp căţeluşa şi pisicuţa lui Dodeş şi, îngheţându-le puii, i-au adus şi i-au pus pe pragul camerei noastre; cele două săptămâni în care l-am avut practicant pe vărul Gavrilă Hădărean, în prag de absolvire a pedagogicii, şi care m-a salvat de a fi strivit de copitele unui cal speriat, trăgând o căruţă plină cu scândură şi care, în goana mare, a sărit pe butoaiele de lângă magazin unde mai mulţi stăteau la taclale, Gavrilă având prezenţa de spirit să

Culegătorii de comori coborând de la Avram Iancu spre Vidra

mă tragă spre el în timp ce calul, împins de greutatea căruţei, a sărit pe butoiul lângă care stăteam; despre balurile din Avram Iancu unde ne cânta la acordeon regretatul Gusti Iancu şi despre găzduirea la o colegă care, de emoţie, a făcut să i se rostogolească un căşuţ de pe farfurie, mama acesteia, o femeie cu totul deosebită, liniştind-o: nu-i nimic, dragă Minervă, adă-l pe celălalt din cămară că pe ăsta l-om curăţa noi – şi câte altele, dar

127


care, sper să vadă lumina tiparului într-o altă carte. După cum, tot acolo îşi va găsi loc experienţa încercării de fugă din ţară, episodul conacului Brătienilor de la Florica şi al celulelor de la Piteşti şi Cluj, lucruri de care am pomenit şi în Normalist la Abrud, precum şi la începutul prezentei cărţi, evenimente în urma cărora, având ajutorul bunului prieten Ioan Leahu, m-am refugiat la Gârda şi de aici mai sus, la Ocoale.

Am mai revenit la Ponorel şi respectiv Valea Morii în anul 1978, cu o expediţie pionierească ce a durat 17 zile, achiziţionând, printre altele, de la familia Vesa din Valea Morii o splendidă furcă de tors şi înregistrându-l pe renumitul taragotist, Rovin.

DASCĂL LA GÂRDA DE SUS

Eliberat de la Piteşti în ziua de 14 august, ajuns acasă de Sfântă Mărie, am stat doar câteva zile în familie, starea încordată între mine şi tata determinându-mă să plec spre munte. În afară de câteva vorbe grele adresate în acea după-amiază de sărbătoare, nu am mai avut niciun schimb de cuvinte până târziu, în toamnă, când…

Un telefon urgent mă scoate de la ore şi fuga la Sfatul Popular. Eram chemat de Trifon Crişan, director la Săcătura: Hădărene, vino imediat la Săcătura să-l iei pe tatăl tău care, în drum spre tine, s-a răsturnat în Arieş şi i-au fost prinse picioarele sub laterală, el sprijinindu-se în braţe deasupra apei. Cu mare greu a fost scos de acolo şi se pare că are un picior rupt.

Am alergat la autobaza Kvarţitului şi şeful coloanei mi-a pus la dispoziţie un Molotov, încât în mai puţin de o oră am fost la Săcătura. Trifon Crişan mă aştepta în drum, în faţa casei în care îl duseseră pe tata, unde îi uscaseră hainele. Cu acelaşi Molotov l-am dus la gara Câmpeni unde, până la venirea trenului, l-am instalat la Scurtuleana, eu trebuind să alerg în oraş să iau ceva de mâncare, desaga cu alimentele ce le adusese fiind luată de apă. (Îmi amintesc de multe ori cu drag de mărinimosul şef de coloană care mi-a întins mâna de ajutor fără ezitare şi fără vreo pretenţie. Am fost bucuros când, după ce m-am instalat la Ocoale, am reluat pictura şi primul tablou pictat i l-am înmânat bunului profesor Gherasim Ieremia, iar al doilea l-am dăruit de Paşti celui care m-a ajutat cu atâta suflet).

Instalaţi într-un compartiment de cl. I, fiind singurii ocupanţi, după ce am îmbucat ceva, tata a început să mărturisească faptul că, nemaiputând suporta modul cum ne-am despărţit în vară, s-a

128


hotărât să vină la mine. A găsit în gara Câmpeni un camion ce transporta traverse la minele din Gâda, şoferul instalându-l pe o prelată în apropierea cabinei, unde să nu fie zdruncinat de hopurile drumului. Totul bine până când, la ieşirea din Săcătura, un cal ieşit dintr-o curte a tăiat calea camionului, iar şoferul, vrând să evite ciocnirea, a tras tare de volan, răsturnându-se de pe malul destul de înalt, în apă. Au urmat clipe de groază. L-am auzit de multe ori, cu prilejul întâlnirilor în familie, povestind: M-am trezit în apă, pe foale, cu picioarele prinse sub camion şi eu înghiţind apa care trecea peste mine. Cu greu mi-am ridicat capu’, apoi pieptul şi m-am rezemat în mâini. S-au adunat imediat grămadă de oameni care au adus grinzi, încercând să mă elibereze, în vreme ce strigam din toate puterile, „mă înec, oameni buni, şi mai am de crescut copii” – scenă pe care avea s-o repovestească şi Trifon cu ocazia multor întâlniri în grup de prieteni. Mi-am văzut sfârşitu’ – continuă tata, mai ales când una dintre grinzi, pusă pă un butuc şi băgată sub camion, s-o rupt după ce o fost ridicată un pic de pe picioare şi când o „zognit” toată greutatea pe picioare, atunci am simţit o durere ascuţită în piciorul drept, pesemne că atunci mi s-o rupt. Noroc mare am avut cu directoru’ care m-o dus la o casă şi o adus doctoru’ care mi-o pus picioaru’ în „lopăţele” şi mi-o dat şi ceva pirule.

Mai luând o pirulă, tata şi-a dat drumul enigmaticei întâmplări trăită la început de august: Te-am tot aşteptat să vii în concediu. Ne-ai fost scris că aţi început construirea unei şcoli noi şi că îi veni acasă numa în august. Într-o sară, după o zi de săcerat, m-am dus la bufet, la un jinars şi stând la o masă cu Alexandru, cu Aron din Roman şi cu Mihăilă-Caseru, văd că se apropie de masa noastă un domn, care cota un loc, că era multă lume. Io m-am rădicat repede de pe scaun şi l-am îmbiat: dacă vrei să stai, domnule, io mai aduc un scaun, de la vânzător, că văd că nu ai unde sta. Şi se aşează omu la masa noastă, şi odată cu scaunu dat de Sănducu, îi aduc şi un deţ de jinars. Povestim noi de vremea seceratului, de căratul la arie, şi domnul ne spune că prin părţile lui s-o secerat de mult, dar că a fost o recoltă destul de slabă din cauza secetei. Mai luăm noi un deţ, vrea să deie şi el un rând, dar nu-l lăsăm, şi hai să merem cătă casă. Da dumneata unde îi dormi, îl întreb eu. Apoi chiar ăsta-i necazu’, că în loc să-mi caut de dormit, am intrat la cârciumă, zice el râzând molcom. Apăi, haida la mine, că într-o cameră nu-i nime, şâ în heialaltă stă o învăţătoare bătrână, aşa că să nu ai nicio frică – zâc şi io râzând cu ceilalţi. Am luat o fele de jinars şi am plecat acasă.

129


Acasă, Lina mă aştepta cu cina, copiii o fost mâncat, da o rămas mămăligă destulă. Am vrut să-i aducem şi slănină, dar el nu, că-i e dor de mămăligă cu brânză şi cu lapte. Şi stăm noi apoi de vorbă, închinând câte un păhărel, şi nu ştiu cum, zice el: văd că aveţi o familie frumoasă, cu mulţi copii, şi în gândul meu m-am mirat, de unde ştie el că-s mulţi copii. Aşa-i şi familia noastră, zice el, suntem 10 fraţi, şi mai mari şi mai mici, unii aşezaţi la casele lor, alţii la şcoală. Greu s-au trudit părinţii să ne crească. Şi ca să-i mai uşurăm, unii am pornit că ne căutăm rostul prin ţară, eu auzind că la Ceanu Mare sunt posturi libere de învăţător, m-am gândit să încerc. Am auzit că şi dumneata ai copii învăţători.

Nu m-am gândit eu atunci de unde ştie el lucru ăsta, numa a doua zi am intrat la bănuială când, după ce am prânzit, a adus iar în vorbă sufletu mare a părinţilor care se trudesc să-şi crească copiii, şi cât de bine se aseamănă cele două familii cu mulţi copii, şi cum în fiecare este câte o oaie rătăcită, dar care revine în turmă. Şi dintr-o dată îmi zice: Da mi se pare că unu din copii îi învăţător la munte, nu-i acasă în concediu să mă întâlnesc cu el? Nu, îi spun eu, că o început construcţia unei şcoli, acolo la Ponorel. A veni el, zice domnul în vreme ce ieşeam în drum, a veni sigur, şi să-i mulţumiţi lui Dumnezeu că familiile noaste să asamănă şi că n-o venit altu în locu’ meu, că cine ştie când ar fi venit copilu acasă. Aşa-s tinerii, pe unii îi apucă strechea.

Şi despărţindu-ne, mi-a mai spus: dacă te întreabă cineva de ce am venit la Ceanu Mare, am căutat un post de învăţător.

Şi a doua zi aveam să înţeleg câte ceva: Toderucu care sta în târnaţ a fost întrebat dacă Hădărean Niculae, cel care are copii învăţători e cumva la bufet, m-a arătat şi aşa o ajuns lângă masa noastă şi apoi acasă. Şi tot a doua zi a venit o carte poştală de la primăria din Vidra care te aşteptau să vadă ce ai rezolvat cu comanda de cuie pentru construcţia şcolilor. Am fugit repede la Niculiţa şi, vorbind cu el, am fost sigur că ăla a fost securist şi că eşti închis pe undeva. Nu ştiam ce ai făcut, nu ştiam unde ai fost, da când te-am văzut venit acasă, am fost sigur că o fost mâna lui Dumnezo care l-o trimăs pă tânăru ăla – îşi încheie tata vorbirea.

Încolo, nimeni altcineva afară de Linuţa lui Emil Vesa din Valea Morii n-a mai fost întrebat de existenţa mea. Am aflat de la tânărul securist turdean de care am amintit mai sus că cei de la regiune s-au interesat de comportamentul meu la Fericet şi la Valea Morii, aşa că el a contactat-o pe Vesa Elena de lângă şcoală. Au vrut cumva să te recruteze pentru şcoala de ofiţeri? – m-a întrebat acesta, semn că nu ştia mai multe.

130


Concluzia trasă de mine a fost că ofiţerul de la Piteşti care s-a ocupat de investigaţii şi care, impresionat fiind de similitudinea dintre familia lui şi a mea, precum şi faptul că eram major doar de câteva luni, a închis dosarul, nu ştiu cum, pentru că nimeni nu m-a mai întrebat de sănătate după ieşirea din scurta detenţie de o lună şi jumătate de la Piteşti.

Dacă de accidentul de la Săcătura amintea mereu, povestind pe larg cele întâmplate, despre cele povestite cu tânărul ce căuta post de învăţător, n-a pomenit niciodată.

Ajunşi dimineaţa la Turda, l-am internat în spital, dându-l în primire medicului primar Gavrilă, directorul spitalului şi apoi ducându-l la spital pe unchiul Aron Hădărean, secretarul Sfatului popular raional care urma să aibă grijă de tata şi să-l ducă acasă când va veni vremea de externare. Noroc că n-a avut urmări, ba mai spunea, râzând: Am

Popasul expediţionarilor pe Muntele Mare

scăpat de la moarte, şi am şi câştigat 1000 de lei de la ADAS – sumă mare în acele vremuri. Am fugit apoi până la Ceanu s-o liniştesc pe mama şi, înapoi la Gârda.

Era pe la mijlocul lui octombrie şi mă încadrasem bine în colectiv, de parcă aici fusesem de când lumea. Gazdă mi-am găsit de cum am ajuns la şcoală, îmbiat fiind de un profesor suplinitor de matematică, Dan Vasile, să locuim împreună în camera ce o închiriase în vecinătatea şcolii. Cât despre hrană, masa de prânz o serveam la internat, iar dimineaţa şi seara, din brişcă, destul de precară din cauza faptului că cei de la Kvarţit, salariaţii cu trei-patru mii de lei pe lună, măturau toate produsele de provenienţă animalieră de la săteni, iar noi, cei pârliţi, cu 400 lei lunar,

131


neavând acces, rămâneam doar cu Eugenia şi tocana de legume de la Cooperativă, şi rareori, conserve de fasole cu un fel de cârnat.

Am găsit aici un colectiv numeros de cadre tinere în marea majoritate. Doar directorul, Dragoş Gheondea şi Vladimir Codău, profesor de limba rusă, erau ceva mai în vârstă, urmaţi fiind de Tiberiu Costea, profesor de limba română, singurii calificaţi ca profesori şi învăţătorul Eugen Puia. Ceilalţi, fie cu doi-trei ani vechime ori în primul an de învăţământ. Cât priveşte provenienţa după şcoala absolvită, un număr de 12 eram absolvenţi de Abrud din seriile 1952-1954 (Remus Hădărean, Letiţia Oprea, Cornel Toma; Sofia Coroi, Nicolae Buda, Nicolae Anca, Ioan David, Elena Colda, Hersilia Dietrich, Alexandru Ursu, Vasile Tomuşi, Aurora Bădău). De menţionat instabilitatea pe posturi a băieţilor, aceştia urmând a fi încorporaţi pentru satisfacerea serviciului militar, aşa că, dintr-o dată, în anul şcolar următor, 8 titulari calificaţi vor lăsa 8 posturi libere.

De notat că din cele 26 de cadre didactice, 8 erau necalificate, având la bază doar liceul. La aceştia se mai adăugau 3 suplinitori, aduşi din Oltenia, care s-au ocupat numai de alfabetizarea adulţilor din grupurile de case răzleţe şi care nu puteau fi acoperiţi de dascălii încadraţi pe catedre ori posturi de învăţători.

Iată-mă, deci, ajuns într-un cu totul alt mediu, particularitate dată şi de existenţa societăţii româno-sovietice de exploatarea uraniului de la Huzăreşti. O lume pestriţă adunată de pretutindeni – minieri, cadre de conducere şi specialişti români şi sovietici, militari în termen care îşi satisfăceau stagiul militar la lopată, securişti de toate gradele dar şi soldaţi sovietici care însoţeau uriaşele Lazuri ce transportau minereul pentru a fi supus diferitelor trepte de prelucrare la Ştei şi Vaşcău, de unde urma a fi transportat în Uniune.

De fapt, acolo sus, pe platoul Huzăreştiului, era construită baza – un adevărat orăşel cu blocuri de locuit şi toate utilităţile. Jos, la centru, era doar o coloană auto, benefică pentru noi, cunoscându-ne cu mulţi dintre şoferi şi având astfel asigurat transportul la Câmpeni contra sumei de 10 lei.

Şi mai beneficiam de ceva: alcătuirea unei echipe de volei comună – cadre didactice-kvarţişti – renumită în zonă, cu meciuri tari cu formaţiile din Albac, Avram Iancu, dar şi cu cele din Câmpeni şi Abrud. Şeful coloanei, fiind un înfocat jucător, punea la dispoziţia echipei şi a susţinătorilor Molotovul de care am mai

132


pomenit, şi apoi să fi văzut şi auzit galeria celor vreo 10-15 dascăli, şoferi şi mecanici.

Încolo, ce să spun, activitate şcolară obişnuită. Predam la clasa I şi m-am apucat de confecţionarea unui set de planşe pentru predarea abecedarului, având experienţa celor realizate la Şcoala de aplicaţie sub îndrumarea domnului Traian Paşca. De asemenea, mi-am pus în funcţie pantograful şi am confecţionat câteva hărţi la comanda colegului-prieten Cornel Toma, care preda geografia la ciclul II.

Atâţia tineri fiind, am ştiut să ne creăm şi momente de relaxare. În primul rând, toţi de pe cătune ne adunam la centru sâmbăta seara unde zilele onomastice şi de naştere erau sărbătorite cum se cuvine, iar duminica la amiaz ne adunam la internat unde se preparau mâncăruri din produsele aduse de cei de pe sate ori aduse de acasă, fiecare etalându-şi priceperea în ale gătitului. Cu un asemenea prilej am dat gata o fetişcană. Văzându-mă cum mânuiesc tigaia cu clătite, cum se desprindea foiţa de aluat rumenit şi se rotea în aer, ca apoi să se aşeze cuminte, pe partea cealaltă, în tigaie, fiind mare pofticioasă de clătite, şi-a zis: ăsta-i de mine, o să huzuresc în scoverzi alături de el – avea să-mi destăinuiască câteva luni mai târziu. Alături de mine a fost şi este, dar n-a prea avut parte de clătite rotite-n vânt, pierzându-mi dexteritatea în cei trei ani de caznă militară.

Apoi, erau balurile de a căror organizare mă ocupam, unul de răsunet fiind acela în care am adus muzica lui Janika din Abrud – tot cu molotovul Kvarţitului, bal la care s-a ales şi o regină în persoana unei frumoase oltence – brunetă cu ochi albaştri – suplinitoare la Scărişoara.

De neuitat a rămas Crăciunul acelui an când, în noaptea liniştită şi cu ninsoare abundentă a Moşului Ajun, umplând caroseria Molotovului până la refuz, avându-l în cabină pe şeful coloanei cu soţia, am colindat din poartă în poartă la preoţi, medici, gestionari, mecanici, slujbaşi la sfatul popular, cadre didactice şi alţi săteni, încheind noaptea de pomină la cantina coloanei unde ne aştepta o gustare, vin şi ţuică fierbinţi.

Neuitate au rămas şi programele artistice la care îmi aduceam contribuţia din plin, într-una din piese având ca parteneră viitoarea-mi soaţă, piesă în care trebuia să cântăm în dialog: M-a trimis mama-n grădină / Şi m-a muşcat o albină / Rotunjico să nu minţi / Că albina n-are dinţi / N-are dinţi, n-are măsele / Ca să-ţi lase ţie semne.

Dar de Simedrea, devenit şef de secţie şcoli şi pionieri la raionul UTM, n-am scăpat nici la Gârda. Fostul exclus din UTM

133


trebuia supravegheat în permanenţă. Şi prilejul s-a ivit înaintea sărbătorilor de iarnă.

Fiind delegat raional pentru organizarea strângerii impozitelor restante, a făcut mai multe colective care să se deplaseze pe teren, eu trebuind să-l însoţesc pe preceptorul Lazea (cel care avea să devină primar mulţi ani) într-unul din cele mai grele sectoare. Acţiunea fiind planificată pentru două-trei zile, Lazea, care era şi mare vânător, şi-a luat puşca în bandulieră, taşca de agent fiscal şi: „noa hai Hădărene să gurim pe Murună şi pe Gheţari la vânătoare de coţobâre (veveriţe) şi dacă s-o nimeri şi ceva cocoşi, n-a fi rău. Las’ pe mine, că io-s şăfu’ impozitelor. Acum ş-or găsit ei să strângă femeile cu uşa când bărbaţii încă nu s-or întors din ţară?

Trist prilej de a cunoaşte toată sărăcia şi necazurile familiilor de moţi ce trăiau, în majoritatea lor, numai din doniţe şi ciubară, cunoscute din cântecul moţului ce-l intonam la serbările şcolare. L-am admirat pe preceptorul Lazea pentru omenia şi înţelegerea lui. Ce să le iei la amărâţii ăştia care numa nu mor de foame în aşteptarea bărbatului care trebuie să se întoarcă din ţară cu ceva bucate şi ceva bani? Uită-te la ei, 5-6 ori 10 membri în familie, bătrâni, tineri căsătoriţi şi copii de toate vârstele, înghesuiţi într-o singură cameră în care se şi văsăreşte! Când au banii, vin ei singuri să-şi plătească datoriile. Îs mai răi cei care au slujbe şi fac afaceri cu lemne, aceia îs răi platnici, şi de ăia mă ocup eu . Tot cu această ocazie am cunoscut o altă dramă a unor case aşezate între Gheţar şi Ordâncuşa, aceea a lipsei totale de apă, fenomen caracteristic şi pentru casele dinspre Negeşti, localnicii fiind nevoiţi să se aprovizioneze cu apă din izvoare de la distanţe de unu-doi kilometri ori din Ordâncuşa, folosind nişte vase speciale din doage, numite bote, pe care le aşezau pe tarniţele cailor.

Când a venit seara, eram aşteptaţi la o casă ceva mai răsărită, tineri cu doar 3 copii. S-a stat la poveşti până târziu, închinând câte un păhărel de jinars din bucate, adus de la Moldoveneşti. Gazda venise de curând din ţară.

A venit vremea de culcare. Având doar patul mare şi un pătuţ transformat dintr-o laviţă extensibilă, pentru noi a adus un braţ de fân şi l-a aşternut în mijlocul încăperii, punând apoi tot ce trebuie şi de acoperit, o cergă nouă peste care au întins şi o bituşcă din blăni miţoase.

Nostim a fost că, târziu în noapte, simţind că mi-e frig, căutam căldura partenerului de sub cergă, după ce blana a alunecat de pe noi, trezindu-mă la un moment dat singur pe aşternut, iar undeva, pe jos, auzeam sforăitul lui Lazea. Auzind

134


foiala de jos, gazda aprinde feştila lămpii şi, ce să vezi, preceptorul dârdâia de frig sub patul lor. Trezindu-l cu greu – se cam slobozise la jinars în timpul serii – Lazea ne spune că nu suportă apropierea unui corp străin de spatele lui, că se gâdilă şi, în somn, se îndepărtează de atingere. Am râs cu poftă, ne-am regrupat şi gazda a pus între noi un sac plin cu lână. (Peste ani de zile, Lazea, primar în Gârda şi elev la fără frecvenţă la Liceul din Beiuş în vremea în care Gârda aparţinea de Bihor – se angajează să aducă cu imeseul său muzica tocmită de fratele Gavril, profesor la liceul amintit, să cânte la nunta fiicei mele Cristina, la Turda, prilej de a povesti nuntaşilor păţania cu dormitul la Murună).

După 3 zile, analiză la Sfatul popular: cine şi-a îndeplinit misiunea şi cine nu: Desigur, conchide Simedrea, nici nu se putea altfel: tovarăşul Lazea habar nu are de strângerea datoriilor către stat, aşteaptă s-o facă alţii, de tovarăşul Hădărean nu mai vorbesc, nu degeaba a fost exclus din UTM. O să mă ocup eu de el.

N-a avut cum. Inspectorii Leahu şi Oneţ aveau mai mare credibilitate în faţa primarului raional, David.

Acest episod a contribuit la a răspunde afirmativ rugăminţii colegei Letiţia Oprea de a face schimb de posturi. Măritându-se, devenind doamna Ruja, era singura posibilitate de a ajunge să stea împreună cu soţul său, acesta lucrând la autobaza kvarţitului.

Mâna Destinului?

DASCĂL LA OCOALE

Schimbul s-a produs fără probleme, o fugă de câteva zile acasă la Ceanu Mare şi la întoarcere oprire la Secţia de învăţământ, mă întorceam cu 2-3 zile înainte de reînceperea cursurilor cu deciziile ce consfinţeau schimbul.

Tiţi Oprea îşi pune lucrurile pe calul lui Todor, coboară şi, cu acelaşi cal, îmi urc eu cufărul de scândură şi un geamantan de carton, ajungând spre seară în împărăţia zăpezilor. De atâta zăpadă câtă a fost în acea iarnă doar în aprilie am constatat că există la Ocoale şi garduri.

Camera de la şcoală în care locuiseră cele două colege era pregătită acuma pentru mine, Lenuţa Colda, viitoarea-mi colegă, găsindu-şi gazdă la Borteş Gheorghe, zis Cioz, unde urma să împartă un pat cu fiica gazdelor, Ilinca.

Începeam o viaţă tihnită, fără griji. Hrana era asigurată: eu procuram alimentele de bază – pâinea, uleiul şi zahărul, sătenii

135


produsele lactate, ceva carne şi ouă, iar Lenuţa gătea pentru amândoi.

Programul zilnic: eu, cursuri de dimineaţa, ea, după-amiaza. În timp ce eu eram la clasă, ea gătea şi citea, iar după-amiaza, reluând pictura, stăteam în faţa şevaletului ori făceam teren, drumurile predilecte fiind în cătunul Iapa, unde bătrânul Vila mă fermeca atât cu istorioarele lui, cât şi cu povestirea păţaniilor din mersul la ţară ori din munca la pădure. Ba, atras de meşteşugul văsăritului, am început şi eu să mânuiesc mezdreala, încât am încropit un ciubăraş şi un fel de lighean cocoţat pe trei picioare – prelungiri îngustate a teri doage, executate acasă la Todor.

Şi, seară de seară, înainte de a o conduce la gazdă, se citea, se pregăteau lecţiile pentru a doua zi, se desenau planşe şi se povestea. Banalităţi, dar şi episoade din viaţa fiecăruia, confesările fiind acelea care au făcut ca apropierea dintre noi să se adâncească tot mai mult. Dacă până spre primăvară încă mai făceam escapade la Albac, Arada, Câmpeni şi Abrud, încet, încet au început să se rărească, ajungând ca mersul cu treburi la centru să mă grăbească spre Ocoale. Era oaza de linişte şi ştiam că sunt aşteptat. Mă fascina cu puritatea ei sufletească, mă dureau durerile ei trecute şi mă simţeam chemat să i le alin. S-a născut şi s-a cimentat iubirea care avea să mă culeagă de pe drumuri, să dea un sens vieţii mele. N-a fost nevoie să invocăm jurăminte că nimic nu ne va despărţi, dar nici să acceptăm absurdul că cei trei ani care urmau a ne separa nu vor crea fisuri şi apoi rupturi în relaţia noastră. Şi contrar tuturor regulilor, hotărârea a fost luat: ne vom căsători. Şi aceasta a fost salvarea mea!

A trecut iarna îndelungă şi primăvara, scurtată de iarnă, a lăsat locul verii cu câmpuri înflorite şi miros îmbătător de fân proaspăt cosit, vară ce ne-a adus o experienţă deosebită – găzduirea unei echipe de geologi care avea misiunea cartării Apusenilor. Avându-l în frunte pe profesorul Marcian Bleahu, viitor academician şi senator, iar în componenţă o familie de ingineri: Marcel şi Denisa Lupu, precum şi trei studenţi, Bordea, Mantea şi Iosefina (Josef), au adus cu ei un suflu de spiritualitate culturală pe care am ingerat-o pe nerăsuflate. Fiind mereu alături de ei după ce se întorceau de pe teren, îi ascultam fascinat dialogând despre cărţile citite şi pe care le citeam apoi şi noi, despre autori şi spectacole, dar mai ales despre muzică, profesorul fiind un împătimit al muzicii culte. (L-am auzit şi urmărit peste ani în emisiunea radio Invitaţiile Euterpei, precum şi, de câţiva ani, mai recent, la dezbaterile de la Radio România Muzical). Însoţindu-i în

136


ieşirile de la Muntele Găina, Călineasa ori pe culmile Cucurbătei, îi urmăream în jocul-ghicitoare: a cui e aria, din ce operă, cine este autorul operei, din ce parte a concertului face parte fraza muzicală intonată, când a avut loc şi unde premiera simfoniei x ori a operei y, discuţii care, adăugate la cele câteva noţiuni culese de la domnul Ghiuri Muscă, mi-au dirijat interesul spre muzica cultă în care îmi găsesc astăzi refugiul şi, aşa cum am menţionat şi în alte cărţi, pictez şi scriu însoţit de enigmatica Euterpe.

Unde mai pui că am beneficiat de ceea ce muritorii de rând nu au parte, aceea de a călători o noapte prin toate subetajele Gheţarului – acţiune întreprinsă pe timp de noapte pentru a evita accidentul de natura celuia în care era să-şi piardă viaţa speologul Fiman de la Cluj şi alţii doi care-l însoţeau. Coborând într-o după-amiază în Sala mare, sudică, când s-au reîntors la punctul de urcare, au constatat dispariţia frânghiilor pe care coborâseră. A urmat o zbatere dramatică de o noapte, în care au rămas şi fără carbid în lămpi, astfel că numai o minune i-a scos la suprafaţă (intuiţia cabanierului Paşca şi alertarea centrului de speologie de la Universitatea Clujeană).

În sfârşit, a venit şi luna august, luna de concediu şi primul drum făcut a fost la Bucium. Mai fusesem la Ispas când am urcat pentru prima oară la Negrileasa, la Narcise. În cele câteva zile am ajuns la cunoaşterea reciprocă, iar când a venit vorba de căsătorie, o singură obiecţie: armata, demontată de hotărârea noastră nestrămutată.

A urmat vizita tatei însoţit de vărul Gavril, dar la care, din defecţiuni de comunicare, n-am luat parte, noi fiind plecaţi să facem comanda la verighete. Eram neliniştit asupra impresiei lăsate asupra tatei privind familia în care urmam să intru (cu ocazia unei vizite similare, cu greu i-a fost înfrânată furia văzând că femeia purta cheia pivniţei legată la brâu). Din spusele mătuşii Ana, a reieşit că s-a simţit foarte bine la Bucium şi ca dovadă, la plecare, a spus: Să le ajute Dumnezeu la copii, dacă aşa s-au hotărât.

Ceea ce a urmat a amintit Lenuţa în intervenţia ei, aşa că eu o să mă rezum la a reafirma beneficiul pe care l-a avut asupra vieţii mele înfăptuirea acelui act.

De asemenea, reconfirm preţuirea de care s-a bucurat şi se bucură în sânul numeroasei familii a Hădărenilor, dovadă fiind permanentele vizite de care ne bucurăm tot timpul, casa părintească unde ne-am retras, rămânând catalizatorul tuturor vârstelor din neamul nostru.

137


Nostalgia anilor petrecuţi în mirifica Ţară a Moţilor o port mereu în suflet, acolo, la Bucium petrecându-mi toate vacanţele – bază de drumeţii în toate direcţiile, colţ de rai din care am desprins zeci de imagini şi le-am cimentat pe pânză şi carton ori le-am creionat simplu, pe o coală de desen, după cum, însoţit mereu de aparatul de fotografiat şi de filmat, le-am imortalizat pe emulsia celuloidului şi, mai nou, pe minusculul card.

Dar am mai făcut ceva: am inoculat dragostea faţă de plaiurile moţeşti a sutelor de copii pe care i-am însoţit în drumeţii şi excursii, de răsunet fiind cele două expediţii pioniereşti în care întreg echipamentul şi hrana ne-au fost purtate în cârcă de 4 măgăruşi, pe itinerariile: I – Muntele Mare, Balomireasa, Petreasa, Arada, Fericet, Iarba Rea, Avram Iancu, Vidra, Ponorel, Câmpeni şi II – Huda lui Papară, Ponor, Georgel, Mănăstirea Râmeţi, Mogoş, Bucium, Detunate, Roşia Montană, Abrud, cucerind de fiecare dată trofeul Cortul de mătase.

Ceanu Mare – ianuarie, mai – 2008

Cadrele didactice existente în anul şcolar 1954-1955 în comuna Gârda de Sus

1 Gheondea Dragoş Dir. şcoala elementară de 7 ani Gârda2 Codău Vladimir Prof. şcoala elementară de 7 ani Gârda3 Costea Tiberiu Prof. şcoala elementară de 7 ani Gârda4 Dan Vasile Prof. şcoala elementară de 7 ani Gârda5 Coroi Sofia Prof. şcoala elementară de 7 ani Gârda6 Gheţan Nicolae Prof. şcoala elementară de 7 ani Gârda7 Bădău Aurora Înv. şcoala elementară de 7 ani Gârda8 David Ioan Înv. şcoala elementară de 7 ani Gârda9 Anca Nicolae Înv. şcoala de 4 ani Huzăreşti

10 Ungureanu Gheorghe Înv. şcoala de 4 ani Huzăreşti11 Tomuş Vasile Înv. şcoala de 4 ani Iarba Rea12 Mureşan Valer Înv. şcoala de 4 ani Iarba Rea13 Dietrich Marsilia Înv. şcoala de 4 ani Sucuşti14 Cristea Vladimir Înv. şcoala de 4 ani Sucuşti15 Truţ Irina Înv. şcoala de 4 ani Sucuşti16 Puia Eugen Înv. şcoala de 4 ani Gârda Seacă17 Ursu Alexandru Înv. şcoala de 4 ani Gârda Seacă18 Buda Nicolae Înv. şcoala de 4 ani Gheţar19 Buda Maria Înv. şcoala de 4 ani Gheţar20 Stoian Nicolae Înv. şcoala de 4 ani Gheţar21 Nicolăescu Florin Înv. şcoala de 4 ani Gheţar22 Hădărean Remus Înv. şcoala de 4 ani Ocoale23 Colda Elena Înv. şcoala de 4 ani Ocoale24 Oprea Letiţia Înv. şcoala elementară de 7 ani Gârda25 Toma Cornel Prof. şcoala elementară de 7 ani Gârda

138


26 Oneţ Felicia Înv. şcoala elementară de 7 ani Gârda

139


MEŞTERII DIN MĂNCEŞTI

REMUS HĂDĂREAN

Deşi n-am avut înclinaţii spre meşteşuguri, dintotdeauna mi-a plăcut să privesc cu nesaţ cum din mâini măiestre ies lucruri din cele mai felurite încât, copil fiind, luam meşterii la rând şi-i urmăream cum modelează fierul, lemnul, pânza ori pielea tăbăcită. Fie că era vorba despre Feri Baci, cel care făcea potcoave şi le punea pe copitele cailor, toată fierăria pentru care şi căruţe, ori despre badea Cisăliţa care făcea sfărmători, piepteni şi hecele pentru prelucrarea cânepii; ori despre Endre rotarul care făcea butucul pentru roţile de car şi căruţe la strungul pus în mişcare cu o pedală; ori despre Procopie ori Susana Rusului care croiau cioareci şi huioşe, rochii şi chemeşi; ori despre domnu Bojan care făcea la comandă orice fel de încălţii, iar ucenicii lui făceau reparaţii.

Familia lui Dorel Todea, de la bătrânul şi meşter viorist la tânărul Dorel

140


cu cravată de pionier

Ajuns la Fericet, un accident la un pantof m-a determinat să găsesc de urgenţă un şustăr: se dezlipise talpa de crep de pe un pantof şi nu aveam cum o lipi. Trebuie dată jos – m-a sfătuit cineva şi pusă talpă nouă. Dar cum să pui o talpă neagră pe pantoful cu pricina de vreme ce crepul de pe celălalt era alb. Nu-i nimic, se trage crepul şi de pe celălalt. Şi mi-a dat şi soluţia: de la troiţa din deal, cobori în Manceşti şi-l cauţi pe Ispasu Plişti care-i ăl mai mare şustăr din Arada, şi-i şi croitor, şi tâmplar şi tot ce vrei.

Aşa l-am cunoscut pe meşterul Ispas Todea, zis şi Plişti, după tatăl său Petru, zis Moş Plişca, vioristul.

A fost suficient să-l ascult în cele câteva minute cât am stat la el ca să-mi dau seama că la casa respectivă am ce vedea şi am ce auzi, aşa că mereu mă abăteam pe la el. Şi nu numai la el, ci şi la fratele său, Solomon, zis Monişca, cojocar vestit, cel care mi-a cusut un cojocel de toată frumuseţea din pielea viţelului adus cu peripeţiile amintite, de la Costeşti. După cum, la centru, am cunoscut un alt meşter, tot de-al lui Moş Plişca, Traian, căuaciul satului şi Dumitru, croitor şi el.

Dar ce mă atrăgea mai mult la Ispas era universalitatea lui într-ale meseriilor; era şi stupar cu ţâncuş – membru al societăţii stuparilor, pentru stoarcerea mierii făurindu-şi cu mâna lui centrifuga, iar pentru a umbla la muşte, foale cu care sufla fumul pe faguri.

Şi mai făcea ceva Ispasu Plişti – copia cărticele de rugăciuni pe care le dăruia credincioşilor, fiind şi cantor la biserică. Ce răbdare şi ce voinţă trebuia să aibă ţăranul luminat din Manceşti care tălmăcea şi transpunea pe caiete rugăciunile scrise chirilic, din dorinţa de a pune la îndemâna consătenilor rugăciunile la care nu aveau altfel acces.

Mama Viorica la 86 de ani

141


Şi tot aici găseai în permanenţă săteni veniţi cu treburi, dar şi vârstnici care, mai ales iarna, se adunau în poveşti, găsind în gazda casei omul citit de la care aflau o mulţime de lucruri.

Dar o găseai şi soaţa lui Ispas, Viorica, născută Nicola, cine ştie, poate chiar din spiţa lui Horea, femeie vrednică ce a rămas văduvă la numai 38 de ani, crescându-şi cu trudă cei 7 copii (doi muriseră de mici). Meşteră mare în ale ţesutului, îmi întindea cu făloşenie covoarele multicolore, explicându-mi în câte iţe a fost ţesut fiecare şi ce scoarţe ori ce frunze a folosit pentru obţinerea cutăror culori. Şi nu uita niciodată să-mi pună pe un blid o bucată de fagure cu mierea aromată cu miresme de brad ori de florile câmpului.

Şi mă mai atrăgea ceva la casa lui Ispas şi a Vioricăi: copiii, unii de şcoală, alţii apropiindu-se de vârsta în care urmau a-şi lua zborul, iar alţii încă mici. Printre aceştia, cel de-al cincilea vlăstar, la cei cinci ani, mă uimea cu isteţimea lui, fiind mereu în preajma tatălui când meşterea ceva, dându-i tisigul de care avea nevoie, dar şi spunând poeziile învăţate de la cei mai mari, stând ţeapăn pe un scăunel ca să apară mai mare, fiind doar un noduleţ de băiat.

Era Dorel, cel pe care aveam să-l cunosc peste ani şi care mă readucea prin relatările sale în universul primului an de dăscălie. Era cel cu care aveam să colaborez apropiat în ultimii ani de activitate, fiind acela care m-a sprijinit în organizarea expediţiilor pioniereşti, dar şi în cea a Festivalului interjudeţean Potaissa Film, precum şi în dotarea cineclubului cu aparatura şi materialele necesare.

Cum să-mi închipui că prâslea de o şchioapă care alerga spre mine să-l apuc de subsuori şi să-l arunc în înalt, bătând din palme înainte de a-l prinde, spunând iar şi iar, mai fă o dată, cel care mă trăgea de mânecă rugându-mă: învaţatorule, hai şi ticeşte-mi crapa cu trei iezi ori cucurigu boieri mari, este acelaşi cu Dorel Todea pe care aveam să-l revăd în haine albastre de premilitari, defilând în fruntea companiei al cărei comandant era, la un întâi mai şi care, revenind apoi în tribună, s-a nimerit să se oprească taman lângă mine. După nume, sigur eşti de la Albac sau Arada – m-am adresat eu şi pe loc a venit răspunsul: De la Arada, din Manceşti. Măi drăcie, doar nu-i fi drăcuşorul de copil al meşterului Ispas a Plişti? Ba chiar eu – da de unde mă ştiţi, sare el nerăbdător.

Şi uite aşa aveam să-l revăd pe cel care, cu mulţi ani în urmă mă ruga să-i ticesc, urmărindu-i intens ascensiunea, culminând cu ceea ce a ajuns astăzi: directorul unei moderne şcoli de conducători

142


auto din Turda.Dornic de învăţătură, ambiţios, a fost un elev strălucit al şcolii

noastre, acordându-i o bursă de merit în toţi cei 4 ani cât a urmat ciclul II – avea să-mi mărturisească directorul şcolii din acea vreme, Avram Oneţ.

Rămânând orfan la vârsta de 14 ani, deşi ar fi vrut să urmeze la liceu, realizând că ar fi fost o prea mare povară pentru mama sa, rămasă văduvă cu 7 copii, se hotărăşte: mai întâi o şcoală profesională, o meserie, după care un loc de muncă şi, apoi, va fi timp şi de învăţături mai înalte, aşa că se îndreaptă spre şcoala profesională de ucenici Ocna-Mureş, jud. Alba, profil electrician. După absolvire, este angajat electrician la Uzina Chimică Turda unde se specializează în domeniul verificării şi etalonării aparaturii de măsurări electrice. Nu uită de carte şi urmează cursurile serale ale Liceului Mihai Viteazul Turda.

Fiind deosebit de activ în cadrul organizaţiei de tineret, i se încredinţează pregătirea tineretului în domeniul militar şi organizarea de cercuri tehnico-aplicative, apoi ajunge primar al comunei Mociu, iar după absolvirea Avademiei Ştefan Gheorghiu, este promovat ca secretar cu probleme de cultură şi învăţământ la Comitetul orăşenesc PCR Turda, având şi funcţia de viceprimar.

După 1989, este angajat al Întreprinderii Cinematografice a judeţului Cluj, timp în care susţine examene de diferenţă la Universitatea Babeş-Bolyai Cluj-Napoca, Facultatea de Istorie-Filozofie, fiind atestat ca absolvent cu studii superioare, specialitatea filozofie.

Şi nu se opreşte aici Dorel Todea. Urmează un curs postuniversitar pentru pregătirea cadrelor în domeniul sociologiei, apoi cursurile Facultăţii de Drept din cadrul Universităţii Creştine Dimitrie Cantemir, obţinând licenţa în domeniu acordată de Universitatea Babeş-Bolyai Cluj-Napoca, devenind avocat definitiv din anul 2007 şi cu statut de membru al Baroului Bucureşti.

Începând cu anul 1993 trece în sectorul privat ca unic asociat al Societăţii Comerciale Cabriolet Turda, firmă cu 30 de salariaţi, având ca obiecte principale de activitate Centrul de Pregătire şi Perfecţionare a persoanelor din transporturi şi a şcolii de conducere auto categoriile A, B, C, CE, D, domeniu în care obţine o serie de atestate: profesor de legislaţie rutieră şi instructor auto; psiholog examinator al Laboratorului psihologic din cadrul firmei (din 1999); psiholog specialist în Psihologia Transporturilor din 2006; lector de siguranţa rutieră şi formatul în cadrul Centrului de pregătire şi perfecţionare Cabriolet; cu

143


certificat de participare la Training for Training Centre Manager; comisar în cadrul serviciului de siguranţă internă pentru municipiul Turda; membru al Centrului judeţean Cluj pentru dezvoltarea învăţământului profesional şi tehnic şi membru al consiliului de administraţie al Colegiului Tehnic Turda; participant la al II-lea Simpozion de medicină Psihosomatică organizat de UMF Cluj-Napoca şi la Conferinţa naţională de psihologia transporturilor Duran 2007.

Modest, dar pedant în ţinută şi vestimentaţie, locuieşte în acelaşi apartament dintr-un bloc din centrul oraşului, investind totul în extinderea şi dotarea firmei cu maşini şi aparatură modernă, cursanţii de orice categorie găsind aici laboratoare de înalt nivel tehnic. De cum păşeşti pragul Centrului, te cucereşte ordinea desăvârşită şi, deşi zilnic, de dimineaţa până seara, curtea, coridoarele şi laboratoarele sunt populate cu zeci de cursanţi, nu auzi nici cea mai mică gălăgie, spre deosebire de incintele şcolilor de toate gradele.

Troiţa de la răscrucea drumurilor Mânceşti-Fericet

Restaurată în anul 1953 de Remus Hădărean cu meşterii Petru Todea din Mănceşti şi Petru Oneţ din Fericet, aşa cum arăta în iunie 2007

144


După restaurarea făcută de Dorel Todea în 2008

Nu are vreme de escapade şi nu-i stau în fire chiolhanurile – cum nu i-au stat niciodată – dar e nelipsit de la orice gen de comemorări din Ţara Moţilor, sponsorizând actele de îngrijire şi ridicare de monumente istorice.

Ultima acţiune la care a participat a fost cea din 26 februarie a.c. de la Fericet, când a fost sfinţită casa memorială Horea, după restaurare, de către un sobor de preoţi în frunte cu I.P.S. Andreicuţ, episcop de Alba. Cu acelaşi prilej a fost sfinţită şi troiţa de la răscrucea căii Manceşti-Fericet, restaurată din finanţarea lui Dorel Todea, troiţă de care ne leagă o poveste comună.

Troiţa fiind aşezată din vechi timpuri pe culmea dealului dintre Manceşti şi Fericet, cei care urcau se aşezau pe o băncuţă sub acoperişul troiţei, loc la care aşteptam şi eu să ajung în cele zeci şi zeci de urcuşuri. Deteriorată de vreme, cu şindrila acoperişului spartă, înclinându-se gata să se prăvale, am luat iniţiativa refacerii acoperământului, nefiind vorba de o lucrare deosebit de mare. Pentru participare egală a celor două grupări – fericeni şi mănceni – am apelat la meşterii Ispas Todea-Plişca din Mănceşti şi Nicolae Oneţ a Hedri din Fericet, gazda la care locuiam. Pădurarul Trăienuţ Todea, nepotul Găftiuţei, ne-a marcat doi molizi din care s-au cioplit grinzile pentru confecţionare

145


pilonilor de susţinere a acoperişului şi brâiele, iar Ghiuri Nicola a dăruit din şindrila, pregătită pentru acoperirea unei şuri, atâta cât a fost necesar. Odată materialele pregătite, într-o zi a primăverii lui '53, acoperământul a fost ridicat prin participarea mai multor săteni şi de o parte şi de alta.

Deşi nu am avut obiceiul scrijelirii numelui pe copaci ori pe alte materiale, în mintea-mi entuziastă de a fi dirijat ridicarea modestului edificiu, am crestat în brâul de sus: Hădărean Remus – înv. dir. Fericet – iunie 1953. Mare mi-a fost surpriza când un telefon de la Dorel Todea mă invita să trec pe la Centrul lui să-mi arate un document istoric – zicea el. O să picaţi în fund când o să-l vedeţi – încheie invitaţia.

De cum am intrat în cabinetul său pune în funcţie laptopul şi minune: imaginea inscripţiei făcute la troiţa din dealul Fericetului în urmă cu 54 de ani!

Văzând starea de degradare a edificiului şi hotărându-mă să-l refac, m-am uitat cu atenţie cum a fost lucrat şi am descoperit cu surprindere cele fotografiate, socotindu-l ca un document de mare valoare - îmi explică Dorel cu însufleţire.

Cât despre nana Viorica a lui Ispas, cea venită în Manceşti din şi mai vârf de munte, din Filip (azi Costeşti), la cei 87 de ani toarce şi ţese cuverturi. Alături de ea este Viorica, nepoată cu doi copii, fiică al celui de al treilea copil din familie, Rafila, cea care a rămas văduvă cu 10 copii şi pe care au ajutat-o ceilalţi fraţi să-şi crească cilediul.

Şi se bucură în fiecare an când Dorel, de ziua ei, organizează adunarea întregii familii, cei 6 fraţi în viaţă – Petru, Sâmtioana, Traian, Rafila, Vasile şi Marta împreună cu fiii lor şi nepoţii i se alătură, făcând-o fericită pe mama cea care se vede răsplătită pentru zbaterea ei de o viaţă.

Cum s-ar zice, Jos colopu, în faţa unei asemenea familii.

Ceanu Mare, 1 mai 2008

146

DIN TÂRSA PÂNĂ-N CÂMPENI

DIN CETATEA LUI AVRAM IANCU, FAMILIA DE DASCĂLI AURORA (N. JUDE) ŞI IOAN RADU

REMUS HĂDĂREAN

Din nou agitaţie la Oficiul poştal – Ceanu Mare. După expedierea a zeci de volume ale cărţii Normalist la Abrud, Remus Hădărean, poştăşiţa Susana Bucur e nevoită să bătătorească din nou aproape zilnic cărarea până la casa cu nr. 400, reluând calvarul de anul trecut. Plicuri care mai de care mai mari şi mai voluminoase expediate din diferite localităţi, aduc înscrisurile colegilor pentru noua carte Ioan Bembea, Remus Hădărean – Normalist la Abrud. Dascăl pe Ape. Printre primele sosite sunt cele ale învăţătorilor Aurora şi Ioan Radu din comuna Avram Iancu. Am deschis cu înfrigurare plicul şi am răsfoit pentru început cele 27 de pagini – format A4 – ale lui Ioan şi apoi cele 7 ale Aurorei, amândouă lucrările deosebit de îngrijit expuse, cu o grafie cum numai cei vârstnici o mai practică. Am citit şi recitit totul cu mare plăcere, simţindu-mă prezent şi eu aproape peste tot în preajma celor doi colegi, rememorând vremurile de trăire comună ca elevi ori de trăire similară pe tărâmuri moţeşti paralele.

Şi pentru a-i defini hotărârea de a participa la marea aventură a scrisului, socot necesar să redau aproape integral scrisoarea ce a însoţit materialele.

Stimate coleg,Multe lucruri par imposibil de realizat înainte de a le începe.

După ce începi să lucrezi, treptat, devin realizabile. Tot ce doreşti să realizezi trebuie să aibă o motivaţie care să-ţi dea imbold atunci când te împotmoleşti. Or motivaţia mea constă în iubirea faţă de aşezarea străbună în care a văzut lumina zilei marele erou Avram Iancu, astfel că nu puteam rata oferta făcută de tine, aceea ca în cartea ce preconizează a înfăţişa sate, oameni, şcoli şi dascăli de pe Ape să nu figureze şi comuna Avram Iancu.

Am întâmpinat multe greutăţi, mai ales în partea privitoare la istoricul şcolii vidrene. Le-am învins, nu singur, ci ajutat de doi foşti elevi ai mei, actualmente profesori de istorie, Ionel Gomboş şi Marina Chiriţescu, cei care au realizat studii privitoare la evoluţia învăţământului în Vidra de Sus şi din care am luat anumite date.

Îmi cer scuze că nu am putut pune lucrarea pe calculator, scutindu-te astfel de efortul citirii manuscrisului. Oricum, după lecturarea ei rămâne să hotărăşti singur dacă merită sau nu cuprinderea acesteia în carte. Poţi reduce conţinutul judecându-l atât după valoare, cât şi după întindere, ţinând seama de paginaţia preconizată. Nu am scris pentru mine, ci pentru comuna Avram Iancu şi generaţiile ce vin după noi.

Am toată stima faţă de omul cu mari ambiţii şi realizări în domeniul culturii şi-ţi doresc din tot sufletul să ai succes deplin în lansarea noului volum.

De fapt, de cei doi colegi m-a legat o strânsă prietenie pe băncile şcolii – cu Ioan, aceeaşi apropiere pe care am avut-o faţă de toţi cei din anul lui, iar cu Aurora, ceva mai aparte, fiind constituiţi într-un grup de îndrăgostiţi juvenili, cu plimbări pe corso şi pe Ştiurţ, cu întâlniri la surorile Anca ce aveau o gazdă primitoare în Abrud-sat. Apoi, mare ne-a fost bucuria când, în drumeţiile mele prin Apuseni – în 1978, însoţit de un echipaj de 15 elevi într-o expediţie pionierească şi în 1984, cu un alt grup de 6 elevi având ca obiectiv realizarea filmului Pe urmele lui Avram Iancu şi străbătând itinerariul Lupşa, Câmpeni, Avram Iancu, Baia de Criş, Ţebea, Brad, Abrud, fiind găzduiţi în ambele dăţi la internatul şcolii, de directorul Ioan Radu.

Ioan RADU s-a născut la data de 18 februarie 1930 în comuna Cărpiniş, satul Vârtop, astăzi sat aparţinător al comunei Roşia Montană, fiind al zecelea din cei 12 fii ai Sofiei, casnică şi Nicolae, minier.

Am crescut într-o familie numeroasă, fiind în total 12 copii, dar numai 6 am ajuns la maturitate – se confesează Ioan Radu –, ceilalţi trecând în cele veşnice, unii ca bebeluşi, iar alţii la vârsta de 3-4 ani. Nici nu-i de mirare când cei 12 fraţi au văzut lumina zilei la intervale de un an şi jumătate ori doi, că toţi locuiam într-o

clădire cu o singură cameră, pe jos fiind lut bătătorit, în condiţiile

în care în comună nu era personal medical calificat, ci doar moaşa satului – o femeie mai pricepută care asista toate naşterile la care apuca să ajungă.

În sat majoritatea familiilor era alcătuită din mulţi copii, dar ca şi cei 6 fraţi ai mei, mulţi decedau înainte de a ajunge la majorat.

Cimitirul din satul natal era o adevărată pădure de brăduleţi împodobiţi cu panglici multicolore din hârtie, numiţi „suliţe”, semn că acolo era înmormântat un copil...

Evocând anii de şcoală primară în satul natal, descrie cu multă căldură figura luminoasă a dascălului Gheorghe Vădan, cel care-şi iubea elevii, înţelegând condiţiile precare în care aceştia trăiau, ajutându-i cu răbdare în pătrunderea tainelor învăţăturii.

În acea perioadă, cursurile începeau la 8,30 şi se terminau la orele 16, cu pauza de masă de o oră. Masa de prânz o serveam la şcoală şi consta dintr-o ciorbă gătită, prin rotaţie, de mamele elevilor mai înstăriţi, folosindu-se şi fructe, zarzavaturi şi legume din grădina şcolii. Pâinea o aduceam de acasă – îşi aminteşte Ioan Radu – pâine jumătate mălai şi la care râvnea prietenul meu, Nicu, fiul preotului David. Ne bucuram reciproc de schimb, dar mai ales eu care ajungeam să mănânc pâine făcută doar din făină de grâu. Or, chiar această apropiere de fiul preotului i-a imprimat dorinţa de a urma şi el şcoli mai înalte după terminarea şcolii primare, aşa cum făcuse prietenul său care ajunsese la liceu la Alba Iulia. Dorinţă împlinită doar după ce a terminat clasa a VI-a şi la care a contribuit din plin dascălul Gheorghe Vădan care îi spunea tatălui: Măi Nicolae, fă ce poţi şi du-l pe Ioan la normală, la Abrud. Va ieşi un bun dascăl. Şi aşa a şi făcut baciu Nicolae, mai ales că avea la cine apela la normală. Făcând parte dintr-un comitet care a hotărât să aducă statuia ecvestră a lui Avram Iancu de la Târgu Mureş la Câmpeni, pentru a fi ferită de distrugere în urma Dictatului de la Viena, directorul Ioan Micu l-a angajat pe minierul Nicolae Radu care era şi pietrar, să cioplească un număr de calupuri de piatră necesare clădirii piedestalului pe care urma a fi ridicat cal şi călăreţ, lucrare realizată împreună cu alţi trei pietrari din Vârtop. (Chiar că trebuie să ai un sentiment de mândrie ca fiu, ca rudenie, dar şi cunoscut, trecând prin centrul Câmpeniului şi aruncându-ţi inevitabil privirea spre monument, să ştii că este şi produsul tatălui, al rudeniei sau al cunoscutului Nicolae Radu).

Această fericită întâmplare a făcut ca domnul director Micu să-şi exprime mulţumirea faţă de tatăl meu şi prin acordarea gratuităţii cazării în internat, urmând a achita doar costul mesei, în natură – adică predarea unor cantităţi de alimente, trimestrial,

cum ar fi făină, mălai, ulei, carne afumată, slănină, fructe uscate etc.

Am avut şi un ghinion – îşi mai aminteşte Radu. Cursurile Şcolii Normale „Andrei Şaguna” din Abrud, în anul şcolar 1943-44, nu au început în luna septembrie şi pentru seria mea. Se hotărâse la Minister ca unele şcoli normale să intre în lichidare, printre care şi cea din Abrud, aşa că în luna septembrie cursurile au început numai pentru clasele mai mari. La intervenţia directorului Micu s-a renunţat la această măsură nefericită, astfel că seria mea a început cursurile numai prin luna noiembrie.

Şi totul a fost bine pentru normalistul Radu Ioan. Intrat în acea citadelă creată de o mână de adevăraţi dascăli sub îndrumarea unui mare maestru, directorul Ioan Micu, a dezlegat multe dintre enigmele planşelor, pietrarelor, ierbarelor şi animalelor împăiate, grijile întreţinerii la internat nepreocupându-l timp de 4 ani. Numai că în anul 1947 în situaţia materială a familiei mele s-a produs o schimbare – notează Ioan. Mama a intrat în posesia averii unui unchi al ei care era surdo-mut, singur la părinţi cu o avere de 6 ha – fânaţ şi loc de păşune. Prin testament, părinţii acestuia l-au încredinţat mamei pentru întreţinere până la sfârşitul vieţii. Această „îmbogăţire” a avut consecinţe dezastruoase asupra familiei mele şi pentru mine. Părinţii au fost declaraţi „chiaburi”, ceea ce a atras după sine împovărarea familiei cu cote şi impozite greu de suportat, precum şi la corvezi cu atelajele şi cu braţele, iar pentru mine excluderea din internat.11

Tata, cu lacrimi în ochi, fiind şi bolnav de silicoză, mi-a zis: „Dragu’ tatii, după cum vezi eu nu mai sunt în stare să plătesc costurile întreţinerii tale la şcoală. Eşti destul de măricel, aşa că dacă vrei să devii învăţător va trebui să munceşti în vacanţe pentru a te putea întreţine singur.” Ce era să fac? Am început munca, mai ales vara la cositul fânului. Lucram din zori şi până seara pe la numeroasele familii de văduve de război ori a celor morţi de silicoză. Cu banii realizaţi, prestând acele munci grele, am continuat cursurile încă 4 ani. Am locuit la gazde unde plăteam chiria şi costul mesei de prânz – pentru mesele de dimineaţa şi de seara, hrană rece adusă săptămânal de acasă.

Obligaţia de a munci din fragedă copilărie s-a transformat pentru Ioan Radu în necesitate şi apoi în plăcere. Aşa se explică

11 şi Doamne, câţi dintre colegi n-au avut parte de un asemenea tratament, ba şi mai mult, unii au fost exmatriculaţi, cazuri de care ne vom ocupa într-unul din capitole – nota R.H.

participarea vară de vară la coasă şi la plug, atât la părinţi şi la rude la Vârtop, cât şi la cei ai soţiei, Aurora, la Târsa.

Cât priveşte anii de şcoală, greutăţile prin care a trecut sunt lăsate undeva în urmă, rămânându-i în suflet doar chipul luminos al profesorilor şi al colegilor.

Şi totuşi, un episod trist din clasa a şasea de normală îi revine mereu în gând când e vorba despre colegi: decesul colegului Gheorghe David, cu atât mai mult cu cât stătuse în gazdă cu el timp de doi ani. Deşi era suferind de o boală incurabilă, era bun la învăţătură, sociabil, iubit şi apreciat de toţi colegii. Nu pot uita înmormântarea lui la care am participat toţi colegii şi lacrimile ce s-au vărsat din ochii tuturor participanţilor în timpul rostirii cuvântărilor funerare prezentate de dirigintele clasei, prof. Traian Opincaru şi colegul Traian Cârlig.

Surprinzătoare este relatarea privitoare la excursia organizată după examenul de diplomă de către prof. Ilie Moşic, cu plecare pe Arieşul Mare, la Arieşeni, urcare pe Cucurbăta şi întoarcerea pe Arieşul Mic. În această excursie domnul profesor ne-a destăinuit multe şi interesante amintiri din viaţa de licean, de studenţie, din anul de studii în Italia, dar mai ales situaţii dramatice din cel de-al doilea Război Mondial. Îl ascultam seară de seară în jurul focului de tabără până la orele 1-2 noaptea. În fiecare seară ne punea să cântăm marşurile şi horele Iancului, să-l acompaniem pe colegul Nicolae Tomodan în interpretarea minunatei ode pastorale „Din Poiana Vadului” a pribeagului Ganea, făcând să răsune cu adevărat văile. De asemenea, seară de seară trebuia să-i cântăm „Dorul meu e numai dor”, pe care profesorul nu-l putea spune tuturor, dar noi simţeam ce ar vrea să spună: „da-l mai ştie oarecine / care-l poartă ca şi mine”. Simţeam, urmărindu-i faţa şi clipirea ochilor în lumina flăcărilor ce se ridicau spre cer, că îl macină ceva. Ştiam noi câte ceva de surghiunul lui la Abrud, îl urmăream cum se zbătea să ne înfăţişeze adevărurile istorice care erau falsificate tot mai mult de noua doctrină ce se instaura.

DASCĂL ÎN COMUNELE ALBAC ŞI AVRAM IANCU

Cariera didactică şi-a început-o în luna august 1951, fiind repartizat în raionul Câmpeni şi, prin decizie, numit învăţător-director la Şcoala elementară cu clasele I-IV, comuna Albac, satul Rogoz. Este interesantă formularea din decizia de numire semnată de şeful Secţiei Învăţământ, Vasile Anca: Neprezentarea la locul de muncă pe data de 26 august 1951 va fi pedepsită

conform Decretului nr..., fiind considerată abatere de la lege şi pedepsită ca infracţiune economică.

Prima călătorie la locul de muncă am făcut-o pe jos de la Cărpiniş până la Câmpeni, cu „ia-mă, nene, în căruţă” de la Câmpeni până la Săcătura şi din nou pe jos până la Albac – îşi aminteşte Ioan Radu. Ajuns pe înserate, este primit de directorul Şcolii din centru, Costea, dascăl de mare vocaţie aflat la apogeul carierei sale şi la care locuieşte câteva zile.

Fiind o unitate şcolară nou înfiinţată, se deplasează în mai multe rânduri în satul Rogoz, unde este desemnat localul de şcoală – o clădire veche, părăsită. Câteva bănci de la şcoala de centru, o masă veche şi un scaun din vecini şi şcoala este gata să-şi primească elevii ce nu vor mai fi nevoiţi să străbată 4-6 kilometri până la centru. Pentru noul învăţător, se găseşte găzduire la familia Gheorghe Paşca – părinţii viitoarelor învăţătoare Sabina şi Dorina, la acea dată eleve la Abrud.

Am găsit copiii bine pregătiţi la şcoala de centru, ştiutori şi mândri că sunt urmaşi ai marelui răsculat şi-mi zâmbeau larg când le spuneam „pui de Horia”, iar după ce au aflat că eu vin din satul lui Cloşca, mă numeau între ei „învăţătoru’ Cloşcanu’”

Din păcate şederea lui Cloşcanu’ la Rogoz a durat doar un an de zile, fiind recrutat la armata silniciei unde toţi tinerii din acea vreme trebuiau să-şi irosească cei mai frumoşi ani ai tinereţii între zidurile cazărmilor.

Multe absurdităţi ne măcinau în timpul serviciului militar, cea mai mare fiind ignoranţa majorităţii corpului de comandă, ceea ce ducea inevitabil la conflicte între militar şi comandant de diferită treaptă. O ripostă la ignoranţa şefului putea să te coste libertatea. La una din „lecţiile” politice, locotenentul politic Manu vine cu afirmaţia: „Avram Iancu a fost un şovin care a învrăjbit poporul român cu cel maghiar”. N-am putut suporta o asemenea jignire adusă eroului naţional şi am ripostat, arătând

Familia Ioan, Aurora şi Liliana Radu

adevărata cauză pentru care a luptat Iancu, fiindu-mi vii în memorie lecţiile de istorie ale profesorului Moşic. Am fost reclamat la comandantul politic pe unitate, maiorul Mihălţeanu. Acesta a discutat cu mine, separat, incidentul. Din contactele avute cu el ne dădeam seama că are o pregătire superioară în comparaţie cu ceilalţi comandanţi. (Locotenentul care l-a făcut şovin pe Avram Iancu, luat din civilie cu 4 clase primare şi având meseria de „spărgător de piatră”). Mi-a dat dreptate, dar m-a avertizat să nu mai discut asemenea probleme, fiind pasibil de trimitere în tribunalul militar.

Lăsat la vatră în toamna lui ‘54 (deşi termenul ar fi „eliberat”) m-am prezentat la Secţia Învăţământ a raionului Câmpeni, solicitând un post de învăţător acolo de unde am plecat ori în comuna natală. Am fost refuzat, punându-mi-se în schimb la dispoziţie postul de director de centru la Şcoala Avram Iancu, unde trebuia să-l înlocuiesc pe colegul Augustin Iancu, numit preşedinte de sindicat la raion. După multe tratative – nu voiam să primesc o asemenea sarcină – inspectorul Ioan Leahu, originar din comuna Avram Iancu m-a „lămurit”, asigurându-mă de tot sprijinul lui în rezolvarea sarcinilor ce-mi reveneau şi că în momentul în care vor găsi un om potrivit mă vor schimba. Or, omul „potrivit” s-a găsit doar în anul 1980 în persoana fostului meu elev, Ionel Gomboş, profesor de istorie şi care a îndeplinit funcţia de director coordonator până în anul 1989 când s-a transferat la Alba Iulia.

Şi, până la urmă, cu toate greutăţile ce au apăsat asupra umerilor mei – în perioada cât am fost director s-au construit trei localuri de şcoală în centru, la Târsa şi la Vidrişoara şi au fost înfiinţate încă 2 unităţi şcolare în localuri închiriate la Plai şi Gojeieşti – am avut şansa (pe care n-aş fi avut-o altfel), aceea de a o întâlni pe Aurora Jude, cea care avea să-mi devină soţie şi tovarăşa ideală de viaţă.

AURORA JUDE

Născută în anul 1934, pe data de 7 noiembrie, în comuna Avram Iancu, satul Târsa, prima dintre cele trei fete ale lui Nicolae, rotar şi Zoriţa, casnică.

Copilărie comună cu a tuturor copiilor de la ţară în acele vremuri, cu

responsabilităţi pentru cea mai mare dintre surori, având rolul de doică pentru următoarele venite, ea trăgând şi ponoasele atunci când făceau toate trei câte o blestemăţie. Doar ea era cea mai mare. Face şi acuma haz când îşi aminteşte de pocinogul cu semănătura de cânepă. Mama şi tata trebuiau să plece la târg la Câmpeni şi le-au lăsat în grijă locul semănat în acea dimineaţă cu cânepă. Aveţi grijă, dragele mamei, să nu intre găinile noastre şi ale vecinilor pe semănătură, că nu mai rămâne nimic din ea. Tu, Auroră, eşti mai mare, staţi mereu pe marginea semănăturii.

Şi am stat noi cât am stat la locul de pază până când s-a încins jocul cu păpuşile. Aveam noi nişte păpuşi cioplite din lemn, de tata, că era mare meşter, şi le îmbrăcam cu hăinuţe confecţionate de noi din zdrenţele rămase din îmbrăcămintea noastră. „Hai să le dăm de mâncare la fetiţe” zice sora mai mică. Ne-am dus, şi duse am fost. După „hrănirea” păpuşilor, hinta, apoi de-a ascunselea, apoi… cine să-şi mai aducă aminte de găini şi de cânepă. Când au venit ai noştri de la târg, în loc de turte şi mărgele, mama a pus mâna pe nuieluşă. „Uitaţi-vă, prăpăditelor, ce a rămas din semănătură”. Ne-am uitat. Peste tot numai adâncituri cum s-au scăldat găinile în ţarina reavănă, şi apoi cât or fi ciugulit, aşa că a doua zi tata a trebuit să refacă semănătura.

Când a venit vremea şcolii am avut noroc de un dascăl de care îmi amintesc cu drag, Viorel Sevastian de prin sudul ţării. Era o fire blândă, ne îndrăgea. Lucrând cu 4 clase simultan, punea câte un elev-doi din clasa a IV-a să-i ajute pe cei din clasele mici să-şi facă temele independente. Ajunsă într-a patra am primit şi eu o asemenea sarcină, şi ce mândră eram când mă lăuda Domnul învăţător la părinţi când trecea pe lângă casa noastră. „Mă ajută ca un dascăl – spunea el. Învăţătoare o să se facă”.

…Dacă ciclul primar l-am frecventat la doi paşi de casă, calvarul a început odată cu frecventarea cursurilor gimnaziale. În comună nu era gimnaziu la acea dată. Singura posibilitate de a urma aceste cursuri era gimnaziul din Câmpeni la o distanţă de 25 de kilometri de casa părintească. În acea vreme, nici pomeneală de mijloace de transport persoane, aşa că, rareori se nimerea ca în drumul spre casă să ne ajungă câte o căruţă care să ne ia. Stând la gazdă, aproape săptămânal trebuia să mergem acasă după alimente şi să ne schimbăm lenjeria. Iarna, împreună cu consătenele colege – Lucreţia Trifon şi Minerva Chira – plecam din Câmpeni în jurul amiezii, de cele mai multe ori fiind învoite cu o oră-două înainte de încheierea cursurilor şi ajungeam acasă seara, târziu, îngheţate de frig. Norocul nostru că la întoarcere, tata angaja câte o sanie ori căruţă dintre cei cărora le dregea câte

o roată.După absolvirea gimnaziului, în toamna anului 1949,

împreună cu cele două colege – Lucreţia şi Minerva – am fost admise la Pedagogica din Abrud. În timpul celor 4 ani de pedagogică, pe lângă cele două prietene – rămase eterne – mi-am făcut noi prietenii, dar mai mult m-a legat prietenia cu Maria Inocan – de loc din Lunca Mureş. Învăţam împreună, ne plimbam împreună, mergeam la filme şi la diferite spectacole.

În perioada cât am fost elevă la Abrud am beneficiat de bursă având în vedere provenienţa dintr-o familie cu stare mijlocaşă, aşa că am stat la internat, loc de care-mi aduc aminte cu plăcere. Condiţii cu totul improprii, cu latrine urât mirositoare, cu condiţii de spălat precare, fără apă caldă, doar duşul de la baia comunală, sâmbăta, frigul ce ne măcina iernile, mâncarea sărăcăcioasă şi pe deasupra starea de tip cazon, cu deplasări în coloană intonând marşuri „patriotice” – acesta a fost internatul timp de 4 ani.

Dacă despre viaţa de la internat are amintiri în cea mai mare parte neplăcute, nu acelaşi lucru se întâmplă când vine vorba despre profesori şi învăţătorii de la Şcoala de Aplicaţie şi subscrie întru totul celor expuse despre ei în Normalist la Abrud. Doar profesorului Corneliu Peter doreşte să-i aducă prinosul de recunoştinţă, socotindu-l modelator, îndrumătorul cel mai apropiat care ne-a transmis cunoştinţe temeinice de pedagogie şi psihologie. Nelimitându-se numai la conţinutul orelor de pedagogie, urmărea comportamentul individual al elevilor, preocupările fiecăruia şi făcea recomandările ce se impuneau.

Eternă recunoştinţă o am – şi o mărturisesc cu toată sinceritatea – pentru toţi foştii mei profesori din timpul celor patru ani de normalistă pentru zbaterea lor întru a modela atâtea generaţii de dascăli, cei care, în majoritate, am răspândit lumina cărţii şi a culturii în satele moţeşti.

DĂSCĂLIŢĂ ÎN SATUL NATAL, TÂRSA

Şi iat-o pe tânăra dăscăliţă prezentându-se cu emoţie în luna august 1953 la Secţia Învăţământ a raionului Câmpeni şi luând cu mâna tremurândă dispoziţia de repartizare. Nu-i venea să creadă: comuna Avram Iancu, Şcoala elementară cu clasele I-IV, satul Târsa. Se întorcea după 7 ani petrecuţi la gimnaziu şi la şcoala pedagogică, la şcoala unde terminase clasele primare şi care în anul 1953-54 a început să funcţioneze cu 4 clase.

Eram nespus de fericită de repartiţie. Să fii în satul natal, cu şcoala la trei paşi de casa părintească, fără gândul cazării, să fii

primită cu braţele deschise de doi dascăli localnici, cu experienţă, şi de o alta, basarabeancă, tot atât de primitoare, era peste aşteptări.

Şi a pornit Aurora cu tot elanul în marea bătălie a cultivării copiilor, dar şi a adulţilor. Copiii, în majoritate proveniţi din familii sărmane, necesitau o pregătire suplimentară atentă, lucru ce-l făcea cu drag. Totodată, era conştientă de îndatorirea de a-i învăţa cititul şi scrisul şi pe neştiutorii de carte – tineri ori adulţi, vitregiţi de soartă, astfel că înfrunta viscole şi ploi în cei 3-4 kilometri ce o duceau spre satele Plai şi Bădăi unde o aşteptau cursanţii. Doar într-o seară târzie de ianuarie ’54, când s-a întâlnit faţă în faţă cu un lup, la urletele căruia era să scape lămpaşul din mână, a apelat la însoţitor, o soră mai mică, socotind că unde-s două, curajul creşte.

Cursurile le desfăşuram la casa câte unui sătean care avea o încăpere mai mare şi cei prezenţi veneau ca la şezătoare. Se croşeta, se torcea, se spuneau poveşti şi le citeam fragmente din legende şi basme, apoi veneau momentele de „caznă” – mânuirea creionului, cititul şi socotitul. Şi o spun cu mâna pe inimă, mulţi au învăţat să scrie şi să citească. Unde mai pui că aproape fiecare curs se încheia cu un pic de joc pe melodiile unui fluieraş ori ceteraş.

Ceea ce n-am suportat a fost cerinţa autorităţilor de a duce „muncă de lămurire” la aceste întâlniri cu sătenii să-şi predea impozitele şi cotele. Cum să le ceri aşa ceva când vedeam cum sunt îmbrăcaţi copiii şi ce merinde îşi pun zilnic în străicuţă.

Trecând în revistă toate activităţile şcolare, dar mai ales pe cele extraşcolare: alfabetizare, case de citit, răspândirea conţinutului documentelor de partid, participare la fel de fel de şedinţe organizate de autorităţi şi repetiţii la formaţiile artistice ale căminului cultural, Aurora priveşte înapoi cu nostalgia tinereţii. Frumoase clipe am petrecut când făceam deplasări cu formaţiile artistice, cor, brigada artistică, teatru, recitări etc. în localităţile din apropiere sau mai departe, la concursurile dintre căminele culturale, prilej de relaxare pentru membrii formaţiilor, aproape întotdeauna încheindu-se cu o plăcută petrecere, urmată de dans. De neuitat a rămas deplasarea la Şantierul Biharia unde am fost primiţi cu multă bucurie şi, după programul prezentat, am petrecut împreună.

Cu multă însufleţire vorbeşte Aurora despre colectivul valoros de cadre didactice în care s-a format. În perioada celor 31 de ani de activitate desfăşurată numai în comuna Avram Iancu, nu

ştiu să fi fost momente în care colectivul numeros de peste 30 cadre didactice să fi fost dezbinat, să practice bârfa sau ranchiuna între colegi. Chiar dacă rar mai apăreau neînţelegeri, erau rezolvate cu înţelepciune de consiliul profesoral al şcolii. Îmi amintesc cu multă plăcere de întrunirile colegiale cu muzică şi dans, de revelioanele care durau şi două zile, de ieşirile la iarbă verde, acţiuni a căror organizatoare era profesoara Maria Şuşa.

Şi numai la sfârşitul convorbirii, Aurora aminteşte de cel mai frumos lucru realizat în cei 39 ani de dăscălie: mariajul, în 1955, cu Ioan Radu, o căsnicie trainică din care a rezultat un minunat fruct, Liliana, cea care, împreună cu soţul ei, au făcut un dar neaşteptat părinţilor la nunta de aur: organizarea nunţii într-un modern restaurant din Alba Iulia.

CUM AM AJUNS SĂ SCRIU PENTRU ACEASTĂ CARTE?

Ca în fiecare an, în miezul verii, la cea mai apropiată duminică de 20 iulie, ziua Sfântului Ilie, din moşi strămoşi, are loc Târgul de Fete de pe Muntele Găina.

Târgul fetelor este cea mai importantă, atractivă şi iubită sărbătoare folclorică din Ţara Moţilor şi a Zarandului. Principala gazdă a acestor manifestări cultural-artistice este comuna Avram Iancu, care anual primeşte mii de turişti, precum şi formaţiuni artistice din toată ţara.

În ultimii ani, târgul este vizitat tot mai mult şi de turişti străini, interesaţi să cunoască varietatea, bogăţia folclorului românesc, a costumelor populare, produselor din lemn, ceramică, precum şi arta culinară specifică moţilor. În preziua (sâmbăta) şi în ziua (duminica) târgului, Muntele Găina şi comuna Avram Iancu răsună de cântecele formaţiilor corale, ale grupurilor vocale şi instrumentale, ale dansurilor populare, ale soliştilor de diferite genuri de muzică, predominând cea populară.

În ziua târgului din iulie 2007, atât locuinţa, cât şi curtea personală au fost ocupate, până la refuz, de oaspeţi dragi atât familiei mele, cât şi copiilor noştri.

La un moment dat, intră pe poarta curţii un bărbat necunoscut care era foarte grăbit. După salutul respectuos, întreabă: aici locuieşte familia învăţătorilor Ioan şi Aurora Radu? Răspund afirmativ. Grăbit cum era, fiind aşteptat de prietenii lui, îmi înmânează două pliante, spunând că sunt din partea lui Remus Hădărean şi din care am aflat că, la Abrud, pe data de 15 august 2007, are loc revederea tuturor seriilor de dascăli, absolvenţi ai Şcolii Normale Andrei Şaguna din oraşul Abrud, precum şi lansarea volumului Normalist la Abrud, autor Remus

Hădărean.Împreună cu soţia, am hotărât să dăm curs invitaţiei. Am

aşteptat cu mult interes ziua Sfântei Marii, sperând să-mi revăd colegii, mai ales eu, absolvent al seriei 1951, serie care nu a organizat nicio revedere, deşi au trecut 56 de ani. N-a fost să fie aşa. Ne-am întâlnit doar 3 colegi din seria mea, subsemnatul, Ilie Furdui şi Gheorghe Crişan, din cei 28 câţi suntem pe tabloul de absolvire. Ştiam, doar, că zece colegi au trecut la cele veşnice, Dumnezeu să-i odihnească în împărăţia lui! M-am întristat, am devenit chiar melancolic, mă întrebam unde sunt cei 15 colegi? Mai trăiesc, nu mai trăiesc?

Marele număr de dascăli prezenţi la revedere, câteva sute, discuţiile pe care le purtam unii cu alţii, întrebările ce le adresam reciproc, în multe cazuri: dar tu care eşti? m-au făcut să trec repede de la starea melancolică la o bună dispoziţie şi bucurie, aflând multe lucruri interesante, atât de la colegii mai mari, cât şi de la seriile mai tinere.

Am făcut fotografii cu tot grupul prezent, dar şi pe ani de absolvire.

Ca şi alţi mulţi colegi, am intrat în posesia unui exemplar din volumul Normalist la Abrud, autor Remus Hădărean, pe care l-am lecturat cu foarte mare pasiune şi în scurt timp.

Relatările autorului şi ale celor care au colaborat, m-au făcut să retrăiesc numeroase amintiri din viaţa de normalist, să mă gândesc cu multă dragoste şi recunoştinţă la profesorii care ne-au pregătit, să cunosc date biografice, realizări profesionale şi rezultate obţinute pe la şcolile unde au lucrat colegii. Nu am decât să mulţumesc şi să mă înclin, cu mult respect, în faţa celor care s-au străduit să realizeze o asemenea carte.

După lecturarea cărţii, sincer mărturisesc, am regretat faptul că despre şcolile unde am funcţionat eu şi soţia mea nu era scris niciun cuvânt. Acest regret a fost spulberat la începutul lunii noiembrie 2007, când am primit un telefon de la colegul Remus Hădărean, prin care mă anunţa: – la cerinţa mai multor colegi şi împreună cu prof. Ioan Bembea, au hotărât să dea curs dorinţei colegilor, prin editarea unui nou volum intitulat Normalist la Abrud, Dascăl pe Ape.

Îmi făcea propunerea ca atât eu, cât şi soţia Aurora, să colaborăm la acest volum, prin prezentarea propriilor biografii, cât şi prin redactarea unei scurte monografii a şcolilor din Avram Iancu.

I-am promis că o să dăm curs propunerii făcute, deşi eram conştient că mă aşteaptă o muncă dificilă, greu de realizat, mai ales la etatea mea.

După un timp de gândire şi documentare asupra datelor

privitoare la şcoala vidreană, am trecut cu sârg la realizarea lucrării ce sper să fie acceptată, lăsând la latitudinea autorilor selecţia ce se va impune din multele pagini scrise

Avram Iancu, 20 dec. 2006

Ioan Radu.

SCURTĂ MONOGRAFIE A ÎNVĂŢĂMÂNTULUI DIN COMUNA AVRAM IANCU, JUDEŢUL ALBA

IOAN RADU

Învăţământul din Transilvania, înainte de Marea Unire din 1918, a întâmpinat mari greutăţi ca urmare a faptului că în această parte a ţării trăiau şi trăiesc numeroase naţionalităţi.

Cu toate că guvernul transilvan avea obligaţia să sprijine material şi învăţământul românesc, deopotrivă cu acela destinat celorlalte naţionalităţi, practic, în afară de simple ordine şi circulare, n-a dat niciun fel de sprijin dezvoltării acestuia, lăsându-l pe seama conducătorilor confesionali, care la rândul lor aruncau povara materială în sarcina comunităţilor.

În timpurile mai vechi, înainte de anul 1800, localitatea Vidra de Sus (actualmente Avram Iancu) aparţinea administrativ de Râul Mic. Documente nu s-au păstrat din acea perioadă, dar se pare că singura şcoală în care puteau învăţa copiii era la Câmpeni, unde puteau frecventa cursurile doar cei cu o stare materială mai bună, care, de altfel, erau puţini la număr.

Documentele istorice atestă că, la Vidra de Sus, în anul 1782, într-o simplă casă ţărănească, confecţionată din lemn de brad, acoperită cu şindrilă şi cu geamurile cât o palmă, funcţiona o sală de clasă, unde mai târziu a învăţat, în limba română, craiul munţilor, Avram Iancu, cititul, scrisul şi socotitul, avându-l ca învăţător pe Mihai Gomboş.

În conscrierea Familiiloru, sufleteloru, parohiiloru, dascăliloru şi tinerimii umblătoare în şcoalele anului 1853 reiese că frecventau şcoala 30 băieţi şi 5 fete în Vidra de Sus şi aveau ca învăţător pe Ioan Miheţiu. Şcoala, se spune, era în satul Dealul Crişului, într-o casă a unui oarecare Miheţ. În anul 1855, şcoala avea ca învăţător pe Ioan Miheţiu.

Din Conscrierea învăţătorilor din protopopiatul Câmpenilor care au luat parte la conferinţele anului 1856 reiese că învăţător la Vidra de Sus era Grigorie Iancu, de 33 de ani, pregătirea constând dintr-o clasă normală şi câteva cântări bisericeşti. Copiii învăţau citirea şi scrierea româna, geografia, aritmetica în spaţiu etc.

În anul 1871, la Vidra de Sus, funcţiona învăţător Ioan Aron. Avea studii 4 clase gimnaziale şi teologie. Între anii 1882-1893 era învăţător Andrei Candrea.

Din Compendiul pe anul şcolar 1891-1892, despre datele statistice relative la frecventarea şcolilor române greco-orientale din protoprezbiteriatul Câmpeni, comitatul Turda-Arieş rezultă că erau obligaţi să meargă la şcoală 264 elevi între 6-12 ani şi 120 elevi între 12-15 ani. Au frecventat cursurile 88 elevi între 6-12 ani şi niciun elev între 12-15 ani.

În anul 1911, în centrul comunei s-a construit un local de şcoală, din piatră, cu 2 săli de clasă şi 2 camere mai mici pentru locuinţa dascălilor. Acest local s-a construit la iniţiativa unui comitet de cetăţeni care, deplasându-se în sudul Carpaţilor, a adunat bani pentru construcţia unui local de şcoală în satul eroului Avram Iancu. Ca urmare a acestui fapt, frecvenţa se îmbunătăţeşte, ajungându-se ca, dintr-un număr de 192 elevi înscrişi de 6-12 ani, să frecventeze 151 elevi, cu toate că şcoala funcţiona cu un singur învăţător – Gheorghe Resiga şi apoi Agripina Resiga.

În 1927, revizoratul şcolar Turda a cerut şcolii primare din Avram Iancu o situaţie cu începuturile şcolii, din care rezultă: şcoala datează din anul 1884, funcţionând ca şcoală confesională, iar din 1920 a devenit şcoală de stat, aparţinând Ministerului Instrucţiunii. Documentul menţionat este o matricolă şcolară din anul 1884, cel mai vechi document aflat în arhiva Şcolii cu clasele I-VIII din Avram Iancu-Centru.

După Marea Unire de la 1918, prin hotărârile care au fost luate, s-au pus bazele unui nou tip de şcoală primară care să valorifice tot ce a fost pozitiv în şcolile confesionale comunale şi de stat. Învăţământul era precar şi în judeţul Alba, doar 25,9% din populaţie ştia carte. Din numărul celor care începeau cursurile clasei întâi, doar jumătate terminau 4 clase.

Atât din cauza instabilităţii cadrelor didactice, cât şi a lipsei de localuri de şcoală, şi în comuna Avram Iancu şcolarizarea copiilor de vârstă şcolară era cu totul necorespunzătoare: în 1923, în comună, erau aproximativ 800 de analfabeţi.

În 1927, ştiutori de carte erau 1270 de cetăţeni ai comunei, iar 2505 nu cunoşteau bine alfabetul sau nu-l cunoşteau deloc. Tot în anul 1927, din 940 copii de vârstă şcolară erau înscrişi 205 de copii şi frecventau numai 100.

Pentru cuprinderea şi şcolarizarea tuturor copiilor de vârstă şcolară era clară necesitatea extinderii reţelei de şcoli pe raza comunei şi asigurarea stabilităţii cadrelor didactice. Astfel, în

1923, s-au înfiinţat şcoli primare în satele Târsa şi Inceşti care, pentru început, au funcţionat în case particulare. Şcoala din Târsa în locuinţa lui Zosim Leahu şi şcoala din Inceşti, un an în casă particulară, iar din 1924 în anexe ale complexului muzeal Avram Iancu, construit de Societatea Astra şi donat şcolii, împreună cu o bibliotecă de aproximativ 600 volume.

Cetăţenii comunei spun că rolul principal pentru mutarea şcolii din Inceşti în complexul muzeal l-a avut învăţătorul Costea Toader, de la şcoala primară din satul Târsa. Biblioteca donată de Astra a funcţionat până la revoluţia culturală comunistă când i s-a dat foc în curtea muzeului. O bună parte din cărţi a fost salvată de prof. Vasile Porumbel, atunci dascăl la şcoala din Inceşti. Primii dascăli au fost, la şcoala Târşa, Zoriţa Banciu şi la Inceşti, Dorica Gomboş.

Frecvenţa copiilor era redusă şi în anul 1928, lucru ce reiese din procesul verbal de inspecţie din 24 octombrie, unde este menţionat faptul că nu s-a putut face inspecţie la clasă deoarece lipseau elevii care frecventau cursurile de la Sf. Dumitru şi până la 1 aprilie.

În ce priveşte stabilitatea cadrelor didactice, s-au făcut progrese mai semnificative începând cu anii 1930-1935, când s-au stabilit în comună învăţătorii Vasile Porumbel la Inceşti, Traian Chira, Ioan Gavra şi Emilia Todea la şcoala Centru şi Traian Leahu la Târsa.

Învăţământul a trecut prin perioade grele din preajma celui de al II-lea Război Mondial când lipseau fondurile necesare şcolilor, iar cadrele didactice erau mobilizate pentru război. Frecvenţa era mai redusă ca oricând până atunci şi în Avram Iancu. Astfel, în ziua de 18 octombrie 1939, 16 elevi din cei 233 înscrişi în cele şapte clase erau prezenţi la şcoală. Înzestrarea materială a şcolii se limita la câteva hărţi, tablouri ale voievozilor şi planşe intuitive pentru învăţământul primar.

Reforma învăţământului din 1948 a adus transformări benefice şi învăţământului din Avram Iancu. Astfel, în anul şcolar 1948-1949, ia fiinţă în centrul comunei învăţământul gimnazial (clasele V-VIII), precum şi internatul cu cantină şcolară.

Generalizarea învăţământului şi eficientizarea lui nu se putea realiza fără asigurarea spaţiilor şi a bazei didactico-materiale. Treptat, dar cu mult efort din partea conducerilor şcolilor, a organelor administraţiei locale, a contribuţiei cetăţenilor, aceste necesităţi s-au rezolvat. Astfel, după darea în folosinţă a localului de şcoală din satul Vidrişoara, în anul 1958, tot prin contribuţia în

bani şi muncă a cetăţenilor, care era obligatorie, în anul 1960 a fost dat în funcţiune un local cu 6 săli de clasă, direcţiune, sală profesorală şi bibliotecă, în centrul comunei. Până în anul 1972, în această clădire au fost amenajate 3 laboratoare şcolare (pentru fizică, chimie şi biologie), precum şi 3 cabinete şcolare (matematică, limba română, istorie). Aceste laboratoare şi cabinete şcolare aveau o dotare asemănătoare cu a liceelor renumite din judeţul Alba (H.C.C. Alba Iulia sau Câmpeni). O brigadă de control de la nivel judeţean şi de la Ministerului Învăţământului, care a inspectat Şcoala de 8 ani din Avram Iancu-Centru a rămas surprinsă găsind o asemenea dotare la o şcoală din creierul Munţilor Apuseni.

Nici circumscripţia Şcolii cu clasele I-IV din satul Târsa, la data venirii mele în comună, nu dispunea de o bază materială ca să poată şcolariza toţi copiii din această circumscripţie, în componenţa căreia intrau mai multe sate, cu distanţe mari între ele. Astfel, în anul 1964, în satul Târsa se dă în folosinţă un nou local de şcoală cu 5 săli de clasă şi sală profesorală, construit tot din contribuţia în bani şi muncă a cetăţenilor comunei.

Pentru a putea şcolariza toţi copiii de vârstă şcolară din circumscripţia Târsa a fost nevoie să se înfiinţeze, în 1958, o şcoală cu clasele I-IV în satul Plai, situat la o distanţă de aproximativ 4 kilometri de la şcoala din Târsa, înspre poalele Muntelui Biharia. Această şcoală a funcţionat în casa lui Aron Marinca, cu un singur post de învăţător, cu predare simultană; prima învăţătoare a fost Ana Cândea, iar apoi au urmat Gheorghe Mraişte, Nicolae Coroiu şi Emil Fiţ. Din lipsă de elevi, această şcoală s-a desfiinţat în anul 1998.

Începând cu anul şcolar 1972-1973, în incinta şcolii din Târsa, este înfiinţată grădiniţa cu program normal, cu 25 preşcolari, educatoare Domnica Lazăr care lucrează şi în prezent cu educatoarea Argentina Floca.

Revenind la circumscripţia şcolii din centrul comunei, constatăm că, în anul 1976, s-a dat în funcţiune un nou şi modern local cu 8 săli de clasă, sală pentru sport, sală pentru grădiniţă, bibliotecă etc., în total 12 camere. Localul acesta a fost construit tot prin contribuţia în bani şi muncă a cetăţenilor comunei. După darea lui în folosinţă, aici au funcţionat 4 săli de clasă pentru 4 posturi de învăţător, grădiniţa cu un post, biblioteca şcolii care numără aproximativ 5000 de volume, două dormitoare a câte 25 paturi fiecare, sală de mese cu 50 locuri, bucătărie, magazie, beci pentru alimente şi o sală de gimnastică.

Din anul 1977 şi până în anul 1985, în timpul vacanţei de vară, în acest modern local a funcţionat o tabără şcolară de odihnă, cu un efectiv de 50 de copii pe serie.

Începând cu anul şcolar 1960-1961, s-a realizat şcolarizarea tuturor copiilor, nemaiavând copii care să nu frecventeze învăţământul obligatoriu. În cadrul şcolii de centru, între anii 1971-1991, au funcţionat şi clasele IX-X, unde erau cuprinşi absolvenţii a 8 clase care nu urmau licee sau şcoli profesionale. Tot la şcoala de centru, în perioada anilor 1965-1971, au fost organizate cursuri fără frecvenţă pentru adulţi. S-au înscris şi s-au prezentat la examene pentru absolvirea claselor V-VIII adulţi din comunele Avram Iancu, Vidra şi Poiana Vadului şi care doreau să-şi completeze studiile gimnaziale.

În ce priveşte efectivele de elevi şi cadre didactice pe întreaga comună Avram Iancu, acestea au cunoscut o continuă creştere, de la un an la altul, după reforma învăţământului din 1948 şi până în anul 1983. După această dată, efectivele au în-ceput să scadă. Statistica de mai jos confirmă această re-ducere de efective:

Anul Înscrişi clasa a VIII-

a

Absolvenţi clasa a VIII-a

Plecaţi la alte şcoli –

total

din care:şcoli medii

şcoli profe-sionale

1955 50 43 39 4 351960 33 32 30 12 181965 75 75 65 18 471970 59 59 43 17 261975 74 74 64 20 441985 52 52 48 22 261990 23 23 23 18 52000 21 21 21 11 10

În anul şcolar 1970-1971, în ciclul primar şi gimnazial, erau cuprinşi 633 elevi şi 30 preşcolari, pe întreaga comună, instruiţi de 30 cadre didactice.

În anul şcolar 1982-1983, erau înscrişi în clasele I-X 812 elevi şi 64 preşcolari, instruiţi de 33 cadre didactice.

În anul şcolar 1999-2000 erau înscrişi în clasele I-VIII, pe comună, 161 elevi şi 38 de preşcolari, instruiţi de 22 cadre didactice.

În anul şcolar 2007-2008 sunt înscrişi, pe comună, în clasele I-VIII 150 elevi şi 41 preşcolari la grădiniţele Avram Iancu, Târsa şi Inceşti, instruiţi de 22 cadre didactice.

După 1989, scăderea efectivelor de elevi are următoarele explicaţii: elevii absolvenţi a 8 sau 10 clase de la şcolile din comună, în procent de 95%, au urmat cursurile diferitelor licee sau şcoli profesionale, nu s-au mai stabilit în comună, marea lor majoritate devenind orăşeni. Nu s-au mai reîntors în comună, pentru simplul motiv că nu-şi puteau asigura existenţa. Agricultura, bazată pe creşterea animalelor pentru necesarul familiilor sau prelucrarea lemnului sunt surse care nu asigură un trai decent, nici pentru cei puţini care au rămas în comună. Nu numai tinerii au părăsit comuna, ci şi un număr mare de familii de ţărani, care au devenit muncitori la oraşe, practicând diferite profesii.

Conducerile locale, judeţene şi guvernele care s-au perindat, să zicem, de la sfârşitul celui de-al II-lea Război Mondial şi până în prezent, nu au avut preocupări concrete pentru stoparea migraţiei sătenilor şi tineretului la oraşe. Şi aceasta în ciuda faptului că în comuna Avram Iancu există resurse pentru ca populaţia să rămână pe meleagurile natale. Dacă facem o comparaţie între peisajul natural al Arieşului Mic cu cel al Arieşului Mare, unde s-au pus deja bazele unei activităţi turistice, constatăm că valea Arieşului Mic dispune de peisaje naturale mult mai atractive. Şi aceasta nu o spun doar eu, cu cât mai mult o spun puţinii turişti care vizitează comuna şi care rămân cu impresii plăcute şi ne întreabă: de ce nu se valorifică turistic aceste frumuseţi ale naturii aflate la poalele munţilor Găina şi Biharia? Personal, am afirmat în repetate rânduri şi o repet şi acuma: comuna Avram Iancu este ameninţată să dispară ca unitate administrativă dacă nu se iau măsuri şi pentru dezvoltarea turismului. Populaţia scade vertiginos de la un an la altul, exodul tineretului la oraşe şi în alte ţări este în plină floare. Să concretizăm cele afirmate: în 1954, când m-am stabilit în comună, populaţia de până la 35 de ani era majoritară (peste 50%)şi cred că nu greşesc deloc dacă afirm că astăzi populaţia sub 35 de ani nu reprezintă decât maxim 10-11% şi numărul decedaţilor este de circa trei ori mai mare decât al noilor născuţi.

O lungă perioadă de timp (1968-1980), prin grija conducerii şcolii de centru, în vacanţele şcolare au fost organizate excursii cu efective de 70 elevi, pentru documentare profesională şi cunoaşterea patriei; excursii care durau 7 zile. Au fost vizitate în aceste excursii toate judeţele patriei şi elevii au avut ocazia să cunoască diferite profesii, prin vizitarea de mari unităţi industriale, licee, şcoli profesionale cu diferite profiluri, unităţi

sanitare, ferme agricole (C.A.P., IAS-uri), monumente istorice şi ale naturii, mănăstirile din Moldova etc. Aceste excursii au ajutat mult elevii să-şi aleagă profesia potrivită şi să-şi iubească patria cu frumuseţile şi tradiţiile ei.

În excursii, am adunat şi o mare varietate de material didactic, constând din colecţie de roci, plante pentru ierbare, insectare, albume cu peisaje din ţară. Colecţia de roci a fost clasificată cu sprijinul prof. universitar Radu Jude, originar din Avram Iancu, care lucra la Facultatea de Geologie din Bucureşti. Experienţa obţinută în organizarea excursiilor şcolare am valorificat-o prin întocmirea şi susţinerea lucrării pentru gradul didactic I (1976) – Funcţionalitatea excursiei didactice cu elevii.

CINE FORMA COLECTIVUL DIDACTIC DIN ŞCOLILE COMUNEI AVRAM IANCU ÎN PERIOADA 1944-1990

Învăţământul din comuna Avram Iancu a fost apreciat, atât înaintea venirii mele în comună, în timpul perioadei când l-am condus, cât şi în prezent, fapt care-mi dă o deosebită satisfacţie, făcând parte dintr-un asemenea colectiv didactic. Această afirmaţie este confirmată prin procesele verbale de inspecţii şcolare, unde sunt stipulate aprecieri pozitive cu privire la activitatea de instruire, educare a elevilor şi la buna înzestrare a şcolilor. Efortul muncii de instruire şi educare a foştilor noştri elevi îl constatăm cu mândrie, noi cei care mai suntem în viaţă, văzând felul cum s-au încadrat în societate, atât material, dar mai ales moral, şi cum, prin cuvinte rostite din inimile lor, ne aduc mulţumiri pentru felul cum au fost instruiţi şi educaţi.

Rezultatele obţinute, atât în dotarea didactico-materială a şcolilor, cât şi în instruirea şi educarea generaţiilor de elevi, a activităţilor culturale, se datorează şi faptului că 85-90% din colectivul de cadre didactice era localnic şi bine pregătit profesional, cu o demnă conduită morală. Să exemplificăm:

a) Cadre didactice care au funcţionat toată perioada numai în comuna Avram Iancu:

– prof. Vasile Porumbel – originar din Ludus – gradul didactic II– înv. Traian Leahu – localnic – gradul didactic II– înv. Ana Burz – localnică – gradul didactic II– înv. Emilia Todea – localnică – gradul didactic II– înv. Domnica Lazăr – com. Malu-Giurgiu – gradul didactic I– prof. Elena Pogan – localnică – gradul didactic def.– înv. Aurora Radu – localnică – gradul didactic II

– înv. Aurora Coroiu – localnică – gradul didactic I– înv. Nicolae Coroiu – localnic – gradul didactic I– înv. Nicolae Ciama – localnic – gradul didactic I– prof. Rodica Ciama – localnică – gradul didactic I– prof. Vasile Şoica – localnic – gradul didactic II– prof. Ion Chiriţescu – Calopăr-Craiova – gradul didactic def.– prof. Eugen Toader – localnic – gradul didactic I– prof. Constantin Leahu – localnic – gradul didactic II– înv. Valeria Marinca – localnică – gradul didactic II– înv. Valeria Furdui – localnică – gradul didactic I

b) Cadre didactice care au funcţionat majoritatea stagiului în comuna Avram Iancu:

– prof. Nicodim Lazăr – localnic – gradul didactic def.– prof. Zena Coroiu – localnică – gradul didactic I– înv. Iosif Rus – com. Vidra-Alba – gradul didactic II– înv. Ioan Radu – com. Roşia Montană-Alba – gradul did. I– înv. Minerva Toader – com. Gârda-Alba – gradul didactic I– înv. Argentina Floca – localnică – gradul didactic def.– înv. Maria Furdui – com. Sohodol-Alba- gradul didactic II– înv. Emil Fiţ – localnic – gradul didactic I

În total, în această perioadă, au funcţionat numai în Avram Iancu 17 cadre didactice, iar 8 cadre au activat, cei mai mulţi, la şcoli din comuna Avram Iancu. Deci, navetismul în comuna Avram Iancu a fost aproape inexistent, realitate care cu certitudine a contribuit la ridicarea ştachetei calităţii învăţământului din comuna eroului Avram Iancu.

O parte din colectivul didactic al Şcolii din Avram Iancu – centru, în anul 1963

Sus (de la stânga la dreapta): Remus Furdui, Elena Furdui, Domnica Lazăr, Ioan Radu, Aurora Radu, Corelia Chiş, Vasile Porumbel

Jos: Ion Chiriţescu, Elena Pogan

Personal, consider că nu au fost deosebiri esenţiale în activitatea didactică a cadrelor didactice cu elevii, deoarece fiind bine pregătite şi localnice, era firesc să se străduiască pentru a obţine rezultate bune în pregătirea, educarea elevilor şi în dotarea şcolilor.

Este adevărat că în activitatea culturală şi obştească au existat decalaje mai esenţiale, unii au avut responsabilităţi directe în acest domeniu şi mulţi nu au fost retribuiţi financiar suplimentar.

Să-i cunoaştem pe aceştia şi unele dintre rezultatele obţinute.

Prof. Elena Pogan. În cei 33 de ani s-a ocupat de instruirea şi dirijarea corului pe 4 voci al căminului cultural şi al şcolii din centrul comunei. Aceste formaţii corale, în cadrul concursurilor din Câmpeni, Aiud, Turda, Cluj-Napoca etc., au obţinut diplome şi premii I şi II. Din 1960 şi după pensionare încă mulţi ani, a condus formaţiile de tulnice, de fluieraşi şi de ţâmbe (instrument cu coarde foarte vechi), obţinând şi cu aceste formaţii numeroase

premii şi diplome la concursurile participante. Drept recompensă pentru activitatea didactică, dar mai ales cea culturală, a fost decorată cu Ordinul Muncii cls. III-a, cu titlul de Profesor Fruntaş şi cu gradaţie de merit, la împlinirea stagiului de 25 de ani vechime în învăţământ.

Înv. Valeria Marinca. A condus direcţiunea căminului cultural din Avram Iancu timp de 3 ani (1960-1963), cu normă întreagă şi cu jumătate de normă didactică la şcoală. În această perioadă, a avut o foarte bună preocupare pentru bunul mers al tuturor formaţiilor artistice ale căminului. A fost iniţiatoarea formaţiei de tulnice a căminului şi a grădiniţei de copii, precum şi a formaţiei de ţâmbe şi fluieraşi. A înfiinţat şi formaţiile de dansuri populare şi formaţiile brigăzii artistice. Prin efort propriu, a procurat şi confecţionat costume populare, specifice locului şi tradiţiei, pentru toate formaţiile artistice. În 1983, a condus formaţiile artistice de tulnice ale căminului cultural şi ale şcolii, la cea de-a IV-a ediţie Cântarea României, obţinând locul I pe ţară prin participarea a 32 de tulnicărese. Deci, în cei 3 ani de directorat la căminul cultural, a pus bazele şi a diversificat mult activitatea culturală.

Înv. Nicolae Ciama. A îndeplinit funcţia de director de cămin cultural cu 1/2 normă între anii 1963-1978. În această perioadă, a fost un bun organizator, continuator şi sprijinitor al tuturor formaţiilor artistice ale căminului. A continuat dotarea cu costume populare a formaţiilor artistice care şi-au mărit numărul de membri. A condus formaţiile artistice la diferite concursuri raionale, regionale sau judeţene, unde căminul a obţinut locul I (faza raională) şi locul II (fazele regionale de la Aiud, Turda şi Cluj). Alături de conducerea şcolii din centru, a fost dascălul care şi-a adus contribuţia cel mai mult la realizarea laboratoarelor de fizică, chimie şi biologie.

Înv. Minerva Toader. Pe lângă faptul că a pregătit cele mai bune serii de elevi din cadrul şcolii Târsa, a fost şi este, chiar şi după pensionare, sufletul activităţii culturale din cadrul căminului cultural din satul Târsa şi al şcolii. Împreună cu înv. Argentina Floca, a înfiinţat formaţia de tulnice în cadrul căminului cultural şi al şcolii din satul Târsa, precum şi grupul vocal. Cu aceste formaţii au participat la concursuri şi festivaluri de folclor, fiind apreciaţi şi premiaţi cu numeroase diplome şi cu premiul I.

Prof. Eugen Toader. A preluat direcţiunea şcolii din Târsa de la învăţătorul Traian Leahu, din anul 1976 şi până în anul 2005, când s-a pensionat. A fost iniţiatorul şi realizatorul laboratoarelor

şi cabinetelor şcolare de la şcoala Târsa, a realizat o bună dotare a şcolii cu material didactic pentru toate disciplinele de învăţământ. Ca profesor de limba română, s-a preocupat de achiziţionarea de noi volume de cărţi pentru biblioteca şcolii.

Prof. Ionel Gomboş. A condus învăţământul din Avram Iancu, în calitate de director coordonator, din anul 1980 până în anul 1989, când s-a transferat, prin concurs, în municipiul Alba Iulia, unde lucrează şi în prezent. Atât în comuna natală Avram Iancu, cât şi în prezent în Alba Iulia a fost apreciat pentru calităţile de foarte bun pedagog, cu temeinice cunoştinţe în domeniile istorie-geografie şi de mare orator.

În Avram Iancu a înfiinţat un muzeu etnografic în cadrul şcolii, a modernizat, conform cerinţelor programelor şcolare din acea vreme cabinetele de istorie şi limba română. A organizat mai multe expediţii de documentare în domeniul istoriei şi geografiei.

Înv. Ioan Radu. În calitate de director coordonator, între anii 1954-1980, şi în calitate de deţinător al funcţiei onorifice de vicepreşedinte al Sfatului popular Avram Iancu, pe lângă organizarea şi îndrumarea procesului de învăţământ, am coordonat şi sprijinit permanent buna desfăşurare a activităţilor culturale. Principala preocupare am avut-o în dezvoltarea şi modernizarea învăţământului, conform cu cerinţele vremii, la toate unităţile de învăţământ din comună.

Laboratoarele, cabinetele, atelierele şcolare, construcţia celor 4 clădiri noi de şcoală în satele Vidrişoara, Centru şi Târsa, înfiinţarea şcolilor din satele Gojeieşti şi Plai s-au realizat şi prin implicarea mea directă, fiind multe zile de muncă de dimineaţa şi, nu de puţine ori, până noaptea târziu. În toată perioada cât am fost director, m-am ocupat şi de administrarea internatului şcolar care era încadrat doar cu un magaziner şi un bucătar, ambii cu o pregătire şcolară de 4 clase primare. Aprovizionarea internatului cu alimente, până în anul 1955, o făceam din Câmpeni, cu o maşină de ocazie, care transporta lemne de la Avram Iancu la Câmpeni. Contabilitatea internatului am condus-o fără niciun stimulent, tot timpul cât am fost director. În perioada anilor 1969-1980, am activat ca metodist pentru clasele I-IV în cadrul Inspectoratului şcolar al judeţului Alba. În fiecare an efectuam, singur sau în comisii, inspecţii speciale la învăţători pentru obţinerea gradelor didactice: definitiv, gradul II sau I, în toată zona Munţilor Apuseni. N-am fost recompensat financiar pentru activităţile acestea obşteşti, prestate mult peste norma de muncă. Am avut promisiunea de la inspectorul general al judeţului Alba,

prof. Titus Bogdan, că la împlinirea vechimii de 25 ani serviţi în învăţământ, voi primi gradaţie de merit (atunci aveam vechime 23 ani). Cel care mi-a promis gradaţia a fost schimbat din funcţia de inspector general, iar înlocuitorul lui a refuzat să-mi acorde gradaţia. Avea, doar, favoriţii lui. Am fost recompensat doar moral cu titlul de Învăţător fruntaş, cu Ordinul Muncii clasa a II-a şi cu 3 medalii care marchează evenimente mai importante din istoria poporului român.

Prof. Zena Coroiu. Lucrează ca directoare coordonatoare din 1990 şi în prezent. Personal, am putut să remarc calităţile deosebite pe care le are, atât ca profesoară cu gradul I, cât şi organizatoarei şi conducătoare a întregului proces de învăţământ, urmărind ca acesta să corespundă noilor cerinţe ale actualei etape de dezvoltare. Amintim doar câteva:

– Prin sponsorizări în valoare de 9.000 ron, a procurat calculatoare pentru informatică, cărţi, casete şi manuale pentru limba engleză clasele V-VIII, mobilier etc;– A organizat festivităţile pentru atribuirea numelui de Şcoala cu clasele I-VIII Avram Iancu în anul 1995;– În anul 2001 a iniţiat cursuri de calculatoare, a obţinut autorizaţia de funcţionare pentru cele două corpuri de clădiri ale şcolii din centru; a întocmit actele necesare pentru obţinerea titlului de proprietate a pădurii pentru şcoală;– Lucrări de reabilitare a şcolii cu clasele I-VIII din Târsa, în valoare de 356.899 ron (introducerea apei potabile, realizarea încălzirii centrale şi a unui grup sanitar modern), realizate în 2007;– La localul nou (din 1976) s-au realizat, tot în 2007, împrejmuirea cu gard metalic şi grupul sanitar modern, în valoare de 166.000 ron;– Sunt în derulare, pentru 2007-2008, la localul vechi (1960), programele pentru montarea de uşi şi geamuri termopane (realizată în 2007), introducerea încălzirii centrale şi realizarea unui grup sanitar modern (în 2008) în valoare de 386.999 ron;– Realizarea proiectului de dezvoltare a şcolii pe perioadă de 3 ani (2007-2008-2009);– Realizarea Centrului de Documentare şi Informatică la Şcoala cu clasele I-VIII din Avram Iancu-Centru, în decembrie 2007;– Dotarea şcolilor din Centru, Târsa şi Inceşti, cu mobilier nou şi parchetarea sălilor de clasă (2006-2007);– Igienizarea şi zugrăvitul interior şi exterior al tuturor localurilor de şcoală (2006);– Obţinerea de rezultate foarte bune la examenul de capacitate anual, în procent de 90-100% reuşind la liceul pedagogic, matematică şi informatică;

– A dotat laboratorul de biologie (fiind de specialitate) care. în 1995, a fost filmat şi, în 1996, Facultatea de Biologie Cluj-Napoca a organizat, în acest laborator, Simpozionul pe teme de Biologie şi Mediu, în cadrul Programului Phare;– A publicat, în perioada 1995-2007, un număr de 8 articole la ziare (Unirea, Formula AS), şi rapoartele unor simpozioane din cadrul Programelor Phare în reviste cu conţinut de biologie şi protecţia mediului;– În 1985, a obţinut locul I pe judeţ şi a participat la Faza Republicană de la Buzău, în cadrul concursului Sanitarii pricepuţi;– A antrenat şcoala în manifestări culturale, legate de serbările de omagiere a marelui erou Avram Iancu.

Din cele menţionate mai sus pot afirma, cu certitudine, că şcolile din Avram Iancu sunt conduse de o directoare energică, hotărâtă şi cu multe calităţi pentru această funcţie, ceea ce mă bucură mult.

Înv. pensionar, Ioan RADU, 07.01.2008

MOAŢA DÂRZĂ DIN ŢARA IANCULUI

ELENA CIOABĂ (N. CEAMA)

Am văzut lumina zilei la data de 30 septembrie 1933, în comuna Avram Iancu, judeţul Alba, comună situată pe Valea Arieşului Mic, la poalele Muntelui Găina – o zonă superbă, populată de oameni minunaţi.

Ar fi multe de spus despre istoria – prea puţin scrisă – a acestei localităţi care, de-a lungul timpului, s-a numit Vidra de Sus şi care este o filă de istorie zbuciumată a luptei pentru libertatea naţională şi dreptatea socială a moţilor.

Abia în anul 1924, cu prilejul împlinirii a o sută de ani de la naşterea marelui

nostru erou naţional, Avram Iancu, comunei Vidra de Sus i s-a dat denumirea de Avram Iancu.

Provin dintr-o familie modestă, cu frica de Dumnezeu, în care domnea o disciplină, un respect şi o comunicare perfectă, fără prea multe vorbe sau bătaie.

Tata, stăpânind arta prelucrării lemnului, se ocupa cu dogăritul. Confecţiona şi repara ciubere, butoaie şi alte obiecte casnice din lemn, pe care le vindea în târguri şi oraşe din diferite zone ale ţării.

Cu banii obţinuţi, asigura traiul de zi cu zi al familiei.Mama, fiind casnică, se ocupa de treburile gospodăreşti şi de

creşterea şi educarea celor doi copii (eu şi fratele mai mare cu patru ani).

Am absolvit şapte clase în comuna natală, cu o întrerupere de doi ani, pe motiv că părinţii mei nu aveau bani de cărţi, lucru puţin probabil, cred, din cauza mentalităţii acelor vremuri.

Când eram văzută citind (cărţi împrumutate de la colegul meu de bancă, Mircea Todea, fiu de preot), mi se spunea că doar n-o să mă fac profesoară.

Nu mi-am judecat niciodată părinţii, n-aveam dreptul, aşa

gândeam la acea vreme, dimpotrivă, i-am respectat şi iubit mult pentru tot ce mi-au putut oferi, pentru dragostea cu care m-au crescut, pentru felul cum m-au pregătit pentru viaţă.

În anul 1950, după recuperarea unui an din cei doi întrerupţi, urma să mă prezint la examenul de admitere, sesiunea de toamnă, la Şcoala Pedagogică din Abrud. Până aici totul bine şi frumos…

Eu, care până atunci nu părăsisem comuna, am fost nevoită să mă deplasez singură la Abrud.

Tata era plecat prin ţară să-şi vândă marfa (obţinută cu multă trudă), fratele meu îşi satisfăcea stagiul militar, iar mama nu putea părăsi mica noastră gospodărie, cu animăluţele de pe lângă ea.

Aşa că, într-o dimineaţă nu prea senină (nici la propriu, nici la figurat), cu o spată de porc opărită, cu o pungă de turte (făcute în casă) bine împachetate şi puse într-un cufăr greu de lemn, cu 150 lei în buzunar (pentru cazare şi bilete de tren), mi-am îmbrăţişat mama şi am pornit-o pe jos spre Câmpeni.

Când am ajuns în gară, am uitat de oboseală şi ardeam de nerăbdare să văd trenul (pentru prima oară) cu care aveam de parcurs doar 12 km.

Cu un şuierat prelung, locomotiva şi-a făcut apariţia, trăgând după ea câteva vagoane, pe care, cu anii mei de atunci, le vedeam minunate.

După 25 km, străbătuţi pe jos, cu paşi mărunţi de copil, când m-am văzut în tren, în primul vagon, mi se părea că mă îndrept spre o altă lume. La capăt de linie, nu-mi venea să cobor. Mă întrebam dacă voi reuşi să mă descurc cu cazarea, cu înscrierea şi cu examenele (proba de foc).

Mi-am făcut singură curaj, am coborât şi m-am îndreptat spre centrul oraşului (cerând informaţii de la trecători).

Când am ajuns în faţa restaurantului Detunata, am întâlnit-o pe Pop Maria, o fostă colegă din clasa a VI-a, care venise la Abrud tot pentru examenul de admitere. Atât de străină şi dezorientată mă simţeam, că m-am aruncat în braţele ei şi am început să plâng.

Era doar prima mea ieşire în lume.După ce m-am liniştit, am căutat împreună şi am găsit o

doamnă drăguţă care ne-a închiriat o cameră.Pentru că am dormit amândouă în acelaşi pat, mi-au rămas

75 lei din cei 150 pe care-i avusesem.Ne-am lăsat preţioasele bagaje în cameră şi am pornit-o spre

secretariatul şcolii, să ne înscriem.Surpriză! Mie nu mi-a primit dosarul pentru că-mi trebuia

dispensă de vârstă (recuperasem doar un an).Foarte amabilă, secretara şcolii m-a sfătuit să fac o cerere

către Secţia de învăţământ din Alba Iulia şi să aştept răspunsul, răspuns care nu mi-ar fi fost de folos, deoarece n-aveam cum să-l primesc în timp util, întrucât prima probă (la muzică) era fixată pentru a doua zi.

Eram disperată! Dar bunul Dumnezeu mi-a fost mereu aproape, mi-a călăuzit paşii pe drumul cel mai bun, m-a îndrumat şi m-a ajutat să ajung în biroul domnului director pe care l-am rugat din tot sufletul să-mi primească dosarul şi i-am sugerat să dispună anularea rezultatelor de la examenele care vor urma, în caz că nu mi se va aproba cererea pe care în mod sigur şi urgent o voi face.

Nu ştiu ce l-a impresionat, inocenţa sau disperarea mea, că mi-a zâmbit, a oprit dosarul şi mi-a atras atenţia în mod prietenos să nu întârzii a doua zi la proba de muzică.

Îmi venea să zbor! M-am deplasat în mare grabă la librăria din oraş de unde am cumpărat un toc cu o peniţă, o călimară cu cerneală şi un plic timbrat. În incinta librăriei mi s-a permis să formulez cererea pentru obţinerea dispensei şi am expediat-o spre localitatea salvatoare.

A doua zi, m-am prezentat la proba de muzică, probă de care îmi era foarte frică, întrucât vocea mea lăsa de dorit. Teoria, pe care o stăpâneam, nu s-a cerut.

Bombă! Domnul profesor de muzică, Muscă Gheorghe, a avut o problemă şi a fost înlocuit cu domnul profesor de matematică, Popescu Constantin.

Nu se dădeau note sau calificative. Elevii erau notaţi cu A – admis sau R – respins. După probă, n-am ieşit din sală până n-am văzut (cu ochii mei) A-ul magic. Am reuşit! Mă şi vedeam admisă, ba chiar învăţătoare… în devenire.

Probele scrise au decurs în mod firesc. Emoţiile mari erau la probele orale, la tragerea biletului, norocos sau nu.

La proba orală de la limba şi literatura română mi s-a întâmplat ceva deosebit. Când am intrat în sală şi am dat cu ochii de membrii comisiei, mulţi la număr, am simţit că mă prăbuşesc de frică. Era prima dată când mă confruntam cu aşa ceva.

Profesor examinator era doamna Marcovici.M-am apropiat cu sfială de masă şi am tras biletul. Era unul

norocos. Subiectul de la gramatică era accesibil, cel de la literatură mai dificil.

În timp ce efectuam (la tablă, cu voce tare) analiza gramaticală completă a textului indicat pe bilet, doamnei profesoare i-a fost distrasă atenţia de către un membru al comisiei şi nu m-a mai urmărit. La un moment dat, am fost oprită din lucru, atrăgându-mi-se atenţia că am făcut o mare confuzie la analizarea ultimei fraze.

Speriată de moarte, că aş fi pusă la încercare şi că mă va pica, cu vocea tremurândă şi cu scuzele de rigoare, mi-am susţinut punctul de vedere. După o scurtă pauză, care mi s-a părut fără de sfârşit, m-a felicitat, m-a notat cu zece, fără a mă mai examina la literatură.

Aşa noroc, mai rar! La două zile după terminarea tuturor probelor, au fost afişate rezultatele.

Nu-mi venea să cred! Eram a doua pe listă, prima fiind Viorica Voica, nepoata domnului profesor Voica. Să nu uităm, însă, că era sesiunea de toamnă, majoritatea elevilor prezentându-se în sesiunea de primăvară.

Fericită, mi-am oprit bani pentru biletul de tren, din cei rămaşi mi-am cumpărat o sticluţă cu parfum şi material pentru o fustă plisată.

Când am ajuns acasă, cu vestea cea bună, am mai primit de la mama 30 de lei cu care mi-am cumpărat o bluză brodată, foarte frumoasă.

Croitoresei care mi-a lucrat fusta, i-am croşetat un pulover. Mă înţolisem, nu glumă.

Şi acum am convingerea că nimic n-a fost întâmplător. Deşi, aparent păream singură, Cineva, acolo sus, mă iubea şi mă îndruma când şi cum să acţionez pentru rezolvarea unei probleme.

Fusesem informată că voi beneficia de bursă şi că voi fi cazată la internat, dar trebuia să-mi aduc de acasă: saltea, pătură, pernă, lenjerie de pat şi de corp. De data aceasta, mama a fost nevoită să plătească un căruţaş care m-a transportat la Abrud cu lucrurile mai sus amintite.

Întâlnirea era în faţa şcolii, de unde un delegat ne-a dus la clădirea unde urma să fim cazaţi. Ajungând printre primele viitoare colege, am avut şansa să aleg un pat bun din cele zece aflate în acel dormitor.

Ştiam că nu trebuie să fiu lângă fereastră, dar cât mai aproape de sobă.

Începutul anului I (1950) a fost puţin cam confuz.Erau prea multe deodată: cunoaşterea noilor colegi şi colege,

a domnilor profesori, a acomodării cu noul stil de viaţă, cu programul riguros ce se impunea.

Dar am trecut peste toate şi, într-un timp relativ scurt, totul a intrat în normal.

Dispensa de vârstă nu mi-a mai cerut-o nimeni, mi-a venit aprobarea în vacanţa de iarnă, la Sfatul Popular din comună.

După terminarea anului II, în vara anului 1952, am participat la cursurile organizate de şcoală şi la examenele cerute pentru anul III, le-am trecut şi m-am trezit în anul IV, recuperând cel de-al doilea an.

La intervenţia domnului diriginte, Peter Corneliu, am fost mutată în altă clădire, cu fetele mai mari.

Aici aveam condiţii mai bune, încălzirea era făcută cu lemne, (nu cu cărbuni ca-n anii precedenţi) şi dormitoarele erau mai aerisite, aveau mai puţine paturi, mai mult spaţiu liber.

Dacă privesc în urmă şi dacă exclud încălzirea cu cărbuni (care făcea aerul irespirabil), mâncarea mai puţin variată şi nu totdeauna suficientă, pot spune că perioada petrecută la internat a fost mai mult decât frumoasă, lipsită de griji.

Aveam cazarea, căldura şi hrana asigurate, profesori minunaţi şi personal administrativ inimos care se străduia să ne facă viaţa cât mai uşoară, mai frumoasă (atât cât se putea). Nu avusesem parte de ceva mult mai bun.

După terminarea anului IV şi obţinerea diplomei, aşteptam cu înfrigurare repartiţia. Norocul a fost de partea mea şi de această dată. Am fost repartizată la Şcoala de 7 ani din comuna Avram Iancu, începând cu data de 10 august 1953, unde am lucrat până în anul 1959, 15 septembrie, când m-am transferat la Bucureşti (locul de unde se dă ora exactă).

Odată intrată în pâine, m-am străduit să mă documentez, să mă pregătesc cât mai bine cu putinţă, pentru a nu-mi dezamăgi o parte dintre dascălii cu care am devenit colegă şi pe părinţii care aveau încredere să-şi dea odraslele pe mâna unui copil… ceva mai mare.

Cei şase ani de activitate din comuna natală sunt de neuitat. Cu toate că în afară de munca la clasă aveam de luptat cu şcolarizarea (copiii erau puşi la diverse munci, abia toamna târziu fiind trimişi la şcoală), cu alfabetizarea, cu plata despăgubirilor de război către URSS (cotele) şi cu deplasările, de multe ori pe jos, la unele şedinţe care se ţineau la raionul Câmpeni. Dar tinereţea şi entuziasmul învingeau şi ne făceau mai puternici.

Activitatea culturală pe care o desfăşuram cu multă plăcere (cor, piese de teatru, scenete, montaje, dansuri) era o relaxare, o binefacere pentru noi.

Serile în care ne întruneam pentru a face repetiţii erau superbe şi se sfârşeau aproape de fiecare dată cu seri dansante. Cine erau muzicanţii? Gusti Iancu (director) la acordeon şi, mai târziu, Remi Lazăr la vioară. Atunci nu ne trebuia mai mult.

Când era ziua unei colege sau a unui coleg, aveam grijă să marcăm evenimentul într-un fel sau altul. Îmi amintesc cu mult drag că, în primăvara anului 1957, pe 21 mai (Sf. Constantin şi Elena), colegii, în frunte cu Marioara Şuşa (profesoară de limba şi literatura română) mi-au făcut o mare şi plăcută surpriză. S-au deplasat la domiciliul meu, s-au postat în faţa uşii şi au început să cânte.

Cum prietenul meu de atunci, soţul de azi, le-o luase înainte, era la mine şi serveam împreună din tortul făcut de mine. Nu conta că nu era prea reuşit. Relaţia era în faza incipientă, ţinută încă la secret. Am întredeschis uşa şi le-am spus că serenadele se cântă la fereastră (balcon nu aveam), nu la uşă.

S-au conformat. În timp ce ei cântau, eu mi-am expediat prietenul, pitindu-i haina în dulap, pentru a nu mă da de gol.

După terminarea recitalului, i-am poftit cu multă plăcere în cameră şi am petrecut ore bune împreună. Mult mai târziu le-am spus ce mi-a trecut prin cap. S-au amuzat copios.

Astfel de amintiri plăcute nu le poţi şterge, îţi rămân în suflet.

Despre activitatea mea profesională ce aş putea să spun? Am fost un dascăl obişnuit, ca mulţi alţii.

Mă atrăgea munca la clasă. Era minunat să lucrezi cu copii frumoşi, veseli, spontani, curaţi ca lacrima, care ţi se lipeau de suflet. În relaţiile cu ei, am încercat să le fiu cât mai apropiată, să le transmit toate informaţiile pe înţelesul lor, să le verific munca, să împart aprecieri şi laude chiar şi celor mai puţin dotaţi, mai slăbuţi, fără a omite atragerea atenţiei că se poate şi mai bine. Lucru valabil şi pentru mine.

Sunt încântată că am avut şansa să prestez o muncă atât de dragă mie şi dacă aş fi la început de drum, tot această nobilă meserie mi-aş alege-o.

Bucureşti, decembrie 2007

ALE VIEŢII VALURI

ELENA FURDUI (N. LEAHU)

Sunt fiică de moţi din comuna Avram Iancu, părinţii au dorit să devin învăţătoare, mai ales că mai aveam un frate, Leahu Ioan, şi el absolvent al şcolii normale.

Am terminat Şcoala Pedagogică din Abrud în anul 1958, cu rezultate remarcabile atât privind cultura generală, cât şi pregătirea profesională datorită distinşilor mei profesori. Nume ca: Maria Raţiu, Alexandru Raţiu, soţii Mesaroş (Victor şi Veronica), Corneliu Peter, Ovidiu Vlad sau Emil Popa – profesorul meu de română care a avut o mare înrâurire asupra mea privind continuarea pregătirii la învăţământul superior – toţi au însemnat şi înseamnă foarte mult pentru cariera mea, pentru viaţa mea.

Am absolvit anul IV 21 de elevi, toţi de prin comunele din jur, nici unul nu era orăşean, şi toţi ne-am răspândit ca dascăli prin localităţile din Ţara Moţilor.

Omul, în decursul vieţii, trece prin multe, şi plăcute şi mai puţin plăcute.

Oricare ar fi ele, tinereţea îi dă putere să răzbată cu bine, să aibă mulţumirea, când ajunge la o anumită vârstă, că a folosit cuiva.

Am lucrat mai întâi ca învăţătoare în comuna natală, locuiam la casa părintească, de anii aceştia îmi amintesc cu plăcere, chiar dacă au fost şi momente destul de grele.

Mă gândesc la multele obligaţii pe care le avea un dascăl, de exemplu, alfabetizarea persoanelor vârstnice pentru care se cerea să ne deplasăm în cătune îndepărtate. Locurile erau plăcute privirii primăvara şi toamna, în schimb iarna era greu: zăpezi mari, lipsa curentului electric, ger năprasnic, înaintarea prin zăpadă era dificilă, nu erau cărări.

Eram solicitaţi să organizăm cercuri de citit prin diferite

cătune.Comuna Avram Iancu avea 38 de sate aşezate pe înălţimea

dealurilor, a munţilor, acolo unde locuitorii şi-au încropit gospodării. Cei mai mulţi dintre aceştia cutreierau prin ţară cu doniţi şi cu ciubară pentru a-şi câştiga existenţa. Cu toate greutăţile vieţii, s-au dovedit meşteri pricepuţi în prelucrarea lemnului, în creşterea vitelor. Ca dascăl, aveai mulţumirea că ştiau să-i respecte pe educatori.

Copiii, chiar dacă veneau de la mare distanţă la şcoală, erau isteţi, plini de viaţă, respectuoşi şi dornici de a învăţa. Adesea erau folosiţi la muncile din gospodărie. Întotdeauna m-am simţit apropiată de cei care mi-au fost daţi spre instrucţie şi educaţie.

Într-o perioadă, când autobuzele nu se introduseseră pe traseele dintre localităţi, deplasarea se făcea pe jos sau cu căruţe. Lunar se cerea să mergem la învăţământ politic la Câmpeni. Deplasarea o făceam pe jos, cu sănii sau cu maşinile ce transportau lemne. Era un caz fericit dacă găseam loc în cabină, altfel urcam deasupra lemnelor, suportam frigul, ploile.

O activitate la care eram solicitaţi era munca pentru culturalizare la căminul cultural: cor, dansuri, piese de teatru, deplasări cu aceste formaţii prin localităţi învecinate. Activitatea culturală continua şi cu cei mici. Aveam timp şi plăcere pentru toate, le făceam cu interes în scopul culturalizării oamenilor, a copiilor.

Cu toate aceste obligaţii, misiunea de dascăl rămânea pe prim-plan. Temele de la lecţiile de pedagogie, de psihologie audiate la Abrud m-au ajutat mult şi mai târziu când am devenit profesoară de română.

Acum, când am ajuns la vârsta pensionării, când mă gândesc la sutele de copii asupra cărora mi-am exercitat influenţa, preţuirea dascălului este cu atât mai mare.

str. Trandafirilor nr. 6, Câmpeni, jud. Alba

VIDRENII LEONTINA (N. FURDUI) ŞI IOSIF RUS

REMUS HĂDĂREAN

Consăteni, colegi la Şcoala Pedagogică de Învăţători din Abrud, absolvenţi în anul 1956, Leontina Furdui şi Iosif Rus îşi amintesc cu drag de anii de şcoală, lăsând deoparte greutatea deplasărilor de la Vidra la Câmpeni, cu căruţa vara şi cu sania iarna, în drumul lor spre şcoală, fericiţi fiind când se urcau în tren în gara Câmpeni. Cam grele erau şi deplasările cu remorcile încărcate cu buşteni, ei cocoţându-se în vârful stivei. Au rămas luminoase chipurile colegilor Victor Drăgoi, Traian Petruse, Domin Petrea, Maria Şoit, Ica Macavei, Nicolae Oargă, Mărioara Codrin, Ioan Burz, Cornel Cioran şi ale altora, precum şi ale bunilor dascăli Ioan Oprea, Gherasim Ieremia, Vergiliu Voica, Victor Mesaroş, Mihail Basarabescu, soţii Ioana şi Aurel Bogdan.

Colectivul de cadre didactice din anul 1962Avram Sicoe, Dafina Puiuleţ, Leontina Furdui, Nicolae Macavei, Georgeta

Macavei, Cornelia Ţoc şi Solomon Anca

După absolvire ar fi vrut să-şi ajute părinţii, ajungând dascăli în satul natal, dorinţă realizată pentru Leontina, care a ajuns învăţătoare la Vidra Poieni unde a lucrat timp de 8 ani. Nu acelaşi lucru s-a întâmplat cu Iosif, care a fost repartizat în satul Morcăneşti, aparţinător comunei Neagra, de sat şi de oameni căuia îşi aminteşte cu mult drag, revăzând ca pe un ecran şezătorile, programele artistice, pregătite cu copii şi tineret şi la care se juca de mama focului, după cetera dascălului. A stat aici doar un an, fiind apoi transferat la Inceşti, loc legendar, marcat de casa marelui Iancu, zi de zi, el şi elevii călcând pe pietrişul pe care odinioară se juca Avrămuţ.

În anul 1964, cei doi colegi iau marea hotărâre, aceea de a-şi uni vieţile, astfel că Leontina va coborî din vârf de munte, alăturându-i-se la şcoala de la Casa Iancului.

Datorită reducerii numărului de copii, în anul 1970 se desfiinţează un post, astfel că Leontina va fi transferată la şcoala de centru, la Vidra, de unde se va pensiona în anul 1993, iar Iosif va rămâne în continuare la Inceşti până în anul 1998, când se va pensiona şi el.

După o viaţă de zbateri şi de muncă, cei doi colegi de şcoală şi apoi de dăscălie, cei doi soţi – Leontina şi Iosif Rus – îşi deapănă amintirile şi, din când în când, îndreptându-şi privirile spre crestele de sub care apa se prăvale în cascadă, caută să descopere imaginea lui Decebal pe care peregrinul Nicodim Ganea o vedea privind din buza Dealului Melcilor.

Ceanu Mare – 25 aprilie 2008.

ŞCOALA VIDREANĂ

Viaţa spirituală în străvechea şi plina de istorie, Ţara Moţilor, a fost mereu întreţinută de cele două instituţii reprezentative, Biserica şi Şcoala. Preotul şi dascălul satului fiind dintotdeauna adevărate modele de urmat, luminători ai satului, creatori ai unei vieţi cultural-spirituale. Prin dascălii neamului, dascăli de cuget şi simţire românească, ne-am format fiecare dintre noi ca oameni.

Primele şcoli care şi-au desfăşurat activitatea pe raza comunei Vidra au funcţionat în case particulare, prin bunăvoinţa locuitorilor.

Una dintre primele menţiuni despre şcoala din Vidra de Jos este făcută de George Ioanette, într-un articol publicat în 1860, în Foaie pentru minte, inimă şi literatură, în care menţionează că se află închisă din anul 1853 din pricina unor conflicte confesionale, localul fiind la prima vedere elegant, servind acum de sălaş bufniţelor şi liliecilor.

Localul şcolii se pare că se găsea în satul Lunca, într-o casă particulară a cărui proprietar era învăţătorul Vasiu Dumitru.

În 1861, vorbind despre şcoala din Vidra de Jos, acelaşi autor constată cu amărăciune că umblând peste dealuri şi văi, din sat în sat, până sub muntele Biharea, nicăieri nu vei găsi o altă şcoală.

Conflictele confesionale dintre cele două biserici au servit uneori ca motiv de a-şi retrage ajutorul acordat susţinerii şcolii.

Conform unei statistici pentru anul şcolar 1853-1854, în Ţara Moţilor funcţionau la acea dată 17 şcoli în cele 46 de comune (parohii) cât cuprindea protopopiatul Câmpeni. După 1850, s-au deschis şcoli confesionale greco-ortodoxe şi în comunele Secătura, Ponorel, Vidra de Jos, Vidra de Sus şi Albac, aici o contribuţie remarcabilă având-o părintele Ioan Patiţa, protopop al Câmpeniului care s-a îngrijit să aducă dascălii cei mai buni din jurul Sibiului, Braşovului şi Sighişoarei. Convingerea lui era că numai prin şcoală se va ajunge la o mai bună stare în Ţara Moţilor. Stăruise ca părinţii să-şi trimită copiii la şcoli mai înalte pentru ridicarea poporului prin cultură.

Pe vremea Mitropolitului Andrei Şaguna, şcolile sporeau mereu, el îi chema neîncetat pe intelectualii noştri la un tot mai intens activism şcolar. El avea să afirme Ceea ce ne lipseşte nouă

românilor mai mult decât pâinea de toate zilele este şcoala şi iar şcoala.

De aceea moţii îi poartă o vie recunoştinţă, candelă aprinsă peste veacuri. Toate parohiile din Ţara Moţilor au în plămădeala lor ceva din spiritul Şagunian, iar preoţimea din acel timp istoric până azi are în fibra sa duhovnicească măcar o nervură de esenţă Şaguniană.

În anii premergători anului 1848, reţeaua şcolilor elementare poate fi considerată foarte modestă, fapt care a aruncat asupra românilor de aici calificativul de neplecare către şcoală şi cultură.

După informaţiile lui Rubin Patiţa, împăratul Iosif al II-lea, iubitorul de oameni şi dreptate, încă din 1784, a dispus să se ridice 7 şcoli la Albac, Vidra, Câmpeni, Bistra, Abrud sat, Bucium, Zlatna şi alte 24 de şcoli în munţi, dintre care 12 pentru uniţi şi 12 pentru neuniţi.

Pe lângă şcoala din centrul comunei, mai funcţiona una în satul Segaj cu o sală de clasă, construită în 1923. Prima dată a funcţionat în casa particulară a lui Rus Iosif din cătunul Vâlceşti, apoi la Vâtcari, în casa lui Vâlcea Iosif (Toluţa). Apoi din 1948, s-a mutat în Segaj şi a fost construită de Mocan Vasile şi Borteş Maria care au cărat nisip cu desagii, nisip adunat de ploaie pe marginea drumului.

Primul învăţător aici a fost Gament Ion din Teleorman, iar ultimul, Vesa Felician, actualmente la şcoala Ponorel. Şcoala cu clasele I-IV Segaj a fost desfiinţată în 1985, ca urmare a numărului mic de elevi.

Cu elevii mei, Inceşti, 1968

Se pare că localurile şcolare erau foarte puţine şi la distanţe foarte mari una de cealaltă, mulţi copii rămânând neşcolarizaţi. Condiţiile de viaţă erau vitrege, lipsea îmbrăcămintea. Mulţi erau foarte săraci şi nu puteau frecventa şcoala, decât după Sfântul Dumitru, când veneau părinţii din ţară cu îmbrăcăminte.

Tot aici, la şcoala din Vidra, se mai afla un atelier de ţesătorie în care se făceau costume naţionale, perdele, draperii, ştergare, feţe de masă.

Aici erau doi învăţători, Resiga Agripina şi Iordache Ion, care ţineau şi cursuri de alfabetizare cu adulţii.

Învăţământul va avea mult de suferit în preajma şi în timpul celui de al Doilea Război Mondial, când lipsesc atât fondurile necesare şcolii, cât şi învăţătorii. Aşa se explică faptul că jumătate dintre elevii înscrişi la şcoală nu frecventau, respectiv din 223 doar 160 erau prezenţi în cele şapte clase. Baza didactică se limita doar la câteva hârţi, tablouri ale voievozilor şi planşe intuitive pentru clasele I-IV.

Având în vedere configuraţia geografică a comunei, distanţa relativ mare a satelor de centrul comunei, după 1950 s-au luat măsuri de extindere a reţelei de şcolarizare în cadrul comunei prin darea în folosinţă a încă 7 unităţi şcolare: la Bobăreşti, Valea Morii, Ponorel, Vârtăneşti, Dealul Goieşti, Goieşti şi Poieni.

Referitor la educaţie, în anii regimului comunist s-a pus accent pe activitatea politică a cadrelor didactice, munca de culturalizare a elevilor, care se desfăşura în colaborare cu căminul cultural. Un rol important îl avea şi munca patriotică, prin participare la culesul legumelor, fructelor, cerealelor, a fructelor de pădure, la colectarea hârtiei, a deşeurilor etc. Cu toate acestea, activităţile extracurriculare erau mai diversificate, se punea accent pe valorificarea tradiţiilor locale, erau spectacole de muzică populară, dansuri populare, scenete, piese de teatru, spectacole de film, chiar dacă uneori erau politizate, copiilor le plăceau.

Numărul elevilor era foarte mare, erau şi clase paralele şi la Vidra şi la Ponorel; astăzi numărul acestora a scăzut foarte mult şi din cauza plecării populaţiei din zonă, plecare determinată de condiţiile vitrege de viaţă, dar şi de lipsa de perspectivă.

La o analiză mai atentă a evoluţiei populaţiei şcolare, se pot deduce unele aspecte din următoarele date statistice:

În anul şcolar 1969-1970 numărul elevilor era repartizaţi astfel:

Şc.VidraI-VIII

Şc. Ponorel

I-VIII

Şc. Goieşti

I-IV

Şc. Deal

Goieşti I-IV

Şc. Vărtăneşti

I-IV

Şc.Valea MoriiI-IV

Şc. Bobăreşti

I-IV

Şc.PoieniI-VIII

Şc. SegajI-IV

154 192 41 39 49 47 31 108 33

În anul şcolar 1979-1980, elevii erau repartizaţi astfel (de menţionat faptul că Şcoala din Segaj a fost desfiinţată în anul 1985, iar Şcoala din Deal Goieşti a fost desfiinţată în anul 1983, pentru a fi reînfiinţată în anul 1998):

Şc.VidraI-VIII

Şc. Ponorel

I-VIII

Şc. Goieşti

I-IV

Şc. Deal

Goieşti I-IV

Şc. Vărtăneşti

I-IV

Şc.Valea MoriiI-IV

Şc. Bobăreşti

I-IV

Şc.Poieni I-VIII

Şc. SegajI-IV

127 184 15 21 37 32 27 17 I-IV 13

În anul şcolar 1990-1991 situaţia efectivelor de elevi se prezintă astfel:

Şc.VidraI-VIII

Şc. Ponorel

I-VIII

Şc. Goieşti

I-IV

Şc. Deal

Goieşti I-IV

Şc. Vărtăneşti

I-IV

Şc.Valea MoriiI-IV

Şc. Bobăreşti

I-IV

Şc.Poieni I-VIII

Şc. SegajI-IV

87 107 15 desfiinţată

7 21 17 desfiinţată

5

În prezent, efectivele de elevi sunt sub normele acceptate, în total, la nivelul comunei fiind un număr de 54 de preşcolari şi 159 la nivelul primar şi gimnazial, unde funcţionează clase simultane.

Din cauza numărului mic de elevi, există posibilitatea desfiinţării şi a altor unităţi şcolare, în condiţiile impuse de procesul de descentralizare a învăţământului preuniversitar.

În ultimii ani, şi şcoala de pe raza comunei Vidra a beneficiat de o importantă susţinere financiară şi dotări, baza materială fiind astfel îmbunătăţită prin fonduri atât de la Consiliul local, cât şi de la minister, şi s-au realizat importante lucrări de modernizare a spaţiilor şcolare.

De asemenea, rezultatele elevilor şcolii Vidra, pe ansamblu, sunt foarte bune, elevii promovând examenele naţionale în ultimii ani în proporţie de 80-100%, participarea la concursuri şi olimpiade aducând şcolii noastre premii şi diplome.

Din anul şcolar 2006-2007, la Vidra funcţionează şi o şcoală de arte şi meserii – Arta lemnului, în parteneriat cu Şcoala populară de artă Alba Iulia, frecventată de elevi din Vidra, Ponorel şi Avram Iancu, ducând mai departe meşteşugul popular.

Elevii au participat la diferite expoziţii şi concursuri, de unde s-au întors cu aprecieri deosebite.

Vidra – aprilie 2008,

IOSIF ŞI LEONTINA RUS, ÎNV. PENSIONARI

O VIAŢĂ DEDICATĂ ŞCOLII DIN LUMINEŞTI.FLORICA ŞI IOAN JOLDEŞ

REMUS HĂDĂREAN

Nu-mi închipuiam că persoana mai în vârstă decât noi ce ne vizita la gazdă şi la sala de meditaţie în ultimul an de şcoală, 1951-52, reîntâlnită apoi la consfătuiri şi la şcoala din Lumineşti în primăvara lui ‘54, învăţătorul Ioan Joldeş, va deveni după atâţia ani subiect de evocare în paginile acestei cărţi. După cum nu-mi închipuiam acelaşi lucru nici despre atât de invocata de către sătenii din Valea Morii în anul şcolar 1953-54 cât am profesat la şcoala de aici regăţana Florica Dumitrescu, învăţătoarea ce a lucrat în primul ei an de dăscălie în moara devenită sală de clasă, unde aveam să fiu şi eu doi ani mai târziu şi să o reîntâlnesc în acelaşi Lumineşti.

Ioan Joldeş Florica Joldeş (n. Dumitrescu)

Întortocheate sunt cărările vieţii!Şi nu ar fi fost evocaţi soţii Florica şi Ioan Joldeş dacă un coleg

nu mi-ar fi telefonat rugându-mă să expediez un exemplar din cartea Normalist la Abrud unui fost normalist, Ioan Joldeş, indicându-mi adresa şi numărul de telefon. După câteva minute, l-am şi sunat şi, nefăcând parte dintre cei pe care îi aveam pe tabelul meu, i-am

pus întrebările fireşti privind seria şi locul unde îşi desfăşoară activitatea. Mare mi-a fost mirarea când mi-a reamintit de anii când făcea fără frecvenţa şi că era la Lumineşti când eu eram la Valea Morii. Şi mai mare mi-a fost surpriza când mi-a scris, amintind că soţia sa, Florica, fusese înaintea mea la Valea Morii.

Şi, odată cutia aducerilor-aminte deschisă, filmul s-a derulat, adăugându-se plan cu plan, secvenţă cu secvenţă, începând cu întâlnirea acelui fără-frecventist, regăsit la şedinţele de consiliu la Ponorel în toamna lui ‘53 şi în continuare, dar mai ales din vizita pe care am făcut-o la şcoala din Lumineşti în primăvara lui ‘54.

Fiind secretarul comisiei metodice a învăţătorilor, am luat hotărârea ca şedinţa de primăvară să se ţină la Lumineşti, prilej de cunoaştere a şcolii şi a dascălilor despre care auzisem multe. Conform tipicului, gazda trebuia să ţină lecţia deschisă, iar un alt învăţător, fie de la şcoala respectivă dacă erau mai mulţi, fie de la o altă şcoală. Aşa se face că într-o sâmbătă dimineaţa, dascălii de la şcolile Bobărăşti, Vârtăneşti, Ponorel, Goieşti şi Valea Morii am atacat pantele abrupte ale Sturului, căţărându-ne pe cărarea ce ne ducea pe platoul ce leagă Vârful Răchita de Muntele Vâlcan.

Eram cu toţii curioşi să vedem şcoala atât de mult pomenită şi lăudată, să-i vedem acasă la ei pe cei doi dascăli care cu 2-3 ani în urmă au fost duşi la Bucureşti pe spesele Ministerului, cazaţi şi plimbaţi prin capitală, drept recompensă pentru munca depusă acolo în vârf de munte, la cota…

Şi am avut de ce ne minuna. Clădire nouă, înzestrată cu bănci şi mobilier nou în cele două săli de clasă, cu locuinţă pentru dascăli. Ne-au impresionat lecţia ţinută de gazda Florica Dumitrescu, ţinuta şi nivelul de cunoştinţe al elevilor, amintindu-ne pe alocuri de lecţiile de la Şcoala de Aplicaţie din Abrud. Propunătoarea era doară absolventă a Şcolii Normale de Fete nr. 1 din Bucureşti.

N-a fost mai prejos nici masa oferită de gazde celor vreo 8 oaspeţi câţi am fost, întâlnirea fiindu-ne adânc întipărită în memorie, dar, ca orice eveniment, estompându-se cu timpul şi revenind la suprafaţă datorită întâmplării.

Că ce altceva a fost reluarea contactului cu fostul dascăl de Lumineşti decât întâmplarea, cea care a dus la noi convorbiri telefonice şi la scrisori lămuritoare şi, implicit, la posibilitatea alcătuirii portretului unei familii de mare vocaţie dăscălească.

Cum au ajuns cei doi dascăli, viitori soţi şi soţie, să se plimbe în Capitală pe spezele Ministerului?

Şcoala din Lumineşti a luat fiinţă în anul 1945, fiind învăţător

suplinitor Joldeş Gherasim. În anul 1946 a fost învăţătoare Lidia Furdui, tot suplinitoare, şi apoi am venit eu, în 1947, tot suplinitor. Cum am ajuns aici? Asta-i o poveste mai lungă…

Şi aducerile-aminte încep să se închege.Născut la 15 ianuarie 1928 în comuna Sohodol, satul Peleş,

judeţul Alba, din părinţii Petru şi Ana, urmează cursurile primare în oraşul Brad, având ca învăţător un distins dascăl, Cristea Firţulescu, venit din Vechiul Regat. În 1940, dă admitere la Liceul Ortodox Român din acelaşi oraş, iar după absolvirea cursului inferior, contrar voinţei sale de a urma acelaşi liceu, tatăl îl înscrie la Şcoala de Subingineri mineri din Gura Barza, ceea ce i-a schimbat destinul. Cum? După anul I, şcoala se mută la Baia Mare. Costurile fiind mari şi mulţi dintre elevi neputând face faţă, conducerea şcolii a hotărât să-i trimită la lucru în mina Ferneziu şi cu puţinul câştigat să-şi poată plăti internatul. Munca grea la încărcatul minereului în vagoneţi şi ducerea acestora la rostogol, a dus la îmbolnăvirea sa după un trimestru şi internarea în sanatoriul TBC Câmpeni, din ianuarie până în aprilie. Cu speranţa că va putea recupera, se reîntoarce la Baia Mare, însă nu mai este admis la cursuri.

Ce să facă? Nu accepta să trăiască din truda părinţilor în acei ani grei de după război.

Cineva îl sfătuieşte să încerce să ocupe postul de învăţător devenit liber la Lumineşti. Zis şi făcut. Se duce la Turda, la inspectoratul judeţean (pe atunci toată partea aceea de pe ape făcea parte din judeţul Turda-Arieş), dă un examen şi este admis ca învăţător suplinitor la şcoala vizată, începând cu anul şcolar 1947-48.

Erau vremurile în care rândurile învăţătorilor se răriseră în timpul războiului, mulţi rămânând pe câmpurile de luptă, iar pe de altă parte, se făceau eforturi pentru înfiinţarea de şcoli în cătunele îndepărtate, aşa că erau bine-veniţi şi tineri având doar studii secundare.

La prezentarea la post am mers la Ponorel unde director era domnul Vasile Chirilă, un om deosebit.12 M-a încurajat, spunându-mi că la Lumineşti voi putea construi o şcoală şi că mă voi putea califica.

Prezentându-mă la Lumineşti, am găsit şcoala într-o casă

12 Dascăl ce spre încheierea activităţii este silit să părăsească satul natal unde slujise cu credinţă zeci de ani, fiind exilat politic, şi se îndreaptă spre Turda, acolo unde un mare prieten al moţilor, Petre Bucşa, preşedinte de sindicat şi apoi inspector şcolar la Turda şi la regiunea Cluj, îl aşează ca învăţător, apoi director la şcolile din Soporu de Câmpie şi Tritenii de Jos. Notă R.H.

ţărănească veche (proprietarul mutându-se într-o locuinţă nouă) – compusă dintr-o cameră de 4/5 m, cu un coridor în faţă şi o cămară de 2/4 m.

Plin de entuziasm am alcătuit tabele cu elevii pe clase, am adus o hartă a României de la şcoala de centru şi o carte de mare preţ, „Didactica”, oferită de domnul director Chirilă, carte ce mi-a furnizat primele noţiuni privind activitatea la clasă.

Pe lângă celelalte preocupări – esenţiale de altfel – privind acomodarea în munca la clasă, din primele zile m-a obsedat îndemnul directorului, acela de a construi o şcoală nouă. Prilejul dezbaterii acestui plan cu sătenii mi l-a oferit înfiinţarea Frontului Plugarilor, la adunare venind aproape toţi bărbaţii din sat, curioşi să-l vadă şi pe noul dascăl. În acea adunare s-a şi format comitetul de iniţiativă, iar în zilele următoare, într-o şedinţă cu părinţii s-a hotărât construcţia unui local de şcoală cu 2 săli de clasă, şi locuinţă pentru dascăl, amplasamentul fiind deja stabilit cu ani în urmă, scop în care se şi adusese o cantitate mică de piatră sub formă de lespezi de la locul numit Răchita.

Curios lucru a fost refuzul primarului comunei Ponorel, Culda Avram, de a se alătura dorinţei şi hotărârii sătenilor din Lumineşti de a construi localul nou. Probabil că tineretul ce-i prezenta entuziast hotărârea de a construi o şcoală nouă nu i-a inspirat nicio încredere – conchide împăciuitor fostul dascăl la anii senectuţii. Spre deosebire de acesta însă, directorul Chirilă a fost mereu în mijlocul sătenilor din Lumineşti, ajutându-i să se organizeze, el fiind acela care a umblat pentru planul de construcţie.

În urma hotărârii părinţilor de a contribui fiecare cu câte 200 de lei pentru plata zidarilor, la 1 octombrie 1948 începe zidirea clădirii, iar în luna august 1949, clădirea este ridicată, cornită şi leţuită, aşteptând învelişul.

Între timp m-am deplasat la inspectoratul judeţean Turda pentru a cere sprijin, deplasare din care m-am întors victorios: preşedintele sindicatului învăţătorilor, Petre Bucşa, a dispus donarea a 5000 de ţigle plătite din banii cotizaţi de învăţători la sindicat, ţigle ce au fost transportate cu trenul până la Gara Câmpeni şi de acolo cu zeci de căruţe ale lumineştenilor, sus pe vârful muntelui.

În cursul iernii 1949 şi vara ce a urmat, am organizat baterea tavanelor şi a duşumelelor cu scândură; în lunile iulie şi august 1950, s-a făcut tencuirea interioară, după ce au fost montate uşile şi ferestrele.

Şi mare surpriză, pe când ne gândeam cum vom reuşi să

găsim banii necesari achitării integrale a costului lucrărilor, s-a schimbat atitudinea organelor locale, cedând în faţa entuziasmului sătenilor din Lumineşti care au ridicat în timp record clădirea, astfel că lucrările au fost plătite de la Primăria Ponorel şi în septembrie 1950 am început cursurile în noul local de şcoală.

Dar pentru că sub control medical fiind, nu a fost încorporat la timp în vederea satisfacerii serviciului militar, în toamna aceluiaşi an, primeşte ordin de încorporare şi este trimis la un detaşament de muncă la Fabrica de ciment Turda. Însă după o săptămână se prezintă în faţa unei comisii medicale cu documentele de la Sanatoriul TBC Câmpeni, sub supravegherea căruia era şi este lăsat la vatră.

La întoarcerea în Lumineşti, mare surpriză: a găsit o învăţătoare numită pe al doilea post nou înfiinţat şi care funcţionase în Valea Morii. Transfer de bun augur, cei doi tineri unindu-şi destinele în următorii ani, formând o familie dominată de pasiunea profesiei de dascăl cum rar s-a întâlnit.

Şi iată-i pe cei doi dascăli în şcoală nouă, preocupaţi în primul rând de punerea la punct a celor două săli de clasă, de confecţionarea de material didactic.

Veştile despre isprăvile moţilor de la Lumineştiul din creierul Apusenilor au ajuns până la Ministerul Învăţământului. Pe la mijlocul lunii august ne-am trezit cu un inspector general de la minister, Cichindel Constantin care, după ce a văzut ce a avut de văzut, nici una, nici două, vă pregătiţi şi mă însoţiţi la Bucureşti pentru o săptămână. Vrea să vă vadă tovarăşul ministru. Ajunşi la Bucureşti, la minister, ne-a dat în primire unuia Florea Gheorghe, care nu ştiu ce funcţie avea, acesta ocupându-se de cazarea noastră şi apoi însoţindu-ne prin capitală să vizităm muzee şi alte obiective de interes, iar în ziua de 18 august am fost duşi la cabinetul ministrului învăţământului, Gheorghe Vasilichi. Vă închipuiţi emoţiile prin care am trecut, doi amărâţi de dascăli veniţi din vârful muntelui. Emoţiile s-au spulberat repede. Ministrul, foarte apropiat şi deschis, ne-a pus să-i povestim cum am reuşit să mobilizăm oamenii ca într-un timp record să ridicăm o şcoală, ne-a întrebat despre viaţa sătenilor. În urma discuţiilor purtate, a dat dispoziţie lui Florea, care ne-a însoţit, să ia măsuri ca şcoala din Lumineşti să fie înzestrată de îndată cu mobilierul şcolar necesar şi în câteva zile de la reîntoarcerea acasă, cei de la Sfatul popular m-au anunţat că a sosit în gara Câmpeni un vagon cu mobilier pentru şcoala Lumineşti. Am organizat un convoi de căruţe şi mobilierul şi-a luat locul în cele două săli de clasă.

Acelaşi Florea ne-a condus la gară şi înmânându-ne biletele de tren la clasa I, ne spune în şoaptă: „Îmi pare rău că tovarăşul ministru nu v-a putut înmâna o decoraţie. Dumneavoastră sunteţi necalificat, iar tovarăşa este fiică de fost chiabur”.

Cu siguranţă că şi această călătorie a contribuit la căsătoria celor doi tineri dascăli, act consfinţit în luna octombrie a anului 1955.

În răstimpul anilor 1951-1955, urmând cursurile fără frecvenţă ale Şcolii Pedagogice din Abrud, dobândeşte diploma de învăţător, iar în anul 1967 absolveşte, tot la fără frecvenţă, cursurile Facultăţii de ştiinţele naturii din cadrul Institutului Pedagogic de 3 ani din Constanţa.

Viaţa a mers înainte şi la Lumineşti apare din nou problema spaţiului de şcolarizare prin înfiinţarea în anul 1961 a ciclului II, impunându-se astfel problema unei noi clădiri de şcoală. Având experienţa precedentei construcţii, directorul Ioan Joldeş, având-o alături pe soţia Florica, începe bătălia pentru noua clădire. Şi, ca prin minune în timp de trei ani, apare un nou local, parcurgând etapele: în lunile iunie, iulie 1962 se confecţionează 40 mii de cărămizi; în septembrie se toarnă fundaţia; în octombrie 1963 se ridică pereţii în roşu; în decembrie 1963 are loc vizita preşedintelui Sfatului raional Câmpeni, Tudor Şandor, care, impresionat de stadiul şi amploarea lucrărilor, hotărăşte acordarea fondului necesar pentru acoperiş, tâmplărie şi mobilier; în septembrie 1964, cursurile încep şi în localul nou construit.

Cei doi dascăli nu stau pasivi faţă de celelalte nevoi ale satului, astfel că depun toate eforturile pentru construirea unui magazin sătesc ce va fi dat în folosinţă în ianuarie 1968.

Şi se mai întâmplă ceva la Lumineşti şi la şcolile din jur: aducerea unor învăţători valoroşi din Teleorman de către Florica, daţi afară din învăţământ pe motiv că au fost chiaburi; la Lumineşti, Dumitrescu Gheorghe (tatăl Floricăi), Gament Ioan, la Vidra şi Scarlat Ionescu, la Poieni, şcoli la care au funcţionat până la pensionare.

La început, ciclul II a fost încadrat doar cu un cadru în curs de calificare, directorul Ioan Joldeş, şi soţia acestuia, Florica, cea care va urma mai multe cursuri de perfecţionare la Cluj ce-i vor da dreptul să predea agricultura şi lucrările practice – profesate până la pensionare, ceilalţi fiind necalificaţi. Cu timpul însă, şcoala va fi populată cu tineri profesori de diferite specialităţi: Corcodel Constantin, istorie; Sicoe Ioan, istorie; Stan Ovidiu, matematică; Petric Gabriel, franceză; Bădilă Pavel, limba română.

Şi multe s-au făcut cât profesorul Ioan Joldeş a stat la cârma

şcolii, având cadrele didactice mereu în jurul lui: plantarea pădurilor de brad din dosul Răchita şi Valea Seacă, păduri falnice acuma; funcţionarea, timp de 10 ani (1948-1958) a unei staţii meteo, ordinul II, avându-l ca observator pe Ioan Joldeş; cabinet medical în cadrul şcolii cu prezenţa unei asistente medicale de două ori pe săptămână şi a unui medic o dată pe săptămână; funcţionarea unui cămin cultural în cadrul căruia mai ales Florica Joldeş a avut o activitate susţinută, instruind formaţia de dansuri şi fluieraşi – aceasta clasându-se pe locul I la un festival zonal, la Cluj; în atelierul şcolii condus de Florica Joldeş, fetele au ajuns la o asemenea specializare încât au confecţionat costume pentru formaţiile artistice.

Aceştia au fost dascălii – soţii Ioan şi Florica Joldeş – care şi-au închinat viaţa unui sat moţesc, Lumineşti, devenind o legendă: Am fost elevii celor doi dascăli minunaţi!, vor spune multe generaţii de lumineşteni.

După pensionare s-au retras la Şoimuş, în casa construită cu truda economisirii banilor de o viaţă.

Florica s-a grăbit să plece la cele veşnice în anul 1998, iar Ioan, octogenar, stă la casa lui cu două caturi împreună cu fiica mai mare, Felicia şi soţul Remus, întâmpinându-i cu drag pe nepoţii Bogdan şi Camelia, cei care-l vrăjesc cu preocupările lor în ale calculatoarelor, ciberneticii şi marketingului, pe Daniela şi soţul Ilie de la Lugoj împreună cu cei doi nepoţei – Daniel, licean şi Andreea, încă la primară, cei care, vară de vară, înveselesc ograda bunicului de la Şoimuş.

Stă şi cugetă prin câte a trecut într-o viaţă acolo sus, la Lumineşti, alături de Florica, cugetă la câte au înfăptuit. Adesea se vede în Kreislerul ori Fordul ori ce marcă de automobil o fi fost, confiscat de la burghezi şi trecut în avutul statului, pe canapelele căruia, cei doi dascăli aduşi din Lumineşti pe spezele ministerului, s-au minunat de frumuseţile capitalei, după care au fost primiţi şi felicitaţi de însuşi tovarăşul ministru. Şi cugetă în sinea lui, zâmbind jovial: chiar dacă nu am fost Maliţa, ori Marga, ori şi mai noul-pedagog de şcoală nouă, mare inginer constructor, Adomniţei, au fost, totuşi, printre puţinii dascăli muritori de rând invitaţi-speciali în cabinetul ministrului învăţământului, fie el şi numai Gheorghe Vasilichi.

Ceanu Mare, 30 ian. 2008

DIN ADUCERI AMINTE…

VIORICA STAN (CĂS. MOCAN)

Pe malul drept al Arieşului, sub pădurea Sturului, vis-à-vis de Câmpeni, se află comuna Sohodol, o localitate împrăştiată pe dealuri şi văi ca mai toate comunele din Apuseni. Se întinde până în Blăjeni. În sâmbăta Rusaliilor – 1938 – acolo am văzut lumina zilei. Fiind iunie, soarele a fost puternic şi mi-a venit direct în ochi şi de aceea vara mereu închid ochiul stâng. Părinţii mei au fost Ioan şi Elena.

Perioada preşcolară (fără grădiniţă) am petrecut-o în sat: iarna pe gheaţă şi la sanie, iar vara îngrijind nişte miei împreună cu fratele meu, Nelu, călcând clăile şi cărând apă de băut la cosaşi.

La sfârşitul războiului, părinţii m-au dat la şcoală. Eram avantajată fiindcă şcoala se afla la nici 200 m de casa noastră. Nu ne sculam cu noaptea în cap. Dacă dimineaţa, când fiecare trebuia să ducem la şcoală o bucată de lemn pentru foc, uitam lemnul, îndată fugeam după el. Cei care nu aduceau stăteau în genunchi şi a doua zi aduceau două lemne. Unii, lângă cărţi, în loc de merinde, aduceau lemnul.

La ora 10, fosta învăţătoare Danciu ne dădea câte o cană de lapte preparat din lapte praf. Era dulce. Nici acum nu-mi explic raţiunea acestui gest, deoarece aproape toţi elevii aveam acasă vaci cu lapte.

Şcoala avea doar 2 săli de clasă ticsite de elevi. Clasele I-IV într-o sală mare cu nişte bănci lungi, vechi, de lemn gros care scârţâiau frumos, iar într-o sală mai mică erau clasele V-VII, cam 10 elevi în total.

La şcoală erau 4 dascăli: domnul Danciu – director, doamna Danciu – care fuseseră dascăli şi părinţilor noştri, doamna Miţi – fiica preotului şi doamna Mărioara – fiica morarului.

În clasa a VI-a, ne-a venit un învăţător tânăr îmbrăcat în uniformă militară. Am aflat că este basarabean, că a venit în

România direct de pe front. S-a căsătorit cu doamna Mărioara şi n-a mai plecat niciodată din satul nostru şi pe cruce scrie Calistru Alexe.

În urma unui examen dat în faţa părinţilor, am intrat în clasa a V-a, prima serie de elevi de ciclu II, gimnaziu de după reforma învăţământului din anul 1948. Eram de vârste diferite, fiind şi 4 ani diferenţă între noi, deoarece lângă cei ce am terminat clasa a IV-a în 1949, au mai venit în clasa a V-a şi alţi elevi ce terminaseră ciclul primar anterior nouă. Nu aveam profesori. P.M.R. trimitea în munţi tineri din Bucureşti şi împrejurimi pentru culturalizarea maselor.

Aşa au venit şi la noi doi profesori fraţi – Ecaterina, profesoară de română şi Haralambie, profesor de matematică. Veniseră din Vlaşca. Fuseseră studenţi şi au fost daţi afară din facultate, fiind etichetaţi fii de chiaburi. S-au acomodat greu, trăiau greu. Munceau însă foarte mult şi se ocupau mult de noi, elevii, dar rădăcinile scoase din pământul mănos al Bărăganului greu se prindeau în Ţara de Piatră. Au mai venit la noi şi trei surori refugiate: doamna Silvia, doamna Marioara şi doamna Tenzi.

Elevii din perioada aceea nu se gândeau la altceva decât la muncă, şi la şcoală şi acasă.

Mi-a plăcut să învăţ. Aveam ambiţie de-a învăţa (apăruse organizaţia pionierilor) ca să primim cravata de pionier. Era o motivaţie puternică la elevi. Îmi amintesc şi acum de ziua când am primit cravata: câte emoţii… câtă mândrie. Şi mai mare mândrie am simţit când am fost aleasă comandant de detaşament.

La absolvirea clasei a VII-a, m-am aflat şi eu printre cei 300 de elevi care concurau la Şcoala Pedagogică din Abrud pe 84 locuri. Am reuşit împreună cu vecina mea, Cornelia, cu Vasile Bobar, Cornel Cioran, I. Sicoe. În vara aceea, am muncit mult acasă, la vite, pentru a-mi face oarece agoniseală pentru toamnă când mergeam la Abrud. Am plecat cu Cornelia.

Toamna, am încărcat într-o căruţă saltelele umplute cu pănuşe de porumb, perne, ţoale de lână, cuverturi de acoperit patul. În căruţă am mai pus şi două valize de scândură, aşa cum aveau răcanii când plecau la armată.

În dormitorul unde am ajuns cu Cornelia plus 6 fete, erau doar paturi goale şi o sobă care afuma şi nu dădea căldură.

Valizele le foloseam pe post de dulap, deoarece dulapuri nu aveam. Am avut un dulap doar în anul III-IV. N-aveam decât apă rece. Baie făceam o dată pe săptămână, la baia publică, unde de

multe ori ne clăteam de săpun şi cu apă rece. Guleraşele, ciorapii albi şi altă lenjerie de corp le spălam cu apă rece şi le uscam aşezându-le ude pe saltea sub cearşaful unde dormeam. Doamne, cum am trăit! Greu, dar fericiţi şi veseli.

Viaţa de normalist mi-a plăcut. Mă împăcam bine cu colegii şi profesorii. Îmi plăcea matematica, gramatica şi geografia. Nu aveam talent la desen şi aveam multă nevoie de desen, mai ales pentru lecţiile practice la Şcoala de aplicaţie. Am făcut învoiala cu Sabin şi Iosif, pictorii clasei noastre: ei îmi făceau planşele la desen, iar eu le făceam tema la matematică. Şi aşa am scos-o la capăt.

În anii III şi IV, domnul prof. Voica mi-a dat în primire biblioteca şcolii. Distribuiam cărţi elevilor, le schimbam şi întocmeam fişele. A fost o activitate care mi-a plăcut. Cu asta mai scăpam de orele de solfegiu care nu îmi plăceau.

Mare bucurie aveam când primeam bilet de voie să mergem acasă. Eu, Cornelia şi Nelu, fratele meu care venise şi el la Abrud, plecam acasă sâmbăta la ora 15 şi ne întorceam duminică seara. Mergeam pe jos peste 3 ore dus şi tot aşa la întors prin păduri, văi, dealuri. Nu conta dacă era frig, zăpadă sau ploaie. Uneori nimeream într-un omăt de peste 1 metru. Abia ieşeam. De multe ori, la jumătatea drumului, ne prindea noaptea şi mergeam la lumina lunii, dacă era. Faptul că eram o noapte acasă cu părinţii şi cu ceilalţi fraţi ne umplea de energie pozitivă şi bucurie. Duminica plecam cu traista plină. Nici prin cap nu ne trecea să absentăm de la şcoală. Vacanţă de sărbători nu aveam şi atunci nu ne lăsau profesorii să mergem acasă. Structura anului şcolar era asemănătoare cu cea a facultăţilor. În ianuarie aveam o sesiune de examen, apoi urma o vacanţă, după care începea semestrul al doilea. Cine nu avea media peste 7 nu primea bursă.

Am absolvit cu bine. Am avut media 10 (5 rusesc).Deoarece un activist de partid tare ocoş ce îşi făcea veacul

prin şcoală nu ne-a dat voie să facem tablou de absolvire, domnul director Vlad Ovidiu ne-a aranjat să plecăm într-o excursie prin ţară. Ne-am îmbarcat pe un vagon în Câmpia Turzii şi acesta era ataşat de trenurile de pe ruta ce o stabilisem şi nu ne-am mai schimbat din el până la întoarcere. A fost minunat. Am văzut locuri pe care nu le văzusem niciodată. Nimeni nu văzuse Marea Neagră şi de aceea acolo am stat 3 zile. Am venit apoi la Bucureşti, unde la o grădină de vară am văzut filmul Vagabondul. Am vizitat câteva muzee, Cişmigiul, Arcul de triumf ş.a. Obosiţi, dar fericiţi, ne-am întors acasă pe Valea Prahovei unde am vizitat

Castelul Peleş, Sinaia, Braşovul.La sfârşitul lunii iulie 1956, am primit repartiţie în comuna

Noslac din raionul Aiud, o comună pe malul Mureşului. M-am bucurat că o să scap din munţi, dar eram şi speriată de plecare printre străini. Nu prea fusesem plecată de-acasă. Mama a venit cu mine şi m-am prezentat la post. De la Războieni, unde am coborât din tren, am mers pe jos pe lângă linia ferată până unde se trecea Mureşul în comună. Acolo am avut surpriza să dăm peste un bac – pod plutitor – cu care un nene bătrân, în schimbul unei sume de bani, trecea cu oamenii dintr-o parte în alta a Mureşului. Pentru mine a fost o noutate surprinzătoare, plăcută.

La şcoală am găsit familia domnului director Măcelaru Ioan cu doamna şi cele două fetiţe: Adela şi Rodica. Lucrau în grădină. Locuinţa o aveau în curtea şcolii. M-au primit cu mult drag de parcă ne cunoşteam de când lumea, mai ales că doamna se născuse într-un sat vecin cu Sohodolul. Făcuse Şcoala Normală la Abrud.

Şcoala din Noslac avea 4 săli de clasă, dar era cu pământ pe jos. Avea curte mare şi frumoasă, sălile bune.

Domnul director mi-a făcut catedra de limba română şi limba rusă pe care fusesem repartizată fiindcă nu erau profesori. Am primit şi funcţia de comandant de pionieri. Mi-a spus unde şi când să merg la consfătuiri. A venit cu mine la o familie unde urma să stau în gazdă. De toate s-a interesat. Am fost servită cu mâncare şi pat de dormit până a doua zi când am plecat acasă.

La începutul lui septembrie, m-am prezentat la Aiud la consfătuiri. În a doua zi a consfătuirilor am fost chemată la secţia de învăţământ a raionului Aiud şi şeful secţiei mi-a spus că secţia de învăţământ a raionului Câmpeni mă cheamă acasă, că am post la Sohodol. Şi aşa am ajuns acasă.

În locul meu la şcoala Abrud s-a dus sora mea Elena, care este profesoară de matematică în Timişoara, iar acum este pensionară.

Normalişti de Abrud, dascăli la Sohodol.Horia Furdui, Elena Todoruţ, Viorica Stan, Cornelia Stan, Dorel David,

Alexe Calistru, Aurelia Jurca, Dida Sicoe, Mărioara Calistru şi Avram Plic

Transferul la Sohodol a fost lucrătura mamei, care dorea să ajung acasă ca să-i ajut pe fraţii mei mai mici. Şi aşa a fost. Aveam o satisfacţie deosebită când făceam ceva pentru ei, mai ales pentru cei care au fost studenţi.

Ajunsă la Sohodol, am primit catedra de matematică şi cea de fizică în completare. N-am comentat nimic, m-am apucat de muncă.

Eram considerată favorizata sorţii, locuind la 200 m de şcoală şi având condiţii bune de lucru, în comparaţie cu cei veniţi. Aveam însă şi un dezavantaj. Ajungând colegă de serviciu cu foştii mei profesori, toţi îmi dădeau ordine şi eu executam. Nu puteam refuza. Devenise obligatoriu învăţământul de 7 ani.

– Trebuie să mergi la valea Verde că Joldiş, Şortan, Furdui ş.a. n-au venit la şcoală. Plecam pentru două zile deoarece acest sat se afla aproape de Vulcan.

– Te duci la Nelegeşti (cel mai îndepărtat cătun) că Toma, Nelega, Culda şi fata lui Ilisie nu au venit la şcoală. Plecam.

– Joia şi sâmbăta ai cursuri de alfabetizare la Lina S. Ai 12 cursanţi. Plecam.

Deşi depăşiţi de vârsta şcolară, se străduiau. Aveau bun simţ. Un cursant, căruia sătenii îi spuneau ministrul, se chinuia să

înveţe să-şi scrie numele, doar atât voia. El pietruia drumul cu încă doi lucrători. Scoteau piatra din vale sau o dislocau din stânci mari, o băteau cu ciocanele ca să se facă măruntă, apoi o împrăştiau pe drum. Era o muncă foarte grea. Cu toate acestea, îmi zice mie într-o zi: Mie mi-e mai greu să-mi scriu numele decât să pietruiesc 200 m de drum.

– Duminică mergi după cote la Veseşti cu Costică, Simion şi Măriuţa, îmi zice preşedintele sfatului popular. Nu comentam.

Într-o zi, mai mulţi salariaţi din comună mergeau la Poiana după oi pentru Întovărăşire şi după miei. Oamenii mai ascundeau animalele. Am ajuns la o gospodărie unde era numai femeia. Ne-a spus că nu are oi. Activistul care era cu noi a început să cheme oile şi să behăie ca ele. Îndată a venit un răspuns, un behăit din podul grajdului. Acolo a găsit două oi şi un miel, puse într-o pereche de desagi şi atârnate de grindă. Mâncau otavă. Erau înconjurate de fân şi nu se vedeau. Noi am plecat, fără comentarii. Activistul i-a spus să aducă o oaie.

– Vezi că n-ai terminat amenajarea sălii pionierilor, îmi zice domnul director Plic Avram.

– Miercuri seara este repetiţie la teatru (jucam şi eu). Tu să faci un text de brigadă pentru cei ce n-au terminat podul!

Am făcut textul de brigadă şi într-o duminică, în cadrul unui program, am prezentat şi acest text, cântat de patru tineri. L-am criticat pe Mitruţ că nu s-a ocupat să termine podul pe care-l dusese apa. Când Mitruţ a auzit, s-a făcut foc şi pară, a plecat din cămin şi mi-a strigat: Lasă că-ţi arăt eu ţie. A intrat în bufet, a băut şi s-a lăudat că mă bate. Nu m-a bătut, dar s-a răzbunat mai târziu, când m-a costat un salar. Mitruţ lucra la primărie.

În această perioadă, la Sohodol, s-a construit o şcoală mare şi frumoasă, cu opt săli de clasă, cu internat, cu alte săli de care aveam nevoie. Aici s-a plămădit aluatul oamenilor valoroşi ai Sohodolului, care s-au împrăştiat în toată ţara.

În 1960 m-am căsătorit, iar în 1961 m-am transferat la şcoala cu clasele I-VIII din Lupşa, unde am lucrat până la pensie – 38 de ani.

În Lupşa, am realizat lucruri importante: am adus pe lume doi copii, care în prezent sunt cadre didactice: fiica este profesoară de matematică la liceul din Baia de Arieş, iar băiatul este conferenţiar la Universitatea Tehnică Timişoara. Am făcut o casă, mi-am luat gradele didactice II şi I, am obţinut titlul de Învăţător evidenţiat în 1977 de la Ministerul Învăţământului şi Culturii. Am condus cercul pedagogic al învăţătorilor din zona

Lupşa-Ocoliş timp de 18 ani.Am muncit cu plăcere şi mă bucur mult când văd foştii mei

elevi că sunt oameni de valoare. Mă bucur şi acum când îi văd.

Lupşa, ian. 2008

SPOVEDANII

VASILE DIMA-DAVID

CONTACTUL CU SOHODOLUL

Nu ştiu ce farmece îmi va fi făcut Sohodolul încât mi-a devenit tot aşa de drag ca şi satul meu natal, Ighielul, de care nu se deosebeşte prea mult. Aşezat între munţi ca şi Ighielul meu, cu un orizont strâmt, străjuit de vârfurile dealurilor împădurite, valea care străbate satul în toată lungimea lui etc. deosebirea constând în modul de aşezare a locuinţelor. În Ighiel, casele sunt îngrămădite de o parte şi de alta a văii, în timp ce în Sohodol, gospodăriile sunt răsfirate pe crestele munţilor, doar câteva case grupate la un loc, de obicei după criteriul rudeniei, ceea ce, cred eu, a dat şi numele acestor cătune: Sicoieşti, Furduieşti, Bobareşti; Ouleşti etc.

Deci, mi se pare că nu formele de relief m-au fermecat; nici vegetaţia care, sigur, diferă de cea de la noi, unde lipseşte aroma bradului. Atunci ce oare? Oamenii? Dar încă nu cunoşteam aproape pe nimeni din Sohodol. Zic aproape pe nimeni deoarece îl cunoşteam, totuşi, pe Uţu (Ovidiu) Danciu care mi-a fost coleg la Abrud şi pe tatăl său care era directorul şcolii de centru. Atât. E drept că frământările mele din acele zile erau legate de ei, de oameni. Cum vor fi la suflet? Cum vor fi copiii lor? Mă va primi careva în gazdă? Cât de ataşaţi vor fi faţă de nevoile şcolii, cât vor fi de interesaţi de instruirea şi educarea copiilor lor? Cum voi rezolva problema alimentaţiei? Aici, în Sohodol, nu se cultivă cereale ca la noi. Pâinea cea de toate zilele va fi la fel de puţină ca la internatul şcolii din Abrud? Doamne, câte semne de întrebare! Da, mă frământa cum vor fi sohodolenii şi cum mă voi descurca în acest sat.

Cu aceste gânduri, am trecut podul de lemn peste Arieş şi am călcat pe pământul sohodolului. Am aflat că grupul de case

situat în lunca Arieşului, imediat ce se trece podul, se numeşte Gura Sohodolului. Aici casele aveau aspectul asemănător cu cel al caselor din Câmpeni, dar şi cu cele de la noi din sat. Doamne, iar mi-a fugit gândul la ceea ce mi-a fost (şi mi-a rămas) atât de drag – satul meu, familia, rudeniile, prietenii. Acum, la intrarea în Sohodol, mă simţeam ca o pană luată de vânt, plutind în derivă, în voia sorţii. Aşa, cu gândurile răvăşite, cu sufletul înceţoşat de grija vieţii ce-mi va fi dată de viitor, am parcurs cei mai bine de şase kilometri de drum ce şerpuiau de-a lungul unei văi ce curgea peste nişte pietre albe ca laptele. Nu am întâlnit pe nimeni pe drum, nu am avut nici pe cine să întreb câte ceva despre sat şi, singur cu gândurile mele, am ajuns în centrul Sohodolului.

Primele suflete de sohodoleni pe care le-am întâlnit au fost ale unor copiii care se jucau volei pe puţinul loc drept, un fel de şes, situat între două clădiri. Prima purta o firmă pe care scria Miliţia, iar cea de-a doua, o clădire mai mare, bănuiam că este şcoala.

Am stat şi am privit la grupul de băieţi, observând că unul este aproape cât mine de înalt, de fapt înălţimea mea nu diferea prea mult nici de a celorlalţi. Deosebirea dinte mine şi ei era îmbrăcămintea. Eu eram îmbrăcat în costumul de atică luat pe cartela de îmbrăcăminte, iar ei purtau haine făcute de casă. Stând şi privind la joaca lor, unul mă observă şi se apropie de mine, luându-mă la întrebări: de unde vin?, pe ce clasă, confundându-mă cu un viitor coleg de-al lui. Am tras o minciună spunând că vin pe clasa a şaptea şi băiatul s-a bucurat, slobozându-mi un cot prietenesc în coaste şi spunând că şi el este pe aceeaşi clasă. Ce a urmat este de domeniul hazului. L-am întrebat despre profesori, cum sunt, iar el mi-a mărturisit cu bucurie că sunt buni, că a fost unul mai rău dar îl dusă Dracu. Despre director mi-a zis că este pita lui Dumnezeu când nu se sfăde cu nevasta, ba mi-a mai spus că de fumat se poate fuma la grajdul bicilor (care se afla deasupra şcolii). Bietul băiat nu ştia cui i s-a destăinuit. Pentru mine însă, relatările lui mi-au fost de folos, dându-mi curaj să mă prezint directorului, sperând să-l găsesc în toane bune. Aşa a fost.

M-am prezentat la cancelaria şcolii, dar fiind sâmbătă şi mai ales la o oră destul de târzie, nu am găsit pe nimeni. Din localul şcolii a ieşit însă, un bătrân îmbrăcat ţărăneşte, cu straie ce semănau cu ale buciumanilor. L-am salutat respectuos şi l-am întrebat dacă ştie cumva unde îl pot găsi pe tovarăşul director. Foarte binevoitor, bătrânul mi-a spus că este în casă şi s-a oferit să îl cheme. Aşa a şi făcut, strigându-l Ioane, ieşi până afară că te

caută cineva.Până la venirea domnului Danciu Ioan, directorul şcolii, mi-am

căutat în buzunar repartiţia secţiei de învăţământ pentru a o arăta. Eram repartizat la Şcoala Generală Sohodol pe catedra de matematică, în calitate de profesor suplinitor. Mă gândeam în sinea mea că aici, în Apuseni, era mare criză de cadre calificate dacă pe noi, absolvenţii de şcoală pedagogică, ne încadrau ca profesori. De fapt, zona aceasta a ţării nu prea era solicitată de absolvenţi ai învăţământului superior, cu excepţia celor din zonă, şi nici aceia nu se întorceau toţi în localităţile natale.

În pragul uşii a apărut domnul Danciu care, mirat cumva, îmi zice: A, tu eşti Davide? Tu ai terminat deja şcoala? Uţu nu mi-a spus nimic (Fiul său şi colegul meu Uţu Danciu nici nu ştia de isprava mea că am făcut anul patru „pe scurt”). I-am prezentat repartiţia, a citit-o şi s-a declarat mulţumit că la matematică va avea un premiant de la Abrud. (Bănuiesc că Uţu îi va fi spus unele lucruri despre mine deoarece eram prieteni foarte buni).

Apoi a început să mă descoasă în legătură cu felul în care am terminat şcoala înaintea lui Uţu şi, după o relatare scurtă a peripeţiilor mele, am discutat despre componenţa catedrei, despre cazare etc. Soluţiile s-au găsit destul de repede.

– Până găseşti o gazdă bună, vei sta la internatul şcolii. Este acolo o cămăruţă, cam micuţă, ce-i drept, dar încape în ea un pat, o măsuţă, un scaun şi eventual o etajeră pentru cărţi. Masa o poţi lua la cantina internatului, bineînţeles contracost. Plata, după ce vei primi salariul.

În timp ce discutam cu domnul director, în cancelaria şcolii a intrat o altă absolventă pe scurt de la Abrud, colega Jurca Aurelia, o roşiatică foarte bună la învăţătură, prezentându-i domnului director repartiţia ei pentru catedra de istorie-geografie.

– Bine, zice domnul director. Trebuie să le mulţumesc celor de la secţia de învăţământ pentru că mi-au repartizat absolvenţi tot unu şi unu, aşa cum i-am rugat. (Abia mai târziu, după câteva luni, am aflat că domnul Danciu a vorbit la raion să-i dea cadre bine pregătite şi că el ştia deja de repartiţiile noastre).

Colega Aurelia m-a întrebat, de faţă cu directorul, dacă nu aş vrea să facem schimb de catedre şi dacă domnul director poate să aprobe.

– Ştii, Dima (aşa-mi spuneau colegii de la Abrud) tu ai fost mereu apropiatul tovarăşului profesor Moşicu şi ştiu că-ţi place mult istoria. Lasă-mi mie matematica şi treci tu pe catedra mea.

Cu încuviinţarea directorului, am făcut schimbul. A urmat

apoi repartizarea dirigenţiilor, mie revenindu-mi clasa a VII-a.Urma ca duminica să mi-o petrec cu un program

administrativ. Pentru a-mi putea amenaja cămăruţa de la internat, trebuia să mă întorc la Câmpeni ca să-mi aduc lucruri de trebuinţă. Cu ocazia asta, directorul mi-a dat sarcina de a duce la secţia de învăţământ nişte situaţii. Aici, la secţie, surpriză. Înăuntru era şi fratele meu, Ion, care era şeful serviciului buget la secţia financiară a raionului. Deşi era duminică, a stabilit cu şeful de la învăţământ să se întâlnească pentru a stabili de ce mai are nevoie pentru deschiderea anului şcolar. La vederea mea, fratele mă ia la rost.

– Tu ce cauţi aici, mă? De ce nu eşti la Abrud? Mâine începe şcoala şi tu umbli teleleu prim Câmpeni?

– Lasă-l, mă Ioane, îi zise şeful secţiei de învăţământ. Nu-l certa. M-ai bine l-ai felicita.

– De ce să-l felicit?– Păi, în primul rând pentru faptul că este absolvent al Şcolii

Pedagogice din Abrud şi, în al doilea rând, pentru că este încadrat în învăţământ, pe aproape, la Sohodol.

La această veste, fratele a făcut nişte ochi cât cepele de mari, apoi mă ia din nou la întrebări.

– Cum? Când? De ce nu mi-ai spus nimic? El nu ştia de cearta mea cu tata şi nici de isprava mea de la Abrud.

– Lasă, Baciule (aşa-i spuneam noi cei mici din familie, în semn de respect, fratelui mai mare). O să-ţi povestesc eu mai târziu. Acasă la frate-meu, le-am povestit cum tata a vrut să mă însoare înainte de a termina şcoala şi armata, cum eu am refuzat, cum tata s-a mâniat şi mi-a zis că dacă nu-l ascult să plec de la casa lui, cum mi-a sărit şi mie ţandăra şi am plecat, cum am revenit la Abrud, cum m-am descurcat cu mâncarea şi dormitul, cum am urmat cursurile pentru anul patru, cum mi-am luat examenul de stat etc.

Cei ai casei au rămas cumva descumpăniţi; nu ştiau dacă să mă mustre sau să-mi aprobe cele realizate de mine fără ştirea şi ajutorul lor.

Înainte de a pleca la Câmpeni, am făcut o scrută recunoaştere a împrejurimilor. Trebuia să aflu unde este cooperativa, dispensarul medical, miliţia, primăria etc. Cum toate sunt situate pe un perimetru mic, într-o jumătate de oră am aflat destule, iar de la cooperativă mi-am cumpărat nişte biscuiţi ca să-mi stâmpăr foamea.

La Câmpeni nu am făcut prea mulţi pureci, aşa că nu mult

după ora 12 am fost din nou acasă la Sohodol. Uţu mă aştepta şi m-a invitat la ei la masă. Nu l-am refuzat şi m-am simţit ca în propria-mi familie. Căldura cu care am fost înconjurat atât de domnul director, cât mai ales de mama lui Uţu, doamna Elena Danciu, m-a făcut să uit de frământările ce-mi năpădiseră fiinţa la intrarea în sat.

După-masă, la cooperativă (locul de adunare a principalelor personalităţi ale satului care se întreţineau cu câte o ulcică de rom şi făceau glume), am făcut cunoştinţă cu o parte dintre personalităţile comunei. Unul dintre ei a fost secretarul comitetului provizoriu, un muncitor de la Ocna Mureş pe care partidul l-a promovat în munci de răspundere. Am făcut cunoştinţă cu pădurarul Ioan Morar, poreclit Harinton, cu Ionel sanitarul. Seara am fost invitat la administratorul internatului Onica Stan. La intrarea în curtea acestuia, am avut impresia că văd pe băiatul cu care m-am întreţinut pe terenul de volei, dar nu eram sigur deoarece nu l-am zărit decât o fracţiune de secundă, cât a cotit-o el pe după o clădire din curte.

După o scurtă vizită în care am fost întrebat despre ce am nevoie pentru amenajarea cămăruţei, vizită care s-a soldat cu refuzul politicos de a rămâne la cină, m-am retras în cămăruţa mea.

Cum era deja seară, mă pregăteam să aprind una dintre lumânările pe care le cumpărasem de la cooperativă. Am rămas, însă, mirat când am observat pe perete o lampă cu petrol. Cine să fi avut atâta grijă de soarta mea? Am aflat că omul de serviciu de la internat se gândise că nu pot sta pe întuneric.

Sigur, încercam să mă obişnuiesc cu încăperea. Ronţăiam la nişte biscuiţi, aducându-mi aminte zicala: cu ruşinea mori de foame. Aş fi putut cina în familia lui Onica Stan, dar mi-a fost ruşine.

Nu-mi puteam alunga simţământul acela de om părăsit, sentimentul că voi fi ca un sihastru în lipsa colegilor abrudeni. Acolo îmi alerga gândul, la colegi, la colege, la ochii aceia de foc şi la glasul dulce ca mierea albinelor. Cum voi suporta despărţirea de ei? Prin despărţirea de ei am ratat împlinirea unor visuri, cei drept cam copilăreşti, dar visuri. Adio Societatea tinerilor poeţi români, plănuită spre realizare cu Iţă Jurca şi cu alţi colegi cu care încercam să găsim rime potrivite pentru a ne exprima stările sufleteşti faţă de sentimentele patriotice, dar şi erotice ce ne cuprinseseră inimile. Adio întruniri tovărăşeşti la care, cu mare sfială, ne apropiam de câte o fată să o invităm la un tangou sau la

un vals, adio baluri organizate în brazii de la Gura Roşiei, unde ne cânta tatăl lui Zeno Nicoară din trompetă, adio baluri de la Casino unde ne risipea timiditatea şi tristeţea arcuşul viorii lui Dede şi acordeonul lui Ioji, adio clipe fericite de întâlnire, dimineaţa sau în pauze cu fiinţele dragi, fără de care ni se părea că nu vom putea trăi. Şi iată-mă rupt de acest farmec al vieţii de elev. Ce se va alege de sentimentele de prietenie şi nu numai, împărtăşite reciproc cu fiinţele acelea angelice cu care dansam sau cu care corespondam prin bilete făcute sul pe creion şi apoi îndoite în aşa fel încât să nu poată fi desfăcute decât de persoana cui îi erau adresate. Dar cu caietul meu de istorie?

Pe mine, mama nu a reuşit să mă facă un băiat prea chipeş. Deşi eram cam urâţel, nu ştiu de ce mama nu m-a înzestrat cu simţul modestiei, adică să mă mulţumesc cu ceva care îmi seamănă. Ba dimpotrivă, mi-a dat gustul pentru ceea ce este mai bun, mai frumos decât sunt eu. Aşa se face că în sat la noi mi s-au aprins călcâiele pentru o fată foarte frumoasă, dar de care nu am avut parte deoarece s-a îmbolnăvit de nervi, fiindcă atunci când legionarii au făcut rebeliunea, au vrut să îl împuşte pe tatăl ei trăgând cu armele în casa lor, ea fiind afară în târnaţul casei, strângând în braţe unul dintre şosii (stâlpii) târnaţului (coridorului). Gloanţele care treceau pe lângă ea, pe la urechile ei, au avut darul nefast de a-i rătăci minţile. Nu mi-e ruşine să mărturisesc faptul că la moartea ei am plâns şi mi-am simţit sufletul golit.

La Abrud, Doamne, ce de fete frumoase! Le admiram pe unele pentru frumuseţea lor, pe altele pentru zburdălnicie, iar pe altele pentru seriozitatea cu care priveau sarcina lor de a fi bune la învăţătură. Aşa a fost să fie că, deşi nu eram prea curajos, nu am reuşit să leg prietenie cu unele dintre ele. Colegele pentru faptul că le citeam din romanul lui Drumes Elevul Dima dintr-a şaptea, în loc să citească articolul de fond din Scânteia tineretului, în jumătatea aceea de oră dinaintea începerii cursurilor, m-au poreclit Elevul Dima. Dar nu numai prin această faptă neortodoxă încredinţată de UTM m-am remarcat. Am făcut eu şi alte lucruri care mi se părea atunci că vor stârni interesul unor colege. Aşa a fost cu caietul meu de istorie. Eu îmi transcriam lecţiile din maculator pe un caiet gros, confecţionat de mine şi copertat. Reuşeam să copiez de pe tablă tot ce ne scria domnul profesor Ilie Moşic, fără prescurtări, aşa că ceea ce am transcris cu cerneală, a devenit un adevărat manual de care se foloseau şi unele dintre colegele mele. Dar caietul a devenit un fel de jurnal de

corespondenţe. Luase locul bileţelelor. Filele de la sfârşitul caietului erau folosite pentru comunicări între mine şi fete.

Acum, în singurătatea cămăruţei mele, mă gândeam la toate. Şi toate grijile se concentrau asupra proverbului că ochii care nu se văd se uită. Mă temeam că roşianca mea mă va uita, mai ales că Abrudul îi oferea posibilităţi multiple. Abia acum când aştern pe hârtie aceste rânduri îmi dau seama că proverbele nu exprimă totdeauna adevăruri căci, deşi soarta nu a vrut să ne unim destinele prin căsătorie, eu nu am putut să uit acele zile trăite în focul tinereţii, cum nu am putut să uit nici de colegii mei cu care nu m-am mai văzut de zeci de ani. Uitarea este, însă, de mai multe feluri: aşa, spre exemplu, se poate uita ceea ce ai făcut cu o zi, o săptămână în urmă, dar nu se poate uita prima dragoste chiar dacă au trecut zeci şi zeci de ani.

De la problemele sentimentale, gândurile mele zburau la familia mea pe care o părăsisem într-un mod nu prea cinstit. Ce va face tata? Se va gândi oare că a făcut o greşeală prin cuvintele ce mi le spusese în vară? Dar mama? Precis îşi va şterge ochii cu colţul chischineului (năframei) ori de câte ori se va gândi la mine. De ea îmi părea foarte rău că am necăjit-o. Îmi făceam procese de conştiinţă pentru faptul că nici măcar nu le-am scris că urmez cursurile anului patru pe scurt. Puteam face măcar atâta lucru, dar ambiţia mea de catâr, prostească, m-a făcut să nu le dau niciun semn de viaţă. Urât lucru din partea mea.

Cu asemenea frământări, aşezat în pătucul din chilie, am adormit.

Luni, botezul focului. Prima zi de şcoală, prima zi în care va trebui să mă comport ca un adevărat profesor. Pe care dintre mentorii mei să-l aleg ca model? De la toţi am receptat metode bune. E greu. Un orar provizoriu. Prima oră, dirigenţie. Eu, diriginte la clasa a VII-a. Domnul director mă însoţeşte la clasă şi mă prezintă clasei.

– Copii, vă prezint pe tovarăşul profesor David Vasile, cu care o să învăţaţi istoria, geografia, fizica şi chimia, cercul sportiv şi o să vă fie şi diriginte. Vă recomand să-i daţi ascultare, să fiţi tot aşa de cuminţi ca şi în anii de până acum.

Prietenul meu, elevul cu ştirile, stătea la mijlocul rândului de bănci de lângă uşă. Când a auzit că o să le fiu diriginte, s-a ridicat în picioare, s-a îndreptat spre uşă zicând:

– Hu, că mă trăsni Dumnezeu. Şi a tulit-o.Directorul, care se afla încă în clasă îl strigă. – Nelule, ce faci? De ce pleci de la oră? Dar Nelu nu l-a mai

auzit. Plecase.Mi-am văzut liniştit de ora de dirigenţie, făcând cunoştinţă cu

elevii, notându-le numele lor şi ale părinţilor într-un caiet, întrebându-i de starea de sănătate, de profesia părinţilor, de depărtarea de şcoală, cine va fi internat şi cine nu etc.

În pauză, directorul m-a întrebat ce ştiu despre motivele pentru care Nelu (Ioan Teodor) Stan a plecat de la oră. Eu i-am relatat convorbirea de pe terenul de volei. Directorul a râs de întâmplare şi mi-a spus că elevul acela este fiul administratorului de la internatul şcolii, în casa căruia fusesem seara trecută.

Reacţia elevului s-a datorat convingerii sale că a făcut o greşeală mare care probabil va avea urmări. Mi-a trebuit ceva timp să-l lămuresc pe el şi pe părinţii lui că nu se va întâmpla nimic, că discuţia dintre noi mi-a fost de folos şi că rămâne între noi.

Revenit la şcoală, Nelu a dovedit că este înzestrat de Sfânta Natură cu o capacitate intelectuală care m-a uimit. Memorie, intuiţie, agerime a minţii, judecăţi logice, toate la superlativ. Şi ceea ce a dovedit cu prisosinţă toată viaţa lui, chiar după ce a ajuns un apreciat cadru universitar, a fost înclinaţia lui spre cunoaştere. Era atent la tot ce se spunea despre istorie în general, dar în mod special despre trecutul istoric al moţilor. Punea întrebări, nu se mulţumea cu răspunsuri în doi peri, voia să cunoască adevărul. Copilul acesta, căci copil era, mi-a fost de mare ajutor. Mă însoţea în vizitele la domiciliul elevilor mei şi al colegilor lui, pentru a-mi arăta unde locuiesc, cu el cutreieram dealurile la cercul de alfabetizare, cu el şi cu încă vreo trei elevi am organizat grupele de întrajutorare la învăţătură, cu sprijinul lui organizam activităţi atractive în cadrul detaşamentului de pionieri. Aşa se face că relaţia dintre noi, nu era cea dintre profesor şi elev, ci mai degrabă o relaţie de prietenie. Prietenie care a durat zeci de ani, până la regretabila lui trecere spre cele veşnice, în februarie 1998. Un accident tragic de maşină i-a curmat viaţa celui ce mi-a fost unul dintre puţinii elevi care au trecut pe sub mâna mea şi care nu a ezitat să-şi arate recunoştinţa.

Şi pentru că veni vorba despre recunoştinţă şi despre I.T. Stan, nu mă pot abţine să nu relatez o întâmplare. După ce am venit de la Oradea la Cluj, aveam năravul ca, de câte ori treceam prin oraşul suferinţelor mele (Aici la Cluj mi-am trăit timp de şase ani cele mai emoţionante, dar şi cele mai frumoase momente din viaţa de student la fără frecvenţă) să mă opresc pe la Cabinetul

de fonetică experimentală, unde îşi ducea truda fostul meu elev de la Sohodol.

Odată, îl caut, dar nu era în cabinet. Domnul Oros, colegul lui I. T. Stan mi-a spus că este la curs, dar, dacă vreau, se duce să-l anunţe. Deşi nu am fost de acord să fie deranjat, Domnul Oros l-a anunţat. Nelu a venit în cabinet, m-a luat de mână şi m-a dus în sala de curs. Acolo era o grupă de studenţi, majoritatea fete. M-a dus până la catedră şi le-a spus în limba rusă, vă fac cunoştinţă cu cel care m-a făcut pe mine om. Vă puteţi închipui ce emoţii m-au încercat şi, puţin bâlbâit de emoţii, le-am spus studenţilor că nu este adevărat ceea ce le-a spus profesorul Stan. Om s-a făcut singur, prin munca depusă. El a continuat cu contraargumente pentru a le arăta ce influenţă am avut asupra lui în luarea unor hotărâri decisive în viaţa lui. Dacă nu aş fi încercat să dovedesc că sunt bărbat, emoţiile ar fi declanşat izvorul lacrimilor.

Acesta a fost I. T. Stan, cel care mi-a spus că se poate fuma la grajdul bicilor.

CAZAREA

În cămăruţa de la internat nu am stat mult. Cei de la Comitetul Provizoriu al comunei Sohodol s-au îngrijit să-mi găsească o locuinţă mai confortabilă.

Lângă cimitir şi biserică, se afla o casă, aproape nouă, alcătuită din două încăperi, dintre care una era tencuită, iar alta abia cercuită, deci neterminată.

Prin grija autorităţilor, dar şi a directorului şcolii, camera în care urma să locuiesc a fost văruită proaspăt, cu var alb amestecat cu mândrămărie, ceea ce-i dădea o culoare foarte plăcută şi odihnitoare, duşumeaua a fost frecată (spălată), geamurile şterse, o sobă de gătit dată cu vospor. Am mai găsit acolo o masă de bucătărie, un scaun, o laviţă, un lingurar (suport pentru linguri confecţionat dintr-o scândură găurită prin care se introducea coada lingurilor) prins în dosul uşii şi un părseti (bufet) cu blidar (etajeră pentru aşezat farfuriile).

Cu ajutorul unor oameni, mi-am adus de la internat patul, geamantanele cu rufăria şi cu cărţile pe care le aveam, ligheanul şi doniţa pentru apă şi, în câteva ore, aveam locuinţa mea. Eram singur, drept că lângă cimitir şi biserică, dar tot acolo mai erau două case din care într-una locuiau două colege. Nu-mi era frică să stau singur. Mă lecuisem de frică încă de când aveam vreo unsprezece ani, la noi în sat, când am fost nevoit să merg noaptea pe un deal împădurit să duc mâncare tatălui meu care era fugit

(ascuns) din cauza legionarilor care au vrut să-l împuşte. Locul unde se ascundea era în pădure, lângă o stâncă impunătoare de calcar despre care se vorbea că în ea se ascund dracii. Fiind nevoit să trec pe sub poalele ei, îmi tot făceam la cruci şi spuneam rugăciuni ca să piară necuratul. Cu timpul, m-am convins că umbrele pe care le făceau tufele de la marginea pădurii pe timp de lună şi care se mişcau la adierea vântului nu sunt forme pe care le ia cel din pietri, aşa că nu-mi mai era teamă de nimic. Acum, în casă nouă, nici aşa.

Şi totuşi, la casa aceea se întâmpla ceva de neînţeles pentru mine. Într-o zi, m-am trezit că lângă casă erau traşi nişte trunchi de fag, că lângă trepte se află o grămadă de bocuri de lemn tăiate cu firezul, ba chiar şi sub sobă erau lemne crăpate. Zarul de la uşă nu avea cheie. Se vede că şi în Sohodol era acelaşi obicei ca şi la noi în sat. Când nu rămânea nimeni în casă se punea mătura de-a vintrişul în uşă, semn că nu e nimeni acasă şi nimeni nu cuteza să intre înăuntru de teama unor capcane. Nici azi când îmi amintesc şi scriu despre acele zile nu aş putea spune vreun nume de om care să fi făcut acest lucru, nu că nu aş vrea, dar pur şi simplu nu am aflat cât am stat în Sohodol. Tot aşa, nu cunosc cine îmi punea în geam uiaga (sticla) cu lapte, câte un bulgăraş de brânză de vacă, ouă, groscior (smântână) şi alte alimente de care nu m-am atins câteva zile. Nu ştiam ce să cred. La şcoală nu am spus nimic de teamă că vor râde de mine.

Într-o duminică dimineaţa, când a venit preotul la biserică şi după ce l-am salutat şi el mi-a dat bineţe cu vocea lui blândă, i-am destăinuit îngrijorarea mea. El mi-a zis:

– Fiule, să nu te pască gândul că cineva ar vrea să-ţi facă vreun rău. Ba dimpotrivă, mulţumeşte lui Dumnezeu că oamenii aceştia încearcă să te ajute. La noi oamenii sunt foarte cumsecade şi, ştiindu-te singur, ar vrea să-ţi dea o mână de ajutor, după puterile lor, care cu ce poate. Poţi să consumi alimentele fără nicio frică. Însă trebuie să speli vasele şi să le pui la loc în fereastră. Să nu cauţi să afli cine le aduce sau cine duce vasele înapoi.

Aşa am procedat, cum m-a sfătuit părintele şi nu am păţit nimic. Îmi vedeam liniştit de preocupările mele de dascăl.

Seara, când mă întorceam de la şcoală sau de la cercul de alfabetizare, aprindeam lampa cu petrol, nu înainte de a şterge sticla de fumul depus cu o noapte înainte, aprindeam focul, îmi puneam de un ceai, mâncam ce se putea, apoi mă apucam să-mi pregătesc lecţiile pentru a doua zi. Cu istoria şi geografia nu aveam

probleme. Fizica şi chimia însă, mi-au dat multă bătaie de cap deoarece trebuia să fac experienţe şi şcoala nu dispunea de aparate şi substanţe pentru a realiza aşa ceva. Căutam să găsesc posibilităţile de confecţionare a unor materiale pentru experienţe.

Nopţile lungi ale iernii erau destul de plictisitoare, iar plictiseala nu o puteam alunga cu cititul cărţilor care şi ele îmi erau puţine şi majoritatea era literatură sovietică. Aşa am parcurs paginile lui Macarenco, Tolstoi, Dostoievski, Maxim Gorki, Solohov, dar şi minunatele versuri ale lui Puskin, Lermontov, Esenin.

Uneori, sâmbăta (când nu aveam învăţământ de partid) sau duminica, trăgeam câte o fugă peste Beseacăn până la Abrud să mă întâlnesc cu colegii rămaşi la internat sau cu cei localnici. Aşa, într-o asemenea vizită l-am întâlnit pe prietenul Megyesy, în faţa căruia mi-am dezlegat baierele sufletului, povestindu-i plictiseala mea. A reacţionat ca un adevărat prieten. M-a invitat la el acasă unde părinţii lui (vorba lui Jókai Mór, erau nişte oameni de aur) m-au primit ca şi în vară, cu multă căldură sufletească. Éci mi-a pus la dispoziţie o schemă pentru confecţionarea unui aparat de radio-recepţie cu galenă, materialele necesare şi chiar un cristal, destul de mare, de galenă.

– Măi, Dima, mi-a zis el, cu căştile pe urechi poţi prinde un post de muzică bună şi să vezi ce bine o să dormi noaptea şi o să visezi frumos, poate chiar pe roşianca ta, dacă te gândeşti seara la ea.

Al naibii Megyesy acesta. Era tare priceput la electrotehnică, dar şi un bun cunoscător al frământărilor din sufletul meu. Glumind, bineînţeles, mi-a zis:

– Dima, ştii ceva? O să am eu grijă de roşiancă, să nu ţi-o fure nimeni. Ce zici? Mi-o laşi în grijă?

Deşi îmi era prieten bun, am ocolit răspunsul. Nu puteam să pun la îndoială promisiunile şi jurămintele de loialitate ale prietenei mele.

Reîntors la Sohodol după întâlnirea cu colegii (cărora le-am dus ceva într-o uiagă să se mai veselească şi ei), am încercat să-mi confecţionez radioul cu galenă, după schema lui Megyesy. Am confecţionat mai multe bobine cu sârme de diferite grosimi, le-am legat, am montat acul cursor cu cristalul de galenă şi, după mai multe încercări, mi-am dat seama că munca mea nu dă rezultatele scontate. De ce? Uitasem să montez antena. Deşi era înspre seară, am întins colacul de sârmă pe care mi-l dăduse Éci între casă şi un frasin din marginea cimitirului şi aşa am reuşit să prind un post de radio, dar care nu transmitea în limba română.

Oricum, pe postul respectiv se transmitea şi muzică ce se asemăna cu cântecele ruseşti.

Un aparat de radio, chiar cu galenă, era un lucru rar pe vremea aceea. Faptul că îl aveam, mi-a adus mulţi vizitatori cuprinşi de curiozitate, vizitatori care nu veneau cu mâna goală. Aşa, căştile treceau pe rând pe la urechile prietenilor care se minunau că auzeau vorbindu-se la sârmele alea învârtite ca pe o papiotă de aţă. Vestea a ajuns şi la urechile elevilor, dar foarte denaturată.

Odată, seara, când eram de serviciu pe internat, am surprins o discuţie într-un grup de elevi.

– Mă, o fi drept că tov. profesor vorbeşte cu priculicii din cimitir?

– Eu nu ştiu, zice altul, dar mi-o zâs şi mie Trăienuţul lui Topor că profesorul i-o pus şi lui nişte fedeie la urechi şi i-o auzât pe draci, dar nu vorbeau ca pe la noi.

Altul zice:– Mâine avem ore cu el. Io-l întreb dacă el ştie limba dracilor

şi cum se înţelege cu ei?Printre oamenii Sohodolului, superstiţiile erau la ele acasă.

Analfabetismul aproape generalizat printre sohodoleni, viaţa grea trăită în singurătatea muntelui, fenomenele meteorologice, atâtea mituri în lumea mineritului, atâtea miracole cărora mintea lor nu putea să le găsească o explicaţie raţională, toate acestea au generat atâtea eresuri.

Pentru a-i face pe copii să înţeleagă că, deşi locuiam la marginea cimitirului, nu era nimic adevărat din ceea ce se spunea la adresa mea, am invitat câţiva copii la mine acasă şi i-am pus să asculte la căşti. În timp ce plimbam acul cursor pe cristalul de galenă, copilul care avea căştile pe urechi sare de pe scaun şi zice:

– A zis aici radio Bucureşti. Tovarăşe profesor, aşa a zis cineva în urechile mele. Aici radio Bucureşti.

– Spune că va ninge la munte şi va sufla vântul tare.Altul îi cere căştile ca să asculte şi el.– Na, mă. Da să ne spui şi nouă ce zice.– Bine acum se aude muzică, da’ nu din torogoată. Pare că îi

cetera lui Ilisie de pe Beseacăn.– Dă mă, să ascult şi eu…Şi aşa, rând pe rând, copiii au ascultat radioul, la început

timpul probabil, apoi un intermezzo muzical urmat de un buletin de ştiri. Mare le-a fost mirarea când s-au convins că dracii din cimitir vorbesc româneşte.

– Mă, zice unu. O zis îl că-l cheamă Topor ca pe Traianu lui Topor de la noi.

– Du-te mă, că pe draci nu-i cheamă ca pe oameni, zice altul. Ei nu au nume numai cum le zic oamenii ucigă-l crucea.

– Apoi se vede că nu-i drept ce vorbeau oamenii, că doar acum ştim şi noi că nu se vorbeşte cu dracii. Aşa-i, tovarăşe profesor?

– A urmat apoi o explicaţie asupra funcţionării radioului, iar în zilele următoare a trebuit să organizez audiţii cu elevii. La şcoală nu puteam deoarece nu aveam antenă, aşa că veneau în grupuri la mine acasă. Şi aşa, încetul cu încetul, s-a spulberat superstiţia privind dracii din cimitir.

VACANŢA DE VARĂ

Se încheiase anul şcolar 1952-1953. Elevii mei de clasa a VII-a au promovat toţi. În ultima şedinţă cu părinţii, mi-am dat cu părerea asupra orientării profesionale, spunându-le părinţilor câte ceva despre aptitudinile copiilor lor.

Trecuse primăvara cu farmecul ei legat de trezirea la viaţă a întregii naturi, trecuseră ghioceii, înflorise podbealul pe marginea pâraielor, podbealul vindecător al durerilor de cap, în tradiţia populară, dacă îl descântai cu descântecul podbeal, podbeal, pe tine să te doară capul, dar pe mine ba, iar după descântec trebuia să te freci cu floarea galbenă a podbealului pe frunte. Trecuseră şi Paştele cu alt farmec, cu oameni îmbrăcaţi în frumoasele lor costume moţeşti, cu ouă roşii şi cozonaci, cu friptură de miel, cu petreceri în a doua zi de Paşti când torogoata lui Ioniţă de pe Beseacăn şi vioara lui Ilisie înfiorau sufletele tinerilor prinşi în jocul ţarinei, trecuseră şi serbările de 1 Mai, dar se încheiase şi activitatea la internatul şcolii. Cantina nu mai funcţiona, aşa că a trebuit să mă preocup de o gazdă la care să pot servi masa.

Am găsit găzduire la o familie, chiar lângă şcoală, la Tuşa Sofi lui Ţilic, o familie de meşteri cojocari. Baciul Ţilica argăsa pieile şi croia pieptarele, înfundate sau desfundate, iar Tuşa Sofi le cosea. Ştiau să facă şi pieptare buciumăneşti, din acelea cu forme cusute pe piept cu arnici negru şi roşu. Pe lângă meseria asta, Tuşa Sofica era şi o minunată gospodină. Se pricepea să dea gust ademenitor bucatelor gătite de dumneaei, chiar dacă erau de post. Începând cu aroma bucatelor gătite şi sfârşind cu aranjatul lor pe farfurie, toate te făceau să-ţi lase gura apă.

Doamne! ce oameni cumsecade au fost baciul Vasile (Ţilica) şi tuşa Sofi (Sofica). M-au îngrijit ca şi când aş fi fost copilul lor.

Mâncarea, mâncare, curăţenia, curăţenie. Viaţa ca în familie. Cu copiii lor mă aveam mai bine decât cu fraţii.

Când eşti un nătăfleţ de băiat de nouăsprezece ani, încă nu ai mintea destul de coaptă pentru a putea aprecia aşa cum se cuvine calităţile şi valoarea celor din jur. Abia cu trecerea anilor, după ce cunoşti lumea mai în profunzime, când dai şi peste oameni răi, îţi dai seama de preţul celor buni, de umanismul lor. Aşa e şi cu mine. Abia mai târziu mi-am dat seama de bunătatea sufletească pe care am întâlnit-o la această familie. Poate că descoperirea acestui miracol a fost vraja şi dragostea ce m-au cuprins pentru Sohodol. Această vrajă mă face ca gândurile să-mi colinde mereu pe aceste meleaguri, unde mi-a fost dat să-mi fac apostolatul. De câte ori am ocazia să merg în Apuseni, mă abat pentru câteva ore şi pe la prietenii mei din Sohodol, în special la familia lui Ioniţă Napău, care este căsătorit cu o fiică a fostei mele gazde, familie în mijlocul căreia mă simt totdeauna bine şi mai tânăr cu câţiva zeci de ani. Mai tânăr pentru că, în acel timp scurt, căutăm în lada de zestre, a noastră, a bătrânilor şi dăm peste amintiri legate de întâmplări din tinereţe şi, lângă un păhărel de ţuică sau de vin, scoatem câte o amintire pentru a retrăi splendoarea clipelor de atunci.

Aşa, într-o asemenea vizită, ne-am amintit cum am învăţat eu să merg cu bicicleta.

Eram în gazdă la familia Corneliei, fiica lui baciu Ţilica, în prezent învăţătoare la şcoala din Sohodol şi soţia prietenului meu, Ioniţă Năpău.

Într-o zi însorită din vara lui 1953, mă trezesc cu vizita a doi colegi de la Abrud. Veniseră amândoi pe o bicicletă. Am încercat să fiu o gazdă bună, dar gazdele mele nu erau acasă. Nu am avut la cine să apelez pentru o trataţie corespunzătoare, aşa că am cumpărat de la cooperativă două kilograme de biscuiţi, am sfărmat câţiva într-un castron mare şi am turnat peste ei nişte ţuică de prună întoarsă pe care o aveam pentru lampa de spirt cu care făceam experienţe la şcoală. Mi-am invitat colegii la mâncare şi cu lingurile ne-am ospătat din castron. Între timp, colegii îmi spuneau ce e nou în Abrud, eu păţanii de-ale mele din Sohodol. Cum era vară şi cald, când am terminat biscuiţii de mâncat am simţit nevoia să ne odihnim, aşa că ne-am aşezat pe pat şi am tras un pui de somn de câteva ore. Alcoolul îşi făcuse efectul.

Ne-am trezit cu gurile uscate de sete. După ce ne-am stâmpărat setea cu apă rece adusă de la izvor, colegii au vrut să plece. Unul dintre ei mi-a zis să mă urc eu pe bicicletă, până la miliţie, unde era să ne luăm rămas bun.

– Nicule, eu nu ştiu să merg cu bicicleta, i-am zis eu.– Hai, că te înveţi. Eu te ţin de jilţ, tu dai din pedale, dar să

nu te uiţi la roată. Uită-te numai înainte.Zis şi făcut. Mă urc pe bicicletă, el mă ţine, dau din pedale,

deşi nu era nevoie, căci terenul era în pantă, el aleargă câţiva paşi pe lângă mine, apoi, fără ca eu să ştiu, mă lasă singur. Eu pedalez până ajung pe terenul de volei şi mă trezesc cu plasa în faţă.

– Apleacă-ţi capul şi dă-i înainte. Comanda aceasta venea de la o voce rămasă mult în urma mea.

Am respectat indicaţia, am trecut pe sub plasă, dar în faţa mea a apărut un alt obstacol, clădirea postului de miliţie. Pe acesta nu l-am mai putut ocoli, aşa că am făcut cunoştinţă cu peretele dinspre şcoală. Cum nu am păţit nimic, am prins curaj, am încălecat din nou şi, fără niciun sprijin, am reuşit să-mi ţin echilibrul, să trec din nou pe sub plasă, apoi să virez şi să mă rotesc în jurul terenului de volei.

Aşa am învăţat să merg cu bicicleta.

AM PUS ŞI EU O PIATRĂ LA TEMELIA ŞCOLII

În vara aceea a lui 1953, deşi eram în vacanţa mare, deci în concediu, aş fi putut să mă întorc în satul natal, la părinţi, în familia mea. Totuşi, am rămas în Sohodol. Motivul? Încăpăţânarea mea de a arăta tatălui meu că mă pot descurca în viaţă şi fără ajutorul lui. Nu-l uram, dar încă sufeream pentru vorbele lui (spuse, ce-i drept, la necaz) prin care m-a făcut să plec de acasă. Rămas în satul acesta de munte unde m-am simţit tot atât de bine ca între sătenii de la noi, dacă nu cumva mai bine, nu am avut prilejul să mă plictisesc.

Autorităţile din Sohodol au constatat că localul de la şcoală nu mai corespunde nici ca spaţiu, nici din punct de vedere sanitar, având în vedere numărul mare de copii, funcţionarea unor clase în localul primăriei, în încăperi cu igrasie, fără lumină etc. şi, în consecinţă, au hotărât construirea unui nou local de şcoală care să cuprindă toate clasele la un loc, să se poată amenaja laboratoare, să se poată desfăşura procesul de învăţământ în condiţii optime.

Nu-mi mai amintesc cine a întocmit proiectul, dar ştiu că şeful şantierului a fost nenea Avram, zis Râmboi, un om al Sohodolului despre care se spune că este foarte priceput, că a construit chiar şi biserici şi o catedrală.

Când nu aveam ce face, îl însoţeam pe nenea Avram la

pregătirea pentru puşcare a unei stânci de calcar de sub satul Peleş. Piatra respectivă era un fel de marmură inferioară. Pentru puşcare trebuiau date nişte găuri în stâncă. Nu ştiu cu cine mai lucra acolo, dar când era singur, îmi propunea să merg cu el. Îmi dădea şi mie o unealtă cu care lucra şi el, un fel de daltă lungă, un ciocan şi însemna locul unde urma să dau gaura. Lucrul nu era dificil, deşi ciocanul avea o greutate destul de mare pentru muşchii mâinilor mele, nu prea obişnuite cu efortul fizic. Reuşeam, totuşi, să fac câteva găuri pe zi la adâncimea cerută de meşter. Acesta făcea ca la amiază să trag un pui de somn odihnitor, pe iarbă, la umbra unui huc (tufă), dar şi seara să adorm imediat ce mă aşezam în pat.

Când s-a trasat locul pentru săparea fundaţiei, l-am ajutat la întinsul sforilor şi când totul a fost gata, mi-a dat un târnăcop, m-a dus la un capăt al marcajului şi mi-a spus să sap.

– Aşa, copile, mi-a zis nenea Avram. Să ţii minte că tu ai săpat primul la fundaţia şcolii noi.

Până să se sape fundaţia, oamenii au cărat piatră puşcată de sub Peleş şi au stivuit-o în apropierea şanţului fundaţiei. Până în toamnă, fundaţia a fost terminată şi ridicată la mai bine de un metru de la suprafaţa pământului. Cum cimentul era pe atunci un lucru destul de rar, nenea Avram avea o tehnică aparte. După ce aşeza pietrele în fundaţie, golurile dintre ele le umplea cu var nestins, peste care se arunca apă.

FESTIVAL ÎN TOATĂ ŢARA

Anul 1953 a fost anul Festivalului Mondial al Tineretului şi Studenţilor care s-a ţinut la Bucureşti. La căminele culturale de pe sate trebuiau pregătite programe artistice, iar în ziua deschiderii Festivalului trebuiau trimise delegaţii purtătoare de mesaje către tineretul lumii. Mie mi-a revenit sarcina de a pregăti o piesă de teatru şi să redactez mesajul. Pentru spectacolul din comună au fost antrenaţi unii tineri din sat, precum şi elevi ai şcolii. Un cor la unison, nişte recitatori, piesa de teatru, nişte solişti vocali, dar şi instrumentişti, balul de la sfârşitul programului artistic, toate au necesitat aportul dascălilor rămaşi în sat, printre care eram şi eu.

Pentru ca tineretul din Sohodol să fie apreciat, mesajul redactat de mine a căpătat forma unei poezii lungi ale cărei versuri vorbeau de salutul frăţesc pentru tinerii din lumea întreagă, mai ales faţă de fraţii sovietici, mulţumiri aduse partidului, angajamente pentru realizarea planului etc. (sohodolenii fuseseră criticaţi în ziar că ar fi codaşi la strânsul fânului şi la predarea cotelor) deci era necesar să ne angajăm că nu vom mai fi codaşi. Partea hazlie din ziua când ne-

am dus la Câmpeni cu mesajul a constat în faptul că deplasarea am făcut-o cu nişte cai pe care pusesem nişte şei de lemn, numai calul meu avea şa de piele, o şa militară, dar căpestrele nu aveau hăţuri, acestea fiind înlocuite cu nişte ştreanguri. La Câmpeni, în faţa statuii Iancului se amenajase o tribună pe care erau urcaţi oficialii raionului. În faţa lor, am rostit mesajul care avea să înceapă cam aşa: Călări pe cai, în zbor de vânt/Venim din Sohodol plecaţi/Ca să aducem jurământ/Pentru ai noştri fraţi. Publicul se uita când la mine, când la calul pe care eram, mai ales când acesta şi-a ridicat puţin coada şi, fără a se ruşina de public, a început să-şi facă nevoile.

Oamenii au început să bată din palme. Eu credeam că mă aplaudă pe mine, pentru jurămintele rostite, ridicat în scăriţele şeii, dar ei aplaudau calul. Cu ruşinea făcută de patrupedul pe care am călărit, m-am întors în sat, pentru spectacolul care urma la căminul cultural.

Spectacolul s-a desfăşurat în bune condiţiuni, cu excepţia piesei de teatru. Acesta era o piesă într-un act, scrisă de un dramaturg sovietic, iar acţiunea se petrecea într-un colhoz. Personajele erau nişte tineri colhoznici şi, drept răsplată pentru hărnicia lor, un băiat şi o fată trebuiau să se căsătorească. În faţa autorităţilor, tinerii sunt căsătoriţi şi trebuie să se sărute. Interpreţii piesei erau elevi şi eleve, numai tânărul colhoznic era un băiat din sat. În scena cu sărutul, eroina, deşi i s-a arătat la repetiţii cum se disimulează un sărut, sare la gâtul băiatului şi îl sărută cu adevărat. El rămâne înmărmurit, dar din sală se aude un glas: Ţuc-o, mă. Nu vezi că te ţucă ea?, iar publicul nu se mai oprea din aplauze. Cine a fost tânărul din sat, nu pot să vă spun.

Şi aşa, încet, încet, cu zile vesele şi triste, cu peripeţii pe la nunţi, sau pe la cooperativă, a trecut vara. În septembrie au venit cadre noi la şcolile de pe raza comunei, la Peleş, la Valea Verde, iar la şcoala de centru a venit colegul meu de clasă şi de bancă, Ovidiu (Uţu) Danciu, fiul directorului.

Ca să ne mai treacă timpul, mai ales serile, povesteam peripeţiile din timpul verii. Colegii se amuzau când le-am povestit cum ne-a păcălit Bârfu, făcându-ne să ne ducem până în Roşia Montană unde, zicea el, se dau la liber bocanci cu talpa dublă. Noi l-am crezut şi când colo, nici poveste de aşa ceva. La întoarcere, păcălitorul nostru şi prietenii lui au făcut mare haz, întrebându-ne, de câte ori ne vedeau, câte rânduri de talpă au bocancii de la Roşia.

Dar nici noi nu i-am rămas datori lui Bârfu. Odată, i-am furat pipa, căci fuma cu pipa, şi i-am umplut-o cu fosforul de la o cutie

de chibrituri, iar deasupra i-a îndesat tutunul dintr-o Mărăşească. Apoi, i-am pus-o înapoi în buzunarul de la laibăr. Când şi-a luat-o, a pus-o între dinţi şi i-a dat foc. După câteva pufăieli, a izbucnit flacăra, pârlindu-i musteţele. La păcăleli am fost deci egali.

AM FOST ŞI EU O DATĂ ARESTAT

Până la plecarea în armată, am avut pace. Atunci, însă, scorul s-a schimbat în doi la unu pentru mustăciosul de Bâfu.

Iată cum s-a întâmplat. Eu şi Uţu am primit ordin de încorporare pentru data de 6 noiembrie. Ne-am pregătit ce ne trebuie pentru cătănie şi ne-am prezentat la comisariatul din Câmpeni. Acolo, o mulţime de tineri, care de care mai veseli, cântau cântece de cătănie; veselia era dată de ţuica băută ca să uite de durerea despărţirii de cei sau cele dragi. După masa s-a făcut repartizarea pe unităţi militare. Eu am fost repartizat la arma „grăniceri” la o unitate din Giurgiu. Uţu nu a fost repartizat nicăieri, aflând de la el că a fost amânat. Eu, stăpânit de aburii bahici, am făcut un scandal monstru, „că fără Uţu nu mă duc”. M-am certat cu delegatul comisariatului regional, ameninţând cu dezertarea.. după mult balamuc am obţinut şi eu amânarea „până la noi ordine”.

Întorşi acasă, ne-am văzut mai departe de şcoală. Dar, într-o bună zi, vine la şcoală omul de serviciu cu o hârtie pe care scria „notă telefonică” şi prin care ni se comunica, mie şi lui Uţu să ne prezentăm la comisariat pentru a fi trimişi la unitate. Noi, de bună credinţă, ne-am luat cuferele şi ne-am prezentat la comisariat. Când ne-a văzut comisarul ne-a întrebat ce căutăm acolo. I-am spus de nota telefonică şi el a început să râdă. „Măi băieţi eu nu am dat nici o notă telefonică. Cineva face glume pe socoteala voastră. Mergeţi sănătoşi acasă şi când va fi cazul vă anunţ eu”. În zilele ce au urmat, au mai încercat cei de la consiliul provizoriu să ne păcălească cu aşa zisele note telefonice, dar nu le-a mai ţinut poanta.

În ziua de 10 decembrie, se prezintă din nou omul de serviciu cu o notă telefonică, de data aceasta ştampilată, dar mie nu mi-a venit a crede că e ceva serios şi n-am vrut să o primesc. Omul de serviciu a dus-o înapoi dar a revenit spunându-mi că este cu adevărat de la comisariat. Ca să mă conving, m-am dus la primărie şi am cerut voie primarului să vorbesc la telefon cu comisariatul. A fost de acord, dar când mi-a răspuns comisarul, văzând că cei din primărie râd, am crezut că s-a înţeles cu cei din Sohodol să ne poarte încă odată pe drumuri. Comisarul a zis că e

treabă serioasă şi să ne prezentăm. Eu i-am răspuns că de data aceasta nu se mai râde nimeni de noi. El m-a ameninţat că este nevoit să mă aresteze, iar eu i-am răspuns că „nici cu toată miliţia raionului nu mă duce la arest”.

Dar, după o oră, am fost arestat în sala de clasă şi dus la postul de miliţie. La câteva minute, a fost adus şi colegul meu. Nu ni s-a permis nici să mergem acasă după valize. Cum miliţia era lângă şcoală, în pauze veneau copiii la geamul postului de miliţie şi prin ei am trimis vorbă gazdei mele să-mi trimită valiza. Uţu a procedat la fel.

Era zi de salariu. Ioniţă secretarul şcolii încă nu venise de la Câmpeni cu banii, aşa că l-am rugat pe şeful postului de miliţie să nu se grăbească cu ducerea noastră la comisariat, până nu ne primim banii. S-a dovedit a fi om de bun suflet şi a fost de acord. Acolo, la miliţie ni s-au adus valizele şi banii. Tatăl lui Uţu a venit în câteva rânduri să stea de vorbă cu noi, la geam. Atunci l-am rugat să ne facă rost de o căruţă să ne ducă la Câmpeni şi să fie de acord să ducem şi elevii de la internat la film. Şi aşa în după-amiaza aceea de 10 decembrie 1953 s-a format un convoi alcătuit din mine şi Uţu în primul rând, avându-i de o parte şi alte pe cei doi miliţieni, coloana de vreo douăzeci de copii în frunte cu pedagoga, iar în urma coloanei venea căruţa cu valizele.

Aşa am părăsit Sohodolul pentru mulţi ani.La comisariat, mai erau vreo zece „amânaţi”, iar comisarul a

ţinut să-mi spună că nu a fost nevoie de „toată miliţia raionului ca să mă aducă”. Am înghiţit găluşca şi mi-am făcut curaj ca să-l rog să ne lase să mergem cu elevii la film, până avem trenul spre Turda. Când s-a terminat filmul, copiii ne-au însoţit până la uşa comisariatului. Acolo, au curs lacrimi, şi din ochii copiilor, dar şi din ochii mei. Mă despărţeam de fiinţe dragi, cu care am lucrat mai bine de un an, de sufletele acelea minunate, interesate de învăţătură, de puii de moţi ale căror inimi aveau porţile deschise pentru a intra omenia, buna-cuviinţă şi dragostea de muncă pe care o aveau şi părinţii lor.

Voi face un salt în timp, lăsând la o parte anii de „apărător al frontierelor de stat ale R. P. R.” şi vă voi spune că după lăsarea la vatră, m-am întors în satul meu natal, Ighiel, unde timp de aproape o lună am fost în căutarea unui loc de muncă, în învăţământ fireşte. După mai bine de o lună, norocul mi-a ieşit în cale. Un învăţător de la şcoala din sat s-a transferat într-o comună vecină şi postul vacant l-am solicitat eu. Aşa am ajuns învăţător la şcoala din sat.

CEA MAI MARE ADUNARE

Aici, aveam să aflu de la un elev de clasa I „care este cea mai mare adunare”.

La şcoala din satul meu natal, venise un inspector de la raion, în urma unor sesizări referitoare la activitatea directorului. Cum directorul lipsea în dimineaţa aceea, mai bine zis întârziase, inspectorul a intrat la mine la clasă, în timpul orei. S-a prezentat, mi-a spus pe cine caută şi a cerut permisiunea de a mă asista pe mine la oră. Era ora de aritmetică, la clasa I. Ajunsesem, conform planificării calendaristice la „adunarea peste sută”. Încercam să obţin de la copii un exemplu de adunare ai căror termeni să depăşească suma de o sută. Dar elevii mei nu reuşeau să facă acest lucru. Atunci inspectorul intervine în lecţie şi le spune copiilor să spună „cea mai mare adunare pe care o ştiu”.

Un elev din ultima bancă, se ridică în picioare, cu două degete fluturate în vânt zicând:

– Mă rog eu, mă rog eu.– Spune măi băiatule.Băiatul, plin de curaj, ştiind că va da un răspuns bun, zice:– Mă rog, cea mai mare adunare este Marea Adunare

Naţională.– Bine, măi băiete, zise uimit şi el de răspunsul elevului. Dar

de unde ştii tu acest lucru?– Mă rog, de la tetea că-i dela pe la Otemeu, a răspuns

copilul. Eu cred că am devenit mai negru decât soba de tuci din sala de clasă, după care m-am ascuns de ruşine. Dar, răspunsul elevului a stârnit hazul inspectorului, care venind spre mine îmi zice:

– Dascăle, ai nişte copii pe cinste.Aşa am aflat şi eu şi inspectorul care este cea mai mare

adunare.

Valurile vieţii au făcut ca să mă căsătoresc în anul 1957, cu o fată din Ighiu, aşa că mi-am schimbat domiciliul, făcând naveta de la Ighiu la Ighiel, distanţă de trei kilometri. Din anul următor am fost angajat pe postul de bibliotecar la biblioteca comunală, iar din 1959 am avut şi o jumătate de normă ca profesor suplinitor la şcoala de centru, adică la Ighiu. A urmat apoi admiterea la facultate, timp de şase ani am fost student la fără frecvenţă iar după absolvire au urmat gradele didactice. Am funcţionat la această şcoală din Ighiu până la pensionare, fapt petrecut în

octombrie 1996. Între timp am lucrat şi ca director al căminului cultural, funcţie care era cuplată cu aceea de locţiitor al secretarului comitetului comunal de partid, fără a renunţa însă la munca de dascăl, chiar dacă într-o anumită perioadă nu am fost retribuit de şcoală.

Viaţa nu mi-a oferit numai momente de bucurie ci şi de suferinţă. În ziua de 15 septembrie 1996, soţia mea a avut un accident cerebral, care i-a cauzat imobilizarea la pat şi cu toate încercările medicilor din Alba Iulia şi de la Târgu Mureş, nu s-a mai pus pe picioare. Din noiembrie 1996 şi până în noiembrie 2000, am fost nevoit să o îngrijesc acasă. Singur, nepriceput în suficientă măsură în prepararea hranei, dar mai ales în spălatul rufelor, am fost pe post de infirmier. Cu o pensie mică de tot, fără nici un ajutor din partea autorităţilor de sănătate, m-am descurcat cum am putut. Cel mai greu mi-a fost procurarea medicamentelor, din lipsă de bani. Dar, am făcut cum am putut şi nu am lăsat-o fără medicamente. Ajunsesem să fiu compătimit de colegii de la şcoală, care se mirau cum sunt în stare să fac faţă la atâtea greutăţi. Eu le răspundeam că în faţa altarului m-am angajat să-i fiu alături soţiei mele „la bine şi la rău”, aşa că nu fac altceva decât să-mi respect acel angajament. La întrebarea lor: „de unde am atâta putere” eu le răspundeam că „dragostea ne face să fim mai buni mai puternici”.

Cu toată greutatea crucii mele pe care am purtat-o, nu i-am uitat pe colegii şi pe colegele mele de la Abrud, mai ales pe cei pe care mi-a fost dat să mă mai întâlnesc cu ocazia deplasărilor mele la festivalurile de muzică populară de la Câmpeni. De multe ori m-am gândit la ei, la cei care au rămas acolo în munţi. Nu cred că am greşit sau am exagerat când i-am comparat pe aceşti dascăli cu minele de aur căci fiecare dintre ei a fost un zăcământ de comori acumulate la şcoala Abrudului, zăcământ bogat în filoane de ştiinţă şi înţelepciune, dar şi în dragoste de profesia aleasă, şi în deosebi, în dragostea de neam şi ţară, beneficiarii acestor bogăţii fiind odraslele moţilor din „Ţara Martirilor”. Asemenea lor, dascălii din Apuseni s-au dăruit cu trup şi suflet idealurilor de a scoate la lumină din bezna neştiinţei de carte pe locuitorii acestor meleaguri.

În faţa acestor oameni care au rămas lipiţi de stâncile „Ţării Martirilor” (aşa cred că ar trebui numită Ţara de Piatră sau Ţara Moţilor) mă închin cu tot respectul cuvenit, cu toată căldura sufletească, preţuindu-le sacrificiul de o viaţă. Asemenea

sentimente le am şi faţă de oamenii Sohodolului la care am găsit toate uşile sufletului deschise. Aceasta a fost vraja lor care m-a făcut să-i iubesc şi nu e uşor să-i uiţi pe aceea pe care îi iubeşti.

Ighiu, decembrie 2007 – ianuarie 2008

PE ARIEŞUL MARE ÎN JOS

DE ACOLO DE UNDE IZVORĂŞTE ARIEŞUL MARE

MARIOARA PETRUSE

BIOGRAFIE

Arieşeancă prin adopţie, Petruse I. Marioara – născută Vinţeler – la 24 februarie 1949, aproape de locul unde Ariesul se varsă în Mures, şi anume în satul Captalan (pe Dalma), com. Noslac, jud. Alba, din părinţii Ioan şi Maria.

Clasele I-IV le-am urmat în Căptălan, V-VII în Noşlac, iar clasele VIII-XI, la Liceu Teoretic din Ocna Mureş.

Am absolvit apoi I.P.3 – Facultatea de Filologie din Cluj, în anul 1972.

Din 1972 până în prezent – profesor de limba şi literatura română în Arieşeni, jud. Alba.

În 1986 am obţinut gradul I.În tot acest timp – mult sau puţin!?! – am

adus puţină lumină în mintea, dar, mai ales, în sufletele copiilor de moţi.

Ce mă defineşte?!?DRAGOSTEA pentru cuvântul care zideşte.

ÎNVĂŢĂMÂNTUL CONFESIONAL ŞI ÎNVĂŢAMÂNTULDE STAT ÎN COMUNA ARIEŞENI, JUDEŢUL ALBA

Învăţământul românesc din Ţara Moţilor a avut un trecut apăsător cauzat de condiţiile istorice vitrege ale acestor meleaguri.

Până în 1780 copii români nu puteau frecventa şcolile


bisericeşti – singurele existente – fără încuviinţarea stăpânului feudal al locului.

Se puneau piedici înfiinţării de şcoli româneşti, sub diferite pretexte.

În anul 1868, apare legea învăţământului care încurajează învăţământul în limba maghiară ca limbă de stat. Prin legea Trefort (22 mai 1875) se prevedea obligativitatea predării limbii maghiare în toate şcolile din teritoriile aparţinând Imperiului.

Cu siguranţă, pe lângă biserica din Arieşeni, terminată în anul 1791, a existat învăţământ confesional.

După 1 Decembrie 1918, mai precis după aprilie 1919, s-au stabilizat principiile noii reforme şcolare, precum şi Legea Învăţământului, promulgată în 1921.

Învăţământ de stat, în comuna Arieşeni, este atestat începând din anul 1938, când exista o singură şcoală cu doi învăţători.

În anul 1952, s-a inaugurat şcoala cu clasele I-VIII. Se construiesc apoi şcoli primare la Bubeşti, Cobleş, Dealu Bajului, Faţa Cristesei, Pătrăhăiţeşti, Casa de Piatră şi Hodobană.

Din anul 1975, la nivelul localităţii, există o grădiniţă cu program normal. În acel an la nivelul comunei existau 421 de elevi şi 25 de cadre didactice.

În prezent, există 7 unităţi şcolare; 5 sunt şcoli cu clasele I-IV: Bubeşti, Cobleş, Faţa Cristesei, Pătrăhăiţeşti, Casa de Piatră, o şcoală cu clasele I-VIII; o grădiniţă cu program normal în centrul comunei şi la Bubeşti.

Perspectivele învăţământului din Arieşeni sunt promiţătoare. S-a demarat deja construirea unui campus şcolar pentru Şcoala de arte şi meserii – turism şi alimentaţie publică cu laboratoare, internat, sală de sport.

225


IN MEMORIAM RUBIN GLIGOR (1925-1986)

MARIOARA PETRUSE

Născut la Arieşeni, judeţul Alba, la 13 noiembrie 1925, dintr-o familie de oameni simpli, dar cu aplecare spre carte (bunicul a fost brigadier silvic şi om gospodar în comună), orfan la o vârstă destul de fragedă (11 ani), a avut şansa ca, dintre cei cinci copii, el să fie susţinut de familia care i-a crescut pe toţi, căci aplecarea, de mic, spre studiu a trezit admiraţia celor din jur astfel că, după terminarea şcolii primare în comună, a urmat cursurile Şcolii Normale de Învăţători din Cluj, pe care a absolvit-o la 10 octombrie 1947 cu media 10 (zece), obţinând diploma de capacitate.

Elev sârguincios, dornic să studieze şi să evolueze spiritual şi profesional, şi-a făcut o adevărată profesiune de credinţă din a ridica localitatea din care făcea parte sub toate aspectele, căci locul şi oamenii pe care cu mândrie îi reprezenta meritau acest lucru. În calitatea sa de dascăl şi director al şcolii din Arieşeni, RUBIN GLIGOR, un nume rostit cu nemărginit respect de toţi cei care l-au cunoscut, a realizat pentru şcoala şi comuna noastră o activitate de apostolat din care nu şi-a făcut niciodată un titlu de glorie, ci, cu modestie şi onoare, a făcut cunoscută şcoala şi localitatea noastră nu numai pe toată Valea Arieşului, ci în tot Ardealul.

După terminarea ŞCOLII NORMALE, a funcţionat ca învăţător titular şi ca profesor suplinitor la ŞCOALA ELEMENTARĂ din Arieşeni, unde a ocupat şi postul de director. În 1952 a fost director al şcolii cu internat.

La sosirea lui în comună, procentajul de analfabeţi era de 90% astfel că, pe lângă munca de învăţător şi profesor, a început o lungă şi intensă perioadă de alfabetizare, de muncă de culturalizare a maselor specifică acelei perioade din istoria ţării într-o zonă aproape uitată de lumea civilizată. Această muncă a fost cu atât mai fertilă cu cât, după căsătoria cu PARASCHIVA GLIGOR (fosta SALOMIE), învăţătoare la aceeaşi scoală, eforturile

226


celor doi au fost intensificate în acelaşi unic scop – dezvoltarea învăţământului în Arieşeni. Ecourile eforturilor celor doi au fost auzite de cei de la Bucureşti, unde au fost invitaţi pentru şase luni, în scopul unei perfecţionări pentru activitatea de conducere în învăţământ la INSTITUTUL DE PERFECŢIONARE A CADRELOR DIDACTICE.

Din 1953, au fost chemaţi la Abrud unde RUBIN GLIGOR a funcţionat, la început, ca învăţător la ŞCOALA PEDAGOGICĂ, apoi ca profesor şi director adjunct la ŞCOALA MEDIE MIXTĂ ABRUD până în 31 august 1957.

Activitatea de autoperfecţionare nu a încetat, astfel că a obţinut gradul didactic II, gradaţie de merit, titlul de învăţător emerit (1964), numeroase distincţii oferite de organismele de conducere ale vremii pentru activitatea sa de cadru didactic, iar în anul 1970 a absolvit la Cluj Facultatea de Filologie, secţia Română, din cadrul Institutului Pedagogic de trei ani.

După fertila perioadă de la Abrud, unde rezultatele şi renumele l-au propulsat la o funcţie de inspector şcolar la Cluj, cel care a oftat mereu după locurile natale, patriotul ce visa pentru comuna unde şi-a lăsat rădăcinile un viitor mai bun, a renunţat la tot şi s-a întors la şcoala pe care o părăsise vremelnic.

Din 1957, nu a mai părăsit această şcoală, căci activitatea sa a vizat schimbarea radicală a şcolii şi a înfăţişării aşezării la care cu mândrie recunoaştem că şi-a adus o fructuoasă contribuţie. Astfel, au început demersurile pentru electrificarea comunei, în 1958 fiind prima comună electrificată de pe Valea Arieşului. A contribuit, ca director şi ca deputat în Sfatul Popular Arieşeni, la toate problemele administrative ale comunei alături de cei care şi-au început şi şi-au desăvârşit studiile în umbra lui. Astfel că numele lui este legat de o serie de realizări ale comunei şi mai ales ale şcolii cum sunt:

– lărgirea spaţiului de şcolarizare prin construirea unui local nou de şcoală în locul vechiului cămin cultural,

– construirea şcolilor de la Cerbu şi Pătrăhăiţeşti (anii 1959-1961), apoi, pe rând, o locaţie nouă pentru şcoala din Cobleş, construirea celorlalte şcoli (Dealul Bajului, Bubesti, Hodobana, Casa de Piatră);

– după iniţiativa de a utiliza un internat pentru copiii care locuiau la mare distanţă şi care doreau să frecventeze cursurile (1952), a urmat construirea unui local de internat pentru clasele V-VIII, o veche baracă renovată şi aşezată pe o fundaţie nouă, pentru

227


care a realizat, cu mari eforturi, aducţiunea de apă ce deservea pe atunci şi dispensarul comunal;

– s-a realizat terenul de sport din faţa scolii (anii 1971-1972) atunci când s-au asfaltat şoseaua, aleea, terenul de fotbal şi, mai târziu, pârtia de schi, unde au avut loc primele concursuri; a încurajat enorm activitatea sportivă, mai ales voleiul, căci ea nu se adresa numai elevilor, ci şi oamenilor din sat care veneau duminica şi organizau adevărate campionate, apoi schimburi de experienţă cu alte şcoli pe linie sportivă, chiar cu alte localităţi;

– la iniţiativa lui s-au construit actuala sală de sport a şcolii (1977-1978), atelierele şi grădiniţa;

– în scopul refacerii unui nou internat pentru elevii şcolii, s-a început construcţia actualei tabere de elevi care, chiar dacă şi-a schimbat destinaţia, a reprezentat şi încă mai reprezintă cu mândrie numele şcolii şi al comunei noastre în toată ţara;

– a contribuit în 1967 la deschiderea noului magazin universal al comunei care avea să reunească mai mulţi oameni şi care era utilizat şi de copiii scolii, semn de progres şi civilizaţie ce şi-a arătat roadele în timp;

– în 1974, s-a inaugurat Căminul Cultural, la construcţia căruia a contribuit şi directorul de atunci al şcolii, RUBIN GLIGOR; a început o colaborare fructuoasă cu şcoala, prin realizarea multor activităţi în această locaţie, dar şi prin mutarea bibliotecii comunale în acest spaţiu;

– a promovat potenţialul turistic al zonei prin realizarea unui proiect ce avea să propulseze comuna ca obiectiv turistic de marcă prin încurajarea construirii primului camping şi motel din zonă, folosindu-se de întreaga diplomaţie a celui care, trăind aici, ştia că binele comunei avea să fie şi binele său;

– la iniţiativa sa, spre a încuraja personalul didactic calificat să rămână în comună, a fost construit un bloc cu patru apartamente ce avea să servească la creşterea stabilităţii cadrelor didactice care funcţionau în şcoală şi, de asemenea, a iniţiat numeroase proiecte pentru construirea de drumuri forestiere către toate şcolile primare de unde aveau să vină copiii pentru ciclul al doilea;

– a realizat, alături de dascălii de care s-a înconjurat, o şcoală al cărei renume a dăinuit multă vreme căci, prin încurajarea personalului didactic calificat sau cel în curs de calificare, calitatea învăţământului la Arieşeni a fost la cele mai

228


înalte cote, iar la faima acestei şcoli bine cotate a contribuit, de bună seamă, întregul colectiv pe care a ştiut să-l sudeze şi care i-a fost mereu alături în toate realizările sale;

– un lucru deosebit de important care îl propulsează la rang de apostol pentru această comunitate a fost efortul continuu al acestui om de a îndemna părinţii copiilor talentaţi, deşi se opuneau, să-i trimită la continuarea studiilor, mai ales la Şcoala Pedagogică, spre a asigura continuitatea învăţământului cu oameni motivaţi, mândri ca şi el să ducă mai departe eforturile localnicilor spre un învăţământ de calitate în comună, fapt realizat prin eforturile mai multor intelectuali, fii de marcă ai comunei Arieşeni care îi datorează o fărâmă de recunoştinţă.

A fost director până în 1983 când, prin rotirea cadrelor, a predat ştafeta, cu satisfacţia lucrului bine făcut. A fost profesor de limba şi literatura română şi de limba franceză până în 1986 când, fără să fi ieşit la pensie, o boală necruţătoare i-a curmat brusc şi dureros viaţa şi s-a stins, având în suflet dorul de locurile pentru care s-a dăruit total şi de aceea stă şi veghează azi din spatele şcolii pentru care şi-ar fi dat şi sufletul şi de care azi ar fi mândru. Amintirea sa dăinuie însă printre noi. Putem spune si noi Aici, în Arieşeni, a trăit un OM.

Şi a mai lăsat ceva în urma lui dascălul Gligor Rubin: a lăsat un fiu de al cărui nume comuna Arieşeni este cunoscută în toată ţara prin complexul sportiv de iarnă al cărui fondator şi coordonator este DAN GLIGOR.13

Ei sunt absolvenţi ai Liceului Pedagogic Abrud, au slujit şi unii mai slujesc în învăţământul din Arieşeni.

1. Jurj Ancuţa Liliana (căs. Vlazan)2. Matei Minodora (cas. Jurj)3. Lazea Sofia (cas. Neag)4. Lazea Aurelia5. Cret Cornel6. Suciu Traian7. Petruse Valer8. Bendea Carman Livia (căs.Danciu)9. Cret Valeria10. Petruse Marioara11. Lup Ana

13 Remus Hădărean

229


12. Pasca Mihaela (cas.Lazea)13. Ionele Marcela14. Lazea Eufemia (cas.Purcel)15. Gligor Ioan16. Gligor Viorel17. Pantea Gheorghina-Alina

PĂRERI ALE CELOR DIN ARIEŞENI DESPRE CEL CARE A FOST GLIGOR RUBIN

Pantea Traian (Tonuleasa)– Un om de cultur[, un adev[rat apostol al şcolii româneşti. Sunt mândru că l-am avut profesor şi director!!!

Gligor Elisabeta (a lui Traianu Rosului)– Domnul Rubin?!? Trup şi suflet pentru şcoală şi pentru copiii de moţ.

Petruse Traian (Culia)– Un om şi un domn, domn Rubin! Tare mult şi-o dat interesu pentru copiii moţilor.

Mocan Ioan (Ionuţ Todoaca)– Rovinu (Rubin) Grecului este omul moţilor. Ne mândrim că avem oameni cu şcoală.

Pantea Sabina (a Riţului lu Veselicuşa)– Ca Rubin nu mai are Arieşeniul om. Domn cu carte, da de-a nost.

Matei Andrei (Indriu Moşiţii)– Mai rar dascăl ca Rubin, OM de toată lauda şi de respect. Era aspru cu pruncii da bine le-o prins, că ştiu acum carte!

Vulturar Ioan (Onu)–Rubin o fost jos clopu Moţu nost’ care s-o luptat pentru pruncii moţilor.

Bîte Maria (cas. Dobra)

230


– Domnul Gligor Rubin o fost pentru mine un om extraordinar, un exemplu demn de urmat. Mi-a fost ca un părinte, dar mi-a şi împărtăşit cunoştinţele sale legate de limba şi literatura română.A fost un soţ, tată, fiu, profesor, dar şi director care a lăsat în urma lui numai cuvinte de laudă.Toat[ stima şi respectul pentru acest domn şi om.

MĂRTURII ALE DASCĂLILOR DIN ARIEŞENI DESPRE

RUBIN GLIGOR

În viaţa fiecăruia dintre noi au existat, la un moment dat, persoane care ne-au marcat într-un fel sau altul viaţa. Pentru mine acea persoană a fost Gligor Rubin. Mi-a insuflat simţul seriozităţii în meseria de dascăl.

(Oarga Eugenia, prof. de biologie)

A fost primul meu director preocupat permanent de problemele şcolii, constant, exigent, corect, bun pedagog...

După un timp îmi doream o schimbare. Aceasta a venit după dorinţa mea. Am lucrat apoi cu mulţi directori, dar activitatea şcolară nu a mai mers niciodată aşa de bine. Abia atunci mi-am dat seama de valoarea deosebită a acestui om.

(Liviu Mircea Maghiar, prof. de ed. fizică)

Atunci, aici, putea să fie oricum. Dar nu a fost aşa! Aici a fost disciplină, o permanentă concurenţă cu noi înşine şi pentru noi înşine. A existat spiritul datoriei şi spiritul de apostolat.

(Victoria Marta Maghiar, prof. de lb. franceză)

Omul potrivit la locul potrivit. Acesta a fost domnul Gligor Rubin. A sfinţit locul şi sfinţit a rămas! Există şi azi în şcoala noastră conştiinţa lucrului bine făcut. Fiecare dintre cei care au lucrat sub directa-i îndrumare a rămas cu un plus de conştiinciozitate. Tacit sau nu, cu toţii îi suntem recunoscători.

(Măriora Petruse, prof. de lb. şi literatura română)

Ca director a fost un dur; ca profesor a fost un perfecţionist; ca om a fost un obişnuit. Îi ştiam de frică, dar nu-mi pare rău. Îi respect

231


memoria!(Valer Petruse, învăţător)

Mi-a fost director din 1969 până în 1986 când a plecat la cele veşnice. I-am respectat funcţia şi mi-am făcut datoria. Îi cinstesc memoria şi-i sunt recunoscătoare pentru devenirea mea ca învăţătoare. A făcut mult pentru copiii din Arieşeni.

(Jurj Minodora, învăţătoare)Arieşeni, iunie 2008

232


DE PE ÎNĂLŢIMILE BIHARIEI

AVRAM BÂC

Născut la 1 februarie 1939 în comuna Scărişoara-centru, nr. 295, jud. Alba, din părinţii Toma, ciubărar şi Elisabeta, casnică, familie de ortodocşi. Mai am trei surori mai mici – Minerva în comuna Gârda, Valeria în comuna Scărişoara şi Ana în comuna Arieşeni. Sunt primul intelectual din familie.

Copilăria am petrecut-o în satul natal, învăţând şi cunoscând de mic jocurile copiilor şi obiceiurile din sat. Primele clase primare le-am făcut între anii 1947-1951 în comuna natală, având ca învăţător pe distinsul Paşca Horaţiu şi pe soţia sa Dunia, dascăli de mare valoare la acea vreme. Şcoala era amplasată lângă biserică, avea două săli de clasă în care învăţam 60-70 elevi.

După terminarea celor 4 clase primare, părinţii m-au înscris în clasa a V-a la Şcoala Elementară de 7 ani din Albac, singura şcoală de 7 ani de la Câmpeni în sus pe ape.

În anul 1951, a luat fiinţă şi la Gârda de Sus şcoala elementară de 7 ani, şcoală la care m-am transferat după 3 săptămâni de şcoală la Albac. Primul director al acestei şcoli a fost învăţătorul Panait Dumitru, originar din judeţul Giurgiu, iar ca diriginte l-am avut pe distinsul profesor Codău Vladimir – refugiat din Basarabia. Începând cu clasa a VI-a, l-am avut ca director pe prof. Gheondea Dragos, de prin Muntenia, sub a cărui conducere s-a construit un nou local de şcoală cu 4 săli de clasă şi anexe. Provenind dintr-o familie săracă, am fost bursier şi, pe parcursul celor 3 ani, am locuit în internat, perioadă în care am fost instruit şi educat cu multă competenţă de profesorii: Gheondea Dragoş, Codău Vladimir, Dan Vasile, Toma Cornel, Oneţ Felicia, Coroi Sofia.

În anul 1953, toamna, după începerea anului şcolar, auzisem că la Abrud se fac înscrieri pentru anul I la Şcoala pedagogică, care era în desfiinţare, urmând să fie transformată în liceu

233


teoretic şi am plecat acolo să mă înscriu şi apoi să susţin examenul de admitere în anul I.

Deplasarea la Abrud am făcut-o cu un camion care ne sălta prin gropile drumului, crezând că nu mai ajungem la destinaţie. Examenul de admitere l-am susţinut cu învăţătorul Ion Leheneanu şi Sturza Adela la limba română şi matematică, iar la muzică o probă orală – intonarea unui cântec. În urma examenului am fost declarat admis.

Cursurile le-am început la 1 octombrie 1954 în sala de clasă de la etajul la Cucurigu, cum îi ziceam noi, fiind o sală mare şi friguroasă.

Având bursă, am locuit la internat, în camere cu mai multe paturi în acea vreme, dar a fost bine.

Dimineaţa, pedagogul Silaghi Nicolae ne dădea deşteptarea, în fiecare an de Sfântul Nicolae (6 decembrie) spunând:

– Sus, sus, cocoşeii moşului, că moş Nicolae v-a adus un coş plin cu cornuri şi bucăţi de cârnat. În anii următori, condiţiile s-au mai schimbat prin construirea unui nou local pentru cantină – modern, sus lângă şcoală.

Mereu îmi amintesc de doamna dirigintă Raţiu Maria – Dumnezeu s-o odihnească acolo unde este –, de soţul dânsei, Alexandru, cât şi de alţi profesori: Peter Corneliu, Popa Emil, Clipi Natalia, Mesaroş Victor – fie iertat – şi soţia lui Veronica care, cu multă competenţă, ne-au instruit şi educat pentru a deveni buni dascăli.

Şcoala Pedagogică am absolvit-o în anul 1958, fiind ultima promoţie – 21 elevi absolvenţi, 4 băieţi şi 17 fete.

Pentru că m-am prezentat la repartiţie la Secţia de învăţământ Cluj, am primit decizia de numire în comuna Horea, satul Petreasa. Am refuzat postul respectiv pentru că în comuna Gârda era mare lipsă de cadre didactice calificate – în special învăţători la şcolile de pe cătune. Am fost încadrat ca învăţător la Şcoala cu clasele I-IV Gârda Suceşti – cele trei comune – Scărişoara, Gârda şi Arieşeni – aparţineau din punct de vedere administrativ de regiunea Crişana. Fiind două posturi la această şcoală, am mai avut o colegă din Oltenia, absolventă de liceu teoretic.

Şcoala funcţiona într-o casă particulară cu două camere – una sală de clasă şi alta, locuinţă pentru proprietar, un unchi de al meu – Belei Iosif – zis Cercel, la care am şi locuit. Şcoala nu avea material didactic, un mobilier vechi confecţionat de dulgherii din

234


sat, învăţământul desfăşurându-se alternativ: clasele I-III dimineaţa şi II-IV după-masa, ca de altfel la toate şcolile de pe cătune.

În prima zi de şcoală, am avut plăcuta surpriză că aproape toţi elevii s-au prezentat la şcoală pentru a primi manualele şcolare – un singur elev a lipsit. Prezenţa copiilor la şcoală s-a datorat şi faptului că părinţii au avut un interes deosebit pentru şcoală. Mulţi dintre angajaţii Sfatului Popular Gârda proveneau din acest sat, având o influenţă pozitivă asupra părinţilor.

Primul salariu pe care l-am aşteptat cu nerăbdare a fost de 660 lei plus prima de instalare, echivalentul unui salariu de încadrare de 550 lei, bani cu care am reuşit, într-o mică măsură, să-mi procur strictul necesar.

Despre colectivul de cadre didactice existent la nivelul comunei în acel an nu aş putea spune că a fost bine închegat, pe motiv că atât directorii, cât şi profesorii se schimbau de la un an la altul, ba chiar şi în cursul anului şcolar. Am funcţionat la această şcoală 3 luni – 1 septembrie-1 decembrie 1958 – când am fost încorporat în armată pentru satisfacerea stagiului militar.

Probleme mai importante de reţinut din acea perioadă ar fi coborârea tuturor dascălilor de pe cătune de două ori pe săptămână, marţi şi joi, la centrul de comună pentru muncă culturală şi obligativitatea ca de la ora 7-8 să se facă citirea presei.

Stagiul militar l-am satisfăcut la Calafat şi Deva – doi ani, fiind lăsat la vatră în data de 10 octombrie 1960.

Întors acasă din armată, începând cu 15 octombrie 1960, am fost numit învăţător la Şcoala elementară de 7 ani Gârda de Sus, unde erau 3 posturi de învăţători libere prin plecarea în armată a celor trei titulari. Majoritatea cadrelor didactice avea ca studii liceul teoretic şi, cele din partea de sud a ţării care au rămas în comună, au format un colectiv de cadre didactice tinere bine închegat. Preocuparea lor era calificarea în învăţământ prin urmarea I.P. 2 ani sau I.P. 3 ani la fără frecvenţă, studii încheiate prin obţinerea diplomei de învăţător sau profesor şi, apoi, înscrierea la examene de grad. În anul 1964, am luat gradul definitiv, în 1970, gradul II şi în 1979, gradul I.

În anul 1964, m-am căsătorit cu Elena Mateş din Albac care s-a calificat ca şi învăţătoare cu I.P. 2 ani, luându-şi toate gradele didactice. În urma căsătoriei avem doi copii: un băiat biolog la un laborator de spital din Cluj-Napoca şi o fată, institutoare la Şcoala

235


generală cu clasele I-VIII Gârda Gheţar.În anul 1969, am fost numit director adjunct la Şcoala generală

cu clasele I-VIII din centrul de comună până în anul 1975, având în răspundere partea administrativă şi internatul. În următorii 4 ani, în urma reducerii de activitate, am îndeplinit mai multe sarcini didactice şi anume: profesor suplinitor, profesor de practică la treapta I de liceu şi pedagog şcolar.

În anul 1979, m-am titularizat ca învăţător la Şcoala generală de 4 ani din satul Iarba Rea, în prezent Biharia, unde am funcţionat ca învăţător 22 de ani, adică până în 2001 când am ieşit la pensie, după 43 de ani de activitate în învăţământ.

Deschiderea anului şcolar 1963-1964 la şcoala din centrul comunei Gârda

AMINTIRI DIN VIAŢA DE ELEV LA ABRUD

Preocuparea de seamă a cadrelor didactice pe care le-am avut pentru formarea noastră profesională ca învăţători.

Însuşirea cunoştinţelor necesare de limba română şi metodica de predare a acesteia, de aritmetică şi metodica de predare, de istorie, geografie, de ştiinţele naturii şi de pedagogie.

Accentul acordat practicii pedagogice prin susţinerea numeroaselor ore de predare la clasele I-IV, analiza acestora cu profesorii metodişti, învăţătorii şi colegii care au asistat.

Învăţarea confecţionării de material didactic necesar predării

236


în clasele I-IV.Formarea deprinderilor practice de întreţinere a localurilor de

şcoală, ţinând cont că învăţătorul era şi director.Organizarea şi desfăşurarea cu succes a competiţiilor

sportive şi cultural-artistice în localitate şi şcoală.

Gârda, 30.01.2008

237


SCURT ISTORIC AL ÎNVĂŢĂMÂNTULUI DIN GÂRDA DE SUS

Biserica din Gârda de Sus, construită în anul 1792 a avut între anii 1840-1880 ca preot pe Morean Teodor, al cărui fiu a devenit primul învăţător în această localitate; credem că preotul s-a preocupat de organizarea unei şcoli pe lângă biserică sau poate că şi înaintaşul său, Paşca Todoraş a avut o astfel de preocupare. Cei care aveau o situaţie materială mai bună, puţini la număr, urmau cursurile şcolilor din Abrud şi Câmpeni. Această stare de lucruri se poate deduce dintr-un Octoih tipărit la Blaj în 1792 şi aflat în biserica ortodoxă din Gârda de Sus – centru, unde se află un text unguresc scris cu litere chirilice Morcan Costin în ziua aceasta dimineaţa vreau să merge la şcoală în Abrud – decembrie 1834.

După revoluţia de la 1848-1849, dintr-o arhivă existentă în posesia fostului învăţător, director de şcoală şi inspector şcolar Oneţ Petru Nicolae reiese că pentru anul şcolar 1892-1893, învăţător în Gârda de Sus era Furdui Ilie în vârstă de 43 ani, cu o leafă de 250 de florini, absolvise o glasă gimnazială, avea examen de calificaţiune, decret de numire definitivă, funcţiona în localitate de 15 ani şi mai funcţionase 8 ani în alte localităţi. Cea mai veche matricolă care se păstrează în arhiva şcolii generale Gârda de Sus este din 1895, în care sunt evidenţiaţi 33 de elevi, iar învăţător semnează Eliseu Morcan. În matricola pentru anii 1900-1903 sunt înscrişi 46 de elevi, din care 16 neclasificaţi din cauză că nu au cercetat şcoala; la învăţător semnează Romulus Furdui, care a funcţionat până în anul 1910. Din anul 1911 până în 1922 a funcţionat ca învăţător Morcan Ilisie, iar ca director Morcan Simion, preot, de unde deducem că şcoala se afla sub patronajul bisericii.

În perioada primului război mondial numărul elevilor a scăzut foarte mult, astfel că în anul 1918 mai figurează un elev în clasa I-II şi 8 elevi în clasa a IV-a.

Între anii 1922-1935 a funcţionat ca învăţător Lazea Ioan, iar numărul elevilor variază între 70 şi 100, promovabilitate 60-70%. Din anul 1936 până în 1946, a funcţionat ca învăţător Bărbulescu Gheorghe, iar pentru perioada 1946-1951 numărul învăţătorilor este foarte mare, aceştia schimbându-se aproape de la un trimestru la altul.

238


După şcoala din centrul comunei Gârda de Sus, şcoala de 4 ani Iarba Rea – actuală Biharia – este a doua ca vechime. Prima matricolă datează din anul şcolar 1928-1929, cuprinzând un număr de 35 elevi, iar învăţător semnează Mincă Gheorghe. Între anii 1930-1938 la această şcoală s-au perindat mai mulţi învăţători, în fiecare an şcolar câte unul – Bendea Nicodim, Rădulescu Nicolae, Măgureanu Constantin, iar numărul elevilor fiind între 40-80. În anii şcolari 1937-1939 şcoala a funcţionat cu clasele I-VII, cu un număr de 64 elevi. Şcoala avea cantină, elevii servind masa de prânz în sala de clasă. Între anii 1939-1949 numărul elevilor a mai crescut – 60-80, iar învăţători fiind Povoară Ion care făcea parte din Batalionul fix de apărare a Munţilor Apuseni, Mugurel Radu, Todea Maria şi Todea Viorel – preot în sat.

În anul 1951 s-a înfiinţat şcoala generală de 7 ani. Primul director al acestei şcoli fiind Panait Dumitru, originar din comuna Răsucani, judeţul Giurgiu. În clasele I-V fiind un număr de 63 elevi, din care 31 în clasa a V-a – diriginte Codău Vladimir. Toţi elevii din clasa a V-a locuiau în internat – toţi bursieri, veniţi din cele 3 comune – Scărişoara, Gârda şi Arieşeni.

Între anii 1952-1956 şcoala generală de 7 ani din Gârda a avut ca director pe prof. Gheondea Dragoş, perioadă în care s-a construit un nou local de şcoală cu 4 săli de clasă. Între anii 1956-1961, la conducerea şcolii s-au perindat mai mulţi directori, printre care şi Ursu Alexandru, absolvent al Şcolii Pedagogic din Abrud. Dintre cadrele didactice care au funcţionat în această perioadă, absolvenţi ai Şcolii Pedagogice din Abrud amintesc Potinteu Zamfira, Toma Cornel, Coroi Sofia, Bădău Aurora, David Ioan, Oprea Letiţia, Murguleţ Zoie, Colda Elena şi Hădărean Remus.

Din 1961 şi până în 1980, director coordonator a fost învăţătorul şi apoi profesorul Bogdan Eugen, perioadă în care colectivele de cadre didactice existente pe raza comunei au reuşit încheierea generalizării învăţământului de 8 ani – până în 1964 – an în care la şcoala din centru erau înscrişi 281 copii de vârstă şcolară şi un număr de 15 cadre didactice. Tot în această perioadă s-a construit un nou local de şcoală în locul celei vechi cu 6 săli de clasă, cantină şcolară şi alte anexe, finisată definitiv în anul 1993.

Între anii 1980-2001, şcoala coordonatoare a fost condusă de 4 directori – Dobra Traian, Ştefănuţ Ilie, Bogdan Eugen, Ştefănuţ Ioan. Din anul 2001 şi prezent şcoala este condusă de prof.

239


Ştefănuţ Ioan, perioadă în care noul local de şcoală s-a modernizat prin punerea la punct a unui centru de informare, încălzire centrală, apă potabilă în local.

Dacă în perioada anilor 1960-1965 numărul elevilor era mare – 4 posturi de învăţători iar clasele V-VIII paralele – în ultima perioadă, deci după 2000 în special, numărul elevilor a scăzut foarte mult. În anul şcolar 2007-2008 sunt înscrişi în clasele I-VIII un număr de 80 elevi, iar cadre didactice 9, din care 2 învăţători şi 7 profesori.

Şi după anul 1961 şcoala din centrul comunei a fost încadrată cu învăţători – absolvenţi ai Şcolii Pedagogice din Abrud. Bâc Avram, Pogan Nicolae, Ursu Alexandru, Danciu Livia, Dobra Aurel, ultimii doi lucrează şi în prezent.

După Reforma Învăţământului din 1948 şi la nivelul comunei noastre a avut loc explozia şcolară, înfiinţându-se pe sate un număr de 7 şcoli cu clasele I-IV: Huzăreşti în 1950; Suceşti – în 1949; Gârda Seacă în 1952; Gheţar în 1948; Ocoale – 1949 şi mai târziu la Dealul Ordâncuşii în anul 1959 şi Plai în anul 1960. Toate şcolile de pe sate erau încadrate cu doi învăţători, mai puţin şcolile din satele Plai şi Dealul Ordâncuşii, majoritatea fiind absolvenţi ai Şcolii Pedagogice din Abrud.

Pentru a veni în sprijinul elevilor cu o situaţie materială mai precară şi cu domiciliul situat la distanţe mari faţă de şcoală, în anul 1951 a luat fiinţă şi un internat, iar în anul 1959 s-a dat în folosinţă o nouă clădire pentru internatul şcolar cu 51 de locuri şi o cantină pentru elevi, care funcţionează şi în prezent.

În anul 1995 s-a sărbătorit centenarul şcolii, cu care ocazie i s-a dat numele de Şcoala generală „Emil Racoviţă” Gârda de Sus.

În anul şcolar 1961-1962, în satul Gheţar a luat fiinţă Şcoala generală cu clasele I-VIII Gheţar, cu un număr de 26 elevi în clasa a V-a şi funcţionează şi în prezent. În anii 2002-2005 s-a lucrat şi în condiţiile muncii simultane la V-VII, din cauza numărului scăzut de elevi la această şcoală.

Dacă în 1980 pe raza comunei Gârda erau 35 cadre didactice, în anul 1986 au rămas 30 cadre didactice, iar în acest an şcolar un număr de 17 cadre didactice, din care 13 titulare pe post.

Înv. pensionar,

AVRAM BÂC

240


DASCĂL LA RUNC

IOAN BEMBEA

Aproape toţi tinerii dascăli absolvenţi de Abrud eram repartizaţi Pe ape, adică de la Câmpeni în sus, prin localităţile de pe Arieşul Mare şi Arieşul Mic, aşa se spunea acelei zone, Pe ape, denumire geografică bine determinată, deşi realitatea era alta. Văile râului sunt tare înguste de aceea oamenii locuiesc mai mult sus pe culmi; acolo am ajuns şi noi, sus de tot, tocmai la obârşia apelor, pe plaiuri înalte, chiar sub bolta cerului.

De la Runc, unde am ajuns eu, aveai impresia că, ridicând braţul, cu dunga palmei poţi despica norii. Jos de tot în

dreapta şi în stânga se vedeau ca din avion Scărişoara şi Arada. Promoţia noastră de învăţători din 1953 a fost încadrată în

învăţământ începând cu data de 10 august, nu de la 1 septembrie când începea anul şcolar. Ne-am bucurat fiindcă pentru noi nu era puţin lucru să primim nişte bani în plus. Iată, deveneam salariaţi, atingeam un ideal pentru care am trudit mulţi ani, căci şi învăţătura este o trudă şi încă una grea însoţită de emoţiile pentru fiecare ieşire la răspuns, pentru fiecare extemporal sau teză, pentru fiecare examen. Anii de şcoală au rămas în urmă, au devenit îndată amintiri.

Mulţi dintre noi au plecat la posturi încă în uniforma de şcoală. Pe braţul stâng, de unde am descusut numărul matricol, se observa cu uşurinţă, ca o pată, stofa mai puţin decolorată. În anul trei toţi aveam bursă şi am primit fiecare de la şcoală câte un costum gratuit, iar acesta ne-a fost îmbrăcămintea şi pentru primul an de învăţământ sau pentru primul an de facultate.

Atunci după război am trăit situaţii jenante pe care ne vine tare greu să le mărturisim, iată şi acum după atâta amar de vreme. Cu siguranţă nu vom avea niciodată tăria să spunem toate umilinţele prin care am trecut, din cauza sărăciei. Şi când te

241


gândeşti că noi am fost socotiţi de colegii din şcoala primară norocoşii acelor vremuri…

Ne-a prins bine că am primit un salariu de instalare şi încă unul aproape întreg pe luna august fiindcă ne lipseau atât de multe lucruri.

Cu prima de instalare de 400 lei, mai puţin impozitul de 28 de lei, am dat fuga la Câmpeni să-mi cumpăr câte ceva pentru că la Scărişoara Cooperativa de consum era aproape goală. Am şi uitat de cooperativele de atunci, create cu contribuţia bănească a localnicilor ca să-i înlăture din comerţ pe speculanţii particulari.

Nu-mi amintesc de tot ce am cumpărat din primii mei bani, ştiu însă, fără teama de a greşi, de investiţiile majore, un lighean şi o raniţă. Drumul de întoarcere l-am făcut pe jos cu cele două cumpărături la vedere, una sub braţ, alta în spate. Cu rucsacul chiar m-am mândrit doi ani, până am plecat în armată. Era pe acele vremuri şi prin acele locuri un atribut al eleganţei. Nu-i vorbă, că a şi fost frumos, din ţesătură groasă verde, garnisit cu piele maro, cu două buzunare cu capac şi cu un şnur alb, cu mare efect decorativ. Îmi amintesc bine, a costat 171 lei, aproape jumătate din banii primiţi.

A fost şi acel rucsac o treaptă în devenirea mea cu aspect de intelectual. Vechea valiză de lemn de la internat nu mai putea fi purtată în mână pe aici prin munţii Scărişoarei, iar traista de lână nu mai dădea deloc bine în spatele unui dascăl.

Cancelaria de la şcoala de centru era pentru noi, dascălii de prin cătune, un fel de autogară. Pe aici treceam în toate drumurile noastre spre sau dinspre Câmpeni. Centrul de raion era unica şi marea noastră metropolă.

Directorul şcolii de centru a fost la început Horaţiu Paşca, un învăţător vrednic şi un bun gospodar. Am aflat mai târziu că era frate cu Traian Paşca, directorul adjunct de la şcoala din Abrud. Amândoi erau fiii preotului-învăţător Paşca din Soharu, iar acesta se născuse în Scărişoara şi se pare că tatăl său a fost preotul Paşca din Costeşti, cătun ce aparţinea pe vremea aceea de parohia Scărişoara. Acum aparţine de comuna Albac.

După ce a pornit anul şcolar, Horaţiu Paşca a fost transferat la Şcoala Câmpeni–Gară împreună cu soţia sa. Director a fost numit apoi colegul Nicu Albu.

De profesori cu studii superioare pentru elevii de la ciclul doi nici nu putea fi vorba prin anii 50 – 60.

În toamna aceea a anului 1953, la Scărişoara am sosit o droaie de dascăli tineri, proaspăt absolvenţi de şcoli pedagogice,

242


dar şi de licee teoretice. De la Abrud îi aveam colegi pe Nicu Albu, Graţiela Ţandrău şi Sabina Paşca la şcoala de centru, Lucian Bendea şi Gheorghe Purcel la Negeşti. Şi pedagogica din Cluj ne-a trimis două învăţătoare, pe colega mea de la Pucălăţeşti, Susana Foia şi pe Maria Horvat. A mai venit Remus Floca la Şcoala din Sfoartea, un alt băiat Vasile Dan de pe la Năsăud şi încă vreo patru fete frumoase, brunete suple, de pe la Corabia, tocmai de pe malul Dunării. Era să-i omit pe Gliniastei din Galaţi şi pe Rusănescu de prin Oltenia, absolvenţi de liceu, învăţători necalificaţi la Şcoala din cătunul Lespezea.

Toţi am fost primiţi cu prietenie atât de directorul Paşca, cât şi de veteranii şcolii care aveau deja unu sau chiar doi-trei ani în învăţământ. Mă refer la Florica Săndulescu, predecesoarea mea la Şcoala din Runc, la Silvia Ciornei, profesoara de limba română sau la soţii Teodora şi Vlase Olaru, dascălii de la Şcoala din Ştiuleţi. Mai rar o întâlneam pe Marioara Borteş de la şcoala din Lăzeşti sau din Faţa Lăzeşti. Ea, fiind foarte departe, nu prea venea la centrul de comună, iar la Câmpeni cobora pe la Neagra, fiind mai aproape şi mai uşor de mers.

Cătunele aveau nume sugestive. Lespezea, locul unde predomină piatra, lespezile de piatră. Ştiuleţi – aşa erau denumiţi cucuruzii de brad, fructele de care aveau parte localnicii. Runc, loc defrişat de pădure pentru păşunat sau pentru a fi cultivat (şi locuit). Termenul s-a păstrat de mii de ani cu acelaşi înţeles şi provine din lat. runcus. Sfoartea, acest nume care probabil că indică locul unde şuieră vântul prin pădurea de conifere. Nici cătunul Mocăneşti nu are o rezonanţă tocmai nobilă. Era şi acolo o şcoală în primul sau cel mult al doilea an de existenţă.

Aici trăiau oameni, numai români, aici creşteau puzderie de copii şi aici, pentru aceşti copii frumoşi, deştepţi şi sănătoşi s-au creat şcoli şi au fost aduşi şi plătiţi dascăli calificaţi. Era pentru prima dată când aceşti copii de prin cătune aveau şi ei şansa reală de a învăţa carte. Părinţii, bunicii şi străbunicii lor au fost aproape în totalitate analfabeţi din generaţie în generaţie.

Până la Reforma Învăţământului din 1948 aici, la Scărişoara, după cum ne spunea directorul Horaţiu Paşca, a fost o singură şcoală cu două săli de clasă şi cu doi învăţători. Nu-i vorbă, că dreptul la învăţătură îl aveau, prin lege, toţi copiii, dar unde să înveţe şi cu cine? Făcând un calcul aproximativ, după numărul copiilor înscrişi la toate cele nouă sau zece şcoli existente în 1954,

243


rezultă că ar fi trebuit să fie în jur de 150 de elevi pe un nivel de clase.

Am găsit un ţipăt de revoltă şi disperare publicat în revista învăţătorilor din judeţul Turda OGORUL ŞCOALEI, nr. 10 din iunie 1944, în care inspectorul şcolar Nicolae Nistor arăta că din lipsa localurilor de şcoală şi a învăţătorilor rămân extrem de mulţi analfabeţi. Inspectorul prezintă apoi o situaţie statistică pe localităţi, cu numărul copiilor de vârstă şcolară, a celor care frecventează şcoala şi a celor care sunt în afara şcolii. La Gârda de Sus şi de Jos, localitate în care era inclusă şi Scărişoara, din totalul de 1300 copii de vârstă şcolară, numai 200 frecventau şcoala. Ei reprezentau doar 15 % …

Nu mă aşteptam să găsesc aşa ceva. Aici era o altă lume decât cea cunoscută de mine. Şi Buciumul, comuna mea natală, este o aşezare de munte, dar are şcoală în fiecare sat. La Poieni era şcoală din cărămidă cu etaj, cu patru săli de clasă, cu bucătărie şi sală de mese. La parter era o sală cu cabine de duşuri unde făceam baie în fiecare sâmbătă. De analfabeţi nu am auzit nici chiar în rândul bătrânilor. Se vorbea prin sat ca despre un eveniment cu totul ieşit din comun dacă un copil nu mergea la şcoală. Părinţii lui erau citaţi de şeful de post şi amendaţi sau ameninţaţi cu amenda. Unele familii aveau slugă câte un băiat de la Mogoş ca să le ducă vitele la păscut. Şi aceşti copii trebuiau trimişi la şcoală.

Pornind de la situaţia existentă la Scărişoara nu am simţit că ar fi o povară şederea mea în acel cătun atât de departe de lume.

244

O şcoală de cătun, Scărişoara Runc, învăţătorul Ioan Bembea cu primii săi elevi,

clasa a III-a, 1955


Dimpotrivă, am trăit sentimentul utilităţii mele în folosul acelor copii pe care i-am îndrăgit de când i-am întâlnit prima oară în sala de clasă. Când treceam printre bănci, îmi făcea plăcere să-i mângâi pe cap sau să-mi trec dosul degetelor peste obrăjorii lor roşii ca mărul. La lecţii le simţeam privirile aţintite spre mine, parcă voiau tot timpul să l e mai spun ceva. În pauze, ne jucam împreună pe iarba sau pe zăpada din curtea şcolii. Râsetele şi ţipetele lor spărgeau liniştea satului şi se auzeau până departe, la marginea pădurii, care le trimitea înapoi ecoul.

Aproape toţi erau blonzi şi purtau hăinuţe groase de lână, ţesute în casă. Era o plăcere să-i priveşti.

Şcoala funcţiona într-o casă, proprietatea lui Gheorghe a Micului, îngrijitorul şcolii. Sala de clasă era suficient de mare ca să încapă două rânduri de bănci a câte trei elevi fiecare. Văruită în alb, cu două geamuri expuse spre soare, era foarte luminoasă. Emanau lumină până şi duşumelele albe de brad frecate cu leşie.

Pe geamul dinspre miază-zi se vedea în toată măreţia sa vârful masivului Bihor, iar pe cel dinspre răsărit, culmile munţilor, asemenea unor valuri verzi, se pierdeau în ceaţa depărtării undeva dincolo de Abrud, spre Detunata sau Corabia. Acest orizont atât de larg îmi crea în permanenţă un anumit confort psihic, dat de plăcerea de a privi mereu natura ca spectacol în cele mai felurite şi surprinzătoare ipostaze. Aceeaşi privelişte se prezintă cu totul altfel primăvara sau toamna, vara sau iarna, dimineaţa ori seara, într-o zi liniştită sau atunci când văzduhul spintecat de fulgere aduce furtună.

Un muzeu al satului

Pe aceste plaiuri, viaţa oamenilor curgea liniştit. Din când în când, pe drumul ce cobora de la pădure, câte un om trăgea cu calul buşteni drepţi de brad, fără cepuri, din care făceau doage pentru vasele de lemn, ciubere, putini sau doniţe pe care le vindeau pe bucate prin toate satele din Ardeal sau de prin Banat.

Bărbaţii se ocupau aproape tot anul cu văsăritul, erau văsari din tată în fiu. Iarna, în casă, despicau buştenii în doage şi le ciopleau după reguli numai de ei ştiute. Curbura doagei era calculată după lărgimea vasului. Îndată ce venea primăvara, întindeau pe sub streşini, la soare, pentru a se usca, doagele grele croite din lemnul verde. Până toamna trebuia să fie gata o căruţă de vase. Cu ele treceau muntele pe la Beliş şi le schimbau pe grâu sau porumb prin părţile Huedinului. Până găseau cumpărători

245


treceau săptămâni întregi. Când se întorceau acasă, aici, sus la munte, era aproape iarnă şi iar o luau de la capăt.

Nu mai văzusem niciodată cum se fac ciuberele. Trebuia multă pricepere şi îndemânare. Mergeau la sigur, nici măcar nu mai turnau apă în ele ca să le încerce dacă nu cumva curg. Mai aveau apoi plăcerea să le dichisească puţin cu fierul roşu. Pe lemnul alb, curat, apăreau modele dintre cele mai neaşteptate. Te îmbiau să le prinzi de toartă ca să le ai acasă ca pe o podoabă. Simt şi acum plăcerea de a bea apă dintr-o cofă nouă cu mireasmă de răşină şi de lemn de brad.

Prin copiii de la şcoală cunoşteam şi simţeam întreaga viaţă a satului. Întoarcerea moţului din ţară era o sărbătoare în fiecare casă. Îndată ce soseau la şcoală, copiii nu-şi puteau stăpâni bucuria şi îmi spuneau: A sosit tata şi mi-a adus… Iar taţii lor le aduceau întotdeauna câte ceva ca să le facă o bucurie. Pretenţiile erau minime, câteva bomboane, o pereche de opincuţe, un batic sau o pălărie, o hăinuţă, evident şi câţiva saci cu bucate care să le asigure, cu multă chibzuinţă, pâinea şi mămăliguţa pentru un an de zile.

Aici până şi femeile purtau opinci cu ciorapi groşi de lână, lungi până sub genunchi. Toată toamna şi iarna torceau lâna şi cânepa din care ţeseau îmbrăcămintea pentru toţi ai casei. Mai ţeseau şi covoare în culori vii, cu dungi şi motive geometrice.

Din îmbrăcămintea de iarnă a bărbaţilor, dar şi a femeilor, nu lipsea piepterul, un cojoc împodobit sumar cu o bordură de arnici negru. Pe cap bărbaţii purtau cuşmă neagră de miel, iar femeile, peste batic, o broboadă neagră cu cipcă şi laţuri lungi pe margine.

Duminica, fie vreme bună sau rea, oamenii coborau în număr mare la biserică. Rar de tot, când era moină, adică vreme umedă, clopotele şi toaca de la biserica din vale se auzeau până aici sus la Runc. La răspântii de drumuri, pe cruci văruite, câte un Isus răstignit era biciuit de vânturi şi ploi.

În liniştea de aici, cântecele cocoşilor, un lătrat de câine, un behăit de oaie, un cârâit de cioară sau glasul unei femei ce îşi cheamă păsările, pui, pui, pui!.. piri, piri, piri! Hai la mama! Hai la mama! se aud de departe sau până departe şi intră în armonie deplină cu peisajul înconjurător.

Când am venit pentru prima dată la Runc, ca să îmi iau postul în primire, am urcat pe nişte drumuri pietroase şi abrupte, iar în dreapta cobora până în vale o coastă prăpăstioasă, că aproape îţi venea rău de înălţime. În ciuda acestui relief, ici-colo, pe câte o buză de pământ, stăteau agăţate case. Nu mi-am putut

246


imagina atunci că sus pe plai se mai pot găsi nişte locuri atât de plăcute.

Pe un platou larg ce urcă domol până sub poala unei păduri de brad, fâneţele alternează cu pâlcuri de pădure. Din loc în loc, grupuri de două-trei case înconjurate de pomi, cireşi bătrâni, înalţi, iar pe lângă garduri, pruni încărcaţi de rod. Peste tot, căpiţele de fân completează decorul de basm. În planul îndepărtat, muntele îşi ridică brazii spre cerul albastru. Un adevărat muzeu viu, în mişcare, al unui sat de pe plaiurile Apusenilor.

Pe lângă case, în ograda largă, oamenii mai aveau o vacă, un porc, câteva oi, găini, uneori şi două-trei capre. Fără toate acestea, nu s-ar putea trăi. Cultivau şi pământul cu ceva zarzavaturi, cartofi, secară, ovăz şi cânepă, câte puţin din fiecare. Erau şi familii sărace, fără vacă, fără porc şi fără cal în bătătură, că nici nu ştiai din ce pot ei trăi. Predominantă era sărăcia şi aveam convingerea că locuitorii acestor meleaguri se găsesc la limita existenţei. Mai aveau totuşi o avere, era muşcata roşie care nu lipsea din nicio fereastră. Nu lipseau nici dulăul alb din ogradă, nici pisica tărcată de pe cerdac.

Cotele, grea problemă

Cu toate că oamenii trăiau risipiţi prin munţi şi păreau uitaţi de lume, când era vorba de impozite şi cote exista o evidenţă precisă a fiecărei gospodării cu tot avutul ei. Se zice că de unde nu-i, nici Dumnezeu nu are ce lua. Oamenii aveau mari întârzieri şi datorii în predarea cotelor la stat.

În toamna anului 1954, situaţia a devenit atât de dramatică încât au fost trimişi pe teren ca să ajute la adunarea cotelor de produse agricole (carne, brânză, unt, lână, cartofi, fân, cereale) până şi cei mai înalţi funcţionari de stat. Ştiam că vor sosi, ne comunicase într-o şedinţă preşedintele Sfatului Popular Comunal şi ni s-a cerut să le acordăm tot sprijinul.

Sosesc şi la Runc doi activişti. Prima dată vin la şcoală. Eram în clasă cu elevii, era ultima oră, în seria de dimineaţă. Predam simultan la două clase. Bat ei la uşă şi intră în sala de clasă plină de copii. Aceştia se ridică în picioare şi, pe mai multe voci, salută prelung Bună ziuaaa! Străinii îşi plimbă privirile asupra lor. Se privesc cu insistenţă unii pe alţii. Bună ziua, copii, staţi jos, spune tovarăşul din faţă.

Se întorc spre mine şi dăm mâna. Surpriză. Unul dintre ei era

247


un fost coleg, mai mare, de la Abrud. Ne cunoşteam bine, era Costică Mera. El nu lucra în învăţământ, fusese promovat într-un post administrativ sau politic important tocmai la Bucureşti. Aşa se vorbea, dar informaţiile mele erau vagi.

Oaspeţii se grăbesc aşa că dau în grabă drumul copiilor acasă şi-i poftesc în cămăruţa alăturată unde locuiam eu. Fosta cămară a locuinţei putea fi socotită şi cancelaria şcolii. Îi întreb dacă nu sunt cumva flămânzi pentru că am o slănină bună, afumată, şi ceapă roşie. Nu doresc decât apă că fiind obosiţi după atâta urcuş. Aveam apă limpede şi rece într-o cofă nouă de brad. Au băut pe săturate, câte două pahare.

Îmi spun în grabă că e bai mare. Ruşii ne presează să le dăm despăgubirile de război, că avem mari restanţe de carne şi produse lactate către ei, că sunt întârzieri în adunarea cotelor de la populaţie. Pentru asta se găsesc ei aici. Unul dintre ei fusese adus tocmai de la Ambasada României din Suedia. Nu ştiu ce funcţie o fi avut acolo, dar fostul coleg, moţul ajuns în Bucureşti, i se adresa cu mare respect, era excelenţă.

Pe mine nu m-au luat cu ei pe la casele oamenilor. Aveau notate pe un carnet numele câtorva familii şi datoriile lor la cote. M-au întrebat dacă ştiu unde locuiesc. Ştiam. Şi dacă nu le spuneam eu, tot îi găseau. Au pornit spre familia Borteş, erau doi bătrâni înstăriţi care aveau în grijă o nepoţică, elevă în clasa a doua, pe Jenica.

Spre seară au trecut iarăşi pe la şcoală. Te-ai lăudat că ai slănină bună, afumată, şi ceapă… îmi zice Mera, mai îndrăzneţ, doar am fost colegi la internat. Am. Vă servesc cu plăcere.

Bem noi câte un păhărel-două de palincă de prune cu un oarecare gust de afumătură, că oamenii făceau ţuica ascunşi prin pâraie în cazane improvizate, apoi pun pe masă toate rezervele alimentare pe care le aveam, un borcan cu nişte brânză, slănină, pâine, ceapă. Până pregătesc eu masa, oaspeţii îşi pun, pe rând, la urechi căştile aparatului meu de radio cu galenă şi ascultă. Se arată încântaţi pentru că nu ştiau că poate funcţiona un aparat de radio fără curent şi fără baterii. Se auzea bine, ca la telefon, iar răsucind butonul condensatorului variabil puteai prinde un număr mare de posturi, dintre care unele erau bruiate.

Excelenţa sa suedezul îmi mărturiseşte că nu credea că pot trăi oamenii în astfel de condiţii. El s-a născut şi a crescut în Bucureşti. Ce a găsit aici la Scărişoara l-a întors pe dos. O femeie, Purdea, cu o casă plină de copii desculţi şi dezbrăcaţi, avea două vaci şi, îngrozită că s-ar putea să i se ia una, şi-a dosit-o într-o

248


ascunzătoare improvizată din nişte lemne de brad şi cetină rezemate oblic pe lângă un cireş rămuros. În timpul discuţiilor din faţa casei, auzind glasul femeii sau de foame, vaca mugeşte prelung de mai multe ori. Şi minune, activiştii trimit femeia să elibereze vaca şi s-o ducă la locul ei în grajd fără să-i spună vreo vorbă de ocară sau să o certe.

Un localnic s-a angajat să predea un tăuraş, cota de carne pentru mai multe familii. S-a întocmit un tabel cu persoanele şi cu câtă carne să predea pentru fiecare, urmând ca oamenii să-i plătească diferenţa de preţ. Cotele de carne de 10 până pe la 50 kg erau fixate după numărul de vite şi după suprafaţa de pământ a fiecărui gospodar. Toţi o duceau greu. Cei foarte săraci nu aveau obligaţii de cote.

Aşa au hotărât înţelepţii şi mai ales puternicii lumii în februarie 1945 la Ialta, ca România să rămână în zona sovietică de influenţă şi să suporte mulţi ani grele despăgubiri de război. Şi iată, oamenii aceştia sărmani suportă după atâta vreme consecinţele războiului.

Oaspeţii au gustat ceva în mare grabă din bunătăţile mele şi au plecat ca să nu-i prindă întunericul. Nu s-au arătat câtuşi de puţin mândri de misiunea lor, dimpotrivă, erau evident jenaţi. Făceau parte dintr-o brigadă mare, iar a doua zi urmau să plece la Gârda.

Cotele trebuiau scoase cu orice preţ, altfel mârâia ursul…

Veşti de la Poarta Albă

Tot în toamna aceea, a anului 1954, sau poate ceva mai târziu în lunile de iarnă se întoarce acasă din armată, reformat, un tânăr ostaş din Runc. Păţise ceva la un ochi şi îşi pierduse parţial auzul, nu mult, dar oricum nu mai putea fi militar combatant. Este lăsat la vatră cu o mică pensie de invaliditate.

Ajuns acasă, tânărul Nicodim vine la şcoală ca să se înscrie la cursurile de alfabetizare pentru a obţine certificat de patru clase în vederea angajării pe şantierul de la minele de uraniu din Gârda. Făcuse primul ciclu de şcolarizare, echivalent claselor I şi a II-a, în armată, la securitate, la lagărul de deţinuţi de la Poarta Albă din Dobrogea. Unitatea lor păzea deţinuţii care lucrau la canal.

Stăm mult de vorbă. Îmi spune ce frig e în Dobrogea, că aproape tot timpul suflă un vânt rece care pătrunde prin haine de te îngheaţă. Şi pe un astfel de frig ei stăteau în posturi de

249


santinelă ca să păzească bandiţii să nu evadeze. Ziua îi păzeau ca să nu fugă de la muncă, iar noaptea supravegheau barăcile din lagărul împrejmuit cu garduri înalte de sârmă ghimpată.

Mă cutremur, mă trec fiori de frig când văd cu câtă ură vorbeşte despre nişte nenorociţi care, din cauza unor vremuri încrâncenate, ispăşesc pedepse nemiloase. Poate că mulţi dintre ei nu aveau nicio vină, poate culpa de opinie, dar după atâta război lumea voia răzbunare, devenise intolerantă.

Nu am uitat, iată, până acum ce mi-a spus atunci şi m-am îngrozit. Un deţinut, un bandit, cum le spunea Nicodim, a încercat să evadeze şi a reuşit, s-a depărtat de lagăr fugind prin mărăcini sau prin culturile de porumb. S-a dat alarmă şi a fost urmărit cu câini după miros. A doua zi a fost prins. L-am crăpat în două cu automatul, atât am tras în el.

Şi ne fereşte, Doamne, de războiul dintre noi

E ziua Naşterii Domnului, ziua de Crăciun, a anului 2007. Sunt în biserică. Preotul paroh citeşte o rugăciune amplă, de ajutor şi de iertarea păcatelor pentru bolnavi şi pentru cei sănătoşi, pentru prietenii şi pentru vrăjmaşii noştri, pentru ostaşii români, pentru elevi şi studenţi ca să poată învăţa mai bine, pentru cei ce vin sau nu vin, din diferite pricini, la sfânta biserică. Rugăciunea era foarte cuprinzătoare, nimeni nu rămânea în afara celor pentru care se ruga preotul. Mi-a rămas, însă, în minte şi m-a surprins prin adânca ei înţelepciune formula de încheiere: Şi ne fereşte, Doamne, de războiul dintre noi.

Şi acolo, în biserică, gândul mi-a zburat la acel Nicodim din Runc, la ura din acele vremuri. Îmi stăruie în minte rugăciunea părintelui Ne fereşte, Doamne, de războiul dintre noi. Preotul făcea, însă, o clară aluzie la viaţa politică din zilele noastre, la încrâncenarea şi cumplita ură ce nu se mai termină: Şi ne fereşte, Doamne, de războiul dintre noi!

Turda, 30 decembrie 2007

250


ÎNCĂ O NORMALISTĂ

SOFIA PETRUSE (N. BURZ)

Absolventă a Liceului Pedagogic Abrud, promoţia 1968, (prima după reînfiinţare) cu numele de Sofia Burz, m-am născut în 13 octombrie 1949 în comuna Scărişoara, cătunul Runc, fost Pucălăţeşti.

Fac parte dintr-o familie numeroasă (10 fraţi) mutată în Scărişoara în anii 1927-1928 din comuna Poiana Vadului, fostă Neagra, fapt pentru care bunicului meu i se spunea Teodor Negreanul, iar bunicii Negreana.

Părinţii mei, Teodor şi Rafila, ţărani; mai târziu, tatăl meu a muncit la mina din Băiţa Plai, au avut 10 copii, 6 fete şi 4 băieţi, mai suntem în viaţă 9, sora Anica (profesoară de biologie la Scărişoara) decedând în anul 1999. Cu excepţia fratelui mai mare care a rămas gospodar în sat, toţi ceilalţi am făcut şcoală. Am învăţat bine, iar statul ne-a oferit bursă la toţi. Ciudat lucru, atunci mi s-a părut ceva normal să nu existe taxe şcolare, să primeşti bursă, manualele să fie gratuite. Abia acum, când aceste facilităţi au devenit o raritate, îmi dau seama ce mari avantaje am avut atunci.

Şcoala Primară şi clasele V-VII le-am făcut la şcoala din Scărişoara între anii 1956-1963. În clasele I-IV, am avut 4 învăţători fiindcă, în vremea aceea, migraţia cadrelor didactice era foarte mare. În primele 3 clase, am avut învăţători necalificaţi din Oltenia, iar în clasa a IV-a, am avut-o pe doamna Hersilia Cosma, învăţătoare calificată, născută la Roşia Montană, absolventă a Şcolii Pedagogice din Abrud.

Am menţionat acest lucru deoarece învăţătoarea şi-a pus amprenta asupra personalităţii mele, ocupându-se mult de noi, şcolarii de pe dealuri, a muncit intens, cu tact pedagogic, cu dragoste şi pasiune, iar consecinţa a fost că în următorii 3 ani de şcoală generală am obţinut de fiecare dată premiul I şi m-am remarcat la limba română.

În clasele V-VII (ultima promoţie cu 7 clase), am avut nişte

251


profesori cu adevărat dascăli care ne-au îndrumat cu mult tact şi măiestrie pedagogică întreaga activitate instructiv-educativă.

Nu numai că îmi aduc aminte, iată, după aproape 50 de ani, dar păstrez vie imaginea lor, îi văd la lecţii, în sala de clasă, de parcă zilele trecute mi-au fost profesori, pe domnul director Sinion Cosma, pe profesorul de istorie Iosif Nicoruţ, (cât de mult m-a impresionat Legenda lui Gelu, citită la o lecţie în cl. a V-a!), pe profesoarele de română Silvia Ciornei, iar mai apoi pe Stanca Gruia de la care am învăţat pentru tot restul vieţii regulile de ortografie, ortoepie şi de punctuaţie. Cu aceeaşi plăcere îmi mai amintesc de fostul meu diriginte, Constantin Taichiş, de domnul Sandu Rădac, profesor de matematică, actualmente pensionar stabilit în Abrud.

Ce duh şi ce putere aveau aceşti oameni asupra noastră, parcă ne fermecau, ne provocau curiozitatea, dorinţa de a afla şi de a descoperi noi şi noi lucruri. Azi mă întâlnesc cu drag, cu respect deosebit cu foştii mei profesori, iar pe cei care nu mai sunt printre noi îi omagiez în convorbirile şi gândurile mele de azi.

La sfârşitul clase a VII-a, am dat examen la liceul din Câmpeni şi bineînţeles că am intrat, dar spre toamnă am fost anunţată de sora mea mai mare, care lucra la Câmpeni, că se reînfiinţează liceul pedagogic la Abrud, care pregăteşte învăţători şi ar fi mai bine să dau o nouă admitere fiindcă la absolvire voi avea o calificare.

La auzul acestor vorbe am început să plâng, că nu mai ştiu nimic, fiindcă toată vara n-am mai deschis nicio carte şi nu voiam să mă fac de râs, adică să cad la examen. La insistenţele mamei mele, m-am pregătit şi am plecat la Abrud la o nouă admitere. Era în septembrie 1963 şi mai erau doar două săptămâni până începea şcoala. Am dat examen la română şi matematică, dar începusem cu proba eliminatorie de muzică. M-am descurcat excelent şi am intrat pe locul doi, după colega şi prietena mea Voichiţa Jurca, azi învăţătoare pensionară în Abrudul adolescenţei noastre.

Aşadar, în toamna lui ’63, eram deja elevă în anul I la pedagogica din Abrud. În cei 5 ani de liceu am locuit la internat în cuibuşorul de nebunii fiindcă aveam bursă şcolară, spre bucuria părinţilor mei care nu mai aveau de cheltuit aşa de mult cu mine, doar mai aveam o soră în anul III la Liceul Pedagogic din Oradea, bursieră şi ea, iar ceilalţi fraţi ai mei erau la şcoala din comună sau acasă. La internat, m-am acomodat uşor să fim mulţi la masă, doar şi acasă, când mâncam într-o serie, eram câte 12-14 persoane în jurul mesei, că mai erau şi bunicii. Toţi eram veseli şi sănătoşi, iar mie nu-mi place nu am auzit pe nimeni spunând la

252


noi în casă.Liceul din Abrud avea la ora aceea clase de real şi uman .

clasa de pedagogică era ceva nou în peisajul şcolii. La început, am fost priviţi de ceilalţi liceeni cu suspiciune şi curiozitate fiindcă noi aveam multe ore de muzică vocală şi instrumentală şi toată ziua scârţâiam cu viorile, încât reuşeam să-i deranjăm pe matematicienii doamnei Olga Suciu de la real cu care am intrat în conflict de multe ori.

Primul meu diriginte a fost profesorul de matematică Marin Felea, un om sever, autoritar, dar totuşi bun la suflet şi blând. În scurtă vreme a reuşit să închege un colectiv unit, cu toate că noi eram o adunătură de adolescenţi rebeli veniţi din Arieşeni, Sălciua, Bucium, Ciuruleasa, câte unul sau doi din fiecare comună.

Începând cu anul II, ni s-a schimbat dirigintele şi profesorul de matematică cu doamna Doina Ursu. La început am avut emoţii fiindcă se spunea că femeile sunt mai dificile, mai rele, dar ne-am dat pe brazdă şi cu noua dirigintă despre care îmi amintesc cum ne chinuia cu metodele de rezolvare a problemelor de aritmetică, lucru care m-a ajutat în întreaga mea carieră didactică. Era o profesoară severă, dar care muncea mult la clasă, uneori ajutându-ne cu ore de consultaţii. Pentru mine, matematica a fost hapul cel mai greu de înghiţit fiindcă aveam lacune mari din clasele anterioare, aşa că la acest obiect n-am strălucit, în schimb am fost foarte tare la română şi la pedagogie-psihologie.

Profesor de limba şi literatura română l-am avut în primii trei ani pe domnul Virgil Voica, un om deosebit, apropiat de noi, omul cu care puteam discuta şi probleme personale, omul care ne-a înţeles întotdeauna. Începând cu anul IV, am avut un nou profesor, un trimestru pe tânărul absolvent de facultate Gligor Gruiţă, viitorul cadru universitar, apoi am rămas pe mâna domnului prof. Emil Popa, spaima liceului. N-a fost să fie chiar aşa, fiindcă ne-a găsit bine pregătiţi din anii anteriori şi ne-am descurcat chiar foarte bine cu noul nostru profesor, despre care pot spune că ne-a pus frişca pe tort cu materia dumnealui.

La limba română, am avut mari satisfacţii; am participat la toate olimpiadele pe liceu şi pe regiune (regiunea Cluj, cum era pe atunci), începând din anul II.

Am îndrăgit acest obiect încă din clasele gimnaziale, iar în primele ore de liceu domnul Voica m-a remarcat şi, astfel, m-a ajutat să mă afirm. În fiecare vacanţă de primăvară plecam la olimpiada şcolară, faza pe ţară, care se ţinea tot în alte oraşe, la Cluj, Bistriţa, Năsăud şi Alba Iulia. Pe lângă concursul propriu-zis,

253


pentru elevii participanţi şi pentru profesorii însoţitori se organizau excursii pe la case memoriale, vizite la muzee, spectacole de teatru, de opere şi operetă. În anii aceia am văzut prima operă jucată de artiştii Operei Române din Cluj, primul spectacol de teatru. Masa era bogată, programul cultural excepţional! Mi-au rămas amintiri frumoase pentru tot restul vieţii. Totul era gratuit, până şi manualele şi rechizitele şcolare. Pe toţi tinerii, la terminarea unei şcoli sau facultăţi, ne aştepta un loc sigur de muncă.

În 1968, la absolvire, am fost repartizată la Şcoala cu clasele I-VIII Măhăceni, comuna Unirea, unde am lucrat primii 7 ani, o ucenicie cam lungă. Acolo am întâlnit un colectiv didactic unit, în care m-am integrat uşor, condus de profesoara de istorie Viorica Gârduş, azi pensionară, cu care am rămas prietenă foarte bună.

După 7 ani, în 1975, prin căsătorie, m-am reîntors în comuna natală Scărişoara, la şcoala din cătunul Ştiuleţi de unde, în acest an, 2008, mă voi pensiona. Aici am avut colegă pe doamna Teodora Olaru, o dăscăliţă adevărată care a ars pentru această nobilă misiune. În octombrie 2007, a plecat şi ea printre stele.

Aici am desfăşurat o activitate de 33 de ani în folosul micuţilor şcolari. După plecarea lor din şcoală le-am urmărit evoluţia ascendentă şi fiecare succes al lor era şi este un motiv de satisfacţie pentru mine. Mulţi dintre ei şi-au depăşit dascălul.

În 1975, m-am căsătorit cu inginerul silvic Viorel Petruse, localnic din Gârda. Soţul meu m-a lăsat singură în urmă cu 3 ani, a decedat în 2005.

Am două fete, pe Delia Violeta, absolventă a Universităţii Babeş-Bolyai, Facultatea de Filologie, secţia Franceză-Engleză. Este căsătorită şi locuieşte la Cluj. Are şi ea o fetiţă de 2 ani şi se numeşte Depora Delia.

Cea de a doua mea fiică, Ana Maria, a absolvit Facultatea de Drept a Universităţii din Cluj-Napoca. Lucrează ca programator la o universitate din Spania. Este necăsătorită.

Am deschis la Gârda o pensiune. Aştept turiştii, nu cu una, două sau trei, ci cu un…buchet de margarete, la Pensiunea Sofia.

Pentru strădania mea, am fost apreciată, nu mă pot plânge. Mi-am făcut datoria, iar meritele mi-au fost recunoscute; am fost numită responsabil de cerc pedagogic, am obţinut toate gradele didactice şi mi-a fost conferit titlul de Învăţător evidenţiat.

Privesc în urmă şi zâmbesc cu nostalgie, Doamne, cât de repede trec anii!


254


Venind vorba de familia Negreanu, de Teodor Negreanu, îmi dau seama că am fost la dumneavoastră acasă, stimată şi dragă colegă. Aveaţi o gospodărie vrednică de admirat, poate cea mai de frunte din Pucălăţeşti.

În vara anului 1954 sau 1955, vacanţa elevilor fiind mai mare de 60 de zile cât aveam noi dreptul la concediu, cei de la Sfatul Popular ne-au cerut nouă, cadrelor didactice, să-i ajutăm la încasarea taxei de autoimpunere. Această denumire lăsa să se înţeleagă că oamenii satului, ei înşişi, şi-au pus acest impozit. Am primit un caiet cu numele oamenilor la care urma să merg şi un chitanţier. Şi aşa am ajuns şi la casa lui Teodor Negreanu. Ce m-a impresionat, încât nu am mai uitat niciodată, a fost decorul natural unde se găsea locuinţa.

Urcând spre Runc, în vecinătatea unei stânci, prin pădure se ramifica, spre dreapta, un drum de car. Nu se vedea unde duce, ştiam doar că pe acolo este casa lui Negreanu. Acum, cu autoimpunerea, străbat acest tunel de verdeaţă şi la scurtă vreme mă trezesc într-o poiană, o prelucă, după cum se spunea pe acolo, înconjurată de o pădure sănătoasă de fagi rămuroşi. M-au surprins bogăţia vegetaţiei, coloritul florilor de prin fâneţe, concertul păsărilor. Era o privelişte cum rar îi este dat cuiva să o întâlnească. În mijlocul poienii, pe un mic şes, se odihnea o casă cu ferestrele spre soare. Peste tot, în geamuri şi pe cerdac, numai flori. Alături de casă, grajdul cu o şură mare, ograda cu căpiţe înalte de fân din anul trecut; fânul se aşezase mult, se vedea după o cunună ce rămăsese agăţată în ceva sus pe par. Un zumzet continuu, dar discret al insectelor părea a fi fundalul sonor al concertului oferit de sumedenia de păsări printre care se distingeau clar mierla şi sturzul. Din când în când, pe la cuiburile de ciori, era mare zarvă. Un vânt lin ridica din ierburi aromă de polen. Un dulău legat mi-a simţit prezenţa, am bătut de câteva ori, iar din casă a ieşit o femeie tânără, frumoasă. Îndată au mai ieşit nişte copii ce s-au prins de fusta mamei. Am revăzut pe viu o imagine din Capra cu trei iezi.

Acolo sus, în prelucă, dacă ar fi o pensiune, ar trebui să meargă mulţi orăşeni ca să vadă şi să simtă frumuseţile create de natură, ce depăşesc cu mult pe cele create de om. Dar astfel de plăceri nu sunt la îndemâna oricui!

Turda, 2 aprilie 2008

255


I. B.

256


SOŢII OLARU, DASCĂLII DIN SCĂRIŞOARA - DOUĂ SANTINELE FĂRĂ SCHIMB -

IOAN BEMBEA

Când mi-am început cariera de dascăl la Scărişoara, singurii învăţători localnici şi statornici la post erau soţii Olaru, Dorina şi Vlase. Erau şi ei tineri, dar numai ei erau căsătoriţi. Toţi ceilalţi eram doar în trecere prin Scărişoara. Băieţii ştiam că vom pleca în armată după unul sau cel mult doi ani de apostolat, cum a fost cazul meu, iar fetele încercau să se transfere în alte localităţi ca să nu rămână domnişoare bătrâne. Şi aşa, în fiecare an, pleca o parte dintre cadrele didactice şi veneau altele chiar de pe băncile şcolilor.

Numai soţii Olaru şi-au început apostolatul în Scărişoara, acolo au lucrat toată viaţa şi acolo lângă biserică, sub nişte brazi din ţintirim, îşi dorm somnul de veci unul lângă celălalt. Pe ei o viaţă întreagă nimeni nu i-a mai schimbat, acolo, în cătunul Ştiuleţi, au rămas două santinele fără schimb.

Nu le-a fost uşor. Într-o şcoală improvizată, într-o singură sală de clasă, se înghesuiau în fiecare schimb câte 30-35 de şcolari cărora cei doi dascăli le-au dăruit nu numai ştiinţa de carte, ci şi cealaltă învăţătură, cea sufletească. I-a învăţat să fie buni şi cinstiţi, să fie harnici şi cu mult respect pentru cei din jur, iar dascălii lor le-au fost mereu model de viaţă.

Până la ei, până în 1950, în cătunul Ştiuleţi nu a existat niciodată şcoală. De acolo, din cătunul cu un nume atât de sugestiv, de pe culmile înalte cu brazi, puţini copii puteau coborî zilnic până la şcoala din centru. Din această pricină, satul era plin de neştiutori de carte. Poate că aşa ar fi rămas şi Vlase dacă nu ar fi fost un copil foarte dotat şi ambiţios.

Soţii Olaru n-au fost nici unul absolvenţi de Abrud. Fiecare şi-a avut drumul său anevoios spre cariera didactică. Îi voi prezenta pe fiecare, ştiu multe lucruri despre ei şi acum după aproape şase decenii. Mi-au fost cândva cei mai apropiaţi colegi şi în toţi anii de atunci încoace nu am încetat de a ne interesa unii de alţii, ne-am mai revăzut din când în când şi ne felicitam reciproc cu prilejul sărbătorilor.

257


Pentru evocarea lor de acum am mai cerut unele informaţii, şi le-am primit, de la învăţătoarea Eva Dobra, colega, fina şi vecina lor din Scărişoara.

VLASE OLARU s-a născut în 23 febr. 1924 în comuna Scărişoara-Ştiuleţi din părinţii Vasile şi Rafila. Tata i-a fost dogar şi agricultor, iar mama, ca toate femeile de pe vremea aceea, o casnică învăluită de treburile gospodăreşti. A mai avut doi fraţi, pe Damian şi Ioan. Când s-a născut al treilea copil, Ioan, mama lor a murit chiar după naştere. Vlase avea doar şase ani. Ne putem uşor imagina ce înseamnă moartea mamei pentru un copil la acea vârstă. Nu s-a prăpădit, a crescut cumva cu o mamă vitregă. Tata pleca prin lumea largă cu căruţa să le aducă bucate.

Face primele şapte clase la şcoala din centrul comunei apoi, nu cunoaştem prin ce împrejurări ajunge elev tocmai la Şcoala Normală din Focşani. Din cauza unui cutremur, localul şcolii este grav avariat şi este transferat la Şcoala Normală Gheorghe Asachi din Piatra Neamţ unde obţine diploma de învăţător în martie 1944. Anul şcolar s-a încheiat mai repede în acel an fiindcă venea peste noi, de la răsărit, tăvălugul războiului.

Se înscrie la Facultatea de Teologie din Cluj unde face doar doi ani.

O întâmplare dureroasă şi nedreaptă i-a curmat brusc drumul ascendent atât de promiţător. Suntem în anul încrâncenat 1946. Este arestat împreună cu un întreg lot de studenţi. Îmi mărturisea că, în rândul studenţilor, cineva a avut iniţiativa de a aduna bani pentru deţinuţii intelectuali din puşcării. A contribuit şi el cu echivalentul a două pachete de ţigări şi a fost trecut pe o listă. Securitatea a găsit şi numele lui pe acea listă şi, cum el era din Scărişoara a fost suspectat că ar putea fi omul de legătură cu partizanii din Muntele Mare unde se mai găseau nişte foşti ofiţeri cu arme şi muniţii. Aceştia, încurajaţi de anglo-americani prin posturile de radio Europa Liberă şi Vocea Americii, au avut naivitatea să-i creadă, s-au opus noului regim şi s-au sacrificat pentru o cauză demult pierdut. Acestea erau gândurile şi părerile lui Vlase Olaru.

258


A trecut apoi prin supliciul cercetărilor şi, cu toate că nu s-au găsit probe împotriva lui, culpa că a dat câţiva lei, din puţinul unui student, fiu de dogar din Apuseni, a fost atât de gravă că a fost condamnat la patru ani de închisoare şi închis în temniţa grea de la Aiud. După vreo doi ani, a fost eliberat, cu condiţia de a se prezenta săptămânal la miliţie pentru a da explicaţii pentru tot ce a făcut în ultima săptămână, cu cine s-a întâlnit, ce au vorbit.

Şi această umilinţă a trebuit să o suporte ani la rând. Prin 1953, când am ajuns eu la Scărişoara, încă mai trebuia să treacă pe la miliţie de câte ori cobora de la Ştiuleţi la şcoala din centru. Se temea să ne spună ceva, nu avea voie să scoată o vorbă. Cumplită caznă.

În anii copilăriei mele, un vecin din Bucium, pentru nimica toată, îşi bătea rău de tot copiii, cu cureaua pe fundul gol. Dar nu aceasta era pedeapsa cea mai mare, mai greu le era că nu-i lăsa să plângă. Îl auzeam ţipând la ei Taci! Taci! şi iar se auzea lovitura de curea. Şi bieţii băieţi aproape că se sufocau încercând să-şi oprime plânsul.

Cu Vlase Olaru eram buni prieteni, îmi mai spunea câte ceva, dar eu nu-i puneam întrebări şi îmi venea în minte acea nemiloasă pedeapsă Taci! Taci! Taci!

După ce a ieşit din închisoare nu i s-a dat voie să lucreze în învăţământ, deşi era calificat şi era mare lipsă de învăţători. A fost angajat ca referent la Sfatul Popular din Arada.

În 1950, se deschide o şcoală chiar la Ştiuleţi şi este încadrat învăţător-director. La această şcoală din satul său natal va lucra cu dragoste şi pasiune până la sfârşitul vieţii. Restricţiile politice s-au stins treptat şi, fiind foarte capabil, şi-a luat toate gradele didactice.

A fost iubit de copii şi apreciat de săteni. S-a implicat intens în viaţa socială. A construit o şcoală nouă la Ştiuleţi şi a făcut mari eforturi pentru electrificarea comunei şi a cătunelor.

Împreună cu soţia sa Dorina, au pregătit în fiecare an reuşite serbări şcolare ce au rămas în amintirea numeroaselor promoţii de elevi.

Într-o vară, au poposit pentru o zi la Turda, cu toţi copiii din Ştiuleţi. Erau într-o excursie. I-am dus să viziteze Fabrica de Sticlărie. Am stat apoi multă vreme de vorbă împreună. Şi poate că plăcerea a fost mai mult de partea mea. I-am reîntâlnit pe dragii mei şcolari şi colegi de altădată.

259


DORINA OLARU, sub acest nume o ştiam toţi colegii, dar de fapt o chema Teodora.

S-a născut în 25 ian. 1930, la Bucureşti, din părinţii Dumitru şi Eva Marin, muncitori. Face şcoala primară şi gimnaziul în cartierul Apărătorii Patriei. De foarte tânără, se angajează alături de părinţi la Filatura Bucureşti. Fiind energică şi inteligentă, se remarcă în activitatea cultural-artistică şi este dusă pe un post de

bibliotecar la Palatul Copiilor.Găseşte într-un ziar un anunţ pentru tinerii care doresc să

devină învăţători, cu posibilitatea de înscriere la Şcoala Pedagogică din Roman la cursuri intensive. Fată cu multă personalitate, nu stă mult pe gânduri şi pleacă la Roman. Reuşeşte şi la 20 de ani devine învăţătoare cu diplomă. Este repartizată în regiunea Cluj, comuna Scărişoara. Era în toamna anului 1950.

Aici întâlneşte o lume cu totul nouă.De la primul contact, o cucereşte ineditul peisajului natural şi

uman. În jurul ei, totul era nou şi atrăgător. Muntele de o măreţie spectaculoasă o atrage cu o irezistibilă forţă întocmai ca un magnet. Ne povestea entuziasmată că până aici, la Ştiuleţi, ea nu a mai văzut niciodată atâtea stele noaptea pe cer.

Era pentru prima dată învăţătoare, o încântau copiii cu jocurile, obiceiurile şi vocabularul lor. Se amuza când îi auzea folosind cuvinte necunoscute la Bucureşti cum ar fi brâncă (mână), mucariţă (batistă), coţobâră (veveriţă), muzuc (arbust), a urla (a coborî), a ţâpa (a arunca) şi multe altele. Dar vocabularul era incompatibil şi invers, cel din Bucureşti pentru Scărişoara. Râzând cu hohote, ne povesteşte ce i s-a întâmplat într-o zi. Trecând prin sat, se întâlneşte cu nişte femei care o întreabă încotro se duce. În răspunsul ei, glumind, foloseşte expresia m-a gonit bărbatul de acasă. Replica vine pe loc: Tulai, doamnă, ce ţi-o făcut domnul învăţător? M-a gonit… Răspunsul nici nu mai poate continua, este acoperit de râsetele femeilor. Dorina rămâne total nedumerită până când primeşte explicaţiile de rigoare. Tot satul a aflat de această întâmplare şi s-a râs multă vreme.

260


La început, a primit o clasă la şcoala din centru, dar îşi întâlneşte jumătatea, pe Vlase şi, urmând îndemnul inimii, îşi cere transferul la Ştiuleţi unde erau două posturi. Se căsătoresc în 1951 şi au o căsnicie plină de dragoste şi armonie. Toată viaţa şi-au fost sprijin reciproc unul altuia. Şi aşa, în doi, au răzbit mai uşor pentru că viaţa le-a scos în cale destule greutăţi. Nu au avut copii, dar au iubit copiii satului şi de ei au avut grijă chiar şi după ce aceştia nu le mai erau de mulţi ani şcolari.

Şi-au construit o casă frumoasă chiar pe un izvor limpede şi rece. Vrednici gospodari.

Amândoi au alcătuit o adevărată familie de dascăli. Erau sfătuitorii satului în cele mai felurite probleme, de la cele de sănătate până la cele mai complicate probleme legislative cu autorităţile statului.

I-au îndrumat pe părinţi să-şi trimită copiii la şcoli înalte şi toţi au reuşit pentru că au avut parte de dascăli pricepuţi şi vrednici. Lucrând cu clase simultane, prin activităţile independente, i-au deprins pe şcolari să gândească şi să se descurce singuri. Şi s-au descurcat. Au cu ce se mândri dascălii de altădată din Ştiuleţii Scărişoarei.

Cătunele Runc şi Ştiuleţi sunt învecinate. Ne vizitam uneori, dar mai rar, căci drumul era anevoios. Dorina s-a împrietenit cu Suzi, colega mea de la Runc. Mai des ne întâlneam la şcoala din centru în zilele de salariu, de regulă duminica. Comentam cărţile citite, ne simţeam bine împreună. Vlase era un om foarte citit, aveam ce învăţa de la el. Ne recomanda ce autori să citim şi ne împrumuta el însuşi o mulţime de cărţi.

Cunoştea bine şi era pasionat de istoria moţilor. În sala lor de clasă se găseau portretele eroilor neamului, Horea, Cloşca şi Crişan, precum şi a craiului munţilor Avram Iancu. Acolo am găsit citate pe care le-am preluat şi eu pentru şcoala din Runc şi pe care le păstrez încă în memorie: Unicul dor al vieţii mele e să-mi văd naţiunea mea fericită (A. Iancu). Şi tot din acelaşi autor, aceleaşi personalităţi îi aparţine următoarea caracterizare sintetică a întregii zone: Nu este râu mai limpede ca Arieşul, popor mai frumos şi mai bun ca moţii, nu sunt femei mai frumoase ca buciumancele, soldaţi mai voinici ca vidrenii şi scărişorenii şi peşti ca păstrăvii.

Am făcut împreună o excursie la târgul de fete de la Găina. Am mers pe jos peste munţi şi am dormit două nopţi într-o şură cu

261


fân undeva nu departe de comuna Avram Iancu. Tot împreună am vizitat Gheţarul de la Scărişoara. Ei amândoi, soţii Olaru, erau o companie cât se poate de agreabilă. Întotdeauna erau mulţumiţi şi veseli şi răspândeau în jur aceeaşi bună dispoziţie.

După ce am plecat de la Scărişoara în armată la Craiova, ne-am mai scris o perioadă, ne-au mărturisit că i-a întristat plecarea noastră, tot atunci plecase şi colega mea de la Călata, Suzi Foia. Ştiau că am plecat pentru totdeauna, că nu ne vom mai întoarce niciodată la copiii şi la colegii de acolo. Şi aşa a fost. Toţi plecam, numai ei rămâneau acolo, erau două santinele fără schimb.

Vlase s-a stins din viaţă la numai 51 de ani, în 1975. A fost plâns de copii şi regretat de tot satul. La înmormântarea lui a fost mare jale. Dorina s-a simţit dintr-o dată singură într-o lume străină. Mi-a scris atunci norocul s-a întors cu spatele spre mine. Tot ce îmi era apropiat şi drag acum mi-e străin. Dar viaţa, bună, grea, merge înainte şi merge într-o singură direcţie…

În toamna anului 2007, s-a dus şi Teodora la Vlase că prea îi era dor de el.

După ce am devenit primar la Turda, în urma alegerilor din februarie 1992, primesc pe adresa Primăriei un plic cu menţiunea: Domnului Primar, confidenţial, strict personal, aşa că serviciul registratură nu a deschis corespondenţa. Fac eu acest lucru. În plic un ziar Ardealul, din Alba Iulia, nr 513 din 10 martie 1992. Pe prima pagină şi continuat pe a doua, un articol, UN OM, semnat de Teodora Olaru, ScărişoaraAlba.

Ajunse până la Scărişoara vestea că dascălul lor de altădată din Pucălăţeşti-Runc devenise primar la Turda, un mic motiv de mândrie şi pentru ei. Trebuie să recunosc, mi-a căzut bine. Mulţumesc familiei domnului colonel Cricoveanu pentru ziarul trimis. Îţi mulţumesc, Teodora şi acum când tu nu mai exişti!

Turda, 19 ianuarie 2008

262


263


ARDEALUL Nr. 513 din 10 Martie 1992, Alba-Iulia

264


O FIICĂ DE MOŢ CIUBĂRAR

PROF. VALERIA GAJA (N. PLEŞA)

Cunosc bine locurile, cunosc şi greutăţile pe care copiii din Scărişoara erau nevoiţi să le învingă pentru a face şcoală, de aceea admiraţia mea este cu atât mai mare cu cât constat că aceşti pui de moţi, energici şi ambiţioşi, reuşesc prin propriile forţe să se ridice. Dar nu numai atâta, ajunsă profesoară, în comuna natală, doamna Valeria Gaja se pune în slujba semenilor săi; va munci toată viaţa pentru a da şanse şi altor copii să se afirme pe măsura capacităţii şi calităţilor fiecăruia. Acum, la sfârşit de carieră, privind în urmă, are toate motivele să trăiască un sentiment de aleasă satisfacţie.

În paginile trimise am descoperit o poveste de succes, o poveste adevărată, ce va aduce noi detalii în peisajul uman, atât de drag nouă, al Ţării Moţilor. Să o lăsăm să-şi depene firul amintirilor.

I. B.

M-am născut la 7 martie 1948 în comuna Scărişoara, pe Valea Arieşului Mare, într-o familie modestă, tatăl fiind moţ ciubărar, ca aproape toţi sătenii, călător în ţară cu ciubere sau cubici, adică grinzi de lemn pentru construcţii. De acolo se întorcea cu ceva bucate pentru întreţinerea unei familii cu trei copii. Bucuria noastră era mare când în Postul Crăciunului tata ne aducea din ţară sâlvoiţă (marmeladă de prune) din care făceam „lapte de bou” punând apă şi zahăr şi apoi mâncam cu mămăligă. Şi pâinea se făcea din mălai, era aşa de dulce şi bună, că uneori o mâncam goală şi, Doamne, ce rumeni şi bucălaţi mai eram!

Am copilărit alături de cei doi fraţi mai mici şi în compania numeroşilor copii ai vecinilor împreună cu care păzeam vitele şi cu care ne jucam alergând toată ziulica, uneori neavând timp nici să mâncăm. Trăind în acel univers restrâns, nu cunoşteam alt termen de comparaţie, aşa că în pofida oricăror frustrări, pe

265


care însă nu le percepeam, aveam senzaţia că totul ne aparţine şi eram fericiţi. Chiar şi când ni se termina merindea, găseam o soluţie de moment: mai mulgeam oile sau vacile şi beam lapte, iar toamna dădeam târcoale prin ogoare şi săpam cartofi pe care-i coceam în jar, căci vreascurile pădurii ne erau la îndemână. Niciun weekend de azi nu poate egala farmecul unei zile de atunci.

Îmi amintesc de asemenea cu zâmbet nostalgic de naivitatea copilăriei de altădată. Era o zi de duminică. Tânăra dăscăliţă de atunci, Aurelia Bara, fiind trimisă pe teren pentru a mobiliza sătenii la vot, că erau ceva alegeri, m-a văzut că mă chinuiam să-mi iau opincuţele în picioare şi… a încercat să-mi dea şi mie atenţia cuvenită. Cu vocea-i caldă şi zâmbetul binevoitor mi-a adresat câteva întrebări, printre altele: „Când vei merge la şcoală, ce vrei să te faci?” Răspunsul a fost prompt: „Doamnă”, dar în viziunea mea de atunci „doamnă” nu avea conotaţia de azi, (dăscăliţă), ci pentru mine acest apelativ însemna o persoană cu ceva carte care are dreptul să vorbească şi să se îmbrace „domneşte”, ceea ce la noi în sat un ţăran nu putea face, pentru că era ironizat de ceilalţi că „face pe domnu”.

Cu convingerea că voi deveni doamnă am început şcoala primară în 1955 sub îndrumarea tinerei şi îndrăgitei mele învăţătoare Lucia Dobra, absolventă a Şcolii Normale din Abrud. În clasele II-IV le-am avut pe doamnele învăţătoare Aurelia Nicoruţ (fosta Bara) şi Hersilia Cosma, ambele din Roşia Montană şi absolvente ale şcolii abrudene. Doamna Cosma era soţia directorului de atunci, Simion Cosma, buciuman de origine, tot absolvent de Abrud, dar care ulterior şi-a continuat studiile la I.P. 3 – Facultatea de Filologie din Cluj, devenind profesor de limba română şi rămânând director până în 1980 când o boală necruţătoare l-a răpit dintre noi la numai 49 de ani. Fie-i ţărâna uşoară! A fost un dascăl meticulos, de o competenţă profesională ireproşabilă.

În 1959 am început ciclul gimnazial având-o ca dirigintă pe domnişoara Lencuţa Săndulescu, fiica preotului din sat, o fiinţă delicată, sensibilă, iubitoare şi foarte apropiată de copii. A fost pentru mine persoana care a pus prima cărămidă la fundaţia viitoarei mele profesii. De ce spun asta? Pentru că în clasa a V-a predându-ne botanica făcea uneori un schimb de rol, elevilor mai buni le acorda onoarea de a fi profesori pentru o oră; pregăteam câte o lecţie pe care apoi o predam noi. Îmi amintesc că am predat „Stejarul” ştiu că foarte greu mi-am procurat material didactic (frunza şi ghinda) pentru că în zona noastră specia era foarte rară. În fine, postura de dascăl mi-a dat senzaţia unei detaşări de banalităţile zilnice şi aspiraţia spre ceva superior care te face să te simţi altcineva decât te ştiu

266


ceilalţi.Pe atunci puţini dintre profesorii noştri aveau studii

superioare, erau doar absolvenţi de liceu majoritatea, dar aveau o cultură generală solidă, iar meseria de dascăl şi-o făceau cu conştiinciozitate, încât meritau tot respectul nostru. Voi aminti numele câtorva dintre aceştia: Silvia Ciornei, moldoveancă, la limba română, Ioan Mărgescu, oltean, tot la limba română, Constantin Taichiş, bihorean – geografie, Iosif Nicoruţ, bihorean – istorie şi matematică, Alexandru Rădac şi Gheorghe Olaru, localnici – matematică, Valeria Nicola şi Lucreţia Mocan, localnice – chimie şi anatomie, Laurenţiu Mocan – ed. fizică.

La sfârşitul clasei a VII-a am susţinut examen de absolvire la şase materii, după care a urmat alt examen de admitere în liceu. Am ajuns în clasa a VIII-a la Liceul Horea, Cloşca şi Crişan din Abrud, având-o ca dirigintă pe doamna Veronica Mesaroş, profesoară de educaţie fizică şi soţia directorului de atunci. După primii doi ani de liceu s-au format două profile; real şi uman. Eram două clase paralele, din care 20 de fete şi 7 băieţi am trecut la profil umanist şi menţionez faptul că din această clasă 2 băieţi şi 5 fete am devenit profesori de limba română rezultat al exigenţei şi competenţei fostului nostru profesor Emil Popa.

De fapt, majoritatea colegilor din ambele clase au urmat o facultate, s-au realizat profesional, dar s-au risipit prin toate colţurile ţării. La a patra întâlnire de 10 ani, organizată în 2006, ne spunea colegul Ioanci Szucs (el s-a ocupat de organizarea întâlnirilor noastre) că foarte greu a reuşit să le mai dea de urmă unora, a apelat la serviciul Evidenţa populaţiei, fiind avantajat, probabil, de faptul că lucrează la Procuratura Câmpeni.

Din nefericire însă am aflat că 7 dintre colegi au decedat. Dumnezeu să-i odihnească!

După absolvirea Facultăţii de Filologie din Cluj m-am întors ca profesor de limba română la şcoala din comuna natală unde am rămas până la pensionare în 2005 şi unde încă mai lucrez cu o jumătate de normă.

La venirea mea în şcoală am găsit un număr mare de elevi, la gimnaziu erau clase paralele, cu câte 30-36 de elevi fiecare. A fost o perioadă între 1970-1990 când şcoala a funcţionat şi cu clasele a IX-a şi a X-a, iar între 1988-1990 am avut şi clase de liceu seral.

Şcolile primare din cătunele Ştiuleţi, Negeşti, Sfoartea, Lespezea, Pucălăţeşti (actualul Runc) aveau şi ele un număr mai mare de elevi funcţionând cu câte două posturi de învăţători, majoritatea erau necalificaţi. Numai Şcoala din Ştiuleţi a avut tot timpul dascăli calificaţi, acolo lucrau soţii Olaru Vlase şi Teodora

267


(bucureşteancă stabilită aici prin căsătorie). Aceşti inimoşi dascăli s-au îngrijit să construiască un local propriu pentru şcoală şi au participat la campania de alfabetizare. Deşi condiţiile de viaţă în această zonă de munte erau grele, aceşti soţi dascăli au dat dovadă de spirit de sacrificiu, pe ei îi caracteriza optimismul şi dragostea pentru cei din jurul lor. Pentru calităţile lor, toţi oamenii din sat îi respectau şi le arătau multă dragoste. Au rămas şi ei doar o amintire frumoasă pentru cei care i-au cunoscut.

Treptat şi la celelalte şcoli de prin cătune au început să vină dascăli calificaţi, căci Abrudul continua să fie o pepinieră de învăţători pentru întreaga zonă. Avem în comună familii din care chiar şi câte doi copii au absolvit Liceul Pedagogic din Abrud: Burz Sofia şi Elisabeta, Pleşa Mariana şi Ancuţa. Voi enumera şi alţi absolvenţi: Popa Olimpia, Costea Cornelia, Ivan Aurelia, Pleşa Eva, Pleşa Ioan, Neag Viorica, Lazea Eufemia, Jurj Ancuţa, Jurj Liliana, Olar Larisa, Popa Daniela, Mocan Ancuţa, Paşca Mihaela. O parte dintre aceştia, din generaţiile mai tinere au urmat studii superioare şi lucrează în alte domenii.

Nu ar fi corect şi cinstit să nu menţionez că progresul în domeniul învăţământului s-a datorat sprijinului acordat de stat copiilor prin numărul aproape nelimitat de burse. Fără acest ajutor mulţi dintre noi am fi continuat tradiţia părinţilor, rămânând acasă să cultivăm cartofi şi să mulgem vaca…

Mişcarea demografică de după 1989 a produs schimbări şi în structura învăţământului din localitatea noastră. Prin plecarea la oraşe sau în zonele de câmpie a unor familii, populaţia şcolară s-a redus, au dispărut clasele paralele şi treptat a scăzut şi numărul de elevi pe clasă coborând chiar sub 10. Astfel în anul şcolar 2005-2006 în clasa a VIII-a erau doar 7 elevi, iar în 2006-2007 în clasa a V-a au fost înscrişi doar 11 elevi, majoritatea din familii de rromi. În anul şcolar în curs, 2007-2008, avem la şcoala din centru în clasele I-VIII doar 101 elevi.

La şcolile de pe cătune mai este câte un singur post de învăţător, iar numărul elevilor coboară uneori la limită. Şcoala din satul Lespezea nu mai funcţionează de 9 ani, în zonă locuind aproape numai bătrâni.

Privind retrospectiv aş putea spune că de-a lungul carierei mele didactice am avut multe satisfacţii şi împliniri. Întrucât şi soţul meu a lucrat ca profesor de matematică, pot spune că sarcina cea mai dificilă în pregătirea elevilor pentru examenele de admitere cădea pe umerii noştri. Dar am făcut acest lucru cu mult suflet, mai ales că este comuna mea natală, am muncit pentru „intelectualizarea” fiilor ei, pentru scoaterea ei din anonimat prin afirmarea acestor tineri.

Urmărind traseul educaţional al foştilor noştri elevi, avem

268


motive de satisfacţie, căci în ciuda greutăţilor materiale, cei mai mulţi s-au realizat profesional, sunt moţi de ispravă, poartă în suflet dragostea locurilor natale unde se întorc mereu la cei rămaşi acasă.

Localnicii au gospodării prospere, de la izvoare limpezi şi reci, prin cădere, şi-au tras apa în casă, mulţi au instalaţii sanitare moderne, ca la oraş. Sunt primitori şi chiar bucuroşi când au oaspeţi. Peisajul stâncos, sălbatic, conferă comunei noastre o măreţie aparte.

Între anii 1994-1998 şi 2004-2006 am fost director al şcolii. Am încercat să fac anumite lucrări de renovare a tuturor spaţiilor şcolare din localitate, deşi fondurile alocate nu erau tocmai generoase. Din 1994 internatul a fost închis deoarece clădirea respectivă, fiind într-un stadiu avansat de degradare, n-a mai primit aviz de funcţionare şi nici părinţii n-au mai acceptat să-şi lase copiii să locuiască în asemenea condiţii. Aşa că în 1995 am început lucrările de reabilitare la vechea clădire a şcolii cu aprobarea iniţială de a o transforma în casă de copii, cu regim de internat, însă n-am avut sprijinul autorităţilor locale de atunci, fapt pentru care după un an lucrările au fost sistate. Au fost reluate în ultima perioadă, însă nici acum clădirea nu s-a dat în folosinţă. Neexistând internat, elevii îndreptăţiţi să primească bursă primesc echivalentul acesteia în bani, iar cei care locuiesc mai departe de şcoală în perioada de iarnă mai stau pe la rude în apropiere.

În anul 2000 când a început să pătrundă calculatorul în şcolile din zona noastră am iniţiat un curs de calculatoare făcând contract cu o firmă din Craiova, prestatoare de servicii în domeniul calculatoarelor. Am adunat 58 de cursanţi; elevi, cadre didactice, angajaţi din comună, care au urmat timp de trei luni un curs de iniţiere contra unei taxe modice, iar la finalizarea cursului s-au ales cu câte o diplomă iar şcoala cu o donaţie de 6 calculatoare. Am amenajat apoi un cabinet de informatică şi am introdus la clasele V-VIII, ca disciplină opţională, informatica. A fost un prim pas, căci în 2003 am primit încă o donaţie de 20 calculatoare (second-hand) de la o firmă ce câştigase licitaţia pentru efectuarea unor lucrări de modernizare a şcolii, lucrări sponsorizate de o organizaţie caritabilă din SUA reprezentată de

269

Adriana Henderson”Învăţământul este cel mai important lucru din

viaţa unui om”


doamna Adriana Henderson – o româncă de suflet, plecată cu ani în urmă dincolo de ocean şi revenită pe aceste meleaguri cu fiica doamnei învăţătoare Florica Teodorescu şi a medicului Teodorescu. Suma adusă era destinată iniţial construirii unui cabinet medical în memoria doctorului Teodorescu, dar între timp cu sprijinul Primăriei, cabinetul se construise deja, aşa că s-a convenit ca cei 28.000 de dolari să fie destinaţi şcolii. Cu acest ajutor s-a făcut încălzirea centrală, s-au pus geamuri şi uşi de termopan, s-a amenajat în clădire un modern grup sanitar. Putem spune că odată cu aceste lucrări şcoala noastră, construită în 1978, acum a primit botezul civilizaţiei. Drept recunoştinţă, doamnei A. Henderson i s-a acordat de către Consiliul local titlul de „Cetăţean de onoare” al comunei iar o elevă i-a compus şi recitat o poezie omagială. A fost un moment de mare încărcătură emoţională. Aceste bune relaţii au continuat şi în anii următori.

În perioada 2005-2006 am derulat un proiect prin P.I.R. (Proiectul pentru Învăţământul Rural) sub genericul „Omul şi mediul în parteneriat” obţinând o finanţare de 9.103 RON. Această acţiune a fost benefică şcolii, deoarece elevii au dobândit multe cunoştinţe teoretice şi practice în ce priveşte protecţia mediului, iar pentru şcoală am achiziţionat aparatură de aproximativ 50 milioane lei: videoproiector, ecran de proiecţie, imprimantă multifuncţională color, cameră video, cu care am completat dotarea cabinetului de informatică şi pe care elevii au învăţat să le mânuiască cu pricepere. A mai fost împrejmuită curtea şi au rămas bani pentru o excursie cu tematică de mediu la Grădina Botanică din Cluj-Napoca şi la Grădina Zoologică din Turda.

Din 1994 sunt preşedinta subfilialei Scărişoara a Societăţii „Avram Iancu” fiind mereu prezentă la activităţile cultural-patriotice organizate de această societate.

Pentru întreaga activitate desfăşurată în slujba învăţământului, după pensionare mi s-a acordat Diploma de Excelenţă.

Mai am încă un motiv temeinic de mulţumire. Am o viaţă de familie plăcută, sunt căsătorită, soţul meu este profesor de matematică şi avem o căsnicie armonioasă. Unica noastră fiică, Delia, este asistentă medicală. Are doi copii, nepoţii noştri dragi.


270


IN MEMORIAM, SIMION COZMA (1931-1980)

REMUS HĂDĂREAN

Intrând pe Valea Stânişorii din Bucium Poieni, după ce ai trecut de casa Dubii la colţul căreia inscripţia de pe crucea de granit îi întâmpina pe cei ce se duceau la mină cu urarea Norocu bunu la băişagu, prima casă pe partea dreaptă te întâmpina şi-ţi atrăgea atenţia că e locuită de oameni vrednici, după ce ai cumpănit mărimea acesteia, târnaţul înfundat cu geam, cu dependinţe pe măsură.

Este casa în care s-a născut şi a copilărit Simi Cozma, normalistul chipeş cu podoabă de păr ondulat ce atrăgea privirile tuturor fetelor.

Deşi a avut o copilărie plină de privaţiuni – tatăl, întors de pe frontul de Est, bolnav grav, părăseşte cei 6 copii, plecând în lumea celor drepţi – Simi a fost toată viaţa un optimist.

Grea povară pentru mama Elena – Linuţa lui Dumitruţ – cum era cunoscută în sat. Provenită dintr-o familie – Jurca – în care fraţii erau cu studii superioare ori liceale, ea însăşi având 7 clase primare, a depus mari eforturi pentru a-şi purta copiii la şcoală – Simi a devenit învăţător, Todoruţ, inginer minier, iar Ion şi Şandru, maiştri minieri.

Pe Todoruţ l-am cunoscut bine, timp de trei ani, ascultând împreună, de primăvara până toamna, concertele broaştelor din bălţile din împrejurimile punctului de comandă, precum şi zgomotul asurzitor emanat de turbinele reactoarelor de pe aerodromul militar din Otopeni. Cu mare durere am aflat trecerea prematură în nefiinţă a blajinului camarad de armată, cel care, după terminarea stagiului silnic, a făcut studiile universitare în ale mineritului, devenind directorul unei societăţi miniere din Aninoasa.

Şi tot după satisfacerea stagiului militar şi-a desăvârşit Simion studiile la fără frecvenţă, în specialitatea limba română-franceză, specialitate în care a obţinut şi gradul didactic I, în anul 1979.

Revenit din armată, este încadrat ca profesor la Şcoala Elementară de 7 (8) ani din comuna Scărişoara, predând desenul, muzica şi limba română, timp de 25 de ani, îndeplinind şi funcţia de

271


director coordonator.Având un adevărat cult al muncii, se dăruieşte total şcolii,

sub directoratul său construindu-se două localuri de şcoală, precum şi un internat. În acelaşi timp, desfăşoară şi o bogată activitate culturală cu elevii şi sătenii, dirijând formaţiuni corale, punând în scenă piese de teatru, creând texte pentru brigada artistică, munca fiindu-i recunoscută prin acordarea de 4 medalii ale acelor ani.

Prea puternica-i ardere se stinge, însă, răpus fiind de o boală grea, în floarea vârstei, la numai 49 de ani.

A ţinut să fie înmormântat în satul căruia şi-a dedicat apostolatul, Scărişoara, fiind plâns de soţie şi rudenii, de sutele de copii, tineri şi vârstnici, de colegii din satele învecinate care l-au condus pe ultimul drum în acel sfârşit de vară, 25 august 1980.

Dar Simi n-a fost singur în toată perioada descrisă. Revenit la Scărişoara, în primăvara anului 1959, o răpeşte de la şcoala Gârda-Suceşti pe frumoasa Hersilia, colega de la Abrud din promoţia 1954, care îi va fi alături la bine şi la greu, aşa cum s-au legat în faţa preotului.

Din vremea tinereţii

ROŞIANCA DIETRICH HERSILIA (CĂS. COZMA)

Cine nu-şi aminteşte de ea? Erau vestite roşiencele prin eleganţa şi cochetăria afişate, însă Hersilia le întrecea pe toate. Şi pentru ca nicio şuviţă de păr să nu fie nelalocul ei, se uita pe furiş în oglinjoară şi în timpul orelor, încât,

272

La oglindă….


concentrată fiind asupra operaţiunilor de înfrumuseţare, nu-l auzea pe domnul profesor Voica apelând-o cu vocea joasă: Hersilia, Hersilia, până când colegele o aduceau la realitate, înghiontind-o. Ori pe domnul profesor Ilie Moşic, cel care-i transforma numele mitologic de soţie a lui Romulus în Hesiona, fiică a lui Maomedon, regele Troiei.

Domnul profesor Virgil Voica a mers mai departe, punând-o pe Hersilia în faţa oglinzii pe scenă, întruchipând-o pe atât de căutata şi interpretata eroină din poezia La oglindă a lui George Coşbuc.

Ca dăscăliţă timp de 36 de ani la Scărişoara, şi-a făcut datoria cu prisosinţă afirmând: Mi-am făcut datoria cât se poate de conştiincios pentru a nu-mi face soţul de ruşine – acesta fiind temeinic în tot ceea ce lucra – dar era şi în firea mea să am elevii bine pregătiţi şi mă simt fericită când îi întâlnesc pe cei care au ajuns învăţători, profesori, ingineri ori medici, dar şi pe cei cu alte meserii.

Şi pentru că nu omul este deasupra vremurilor, ci acestea îl domină, rămânând văduvă la vârsta de 44 de ani după o convieţuire de 36 de ani cu Simi Cozma, după o văduvie de mai mulţi ani, se hotărăşte să-şi alunge singurătatea recăsătorindu-se cu un alt fost coleg rămas văduv tot în anul 1980.

AUREL NARIŢA

Născut la 21.I.1929 în comuna Sohodol, satul Poiana, absolvent al normalei abrudene în anul 1951, după armată se reîntoarce în satul natal ca învăţător şi timp de 20 de ani ca secretar al Primăriei Sohodol şi viceprimar, iar din anul 1981, învăţător la Scărişoara până în anul 1990 când s-a pensionat.

Ceanu Mare, 15.V.08

273


DIN NEAMUL MAI MULTOR DASCĂLI ALBĂCENI, TRAIAN PETREA

REMUS HĂDĂREAN

Pe învăţătorul Traian Petrea, coleg de normală mai mic, l-am revăzut după vreo 35 de ani. Eram în trecere prin Albac şi duminică fiind, mi-am zis să intru la biserică, era vremea slujbei, dorinţa fiindu-mi stimulată de gândul ce mă stăpânea de multă vreme, de a-l vedea pe prietenul Sorin Todea, fost asistent sanitar şi devenit preot, luând locul tatălui său care se pensionase. Nici pe acesta nu-l mai întâlnisem de tot cam atâta vreme.

Intrând în curtea bisericii, mi-am cumpărat o mini-prescură de la un chioşc din incintă, aceasta trebuind a fi înmânată preotului în momentul blagoslovirii în faţa altarului. Mare mi-a fost surpriza când, înmânându-i prescura în timp ce mă miruia, a rostit: Se blagosloveşte robul lui Dumnezeu, Remus, în numele Tatălui, al Fiului şi al Sfântului Duh. Mă recunoscuse după atâţia ani. Cu siguranţă, dacă întâmplător aş fi trecut pe lângă el, nu l-aş fi recunoscut. În locul lui Sorin de odinioară, feciorul popii din Albac, frate cu Nelu, cel cu care am împărţit o cameră la părintele Oneţ din Arada, era un om robust îmbrăcat în haine preoţeşti, impunător prin barba-i stufoasă şi vocea gravă.

Tot aşa de surprins am rămas când, din strana cântăreţilor, a coborât Traian Petrea – pe acesta l-am recunoscut, fără ezitare, şi m-a poftit să iau loc alături de ceilalţi cântăreţi. Având reţinere, nedorind să mă expună atenţiei mulţimii care umplea incinta încăperii, m-a condus la un scaun din spatele stranei. Fiind multe parastase, după terminarea slujbei, la un semn al preotului, am intrat în altar. Ştiam din cele spuse la sfârşitul predicii că va trebui să se grăbească pentru că la Costeşti (cam 10 kilometri de urcuş) îl aşteaptă un bătrân bolnav pentru a fi împărtăşit. Nici cu Traian nu m-am revăzut, eu plecând într-ale mele.

De auzit, mai auzisem de Traian Petrea în câteva emisiuni radio, în care se făcea trecerea în revistă a întrecerilor aşezămintelor culturale săteşti pe diferite scene din ţară, fiind citat ca solist vocal şi dansator, precum şi instructor de dansuri şi alte formaţii.

Şi iată-mă, ajutat de o scrisoare a lui, încercând să-i schiţez

274


portretul şi să-l aşez pe panoplia dascălilor de pe Ape.Absolvent al seriei 1955, este repartizat la şcoala elementară

cu clasele I-IV Albac-Sohodol, sat aflat la 5 kilometri de centrul comunei.

Era fericit că a ajuns dascăl în satul bunicului său care a dat ţării doi dascăli – Nicolae şi Gheorghe Petrea, sat din care s-au mai ridicat doi dascăli din aceeaşi familie, fratele celor doi învăţători citaţi rămânând acasă, şi a şcolit doi dintre copii – pe Traian şi pe sora sa, căsătorită Stan.

Părinţii fiindu-le strămutaţi în Sângeorz, a fost găzduit de sora sa şi cumnatul Cornel Stan, cel care l-a povăţuit în prima zi de şcoală: Ai grijă să fii la oră fixă la şcoală, să nu fii rău cu copiii, pentru că învăţătorul este un adevărat inginer constructor al sufletelor umane, să nu fumezi în clasă şi să fii îngăduitor cu copiii.

Şcoala, o casă a unui sătean deportat în Bărăgan, o încăpere simplă în care erau trei bănci a câte 4 locuri şi un scaun.

La ora 9 când a ajuns la şcoală, îl aşteptau cei 11 copii înscrişi, însoţiţi de mamele lor, cu toţii bucuroşi că Traian, cel pe care îl cunoşteau şi multora fiindu-le rudenie, le va fi învăţător.

La şcoala din Sohodol a stat doar până în noiembrie când a fost transferat la o altă şcoală, în satul Rogoz, sat mai aproape de centru, unde îşi avea locuinţa. Şi aici, şcoala funcţiona tot într-o casă a căror proprietari erau deportaţi în Bărăgan.

La această şcoală a funcţionat până în octombrie 1956, când a fost încorporat în marină timp de 3 ani.

Revenit din militărie, a funcţionat la şcoala din

275

Cu elevii mei în faţa şcolii, 1962


Păltiniş până la pensionare.Satisfacţiile mari i-au venit de la foştii elevi care s-au ridicat,

ajungând mulţi dintre ei ingineri, medici, profesori, avocaţi şi economişti, precum şi meseriaşi destoinici.

Mari satisfacţii i-au adus formaţiile culturale atât cu elevii, cât şi cu adulţii pe care le-a instruit cu multă însufleţire, brigada artistică a elevilor şi soliştii vocali obţinând premiul I la multe concursuri.

Timp de 50 de ani a instruit o formaţie de dansuri pur moţeşti care a participat la toate concursurile desfăşurate la Cluj, Oradea, Bucureşti, Târgu Mureş, Hunedoara, Scorniceşti şi, mai ales la Constanţa, la Scoica de Aur, luând locul I.

În anul în care şi-a început activitatea de dascăl, pe raza comunei Albac, în zece din cele 16 sate, şcolile funcţionau în case particulare. Doar şcoala de centru, construită în anul 1915, având 4 săli de clasă, era mai încăpătoare şi corespunzătoare acelor vremuri, dar în curând depăşită. Dintre dascălii vechi îi aminteşte pe unchiul său Nicolae Petrea, cumnatul Cornel Stan şi preoteasa Ana Todea.

Şcoala din Păltiniş, construită în 1929 de vrednicul dascăl Remus Todea, avea două săli de clasă şi locuinţă pentru învăţători.

Dascălii, absolvenţi de Abrud, care au funcţionat în Albac în decursul anilor: Dumitru Resiga (director timp de 10 de ani), Nicolae Bancea la Potionci, Nicodim Costea, Petru Felea, Dumitru Popa, Viorel Candrea şi soţia Sabina – (n. Paşca).

C. Mare, 27. III. 2008

276


DE PE PLAIURILE LUI HOREA, ÎN CELE ALE LUI PAVEL DAN

REMUS HĂDĂREAN

Prin anii '61-'62, pe lista învăţătorilor care urmau să fie inspectaţi în vederea participării la examenul de definitivat se afla şi numele de Jurca Ana. Ajuns la Tritenii de Sus în ziua sorocită, nu mică mi-a fost mirarea că cea în cauză era soţia colegului de normală, Alexandru Jurca, mirare exprimată în faţa celor doi soţi pentru că Sandu nu mi-a pomenit nimic cu ocazia diferitelor întâlniri. Se vede treaba că n-a vrut să influenţeze mersul inspecţiei – am glumit eu. De fapt, nici nu avea motive de influenţare.

Reluând în zilele acestea caietul de note din acea vreme, constat că am renunţat la împărţirea paginii pe verticală, aşa cum o practicam de obicei – în partea stângă observaţiile pozitive, iar pe cea dreaptă cele negative –, recurgând la fotografierea desfăşurării lecţiei. Depăşind încet-încet emoţiile, am început să pun stăpânire pe metodologia şi conţinutul lecţiilor, inovând în ce priveşte materialul didactic prin interactivitate, scoţând cu prisosinţă în evidenţă preocuparea pentru participarea activă a elevilor pe tot parcursul orelor.

În cele două zile cât am stat la Triteni, aveam să pătrund în biografia tinerei familii, precum şi în atelierul de lucru al celor doi dascăli.

Cunoscându-se la munte, funcţionând în sate apropiate, Sandu la Arada Giurgiuţ, iar Ana la Albac-Păltiniş, s-au întâlnit la cercuri pedagogice apoi, la diferite petreceri organizate de dascăli şi Cupidon trăgea cu săgeata când dintr-o parte, când din alta. Se părea că idila începută va fi clătinată de ceva: Samson Bota, director în Arada, transferându-se la Tritenii de Jos – raionul Turda, îl convinge şi pe Alexandru Jurca să-l urmeze, astfel că Sandu ajunge dascăl la Tritenii de Sus. Locul săgeţilor este luat de scrisori şi după un an, inevitabilul se produce – căsătoria – Ana

277

Ana Jurca (n. Nicola)


urmându-şi soţul.Alexandru Jurca este numit director al şcolii elementare de 7

ani din satul amintit, unde începe lupta titanică de construire a unui local nou de şcoală. Nu se poate lăsa mai prejos de fostul său director de centru de la Arada, devenit director de centru la Tritenii de Jos şi care, după ce coordonase construcţia mai multor şcoli pe raza comunei lui Horea, a reluat aceeaşi preocupare şi în satul lui Pavel Dan.

Şi Sandu mai avea un atu, sprijinul colegei Ana care ţinea evidenţa strictă a materialelor de construcţie şi a mobilizării sătenilor pentru prestaţia în muncă la noua zidire. Aşa s-a ridicat noua şcoală şi căminul cultural, lăcaş de cultură în care tot Ana a avut un rol deosebit în îndrumarea formaţiunilor artistice.

Dar cei doi tineri familişti în viaţa cărora apăruse şi primul fecior, Alexandru, nemulţumindu-se cu condiţiile în care locuiau, pe cheltuială proprie au renovat o casă părăsită, asigurându-şi confortul necesar unor dascăli, fapt de care m-am convins în toate vizitele care au urmat.

Este de remarcat modul de acomodare la noile condiţii a celor doi soţi moţi veniţi din vârful munţilor, dârzenia cu care s-au impus prin profesionalism şi dăruire, bucurându-se de dragostea şi preţuirea celor din Triteni.

De remarcat şi spiritul în care şi-au crescut cei doi fii: în egală măsură îndrăgostiţi de plaiurile străbune moţeşti, dar şi faţă de ţăranii în mijlocul cărora s-au născut şi şi-au petrecut primii ani de viaţă, cei din preajma lui Urcan Bătrânu, ani pe care Pavel Dan i-a zugrăvit în culori aşa luminoase.

Îmi mărturisea Sandu jr. când ne-am cunoscut: mi-e tot atât de drag să folosesc dialectul moţilor, cât şi al celor de pe Câmpie, să cunosc istoria şi cultura atât a unora, cât şi a altora.

După 12 ani de activitate la Tritenii de Jos, familia Jurca se transferă la Câmpia Turzii – Sandu educator la Casa de Copii şcolari, iar Ana învăţătoare la Liceul Pavel Dan, locuri unde vor munci cu aceeaşi pasiune şi de unde se vor pensiona.

Mare păcat de trecerea în nefiinţă atât de prematură a colegului Alexandru Jurca, trecere asupra căreia şi-a pus pecetea cu siguranţă, pierderea unui fiu în deplină maturitate, într-un accident stupid, montan.

Edificatoare este şi aprecierea făcută de directorul liceului Pavel Dan din Câmpia Turzii, Ioan Tulai, unde Ana şi-a desfăşurat cei mai mulţi ani de activitate.

Ceanu Mare, 1 III. 2008

278


** *

În anul 1975, doamna Jurca Ana a fost transferată de la şcoala generală Triteni, judeţul Cluj, la actualul Liceu Pavel Dan, pe postul de învăţătoare, iar soţul dânsei la Casa de Copii Şcolari.

De la începutul activităţii, în unitatea noastră şcolară s-a dovedit a fi un dascăl de excepţie prin dăruirea, pasiunea şi hărnicia cu care lucra cu elevii la clasă şi în activităţile extraşcolare. S-a încadrat repede în colectivul de cadre didactice de la liceu, câştigând încrederea conducerii şcolii şi aprecierea colegilor.

Rezultatele foarte bune obţinute la clasă, spiritul de iniţiativă, de dăruire, de abnegaţie a determinat conducerea şcolii să fie aleasă în Consiliul de Administraţie al Liceului Pavel Dan. În această calitate, s-a implicat în rezolvarea unor probleme administrative şi de învăţământ, participând la înscrierea elevilor în clasa I şi la repartizarea lor pe clase.

Spiritul de dreptate a caracterizat întreaga activitate a doamnei învăţătoare. Colaborarea foarte bună cu colegele şi cu părinţii elevilor a fost factorul principal în obţinerea, an de an, a unor rezultate foarte bune în munca de formare şi educare a copiilor.

Dornică de perfecţionare, şi-a luat gradul II în anul 1974 şi gradul I în 1977. Pentru merite deosebite, doamna învăţătoare a fost premiată şi distinsă cu diplome şi cu titlul de Învăţătoare evidenţiată, primind medalia cu Ordinul nr. 7650 din 20 iunie 1989.

Datorită calităţilor excepţionale de dascăl, de slujitor al şcolii, doamna învăţătoare Ani a fost aleasă Responsabila Comisiei metodice a învăţătoarelor din şcoală, iar Inspectoratul Şcolar Judeţean a numit-o responsabila Cercului Pedagogic a învăţătoarelor din Câmpia Turzii şi din zonă.

În această calitate, s-a achitat onorabil de sarcinile primate, contribuind la modernizarea şi perfecţionarea unui învăţământ de calitate. Activitatea desfăşurată de doamna învăţătoare s-a extins şi în afara clasei, organizând serbări şcolare, participând cu formaţii de dansuri, brigăzi artistice, grupuri vocale, la concursurile organizate la nivelul oraşului. Elevii pregătiţi de dânsa au luat multe premii datorită pregătirii lor, a pasiunii şi hărniciei doamnei învăţătoare.

Desigur, activitatea doamnei Jurca Ana, nu pot, chiar dacă

279


aş vrea, să o încadrez în câteva pagini. Conştientă tot timpul de menirea dascălului, doamna învăţătoare s-a implicat energic şi responsabil în îndeplinirea tuturor obligaţiilor şcolare şi extraşcolare, bucurându-se de aprecierea unanimă a elevilor, părinţilor şi cadrelor didactice.

Nimic nu este mai plăcut pentru un dascăl decât faptul că este îndrăgit, iubit şi apreciat de colectivitatea din care face parte.

Prof. Ioan Tulai – director al Liceului Teoretic din Câmpia Turzii

în perioada 1974 – 1990.

280


O DESCENDENTĂ A LUI HOREA

ÎNVĂŢĂTOAREA ANA NICOLA (CĂS. JURCA)

Născută în inima Munţilor Apuseni, în comuna Albac-Păltiniş, la 26 martie 1939, pe Valea Arieşului, un loc care musteşte de sfinţenie şi frumuseţe, pe cursul apei limpezi de cristal, acolo unde mi se părea că sunt mai aproape de Dumnezeu.

Acolo, în vârf de deal, erau două clădiri înconjurate de o livadă cu pomi. Una dintre clădiri a fost încredinţată de părinţii mei şcolii cu clasele I-IV – Şcoala Elementară Păltiniş II, cu condiţia de-a fi repartizată fiica lor ca învăţătoare atunci când avea să devină dăscăliţă, adică în anul 1957.

Dorinţa s-a împlinit, dar numai pentru doi ani, până în toamna anului 1959, când am plecat la ţară, pe meleagurile Turzii, în urma căsătoriei cu învăţătorul Emil-Alexandru Jurca.

Pe valea Arieşului se ajunge uşor de la Câmpeni la Albac, apoi pe valea Arăzii (azi Horea), satul lui Horea şi casa lui păstrată pe o coastă înaltă, aproape de culme – Fericetul.

Horea, cu numele lui adevărat Nicola Vasile, zis Horea, pentru că ştia să horească frumos, şi Ursu, fiindcă era puternic ca un urs.

În Munţii Apuseni, ori pe unde ai pătrunde în cetatea lor – intri deodată în ţara marilor bogăţii naturale, a frumuseţilor firii, dar şi a suferinţelor milenare din trecut, în vatra numeroaselor răscoale.

Oraşul Câmpeni evocă răscoalele lui Horea căci de aici au pornit ele, pentru eliberarea de iobăgie a întregii populaţii transilvănene, cum intenţionau capii răscoalei.

Se ştie că aceste răscoale ale ţăranilor din Munţii Apuseni, care s-au extins apoi peste tot, având ecou până la graniţele ţărilor româneşti şi dincolo, până la graniţele Ungariei şi peste ele, au zguduit din temelii nobilimea din Transilvania, care a înecat răscoala în sânge, dar nu a putut să ucidă spiritul ei ce s-a menţinut viu şi s-a transmis urmaşilor.

Mereu revine în sufletul meu trecutul şi pot să spun că acasă mă simt doar în munţi, în munţii mei. Ei sunt nu ca o scrisoare sau ca un ziar desfăcut pe masă. Ei sunt ca o carte cu file multe, cu legătură grea, care se cere răsfoită, desluşită, pe îndelete, cu

281


trudă, când prin văi sonore, când pe coaste împădurite, prin păduri înflorite ori pe creste cu vânt proaspăt şi tare, şi această carte e plină de taine ale firii, ale omului, ale pământului, ale vieţii. Oriunde ai deschide această carte, ea cântă, grăieşte, şopteşte, ori e luminoasă, câteodată mohorâtă, întotdeauna însă uimitoare. Oricât ai spune, este prea puţin! Toate acestea, nu ca cititorul să-şi facă idee de Munţii Apuseni, ci să-i vină ideea că ar fi un lucru bun să-i vadă cu ochii proprii şi să le bată drumurile, să le admire priveliştile, să se bucure de aşezările oamenilor şi de inima lor caldă.

Ca tânără învăţătoare, în satul meu natal, aveam ani puţini, dar suficienţi ca să iau aminte la lumea ce mă înconjura. Eram mulţumită că Dumnezeu m-a iubit pe mine, m-a ajutat să devin învăţătoare, cu postul chiar în casa părintească, mi-a dăruit lumina minţii şi puterea de a-i face pe cei mici, inclusiv pe fratele meu mai mic, Petrică, care era atunci în clasa a II-a, să cunoască tainele cărţilor.

Pe vremea aceea, viaţa moţilor, viaţa consătenilor mei, era destul de grea, iar şcoala dispunea de resurse materiale modeste. Nimeni nu poate contesta acest lucru. Lipseau unele cărţi, lipseau materialele didactice, copiii erau slab îmbrăcaţi etc.

Situaţia s-a schimbat. Acum comuna Albac a devenit o zonă turistică montană deosebit de căutată, unde mulţi locuitori şi-au făcut pensiuni. Aici se practică sporturile de iarnă, dar şi drumeţiile pe timp de vară în aerul ozonat al întinselor păduri de conifere. În apropiere, se găseşte Gheţarul de la Scărişoara, monument al naturii, dealul Fericet cu casa-muzeu şi monumentul lui Horea, cele două mănăstiri situate la intrarea în comună etc. În centrul comunei se găseşte o minunată biserică, pictată cu măiestrie. Această biserică este zidită din cărămidă, pe locul vechii biserici din lemn în care Horea îşi aduna poporul, iar marele poet Octavian Goga a scris o poezie pe această temă, Bisericuţa din Albac.

Rămân plăcut impresionată în fiecare an când revin la Albac şi constat că, dacă înainte locuitorii se îndeletniceau cu prelucrarea lemnului şi cu creşterea animalelor, în ultimul timp, mulţi dintre localnici s-au dedicat unei bune organizări a locuinţelor pentru dezvoltarea turismului rural.

Revin la situaţia de pe vremea apostolatului meu în locurile natale şi pot să spun, în continuare, că nu-mi era uşor nici mie ca învăţătoare, dar elanul tinereţii de atunci îşi spunea cuvântul.

Zi de zi coboram la centru, în Albac, unde desfăşuram activităţi culturale. Ziua le împărtăşeam copiilor de vârstă şcolară

282


mică tainele ştiinţelor, după-masă făceam activităţi culturale. Serile mă deplasam la cei în vârstă, pentru a-i învăţa să scrie şi să citească.

Nu era uşor, fiindcă distanţele erau mari, prin ploi şi vânt, iar iernile prin zăpadă (care depăşea uneori o jumătate de metru). Nu eram scutită nici de recensământurile populaţiei sau ale animalelor.

În fiecare an am fost vizitată la clasă de oameni competenţi din Inspectoratul Şcolar Câmpeni.

Un gând aparte, de pioasă recunoştinţă, port învăţătorului Costea Nicodim care, la venirea mea aici, m-a primit aşa cum se primeşte un tânăr învăţător, aşa cum şi eu şi soţul meu, Sandu, în calitate de director de şcoală la Triteni, primeam pe cei nou-veniţi.

Cu domnul Costea Nicodim descifram cântece pentru şcolari pe care le prezentam cu ei la serbările şcolare.

Am trăit atunci nostalgia anilor de şcoală ca elevă în Albac, când aveam pe distinsul învăţător ca director şi profesor de muzică. Era pentru mine ca un părinte spiritual, mă încuraja şi mă aprecia, iar eu îl ajutam la pregătirea serbărilor şcolare, cântând pe placul dânsului. Mă înzestrase Dumnezeu şi cu o voce frumoasă.

După plecarea mea pe alte meleaguri, la Triteni, cursurile de la Şcoala Elementară Păltiniş II se desfăşurau în altă locaţie.

În fiecare an, când mergeam pe meleagurile natale, treceam şi pe la şcoală. În urmă cu trei ani, în 2005, împreună cu soţul meu şi cu Delu, băiatul nostru, la vechea şcoală am găsit totul pustiu şi uşi deschise. În sertarul unei vechi catedre, registrul de procese-verbale de inspecţii şi registrul de prezenţă nu numai că erau răvăşite, cu file rupte, dar, minunea secolului: am găsit numai procesele-verbale în urma inspecţiilor ce mi s-au făcut la clasă. Mă aşteptau pe mine. Le-am luat şi le păstrez acasă, sunt amintiri de mare preţ, de asemenea şi registrul de prezenţă.

La Triteni, satul natal al scriitorului Pavel Dan şi al solistului Ion Cristureanu, ne-am confruntat cu alte probleme: când ploua, circulam cu greu prin sat, cu cizme de cauciuc, fiindcă noroiul ajungea uneori până la glezne. Intram cu cizmele în noroi şi ieşeam cu greu, trăgându-le cu mâinile.

Cursurile se desfăşurau în trei clădiri – casa parohială şi două clădiri, foste locuinţe ale unor ţărani din sat mai înstăriţi.

Ne-am pus pe treabă serioasă şi, în foarte scurt timp, sub îndrumarea soţului şi a mea, s-a construit o clădire modernă şi frumoasă, un gard de cărămidă care o împrejmuia, am înzestrat-o

283


cu mobilier şi material didactic. Tot în acea perioadă, sub îndrumarea noastră, s-a construit căminul cultural din sat.

Cu cheltuială proprie am renovat una dintre clădirile vechi, unde funcţiona o clasă de elevi, fostă locuinţă a celui mai înstărit din sat – Pintea.

Am făcut aceasta pentru a avea condiţii decente de viaţă la ţară şi cu gândul de-a fi despăgubiţi, dar n-a fost să fie. Am modificat interiorul, am pus uşi şi geamuri noi, am introdus gazul metan, apa şi curentul electric etc.

Fără să primim nicio despăgubire, clădirea a rămas, după plecarea noastră prin transfer la Câmpia Turzii, local de grădiniţă.

Am rămas bucuroşi şi mulţumiţi de respectul localnicilor şi al elevilor noştri pentru activitatea depusă cu plăcere, cu spirit de abnegaţie şi, în acelaşi timp, cu energie şi pasiune în munca instructiv-educativă.

N-au fost activităţi în şcoală şi în afara şcolii cu tinerii şi cu organizaţia de femei la care să nu participăm. Am pregătit şi am prezentat multe serbări cu elevii, cu tinerii, cu femeile şi chiar cu oamenii în vârstă, la serbările şcolare locale şi la diferite concursuri organizate pe plan local şi raional: dansuri, coruri, brigăzi artistice etc.

La Triteni mai reveneam uneori cu ocazia unor nunţi, botezuri, dar şi cu ocazia unor evenimente mai triste. Reîntâlnirea cu oamenii de aici era o sărbătoare, atât pentru noi, cât şi pentru ei. Fiecare se manifesta fie cu bucurie, fie cu lacrimi. Mi-am dat seama atunci mai bine că dascălul este ca o icoană.

Profesia de dascăl are o nemurire a ei. Elevii te poartă dincolo de limitele biologice ale generaţiei căreia îi aparţii, atât prin ceea ce au asimilat din tine în propria lor persoană, cât şi de fiecare dată când, din apele curgătoare ale timpului, scot năvoade încărcate cu amintiri.

Azi, dacă stau să fac bilanţul, ajung la concluzia că dăscălia este tot trecutul meu. Plăcerea de a fi dascăl n-a putut fi egalată cu nimic altceva.

În anul 1975, prin transferul nostru la Câmpia Turzii, eu la Liceul Pavel Dan, iar Sandu la Casa de Copii Şcolari, ne-am făcut meseria în continuare cu plăcere şi pasiune, această meserie de meşter al sufletului omenesc în devenire, o meserie frumoasă.

Am devenit, după terminarea Liceului Pedagogic din Abrud, un autodidact pentru mulţumirea mea.

Am căutat să mă autoperfecţionez, luându-mi în anul 1974 gradul II, iar în 1977 gradul I.

284


În decursul activităţii am fost premiată şi distinsă cu diplome, de asemenea cu titlul de Învăţătoare Evidenţiată.

N-am uitat niciodată sfatul părinţilor mei, precum şi al profesorilor mei: Să umbli frumos prin lume cu cinste şi omenie!

Zeci şi zeci de ani, totul a mers bine, chiar foarte bine. În casă cu soţul meu şi cu cei doi băieţi, Delu şi Marius, au fost clipe frumoase, fericite, de mulţumiri şi succese, mai ales că băieţii au fost cuminţi şi au învăţat bine. Au ajuns ingineri, terminând Institutul Politehnic din Cluj-Napoca. Totul mergea ca pe roate.

Ne-am mutat şi noi la Cluj-Napoca unde ei erau directori de firme. Am vândut locuinţa din Câmpia Turzii şi ne-am cumpărat alta în Cluj-Napoca, visul meu încă din copilărie realizându-se.

Însă, într-o zi nefastă, într-un accident montan, Marius şi-a pierdut viaţa, rămânând în urma lui părinţii profund îndureraţi, precum şi fratele lui, Delu, şi Răzvan, urmaşul lui, un copilaş de doi ani, atunci, un copilaş nespus de drăgălaş. De atâta durere inima soţului meu – mult prea bun –, a cedat!

Nici în cele mai negre vise nu mi-ar fi trecut prin minte că vom trăi asemenea clipe. Mărturisesc că nu găsesc cuvinte îndeajuns de potrivite şi chiar dacă aş face-o, oricare ar fi, ele nu vor putea nici să exprime ceea ce simt, nici să-mi aducă un strop de alinare, mie şi băiatului meu, mult prea bun şi drag, Delu. Plecarea lor a lăsat un gol imens în inima şi mintea noastră.

Acum trăiesc doar pentru ce mi-a mai rămas, fiul meu cel mare şi nepoţii, Alex şi Răzvan.

Cluj-Napoca, la 21 februarie 2008.

285


Ultima zi de şcoală la Liceul „Pavel Dan” din Câmpia Turzii, cu ultima serie de elevi

286


BARBU N. TODEA, ÎNVĂŢĂTOR ŞI STAROSTE, ALBAC-CIONEŞTI

IOAN BEMBEA

S-a născut la 18 august 1949 în comuna Albac, jud. Turda din părinţii Cornel, învăţător şi Dorina, croitoreasă şi casnică. A fost cel mai mare dintre cei 5 copii ai familiei Todea.

Face şcoala primară în satul Cioneşti unde îi are învăţători pe Dorina Oargă şi Viorel Candrea, iar ciclul II la Şcoala Elementară cu clasele I-VIII din Albac. Păşeşte pe urmele tatălui său pentru a se face învăţător şi se înscrie la Liceul Pedagogic din Abrud pe care îl termină în 1969. În toţi anii de liceu va locui la internat, fiind bursier ca şi toţi colegii săi. Aici leagă trainice prietenii, cunoaşte bucuriile, dar şi neajunsurile vieţii de internist. Are şansa de a locui într-un internat nou, modern, construit pe locul de săniuş al elevilor din generaţiile anterioare şi la câţiva metri de Cetăţuia Abrudului, locul vechiului castru roman din Alburnus Minor. În toate iernile a participat la săniuş şi a schiat pe Ştiurţ în compania unor colegi şi colege.

În perioada liceului, a făcut parte din mai multe formaţii artistice şi sportive participând la concursurile organizate între licee în acea perioadă.

Din toţi anii de şcoală şi de liceu au rămas doar dulci amintiri.

287

Barbu N. Todea (în dreapta), împreună cu soţia, sora şi cumnatul său


Îşi începe cariera didactică în septembrie 1969, fiind repartizat la Şcoala din Albac-Sohodol. De aici pleacă să-şi satisfacă stagiul militar la o unitate de vânători de munte din Brad şi se întoarce la aceeaşi şcoală unde va lucra până în 1975. Din acest an se transferă ca învăţător titular la Şcoala cu clasele I-IV Albac Cioneşti II. Dând dovadă de hărnicie şi competenţă, este avansat pe funcţia de director-adjunct pe probleme educative şi Comandant-instructor de pionieri la şcoala de centru, începând cu anul 1977. La această unitate şcolară va funcţiona până în anul 1999 (până la sfârşitul secolului şi al mileniului). Din anul 2000, lucrează simultan la patru clase la Şcoala Cioneşti I.

Această aşezare este foarte veche. Începuturile şcolii nu sunt cunoscute. În mod aproape sigur ,a existat o şcoală confesională, modestă, pe lângă biserică, preotul fiind şi dascăl. Arhiva existentă începe doar cu anul 1919, de când s-a introdus învăţământul românesc de stat. Aici au muncit dascăli valoroşi ce au intrat în memoria colectivă a sătenilor, ca Remus Todea, Nicodim Costea, Emil Culda, Elena Anca, urmând ca generaţiile viitoare să păstreze memoria altor dascăli ce merită această cinste.

Pe teritoriul comunei Albac, la şcoala de centru, se învăţa până în clasa a X-a şi mai existau încă 10 şcoli pe sate cu clasele I-IV, majoritatea cu câte două posturi de învăţător. Azi abia mai supravieţuiesc 8 şcoli cu câte 4-5 elevi. Doar şcolile din Cioneşti şi Rogoz mai au peste 10 elevi.

Şcoala din Albac-Centru a sărbătorit, prin ample manifestări, în 1980, bicentenarul existenţei sale. Aproape sigur, a luat fiinţă datorită strădaniilor lui Gheorghe Şincai, ca şi şcolile din Câmpeni, Bucium şi Bistra.

La Şcoala din Cioneşti, unde lucrează în prezent, s-a dovedit a fi un bun învăţător, dar şi un manager priceput şi activ; a reparat-o de câte ori a fost nevoie, a împrejmuit-o, a îmbogăţit biblioteca şcolii cu cărţi primite din donaţii şi, din două săli de clasă, a amenajat o sală de sport. Prin hărnicia sa, a atras atenţia celor din jur astfel încât a fost dat la televizor în două rânduri la ora de ştiri.

S-a implicat şi în viaţa social-politică a localităţii. În 1989, a fost primul preşedinte al FSN, iar din 1992 este consilier local din partea Partidului Ecologist Român.

Domnul învăţător Barbu Todea este cunoscut în comună, precum şi în împrejurimi, ca un vestit staroste la nunţi şi mare animator la petreceri prin calităţile sale de iscusit hâtru şi pentru că ştie un mare număr de bancuri pe care le plasează întotdeauna

288


la momentul potrivit. Are calitatea de a fi un fin observator şi de a crea situaţii comice, mai ales satirice, pornind de la trăsăturile negative de caracter ale unor oameni. A compus el însuşi o mulţime de bancuri pe care doreşte să le adune într-un volum. Ziarul Monitorul de Alba, din 10 februarie 2008, îi consacră o pagină întreagă şi, printr-un titlu de o şchioapă, învăţătorul din Albac este denumit Regele bancurilor din Munţii Apuseni.

Este mereu prezent, îmbrăcat în costum naţional, la serbările date cu ocazia diferitelor evenimente.

A practicat şi sportul, fiind membru al echipei de volei Cerbul Albac, participantă la competiţii de nivel judeţean şi chiar naţional cu rezultate foarte bune, cum însuşi declară şi ne mai spune: Am acasă o întreagă arhivă de ziare unde am apărut ca participant la concursuri…

Iată ce ne mai relatează în continuare:

Cu toate ocaziile, îmi exprim mândria de a fi dascăl pregătit şi format la Liceul Pedagogic din Abrud. Toată stima şi consideraţia mea pentru profesorii care ne-au pregătit. Vă felicit pentru iniţiativa de a scrie o carte despre absolvenţii Şcolii de dascăli din Abrud.

Am încercat şi pretind că am şi reuşit să ţin pasul cu noul în meseria noastră, dar nu mai simt acel entuziasm şi parfum al dăscăliei din perioada primilor ani de învăţământ, mi se pare că nici copiii, nici colegii şi nici părinţii nu mai sunt aceiaşi; nu mai există respectul şi educaţia acelor ani. Totul s-a diluat, trăim într-o lume nebună parcă pusă pe autodistrugere. De aceea mi-a venit ideea de a scrie câteva versuri despre ceea ce simt, pe care le-am recitat colegilor cu ocazia unei petreceri organizate de sindicat:

NOSTALGIE

Mă gândesc cu nostalgie la toţi anii ce-au trecutŞi regret că nu se poate să o iau de la-nceput.Să mă-ntorc la anii-n care noi eram educatori,Iar elevii erau harnici, educaţi şi silitori.

Azi mă simt ca o planetă ce-a sărit de pe orbităŞi se-nvârte fără ţintă pe o pistă rătăcită, Iar elevii biete astre, ce nu îşi mai află loculŞi pe toţi acum se pare că ne-a părăsit norocul.

Internet, calculatoare, xerox, fax-uri, câte toateAu invadat viaţa noastră, aş zice… chiar peste poate.Şi fără să ne dăm seama în curând vom deveniServitori fără scăpare ai acestor „jucării”.

289


Elevii citesc lectură numai de pe internetŞi reguli de comportare… le servesc de la pachet.Din televizor şi filme, din viaţa de zi cu ziÎnvaţă şi ei, sărmanii, să nu mai fie copii.

Ei nu se mai joacă-n curte „că cine se joacă-i prost”Şi nu mai citesc nici basme, nici lecturi că n-are rost!Nu mai cântă nici din fluier, din tulnic sau clarinet,Ci cântă numai manele găsite pe internet.

Dascălii, sărmanii, umbre, simţind că ne-am înecatPrivind cum se prăbuşeşte un sistem prea alertatŞi azi… fără rezultate ne trudim spre a clădi, Ceva care se dărâmă; o şcoală fără copii.

Şi copii fără de şcoală cu părinţi îmbătrâniţi De necazuri şi de lipsuri, şi de vremuri depăşiţi.Asistăm pe scena lumii la un spectacol grotescŞi de-aceea în vechi vremuri să mă-ntorc… eu îmi doresc.

Cu stimă şi respect, Învăţător Barbu N. Todea,

Şcoala cu clasele I-IV, Albac Cioneşti, Telefon, fax: 0258777107

Albac, 31 martie 2008

E tare trist ca după 18 ani de societate nouă, capitalistă, primul preşedinte al F.S.N. din Albac să fie atât de dezamăgit de evoluţia societăţii româneşti. Şi nu e singurul care gândeşte aşa, sunt mulţi, nimeni nu ştie cât de mulţi, poate mai mulţi decât bănuim. Şirul nesfârşit de greve şi de manifestaţii de protest ce se ţin lanţ, este o dovadă că populaţia, în proporţie covârşitoare, nu o duce tocmai bine. Nu fax-ul şi calculatorul sau internetul sunt de vină. Marea tragedie e că avuţia bietei ţări a căzut pradă la nemernici sau a fost vândută aproape pe nimic la străini. În presă este vehiculată bănuiala că fabricile, uzinele şi terenurile vândute au fost evaluate la preţuri atât de mici fiindcă au fost mari comisioanele pentru cei din comisiile care au decis înstrăinarea lor. Ne pricepem de minune să demolăm. Dar sub aspect moral? Drepturi furate, prin lege, din banul public. La bugetari (plătiţi de stat, din banii noştri ai tuturor), raportul între salariul minim şi cel maxim este de 1 la 72 şi era cândva 1 la 6…Îndată după 1989, salariile au devenit confidenţiale, nu mai trebuie să ştie turma cât (îşi) ia şeful.

Ca să nu ne umplem sufletul de amar, mai bine să vorbim

290


despre lucruri mai plăcute. Să evadăm iarăşi în lumea şcolii şi în atmosfera plină de veselie a copiilor şi a copilăriei.

Ne scrie colegul nostru, Barbu Todea, că, din 1977, a fost detaşat pe postul de director-adjunct pe probleme educative la şcoala de centru. Este ştiut că, pe un astfel de post, erau numite persoanele cele mai active, mai dinamice în organizarea activităţilor extraşcolare cu elevii. Bănuiesc că a fost perioada sa cea mai productivă, dar nu ne spune niciun cuvânt despre activităţile organizate cu elevii şi pionierii în acea perioadă. Avem încă o anumită reţinere, o teamă de a nu fi arătaţi cu degetul de oportuniştii de azi şi etichetaţi, uite un comunist, dacă spunem că am făcut pentru elevi şi multe lucruri bune, că atunci s-a făcut o şcoală de calitate. În zilele noastre, sinceritatea îţi poate aduce anumite prejudicii, multe adevăruri nu dau bine să le spunem. Din materialele primite de la colegi constat că se evită menţionarea activităţilor extraşcolare cu elevii, deşi ele au avut, pentru mulţi, un rol important în formarea personalităţii copilului şi chiar în conturarea profesiei din anii maturităţii.

Participarea elevilor la viaţa cultural-artistică prin festivalurile anuale Cântarea României şi la activităţile sportive prin Daciadă oferea tineretului şcolar mari posibilităţi de afirmare şi constituia o largă bază de selecţie, pardon, de casting, cum se spune acum, pentru elitele din domeniu. Am asistat, ca membru al juriului, la foarte multe spectacole date de elevi. Era o mare plăcere să vezi atâţia copii frumoşi şi talentaţi trăind bucuria de a cânta pe o scenă şi de a fi aplaudaţi. Copiii uită mii de lecţii, dar nu uită toată viaţa ocazia avută de a debuta cu o poezie sau un cântec la o serbare şcolară sau la un festival.

Prin organizaţia pionierilor, elevii erau mobilizaţi să adune plante medicinale specifice unor localităţi. Erau îndrumaţi cum să le usuce. Delegaţii de la Plafar (plante farmaceutice) treceau periodic pe la şcoli şi preluau plantele medicinale pe care le plăteau. Pionierii aveau la nivelul unităţii, dar şi pe fiecare detaşament în parte, un plan economic valoric pe care îl realizau din valorificarea deşeurilor de hârtie, a fierului vechi sau a sticlelor reutilizabile. Ce putea fi rău în astfel de activităţi?

În timpul vacanţelor, foarte mulţi elevi plecau în excursii şi tabere şcolare. La mare era vestită tabăra de la Năvodari. O parte din elevi mergea gratuit, alţii plăteau procentual, în funcţie de veniturile părinţilor. Chiar şi cu plata integrală, contribuţia era mică, preţurile erau stabilite de stat, fără adaosurile comerciale practicate acum de tot felul de intermediari.

291


O mare valoare educativă, stimulativă, o aveau recompensele morale, diplomele, insignele sau tresele acordate de Comandantul instructor de unitate în cadrul cel mai solemn, la serbările de sfârşit de an, de faţă cu părinţii, cu întregul colectiv al şcolii, în prezenţa autorităţilor locale. Pentru un copil, nu era puţin acest lucru, parcă prindea aripi, simţea că toată truda lui de un an de zile nu a fost zadarnică. Era satisfăcută setea lui de afirmare. Foştii noştri şcolari păstrează ca amintiri dragi simbolurile pionieriei, cravata, şnurul roşu de comandant de unitate, pe cel galben sau albastru de comandant de detaşament, mai păstrează prin dulapuri sau pupitre diplome, trese sau insignele pioniereşti.

Şi instructorii comandanţi, cadre didactice, aveau un costum specific, albastru închis cu nasturi metalici strălucitori, cu epoleţi, şnur alb şi insignă specifică.

Aceasta a fost voinţa politică şi comanda socială a acelor vremuri, iar noi ne-am conformat. Nu cred că e cazul să negăm ce am făcut şi nici să ne fie ruşine de ce s-a făcut cu folos pentru elevi.

Venind vorba de voinţă politică, participam odată la o instruire militară, iar comandantul unei mari unităţi de tancuri cu tâlc ne explica de ce turela tancului se poate roti 360 de grade – ca să poată trage în direcţia în care se primeşte ordin. Prin anii ’70, strategia de apărare a ţării consta în înarmarea întregului popor. Deşi făceam parte din Tratatul de la Varşovia, turela tancului se putea roti uşor pentru a trage, dacă e nevoie, spre răsărit.

S-a întors şi în învăţământ turela. Acum este o altă voinţă politică, o altă comandă socială. Suntem martorii unor mutaţii demografice majore, inerente progresului general al societăţii. Vrând-nevrând, trebuie să le acceptăm şi să ne adaptăm noilor condiţii şi să mergem mai departe cu încredere în viitor. Ce a fost rămâne de domeniul trecutului şi îl consemnăm, cu bune, cu rele, ca o curiozitate pentru cei ce vor veni după noi.

Nu-i aşa, stimate coleg Barbu, că ai fi avut multe de spus despre isteţii şi harnicii copii din Albac? Fă-o, eventual, într-o detaliată monografie a şcolii şi trimite-mi şi mie un exemplar sau invită-mă la lansarea cărţii.

VIAŢA DE FAMILIE

S-a căsătorit în 1976 cu Maria n. Petrea. Au două fete, Adela, plecată în SUA, unde a făcut medicina. Nu este căsătorită. Cea de a doua fiică, Monica, a terminat Facultatea de Istorie, precum şi

292


Facultatea de Asistenţi Sociali din Cluj-Napoca. Practică sportul, este campioană naţională de fotbal-tenis. A obţinut locul trei la Campionatele mondiale în acest sport. Pentru aceste performanţe, în 2003, a primit titlul de Maestru Emerit al Sportului.

Şi încă un mic-mare amănunt. În Albac, în vecinătatea unei benzinării, pe şoseaua principală spre Arieşeni, veţi da de Pensiunea Maria. Nu treceţi mai departe fără să vă abateţi pe la o gazdă ospitalieră, pe la familia Todea.

(După informaţiile primite de la Barbu N. Todea)

293


ŞEFA CLASEI DE FETE, SABINA PAŞCA (CĂS. CANDREA)

IOAN BEMBEA

În august 1953, am primit posturi la Scărişoara o întreagă echipă de proaspeţi absolvenţi de la Abrud.

Sabina Paşca şi Graţiela Ţandrău s-au instalat în gazdă la morarul Lisandru, aveau o cameră a lor, iar gazda era primitoare, la fel ca şi cele două colege chiriaşe, aşa că nu rar se întâmpla să ţinem câte un cerc pedagogic chiar la ele acasă. Camera se umplea de băieţi şi fete. Beam câte un păhărel de ţuică fiartă cu aromă de chimen, gustam din pâinea şi slănina afumată, servită pe masă de morăriţă, spuneam glume, râdeam din te miri ce şi cântam. Eram veseli şi fericiţi. Pretenţiile noastre erau minime în privinţa mâncării şi băuturii. Relaţiile dintre noi erau decente, colegiale, nu ne-am fi permis pentru nimic în lume să depăşim normele morale ale acelor vremuri în relaţiile cu fetele. Ştiam că le putem strica viitorul, iar noi, băieţii, urma să plecăm în armată. Râdeam şi cântam. Parcă aud şi acum acordurile cântecelor Mărioară de la munte şi Vară, vară, primăvară. Toate colegele cântau frumos, doar erau absolvente de normală.

Acum când aştern pe hârtie aceste amintiri tot încerc să-mi aduc aminte dacă la aceste mici petreceri era prezent şi colegul Viorel Candrea, pe atunci dascăl în satul Lăzeşti, viitorul soţ al Sabinei. El era tare departe şi venea rar pe la centru, mai des venea directoarea lui, Marioara Borteş, căreia îi şi dedicam mereu cântecul Mărioară de la munte, ilai la, ilai la! / Nu purta părul pe frunte, ilai, ilai, ilai la, / Că ţi-or ieşi vorbe multe…

Pe Viorel Candrea mi-l amintesc în mod cert de la o lecţie deschisă ţinută de el, simultan la două clase, la Şcoala din Lăzeşti. A fost o lecţie fără reproş, pregătită până în cele mai mici detalii, ca la şcoala de aplicaţie, dar fără stângăciile de începător. Lecţia a fost foarte lăudată, dar şi mai lăudată a fost partea a doua, masa de după, cu ceva tării, aperitive, supă de găină, friptură, prăjituri.

294

Sabina Candrea (n. Paşca)


Cu atâta abundenţă nu ne-am mai întâlnit noi la lecţiile deschise de pe la alte şcoli. Nu-i vorbă, că şi asistenţa a fost la înălţime, a apreciat lecţia şi referatul cu Magna cum laude.

În vacanţa de iarnă era o zăpadă mare. Pe şosea nu se mai putea circula. Era în ziua de Crăciun şi voiam să mergem acasă, să ne mai aducem provizii, că se tăiaseră porcii. Am găsit cu greu pe cineva care s-a angajat să ne ducă până la Câmpeni cu calul cu sania. Eram cinci dascăli; Sabina Paşca mergea până la Albac, eu cu Graţi la Bucium, iar Nicu Albu şi Lucian Bendea la Abrud. Am ajuns doar până la Albac. Calul, transpirat, era aproape epuizat, zăpada fiind groasă, încă nu se făcuse drum de sanie. Omul nu a vrut să ne ducă mai departe aşa că ne-a descărcat în faţa casei la Sabina. Era în ziua de Crăciun. Am intrat în casă, mirosea a sarmale şi a ţuică fiartă, era cald şi bine. Am fost primiţi şi ospătaţi cu bucurie şi căldură aşa că ne-am simţit ca acasă. Seara am mers cu toţii în sat la joc. Răsunau clarinetele şi se învârteau perechile de nu mai puteai distinge flăcăul şi fata. Am jucat şi noi cât am jucat, apoi Sabina ne-a dus acasă la ea, ne-a dat din nou de mâncare, părinţii ei, foarte primitori, ne-au încălzit bine camera de dinainte şi am adormit în patul curat, pe perne cusute în culori vii ce miroseau parcă a busuioc. Şi prin somn ne mai răsunau în urechi melodiile învârtitelor interpretate la clarinet.

De Sabina Paşca îmi mai amintesc şi din anii de şcoală. Era şefa clasei de fete. Eu eram difuzor voluntar de bilete pentru cinematograf pentru că se mergea săptămânal la film. Pentru serviciul făcut, eu intram gratuit, ba mai mult, când nu era aglomeraţie, puteam să mai iau încă un coleg, fără bilet, lângă mine. Sabina îşi cumpăra de fiecare dată bilet, costa 0,50 lei, şi mereu îmi spunea, dar în glumă, Dă-mi un bilet lângă tine. Eram încântat, dar nu prea ne băgau în seamă colegele de clasă, ele se uitau după băieţii mai mari. Cât de plăcut era la cinematograf, acolo trăiam fiorii unei strângeri de mână…

Rulau foarte multe filme sovietice, unele inspirate din război, dar şi comedii savuroase. Făcând o comparaţie între filmele de atunci şi cele pe care le vedem acum zilnic pe micul ecran, mie nu mi se pare că am progresat ci, dimpotrivă, rar mai poţi vedea un film bun, care să trateze o temă majoră de viaţă. Pe micile ecrane sunt prezente violenţa şi promiscuitatea ce contribuie la degradarea morală a societăţii, mai ales a tinerilor.

Îţi mai aduci aminte, doamnă, de toate aceste scurte secvenţe de viaţă care s-au petrecut în anii atât de îndepărtaţi ai adolescenţei şi tinereţii noastre?

295


Viaţa de familie, copiii, nepoţii şi, în mod constant, profesia au trecut de mult pe primul loc, şi nu numai pe primul, ne-au dominat cu totul, că aproape nu a mai rămas loc nici pentru amintiri. Aşa îmi explic de ce colega noastră, atât de comunicativă altădată, este acum atât de reţinută şi de sintetică în depănarea unor întâmplări de o viaţă. Mi-am dorit mult, şi am invitat-o insistent, să scrie ceva pentru primul volum, dar a fost zadarnic. Bine că o face acum, ca şefă de clasă – era chiar datoare să se implice în preocupările colegilor.

CURRICULUM VITAE

SABINA CANDREA, n. PAŞCAM-am născut în 24 iunie 1933 în comuna Albac, judeţul Alba, din

părinţi agricultori de religie ortodoxă.Am făcut şcoala primară în satul natal, apoi mi-am continuat studiile

la Abrud, unde am terminat Şcoala Pedagogică în 1953.Primul loc de muncă a fost la Scărişoara, ca profesor de limba rusă.

Am funcţionat apoi la:– Şcoala Elementară cu clasele I-IV Albac-Păltiniş, 1954-1955,

învăţător-director.– Şcoala Elementară cu clasele I-VII Albac-Centru, 1955-1962,

profesor de limba română.– Din 1962 până la pensionare, în 1987, învăţătoare la Albac-Centru.M-am căsătorit în 1958 cu înv. Viorel Candrea. Am avut un mariaj

fericit din care au rezultat trei copii, o fată şi doi băieţi, care, la rândul lor, ne-au dăruit patru nepoţi minunaţi.

296


DOAR CÂTEVA EPISOADE DIN VIAŢĂ

SABINA CANDREA

Vara anului 1953 rămâne pentru mine o amintire ce nu se poate şterge din memorie – despărţirea de şcoală, de profesorii dragi şi buni, de colegele de clasă, de colegi şi colege de şcoală.

Cel mai emoţionant moment a fost predarea cheii. În ultima oră de curs ne-am deplasat toată clasa anului IV A la clasa anului III A, pentru a la preda cheia clasei. Ne-am luat rămas bun. Cântam tot timpul:

Pe noi ne-aşteaptă copilaşii Noi suntem pentru ei vâslaşiiCu ochii lor strălucitori Ce-i vom conduce-n viitor

Le-am spus că pornim spre satele din Ţara Moţilor ca să răspândim lumina ştiinţei de carte. Ele, colegele noastre mai mici, ne vor lua locul în clasa noastră dragă. Ochii ne erau plini de lacrimi.

Rămâne totul în urmă, soseşte repartizarea. Primesc post aproape de casă, la Scărişoara, ca profesor suplinitor de limba rusă.

Nu mi s-a părut grea munca la clasă, cât activităţile complementare; cursuri de limba rusă cu toţi salariaţii comunei şi alfabetizarea, aveam 30 de cursanţi în majoritate rromi. Eram oarecum stresată fiindcă nu veneau la cursuri, nici unii, nici alţii, mă simţeam tot timpul vinovată.

În anul următor, din 1 septembrie 1954, am obţinut transferul la şcoala cu clasele I-IV din Albac, satul Cioneşti. Aici era o şcoală bună, avea două săli de clasă în care lucrau trei învăţători. În majoritatea şcolilor de la sate, cursurile se ţineau în casele unor ţărani, într-o cameră locuind proprietarul cu familia, iar în camera alăturată funcţionând şcoala.

Mulţi copii veneau de departe la şcoală, de la 2-3 km, casele fiind risipite peste tot. Purtau opinci, iar în spate o trăistuţă. Nu ştiau nici să salute, nici să folosească pronumele de politeţe.

Condiţiile de muncă erau dificile. Apa potabilă se găsea la distanţe mari, la un izvor. Grupul sanitar era răspândit peste tot prin pădure, pe după copaci… Culmea era că, într-o lume a clopotelor, unde fiecare vacă şi fiecare oaie purta clopot, şcoala

297


nu dispunea de un clopoţel pentru a marca începutul orelor şi al pauzelor. În clase, erau câteva bănci din lemn, foarte uzate, o catedră, o tablă şi un scaun. Mai era şi o sobă de încălzit cu lemne.

De ceas nici nu putea fi vorba, dar oamenii se descurcă. Şi acum ceva inedit. Pe peretele din partea de răsărit, afară, erau trase câteva linii groase cu cretă albă. Învăţătoarea care fusese înaintea mea, neavând ceas, şi-a marcat orele după umbra de pe perete, după mersul soarelui; când încep cursurile, când se fac pauzele şi când trebuie lăsaţi copiii să plece acasă.

Astfel de realităţi am găsit noi atunci în anii ’50. În scurtă vreme, lucrurile s-au schimbat mult, s-au construit o mulţime de şcoli noi, au sosit tot mai mulţi învăţători calificaţi, unii chiar localnici, foştii noştri elevi. În ultimii ani, s-a realizat încă un salt. Acum şcoala dispune de toate utilităţile; mai multe săli de clasă, cancelarie, grădiniţă, apă potabilă, grup sanitar modern, sală de sport, numai că sunt, de la an la an, tot mai puţini copii, pleacă cu părinţii la oraşe sau pretutindeni în lumea largă. Îşi caută de lucru unde găsesc.

În 1955, am fost transferată la şcoala de centru unde am predat, până în 1962, limba română, iar în continuare am fost învăţătoare titulară până la sfârşitul carierei, până la pensionare.

La început şi aici au fost condiţii grele. Nu era curent, copiii de la internat îşi pregăteau lecţiile la lumina lămpii, curtea şcolii era plină de noroi sau de praf.

S-a construit şi aici o şcoală nouă cu multe săli de clasă, cu laboratoare şi cabinete. Toţi copiii de prin cătune primeau bursă şi locuiau la internat, unde aveau condiţii bune şi hrană suficientă. La noi în comună nu mai rămânea niciun copil neşcolarizat, iar analfabetismul moştenit a fost eradicat. S-a introdus curentul electric, iar şoseaua a fost asfaltată. Viaţa oamenilor se schimba de la o zi la alt.

După 1989, s-au făcut noi investiţii. Şcoala din Albac este una dintre cele mai moderne din zona Apusenilor, cu laborator de informatică, internet, sală de sport modernă. Şcoala a devenit Grupul Şcolar Agromontan Ţara Moţilor, având la dispoziţie toată infrastructura necesară pentru a forma tânăra generaţie.

În plan personal, am o viaţă plină de realizări. Avem o căsnicie armonioasă, ne-am construit o casă frumoasă, dar cea mai mare avere sunt copiii noştri, doi băieţi şi o fată. Au învăţat

298


bine şi ne-au adus mulţumire şi ne mândrim cu ei.Primul copil, Olimpia, este medic specialist Medicină de

Familie cu masterat. Actualmente, este coordonator judeţean de programe de Promovarea Sănătăţii din cadrul Autorităţii de Sănătate Publică Alba. Este căsătorită şi are un băiat, Maximilian, student la Facultatea de Ştiinţe Economice din Cluj-Napoca.

Cel de al doilea fiu al nostru, Dănicel Viorel, este tehnician electronist la Staţia TV Bihor. Este copilul cu care locuim împreună şi care ne face bătrâneţele mai uşoare. Are doi băieţi: Sebastian, elev la Colegiul Lucian Blaga din Sebeş, în clasa de informatică, şi micuţul Olimpiu, preşcolar la Grădiniţa din Albac.

Dragoş, cel mai mic dintre copii, este licenţiat în Chimie-Fizică. Îndeplineşte funcţia de responsabil Departament Cercetare-Dezvoltare în cadrul Grupului austriac Kronospan Sebeş. Are o fetiţă Monica Sabina, răsfăţata familiei.

Suntem bucuroşi şi tare fericiţi când ne vin acasă în vizită şi vin cât pot de des. Acestea ne mai sunt bucuriile, de părinţi şi de bunici…

Albac, 15 februarie 2008

299


GLASUL PEDAGOGULUI ÎN ŢARA MOŢILOR

VIOREL CANDREA

ANII DE LICEU

Au fost cei mai frumoşi ani. Pe lângă orele de curs, am participat activ la toate activităţile extraşcolare şi îmi amintesc cu nostalgie de echipa cenaclului şcolii. Abilităţile mele în materie de literatură m-au recomandat să particip la întocmirea recenziilor de romane.

Pentru un biet băiat venit din inima Munţilor Apuseni, Poiana-Vadului, şcoala era frumoasă şi spaţioasă , cu mult spaţiu verde. Nici măcar nu realizam că lipseau cu desăvârşire utilităţile. Mi se părea ceva minunat să fii elev la Şcoala Normală Abrud. Făceam cinste familiei. Mai am un frate geamăn, semănăm leit, nu ne puteau deosebi nici profesorii, nici colegii.

Am locuit în internatul şcolii. Condiţiile de cazare erau deficitare, cu dormitoare a câte 15-20 elevi, grupuri sanitare improprii. Baia se făcea săptămânal la baia comunală. Studiul individual se realiza în cadrul programului de meditaţii, într-o sală de clasă cu o capacitate de 30-36 locuri.

Aprovizionarea cu alimente a cantinei era suportată în proporţie de 40% de părinţi, care aduceau, cu căruţele, produse alimentare (cartofi, fasole, carne, slănină şi alte produse alimentare). Elevii făceau, prin rotaţie, servicii la cantina şcolii. Atunci totul mi se părea normal şi minunat.

Îmi amintesc cu plăcere de profesorii mei: prof. Gheorghe Hărăguş şi prof. Ion Micu, ambii reprezentând pentru mine modele comportamentale şi pedagogice.

SURPRIZELE ABSOLVIRII

A venit şi momentul absolvirii cu surprizele lui. În acele zile, se dezbătea o problemă importantă privind selecţionarea celor trei absolvenţi care intrau la facultate fără examen. Cei trei

300

Viorel Candrea


absolvenţi propuşi a intra la facultate fără examen au fost: Nicolae Coteţ, la istorie, Viorel Candrea la filologie şi Negru Cornel la matematică. Am crezut că primul criteriul de selectare va fi criteriul competenţei, respectiv mediile şi rezultatele din activităţile extraşcolare, culturale, eu activând în cenaclul şcolii. S-a dovedit că, de fapt, altele erau criteriile... Apartenenţa politică şi originea socială sănătoasă erau criteriile principale de selecţie. Astfel, am fost respins din cauza faptului că nu făceam parte din UTC şi a faptului că aveam origine nesănătoasă.

REPARTIŢIA

Era 1 august 1952, zi călduroasă de vară. Lucrările de repartizare a absolvenţilor de la Şcoala Pedagogică Abrud erau prioritatea numărul unu a Secţiei de Învăţământ Câmpeni, sub conducerea neuitatului Ioan Leahu, mare român, patriot şi strălucit pedagog, care a condus destinele multor generaţii de învăţători.

Aşa se face că, în acea zi de 1 august, ne-am luat prima decizie de încadrare ca învăţători, la Şcoala Generală de patru clase de la Scărişoara, sat Lăzesti, împreună cu Aurel Munteanu, un coleg de clasă, şi, tot în aceeaşi zi, ne-am prezentat la post.

TRASEUL PROFESIONAL

Se făceau orele 19.00 când, obosiţi, plini de apă şi rupţi de foame ne-am prezentat la şcoală, în urma drumului parcurs pe jos de la Câmpeni până în Lăzeşti, drum de aproximativ 15 km.

Primul popas l-am făcut la prăvălia sătească, la familia Alexandru Petruse zis PUCUŢ, care ne-a primit într-o cameră tipic moţească, cu gust amenajată şi curată. Cum eram rupţi de foame, am mâncat cu toţii o papară (ratută) din 20 ouă şi murături stropite cu un vin de Jidvei. Obosiţi, am dormit buştean.

A doua zi, ne-am îndreptat cu emoţie spre şcoală, unde ne aştepta directorul şcolii, Marioara Borteş. Prezentăm cuminţi deciziile de încadrare şi ni se prezintă regulamentul şcolii şi câteva informaţii legate de primul nostru loc de muncă. Decizia de încadrare prevedea şi salariul lunar, 300 lei plus 200 lei prima de instalare. Era prima dată când eram pe banii noştri, iar banii nu erau prea mulţi, mai ales că ne lipsea totul.

Localul şcolii avea trei săli de clasă, mai erau o magazie de depozitat lemne şi o curte spaţioasă. Lipseau cu desăvârşire utilităţile (curent electric şi alimentarea cu apă curentă). Exista un

301


closet în curte.

Trecem la prima şedinţă în cadrul căreia ni se repartizează clasele. Mie mi-au revenit clasele I şi a IV-a, lui Aurel i-a revenit clasa a III-a, iar doamnei director clasa a II-a. În cadrul acestei şedinţe, luăm cunoştinţă şi de evidenţele didactice (planuri de lecţii, caiet de observaţii pentru vizitele la domiciliul elevilor, evidenţa analfabeţilor şi activităţile culturale ce trebuiau desfăşurate în cadrul comunei).

Mi s-a părut copleşitor câte activităţi, câte responsabilităţi, oare o să le pot duce pe toate la bun sfârşit, eu, un biet tânăr rătăcit prin munţi, după atâţia ani de studiu.....??? Sincer, am trăit iniţial un moment de panică. Apoi tot în mintea mea mi-am spus: o să le iau pe rând! Aşa am şi făcut.

Iniţial am încercat să cunosc satul şi cât mai mulţi oameni. După câteva zile, am înţeles că cea mai mare parte a membrilor comunităţii se ocupa cu prelucrarea lemnului. Eram şi eu de la munte, din Neagra, aşa că nu era nimic nou pentru mine, acelaşi mod de viaţă, aceleaşi preocupări.

Am realizat că în această comunitate restrânsă era foarte important să-mi controlez cu mare atenţie comportamentul. Şi asta nu doar pentru a face o bună impresie în ceea ce mă privea, ci şi pentru prestigiul unui dascăl. Înţelegeam din zi în zi că pentru oamenii locului trebuiau să fiu un model de comportament, şi zău, nu mi-a fost uşor. Eram în permanenţă sub lupa comunităţii.

Printre celelalte activităţi profesionale pe care trebuia să le onorez cu brio era şi participarea la cercurile pedagogice. Acestea se desfăşurau în centrul comunei Scărişoara şi aveau teme din timp anunţate, fiind coordonate de directorul Şcolii Elementare cu clasele I-VII, la acea vreme prof. Horaţiu Paşca. Drumul din satul Lăzeşti până în centrul de comună îl făceam pe jos sau, ocazional, cu căruţa sau sania trasă de cai.

Traseul meu profesional a fost unul sinuos care mi-a solicitat exersarea abilităţilor de comunicare şi manageriale, precum şi dezvoltarea aptitudinilor sociale, trebuind să dau dovadă de adaptabilitate crescută, să fiu un bun negociator, empatic şi să-mi perfecţionez capacitatea de lucru în echipă.

Astfel, în perioada 1952-1990, am colindat pe rând comunităţile din Munţii Apuseni fiind, pe rând, profesor-director la Şcoala Generală cu clasele I-VII Poiana-Vadului, director la Şcoala Generală cu clasele I-VII Vadu-Moţilor, Centru şi, în final, fixat pe postul de învăţător la Şcoala Generală cu clasele I-VII Albac-

302


Centru, în perioada 1958-1990. În această perioadă, am coordonat şi cercurile pedagogice la centrul Albac, unde se întâlneau dascălii din comunele Albac, Horea, Scărişoara, Gârda, Arieşeni. În această ultimă perioadă, am participat la experimentul introdus de Ministerul Educaţiei şi Învăţământului cu reducerea vârstei de şcolarizare de la 7 ani la 6 ani. A fost o perioadă foarte grea şi încărcată cu dificultăţi de integrare a copiilor. În 1982, am fost declarat Învăţător evidenţiat, prin Ordinul Ministrului Educaţiei şi Învăţământului, nr. 2904, din iunie 1982, după obţinerea gradului didactic I având lucrarea cu titlul Dezvoltarea vocabularului la elevi prin jocuri didactice.

În anul 1990, m-am pensionat la cerere. Atunci începea reforma în învăţământul românesc. Personal, simt că învăţământul românesc s-a deteriorat în ultimii ani, urmare a demotivării cadrelor didactice şi a frecventelor schimbări propuse în aşa-zisa reformă a învăţământului. Constat cu tristeţe că acum cadrele didactice nu se mai bucură de acelaşi respect în comunitate cum ne-am bucurat noi.

După cum am menţionat mai sus, pe lângă activitatea didactică la clasă, eram prins în multe alte activităţi. Cea mai neplăcută mie a fost aceea de a fi fost obligat să fac parte din echipa de recensământ al animalelor, strângerea de cote pentru stat şi încercările de colectivizare a agriculturii, alături de alţi reprezentanţi ai comunităţii locale. Te cutremura gândul că trebuie să-i scoţi omului din gospodărie un animal, când ştiai câţi membri are familia (şi la vremea aceea natalitatea era mult mai ridicată decât acum), şi că-i lăsai pe copiii aceia fără mâncare. Când amărâţii cu ochii umezi te rugau: nu-mi luaţi mâncarea de la gura copiilor, vă rog! şi când echipa de lucru trebuia sa-şi facă planul, erai între ciocan şi nicovală. A fost cea mai cumplită experienţă a vieţii mele extraprofesionale. Suportam cu toţii, în anii aceia, consecinţele războiului şi ale deciziilor luate de puternicii lumii de atunci, la Ialta, în februarie 1945.

M-am pensionat în 1990, cu sentimentul că mi-am făcut datoria. Foştii mei elevi mă respectă şi îmi aduc mulţumiri pentru că am contribuit la succesul lor în viaţă.

Sunt căsătorit cu fosta normalistă de la Abrud, Sabina Paşca, din Albac. Despre viaţa de familie vă spune mai multe soţia mea.

Albac, 10 februarie 2008

303


CURRICULUM VITAE

Data şi locul naşterii: 13 aprilie, 1932, com. Ineu, Jud. Arad Ocupaţia părinţilor: AgricultoriReligia: OrtodoxăStudii cu menţionarea numelor unor învăţători sau profesori pe care i-

aţi avut, câteva condiţii despre şcoală, condiţii de învăţătură: Şcoala Pedagogică Abrud

Activitatea din anii maturităţii, locuri de muncă, funcţii avute, grade didactice, titlul lucrării de grad didactic I, elevi care vă fac cinste, ce au devenit ei, etc.

- Şcoala Generală cu clasele I-IV Scărişoara, sat Lăzeşti – învăţător, perioada: 1952-1953

- Şcoala Generală cu clasele I-VII Scărişoara, Centru, – director, perioada 1953-1954

- Şcoala Generală cu clasele I-VII Poiana-Vadului, Centru – profesor, director, perioada 1954-1955

- Şcoala Generală cu clasele I-VII Vadu-Moţilor, Centru, director, perioada: 1955-1956

- Perioada 1956-1958 satisfacerea serviciul militar- Şcoala Generală cu clasele I-VII Albac-Centru, învăţător, perioada:

1958-1990, în această perioadă coordonând şi cercurile pedagogice la centrul Albac, unde se întâlneau dascălii din comunele: Albac, Horea, Scărişoara, Gârda, Arieşeni.

- În perioada anilor 1960-1975 am activat cu întreruperi ca director al Căminului Cultural Albac

- Anul pensionării: septembrie 1990Gradul didactic I, titlul lucrării Dezvoltarea vocabularului la elevi prin

jocuri didactice.Declarat Învăţător evidenţiat, prin Ordinul Ministrului Educaţiei şi

Învăţământului, nr. 2904, din iunie 1982.Dintre elevii care îmi fac cinste şi azi pot enumera:1. Ing. Dragoş Candrea – responsbil Departament Cercetare-

Dezvoltare, în cadrul Grupului austriac Kronospan, Sebeş2. Anca Popa – notar public Notariat Public, Cîmpeni 3. Ing. Răzvan Morar – inginer silvic

Alte activităţi şi pasiuni în afara profesiei: Pasiuni: sport, citit, teatru, muzică şi dans.Am activat în echipa de volei Cerbul Albac, unde am câştigat locul I la

nivel regional.În cadrul activităţilor cultural artistice din acea vreme, am făcut parte

din echipa de teatru a comunei Albac, câştigând nenumărate premii în cadrul concursurilor zonale şi regionale. În acelaşi timp, am fost un membru activ al corului Albac şi al echipei de dansuri populare.

Viaţa de familie

304


M-am căsătorit în anul 1958, cu colega de şcoală înv. Sabina Paşca, cea mai frumoasă, caldă şi delicată moaţă a văii Arieşului, cu care am avut un mariaj fericit din care au rezultat trei copii, o fată şi doi băieţi, care la rândul lor ne-au dăruit patru nepoţi minunaţi.

305


NIHIL SINE DEO

GHEORGHE TECIOIU

Încep prin a mulţumi colegului meu Remus Hădăreanu, coautorul cărţii Dascăl pe Ape, care mi-a dat posibilitatea să fac o retrospectivă a unei părţi din drumul vieţii mele.

Vreau să relatez că în acest drum totul s-a subsumat sintagmei NIHIL SINE DEO. El a fost permanent lângă mine şi când drumul a fost mai greu, El m-a luat în braţe şi m-a trecut.

A fost alături de mine la un moment greu din viaţa mea, când nu mai trebuiau decât câteva fracţiuni de secundă şi să cad

cu maşina într-o prăpastie, pe un drum cu gheaţă între Feteşti şi Slobozia. El mi-a dat puterea şi luciditatea să trag de volan stânga şi sunt convins că El a sucit de volan alături de mine şi ne-a scăpat de moarte, pe mine, soţie şi fetiţa care eram în maşină.

Cine nu crede în puterea LUI, mai devreme sau mai târziu o va simţi. Eu port permanent în maşină crucea cu care străbunicul meu, preot, umbla cu botezul.

Acesta a fost doar un moment, dar în viaţa mea au fost mult mai multe, când El a fost alături de mine, m-a luat în braţe şi m-a scăpat de necazuri.

Nu trebuie să uităm îndemnul Sf. Ioan Botezătorul: Pocăiţi-vă că s-a apropiat împărăţia cerurilor

Vreau să-i mulţumesc Lui pentru grija pe care mi-a purtat-o de la naştere şi până acum. Îl am permanent în sufletul meu şi nimeni nu a reuşit să mă îndepărteze de El, nici chiar ateismul comunist.

L-am purtat în gândurile mele pe care nimeni n-a putut să le citească.

ÎNCEPUT DE DRUM

După terminarea celor 4 clase primare din comuna în care m-am născut, Mădulari, jud. Vâlcea, părinţii mei şi-au pus

306


întrebarea ce să facă cu mine, să rămân la plug şi la coasă era prea greu şi a mai intervenit şi mândria familie. Ştiau şi ei zicala: Dacă ai carte, ai parte.

Zicala îşi are originea din orânduirea feudală, începutul feudalismului, când umblau Satele pe moşi.

În feudalism, domnul dona moşii la cei viteji din timpul războaielor sau făceau servicii deosebite voievodului.

Pentru această donaţie primea un titlu de proprietate care se numea Carte Domnească.

Dacă vecinul de moşie intra abuziv în proprietatea lui, proprietarul de drept îl dădea în judecată. La judecată proprietarul prezenta Cartea Domnească şi atunci judecătorul îi dădea dreptate şi îi restituia partea pe care o luase în mod abuziv vecinul.

De aici zicala: Ai carte, ai parte, căreia din epoca modernă i-a fost schimbat sensul.

Pe atunci judecătorii erau cinstiţi, aveau teamă de Dumnezeu şi de Domn, care era judecătorul suprem.

Acum pierzi un proces cu Cartea Domnească în mână. Care este cauza? Un alt principiu: Filip al II-lea al Macedoniei spunea: În faţa unui măgar încărcat cu desagii plini de aur nu rezistă nicio cetate. Acest principiu îl cunosc marii corupţi. În faţa unui măgar încărcat cu desagii plini de euro sau dolari nu rezistă nimeni, indiferent de poziţia socială.

Nu veţi vedea niciun mare corupt după gratii. Atunci credeţi-l pe Mirabeau: Legile sunt o plasă în care se prind muştele mici, iar cele mari scapă.

Acum nu mai umblă satele pe moşi. Cum adică? La începutul feudalismului, cei care primeau moşia îşi aşezau gospodăria pe ea. Urmaşii s-au înmulţit şi a devenit un sat, care a luat denumirea după numele moşului ca: Satul Hăleşti, de la Hăloiu, primul proprietar, satul Dimuleşti, de la Dimulescu (din comuna mea). La Horea (Arada) erau şi aici sate care purtau numele moşilor: Trifeşti de la Trifu, Giugiuţ de la Giurgiu, Mătişeşti de la Mateş etc.

Dar nu despre asta vreau să scriu, ci vreau să arăt cum am ajuns învăţător, ce viaţă am dus în comuna Horea ca învăţător.

În anul 1943, am dat examen de admitere la Gimnaziul Brătianu din Drăgăşani, unde am făcut primele 3 clase.

După terminarea clasei a III-a, tatăl meu, care era notar, iar în timpul războiului a fost detaşat în Basarabia, a hotărât să mă transfere la şcoala normală ca să devin învăţător.

307


Tatăl meu a plecat la Bucureşti pentru obţinerea aprobării. La Ministerul Învăţământului i-a condiţionat aprobarea dacă mă înscrie la Şcoala Normală din Abrud. A acceptat. A primit aprobarea cu diferenţă la vioară, astfel că în vara anului 1946 am făcut pregătire la vioară cu un învăţător de la şcoala din comună.

ELEV LA ABRUD

La 1 septembrie 1946, am plecat la Abrud după ce, în prealabil, tatăl meu a mers la şcoală şi, în baza aprobării, m-a înscris. Directorul şcolii era Micu Ioan, foarte popular, şi a vorbit cu tata politicos.

De la 1 septembrie 1946, director al şcolii a fost numit Vasile Răileanu, profesor de educaţie fizică, care a fost schimbat în 1950 cu învăţător Ioan Gozman şi care în anul IV ne-a predat constituţia.

Examenul de diferenţă la vioară l-am dat cu profesorul Muscă: m-a pus să descriu părţile componente ale viorii, să cânt notele, să fac arpegiul şi m-a admis. Din acel moment, am devenit elev al Şcolii Normale din Abrud, tot cu ajutorul lui Dumnezeu.

După examen, profesorul Muscă i-a propus tatălui meu să facă meditaţii cu mine la vioară şi tata a acceptat. A fixat ziua şi ora când să merg la meditaţii. Nu mă duceam la toate orele, dar la sfârşit de lună le plăteam pe toate. La vioară nu am învăţat să cânt. Îmi aduc aminte că în manualul de vioară era un cântec Slavă lui Stalin, m-a ascultat, nu am ştiut să-l cânt şi mi-a dat nota 4.

După terminarea clasei a IV-a, în 1947 am promovat examenul de capacitate, iar în anul şcolar 1947-48 am absolvit clasa a V-a de normală.

În anul 1948, ca urmare a reformei învăţământului, şcolile normale transformându-se în şcoli pedagogice de învăţători, clasa a VI-a de normală a devenit anul I de pedagogică.

În cei 5 ani de şcoală pedagogică am avut şi profesori foarte buni din care reamintesc:

Ilie Moşic, profesor de istorie care putea să predea la facultate în orice moment. Toate lecţiile lui aveau o mare ţinută ştiinţifică. Îmi amintesc când ne-a predat al II-lea Război Mondial, la care luase parte ca ofiţer, a fost aşa de captivantă lecţia că nimeni n-a putut lua notiţe.

El a fost cel care mi-a dezvoltat dragostea pentru istorie. Mai avea şi o ţinută vestimentară ireproşabilă. De la el am învăţat aceste două lucruri: ţinuta lecţiei şi ţinuta vestimentară.

308


Un alt profesor a fost Traian Opincaru cu care am făcut pedagogie şi practică pedagogică şi totodată l-am avut şi diriginte în anul III şi IV. Multe dintre cunoştinţele predate la pedagogie le-am folosit şi ca student. Soţia domniei sale era învăţătoare la şcoala de aplicaţie.

Ca diriginte, în anul IV, a reuşit să obţină aprobările necesare pentru o vizită la mina de la Roşia Montană. Am coborât până la locul de muncă, am văzut filonul de aur în stâncă şi am mai văzut cât de grea era munca de miner. Toţi elevii au rămas impresionaţi.

L-am întâlnit la Sibiu, era profesor la şcoala pedagogică. De câte ori ne întâlneam îmi spunea domnule profesor. L-am rugat să nu-mi mai spună domnule profesor şi să-mi spună Tecioiu, aşa cum mă striga când eram elev.

Constantin Popescu, profesor de matematică, fost ofiţer, căpitan, cu care eram în relaţii foarte bune.

El avea un frate inspector la Ministerul Învăţământului şi datorită lui, promoţia 1947 a susţinut examenul de diplomă la Abrud. De la această dată, toate promoţiile au dat examenul de diplomă la Abrud.

Îmi mai reamintesc de profesorul Aurel Bogdan, de educaţie fizică, Leon Hruşcă la desen, Mihai Basarabescu la limba română, căruia nu i-au prea plăcut ochii mei, la examenul de diplomă, când a desigilat lucrarea mea, s-a mirat că mi-a pus nota 8.

Tot în Sibiu l-am întâlnit şi pe fostul director Vasile Răileanu, profesor de educaţie fizică la Liceul Gheorghe Lazăr, care locuia cu mine în acelaşi cartier, Hipodrom.

Cât despre colegi, în majoritate mi-au fost buni prieteni. Doar unul dintre ei a devenit oaia neagră, nu numai a clasei, ci şi a şcolii: Octavian Savonea, secretarul organizaţiei UTM pe şcoală, comunist promotor al luptei de clasă. În timpul examenului de diplomă a reuşit să atragă de partea lui câţiva colegi, determinându-i să înfiereze odraslele claselor exploatatoare, ceea ce ar fi dus la exmatricularea mea, a fraţilor Nicolae şi Ionel Tomodan, precum şi a fraţilor Valentin şi Sergiu Tatoi. A fost meritul colectivului de profesori care a reuşit – argumentând printre altele lipsa acută de învăţători, atât de necesari aplicării Reformei Învăţământului – să împiedice acea nelegiuire.

În perioada cât am fost elev la Abrud, am stat la internat cu excepţia anului IV când, împreună cu fraţii Tomodan şi Viorel Igreţ, am stat în gazdă la un cizmar şi, prin intermediul profesorului C. Popescu, ne-am înscris la o cantină din oraş pe

309


care acesta o înfiinţase.Aici mânca şi profesorul Moşic. Într-o oră a făcut şi o glumă:

Eu ştiu tot despre voi, ştiu şi ce mănâncă Tecioiu.

ÎNCEPUT DE CARIERĂ

După absolvire, am plecat acasă şi am aşteptat repartizarea pentru post. A venit şi repartizarea ca învăţător în raionul Câmpeni, regiunea Cluj, în comuna Bistra, cătunul Hudriceşti. La 1 septembrie 1951, m-am prezentat la post.

Ca să ajungi la Hudriceşti trebuia să treci Arieşul pe o punte. Şcoala de Hudriceşti era aşezată la o altitudine de peste 1000 de metri. Clădirea era din lemn de brad, tencuită numai în interior. Avea o sală de clasă şi o cameră pentru locuinţa învăţătorului.

Ziua întâi de şcoală, zi ratată. Niciun copil nu s-a apropiat de şcoală. Aveam să aflu cauza: la munte, obiceiul împământenit era ca frecventarea şcolii să se facă numai după Sâmedru, când se cobora cu vitele de la păşunile montane.

După două săptămâni am fost transferat la şcoala din comuna Valea Mare, fost cătun al comunei Bistra şi devenit comună. Avantajul era că nu mai urcam pe munte. Era considerată şcoală de centru, dar cu un singur post. Clădirea era la fel, din lemn, cu o singură sală de clasă şi locuinţă pentru învăţător. În clasă erau bănci pentru 20-25 de elevi, o tablă, o catedră şi sobă din fontă. Aici, în schimb, am găsit o bibliotecă bine dotată. Am început să citesc. Mâncam la poştaşul comunei care locuia lângă şcoală, pentru care plăteam 200 de lei.

La dispensarul din comuna Bistra am întâlnit o felceră foarte drăguţă, inteligentă şi bine crescută, originară de lângă Craiova, comuna Pleniţa, reşedinţă de raion. M-am îndrăgostit de ea – Finica Focşa m-a fermecat. Am iubit-o, la vârsta de 20 de ani, cum nu am mai iubit nicio femeie. I-am propus să fim prieteni şi a acceptat.

În luna octombrie 1951, am primit ordin de încorporare şi am plecat şi din Valea Mare. Dar corespondam cu Finica, nu puteam s-o uit.

Din octombrie 1951 până la sfârşitul lui octombrie 1952, mi-am chinuit viaţa la o U.M. din Craiova. În acest timp, m-am îmbolnăvit de un infiltrat pulmonar şi, ca să nu aibă de lucru cu mine în spital şi sanatoriu, am fost lăsat la vatră. Acest lucru mi-a prins bine pentru că, în august 1952, tatăl meu a fost trecut în categoria chiaburilor, iar dacă se afla, eram transferat la un

310


detaşament de muncă şi, având în vedere starea mea de sănătate, nu ştiu dacă mai scăpam cu zile.

Ce să fac? Mai întâi am tratat boala cu streptomicină, care era un medicament nou. M-am simţit bine. Atunci am hotărât să mă întorc ca învăţător în raionul Câmpeni. Le-am spus că am fost lăsat la vatră medical, dar nu am scos un cuvânt că sunt fiu de chiabur.

REÎNCADRAREA

Am primit decizia în 6 noiembrie 1952 ca învăţător în comuna Arada, satul Preluca.

De la această dată începe viaţa de Dascăl pe ape.La Arada am ajuns seara cu autobuzul care făcea cursa

Câmpeni-Arada, ajungea seara şi pleca dimineaţa. Cu mine a mai venit un suplinitor la catedra de desen a şcolii din centru. Am dormit în camera de oaspeţi a Sfatului Popular, iar în dimineaţa zilei de 7 noiembrie m-am prezentat la directorul şcolii de centru şi i-am înmânat decizia de numire. După o discuţie scurtă, femeia de serviciu m-a condus până la şcoala din Preluca. Şcoala era închisă, neavând până în acea zi învăţător. A venit femeia de serviciu, a deschis şcoala şi am intrat înăuntru.

Şcoala era din lemn, avea o sală de clasă dotată cu bănci, o tablă de scris, o catedră şi o sobă din fontă. Mai erau două încăperi, una pentru cancelarie, dar fără mobilier şi nu era folosită, iar ultima cameră în care locuia învăţătorul. Camera avea o masă, un scaun şi o sobă din fontă. Pat nu era. Prima măsură pe care am luat-o – am trimis femeia de serviciu să anunţe copiii ca în ziua următoare să vină la şcoală că a venit învăţător.

După câteva zile, un părinte mi-a adus un pat, o saltea, un lepedeu, o pernă şi o pătură.

Am găsit să mănânc la un vecin căruia îi plăteam 200 de lei din salariul de 400 de lei. Mai aveam 75 de lei ca director. Îmi rămâneau 250 lei ca să mă îmbrac şi ce mai aveam nevoie ca tânăr.

A doua zi au venit copiii la şcoală. Am început cu aranjarea în bănci, trebuind să lucrez simultan cu patru clase.

M-am descurcat greu, dar îmi plăcea că era linişte şi aerul curat de munte, de care aveau nevoie plămânii mei.

Ce ştiam despre comuna Arada? Ştiam că aici în Arada, în satul Fericet s-a născut Horea care împreună cu Cloşca şi Crişan s-a aflat în fruntea răscoalei din 1784. Din istorie ştiam că în 1783, toamna târziu Horea a plecat la Viena pentru a patra oară ca să

311


intre în audienţă la împărat, audienţă ce a avut loc la 1 aprilie 1784. În timpul audienţei Horea a relatat împăratului viaţa grea a moţilor.

Despre satul Fericet şi strănepoţii lui Horea ne va vorbi, probabil, mai mult, colegul Remus Hădărean care şi-a început cariera de dascăl în satul lui Horea.

Comuna Arada a fost sat al comunei Albac, până în anul 1920, când a devenit comună, din care cauză toate lucrările de specialitate îl situează pe Horea în comuna Albac. Cred că ar fi cazul ca cei care scriu despre 1784 să-l situeze pe Horea în comuna ce-i poartă numele.

Am dus o viaţă grea pe munte. Nu era curent electric şi pentru iluminat foloseam o lampă cu petrol. Nu aveam aparat de radio să pot afla o ştire sau să ascult o muzică. Aparatele de radio cu baterii erau scumpe şi nu se găseau în comerţ. Nici cel puţin o lanternă nu am reuşit să cumpăr.

Cătunul Preluca este aşezat la o altitudine de aproximativ 1000-1200 m. Casele sunt aşezate pe versantul muntelui la distanţe mari una de alta. În 1952-1953 nu cred că depăşea un număr de 40 de familii.

Ştirile le aflam din presă, ziarul Scânteia şi Gazeta Învăţământului la care eram obligaţi să facem abonament. Corespondenţa la şcoală o aducea femeia de serviciu.

Munca era foarte grea. Trebuia să predau simultan la patru clase. Când am fost elev, la şcoala de aplicaţie nu se practica predarea la clase simultane. Aici predai la o clasă formată din elevi foarte buni, proveniţi din familii în mare majoritate intelectuali. Pentru clasa I era luptă mare să înscrii copilul la şcoala de aplicaţie, unde erau învăţători foarte buni. Funcţiona în fosta şcoală de menaj.

Am rămas dezamăgit, dar nu m-am descurajat. Trebuia să accept situaţia, nu aveam de ales în starea în care mă aflam, fiu de chiabur. Cu timpul m-am obişnuit să predau simultan la patru clase.

După ce am început şcoala cum trebuie, mai aveam de rezolvat o problemă mai spinoasă: alfabetizarea. Cu destule greutăţi, în iunie am reuşit să închei cursurile începute în luna noiembrie, cursanţii reuşind să-şi însuşească un minim de cunoştinţe de citit, scris şi socotit.

În acelaşi an s-a făcut şi recensământul animalelor, la care am fost antrenaţi majoritatea cadrelor didactice.

Am fost chemaţi la raion pentru instructaj, împreună cu

312


secretarul sfatului, Sicoe. După terminarea instructajului am plecat la Arada cu un camion de ocazie până la Albac. De aici până la Arada pe jos. Era seara târziu. Pe drum, l-am întrebat pe secretar: „Ce facem, tovarăşe secretar, dacă ne apare un lup sau un urs în cale?” Răspunsul a fost: „nu vă temeţi” şi a scos din buzunar pistolul. Atunci am aflat că secretarii de sfaturi erau înarmaţi.

Eu am fost trimis să fac recensământul în satul Giurgiuţ, însoţit de un delegat al sfatului popular. Oamenii se temeau, nu înţelegeau care era rolul recensământului şi nu declarau toate animalele şi păsările. Eu scriam după declaraţia lor.

În 1953 a murit marele conducător al URSS, generalisimul Stalin. Îmi amintesc că în ziua înmormântării am coborât din Preluca spre centru. Înainte de a ajunge în centru, cineva a strigat la mine: Opriţi-vă, nu vă mişcaţi! Era un moment de reculegere în cinstea marelui Stalin. Unii l-au plâns, alţii, în gând, erau fericiţi, printre care şi eu. A dispărut încă un criminal al omenirii, care a lăsat în urmă milioane de victime.

În septembrie 1953, plenara CC a PCUS l-a ales pe Hruşciov prim-secretar al CC al PCUS. El a fost cel care a vrut să se impună la ONU când s-a descălţat şi a bătut cu pantoful în tribună ca să fie ascultat.

În vacanţa de primăvară a anului 1954 am plecat la părinţi. M-am întors cu o damigeană de vin. La Câmpeni am găsit un camion care mergea la Gârda, iar eu trebuia să ajung la Albac. În cabina camionului s-a urcat inspectorul şef al raionului, Marcu. În caroserie m-am urcat eu şi cu medicul de la dispensarul din Gârda. M-a întrebat ce am în damigeană, şi spunându-i că e vin, m-a rugat să merg cu el la Gârda ca să-l îmbătăm pe Marcu, motivând că vrea să-l determine să transfere la Gârda o învăţătoare, urmând a se căsători cu ea. Zis şi făcut. Am ajuns la Gârda, la dispensar, şi am început cheful. L-am făcut pe Marcu cui. Atunci mi-a spus că a mai înfiinţat un post de învăţător la Preluca şi mi-a dat decizie pentru cumul. M-am bucurat. Am dormit la dispensar, a fost cam frig dar eram înfierbântaţi după chef. A doua zi am plecat la Arada.

CERCURILE PEDAGOGICE

O altă activitate erau cercurile pedagogice. În fiecare trimestru ne întruneam toţi învăţătorii din Arada şi Albac, unde un coleg preda o lecţie, după care urmau discuţii. Şefa de cerc era învăţătoarea Haţeganu, fostă colegă la Abrud.

La un cerc ţinut la şcoala din comuna Albac, un coleg

313


albăcean m-a rugat ca împreună cu el, la discuţii, să scoatem o lecţie bună şi chiar foarte bună a unei colege din Albac care susţinea lecţia. Motivul? Cineva dorea să dovedească faptul că este o învăţătoare slabă şi a fost pusă să ţină lecţia ca s-o compromită. Am acceptat.

La sfârşitul lecţiei au urmat discuţii. Cum colegii nu se grăbeau să se înscrie la cuvânt eu m-am înscris primul şi colegul după mine. Am analizat lecţia luând fiecare verigă, sub aspect ştiinţific şi metodic. În concluzie am declarat lecţia bună şi în unele părţi foarte bune. Colegul meu a făcut la fel, cu aceleaşi calificative, bună şi foarte bună.

În final, colega noastră ne-a servit cu sandvişuri şi ţuică. De noi s-a ocupat mereu ca drept recompensă şi ne-a mulţumit.

Ce m-a uluit, la peste 1000 de metri la Preluca am găsit un cetăţean Oneţ, trecut în categoria chiaburilor. A fost deportat în Bărăgan şi după un timp adus acasă. Pentru ce făcut chiabur? Avea o casă fără gard la curte, cu 3-4 ha de pământ în vârf de munte.

Deci şi aici Homo homini lupus s-a reflectat în acest caz.Dacă Reforma Agrară din 22 martie 1945 a expropriat

moşiile de la 50 hectare în sus, ca mai târziu să fie făcuţi chiaburi, acest om cu 3-4 hectare pentru ce a fost făcut chiabur?

Am încercat să-l ajut. I-am făcut un memoriu la Prezidiul Marii Adunări Naţionale care avea ca preşedinte pe dr. Petru Groza (1952-1958). I-a venit răspuns că a fost scos din categoria chiaburilor şi trecut în categoria exploatatorilor. Nu am înţeles pe cine şi cum exploata. Nu avea niciun mijloc de exploatare. Ce categorie socială era, nu am înţeles. Cei de la Sfatul Popular Comunal n-au vrut să-l scoată din această categorie.

În 1953, inspectoratul şcolar al raionului Câmpeni a cerut o referinţă despre mine din comuna în care m-am născut. Atunci au aflat că sunt fiu de chiabur. Inspectorul şef Marcu ne-a chemat la o verificare la Albac. Am crezut că voi fi destituit din învăţământ. Dar nu s-a întâmplat. Motivul, lipsa de învăţători din munţii Apuseni, erau suplinitori şi cu şapte clase primare care învăţau pe copii că lungimile se măsoară şi cu metru pătrat.

Întreaga activitate era urmărită de Sfatul Popular, şi în special instructorul de partid. Îmi reamintesc de o şedinţă unde am fost chemaţi toate cadrele didactice din comună.

Colega Şpan, profesoară suplinitoare, a venit la şedinţă cu buzele rujate. Era prietena lui Horia Scurtu, profesor suplinitor, membru de partid, fost director adjunct la Industria Sârmii din

314


Câmpia Turzii, prietenie transformată în mariaj. În şedinţă, instructorul de partid a criticat pe colega Şpan că a venit cu buzele rujate. Era ceva imoral. La discuţii Horia i-a venit în ajutor. A întrebat-o pe Şpan de unde a cumpărat rujul. Răspunsul a fost: de la magazinul de coloniale din Câmpeni. Cine a făcut acest ruj pus în comerţul de stat, tovarăşe instructor? Răspunsul l-a dat tot Horia. Clasa muncitoare de la noi, tovarăşe instructor. Acum vă întreb eu pe dumneavoastră, tovarăşe instructor, clasa noastră muncitoare face lucruri imorale? Horia a luat loc iar tovarăşul instructor a tăcut. Acest lucru l-a putut spune Scurtu Horia, că era membru de partid.

Partidul controla totul, chiar şi rujul de pe buzele femeilor, dacă era moral sau imoral.

În cei trei ani trăiţi ca învăţător la Arada am dus o viaţă lipsită de condiţii elementare de civilizaţie. În perioada primăvară, vară sau toamnă, plecam la Abrud de sâmbătă după-masă şi mă reîntorceam duminică seara. Luam o cameră la hotel pentru care plăteam 5 lei pe noapte. Primul lucru pe care îl făceam, mergeam la baia populară şi făceam un duş, atât de necesar. Seara mergeam la un film sau la o chermeză unde mă întâlneam şi cu colegi de la Şcoala pedagogică. Mâncam la restaurantul Detunata, unde beam şi o bere, şi nu mă mai temeam de nimeni.

Una din deplasări am făcut-o împreună cu Remus Hădărean. Acolo ne-am întâlnit cu Mesaroş Victor, profesor, fost elev al Şcolii Pedagogice. Am intrat cu el într-un bufet să bem o bere. În discuţiile avute cu el, ne-a spus că s-a organizat un comitet de eliberare, din care facem parte şi noi.

Nici eu şi nici Remus nu ne-am putut da seama cât adevăr era în cele spuse de el, dar ştiu că m-au trecut fiori.

Mă gândeam că dacă este adevărat şi Securitatea ne va descoperi, eu ca fiu de chiabur îmi vor putrezi oasele în închisorile comuniste. Nu ştiu dacă a existat acest comitet, dar nu s-a întâmplat nimic. Nu am avut legături cu nimeni.

ECONOMIILE FINANCIARE

În cei trei ani ca învăţător la Arada (Horea) am făcut economii şi am reuşit să-mi cumpăr două costume de haine, pantofi, o pereche de bocanci cu pantaloni-schi. De pe cartela cu puncte am cumpărat un palton pe care l-am purtat multă vreme. Sora colegei mele de şcoală, Braşcoviţă, mi-a făcut un pulover de lână, cu figuri pe el de cerbi, pentru care am plătit 150 de lei. Mi-a plăcut foarte mult şi l-am purtat mulţi ani. Pentru orientarea la ore aveam un ceas de buzunar dat de tatăl meu. Pentru lenjeria de

315


corp mi-am cumpărat cămăşi, maieuri etc.Concediul îl luam în luna august şi-l petreceam la părinţi. Nu

ştia nimeni unde lucrez. La început am spus că sunt şofer. Un activist de UTM m-a întrebat într-o zi cum este la şaibă. Am răspuns, foarte bine.

DETRONAREA LUI MOŞ CRĂCIUN

În anul 1950 s-a primit ordin că vacanţa de Crăciun nu mai începe pe 22 decembrie ci începe pe 30 Decembrie – Ziua Republicii. Nu se mai numeşte vacanţă de Crăciun ci vacanţă de iarnă.

În zilele Crăniului se făceau cursuri. Îmi amintesc că elevi mai mari strigau prin clasă şi prin curte: Azi e ziua de Crăciun, note rele nu se pun.

De Moş Crăciun nu se mai pomenea. A fost deportat în Siberia şi în locul lui a fost adus Moş Gerilă. Partidul Comunist a făcut rotirea de cadre. Ajuns la putere Moş Gerilă, a naţionalizat sania şi renii lui Moş Crăciun. A scos din rădăcini pomul lui Moş Crăciun şi a plantat pomul de iarnă. Moş Gerilă a domnit zeci de ani.

INTERNAT ÎN SPITAL

Condiţiile grele de viaţă, mâncarea cu care nu eram obişnuit, mi-au provocat o gastrită foarte severă, aproape de ulcer. Am mers la policlinica din Abrud pentru un consult. Dr. Iara m-a consultat şi m-a trimis pentru bariu la spital. Radioscopia a fost făcută de dr. Anghel care mă cunoştea de când eram elev. El mi-a predat în anul IV ore de igienă. După bariu mi-a spus că trebuie să mă internez, că sunt aproape de ulcer.

Am fost internat la secţia medicală în salonul de rezervă pentru stahanovişti, cu două paturi, sub îngrijirea dr. Ionel. Am stat internat două săptămâni sub tratament. La externare am primit un concediu medical de 14 zile. Dr. Ionel m-a înţeles şi mi-a eliberat şi un certificat medical cu diagnosticul pentru care am fost internat şi recomandările de rigoare, în special regimul alimentar.

Cu acest certificat medical m-am dus la Inspectoratul şcolar şi i-am rugat să mă transfere la şcoala din centru unde era un post vacant. La sindicat era şef colegul meu de clasă Iancu Augustin şi l-am rugat să mă susţină. Am motivat că la centru, internatul avea cantină şi puteam respecta cât de cât regimul

316


alimentar.În cele din urmă inspectorul şef, Leahu Ion, a acceptat şi am

primit decizia de transfer cu data de 1 martie 1955. Doar pentru puţin timp, pentru că eram hotărât să urmez o facultate, scop în care mă pregătisem cu râvnă. Iniţial doream să urmez dreptul, însă la înscriere cineva m-a îndemnat să dau la istorie, fiind mai puţini candidaţi. Aşa am ajuns să fiu admis la Facultatea de Istorie-Filosofie din cadrul Universităţii Victor Babeş din Cluj. De la acea dată viaţa mea a luat alt curs, ce nu mai ţine de titlul cărţii Dascăl pe Ape.

REÎNTORS SĂ VĂD HOREA (ARADA) ŞI ABRUDUL – 2005

M-a apucat dorul să văd meleagurile pe unde mi-am petrecut opt ani din tinereţea mea. În august 2005 m-am urcat în maşină şi am mai luat pe cineva cu mine, să mă ajute la condus, ca să mă pot întoarce acasă în aceeaşi zi.

Radu, student, vecinul meu, fiul lui Salade Maria, învăţătoare, fosta mea elevă, a acceptat şi cu noi a venit şi ea. Am ajuns la Abrud, şi de acolo am plecat la Bistra, unde l-am căutat pe Nelu Jeflea, fost coleg la Arada, dar atunci nu am aflat nimic despre el. Mai târziu am aflat că a murit în 2003 la Sighet.

De la Bistra, la Horea (Arada), unde am zăbovit mai mult.Multe s-au schimbat la Arada, care din 1968 s-a numit

comuna Horea.S-au realizat şi schimbat multe, nu numai numele de Horea.

În primul rând am găsit şoseaua de la Albac la Horea asfaltată. S-a construit o primărie modernă. Ne-a condus înăuntru soţia şefului de post. Am intrat la contabilitate şi contabilul m-a întrebat dacă eu am fost învăţător la Preluca. Am spus, da. Am mai discutat cu el şi mi-a spus că în centru au mai construit o şcoală nouă, în spatele celei vechi, un centru cultural, o piaţă agroalimentară, o biserică nouă (Catedrala Albă), serviciul săptămânal pentru protecţia copilului. La intrarea în comună, roata martirului Horea. La Fericet, monumentul Horea şi un releu. La Mătişeşti, o grădiniţă, şi mai funcţionează o şcoală de opt ani.

Comuna Horea nu mai este cea pe care am cunoscut-o eu între anii 1952-1955.

De la Horea m-am reîntors la Abrud. Am mers să văd şcoala şi clasa unde am învăţat cinci ani.

Am văzut ceva de necrezut.Clădirea şcolii care avea aspectul unui castel, nu mai avea

uşi, ferestre – grupurile sanitare, dărâmate. Parcul din faţa şcolii

317


nu mai era. Nu am avut curajul să intru în clădire, ca să văd sala de clasă unde am învăţat în anul IV şi am dat examenul de diplomă.

Am plecat foarte revoltat, chiar cu lacrimi în ochi, de lipsa de responsabilitate a acelora care aveau obligaţia să se ocupe de conservarea acestei clădiri la care trebuia să-i sărbătorească centenarul. Păcat!

SPRE SFÂRŞITUL DRUMULUI

După o călătorie de 76 de ani mă simt obosit şi zdruncinat sufleteşte de avalanşa timpului prin care am trecut. Mi s-a insuflat credinţa că-s gata să trec şi peste aceea dintre lumea aceasta şi cea de veci.

Am mers la braţ cu secolul XX şi am început şi pe XXI. Copil fiind, am simţit teroarea celui de al II-lea Război Mondial.

Când firul vieţii se apropie de sfârşit, când viitorul nu-ţi mai poate oferi nimic, singura mângâiere au rămas doar amintirile.

Derulându-le încet de pe sulul timpului, am impresia că în lumea aceasta aşa de mare, am fost prea mic. Ultima realizare a vieţii mele, CAVOUL. Mă aşteaptă.

Acum când, alături de Dumnezeu, parcurg ultima parte a vieţii mele, îmi aduc aminte de George Topârceanu (Urme de dor) cu versuri care-ţi mângâie sufletul.

Iată câteva rânduri:

Iubirea dintâi e o arsură ce se adânceşte mereuCobor în copilărie ca şi când cobori într-o grădinăCopilăria muşcă, muşcă tot mai adânc din mineCe mult îmi place – acasă când mă ducA inimii durere când m-apasăCopiii vremii să-i admir sub nucŞi iarba verde, verde de acasăAcum, când vremea mă mai bagă-n seamăLa vatra părintească sufletul se umple de liniştePrin mine aud cum curge râulCum dau buzna apele zorindPrin mine aud cum curge grâul şi ţăranii din greu trudind.

Deci, omule nu uita că nu ai realizat şi nu vei realiza NIHIL SINE DEO.

El te-a creat să fii un călător prin viaţă.

Sibiu, 15 ian. 2008

318


PERIPLUL UNUI DASCĂL

SAMSON I. BOTA

Vadu Moţilor, 12.10.1930

ÎNCEPUTUL

Examenul de admitere în clasa I de gimnaziu, pentru anul şcolar 1944/1945, s-a desfăşurat cu o lună întârziere, din cauza războiului.

În septembrie 1994 trupele maghiare au început să pătrundă pe Valea Arieşului. Forţa care putea să ţină piept armatelor invadatoare era Batalionul fix, batalionul din care făcea parte şi tatăl meu, în frunte cu sublocotenentul – învăţător Samson Gaiţă şi alţi învăţători, unitatea de luptă s-a deplasat în localităţile Sălciua, Lunca Arieşului, Poşaga şi s-au confruntat cu trupele inamice. După o

ciocnire destul de crâncenă, trupele maghiare au fost înfrânte şi izgonite de pe Valea Arieşului. Mulţumiţi că şi-au îndeplinit misiunea de apărare, soldaţii împreună cu condamnaţii s-au retras în localităţile lor.

În luna octombrie 1944, operaţiunile de luptă se desfăşurau în Vestul Munţilor Apuseni, armatele sovietice şi cele româneşti se îndreptau spre Ungaria. În zona Munţilor Apuseni, s-a instalat o oarecare linişte. Acest climat de linişte a favorizat organizarea şi susţinerea examenului de admitere pentru anul şcolar 1944/1945, la Şcoala lui Micu, adică la Şcoala Normală din Abrud.

Chiar în ziua susţinerii examenului de admitere, a intervenit un eveniment familial nefavorabil mie, a trebuit să înmormântăm pe bunicul, şi eu nu m-am putut prezenta la examen. Tatăl meu, prevăzător, inteligent şi consecvent, în aceeaşi zi, după înmormântare, s-a deplasat la Abrud, a luat legătura cu Domnul director Ioan Micu şi i-a prezentat situaţia.

Domnul director Ioan Micu, devotat şcolii, foarte înţelegător şi iubitor al copiilor, în special al copiilor de moţi, i-a dat un dram de speranţă tatălui meu, spunându-i: Eu n-am desfiinţat comisia

319


de examen, dacă copilul va fi aici mâine dimineaţă la ora 8, îl voi supune comisiei şi va da examen. După ce tata a parcurs 50 kilometri într-o noapte, eu am fost prezent la şcoală la ora stabilită. Acolo mai erau doi candidaţi ca şi mine. Am fost introduşi în sala de clasă şi am susţinut examen la limba română şi matematică. În aceeaşi zi, cam în jurul orei 19, s-au afişat rezultatele examenului, atât ale candidaţilor care au susţinut examenul cu o zi înainte, cât şi ale noastre, ale celor trei. Printre elevii reuşiţi, m-am numărat şi eu. Aşa am pus piciorul în şcolile înalte.

ŞCOALA

Primul an de şcoală s-a desfăşurat sub vicisitudinile războiului. În repetate rânduri, în timpul orelor de curs, suna sirena oraşului, atunci noi, repede, părăseam localul şcolii şi ne îndreptam spre adăposturile amenajate în dealul Ştiurţului.

Eu nu făceam excepţie faţă de ceilalţi colegi, majoritatea elevilor era echipată cu îmbrăcăminte făcută şi confecţionată de mamele lor. Unii dintre noi aveam bocanci cu talpă de lemn. Primii bocanci de piele i-am primit de la şcoală, în loc de bursă. Pentru că învăţam bine mi s-a repartizat o bursă. Banii nu i-am primit, fiindcă erau reţinuţi de şcoală.

Locuiam la gazdă. De acasă părinţii îmi aduceau alimente pe o săptămână. Nu m-am înscris la internat, întrucât întreţinerea se făcea cu alimente date de părinţi. Familia mea nu avea aşa multe alimente pentru o perioadă mai îndelungată şi atunci au recurs la alimentarea săptămânală. În fiecare săptămână sosea dăsaga cu: o pâine mare de casă, slănină, lapte, smântână, brânză, cartofi, fasole, etc. necesare traiului. Cărţile le cumpăram de la colegii din clasele mai mari.

Eram în clasa a II-a, şcoala nu mai avea lemne de foc. Directorul şcolii a hotărât să suspende cursurile pentru câteva zile şi toţi elevii ne-am dus în pădure pentru a da o mână de ajutor la aprovizionarea cu lemne de foc. Ne-am dus la Bucium-Cerbu şi la Buninginea, unde am transportat manual lemnele de foc, din locurile inaccesibile la şosea. De acolo, directorul şcolii a angajat atelaje (care cu boi) pentru transportul lemnelor la şcoală.

Deşi condiţiile materiale erau precare, domnii profesori căutau să ne insufle dragostea şi interesul pentru învăţătură. În primul an, pe lângă profesorii localnici, au predat şi profesori veniţi de la Şcoala Normală din Cernăuţi (Diaconu, Nuşfelenu, Nichitenu, Jean Reneau, Strejac, Leon Hruşcă, şi Zaporovici, pe

320


care l-am avut diriginte).Războiul s-a terminat, dar au urmat anii de după război

caracteristici prin câteva particularităţi. Ţara a fost obligată să plătească despăgubirile de război, scumpetea traiului a persistat. Au fost şi nişte ani secetoşi care au avut influenţă directă asupra traiului. În plan politic s-au produs unele schimbări de concepţie, schimbări care au influenţat negativ desfăşurarea procesului de învăţământ. Profesori eminenţi, în frunte cu directorul Ioan Micu, au fost epuraţi pe motive politice, unii au fost duşi la canal sau în lagăre politice. Cei care au rămas la catedră au ţinut la prestigiul şcolii, s-au ocupat de pregătirea noastră ca viitori dascăli.

Ca elev purtam un deosebit respect profesorilor şi căutam să mă evidenţiez la învăţătură. Am fost apreciat de profesori ca: Hărăguş, Hruşcă, Popescu, Peter, Bogdan şi alţii. Domnului profesor Hruşcă îi frecam culorile (oxid de zinc cu ulei de in) necesare pentru pictură. Drept răsplată mi-a făcut un portret pe care îl păstrez şi astăzi.

Dintre profesorii pe care i-am avut ca model au fost: prof. Iuliu Maruşca – specialitatea limba şi literatura română şi prof. Ilie Preda Moşic – specialitatea istorie.

Domnul profesor Iuliu Maruşca, prin înfăţişare şi comportament, părea un sfânt. Avea o capacitate extraordinară de a sistematiza materia, în scopul de a fi înţeleasă cât mai bine de către elevi. Era drept, exigent, dar în acelaşi timp foarte înţelegător. Nu făcea niciun rabat la veridicitatea cunoştinţelor. După ce am ajuns să predau şi eu limba română, unele lecţii de gramatică le-am predat după modelul Domnului profesor Maruşca.

În cursul superior al şcolii, l-am avut ca profesor de istorie pe Domnul profesor Ilie Preda Moşic. Ce m-a impresionat mai mult a fost pregătirea multilaterală a domniei sale. Era o adevărată enciclopedie ambulantă. Eu am căutat să-l imit, să învăţ cât mai mult şi cât mai bine. Aşteptam cu nerăbdare lecţiile de istorie, adevărate prelegeri, prin care Domnul profesor ne prezenta cauzele, desfăşurarea şi urmările evenimentelor istorice. Descrierea scenelor de război era însoţită de hărţi, pe care domul profesor le desena pe tablă, pentru a înţelege şi mai bine desfăşurarea faptelor în timp şi spaţiu. Domnul profesor a tradus opera Enigmele lumii a filozofului german Haeckel. E îndeplineam misiunea de scrib, copiindu-i al doilea exemplar.

Începând cu anul II, între mine şi dumnealui s-a aşezat o afinitate. Mi s-a acordat o încredere deosebită. De abia în anul IV colegii au aflat că eu le corectam tezele la istorie. Legătura cu

321


Domnul profesor Ilie Preda Moşic nu am întrerupt-o nici după terminarea şcolii, ea a durat până domnia sa a trecut la cele veşnice. În anul 1953, eu mă găseam la Şcoala Divizionară (şcoală ce pregătea ofiţeri de rezervă) din Ploieşti, în sâmbăta Paştilor primesc o scrisoare de la Domnul profesor. Când lumea creştină aştepta sărbătoarea luminii, sărbătoarea bucuriei, eu primesc o scrisoare plină de tristeţe. Domnul profesor mi-a comunicat că a fost dat afară din învăţământ şi că i s-a ridicat manuscrisul traducerii. Legătura cu familia Moşic a continuat şi după ce domnia sa n-a mai fost. Doamna Moşic mi-a transmis ultimele cuvinte ale Domnului profesor: Mi-am umplut traista, pot să plec.

ZBORUL DIN CUIB

Susţinând examenul de diplomă, promoţia anului 1952 a impresionat prin seriozitatea şi pregătirea temeinică de specialitate. Din rândul nostru s-au desprins câţiva colegi cu o pregătire excepţională. Pentru merite la învăţătură au primit repartiţie de a urma învăţământul superior. Printre aceştia m-am numărat şi eu.

Din motive politice şi economice, n-am putut beneficia de acea repartiţie şi am fost nevoit să aleg soluţia de a pleca la catedră. Astfel am fost numit profesor suplinitor la Şcoala de 7 ani din comuna Avram Iancu, raionul Câmpeni. Popasul la această şcoală a fost scurt, însă a lăsat urme de neuitat din contactul cu primii mei elevi.

Cu regret, a trebuit să părăsesc catedra şi copiii de care mă legasem foarte mult, întrucât am fost încorporat în armată pentru a-mi satisface stagiul militar. Am fost repartizat la Şcoala Divizionară din Ploieşti, pe care am absolvit-o în 1954, obţinând gradul de sublocotenent.

DIRECTORATUL ÎN COMUNA ARADA – AZI HOREA

După lăsarea la vatră, nici n-am reuşit să-mi ridic livretul militar şi am şi fost chemat la Secţia de Învăţământ a raionului Câmpeni, pentru a fi numit director la Şcoala de 7 ani mixtă comuna Horea, raionul Câmpeni. Începând cu 1 aprilie 1954 mi-am luat în primire funcţia de director.

Şcoala se confrunta cu o mulţime de probleme: şcolarizarea tuturor copiilor de vârstă şcolară, baza materială, personalul didactic, internatul, alfabetizarea adulţilor şi activităţile social politice şi culturale.

322


În perioada care a urmat, în activitatea mea am avut ca prioritate perfecţionarea procesului de învăţământ, şcolarizarea tuturor copiilor de vârstă şcolară, asigurarea bazei materiale a tuturor şcolilor de pe raza comunei (o şcoală de 7 ani şi şase şcoli de 4 ani). Mi-am adus contribuţia la construirea unui nou local de şcoală în comuna Horea-Centru şi la construirea localului Şcolii primare clasele I-IV, satul Fericet comuna Horea (satul lui Horea).

În anul 1955 am prezentat organelor în drept – respectiv Secţiei de Învăţământ a raionului Câmpeni – un raport prin care solicitam înfiinţarea Şcolii Primare clasele I-IV în satul Petreasa din comuna Horea. În urma acestui raport s-a aprobat înfiinţarea acestei şcolii14.

Consider că, din cei aproape 50 de ani de activitate, cel mai important act, pe care l-am făcut pentru învăţământ, a fost înfiinţarea acestei şcoli.

Pe lângă procesul de învăţământ ce se desfăşura la clasă, m-am ocupat şi de alfabetizarea persoanelor adulte. În 1955 în comuna Horea au fost 629 de persoane adulte care au frecventat cursurile de alfabetizare. Menţionez că pentru această activitate, în mod special, au fost numiţi doi învăţători (Han Ion şi Nicolae Ioniţă).

Am avut satisfacţii, dar m-am confruntat şi cu probleme care mi-au produs insatisfacţii şi îngrijorări. Din lipsă de personal specializat, internatul ridica probleme. Bursele primite de la raion erau repartizate de o comisie comunală formată din directorul şcolii, preşedintele consiliului comunal, secretarul organizaţiei de partid, învăţători, diriginţi şi 2-3 consilieri comunali.

La repartizarea burselor trebuia să se ţină cont de starea materială a părinţilor, un indicator care se lua în considerare fiind suprafaţa de pământ. Cum nu cunoşteam situaţia din teren, au fost repartizate burse şi unor elevi ai căror părinţi aveau suprafaţa de pământ peste limita prevăzută de lege. În urma verificărilor s-a constatat că nu s-au respectat prevederile legale de repartizare a burselor, astfel pe o perioadă de 4 ani, cât timp am îndeplinit funcţia de director, s-au imputat burse nelegale în sumă de 28.000 lei. Culmea ironiei a fost aceea că suma i-a fost imputată numai directorului şcolii şi nu şi celorlalţi membri ai comisiei. La salariul meu de atunci, trebuia să muncesc 14 ani ca să pot achita suma imputată. Situaţia nu era specifică numai pentru comuna Horea, ci 14 Maliţa Mircea-coordonator, Statele lumii, Buc., Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1985, p. 475În general, deşi există aşezări permanente până la 1620 m alt. (sat Petreasa jud. Alba din Munţii Apuseni) pop. este mult mai rară în reg. montane.

323


asemenea situaţii s-au întâlnit în toate comunele din raion care au avut internat. În raionul Câmpeni, suma burselor nelegale s-a ridicat la peste 300.000 lei.

Secţia de Învăţământ a raionului Câmpeni a înaintat, în repetate rânduri, Ministerului Învăţământului rapoarte prin care motiva că directorii de şcoli nu se fac vinovaţi de repartizarea burselor, directorii au urmărit şcolarizarea tuturor copiilor de vârstă şcolară. Ca urmare a acestor intervenţii, Ministerul Învăţământului nu a anulat imputaţiile, ci la recomandarea organelor superioare de partid, a aprobat bursele considerate nelegale. Aşa au scăpat directorii de imputaţii.

Pentru activitatea desfăşurată în comuna Horea, raionul Câmpeni, pe linie de învăţământ, Ministerul Învăţământului mi-a acordat DIPLOMA: Pentru participarea activă la răspândirea culturii în rândurile poporului muncitor şi rezultate deosebite în domeniul şcolarizării se acordă premiul regional tov. Bota Samson.

Mulţi din elevii mei, absolvenţi ai clasei a VII-a de la Şcoala de 7 ani mixtă din comuna Horea au urmat cursurile diferitelor şcoli profesionale şi licee. Unii au ajuns învăţători şi tehnicieni, alţii au continuat studiile universitare devenind profesori, avocaţi, ingineri.

PLECAREA PE MELEAGURILE DRAGI

Pe data de 1 septembrie m-am transferat şi am fost numit director la Şcoala de 7 ani mixtă PAVEL DAN din comuna Tritenii de Jos, jud. Cluj.

Adevăratul motiv pentru care am plecat din comuna Horea îl voi relata în continuare. Mi s-a cerut şi chiar impus să eliberez un certificat fals de 7 clase unui individ care era fiul unui membru al Comitetului Raional de Partid Câmpeni. Eu am refuzat categoric acest fals. De aici au început o serie de acuze la adresa mea. Mi se atribuiau lucruri pe care nu le săvârşisem. Mi s-a spus că am o atitudine burgheză, tot ce făceam nu era bine.

324


La întâlnirea colegială din 1978, Nicu Cotea, soţia lui Ică Martona, V. Martona, soţia lui S. Bota, Lenuţa Hădărean, Remus Hădărean şi Samson

Bota, jos: Avel Bidiga

Am considerat că e mai bine să mă transfer, decât să suport acuze nedrepte. Mai târziu am aflat că Secţia de Învăţământ a raionului Câmpeni şi Secţie de Învăţământ a regiunii Cluj m-au propus Ministerului Învăţământului pentru a primi Ordinul Muncii clasa a II a, dar la intervenţia organelor de partid mi s-a acordat doar premiul regional.

La şcoala din Tritenii de Jos am pus un accent deosebit pe organizarea şi desfăşurarea procesului intructiv-educativ. Pentru că în localitate se găseau foarte mulţi cântăreţi de valoare, am organizat formaţii artistice cu solişti vocali de excepţie.

În ce priveşte activitatea extraşcolară a cadrelor didactice am constatat o similitudine între comuna Horea şi comuna Tritenii de Jos. În comuna Horea, cadrele didactice erau antrenate şi obligate să participe la acţiunea de lămurire a cetăţenilor pentru predarea cotelor, în comuna Tritenii de Jos, cadrele didactice erau antrenate şi obligate să lămurească cetăţenii de a se înscrie în colectiv. De multe ori, prin aceste acţiuni, dascălii erau puşi în situaţii dificile în faţa părinţilor.

325


STABILIREA ÎN VATRA DE ISTORIE A ŢĂRII

După doi ani de stat în Tritenii de Jos, prin căsătorie, m-am stabilit în municipiul Alba Iulia, oraşul în care s-au desfăşurat evenimente importante din istoria poporului român: frângerea pe roată a lui Horea, Cloşca şi Crişan, Marea Unire de la 1 decembrie 1918, şi altele. Moţii nu au lipsit de la toate aceste evenimente, de aceea inima mea a fost totdeauna alături de ei.

Am fost numit la Clubul Copiilor, responsabil de cerc, pe urmă director. Pentru cunoaşterea Munţilor Apuseni, în fiecare an organizam excursii, una sau două. Am vizitat oraşele Zlatna, Abrud, Câmpeni, Casa lui Avram Iancu, localitatea Horea şi monumentul naturii Detunata.

La 1 aprilie 1965 am fost numit director la Şcoala Generală, clasele I-VIII Bărăbanţ. Începând din 1963 m-am înscris la Universitate – Facultatea de Filologie cursuri fără frecvenţă pe care am absolvit-o în anul 1969, obţinând licenţa în specialitatea Limba şi literatura română. La 1 septembrie 1975 am fost transferat în interesul învăţământului şi numit director la Şcoala Generală cu clasele I-VIII Vasile Goldiş din Alba Iulia, de unde m-am pensionat în anul 1993. În anul 1972 mi s-a acordat MEDALIA MUNCII. Pe parcursul anilor am obţinut toate gradele didactice la specialitatea Limba şi literatura română.

În cadrul Şcolii Generale cu clasele I-VIII Vasile Goldiş din Alba Iulia, cea mai importantă grijă a mea a fost să organizez şi să urmăresc desfăşurarea procesului instructiv-educativ la cele patru secţii: secţia română clasele I-VIII, secţia maghiară clasele I-VIII, secţia germană clasele I-IV şi secţia de muzică şi artă plastică clasele I-VIII. Tot aici am organizat o clasă specială pentru copii cu probleme speciale.

După înfiinţarea Inspectoratului Şcolar al judeţului Alba – 1968, am fost cuprins în colectivul pentru îndrumarea activităţii didactice în unităţile de învăţământ ale judeţului Alba spre a efectua inspecţii curente inspecţii speciale pentru definitivare, gradele 1 si 2 la specialitatea învăţători şi din anul 1978 pentru specialitatea Limba şi literatura română. Pe parcursul celor 20 de ani de metodist voluntar am efectuat peste 100 de inspecţii şcolare. Nu am ocolit şcolile din Munţii Apuseni, astfel am efectuat inspecţii la şcolile din Zlatna, Avram Iancu, Cărpiniş, Bistra, Vadu Moţilor şi Poiana Vadului. Foarte mulţi învăţători inspectaţi erau absolvenţi ai Şcolii Normale din Abrud. Inspecţiile constituiau adevărate schimburi de experienţe. Eu am învăţat de la colegi

326


foarte multe lucruri în ce priveşte practica pedagogică. Pe baza rezultatelor obţinute cu elevii şi organizării

procesului de Învăţământ, în 1987, Ministerul Educaţiei şi al Învăţământului mi-a acordat titlul de PROFESOR EVIDENŢIAT.

In calitate de director coordonator, m-am preocupat de crearea condiţiilor materiale pentru toate şcolile generale din municipiul Alba Iulia, în vederea desfăşurării unui învăţământ modern.

ARIEŞENI – 1977

La Alba Iulia i-am găsit pe domnii profesori Livia si Simion Hărăguş, pe care i-am avut ca profesori la Şcoala Normala din Abrud şi cu dumnealor am păstrat o strânsă legătură pană au trecut în eternitate. Doamna profesoară Livia Hărăguş şi-a adus o deosebită contribuţie la înfiinţarea secţiei de muzică din cadrul Şcolii Generale Vasile Goldiş din Alba Iulia. Domnul profesor Simion Hărăguş îmbina, în mod armonios, predarea geografiei cu activităţile turistice. Împreună am organizat excursii în judeţ şi ţară. Domnul profesor a înfiinţat şi condus Asociaţia turistică ALBAMONT. A realizat marcajele turistice din judeţ si iarna organiza piste de schi la Abrud si în Arieşeni. In localitatea Arieşeni, pe terenul unor cetăţeni, a montat un mini-teleschi.

In înţelegerea cu domnul profesor Simion Hărăguş, am stabilit o strategie prin care urmarea să deplasăm organele judeţene la Arieşeni. La Şcoala Generală Vasile Goldiş din Alba Iulia frecventau cursurile copiii unor personalităţi marcante şi de decizii ale judeţului Alba. De comun acord cu directorul O.J.T Alba, Horia Iancu, am hotărât să organizăm o ieşire la mini-teleschiul de la Arieşeni la care să participe şi copiii conducătorilor judeţului. Chiar dacă nu reuşeam să deplasăm conducătorii judeţului la Arieşeni, un lucru era sigur: copiii vor povesti părinţilor cum a fost în excursie şi ce frumuseţi au văzut pe Valea Arieşului. Pe data de 12 februarie 1977, cu două autocare, ne-am deplasat la mini-teleschiul din Arieşeni. Copiii au fost echipaţi adecvat şi dotaţi cu sănii şi schiuri. Domnul profesor Simion Hărăguş era sufletul acţiunii.

În drum spre Arieşeni, după ce am trecut de Albac şi am intrat pe Zugăi, ne-au ajuns din urma şi ne-au depăşit trei autoturisme în care se găseau George Homoşteanu – preşedintele Consiliului Judeţean Alba, Sofron Munteanu – prim-vice preşedinte al Consiliului Judeţean Alba şi alte personalităţi. Ajungând la Arieşeni, ne-am deplasat la mini-teleschi, unde copiii s-au

327


dezlănţuit şi s-au bucurat de frumuseţea şi farmecul excursiei. Alături de copii s-au antrenat şi părinţii prezenţi, împărtăşind aceeaşi emoţie şi bucurie. A fost o zi minunată!

Menţionez că în locul unde am debarcat copiii, se găsea doar baraca picherului de la drumurile naţionale, azi mai multe cabane.

Impresionaţi de frumuseţile de nedescris ale acestei zone, organele judeţene au hotărât ca la Arieşeni să se construiască cabane turistice pentru excursionişti. Cu fondurile O.J.T. şi cu contribuţia unităţilor economice din judeţ, s-au construit primele trei cabane turistice în locul unde se afla baraca picherului. Aşa s-a născut STAŢIUNEA ALPINĂ ARIEŞENI din judeţul Alba.

Aş fi foarte satisfăcut, dacă Asociaţia turistică ALBAMONT, asociaţie înfiinţată de Domnul profesor Simion Hărăguş, ar interveni pe lângă cei în drept ca una din cabanele din Arieşeni să poarte numele de Hărăguş, pentru eternitzarea celui care a fost sufletul munţilor şi s-a zbătut pentru înfiinţarea staţiunii.

ANII SENECTUŢII

După mai bine de patru decenii de activitate, a sosit şi momentul pensionării – 1993, însă despărţirea de catedră nu s-a produs. In continuare am mai predat vreo opt ani şi câteva luni la şcolile: Şcoala Generală Vasile Goldiş Alba Iulia, Şcoala Generală Octavian Goga Alba Iulia, Şcoala Generală Tauţi-Meteş şi Şcoala Generală, Ţelna-Ighiu. Totuşi consider ca nu am făcut totul.

În perioada care a urmat am elaborat şi tipărit o lucrare de specialitate in legătură cu sintaxa frazei intitulată UNELE PROBLEME DE SINTAXĂ, Editura AETERNITAS,

Alba Iulia, 2005.

Volumul îşi propune simultan doua obiective: să ofere celor interesaţi de cunoaşterea limbii române exerciţii menite să dezvăluie funcţionarea sistematica a acesteia pe plan sintactic, prezentând în acelaşi timp repere utile pentru cunoaşterea operei (literare, filozofice) a lui Lucian Blaga. Examinarea tuturor situaţiilor este făcută cu spirit critic moderat, în concordanţă cu cerinţele programelor şcolare în vigoare. De asemenea, lucrarea îşi propune să realizeze unele aspecte educative prin conţinutul textelor analizate. Se adresează deopotrivă specialiştilor şi învăţăceilor (studenţi şi elevi), este utilă prin corelaţia limbă-literatură.

328


Ca o încununare a întregii mele activităţi, în anul 2007, în baza Regulamentului privind acordarea de distincţii şi premii personalului didactic din învăţământul preuniversitar de stat, Ministerul Educaţiei şi Cercetării mi-a acordat DIPLOMA DE EXCELENŢĂ.

În încheierea acestui periplu m-aş opri meditând la citatul: Viaţa devine un merit, sau chiar un admirabil merit, numai când ai foarte multe merite. (Lucian Blaga-Elanul insulei)

Alba Iulia, februarie 2008

Prof. Samson BOTA

329


DE PE PLAIURILE LUI HOREA

AVRAM ONEŢ

Născut la data de 09.06.1935, în comuna Horea (Arada), satul Giurgiuţ, judeţul Alba, am urmat clasa I primară în satul natal, cu învăţători fără studii de specialitate, cetăţeni cu patru clase, găsiţi şi plătiţi de către părinţi. Fac precizarea că adevăraţii învăţători au fost concentraţi şi trimişi pe front, iar părinţii noştri doreau să ne înveţe, cel puţin, să scriem şi să citim, să nu rămânem analfabeţi ca ei, ai căror părinţi au murit în primul război mondial. Dornici de a avea patru clase, m-au trimis la un unchi, frate cu tata, în comuna

Senereuş, judeţul Mureş, unde am terminat ciclul primar.În anul şcolar 1949-1950 m-am înscris în ciclul II, clasa a V-a,

în comuna Albac, întrucât în comuna Horea nu se înfiinţase ciclul II. Aici am promovat şapte clase, având colegi din toate comunele de pe Arieşul Mare, de la Câmpeni în sus. Printre profesorii de care îmi amintesc cu mult drag, respect şi plăcere au fost: Costea Nicodim, Stan Cornel, Fiscuteanu Vasile, Toader Sabin şi Pârlea Ioan, singurul profesor cu studii superioare în specialitatea de limba şi literatura română.

În perioada 1952-1955 am urmat cursurile şcolii Normale din oraşul Abrud, obţinând rezultate bune în primul an de învăţământ, mi s-a aprobat ca în vara anului 1953 să dau particular anul II, astfel cursurile şcolii normale să le fac în trei ani.

După absolvirea şcolii normale în anul 1955, am primit repartiţia în învăţământ, la Şcoala primară cu clasele I-IV din satul Giurgiuţ, satul natal.

Am lucrat ca dascăl la această şcoală până la 15 octombrie a acelui an, când am fost chemat să-mi satisfac stagiul militar. În această perioadă scurtă de activitate l-am avut ca director coordonator pe domnul Bota Samson, om de o aleasă pregătire profesională, cu multă dăruire de îndrumare şi sprijinire a cadrelor tinere.

330


După satisfacerea serviciului militar de trei ani, m-am întors la şcoala de unde am plecat în armată şi am funcţionat până la 31 august 1959.

Din lipsă de cadre cu studii superioare, la 1 septembrie 1959 am fost numit director la Şcoala elementară cu clasele I-VII din centrul comunei Horea. La această şcoală am funcţionat ca director şi director coordonator până la 1 septembrie 1974, iar de la această dată director adjunct până în 1986, an în care am trecut să lucrez la clasele I-IV până în anul 1997, an în care m-am pensionat de la această şcoală.

În calitate de director şi începător în activitatea didactică, am întâmpinat unele greutăţi, nu pe linie didactică, cât în activităţile obşteşti, extraşcolare. Fiind localnic şi lipsă de cadre cu studii medii sau superioare, eram cuprins în conducerea organizaţiilor de masă şi obşteşti.

În această calitate eram chemat la diferite instruiri la nivel de raion. Greul consta în sensul că nu erau mijloace de transport până la reşedinţa de raion, aşa că distanţa de 24 de kilometri o făceam pe jos. Eram fericit când prindeam o căruţă. De multe ori trebuia să merg cu o zi înainte pentru a ajunge a doua zi la ora convocată. Nu era hotel, dormeam pe la anumite gazde. Între Horea şi Albac era o mică fabrică de cherestea şi butoaie. Erau camioane care transportau materia finită la gara din Câmpeni. Nu îndrăzneam să călătoresc cu aceste maşini fiindcă pe lângă cherestea transportau şi butoaie cu motorină. Ori având un costum, nu-mi permiteam să-l murdăresc, pentru că şi acesta îl puteai procura pe multe cartele. Aşa că soluţia cea mai bună era de mers pe jos. Tot în acea perioadă se cerea să desfăşurăm o vastă activitate culturală, atât pe plan local cât şi pentru diferite concursuri organizate între comune. Faptul că la şcoală aveam un colectiv de cadre tinere şi eram cu toţii în toate activităţile, totul părea plăcut şi frumos.

Comuna Horea nu era electrificată. Acţiunea de electrificare a început abia în anul 1972. Deci nu se poate vorbi de mijloace audio-vizuale. În anul 1960 în comună era un singur aparat de radio la căminul cultural şi acesta funcţiona pe baterii.

Tot în anul 1960 s-a trecut la generalizarea învăţământului de şapte ani. Acest lucru ne-a prins pe nepregătite în sensul că nu aveam baza materială corespunzătoare, pentru cuprinderea tuturor promoţiilor clasei a IV-a în clasa a V-a şi lipsa cadrelor didactice calificate. Pentru cuprinderea tuturor promovaţilor clasei a IV-a de pe raza comunei în clasa a V-a şi pentru a micşora

331


rezistenţa unor părinţi în trimiterea copiilor în ciclul II, am propus înfiinţarea ciclului II şi în satul Mătişeşti, pentru copiii din acest sat şi din satul vecin, Trifeşti. În felul acesta am scutit copiii de a face naveta de peste 5 kilometri dus şi întors.

Comuna Horea a avut şi are 14 sate. În şase sate funcţionează şcoli cu clasele I-IV, în unul (Mătişeşti) cu clasele I-VIII şi în centru de comună cu clasele I-X.

Începând din anul 1955 populaţia şcolară a început să crească. Şcolile care funcţionau cu un singur învăţător au ajuns să funcţioneze cu doi sau trei învăţători.

Baza materială era slabă pentru a asigura şcolarizarea tuturor copiilor de vârstă şcolară. În acest sens s-a impus construcţia de noi localuri de şcoală. Astfel în anul 1962 am început construcţia şcolii cu şase săli de clasă în centru de comună. Au urmat apoi, în anul 1963, construcţia localului de şcoală cu două săli de clasă şi locuinţă pentru dascăli în satul Petreasa; urmează apoi în anii 1964-1965 construcţia localurilor de şcoală cu câte două săli de clasă şi locuinţe pentru dascăli în satele: Trifeşti, Pătruşeşti şi Giurgiuţ.

Nu pot să nu reamintesc numele domnilor Leahu Ioan şi Drăgoi Victor, foşti şefi ai secţiei de învăţământ a raionului Câmpeni care m-au sprijinit moral şi material în buna desfăşurare a învăţământului. La darea în folosinţă a fiecărui local nou de şcoală, s-a primit mobilier nou şi un strict necesar de material didactic. Îmi amintesc cu plăcere de prima vizită a inspectorului general al judeţului Alba, domnul Titus Bogdan, care s-a exprimat: Nici cel mai mare liceu din Sebeş nu are laboratoare mai bine dotate. Ca apreciere a activităţii depuse, la consfătuirea cadrelor didactice, în anul 1965 am primit titlul de Învăţător fruntaş.

Tot ca o apreciere a activităţii depuse pe linie de învăţământ, prin Decretul 494 din 26 iunie 1969 a Consiliului de Stat, am primit Medalia Muncii, iar prin Decretul 480/1972, tot al Consiliului de Stat, Medalia 25 de Ani de la Proclamarea Republicii.

În perioada 1964-1968 am fost cuprins în Corpul de metodişti ai Secţiei de Învăţământ Câmpeni, iar din 1969 în corpul de metodişti ai Inspectoratului şcolar Alba, pentru zona Munţilor Apuseni. Prin comisiile metodice din şcoli şi a cercurilor pedagogice ale învăţătorilor, am popularizat experienţa şi rezultatele bune obţinute de colegi. În felul acesta i-am încurajat a se înscrie pentru obţinerea gradelor didactice II şi I.

Arătam mai sus că începând din 1955 populaţia şcolară a fost în creştere şi s-a menţinut până în 1978, când a început să fie

332


în descreştere. Dacă până prin 1963 erau cote obligatorii la stat la produsele: carne, lapte şi lână, la suprafaţa de teren pe care o avea şi după numărul vitelor, după anul 1966 s-a trecut la sistemul de achiziţii şi contractări, mult mai greoi pentru ţărani. Ţăranii au fost obligaţi să facă contracte pe ovine, bovine şi porci, dacă doreau să primească produse dirijate ca: făină, ulei şi zahăr. În aceste condiţii mulţi locuitori din satele comunei au luat drumul spre aşa zisa câmpie din jurul Aradului, Sibiului şi în Banat. Populaţia comunei s-a micşorat, normal şi cea şcolară. O altă cauză o constituie faptul că tineretul a fost obligat să urmeze liceul de specialitate şi şcoli profesionale, ajungând la oraş nu s-a mai întors în comună. Aşa s-a ajuns la o populaţie îmbătrânită. Şcolile din majoritatea satelor funcţionează cu un singur cadru didactic şi cu efective sub 10 copii. S-a schimbat conceptul cetăţenilor de a avea copii. Azi nu se mai găsesc familii cu cinci-şase copii, doar cu unul sau doi.

După anul 1989 în comună au avut loc mari transformări pe plan economic. S-au construit drumuri de acces în toate satele. Se poate ajunge cu maşina la orice şcoală. A crescut puterea economică a cetăţenilor. Pe raza comunei avem sute de maşini de toate felurile. Nu-i gospodărie să nu aibă televizor, maşină de spălat, aragaz şi alte maşinării ce au dus la creşterea nivelului de trai. Acest lucru a dus şi va duce la stabilitatea populaţiei şi la creşterea numărului de locuitori, şi fireşte, la creşterea populaţiei şcolare.

Înv. Oneţ AVRAM

333


SCRISOAREA DASCĂLULUI INVENTATOR

VIOREL NEAG

Dîrleşti 11.03.2008

Dragă coleg,Vă rog să-mi scuzaţi această formulă

de adresare deoarece nu ne cunoaştem decât prin intermediari (cartea care aţi scris-o despre învăţători şi relatările colegilor mai vârstnici care-mi spun că începuturile dăscăliei le-aţi avut într-un sat al comunei mele, Fericet).

Sunt învăţătorul Neag Viorel, promoţia 1977 a Liceului Pedagogic H.C.C. Abrud. M-am născut în satul Dârleşti în anul

1957, am urmat cursurile şcolii primare din Trifeşti (şcoală la care funcţionez în prezent), apoi cursurile şcolii gimnaziale V-VIII Mătişeşti, urmând să-mi continui studiile timp de cinci ani la Abrud.

După absolvirea liceului am fost repartizat la şcoala din Lunca Arieşului, dar dragostea de locurile natale a făcut să schimb postul din Lunca Arieşului cu cel de la şcoala Petreasa. Aici, la 1 septembrie 1977 mi-am început ucenicia de învăţător. Satul Petreasa este satul din România la cea mai mare altitudine, unde locuitorii locuiesc permanent. Se găseşte la 7-8 kilometri distanţă de centrul comunei Horea, iar eu locuiesc la 5400 de paşi măsuraţi de la pragul casei mele din Dârleşti până în pragul şcolii. Am parcurs această distanţă (dus-întors) timp de 11 ani. Această distanţă n-am măsurat-o şi numărat-o într-o zi, ci în mai multe zile şi pe etape. Etapele erau repere naturale (pâraie, izvoare, case etc.). Traseul trece prin trei sate: Dârleşti – Trifeşti – Petreasa, sunt locuri unde găseşti grupuri de case, apoi pădure. Pentru cine vizitează această zonă rămâne cu nişte imagini deosebite despre frumuseţile locurilor. Şi eu admiram din când în când aceste frumuseţi, dar timpul îmi spunea „grăbeşte pasul”, trebuia să fiu prezent la prima oră la cei 19 elevi repartizaţi în 4 clase şi la care venise un învăţător din comuna lor, din satul vecin, până atunci funcţionaseră învăţători din toate colţurile ţării câte un an, cel mult doi şi lăsaseră priveliştile deosebite şi au plecat…

334


Aşa am început: cu privirea consătenilor încrezătoare şi cu elanul tineresc.

Aşa timp de 11 ani în perioadele de primăvară, toamnă iarnă (vara la munte este foarte scurtă), treceam prin cele trei sate cu cizmele de cauciuc legate (altfel îţi intra zăpada, noroiul), mă gândeam că o să reuşesc să ajung la următorul grup de case sau mă îngroapă zăpada, ştiam de vara unde se găsesc gardurile pe lângă cărare, căci iarna nu se mai vedeau, şi atunci căutam să le găsesc să nu mă afund în omăt, să am un sprijin pentru că viscolul nu dădea semne să se potolească. Dar în interior auzeam „grăbeşte pasul…”, da, dar mai era mult de parcurs, şi în sat, la şcoală te aşteaptă puii de moţi (care împreună cu părinţii lor cunoşteau realitatea greutăţilor).

Clădirea şcolii fusese construită prin anii '60, dar timpul îşi pusese amprenta pe lemnul bătut de ploi. Am organizat satul, părinţii şi am schimbat primele două grinzi de la fundaţie (la noi se spune talpa şcolii), erau putrede. Am cerut ajutor pentru acoperiş, că ploaia pătrundea până în sala de clasă, am muncit vreo săptămână să putem repara, să nu ne mai plouă, dar venea iarna şi era nevoie de lemne de foc. Ce trebuia făcut decât să vorbeşti cu mai marii pădurilor, cu reprezentanţii primăriei, cu părinţii şi cu taţii cu: „ţapin şi cu secure… la pădure” şi aşa în fiecare an. Numai picioarele mele (poate nici ele) ar mai putea şti câte deplasări am făcut în folosul comunităţii, a şcolii, a elevilor. Fiind tânăr, eram cuprins în toate activităţile posibile ale comunei (culturale, politice – UTC, pionieri, pregătire militară etc.). Un traseu pentru îndeplinirea sarcinii presupunea deplasarea de la şcoală (am explicat cât), deplasarea până în centrul comunei (7-8 km), apoi revenirea acasă (4 km) seara. Reluam a doua zi traseul pentru că se mai ivea pentru a doua zi o nouă activitate. Dar niciodată n-am uitat de activitatea principală, la catedră, lângă elevi, să-i ajut să-şi însuşească cunoştinţe care să le ofere şansa de a fi egali cu cei care locuiesc în alte locuri, mai privilegiate. N-am dormit nopţile din dorinţa de a găsi soluţii care să-i facă să înţeleagă tainele unor obiecte de învăţământ. Aşa a apărut pentru prima dată o numărătoare cu 20 de bile din lemn de soc pe care am „modernizat-o” şi am ajuns la „Calculatorul din lemn”, un mijloc didactic necesar în fiecare oră de matematică, atât pentru demonstraţii, cât şi pentru aplicaţii.

Calculatorul nu l-am terminat la Petreasa, ci a primit „botezul” la şcoala la care am învăţat alfabetul: şcoala cu clasele I-IV TRIFEŞTI. Şcoală la care m-am transferat în 1991, după plecarea unui coleg la altă şcoală. Nici la această şcoală n-am rămas numai la programul cu elevii, am avut şi voi mai avea de muncit.

335


Începând de la curtea şcolii şi până am ajuns să avem o şcoală modernă (centrală termică, grupuri sanitare moderne, termopane, calculatoare), la toate am pus mâna şi mintea sub diferite forme. Dar totul pentru buna pregătire a satului, a elevilor care mulţi au urmat studii superioare, şi care se mândresc cu şcoala şi satul lor. Sat în care se putea pătrunde doar cu căruţa trasă de cai, unde nu era curent electric, nu erau magazine, dar la care satul şi învăţătorul au contribuit să-l dezvolte. Acum avem drum pietruit, curent electric în toate gospodăriile, magazine, cămin cultural la care elevii şcolii prezintă periodic programe artistice.

Nu ştiu câte din acestea vă vor fi de folos în cartea dumneavoastră, dar pot să vă mai descriu multe, multe… despre „Învăţători în munţi”.

Cu mult respect,învăţător Neag ViorelŞcoala cu clasele I-IV Horea – TRIFEŞTI

336


COMPUTERUL MOŢESC

LUCIAN DOBRATER

Evenimentul zilei

În satul Trifeşti, comuna Horea, copiii învaţă matematică ajutaţi de Computerul moţesc.

Calculatorul de lemn este dotat cu mouse şi enter.Doi dascăli care predau la o şcoală generală din satul Trifeşti

(judeţul Alba), situat la o altitudine de peste 1300 de metri, au inventat un calculator din lemn, cu ajutorul căruia învaţă matematică pe cei 34 de pui de moţi care frecventează clasele I-IV. Ideea i-a venit lui Viorel Neag în urmă cu 10 ani, când a auzit de calculatoarele electronice, dar, pentru că la şcoală tensiunea curentului electric este mică şi aparatele nu pot fi folosite, nu a putut să cumpere unul. Chiar dacă între timp problema s-a rezolvat, elevii din Trifeşti învaţă tot cu ajutorul computerului moţesc, dotat şi cu mouse, şi cu tasta enter.

Comandat de vocea învăţătorului, Calculatorul este plasat în sala de clasă, undeva lângă geam. Invenţia este, de fapt, o cutie, în care învăţătorul a îngrămădit numeroase rigle, cercuri, triunghiuri şi pătrate. Când o deschide, spune râzând că a apăsat tasta enter. După care explică modul în care funcţionează maşinăria. Calculatorul ştie să facă de la operaţii simple, cum sunt adunarea şi scăderea, până la lucruri mai complicate, chiar şi fracţii. Calculatorul funcţionează prin vocea profesorului. Lucrând cu clase simultane, nu prea ai timp, aşa că încerci să te faci cât mai bine înţeles. La matematică, prin folosirea calculatorului meu de lemn, totul devine mai uşor. Eu le dau explicaţii, după care îi scot pe copii la tablă. Prin intuiţie şi demonstraţie practică, copiii învaţă mult mai bine matematica şi înţeleg mai uşor ce vreau să le transmit explică dascălul. Mouse-ul? Este un băţ de lemn, în vârful căruia se află un cauciuc pe care elevii îl introduc în nişte găuri cu cifre, care simbolizează zeci, unităţi, sute, pentru operaţiuni de scădere şi adunare.

Lecţia de fracţiiDemonstraţia începe. Învăţătorul aşează pe tablă cu ajutorul

magneţilor un întreg, de fapt o bucată de scândură. Pentru a

337


obţine două părţi egale, împărţim scândura în două (şi pune două scândurele de dimensiunea întregului, deasupra acestuia). Ce obţinem? Copiii răspund în cor: O doime… Cum se scrie o doime? Unu pe doi, spun elevii. Acum împărţim doimea în două (şi mai pune patru scândurele egale, deasupra doimii). Ce obţinem? O pătrime, răspund copiii. Şi uite aşa, exerciţiul se repetă până se ajunge la şaisprezecimi. Vreau acum să vedem nişte fracţii egale (învăţătorul desparte scândurelele). Elevii încep să strige: O doime egal cu două pătrimi, egal cu patru optimi. E bine!, spune Viorel Neag, satisfăcut de modul în care elevii l-au urmărit şi înţeles.

338


POVARA CARE ÎL APLEACĂ PE DASCĂL15

VIOREL NEAG

Stimate coleg,Iată că revin în casa dumneavoastră primitoare cu câteva

reflecţii ale dascălului din vârfurile munţilor.Aşa cum am scris şi data trecută, muntele nu este numai o

privelişte deosebită, o desfătare, o frumuseţe, o reîncărcare cu energie…, muntele este o provocare pentru toţi cei care-i calcă cărările, îi sorb izvoarele, iar pentru dascăl este rădăcina vieţii, viaţă care în multe momente este deosebit de grea. Dascălii nu sunt oamenii care să se eschiveze de la sarcinile care-i copleşesc; stau pe gânduri să mai destăinui din greutăţile (numai unele le voi aminti) duse de dascăli în munţi, ori să suport povara? Povară care de cele mai multe ori te apleacă, te face să cauţi pământul, rădăcinile, izvoarele.

Da! De câte ori nu este nevoit dascălul de la munte să-şi pună în traistă (desagă, raniţă, pungă, plasă sau mai ştie Dumnezeu ce nume or mai fi având) merindea şi apoi luând-o în spate… „dii! diii!… pân' la munte nu te-opri!”. Câte nu-şi duce bietul om acasă, printre multe care le are, sunt şi lucruri fragile (unele alimente, îmbrăcăminte, dar şi merindea spirituală – cărţile, studiile, revistele, planşele etc.), trebuind să te îngrijeşti de ele, altfel…

Chiar te gândeşti să dea norocul peste tine şi să-ţi iasă în cale un sătean cu calul şi să-ţi pună bagajul pe spatele calului ori în căruţă. Mulţi te invită, întâlnindu-te, să-ţi fie de ajutor. Să te urci în căruţă te îndeamnă oboseala, dar poate că nu există „confortul” necesar pentru transport persoane. Unde mai pui că esţi îmbrăcat cu haine curate şi nu ai vrea să-ţi faci pantalonii cu răşină, noroi ş.a. Atunci renunţi. Legi plasele (pungile) una de cealaltă, le pui pe umăr şi… la drum! La drum că se face seară, ai de trecut prin pădure, ploaie, noroi… întuneric şi câte obstacole mai poţi întâlni în cale. Te aşteaptă cei dragi, sunt puşi şi ei pe gânduri… în asemenea situaţii ţie, dascăle, ce-ţi trece prin minte? Ce gândeşti? Te gândeşti la toate. Te gândeşti la „merindea” pe care o ai în traistă. Te gândeşti la elevii care mâine vor spune: „a fost domnul la centru, oare ce ne-a adus?” A mai adus materiale necesare (caiete, creioane, reviste pentru copii etc.). Se bucură copiii! A adus şi un coş cu bomboane pe care le împarte

15 Titlul – R.H.

339


„prietenilor” lui – elevii. Simte că marginea subţire a poverii îi necăjeşte umărul, ar vrea să se odihnească, dar nu-i cu putinţă, atunci trece încărcătura pe celălalt umăr, parcă şi-a mai revenit. Da! Acum este mult mai bine pentru că gândul s-a oprit la cărţile pe care le scoate în vârful muntelui, la reviste, la planşe, la jocurile pe care le-a cumpărat pentru „prietenii” lui – elevii, spre a-i îndruma mai bine spre lumina înţelepciunii, a minţilor isteţe şi destoinice. Toate acestea (şi încă câte altele) l-au aplecat. Caută… pământul, rădăcinile, izvoarele. Rădăcinile înţelegerii, cunoaşterii, bunului simţ… răbdării.

Cu toate că greutăţile l-au aplecat rămâne un împătimit al muntelui, iar cu fiecare generaţie de elevi urcă câte o treaptă spre vârful muntelui (of! cu câtă trudă şi sudoare se cuceresc vârfurile), se apropie de cer, de soare, pentru a aduce mai multă lumină în minţile „prietenilor” lui – elevii.

Cu deosebită stimă, înv. Viorel NeagDârleşti 02.04.2008

340


NEAGRA – FILE DIN ISTORIA ÎNVĂŢĂMÂNTULUI

VASILE BUD

Poiana Vadului (Neagra) a fost şi este o aşezare importantă din bazinul interior al Apusenilor, din inima Ţării Moţilor. Aceasta atât ca întindere, ca frumuseţi naturale, prin numărul populaţiei, cât şi ca prezenţă în momentele cruciale ale istoriei – răscoala de sub conducerea lui Horea, Cloşca şi Crişan la 1784-1785 şi revoluţia de la 1848-1849. Potrivit recensământului făcut de autorităţile austro-ungare în anul 1900 în comună erau 1798 locuitori, dintre care 1787 erau români greco-ortodocşi. Cei 11 erau jandarmii şi alte autorităţile ale regimului austro-ungar.

Cât priveşte învăţământul, setea de cunoaştere a locuitorilor de aici este prezentă continuu şi atestată de existenţa bisericii din timpuri străvechi şi de afirmarea unor dascăli în viaţa comunităţii.

Mecena românilor ardeleni – Onisifor Ghibu – în lucrarea Cercetări privitoare la situaţia învăţământului şi educaţiei poporului la 1911 şi Ana Bozac în lucrarea Învăţământul în Munţii Apuseni tratează şi aspecte ale vieţii şcolii pe aceste meleaguri.

Ioan Horea în monografia sa Avram Iancu, elaborată pe baza studierii documentelor, arată că pe la 1830 Avram Iancu, născut la 1824 a învăţat să scrie şi să citească cu învăţătorul şi naşul său Ionuţ Candrea şi că la examenul ţinut în faţa fruntaşilor comunei, viitorul tribun-erou, conducător al revoluţiei române de la 1848-49, s-a situat primul şi a fost răsplătit cu 5 galbeni. Elevul, luând banii de la comisie i-a dat imediat dascălului, spunând că meritul este al celui care i-a pus condeiul în mână şi l-a învăţat.

Construindu-se noua biserică, dată în folosinţă în 1869 (vezi epitaful de pe frontispiciul bisericii), din materialele celei vechi s-a construit o şcoală cu două încăperi, la care s-a adăugat ulterior şi o sală mare ce servea şi pentru întâlniri cu părinţii. Era situată pe locul unde acum este construcţia blocului din centrul localităţii.

De aici s-a ridicat în a doua jumătate a secolului al XIX-lea şi fiul lui Ionuţ Candrea, care a funcţionat ca învăţător şi în Câmpeni,

341


unde avea să se nască fiul acestuia G. Candrea, ilustru filolog şi istoric, care alături de Amos Frâncu a scris despre Rotacismul la români. A fost apoi profesor la Bucureşti, contribuind aici la întocmirea unor enciclopedii şi dicţionare valoroase.

După primul război mondial s-au afirmat la Neagra învăţători cu o bogată cultură şi cu dragoste faţă de profesie, ataşaţi faţă de elevi şi cetăţenii comunei, cum au fost Eusebiu Coroianu şi Traian Leahu, care au continuat şi tradiţia împământenită aici de a lega cunoştinţele de practică amenajând o frumoasă grădină în jurul şcolii. Terenul pentru recreaţii şi educaţie fizică era în faţa şcolii.

Cât priveşte numărul şcolarilor, acesta depăşea o sută.Firesc, în continuare şcoala s-a înscris în linia cuceririlor

epocilor modernă şi contemporană, contribuind la eradicarea analfabetismului şi şcolarizarea tuturor copiilor de vârstă şcolară. Peste timp, totul observându-se benefic în viaţa cetăţenilor comunei, a comunităţii noastre.

Au funcţionat aici cadre didactice, cum au fost Ioan Leahu, ajuns şef al secţiei de învăţământ pe zona în care s-a îngrijit de aşezarea reţelei de învăţământ, construcţia de şcoli şi dotarea acestora, Nicodim Lazăr din Avram Iancu-Târsa, ajuns şef al secţiei culturale şi alţii.

Astăzi, şcoala din Poiana Vadului încearcă să răspundă cerinţelor prezentului, când poporul român este preocupat de realizarea comandamentelor intrării în Uniunea Europeană.

Câmpeni, la 9.04. 2006

342


POIANA VADULUI (NEAGRA), JUDEŢUL ALBA, LA CEAS DE SĂRBĂTOARE

PROF. VASILE BUD

Poiana Vadului (fostă Neagra) este situată la şapte kilometri vest de comuna vecină Vadu Moţilor (fostă Săcătura), la o altitudine variind între 750 şi 1440 metri şi se întinde pe o suprafaţă de circa 6.000 de hectare. Este străbătută de Valea Negrii, ce colectează în centrul comunei, la Căndreşti, văile Măgurii şi Bării, alimentate la rândul lor de pâraie şi izvoare, adeseori furioase şi se varsă lin în Arieşul Mare, în centrul comunei Vadu Moţilor. Neagra e străjuită din toate părţile de dealuri, culmi domoale şi vârfuri ce închid o cetate mai mică în marea şi, din totdeauna inexpugnabila Cetate Naturală a Munţilor Apuseni, bastion eroic în calea tuturor furtunilor.

Spre sud-vest, vest şi nord-vest se înalţă semeţe, legate între ele de vârful pleşuv al Ceurăsii (1152 m), cu cele mai întinse şi împădurite ale Drăghiţei (1414 m) şi Măgurii (1315 m) şi toate cele trei surori se leagă la rândul lor printr-o Tarniţă domoală şi întinsă de Curcubăta Mare (1849 m), vârful semeţ al Bihorului.

De o parte şi de alta a văilor amintite străjuiesc dealurile ce pe segmente poartă numele familiilor care le-au populat din totdeauna: Hănăşeşti, spre vârful Ceurăsii, Beleştii de Sus – azi Făgetul de Sus, Păşteşti, Petelei, Costeşti – sub Drăghiţa şi Măgura, Stăneşti, Lupăieşti, Beleştii de Jos – azi Făgetul de Jos, Morcăneşti, Tomuţeşti şi pe versantul opus Dănileşti.

La cumpăna apelor se învecinează cu comunele: Vidra şi Avram Iancu spre sud şi sud-vest, Gârda şi Scărişoara spre nord şi nord-vest, iar Vadu Moţilor la est, toate culmile sunt străbătute de drumuri (de car) şi poteci, în vechime singurele practicabile, deoarece cheile, spre exemplu ale Zugăilor de pe Arieşul Mare puteau fi străbătute doar cu piciorul sau călări, printre viiturile şi bolovănişurile aduse primăvara de apele învolburate.

Până după primul război mondial, comuna Neagra cuprindea şi satele Iarba Rea şi Suceşti (Gârda), precum şi o bună parte din comuna Arieşeni şi purtau numele de Neagra de Sus.

Comparativ cu alte aşezări, avea o populaţie destul de numeroasă. Astfel, recensământul realizat de autorităţile austro-

343


ungare în anul 1900, înregistra în comuna Neagra 2.798 locuitori dintre care 2.787 erau români greco-ortodocşi (vezi la Silvestru Moldovan în Dicţionarul numirilor de localităţi cu populaţie română, Sibiu, 1909). Aveau două biserici. Una, cea din faţa noastră, construită acum un secol şi jumătate şi dată în folosinţă în 1.869, în anul următor Pronunciamentului românesc exprimat împotriva dualismului austro-ungar. Se poate observa, încastrat în medalionul de pe frontispiciul exterior al altarului: anul, semnul crucii şi numele meşterului (maisterul) Florianu Pukel, realizată din contribuţia exclusivă a enoriaşilor. Cândea Vasile, spre exemplu povestea că familia sa a dat pentru construcţia bisericii două perechi de boi şi o vacă (arunc).

În secolul trecut era cel mai impunător lăcaş sfânt de pe văile Arieşului superior.

Dar nu numai cu acest edificiu începe viaţa spirituală pe acest plai. Alături, la circa zece metri, pe terasa din cimitir a existat încă din timpuri străvechi o bisericuţă de lemn pictată în interior. După demolare lemnul din biserica veche, încă sănătos, a fost folosit la construcţia şcolii cu două săli spaţioase de clasă şi locuinţă pentru învăţător.

Şcoala se afla pe locul unde este amplasat în prezent blocul pentru salariaţi. La demolarea acesteia au putut fi observate grinzile masive cu pictură bisericească, încă bine conservate, ce ar fi putut constitui un grăitor izvor material despre vechimea aşezământului şi a comunităţii.

Pornind de la această idee, îmi permit să dau un sfat consătenilor, ca până nu e prea târziu să adune cu grijă obiectele atestând ocupaţiile şi viaţa locuitorilor, pentru a le aşeza într-un eventual muzeu local şi, tot aci, vă rog să priviţi spre dreapta – spate la clădirea cu acoperişul ţuguiat. Este casa lui Ionuţ Candrea, casă în care a fost găzduit învăţăcelul Avrămuţ. Era şi este aidoma casei lui Iancu, acoperită cu şindrilă, acum cu tablă, ridicată din bârne şi cu tinda doar orientate estic şi nu vestic ca la Casa Iancului, acum închisă şi placată cu şiţă (şindrilă). Casa ar putea fi uşor readusă la starea iniţială. Remarc că este mai spaţioasă şi are trei camere sus, una mare şi o cameră şi pivniţă jos. Era casa familiei de preoţi Candrea, iar acum urmaşii au făcut singuri propunerea de amenajare a acesteia ca muzeu.

Neagra, ca una dintre localităţile mari din bazinul superior al Arieşului, alături de Râul Mare, cu centrul în Albac şi Vidra pe Arieşul Mic a fost prin locuitorii ei prezentă la toate marile evenimente şi momente istorice. Astfel, în Revoluţia de la 1784-

344


1785, Horea şi-a recrutat de aici mulţi căpitani şi oşteni. În documentele 174 şi 262, redactate în limba latină la Zlatna de către Provizoriul Iosif Podevinszki în 26.11.1784 şi respectiv la 6.12.1784 sunt menţionaţi la localitatea Neagra căpitanul Toader Petru cel care adeseori îl găzduia pe Horea (Hospes Horae). Figurează în lista respectivă, apoi: Candrea Nicolae (Kandre Nykula), Horga Iacob, Gheorghe Ciupa şi alţii (vezi în Izvoarele răscoalei lui Horea, seria a Diplomataria, vol. II Buc. 1983, paginile XII, 152 şi 222).

De satul vecin, Inceşti (acum casa Iancului), Neagra este despărţită doar de culmea dealului ce curge domol din Ceurasa. Şi de o parte şi de alta casele răsfirate urcă până în vârf.

Avram Iancu a copilărit în acest perimetru şi fără îndoială cu ochii săi ageri, scrutători a acoperit cu pasul de copil şi cu privirea pătrunzătoare aceste mirifice meleaguri. În satul vecin Inceştilor, în Neagra, copilul Avrămuţ a învăţat şi a susţinut cu excelenţă examenul în faţa fruntaşilor satului, la şcoala naşului şi unchiului său Ionuţ Candrea, răsplătit fiind de către aceştia, pentru răspunsurile date, cu cinci galbeni.

Locuitorii comunei, cei mai mulţi cercurari, sau producători de obiecte casnice (doniţe, ciubere, butoaie, cozi pentru unelte, obezi pentru roţi, umeraşe, sălăriţe) îşi câştigau existenţa colindând satele de pe Câmpia Ardealului. Un drum de ţară, cum spuneau ei, dura 3-4 săptămâni şi se finaliza cu câţiva saci de mălai aduşi la familie.

Peste tot, pe unde cutreierau satele erau cunoscuţi şi apreciaţi ca oameni cinstiţi, orice bade găzduindu-i pe ei şi pe căluţul lor cu deosebită generozitate şi îşi depănau reciproc amintirile, tema Iancu fiind reluată mereu cu noi amănunte. Moţul din Neagra intra singur în curtea gazdei; îşi adăpostea căluţul şi pleca la câmp să dea o mână de ajutor la sapă, sau cules.

Familii cum au fost cele din neamul Căndreştilor, al Hănăşeştilor, al Beleştilor, al Lupăieştilor, al Cârjeştilor, al Costeştilor, al Burzeştilor, al Cărăştilor, al Stăneştilor, al Surceilor, al Suceştilor, ca şi Giurgiu, Dog, Matei şi altele erau recunoscute ca onorabile, prin hărnicie şi prin omenie, prin vorba bună şi înţeleaptă ce o rosteau. Erau familii aşezate, cunoscute pentru armonia interioară, în sat şi în comună.

Îmi amintesc din copilărie cum mulţi din părinţii şi bunicii generaţiei mele l-au apucat în viaţă pe Iancu şi le făcea o deosebită plăcere să ne încânte cu istorioare sau doine din fluier. Între aceştia: Candrea Ilarie (birău o viaţă, bunicul domnului

345


învăţător Cornel Candrea ce se apropie şi el acum de 70 de toamne), Dig Iaon – Duţ, Câra Vasile-Ţuruia, Coroi, Jurj Irimie şi Haneş Iaon-Ghinuţ cântăreţi la biserică şi mulţi alţii.

De-a lungul vremurilor, mulţi negreni, ca şi din alte localităţi au plecat aiurea ca să-şi afle un rost mai bun şi în majoritatea cazurilor l-au găsit, au fost şi cei care trăiesc sunt oameni onorabili, aşezaţi în rosturile lor şi-i respectăm ca fii ai satului. Din ce se cunoaşte până în prezent au plecat cei prigoniţi de autorităţile străine imediat după revoluţia lui Horea, prin Banat şi chiar prin Dobrogea şi au contribuit la întemeierea unor aşezări. La sfârşitul secolului trecut au plecat unii spre Lumea Nouă (America), lumea făgăduinţelor. După primul şi al doilea război mondial alte două valuri au plecat colonişti în jurul Lechinţei (Bistriţa), pe Târnave, în jurul Careiului etc. Alţii s-au stabilit în părţile Aradului, Timişoarei, Sibiului, Hunedoarei, şi chiar în Constanţa, Suceava, Reşiţa, Oradea, Călan etc.

Subliniez aici şi pe cei care s-au jertfit ca eroi în cele două conflagraţii mondiale şi care au lăsat durere în familiile respective şi în sat.

Pe fiii satului, prezenţi astăzi aici, ca şi pe cei care din variate motive n-au putut da curs invitaţiei noastre îi îmbrăţişăm cu toată căldura sufletelor şi inimilor noastre. Le urăm să guste astăzi şi să trăiască adânc clipa de fericire alături de neamuri, prieteni şi cunoscuţi!

Fie ca momentul de astăzi şi ceea ce rămâne pentru posteritate – BUSTUL – un dar meritat de negreni, menit să-i mobilizeze şi pe viitor la alte înfăptuiri.

Acest dar de nepreţuit, înscris de acum într-un complex monumental: Biserică, crucile lui Ionuţ Candrea, Mihail Candrea şi Ana Candrea, fiica lui Avram, verişoară primară cu Iancu, Casa geamănă cu cea de peste deal la Inceşti şi BUSTUL semeţ să-i îndemne de aici înainte pe toţi, la o clipă de adâncă meditaţie, în faţa lui, iar tinerii însurăţei, ieşind de la cununia religioasă să-şi imortalizeze chipurile alături de naşi şi nuntaşi, pe casete şi fotografii, lângă acest complex, amintind de trecutul glorios al moţilor, dătător de speranţă şi încredere în viitor.

Glorie eternă eroilor neamului!

Câmpeni, la 18.09.2000 Neagra, la 24.09.2000

346


ORICE DRUM ARE UN ÎNCEPUT

DOINA BLAG (N. DANCIU)

CURRICULUM VITAE

M-am născut în Bucium Poieni, jud. Alba, la 11 ianuarie 1947. Mai am un singur frate, pe Nicolae Danciu (n. 1948), medic stomatolog la Sebeş – Alba.

Adresa : Sibiu, str. Iezer, blocul 5, sc. B, et. I, ap 52. Tel. 0269. 244121 sau 0369. 412170.

Anii de şcoală: Am făcut şcoala primară în satul natal,

Bucium Poieni, având ca învăţătoare pe Ecaterina Ţandrău, în anii 1953-1957, am continuat apoi ciclul gimnazial, clasele V-VII, la Bucium Şasa. Prima clasă de liceu am făcut-o la Lonea apoi, clasele IX-XI la Liceul Horea, Cloşca şi Crişan din Abrud, promoţia 1964. Institutul Pedagogic de 3 ani, Facultatea de Filologie din Cluj-Napoca ( 1964-1967). Am continuat studiile la învăţământul fără frecvenţă, absolvind Univ. Babeş-Bolyai în 1971.

Am obţinut, la termenele posibile, toate gradele didactice.Şcolile la care am funcţionat:1967 -1968 - Şcoala Generală com. Neagra (Poiana Vadului), jud. Alba1968 -1969 - Şcoala Generală Zlatna, satul Galaţi1969 -1972 – Liceu Horea Zlatna.1972 -1974 - Liceul Gheorghe Lazăr Avrig, jud. Sibiu.1974 –1985 – Şcoala Generală, cl. I-VIII, Nocrich, judeţul Sibiu.1985 – 2006 – Colegiul Agricol Daniil Popovici-Bareianu, judeţul Sibiu.

De aici, la 1 sept. 2004, m-am pensionat la limită de vârstă, dar am mai lucrat prin cumul încă doi ani.

Un an am fost director coordonator la Şcoala din Nocrich iar între anii 1990.1995 director adjunct (ales) la Liceul Agricol Sibiu.

În afara activităţii la clasă care a constituit principala mea preocupare, m-am implicat şi în cercetarea ştiinţifică şi culturală concretizată prin referate, articole, şi studii publicate sau susţinute la cercurile pedagogice şi la sesiuni de comunicări. Am publicat articole în ziarul Asociaţiunii Astra şi în Foaia poporului.

Evocându-l pe Ovidiu Bârlea în revista Academiei Studii şi cercetări de etnologie, 1997 – Ovidiu Bârlea… din scrisori, în revista Discobolul nr.

347


21 – 22, Alba Iulia 1999 ; Două recenzii ale cărţilor dr. Ovidiu Vuia Despre boala şi moartea lui Eminescu şi În grădinile lui Apolo în ziarul Tribuna Sibiu.

Viaţa de familieÎn 1971 m-am căsătorit cu Ovidiu Blaga, medic stomatolog. Avem trei

copii:ADRIAN, (n. 1975), medic stomatolog, căsătorit cu Simona, au doi

copii, pe Maria, (n. 1999) şi pe Adrian Ioan, (n. 2002).SIMONA, (n.1978), absolventă a Facultăţii de Litere din Sibiu,

specialitatea franceză, licenţiată la Univ. Sorbona , două masterate tot la Sorbona. Lucrează la Palatul de Justiţie din Luxemburg; căsătorită cu Aurel Bontea în 2005.

FELICIA, (n.1983), absolventă a Fac. de Litere, specialitatea spaniolă-engleză, Universitatea Cluj-Napoca. În prezent urmează masteratul la Facultatea Saint-Denis din Paris.

Am stat mult în cumpănă dacă sunt vrednică să mă aliniez şi eu celor care se află între copertele aceste cărţi. Până la urmă au biruit invitaţia şi mai ales insistenţele domnului Ioan Bembea, căruia îi mulţumesc. Aceleaşi mulţumiri se cuvin iniţiatorilor cărţii, deci şi domnului Remus Hădărean. Demersul lor e lăudabil, pentru că e bine ca generaţiile actuale şi cele viitoare să cunoască în ce condiţii se făcea dăscălie în Ţara Moţilor.

Mă încadrez doar în a doua parte a titlului cărţii, Dascăl pe ape deoarece când am făcut eu liceul la Abrud nu mai era Şcoala Normală.

Mă număr printre mulţii absolvenţi ai Liceului Horea, Cloşca şi Crişan din Abrud. Fac parte din promoţia 1966 (diriginte prof. de matematică Olga Suciu ), pe care domnul Director Victor Mesaroş, la o întâlnire de a noastră o numea generaţia de elită. I-am citat aprecierea puţin exagerată, dar demnă de luat în seamă, întrucât majoritatea dintre noi am urmat cursuri universitare , mulţi au ajuns în funcţii înalte. Toţi, fără excepţie, ne-am format o carieră frumoasă. Aceasta s-a datorat dascălilor pe care i-am avut, seriozitatea cu care se învăţa carte pe vremea aceea, având fiecare elev o puternică motivaţie. Nu întâmplător cei mai mulţi am devenit profesori, pentru că am avut modela demne de urmat. Dumnealor au fost dascăli de elită care făceau apostolat într-o urbe mică şi toate energiile şi le dăruiau şcolii. Mulţi dintre dânşii au intrat în lumea umbrelor, lăsând în urmă generaţii de elevi bine instruiţi şi educaşi. Tuturor le păstrăm o vie amintire şi recunoştinţă.

348


Generaţia noastră se adună la Abrud tot la trei ani, datorită unui coleg inimos (Nicu Ţandrău) , care se ocupă cu organizarea şi astfel avem prilejul să ne revedem între noi, colegii, şi să-i avem printre noi pe câţiva dintre dascălii noştri dragi. Au fost mereu prezenţi profesorii Vescan, Ioan şi Alexandru Raţiu.

Personal, mi-am găsit vocaţia datorită profesorului nostru de limba şi literatura română, domnul prof. Emil Popa, care, din păcate, a părăsit prea repede această lume.

Dumnealui ne-a sădit dragostea pentru lectură, respectul pentru limba română. Mi-a rămas în minte pledoaria pentru limba curat românească. Ne vorbea cu patimă despre tendinţa de ocolire a cuvintelor neaoşe, româneşti şi înlocuirea lor cu franţuzisme. Oare ce ar gândi acum despre invazia în limba română a anglicismelor? În loc de mulţumesc se spune merci pentru că mulţam pute-a oaie! (Am reprodus întocmai spusele lui). Aceeaşi patimă o punea în toate lecţiile şi fiecare dintre ele avea farmecul ei. La verificare nu exista lecţie de zi, eram purtaţi prin toată materia. Avea un fel anume de a provoca elevii, se uita printre noi şi, pe care-l vedea mai plouat pe acela îl asculta. Noi, elevii, eram nevoiţi să fim tot timpul în priză. Am încercat şi eu să aplic metoda aceasta, dar n-am ajuns la performanţa profesorului meu.

Aceleaşi gânduri nutresc şi pentru ceilalţi profesori ai noştri, pentru că toţi ne-au pus bazele culturii generale. Finalizarea studiilor liceale se făcea printr-un examen de Maturitate (Bacalaureat) foarte serios, din 7 discipline de învăţământ. Noi am fost la secţia Reală, aşa că am învăţat temeinic şi matematică şi fizică şi chimie; nu exista o pregătire unilaterală, toate obiectele erau importante şi învăţam pe brânci.

Interesul pentru limba română l-am avut încă din Şcoala Generală din Bucium Şasa, datorită unui alt profesor de excepţie, Domnul Dorin Crişan. (Acum locuieşte la Brad).

Imediat după liceu am urmat Facultatea de Filologie la Institutul Pedagogic de 3 ani din Cluj, pe care l-am absolvit în 1967. În acelaşi an m-am înscris la Universitate, urmând facultatea la fără frecvenţă, cu examenul de licenţă în 1971.

Întorc roata timpului cu 40 de ani în urmă şi o opresc la începutul carierei mele didactice. Acum sunt într-un concediu nelimitat, privesc cu nostalgie trecutul şi mă văd în primul an de învăţământ repartizată în raionul Câmpeni la Şcoala Generală din Neagra, Poiana Vadului de astăzi. M-am prezentat la post numai la 1 septembrie 1967, fiindcă am încercat să mă transfer la Bucium

349


Şasa dar, inspectorul-şef de raion mi-a respins tăios cererea. Am fost nevoită să merg unde aveam repartiţia. Pe vremea aceea exista o disciplină a muncii, nu făcea cine ce voia. Unde existau copii de şcoală era musai să fie şi cadre didactice calificate. Deci am plecat spre copiii care îmi erau destinaţi.

Până-n Vadul Moţilor am călătorit cu un autobuz, apoi, cu bagajul în mână, am luat-o pe jos vreo 7 km. Mergeam spre necunoscut.

Norocul meu a fost că pe drum am întâlnit-o pe doamna învăţătoare Marioara Scrob, prima cunoştinţă dintre viitorii mei colegi din Neagra. Mergând împreună, din vorbă în vorbă am aflat destul de multe lucruri despre şcoala unde voi lucra. Tot ea m-a prezentat domnului director Ioan Dig. Am fost primită cu bunăvoinţă, domnul director s-a agitat să-mi găsească o gazdă. Era bucuros că vine un profesor calificat. La ciclul gimnazial erau două clase paralele şi profesorii erau doar absolvenţi de liceu, însă în curs de calificare, urmau facultatea la cursurile fără frecvenţă. La ciclul primar toţi învăţătorii erau calificaţi, doar prin cătune mai erau unii necalificaţi.

Până am găsit gazdă, am locuit singură în clădirea internatului, peste drum de cimitir, şi mă mai treceau uneori fiori reci, trăiam o nemărturisită teamă de spiritele morţilor. Dimineaţa mă spălam într-un pârâiaş cu apă limpede dar tare rece.

Gazda mea, familia Paşca, s-a lăsat greu convinsă să mă primească întrucât avusese neînţelegeri cu alte chiriaşe. M-a primit numai după ce mi-a pus o mulţime de condiţii, pe care le-am semnat ca primarul, fără să le citesc. Casa era impunătoare; parter plus etaj, dar cămăruţa mea era o anticameră la pivniţă.

Treptat, între mine şi familia Paşca s-au stabilit relaţii prietenoase, doamna Paşca era o femeie distinsă (fusese moaşă) şi mereu mă chema seara în poveşti. Aşadar m-am integrat într-o familie primitoare. Şi acum mă gândesc cu drag la ei. Locuiam în condiţii sărăcăcioase (un pat de fier, împrumutat de la internat, o masă, un scaun şi o sobă). De dulap, nici vorbă, dar tot nu prea aveam ce pune în el! Eram mulţumită. La prânz mâncam la cantina internatului, bineînţeles, contra cost.

Acolo, în cămăruţa mea, mi-am dus viaţa un an şcolar. Citeam mult, mi-am completat lectura ( doar urmam facultatea la f.f.), seara la lumina lămpii. Mai şi croşetam.

Doamnele învăţătoare Ana Dig şi Aurora Candrea erau maestre şi se întreceau în dantele şi garnituri în lasetă (macrameu), m-au iniţiat şi pe mine în ale hărniciei, păstrez şi

350


acum tot ce am lucrat atunci.Privind în urmă şi judecând cu mintea de acum, atunci era

greu, însă, fiind tânără (aveam doar 20 de ani), totul mi se părea normal, nu mă speriam de cei 7 km de mers pe jos până la autobuz. În vacanţa de primăvară am fost acasă, la întoarcere ieşise valea iar drumul era inundat. O porţiune bună am mers pe coaste sau pe garduri, că apa era rece, cu bucăţi de gheaţă. Eram singură pe drum şi am plâns.

Atmosfera în şcoală era armonioasă. Gimnaziul făcea ore dimineaţa iar ciclul primar după masa. M-am integrat uşor în cerinţe. În fiecare dimineaţă domnul director verifica aproape şcolăreşte planurile şi schiţele de lecţii. Eu mă supuneam cu conştiinciozitatea unei şcolăriţe silitoare. Trebuie să fac precizarea că toţi profesorii, deşi erau necalificaţi, îşi făceau datoria conştiincios, aveau deja o anumită experienţă, pentru că aveau vechime şi continuitate în şcoală.

Mi-aduc aminte ce deranjată m-am simţit când o colegă mi-a făcut observaţii că dau note prea mici. E drept că eram exigentă (aşa învăţasem de la dascălii mei), m-am impus în faţa elevilor, nu toleram delăsarea şi indolenţa, pentru că şi eu la rândul meu îmi făceam datoria faţă de ei. domnul director, văzându-mă prea implicată, mi-a replicat: Domnişoară, aşa nu prinzi 5 ani în învăţământ! Dar iată că Dumnezeu m-a ajutat şi am prins 40 de ani.

Eram asistată mereu la ore, iar la analiza lecţiilor domnul director mi-a dat multe sfaturi şi îndrumări metodice, de amănunt, de care am ţinut cont şi mai târziu. Eram chiar la începuturi şi desfăşurarea unei lecţii presupunea foarte multe aspecte, pe care le înveţi numai din experienţă.

Prin trimestrul II şcoala a fost călcată de o brigadă de inspectori de la Secţia de învăţământ de la raion, timp de o săptămână. Imaginaţi-vă ce fierbere era în şcoală, că da în clocot. Era o brigadă de îndrumare şi control, adică se punea accent în primul rând pe îndrumare, pe instruirea cadrelor. Totul s-a finalizat cu aprecieri laudative. Absolut toţi învăţătorii şi profesorii au fost asistaţi la 3-4 lecţii iar concluziile au fost favorabile. Pe mine m-a asistat inspectorul de limba română, prof. Pamfil Matei (acum decanul Facultăţii de Litere din Sibiu). Mi-a făcut observaţiile cuvenite şi mi-a dat îndrumări utile.

Ca oriunde şcoala era în vizorul activistului de partid. El urmărea mai ales desfăşurarea învăţământului politic şi modul cum aplicăm în practică politica partidului (nu aveam voie să

351


avem copii neşcolarizaţi). Pe atunci nu se instalase dictatura ceauşistă şi parcă nu eram aşa de tracasaţi ca după 1971. Teroarea cu şedinţe şi instruiri interminabile încă nu începuse.

Nu pot uita cum ne trata activistul cu un aer de sus. La consiliul de analiză de la sfârşitul trimestrului I a participat şi tovarăşul de la raion. În intervenţia mea, încercând să explic greutăţile cu care ne confruntam, cu elevii ce veneau zilnic de la 5-6 km, rezultatele nu erau pe măsura muncii depuse. Atunci, respectivul tovarăş a dat cu pumnul în masă amintindu-mi că salariul nu este în mică măsură. (Eu aveam 1.000 de lei pe lună, el triplu!). Nu am putut tăcea, m-am înfuriat şi am ridicat tonul, doar şi eu eram oleacă de moţ arţăgos, şi i-am spus pe şleau toate abuzurile lui. Acum nu mai am curajul să reproduc ce am spus atunci, cuvintele mele au fost prea dure. Toată asistenţa a amuţit de curajul meu şi erau toate cadrele didactice de pe raza comunei; de la şcoala de centru şi de pe toate satele. La sfârşit tovarăşul şi-a cerut scuze, iar colegii, după plecarea lui, m-au felicitat pentru curajul meu. Eu aveam sentimentul datorie împlinite.

Pe lângă şcoala propriu-zisă, mai de bună voie, mai obligaţi, la munca culturală. Erai constituite fel de fel de formaţii. domnul director îmi dăduse o mulţime de sarcini că, vezi, Doamne, eram calificată, dar i-am replicat că nu-s artistă. Echipa de teatru era condusă de domnul Cornel Candrea, care o făcea cu pasiune şi avea talent de regizor. Am jucat în piesa Necunoscuta, la repetiţii nu aveam nici o recuzită şi trebuia să vorbesc la telefon, pe care nu-l aveam iar la spectacol am făcut o gafă, am uitat să mă duc după cortină. Nu mai spun că m-au pus să cânt în faţa publicului, pentru prima şi ultima dată. Eu cântam, din plăcere, tot timpul pentru mine, dar nu la spectacol. Am fost anunţată să cânt Ţărăncuţă, ţărăncuţă şi pusă în faţa faptului împlinit. N-am fost tocmai la înălţime dar nici chiar rău n-a fost. Toţi profesorii şi învăţătorii erau prinşi la asemenea activităţi. Repetiţiile se făceau de 2-3 ori pe săptămână.

Eu conduceam un cerc de citit pe un sat situat pe un deal. Oamenii se adunau în casa unei eleve foarte isteţe, Eva Haneş. Veneau din toate părţile şi ne primeau cu ospitalitate. Mergeam seara, se făcea târziu iar la întoarcere îmi era frică. Veneam cu o elevă tot cântând ca să speriem lupii. Era iarnă cu zăpadă, afară se vedea destul de bine chiar dacă nu era lună. Era o linişte adâncă, doar zăpada se auzea scârţâind sub paşii noştri (Eleva venea înapoi cu mine şi dormea la internat).

352


Copiii erau respectuoşi, ascultători, ageri la minte şi destul de harnici. Învăţa fiecare după puterile lui. Cei buni erau daţi la liceu, la Câmpeni sau la Şcoala Pedagogică din Abrud, dar şi în alte localităţi, Cluj, Turda sau Alba Iulia. Mulţi urmau şcoli profesionale, deprindeau uşor meseriile, fiind puşi de mici să muncească. Unii, mai puţini, urmau şi facultatea. În anul acela, când am fost eu acolo, erau vreo 3-4 studenţi. Toţi învăţau foarte bine şi aveau burse de merit, făceau cinste şcolii şi satului.

Majoritatea copiilor de la şcoală erau săraci, proveneau din familii numeroase, cu mulţi fraţi. Cei de prin cătune stăteau la internat, aveau bursă. Condiţiile la internat erau sărăcăcioase, aşa erau vremurile dar nici copiii nu erau pretenţioşi, se bucurau că pot învăţa gratuit. Administratorul se zbătea pentru aprovizionare, se făceau eforturi pentru ca mâncarea să fie cât mai bună. Profesorii făceau de serviciu pentru supravegherea elevilor la meditaţie.

Cei mai înstăriţi, care nu îndeplineau condiţii de bursă, veneau de departe la şcoală. Iarna aveau genele îngheţate şi obrajii îmbujoraţi, ţi-era drag să-i vezi intrând în clasă cu întârziere.

Scriind aceste rânduri îmi vin în minte toţi colegii de cancelarie cât şi mulţi elevi pe care nu-i numesc ca nu cumva să omit pe cineva. Sunt mulţi ani de atunci!

Nu pot trece să nu le amintesc pe cele două fetiţe drăgălaşe ale familiei Candrea care. Duminica dimineaţa, frumos gătite, îmi băteau la uşă. Le întrebam de ce-s aşa frumoase şi-mi spuneau că mă spălai, câtă candoare în răspunsul lor! Îi revăd şi acum, cu aceeaşi plăcere ca şi atunci, pe Gelu, drăgălaşul băieţel al familiei Dig cu sora lui deosebit de inteligentă, sau pe cei doi copii ai familiei Scrob, un băieţel blond, copie fidelă a tatălui, şi o fetiţă de câteva luni, ca p păpuşă vie. Dulce era şi băieţelul familiei Deoancă. Desigur, toţi acum sunt mari, oameni maturi la casele lor. Acesta era universul uman care mi s-a cimentat în memorie.

Nu pot încheia fără să amintesc de schimburile de experienţă cu Şcoala din Avram Iancu. Unul din ele s-a încheiat cu un meci de volei între echipe formate din profesorii de la cele două şcoli, pe care l-am arbitrat eu şi am fost răsplătită cu apostrofări, unice pentru mine, pe care le ţin şi acum minte, fiind învinuită că nu am fost imparţială.

S-au dus toţi şi s-au dus toate / Pe o cale ne-nturnată… vorba poetului.

În concluzie, profesorul de ţară face de toate, fiind pus în

353


diverse situaţii, se ştie descurca. Am încercat să surprind câteva aspecte ale activităţii la

începutul profesiei mele într-o comună din chiar inima Ţării Moţilor care mi-a deschis calea spre perfecţionarea mea profesională. În anul şcolar următor, renunţând la titulatură, m-am apropiat de casă, avantajată şi de faptul că după noua împărţire administrativă din 1968 comuna Neagra a devenit Poiana Vadului, inclusă în judeţul Alba. Fiind în acelaşi judeţ, plecarea a fost posibilă.

Viaţa şi-a urmat cursul ei. Privind în urmă sunt împăcată. Stagiul de un an şcolar pe Ape, la Neagra a fost o experienţă care m-a ajutat la împlinirile viitoare, am reuşit să cunosc pe viu viaţa moţilor. Şi eu sunt tot moaţă dar de pe o altă vale, Valea Negrilesii din Bucium şi mă mândresc cu obârşia mea.

Anii trec şi se fac amintiri, care ne menţin mintea trează, dar numai dacă facem plimbări zilnice prin lumea lor. Noi, dascălii, avem o profesie care ne ajută să ne păstrăm o tinereţe a firii (poate molipsită de la copii) şi să fim împăcaţi că ne-am dăruit şcolii, că am modelat caractere şi am format oameni.

Sibiu, 15 martie 2008

Doină, Doină, cântec dulce, m-ai luat la plimbare printr-o lume mult dragă mie. Ţi-am citit amintirile cu aleasă plăcere.

Săcătura şi Neagra, două toponime cu adânci semnificaţii ce vin din istorie, din cine ştie ce îndepărtate vremuri. Cunoscând cât de cât locurile şi istoria lor, îmi vine să cred că prin „Neagra” oamenii de acolo şi-au caracterizat sintetic propria lor viaţă, sau, mai ştii, poate abundenţa vegetaţiei, verdele acela sănătos al pădurii împins până spre negru. Amândouă sensurile sunt posibile şi pot coexista.

Cât de frumos sună acum noua denumire, Poiana Vadului, iar dacă ai şi văzut aceste locuri, nu se poate să nu te ducă gândul la versurile Mioriţei Pe-un picior de plai, /Pe-o gură de rai...

Din dorinţa de a face cunoscute, copiilor din Turda, frumuseţile Apusenilor, am organizat într-o vacanţă de iarnă, între Crăciun şi Anul Nou, o tabără la internatul din Poiana Vadului. Era prin 1977. I-am scris colegului Cornel Candrea iar acesta, foarte binevoitor, s-a ocupat de toate detaliile; primire, cazare, masă, încălzirea dormitoarelor etc.

Cu mocăniţa din Turda şi cu o dubă din Câmpeni am sosit

354


spre seară la destinaţie.Nu mai era Neagra de altădată, era Poiana Vadului, cu un

internat nou, cu etaj, cu multe camere, cu sobe de teracotă, curat ca o farmacie. Peste tot o mulţime de case noi. Şi soţii Aurora şi Cornel Candrea, învăţători localnici, îşi ridicaseră o casă nouă de toată frumuseţea.

Directorul Ioan Dig era plecat din localitate, dar dăduse dispoziţii să nu ne lipsească nimic. Am plătit doar valoarea mesei servite, nici vorbă să ne ceară bani pentru cazare sau măcar pentru lemnele consumate la încălzitul dormitoarelor, numai pentru noi, la internat. În sat s-a răspândit vestea că au venit, în tabără, elevi de la Turda.

Era în vacanţa de iarnă. Prin sat se plimbau o mulţime de elevi de liceu veniţi acasă de pe la Cluj, Turda, Alba Iulia, Abrud sau Câmpeni. Nici vorbă de analfabeţii din Neagra de altădată. Au venit la noi la internat cu magnetofoane şi pikup-uru, ca să avem muzică de dans. S-au legat prietenii între elevi. Am rămas surprinşi să aflăm că trei fete erau eleve la Liceul de Chimie nr 1 din Turda. Una din ele ne-a adus seara un cander cu 5 litri de lapte pe care l-au băut, ca nişte viţei, băieţii noştri.

Nicăieri nu răsunau mai frumos cântecele la clarinet ale lui Dumitru Fărcaş ca acolo în Poiana Vadului înregistrate pe un mag[netofon] al unui elev localnic. După ce ne-am întors la Turda mulţi din elevii noştri şi-au cumpărat discuri, pentru pikup, cu cântecele auzite acolo. Tinerii preţuiau muzica populară, iar de manelele actuale nu se ştia, nu apăruseră.

Plini de energie, elevii noştri trebuiau ocupaţi, altfel erau în stare să demoleze internatul. I-am dus într-o excursie sus pe un munte. Era o iarnă blândă, călduţă, cu puţină zăpadă. Am trecut printr-o pădure de fagi înalţi şi drepţi ca lumânările. Se vedea printre ei în profunzimea pădurii până departe. Undeva, peste un pârâu, se plimba în voie o vulpe. Pe crengile alunilor atârnau deja nişte ciucuri lungi maronii, cu polen, ce prevesteau viitoarea primăvară. Am ajuns la nişte case. Dacă mai ţin bine minte, cătunul se numea Stăneşti, provenit de la numele Stan ce-l purtau mai multe familii. Copiii noştri gălăgioşi, în liniştea adâncă de acolo, au atras privirile oamenilor. Obosiţi şi însetaţi de greutatea urcuşului, am cerut apă de la o casă. Am fost serviţi cu bunăvoinţă iar femeia ne-a spus că are şi ea o fiică elevă în anul II la Liceul Pedagogic din Arad, că se va face învăţătoare. Era mândră de fiica ei şi, fără a se lăuda, ne-a spus că învaţă bine. Un băiat se zgâriase într-un măceş şi îşi ţinea degetul învelit într-o

355


batistă pătată uşor cu sânge. Femeia a observat şi îndată a luat dintr-un dulap vată, spirt sanitar, o fâşie de tifon şi chiar ea i-a pansat degetul. Avea şi pudră de sulfamidă pentru dezinfecţie. Atât elevii cât şi noi, profesorii însoţitori, am rămas plăcut surprinşi de nivelul de civilizaţie la care ajunseseră oamenii din vârful muntelui.

Copiii lor nu mai rămâneau la coada vacii, plecau la şcoli. La liceele bune era concurenţă mare, dar uite că şi la Poiana Vadului se făcea şcoală de calitate iar copiii de aici reuşeau peste tot.

La întoarcerea din tabără am venit cu nişte sănii trase de cai până la Vadul Moţilor. Băieţii şi fetele au ţinut, pe rând, hăţurile cailor. A fost pentru ei o experienţă unică de care îmi vorbesc şi acum, când ne mai întâlnim.

Cine trece pe acolo nu mai poate uita farmecul acelor locuri, bunătatea şi ospitalitatea oamenilor. O confirmă cu prisosinţă şi amintirile atât de reconfortante ale doamnei prof. Doina Blag, răbufnite cu efervescenţă ca o şampanie savuroasă.

I.B. N. B. Doamna Doina Blag a omis să ne spună că a copilărit chiar la poale Negrilesei din Bucium Poieni şi că de acasă, dacă deschidea geamul şi întindea bine braţele, putea culege narcise din vestita rezervaţie…

Acelaşi (consătean) I. B.

356


AMINTIRI, AMINTIRI, AMINTIRI…

MRCEA DAN SCROB

Nu vreau să-mi amintesc momentele urâte din viaţa mea. Au fost, mi-au creat la vremea lor destule neplăceri. Acum vreau să-mi aduc aminte de ce mi-a plăcut, de ce a fost frumos şi au fost multe lucruri frumoase.

Dar să încep cu începutul, să mă prezint.

Sunt fiul lui Mircea şi Rafila, născut la 18 noiembrie 1935 în comuna Săcătura, azi Vadul Moţilor, jud. Turda–Arieş. Mai am doi fraţi, pe Nicu, cu doi ani mai mare – profesor pensionar- şi Lucica, cu doi ani mai mică, casnică.

Clasele I-IV le-am făcut în comună, având o învăţătoare de excepţie, pe Marta Scrob, fie-i ţărâna uşoară. Era o fire grea, autoritară. Nu era nevoie de băţ pentru învăţătură, cum era la alte clase. Pentru învăţătură nu încasam dar o luam pentru aşa zisele prostii.

Odată, într-o pauză mare – pauza mare era de vreo oră şi ceva când şi învăţătorii mergeau acasă să mănânce, iar cursurile continuau şi după masa – ne-am jucat de-a hoţii şi jindarii. Cei din clasele III-IV erau jandarmi iar cei mai mici eram hoţi. Jandarmii ne prindeau prin fugă tot pe câte unul şi ne duceau la închisoare, adică ne închideau şi încuiau în WC. Noi, hoţii, strigam dinăuntru cât puteam şi băteam cu picioarele în pereţi. Când era hărmălaia mai mare apare doamna învăţătoare. Deschide uşile iar noi ca potârnichile fuga în clasă. Atunci am încasat-o toţi băieţii. Cei din clasa a IV-a câte patru bâte la palmă, cei din a treia câte trei, cei din a doua câte două iar noi cei mai mici câte una. Am fost tare bucuros că-s numai în clasa întâi. Pe cei mari i-a ascuţit cumsecade, pe noi mărunţeii aşa, a aşezat băţul pe palmă.

Altă dată, într-o iarnă, a început aşa o bătaie cu bulgări de zăpadă. Câţiva inamici s-au refugiat într-o curte unde locuia o bătrână dar care atunci nu era acasă. Rezemaţi de un păr erau parii

357


de fasole. Bătaia a degenerat în lupte la baionetă şi s-a ajuns la pari. N-a dat nimeni cu ei, dar din încăierare, că şi unii şi alţii voiau să-i ia, s-au rupt o mulţime de pari. În plină bătălie apare Veselicuşă bătrâna. Toată lumea a părăsit câmpul de luptă, fuga la şcoală şi s-a aşternut liniştea peste întreg satul. Veselicuşă a venit la şcoală şi-i spune doamnei ce-am făcut. Atunci iar am încasat-o toţi băieţii, dar nu numai atât, a trebuit să ducem fiecare câte un par de fasole de acasă. Atâţia pari n-a avut Veselicuşă în toată viaţa ei.

Pe sfârşitul clasei a III-a învăţătoarea ne-a întrebat ce să facem cu Ion, că nu prea ştia; să-l trecem sau să-l lăsăm repetent? Să rămână repetent, să rămână! am strigat noi. Bine, a zis învăţătoarea, dar dacă rămâne repetent cine ne mai face nouă focul? Ion era mai în vârstă, era un băiat liniştit şi se ocupa şi de foc. Să-l trecem, să-l trecem am întors-o noi toţi, parcă de noi depindea, o fi vrut şi învăţătoarea să vadă ce ne poate capul. De câte ori îmi aduc aminte de această scenă îmi zic: ce uşor se manevrează masele.

Eram în clasa a IV-a şi tata voia să mă facă econom adică gospodar şi gata cu şcoala. Mama nu şi nu, trebuie să merg mai departe.

Aşa am ajuns la Turda la Liceul Regele Ferdinand unde intrau în cl. I şi cei cu patru, cinci, şase sau şapte clase primare. Era o diferenţă importantă de vârstă, de minte dar şi de cunoştinţe.

Era după război. Turda arăta chiar ca după război. Reţin în centru o clădire cu faţada spartă, probabil de un proiectil, pe care se mai vedea firma Potaissa. Peste ani am revăzut-o cu o nouă firmă Fierul.

Mai sus spre băi erau copaci retezaţi, sfârtecaţi, schilodiţi de bombe şi proiectile. Erau şi gropi lăsate de explozii. În salină erau paie multe, ne spunea gazda că acolo se refugiau cei din Turda-Nouă în timpul alarmelor aeriene.

Urâtă treabă războiul. De câte ori am trecut prin Turda întotdeauna mă uitam spre locul acela refăcut care fusese spart de proiectile.

Dar să vedem ce era prin liceu.La română îl aveam pe Ţarină, un om împătimit de meserie.

Niciodată nu ieşea la timp de la oră de aceea elevii din celelalte clase deschideau uşa şi strigau A sunat! A sunat! lucru ce-l supăra rău pe bietul Ţarină.

Diriginte ne era părintele Biji, om bun, cu el făceam şi matematica. Duminica, obligatoriu, mergeam la catedrală. Acolo un elev din clasele mai mari ne scria pe o listă. Cei care absentau

358


primeau drept canon să cumpere o prescură, altfel nu li se iertau păcatele.

Franceza am făcut-o cu Radu, om al dracului. Locuia în liceu sub sala noastră de clasă. Când era gălăgie urca la noi cu o bâtă de bambus, dădea pe noi, la grămadă, ca pe hoţii de cai, pe unde se nimerea. Dealtfel şi la clasă bătea urât.

Cu Nicolae Hristea eram ceva neam, tata îi era şi văr şi unchi. Când făcea cunoştinţă cu elevii din clasa I, după ce ne întreba pe fiecare cum ne cheamă şi de unde suntem, se ducea la tablă şi scria, pe o tablă Hristea Nicolae, apoi o ridica şi apărea cealaltă pe care era deja scris mâncător de oameni.

Lucrul manual îl făceam o zi întreagă la nu ştiu cât timp. În clasa I se făcea tâmplărie. Liceul avea ateliere bine dotate. Eram repartizaţi câte patru la un strung. Partea cea grea era desenul tehnic; trebuiau desenate uneltele, dălţi, ciocan, burghie, rindele, lucru greu pentru începători. Cum nu erau bine executate, îndată le tăia cu roşu şi trebuiau făcute din nou.

Erau la liceu în clasele mari şi elevi care făcuseră războiul. Se vorbea de unul pe care Botezatu, profesorul de chimie, a vrut să-l lase corigent că s-ar fi dus la catedră şi a trântit cu pistolul pe masă şi a spus: Ori mă treci, ori te împuşc la care profesorul speriat ia mă, ia pistolul acesta de aici că te trec. Ne uitam la cei mari ca la nişte eroi şi toţi am fi vrut să avem pistoale…Erau oameni buni, aveau grijă şi de noi cei mai mici. Pe stradă în prezenţa lor ne simţeam în siguranţă, protejaţi.

Duminica după ce ieşeam de la biserică mergeam la matineu la unul din cinematografele Arta (azi Teatrul de Stat) sau Aro. În zilele călduroase o luam spre lacurile sărate de la băi sau mergeam la fotbal. Pe vremea aceea rivalitatea era între echipele Sticla şi Cimentul.

La început pe stradă salutam pe toată lumea până când mi-au spus ceilalţi că la oraş nu se salută decât cei pe cere-i cunoşti. Asta era, oraşul se conducea după alte reguli.

Erau şi atunci acţiuni patriotice – încă nu se născuse munca voluntară. Am participat cu tot liceul la curăţirea terenului din fostul târg de animale şi lemne, în apropierea podului de peste Arieş, în locul actualului sens giratoriu.

Baiul era că liceul nu-ţi oferea după absolvire o pâine. Întreţinerea mea la Turda era foarte scumpă. După război era criză de alimente. La gazdă trebuia să aduc lunar, pe lângă bani, alimente; făină de grâu şi mălai, cartofi, ulei, slănină, ouă, fasole etc. etc. Cele mai multe trebuiau cumpărate de pe piaţa din Turda

359


şi erau scumpe foc. Aşa stând lucrurile, hai la Abrud. Aici era mai aproape apoi în

mod regulat lunea, în ziua de târg, veneau vulturarii cu cergi şi ne aduceau de acasă mâncare.

Din clasa întâi de liceu am trecut în clasa a doua de gimnaziu apoi a şaptea elementară.

La Abrud primul diriginte l-am avut pe profesorul Simion Hărăguş. Cu dumnealui făceam geografia, naturalele şi constituţia. La fete dirigintă era Golgoţiu Livia. Noi am fost ultima serie de clase nemixte, adică numai băieţi sau numai de fete. Cei doi diriginţi se iubeau, noi simţeam acest lucru. S-au şi căsătorit până la urmă. Când mergeam acasă sâmbăta şi ştiam că nu putem ajunge lunea la timp la ore ne făceam bilet de voie care trebuia semnat de diriginte. Dacă nu-l găseam, mergeam la tovarăşa Livia şi îl semna ea în locul dirigintelui. Zâmbea şi îl semna. La ora de dirigenţie mergeam cu biletul pentru motivarea absenţelor. Se uita şi dânsul la semnătură şi zâmbea. Era o dulce complicitate în trei.

Ce oameni minunaţi au fost!Doi ani am locuit la Mişu Basarabescu, profesorul nostru de

limba română. Tot acolo cu mine mai locuia încă un coleg mai mare, Gheorghe Nicola. Era o mare figură, nu se suportau cu doamna Neti. Noi locuiam în bucătărie, tot acolo stătea la început şi Azorel, un câine alb, mic şi flocos la care Mişu şi Neti ţineau foarte mult de aceea îl lăsau să doarmă în patul nostru. Cum plecau stăpânii Ghiţă îndată lua mătura şi dă-i lui Azorel. Intrase frica în bietul căţel că era de ajuns să intre Ghiţă în cameră că şi sărea din pat şi fugea la uşă. Se juca şi Mişu cu el şi-l dezmierda cu glasul lui care nu-l putea pronunţa pe r Azorel, Azorel, omoară-te domnu dracu.

Se întâmpla uneori să rămână Mişu fără ţigări şi se întâmpla de obicei duminica dimineaţa. Venea Neti la noi şi ne trimitea în Sat (Abrud-Sat) la părinţii lui Remi Lazăr după ţigări. Era destul de neplăcut duminica dimineaţa să baţi la poarta cuiva după ţigări când cei din casă încă mai dormeau. O dată, nervos că nu i-a deschis nimeni poarta, Ghiţă a intrat direct în dormitor fără să mai bată la uşă şi a aruncat banii pe masă. Erau într-o poziţie cam neortodoxă. A revenit în bucătărie dar imediat şi Neti după el. Mă, ţop prost, nu ştii nici măcar să baţi la uşă? Să nu mă mai trimiţi dimineaţa după ţigări, a venit răspunsul.

Noi eram cu mâncarea noastră şi puneam la cale câte o mămăligă cu brânză şi cu lapte de-i făceam poftă şi lui Mişu. Mă

360


băieţi, mi-aţi făcut poftă, mai este să mănânc şi eu? Sigur că da. O punea apoi pe Neti să ne facă ceva de mâncare şi mâncare bună, nu orice.

Aveam câţiva clienţi din clasele mai mari cărora le schimbam extemporalele înainte de a fi corectate. Cu tezele era mai greu, fiindcă trebuia schimbat caietul şi nu se putea face decât pe primul trimestru.

Mă înţelegeam bine cu Mişu şi după ce nu am mai stat la el. Intr-o oră în timp ce el scria la tablă nu ştiu ce mi-a venit că am început să fredonez o melodie, mai mult un fel de mârâit. Cum el avea un defect de vorbire, s-a întors repede Cine mă imită? Cine mă imită? A început cercetările. A luat la întrebări aproape toată clasa. Toţi au auzit. Unul mai în faţă, altul mai în spate, unul la stânga, altul mai la dreapta, numai pe mine nu m-a întrebat. Întâmplător era un inspector în şcoală. Mă duc la tovarăşul inspector să vină dânsul să facă lecţii cu voi. Se îndreaptă spre uşă dar sună clopoţelul care anunţă pauza şi salvează situaţia.

După masa era film şi cum se leagă toate, tocmai Mişu era de serviciu pe şcoală şi ne-a însoţit la cinematograf. Era bine dispus şi un coleg i-a spus că eu am cântat. Puiule, am ştiut eu că tu eşti. Sigur l-am asigurat că nu am avut nicio intenţie de a-l imita. Nu mi-a purtat pică, nici eu lui. Dimpotrivă ne simpatizam. De la el ne-au rămas expresiile: Puiule, judecă cu judecătoarea că de aceea ţi-a dat statul minte, evident statul socialist le dădea pe toate. Când un elev vorbea la răspuns pe lângă subiect, adică bătea câmpii îndată îl auzeam Hodoronc tronc, Mariţo!

Amintiri, amintiri…Dulci amintiri…Era pe vremea când se cânta Internaţionala la sfârşitul orelor

de curs şi la şedinţele UTM. Câţiva colegi de lângă mine în loc de rob cu rob să ne unim cântau Scrob cu Scrob să ne unim. Ce mizerie ne-a făcut profesorul de lucru manual, era mai tânăr şi mai îndoctrinat.

Cu Eremia am făcut numai ultimele două pătrare. Nu prea le aveam noi cu rusa. El fusese învăţător la Bodreşti lângă Vulcan şi cunoştea bine familia lui Milu Anca. Îl întreba de una şi de alta de pe acolo. Pe Luca îl punea să cânte De la Brad la Gura-Barza. Ne ameninţa că dacă nu ştim ne pică pe toţi la examen, la care noi replicam ferestrele, tovarăşe profesor, aluzie la ferestrele lui Mişu care au fost sparte de mai multe ori. Ma (pe ă nu-l prea avea) scârbe şi putori ce sunteţi voi, îmi daţi în cap? Pleca puţin capul în jos, ochelarii îi cădeau pe nas, ne privea peste ochelari. Râdeam toţi, râdea şi el. Cum s-ar zice, ne ştiam glumele.

361


Înainte de a intra la examenul la rusă dimineaţa a venit la noi şi ne-a spus: Mă, acesta nu ştie o boabă ruseşte, era vorba de preşedintele comisiei de examen, aşa că puteam spune orice numai să fie pe ruseşte.

Moşicu a fost un erudit. S-a ridicat deasupra celorlalţi prin tot; prin ţinută, cunoştinţe şi lecţii. Ce lecţii! Presărate cu glume încât nu ştiam cum trece ora. N-am să uit niciodată povestea cu moţul căruia i s-a prăpădit căruţa cu cal cu tot căzând într-o prăpastie iar omul zice ca pentru sine privind de sus:

Când Albuţa pi caruţa Când caruţa pi Albuţa. Paguba ca paguba, Da-mi placu cum marsă.

La masă intram în două serii. În prima serie fetele iar în a doua băieţii. O dată noi am ajuns la sala de mese şi fetele încă nu ieşiseră. Pedagogul Silaghi, care nu mai avea astâmpăr, zice aşa ca pentru sine dar destul de tare ca să-l auzim şi noi Iar nu-s regulate fetele astea, iar nu-s regulate. Sigur la o aşa remarcă genială a izbucnit un râs general. A aflat el mai târziu care-i treaba cu omonimele pentru că atunci când s-a întâmplat să mai întârzie fetele am început noi cu Tovarăşe pedagog, iar nu-s …. fetele, la care No, no, măgarilor de voi!

Dar ce sfaturi ne da! Să avem mare grijă când ne căsătorim, să cântărim bine pe cine luăm, soţia să fie curată şi harnică. Ne îndemna să facem cum a făcut el. Eu când mergeam în peţit puneam pălăria pe dulap, nu pe cuier, ca să văd cum a fost şters praful. Mă făceam că-mi scap batista jos şi mă uitam pe sub pat să văd dacă e măturat sau nu. Când rămâneam singuri îi propuneam să ne jucăm de-a ascunselea şi în acest fel aveam prilejul să deschid dulapurile sau să intru în WC. Dacă observam că e dezordine şi murdărie prin casă însemna că fata e leneşă şi nu-i mai călcam pragul.

Romi – îngrijitorul şcolii – devotat trup şi suflet slujbei lui, acolo s-a trezit şi până la pensie acolo a lucrat de aceea şi afirma cu mândrie Io am schimbat şapte direptori. Într-adevăr directorii se schimbau dar Romi a rămas pe poziţie şi a traversat anii având mare grijă de internatul şi şcoala din Abrud. Locuiau într-o cameră la internat şi-i numeam pe cei doi Romeo şi Julieta. Acolo am auzit toţi elevii într-o noapte cum ţipă o femeie în durerile naşterii. Nu am râs, ne-am înspăimântat. A născut o fetiţă frumoasă, blondă, cu părul creţ.

Anii trec şi părăsim şcoala. Ce ciudat. Ne dorisem ani la rând

362


să ne vedem învăţători cu diplomă şi iată, acum simţeam un gol în suflet că ne despărţim pentru totdeauna şi de colegi şi de şcoală.

Pe 10 august 1953 am fost numit la Săcătura cătunul Morcăneşti, şcoală nou înfiinţată, un sat între Săcătura şi Neagra. Am adunat câteva bănci mai vechi de pe la alte şcoli şi ne-am instalat într-o casă particulară. Până atunci copiii din acea zonă băteau drumurile, după depărtare, spre trei şcoli. A fost frumos; copii buni, silitori şi liniştiţi. Au fost primii mei şcolari şi tare i-am iubit.

Cu adulţii făceam seara cursuri de alfabetizare. Îi învăţam să cunoască literele apoi să scrie, să citească şi să socotească. Erau mulţi, sala mică, nici lampa nu mai avea aer, începea să afume şi să pâlpâie. Deschideam uşa şi iar se ridica flacăra lămpii.

După un an şi ceva, în noiembrie 1954, am plecat în armată la Tecuci. Stagiul militar era pe vremea aceea de trei ani dar s-a redus, la unele arme la doi ani, aşa că în toamna lui 1956 am fost lăsat la vatră.

La 1 decembrie 1956 reintru în învăţământ la clasele V-VII de la şcoala din Vadul Moţilor – centru. Ca o ciudăţenie aici pe lângă registrul de prezenţă s-a mai introdus o condică în care trebuiau menţionate toate activităţile în afara orelor de curs; activitatea metodică, învăţământul politic – la care trebuiau conspecte – activitatea culturală, obştească etc în aşa fel ca să iasă zilnic 8 ore, că aşa cere codul muncii. Nu ştiu dacă şi în alte şcoli se mai cerea aşa ceva. Era un fel de a nu-i da omului niciun pic de timp liber. Asta mi-a amintit de un ofiţer Vânătu, un om care întorcându-se de pe front la sfârşitul războiului mai făcea încă instrucţie cu soldaţii când ei aşteptau ca de la o zi la alta să plece acasă, să fie lăsaţi la vatră. Un soldat l-a întrebat pe domn căpitan la ce le mai foloseşte instrucţia acum când ei pleacă acasă. Căpitanul i-a răspuns: Soldatul trebuie să fie ocupat tot timpul, că altfel face politică şi asta nu-i bine. Probabil că de asta eram şi noi urmăriţi tot timpul, ca să nu facem politică că asta nu era deloc bine.

În 1958 s-a ascuţit lupta de clasă şi a avut loc o mare campanie de epurări din toate sectoarele de activitate. Printre cei puşi pe liber am fost şi eu, directorul şcolii Trifon Crişan şi soţia lui. Eram vinovat că bunicul meu şi un unchi fuseseră preoţi.

După ce s-a terminat verificarea tuturor dosarelor, după numai zece zile am fost reprimit în învăţământ şi numit ca învăţător la Neagra (azi Poiana Vadului) unde am funcţionat zece

363


ani.Au fost cei mai frumoşi ani ai dăscăliei

mele.Acolo m-am căsătorit cu Mărioara

(născută Boia), din Roşia Montană, colegă la Abrud, cu un an mai mică. Ea mi-a dăruit doi copii, pe Călin şi Liliana care la rândul lor ne-au fericit cu doi nepoţi; Lucian şi Mihai.

Pe lângă şcoala de centru mai erau cinci şcoli săteşti dintre care trei cu câte două posturi. Era un colectiv tânăr şi destul de numeros. Puţini eram calificaţi, mulţi suplinitori dar toţi dornici să facă treabă. Nu aveam gospodării aşa că toată activitatea noastră era legată de şcoală şi de căminul cultural. Nu ştiam ce e vrajba sau invidia. Când ne întâlneam toţi ne povesteam fel şi fel de întâmplări.

Nu-l pot uita pe Donea ţetore (domnule învăţător) cum îi spunea un elev din clasa I lui Vlad, învăţătorul de la Păşteşti. Tot el ne-a povestit o scenă frumoasă cu Remus, alt elev din clasa I.

– Remus, pentru astăzi n-ai învăţat, rămâi la şcoală până înveţi.– Mă, lasă-mă, mă, că pe mâne învăţ.– Mă, eu nu sunt „mă” cu tine!– Mă, dumneavoastră, lasă-mă, mă!– Astăzi te las dar să ştii că altădată nu te mai iert.– Mânce-te urditu, învăţător, io ştiu că tu eşti bun cu mine şi

numai te mânci cu mine.La Poiana Vadului am fost bibliotecar comunal, director de

cămin cultural, instructor superior de pionieri, secretar UTC pe comună. Eram continuu ocupat, n-am avut de ce mă plânge.

Dar şcoala era şcoală. Domnea la noi o regulă respectată de toţi colegii. Când lipsea cineva din diferite motive cei care erau liberi intrau şi făceau ore fără să-i trimită nimeni. Copiii trebuiau să înveţe ceva în fiecare zi, să nu bată drumul până la şcoală degeaba.

Toate bune şi frumoase. Copiii creşteau iar Dănuţ stătea cu toată familia pe chirie în Poiana iar casa părintească era la numai câţiva kilometri, aşa că pe 1 sept. 1969 m-am transferat la Vadul Moţilor, satul Popeştii de Sus. Erau atunci două posturi cu 42 elevi iar acum mai sunt doar 4 elevi. Şcoală în lichidare…

364

Maria Scrob (n. Boia)


Douăzeci de ani am lucrat simultan cu patru clase. Erau copiii din sat, buni şi silitori, nevinovaţi şi cu un mare respect pentru învăţător, de aceea parcă nu mă simţeam niciodată obosit.

Mergeam zilnic pe jos de acasă şi nu era aproape, mai era şi mult de urcat. În cei douăzeci de ani am parcurs peste 32.000 de kilometri. Am fost toată viaţa tovarăşul învăţător pe când era să devin domnul învăţător m-am pensionat.

În 1990 un fruntaş al comunei m-a întrebat dacă am fost membru de partid, sigur că da i-am răspuns. Nu eşti bun, vream să te pun primar. Am râs cu poftă de două ori; pentru că nu el punea primari şi că înainte de ’90 eram suspectat că aş fi un element burghez iar acum eram acuzat de comunist. Al dracului concepţii. Am căzut tot invers, ferice de oportunişti.

Am fost curtat rând pe rând de toate formaţiunile politice să intru în rândurile lor, Am refuzat categoric. Slujisem peste 40 de ani ca U.T.M.-ist, U.T.C.-ist şi membru de partid, un regim politic care părea veşnic şi uite, a căzut, s-a dezmembrat, s-a prăbuşit. Am minţit destul în numele lui şi nu mai vreau să mint din nou în numele altor partide mult mai mici, cu un viitor îndoielnic.

Când vezi ce spectacol grotesc fac azi toţi politicienii te umple scârba. Câte ar fi de spus dar nu mai zic nimic. Ce măscărici! Cum să-i mai urmezi?

Protestez şi eu în felul meu. De exemplu când am văzut că preţurile la ţigări o iau razna m-am lăsat de fumat.

Când mă uit înapoi de la înălţimea celor peste 70 de ani îmi dau seama ce schimbări extraordinare s-au făcut în şcoală şi în comună:

– de la tăbliţă şi stil la calculator,– de la bănci cu patru locuri, la mese pentru fiecare elev,– de la closet în curte, la grup sanitar în şcoală,– de la sobă cu lemne, aduse uneori de copii, la încălzire

centrală,– de la lampă, la bec,– de la albie şi ciubăr pentru baie, la vană şi duş,– de la un singur radio pe baterii în comună, la televizor şi

internet,– de la un singur telefon cu manivelă la primărie, la

telefoane fixe şi mobile peste tot– de la apă adusă cu doniţa şi ciubărul, la robinet şi toaletă

în casă,– de la opinci sau bocanci cu talpă de lemn, la pantofi şi

cizme de ultimă modă,

365


– de la drumuri noroioase, la şosea asfaltată,– de la drum de picior şi cărări între sate, la drum de

maşină,– de la căruţă şi cal, la autoturisme, autocare,

autocamioane,– de la plugul tras de cal, la tractoare!Toate acestea nu s-au putut face cu oameni analfabeţi. Aici

este şi contribuţia noastră, a fiecărui dascăl la pregătirea celor ce aveau să le înfăptuiască.

Nu revendicăm nimic, dar dacă cineva întreabă ce-aţi făcut voi dascălii într-o viaţă? le putem răspunde Am pregătit pe cei care au înfăptuit ceea ce se vede astăzi.

Vadul Moţilor, 14 ianuarie 2008

Dragă Dănuţ,Dă-mi voie să-ţi spun şi acum tot Dănuţ, ca şi pe vremea când eram

colegi de bancă la Abrud.Citindu-ţi povestea vieţii, pe care o zugrăveşti în culori atât de vii,

cum este şi sufletul tău, îmi vin în minte cuvintele scriitoarei Ileana Vulpescu, spuse la adresa învăţătorilor din Apuseni, ai fost un dascăl erou. A ajuns şi la ea cartea lui Remus Hădărean „Normalist la ABRUD”. Luând cunoştinţă de realităţile atât de dure din Ţara Moţilor şi puternic impresionată de ce a citit acolo, într-o scrisoare afirma cu toată sinceritatea şi convingerea: „...era un act de eroism să fii elev şi de asemenea să fii învăţător în acei ani şi în acele locuri”.

Cu toată dragostea, prietenul tău de o viaţă,Ioan Bembea

366


PROMOŢIA 1958

MARIA DANCIU (N. STAN)

Între anii 1954-1958 colectivul acestei promoţii s-a format dintr-un număr de 21 de copii de moţi: 17 fete şi 4 băieţi.

Copiii din satele moţeşti de pe apele Arieşului Mare şi Arieşului Mic au pornit spre Abrud pentru a se face dascăli şi nu numai, ci şi prieteni pe viaţă.

Din Avram Iancu au venit la Abrud: Leahu Elena, Cristea Minerva şi Pogan Nicolae; de la Ponorel: Drăgoi Cornelia şi Vesa Romul; de la Albac: Cioaza Maria, Mocan Elena şi Popa Elena; de la Gârda băieţii: Bâc Avram şi Gaiţă David; de la Câmpeni – Buda Elena, iar din Sohodol: Sicoe Cornelia şi Stan Maria. Dar şi de p e apele Abrudelului au venit buciumanele: Bembea Ileana, Ciura Sabina, Guran Viorica, Ionuţ Aurica şi Macavei Maria; de la Buceş – Marcu Viorica; de la Miceşti – Alba Iulia – Lucreţia Bărbănţan şi de la Ocna Mureş – Câmpean Victoria.

În scurt timp s-a format un colectiv unit, ca multe alte colective ale Şcolii Pedagogice din Abrud, cu elevi ascultători, cuminţi, respectuoşi, ordonaţi, curaţi, sfioşi, dar plini de ambiţie, porniţi pe întreceri la învăţătură, activităţi sportive şi activităţi cultural-artistice.

Cei doi diriginţi pe care i-am avut de-a lungul celor patru ani: domnul profesor Aurel Bogdan în anii: I, II, III (1954-1957), ar în anul IV – ne-a venit dirigintă doamna profesoară Maria Raţiu.

Plecarea domnului profesor – diriginte la Braşov, cu doamna profesoară Ioana Bogdan ne-a lăsat un gol în sufletele noastre, o mare părere de rău, ştiind că nu se vor mai întoarce la noi, la Abrud.

Bunii noştri diriginţi ne-au modelat sufletele, fizicul, inteligenţa şi alături de toţi profesorii noştri dragi şi de neuitat ne-au format dascăli bine pregătiţi, deşi eram tineri ca mlădiţele unei sălcii pletoase.

Responsabila clasei era colega noastră Leahu Elena, o foarte bună colegă, sociabilă, cu o mare sensibilitate, cu o inteligenţă sclipitoare, scria excepţional de frumos şi învăţa foarte bine. Cu bunătatea pe care o avea, ajuta pe oricine din clasă, dacă îi cerea ajutor. Fiind colegă de bancă patru ani, mă străduiam să-i imit

367


scrisul frumos, chiar dacă n-o făceam ca ea, ne plăcea să avem caietele foarte ordonate şi curate. La orele de dirigenţie raporta dirigintelui (dirigintei) numai aspectele pozitive din activitatea colectivului pe parcursul unei săptămâni. Despre notele slabe: 1, 2 şi chiar 3 în sistemul de notare cu notele de la 1 – 5 dădea explicaţie fiecare elev (1954 – 1957) şi despre notele de 3 şi 4 în anul şcolar 1957-1958 – în sistemul de notare de la 1 la 10. După plecarea domnului profesor de educaţie fizică şi diriginte A. Bogdan, orele de educaţie fizică şi activităţile şcolare au fost preluate de domnişoara profesoară Răileanu Veronica (căs. Mesaroş).

Disciplina, ordinea, curăţenia, învăţarea conştiincioasă a fiecărei lecţii, ascultarea, scrierea temelor, ordonat şi corect efectuate, buna înţelegere între colegi erau câteva însuşiri care caracterizau clasa dirigintelui A. Bogdan şi apoi a doamnei Maria Raţiu.

Mă gândesc câte năzdrăvănii, pozne şi întâmplări s-au petrecut în anii de şcoală în colectivitatea noastră de elevi.

Îmi amintesc de o năzbâtie din anul I. După întoarcerea la Abrud din vacanţa de iarnă, fiecare ajungeam la internat încărcaţi cu multă mâncare, mai ales cu preparate din purcel, dar şi caş, brânză, smântână. În prima noapte am găsit ger în dormitorul nostru, situat la parter. Din stradă, becul atârnat pe stâlp lumina dormitorul. Colegele se vârâseră sub pătura aspră, dar Mocan Elena, colega mea şi eu nu puteam să adormim. Ea a zis: ce ar fi să mâncăm ceva, poate ne mai încălzim. Scoate fiecare plasa cu mâncare pe pat şi ne apucăm să mâncăm după orele miezului nopţii.

Cornelia Drăgoi, cu părul cel mai frumos, blond şi lung, împletit în codiţe, avea patul lângă noi, stătea culcată pe spate şi horăia cu gura căscată. Lenuţa Mocan ia o jumară (rămasă de la topirea slăninii) şi i-o aruncă în gură: Cornelia o înghite numaidecât. Am râs pe înfundate şi am continuat să mâncăm, aşteptând să horăie din nou, şi altă jumară urma s-o înghită. Nu ne-am gândit o clipă că s-ar putea îneca. Dimineaţa, cum s-a sculat, Cornelia a întrebat – care aveţi o sticlă cu apă că nu mai pot de sete. Apa se lua seara. N-am îndrăznit să-i spunem de frică să nu spună la domnul director – Gligor Rabin, ştiam că ne-ar fi pedepsit cu nota scăzută la purtare şi luarea bursei. Abia târziu i-am spus colegei noastre cum am râs cu lacrimi în prima noapte după vacanţa de iarnă. Ea a zis duceţi-vă dracului, dacă m-aţi fi înecat, ce făceaţi?

368


În anul I ne-am acomodat greu cu hrana de la internat. Pe lângă puţinătatea ei, era alcătuită din acelaşi gen de ciorbe – de fasole, cartofi, legume conservate şi ca felul doi, cam aceleaşi legume şi zarzavaturi, scăzute, arareori cu o bucăţică de carne, iar seara, destul de des, mămăligă cu marmeladă ori griş cu sirop de zahăr ars. Ne lipsea mai ales pâinea pentru a putea consuma produsele aduse de acasă. În acest sens ne-a venit în ajutor Coleguţa – aşa o alintam pe colega Elena Buda. Externă fiind, venea zilnic alături de interniste în sala de meditaţii. După efectuarea temelor în colectiv, ni se adresa: Care, ce doriţi, să vă aduc de la prăvălie? Comenzile veneau după punga destul de săracă a fiecăreia: 2-3 bucăţi de Eugenia, 100 grame de biscuiţi, 50 grame de salam, bomboane de 50 de bani – dar mai ales pâine, articol destul de greu de găsit, fiind pe cartelă. Coleguţa se descurca, ea ştia cum.

Tot ea ne furniza bilete cu locuri la filme, spre mirarea multora care nu prea apucau să stea pe scaune, înghesuiala fiind mare de tot.

Îmi aduc aminte cu plăcere de deplasările pe care le făceam în unele comune pentru prezentarea programelor artistice. Mergeam cu toată clasa, însoţiţi de domnul diriginte A. Bogdan. Într-o duminică de primăvară pornim la drum, pe jos, la Bucium – Şasa – cu program artistic. Fetele erau îmbrăcate în costum naţional specific fiecărei comune, la fel şi băieţii, erau îmbrăcaţi în costum de port românesc, cu pantaloni albi, cămaşă albă cusută cu motive româneşti şi cu pălărie ca ale sibienilor. (Cu costumele naţionale respective am fost îmbrăcaţi pentru fotografiile de tablou la sfârşitul anului şcolar). Mersul pe jos a fost plăcut, însoţit de cântece, pe o zi călduroasă. Câmpul era plin de flori şi păsărelele se întreceau cu cântecele lor. Când am ajuns la Ileana Bembea (Bebi), ne-a spus că ne-ar primi în curte să bem apă, dar are un cocoş năzdrăvan şi nu ne poate apăra de el, sare la oameni. Crezând că face glumă, o colegă îndrăzneaţă – Lenuţa Mocan – spune că ei nu-i este frică de un cocoş şi vrea să bea apă. De fapt la toţi ne era sete, după un drum lung. Ea deschide portiţa şi intră în curte, dar n-a ajuns să bea, că s-a şi trezit cu cocoşul năzdrăvan în piept. Deşi dădea din mâini, nu se putea apăra de el. Toţi priveau întâmplarea hazlie, i-a sărit pe cap şi lovea cu ciocul. Ea s-a lăsat jos, crezând că va zbura şi striga ajutor. Fetele s-au apropiat şi făceau gesturi disperate pentru a îndepărta pe atacator. S-au apropiat din drum toţi care mai rămăseseră, să vadă ce s-a întâmplat, deci şi băieţii. Atunci David Gaiţă îşi ia

369


pălăria şi se apropie de Lenuţa, care se aplecase jos, cu cocoşul pe capul ei, îl loveşte de mai multe ori până fuge, dar cocoşul aleargă spre altcineva, iar noi am luat-o la fugă. Lenuţa plângea, era toată zburlită, uitase şi de sete, şi-a aranjat părul, între timp Ileana a adus o cantă cu apă până la drum, i-a dat apă să se spele, a băut, şi apoi am băut şi noi şi ne-am îndreptat spre căminul cultural. David Gaiţă îi spune: Bravo Bebi, nu-ţi trebuie câine la curte că ai apărător bun – cocoşul tău dolofan. Iar Lenuţa – aşa îmi trebuie, să ştiu să nu intru tam-nesam în curtea omului. Pe scenă am avut un motiv de veselie şi bună dispoziţie.

O altă ieşire de succes a fost cea de la Buceş. Invitaţi fiind de colega Viorica Marcu să prezentăm un program artistic la căminul cultural, am pus la punct repertoriul tuturor formaţiilor clasei: cor, dansuri, grup vocal şi solişti, programul fiind mult aplaudat de cei prezenţi. Ne-am bucurat de aprecierile făcute de profesorii însoţitori, de primarul Buceşului şi de săteni la adresa colegei noastre Viorica, dar şi de surpriza pregătită nouă de săteni – plăcinte cu brânză şi fructe pe săturate servite de elevii localnici.

La buna pregătire a programului artistic un aport însemnat l-a avut violonistul clasei, Romul Vesa. Pe câtă vreme noi ştiam cânta la vioară doar Armata noastră, Romul cânta cu adevărat multe melodii, descifrând cu uşurinţă partiturile din metodica de vioară.

Banii încasaţi din vânzarea biletelor de intrare s-au adăugat la cei proveniţi din contravaloarea sădirii puietului de arbori la Sălişte, având drept scop organizarea unei excursii de studiu. Şi la plantat, tot Romul Vesa era cel mai iscusit şi performant.

Dacă adăugăm seriozitatea acestuia, de modul curtenitor în relaţia cu colegele, avem în faţă portretul unui normalist ideal.

Colegul nostru David Gaiţă era un băiat retras, preocupat mult de matematică, rar îl vedeam râzând şi era distant. De multe ori, când nu ieşea rezultatul la vreo problemă, fetele mergeau să-l întrebe dacă a obţinut rezultatul din carte. El, foarte nervos, se ridica în picioare şi striga: Neputincioaselor ce sunteţi, că numa râdeţi şi faceţi gălăgie şi nu sunteţi în stare să rezolvaţi o problemă. Elena Popa îl lua cu vorbe blânde: Hai, măi Gaiţă, arată-ne şi nouă unde am greşit? El se liniştea şi-i zicea să-şi ia caietul şi să asculte. Fetele se apropiau tăcute de banca lui, dar nu dădea caietul. Ca un bun profesor de matematică, pornea de la întrebarea ce se cere în problemă? şi împreună era întocmit planul de rezolvarea al problemei, adică întrebările şi operaţiile necesare. Toate fetele îi mulţumeau, iar el încheia: Voi nu sunteţi

370


în clasa în care sunt şi eu? Veneau elevi şi din anii mai mari ca să încerce dacă poate rezolva problema cutare. După multe încercări, reuşea să ajungă la rezultatul din carte.

S-a căsătorit cu o învăţătoare olteancă şi şi-a luat numele soţiei – Popescu David. După situaţia ştiută numai de el, a venit din Oltenia ca profesor de limba română în comuna Săcătura, unde a stat destul de puţin. Îl ruga pe soţul Sabin Danciu să nu-i zică Gaiţă, ci Popescu. Cum nu puteam să-i zicem nici Gaiţă, nici Popescu, ne adresam – domnule profesor. După scurt timp a venit soţia la el şi au plecat împreună la olteni. N-a avut parte de odihnă. După o muncă îndelungată cu pasiune şi dăruire, la scurt timp după pensionare i-a părăsit pe cei dragi, în urma unui tragic accident. Îl păstrăm în memoria noastră pe bunul şi neuitatul nostru coleg – David Gaiţă-Popescu, cel care a fost matematicianul Şcolii Pedagogice.

În clasa noastră nu era lăsată să poposească tristeţea, pentru că Aurica Ionuţ (căs. Adam) era înzestrată de la Dumnezeu să aducă bucurie şi veselie în sufletele noastre. Când colegele erau supărate, plasa o glumă, o vorbă de încurajare ori un banc. Era optimistă şi tot timpul cu zâmbetul de buze şi râdea şi cu ochii. Era singura din clasă cu părul tăiat şi arăta de pe băncile şcolii o frumoasă învăţătoare, tare sufletistă. Am aflat de la ea că era rudenie cu domnul diriginte Bogdan Aurel, fiind şi dumnealui buciuman. Glasul ei dulce şi duios semăna pace şi linişte între colegi. Avea multă dragoste pentru lectură. După ce îşi scria temele cu mută grijă în caietele de curat se pregătea conştiincios pentru a doua zi, apoi îşi scotea cartea pe care o citea cu atenţie. Uneori aruncam privirea spre ea, în timp ce învăţam lecţiile, şi o vedeam zâmbind sau râzând în timp ce lectura cartea respectivă. Citea cărţi captivante, iar în pauzele scurte o întrebam ce s-a petrecut cu personajul respectiv. Avea un caiet unde îşi scria cartea citită, ce personaje îi plăceau şi pe scurt, un rezumat, şi ce o impresiona mai mult. A exclamat o dată, ce n-aş da şi fiu şi eu ca Ana Karenina! Ne povestea cu plăcere ce cărţi citea. Ne adunam în jurul ei şi cu privirile aţintite spre ea eram numai ochi şi urechi. Câteodată, o vedeam scoţându-şi batista şi îşi ştergea lacrimile. O întrebam ce s-a întâmplat, dar ea punea degetul arătător spre buze, semn că trebuia să n-o întrerup şi să nu-i sustrag atenţia. Trăia ceea ce citea. A rămas aceeaşi colegă bună, sufletistă, dar şi prietenă adevărată şi după terminarea şcolii. Ne întâlneam mai rar, la consfătuiri sau la cercurile pedagogice.

De neuitat au rămas, pentru mine, dar şi pentru ceilalţi, amintirile legate de Lucreţia Bărbănţan – Cheţa, cum îi spuneam

371


noi. Venind dintr-o zonă de câmpie, ziceam noi colegele, de la Miceşti – Alba, avea o deosebită grijă la întoarcerea de acasă pentru fiecare colegă sau coleg, aducându-ne struguri, nuci, mere, gutui, pere şi noi ne bucuram că avea cine să ne aducă bunătăţile de fructe fără bani. Într-o după amiază de duminică, la internat, taie din gutui atâtea felii câte fete erau în dormitor şi ne serveşte pe fiecare, zicând: cine mănâncă prima felie de gutuie, primeşte o gutuie întreagă! Mă gândesc că ce-i o felie, odată o mănânc, eu nu gustasem niciodată acest fruct. Repede încerc să o mănânc, dar mirare, deşi mestecată, gutuia nu se lăsa înghiţită. Nici una n-am reuşit să câştigăm acest mini concurs, o gutuie întreagă.

După terminarea cursurilor şi luarea cu succes de către toţi colegii a DIPLOMEI DE ÎNVĂŢĂTOR, am făcut excursia prin ţară, cum ne spunea doamna dirigintă, excursia de studiu, care a fost obligatorie pentru toţi, ne-am mai întâlnit la Cluj pentru repartizare în învăţământ, apoi de 50 de ani, nu am mai văzut-o pe Cheţa Bărbănţan.

În internat duceam lipsă şi de apa de băut. Noroc că aveam o colegă foarte grijulie, Sabina Ciura, care ne amintea seara să nu ne lăsăm fără apă, ci să ne luăm apă în sticle, că poate noaptea ne apucă setea, şi râdea cu mare poftă, că numai setea nu ne putea apuca… Dar ne trebuia apa să ne spălăm dimineaţa, zicea Sabinuţa, să nu strige pedagogul Szilagy: nespălatelor de voi, împuţitelor de voi, că ştiţi să vă daţi cu PARFUM, să acoperiţi nespălarea, deşi nu era aşa. În dormitorul nostru nicio fată nu-şi cumpăra parfum, deşi ne plăcea, ca să nu aibă domnul pedagog părerea că nu ne spălăm şi că de aceea am folosi parfumul. Seara, după ce se dădea stingerea, Sabina zicea: dormim bine, dacă spune cineva o poveste, un banc, o glumă sau o ghicitoare, că râzând ne încălzim şi fuge frigul de sub pătura aspră şi ne vine somnul mai repede. Era o colegă deosebită, sârguincioasă, ordonată, înăltuţă şi subţire, purta părul în codiţe legate sus.

Cum spunea o propoziţie, o glumă, stârnea hazul şi voia bună, uitam şi de foame, şi de fumul dat de cărbunele din sobă (cărbunele ca nişte bile negre emana un miros greu de suportat, ce stârnea tusea, căldură nu dădea, dar fumul ieşea cu uşurinţă prin crăpătura sobei). În semiîntunericul din dormitor, Sabina, acoperită cu pătura care nu ne făcea să transpirăm, începea prima cu glumele, să ne aducă buna dispoziţie. De pe lângă sobă, fetele care se încălzeau la spate spuneau pe rând vreo întâmplare. Măriuţa Cioaza zice: eu vă spun o poveste adevărată. Sus, la Gârda, la

372


Gheţar, oamenii nu se puteau apăra de urs. A intrat într-o vară într-o colibă de munte, fiind uşa descuiată. A luat un sac plin cu caşul ce se strânsese de la vaci, că erau cu ele la păşunat pe munte. Femeia, mai în vârstă fiind, n-a plecat în ziua următoare cu vitele şi a stat la pândă, crezând că mai vine cine i-a luat sacul plin cu caş.

Într-adevăr, a venit a doua zi cineva, cine credeţi că era? şi fiecare îşi dădea cu părerea, dar n-a ghicit. Era ursoaica, a văzut-o pe biata femeie când a deschis uşa şi a intrat înăuntru, uşa rămânând deschisă.

S-a gândit femeia, mai mănâncă tu caş dacă ai de unde, că şi-a pus alt sac cu laptele pe care l-a închegat într-o cămăruţă pe care a încuiat-o. Nu zăboveşte mult turista ursoaică şi spre uimirea femeii iar a luat ceva şi: ce credeţi că a luat? A ieşit ursoaica ducând cu labele din faţă salteaua femeii.

Ea a strigat să vină cine o aude că i-a luat ursoaica salteaua şi a plecat cu ea. Oamenii care au auzit-o s-au apropiat, au crezut că femeia este beată, au văzut că-i lipseşte salteaua de pe pat şi au luat-o pe urmele ursoaicei. Au văzut-o de departe, aproape de pădure, stătea cu cei doi pici mici, culcată pe saltea. Unii îşi făceau cruci, alţii înjurau şi se îndemnau unii pe alţii să încuie colibele ziua când pleacă cu vitele la păscut, dar şi noaptea, că poate intra ursoaica peste ei în colibă.

Femeia n-a mai umblat să-şi aducă înapoi salteaua, crezând că va veni ursoaica noaptea şi va rupe uşa. S-au adunat oamenii seara, femei, bărbaţi şi copii şi s-au sfătuit cum să-i vină de hac. Nu era voie s-o împuşte, că puşcăria îi aştepta. Unul zice: să-i legăm un clopot mare de bedig, la gâtul ursului, clopot mare de aramă aurie ce se pune pe boi pentru a-i auzi când se duc departe prin pădure. Alţii întrebau: dar cum putem pune clopotul pe urs sau pe ursoaică? Unii au propus să-i pregătească o licoare ca să-l adoarmă. Au cumpărat miere de albine, spirt şi i-au pregătit băutura specială pe care i-au pus-o într-o găleată, pe care au fixat-o să n-o răstoarne când se apropie ursoaica să se ospăteze. Coliba era aproape de pădure. Parcă simţea ceva ursoaica, abia după câteva zile a mai dat pe la colibă, unde a găsit băutura dulce şi tare. A băut pe săturate, că n-a deranjat-o nimeni, dar oamenii foarte atenţi au supravegheat-o. Au văzut-o apoi cum a ieşit cu mers clătinat şi s-au bucurat că nu a căzut beată în colibă. A mers prin pădure mai bine de jumătate de kilometru şi s-a lungit pe pământ, culcată pe o parte. Oamenii au bătut pe fedeie să facă zgomot, să vadă dacă ursoaica aude şi vrea să se ridice, dar adormise ca ursul din poveste. Un om foarte curajos s-a apropiat cu clopotul, i l-a pus la gât legându-l bine cu sârmă, să nu-i cadă,

373


oamenii au plecat voioşi pe la colibele lor. Ce credeţi c-a urmat? După ce s-a putut scula, ursoaica a fugit, a fugit şi a căzut într-o prăpastie, şi au găsit-o moartă. Cel care a pus clopotul pe ursoaică s-a prezentat la poliţie şi a declarat ce a făcut, ca să-şi scape mama de pericolul ce i se putea întâmpla. Omului i s-a întocmit proces şi a ajuns să fie judecat la Bucureşti. Până la urmă a scăpat nepedepsit cu închisoare, dar a primit o mare amendă, pe care au plătit-o toţi care au cunoscut situaţia.

Cu durere în suflet ne amintim de buna noastră colegă şi prietenă, cea care a fost Măriuţa Cioaza. Învăţa foarte bine, era orfană de mamă, iar tatăl părăsise copiii. Era o fată foarte sufletistă, vorbea frumos, stătea îngândurată, zicea mereu să o ajute Dumnezei să ajungă la salarul ei. A fost premianta clasei, trecând peste toate greutăţile. După absolvire s-a întors învăţătoare în comuna ei – Albac. Cioaza Maria (căsătorită Costea) a adus pe lume 4 copii – trei fete şi un băiat. După soţul ei, a plecat la cele veşnice şi ea, părăsind scena vieţii, într-un tragic accident de maşină. O vom păstra în memorie pe neuitata noastră colegă şi prietenă apropiată. Regretăm plecarea ei timpurile dintre cei dragi ei, dintre colegi. Fie-i ţărâna uşoară, să se odihnească în pace!

Şi câte nu mai făceam în şcoală şi gândite şi mai puţin gândite, şi bune, dar şi rele.

Fiind în anul III, în vinerea din săptămâna mare a Paştelui, zice Ileana Bembea către mine şi către Sabina Ciura că ar fi bine să ne spovedim, că este păcat să luăm paştele nespovedite. După orele de curs ne ducem la biserica cea din sus de Detunata. Îl găsim pe preot în biserică, ne îndreptăm spre altar şi preotul ne întreabă ce dorim? Noi îl rugăm să ne spovedească, să putem lua paşti.

Eu păşesc prima şi mă spovedeşte, urmează Ileana Bembea, se aşează în genunchi în faţa preotului pentru a fi spovedită. Când se ridică din genunchi, îşi agaţă paltonul într-o icoană mare, care, ieşind din cui, o sprijină de perete să nu cadă pe podea, şi numai ce o auzim: Doamne, scuză-mă, Doamne, scuză-mă. Noi am izbucnit în râs şi ne uitam speriate la preot. Dânsul îşi făcea cruce şi a început să râdă şi în loc să ne certe pe noi, se învinuia singur: eu sunt de vină, eu am făcut păcatul cel mare că v-am primit, că în vinerea de Paşti nu am spovedit pe nimeni, ispita m-a făcut să vă primesc. Am sărit să o ajutăm pe Ileana, am prins icoana de margini şi am pus-o în cui. Pe a treia colegă n-a mai spovedit-o. Am mulţumit preotului, ne-am cerut iertare şi am plecat cu sufletul mai încărcat, că ne-am făcut un alt păcat râzând în

374


biserică. Ileana plângea, nu s-a aşteptat la acel incident.De câte ori ne uitam în ore una la alta ne puneam pe râs, iar

când vreuna era supărată, cealaltă zicea: Doamne scuză-mă şi pe loc era voia bună urmată de râs. Eram mari, dar încă cu minte de copii, uneori.

Păstrez o altă amintire hazlie de la o oră de practică pedagogică, când un coleg (i se păstrează anonimatul) ţinea o lecţie de istorie la clasa a IV-a, unde era învăţătoare doamna Voica Elena. (Odihnească-se în pace!). În timp ce punea absenţii, stătea pe scaun lângă catedră şi se balansa cu scaunul spre spate şi în faţă, când, deodată, scaunul a alunecat şi l-a basculat în faţă, colegul căzând pe duşumea, încât câteva secunde nu s-a văzut de catedră, dar el a exclamat HOPA!; ca la o comandă, toţi ne-am uitat la domnul profesor Peter Corneliu – profesorul de pedagogie, psihologie şi practică pedagogică şi l-am surprins râzând în hohot. Râsul domnului profesor a provocat şi râsul colegilor practicanţi. Foarte emoţionat, practicantul s-a ridicat de jos, a zâmbit şi s-a adresat elevilor: am vrut să vă arăt ce puteţi păţi dacă nu staţi liniştiţi pe scaun şi vă balansaţi în faţă şi în spate, şi şi-a continuat lecţia de istorie, cu destule emoţii. Lecţia a fost foarte reuşită.

Domnul profesor i-a analizat lecţia ca foarte bună şi l-a apreciat cum, pe moment, i-a venit inspiraţia să motiveze situaţia amuzantă creată în faţa clasei, încât micii elevi au zis în pauză: Aşa a vrut practicantul să ne arate ce păţim dacă ne jucăm cu scaunul, de aceea trebuie să stăm cuminţi. Consider că al nostru coleg o să-şi amintească în mod plăcut acea întâmplare hazlie şi nu se va supăra de această aducere-aminte din anii de şcoală petrecuţi împreună.

Şi băieţii sunt harnici, nu numai fetele. Băiatul harnic ce putea lua foarte repede notiţele la istorie, în anul I, era Avram Bâc, scria foarte repede pe maculator ce dicta profesorul de istorie, dar şi ce se dicta la pedagogie şi psihologie. Avea mare răbdare să transcrie notiţele de pe maculator pe caietul de curat. Când cineva îi cerea caietul de notiţe zicea: ia-ţi caietul de notiţe că îţi dictez eu, că vreau să am caietul curat. Deşi doream să avem fotografii – amintiri din şcoală, nu era cine să ne facă fotografiile, iar când se ivea o ocazie – Avram era alături de grupul de fete, chiar în singura fotografie cu domnul diriginte Bogdan A., un singur băiat a vrut să vină, acela a foste Avram Bâc. Era foarte sensibil, manierat, vorbea frumos cu oricine, n-a jignit pe nimeni în cei patru ani de şcoală.

O zi de 1 Aprilie a rămas întipărită în memoria mea. Eram în anul II, după pauza mare, care era la orele 11, urma ora de limba şi literatura română. A venit o elevă dintr-un an mai mare şi ne-a

375


anunţat că trebuie să ne mutăm în sala următoare din lungul coridorului de la parter, fără nicio explicaţie. Ne-am luat carte şi caietul de notiţe şi ne-am dus în clasa unde ni s-a spus să aşteptăm în linişte, să vină domnul profesor Popa Emil.

Colega noastră Cheţa – Lucreţia Bărbănţan – zice: de ce ne-o fi zis să schimbăm clasa, nu cumva au vrut să ne păcălească de 1 Aprilie?

Aşteptând sosirea domnului profesor, colegul Pogan Nicolae întreabă dacă vrem să-l păcălim pe d-nul profesor Popa Emil, cineva din clasă a întrebat cum să-l păcălim? Domnul profesor aruncă de la distanţă catalogul pe masă, iar dacă întoarcem masa cu picioarele în sus, şi o acoperim cu faţa de masă, catalogul se scufundă în faţa de masă. Pogan îl cheamă şi pe Gaiţă să-l ajute să întoarcă masa. Ajută şi fetele la fixarea feţei de masă cu pioneze şi trec în bănci. Dar surpriză, n-a venit domnul profesor Popa Emil, a venit domnul profesor Basarabescu Mihail, nervos. Noi ne-am ridicat în picioare, salutând. S-a depărtat de bănci şi s-a dus spre masă, întorcându-se cu faţa spre clasă.

Vrea să se rezeme de masă, cum obişnuia la clasele unde preda. Din clasă, a strigat cineva un Nu…, dar dumnealui a şi căzut peste faţa de masă prăbuşindu-se pe spate, pe duşumea.

376


De jos striga: vai de mine, ce-aţi făcut cu mine, vreţi să mă omorâţi? La auzul cuvintelor ne-a cuprins frica. Băieţii s-au dus să-l ajute să se ridice, dar refuza, zicând: aţi venit cu briceagul la mine? Se întorsese şi încerca să se ridice singur din patru mâini şi nu putea. Au mers mai multe fete să-l ajute să se ridice, asigurându-l că nimeni n-a vrut să-i facă rău. Responsabila clasei a încercat să explice cum au decurs toate şi a cerut iertare în numele colectivului şi că noi am ştiut că vine domnul profesor Popa Emil la oră şi i s-a pregătit o păcăleală de 1 Aprilie, pentru presupusa aruncare a catalogului pe masă. Nu am fost crezuţi.

S-a dus la cancelarie şi s-a plâns ce a făcut clasa lui Bogdan A. Domnul diriginte ne-a luat apărarea, motivând că a fost 1 Aprilie, ziua păcălelilor, şi că nici pe departe n-a fost pregătită păcăleala pentru domnul Basarabescu. Tot de la domnul diriginte am aflat că şi în alte clase s-au făcut păcăleli.

Dar câte s-ar putea povesti trecând în revistă cei 4 ani petrecuţi împreună! Consider cele consemnate de mine doar un pretext de rememorare a acelor ani de fiecare dintre noi, aducerile-aminte fiind întregite şi de dialogurile ce le vom purta la reîntâlnirea tuturor generaţiilor de normalişti abrudeni la data de 12 iulie 2008, prilej şi de sărbătorire a Revederii de Aur a seriei noastre, 1958-2008.

Profesorii Eremia Gherasim şi Vlad Ovidiu, directorRândul doi: Cornelia Drăgoi, Elena Leahu, Cornelia Sicoe, Elena Mocan, Lucreţia

377


Bărbănţan, Maria Macavei, Maria Cioaza, Elena Buda, Victoria Câmpean;Rândul din spate: Nicolae Pogan, Minerva Cristea, Avram Bâc, Aurelia Ionuţ, Elena Bendea, Maria Stan, Sabina Ciura, Elena Popa, David Gaiţă, Viorica Marcu, Romul

Vesa

378


REVEDEREA DE AUR 2008

MARIA DANCIU

Absolvenţii şcolii pedagogice de învăţători, promoţia 1958 – Abrud

Sărbătorim, la 12 iulie 2008, 50 de ani de la absolvire, cei care vom putea.

Cadrele didactice:

Director: Vlad OvidiuDirector adjunct: Mesaroş VictorDiriginte: Raţiu MariaProfesorii:Bogdan AurelPopa EmilClipi NataliaCrucian AnaEremia GherasimHaiduc ViorelPeter CorneliuRaţiu AlexandruMucea LiaMusca GheorgheVoica Virgil

Învăţătorii claselor la care am făcut practică:

Harea RaisaSturza AdelaVătăjelu ElenaVoica Elena

Pedagogi:

Salomie ElenaSzilagy Micloş

Absolvenţii promoţiei 1958:

1. Bâc Avram2. Bărbănţan Lucreţia3. Bembea Elena4. Buda Elena5. Câmpean Victoria6. Cioaza Maria +7. Ciura Sabina8. Cristea Minerva9. Drăgoi Cornelia10. Gaiţă David +11. Guran Viorica12. Leahu Elena13. Ionuţ Aurica14. Macavei Maria15. Marc Viorica16. Pogan Nicolae17. Popa Elena18. Sicoe Cornelia19. Stan Maria20. Vesa Romul

379


SUCCESIV – EDUCATOARE, ÎNVĂŢĂTOARE, PROFESOARĂ LA ACEEAŞI ŞCOALĂ 38 DE ANI, PLUS TREI ANI DUPĂ PENSIONARE

MARIA STAN (CĂS. DANCIU)

Născută la 30 iunie 1940 în comuna Sohodol – satul 1, situat sub sprânceana cătunului Peleş, jud. Alba, fiind al şaselea copil din cei 10 la număr ai familiei Ioan Stan şi Elena (născută Furdui), ţărani truditori, harnici. Tata avea o vorbă: averea mea este mare – 4 fete şi 6 băieţi, trebuie să păstrăm averea să nu o împrăştiem. Am înţeles mai

târziu că a nu împrăştia averea însemna a nu ne da mai departe la şcoală pentru că toţi copiii înşcolaţi nu rămân acasă. Fratele cel mare, Nicolae, (Niculiţa tatii) a continuat gimnaziul la Abrud, după care a urmat şcoala normală, stând în gazdă la unchiul Traian Stan – croitor renumit în toate comunele îndepărtate. Locuia în centrul Abrudului într-un loc cu mansardă, primul de acest fel din oraş, o clădire frumoasă, impunătoare, unde locuieşte acum fiica unchiului – Viorica Raţiu cu domnul profesor Ioan Raţiu – soţul domniei sale, un profesor de neuitat care a predat ştiinţele naturii – la liceul Horea, Cloşca şi Crişan Abrud.

Niculiţă venea de la şcoală după terminarea cursurilor, îşi făcea temele în atelierul de croitorie unde era cald şi plăcut şi era îndemnat de unchiul să înveţe croitoria. Îl ajuta la lucru în

380

La ora de lucrări practice


apropierea Crăciunului şi a Paştelui când se adunau coséle multe, spunându-i că este bănoasă meseria dacă se ţine de ea şi capătă banii tot des. Dar ca învăţător primeşti salarul o dată pe lună şi este tare mic. La terminarea şcolii normale învăţase şi croitoria. N-a apucat să practice nici profesia de învăţător, nici meseria de croitor. Tata îi ducea pe fraţii mai mari (trei la număr) ca muncitori forestieri şi lucra până aproape de Crăciun, iar primăvara porneau din nou la pădure, la Petroşani. Mulţi ani tata a fost nevoit să le amâne armata la fiecare ca să poată câştiga bani muncind alături de el pentru întreţinerea familiei. Era foarte greu să meargă toţi copiii lui Ioan la şcoală.

Am urmat cursurile în satul natal între anii 1948-1954. Clasele I-IV le-am făcut cu buna şi draga mea învăţătoare Elena Danciu care ţinea tare mult la mine, zicându-mi: Tu Stănuţă înveţi fiecare lecţie cu lux de amănunte şi scrii foarte frumos şi curat, ceea ce pentru mine însemna o mare bucurie şi încurajare. De fiecare dată încercam să scriu mai frumos şi să învăţ mai mult.

În ciclul doi am avut parte de profesori deosebiţi. În clasa a VI-a (1952) şi în clasa a VII-a (1953) am avut ca profesoară de matematică pe domnişoara Jurca Aurelia (căsătorită Plic); a rămas neştearsă în memoria mea ca profesoară de o rară bunătate şi apropiată de noi – elevi cuminţi şi ascultători. Ne-a insuflat dragostea pentru matematică, făcându-ne să înţelegem şi să ne placă această materie. Pricepeam, înţelegeam cu uşurinţă algebra şi geometria, încât plecam bine lămuriţi din clasă, iar temele pentru noi erau o plăcere. Bazele trainice ale matematicii pentru viitorii ani de şcoală, le-am dobândit de la domnişoara profesoară Jurca Aurelia. Cu o înfăţişare sportivă, înaltă, zveltă, îmbrăcată foarte elegant, avea o pieptănătură aparte, părul şaten era împletit în codiţe lungi şi groase care împodobeau-i spatele. Fetele imitau pieptănătura frumoasă a profesoarei, dar dumneaei nu se supăra, ci ne aprecia, râzând, că ne pieptănăm frumos. Intra în clasă cu catalogul sub braţ, cu zâmbetul pe buze şi faţa exprima bucurie, noi o priveam cu drag şi atenţi. Ne întreba cu multă blândeţe în glas: v-aţi făcut tema? Să se ridice în picioare cine nu a reuşit să facă tema.

381

Idolul nostru, prof. de matematică Aurelia Jurca


Păstrez în memorie şi chipul domnului profesor de istorie – Vasile David, care a venit la şcoala elementară cu 7 clase în Sohodol când eram în clasa a VI-a (1952). Ne-a predat şi în clasa a VII-a până în luna decembrie 1953, dar a plecat înainte de a se încheia trimestrul I. Lecţiile de istorie ni le preda cu multă măiestrie şi însufleţire, pe înţelesul elevilor, încât plecam din clasă cu lecţia aproape învăţată. Ne însoţea la filmele istorice, la cinema Câmpeni. După terminarea orelor de curs mergeam 6 kilometri pe jos, în rânduri câte trei şi cântam cântece patriotice. Schiţarea lecţiilor pe tablă o făcea cu un scris foarte frumos folosind creta colorată, ne ajuta să învăţăm mai uşor. Dacă era vorba de războaie, răscoale, revoluţii, domnul profesor scria pe tablă cu cretă colorată titlul lecţiei şi sublinia. Scria apoi cauzele evenimentului istoric, tot cu cretă colorată, şi enumera cauzele cu liniuţă la început de rând, apoi scria desfăşurarea evenimentului istoric cu altă culoare, încheind lecţia cu urmările evenimentului. Ţinea foarte mult să avem caietele de notiţe ordonate, să subliniem şi noi cu creioane colorate exact cum sublinia şi dumnealui pe tablă. În timpul explicării lecţiei folosea harta, ne scotea la răspuns afară din bancă – spre tablă. Ne lăsa să vorbim liber şi continua să facă şi altul completări. Domnul profesor era tare elegant, cu costumul călcat întotdeauna cu cămaşă albă, călcată, cu guler apretat şi cu cravată. Ne-a învăţat un amănunt de mare importantă: să ştergem tabla corect de la stânga spre dreapta şi de sus în jos, ca ultimul rând să poată fi scris de fiecare elev. La ultima oră de istorie domnul profesor ne-a spus că va pleca de la noi din şcoală, sfătuindu-ne să învăţăm mai departe fiecare lecţie de istorie şi să nu-l facem de ruşine când va veni alt profesor. Ne-a explicat motivul plecării – în armată. Toţi elevii au plâns după domnul profesor Vasile David şi nu-l vom uita niciodată, fiind bun cu elevii, vesel şi foarte elegant.

A plecat de la şcoala din Sohodol şi domnul director Ioan Danciu cu neuitata noastră învăţătoare, Elena Danciu, şi a venit noul director, domnul profesor de geografie, Ilie Furdui. Ne-a predat lecţiile de geografie cu multă dăruire şi pasiune. Îmi amintesc cu profundă recunoştinţă şi preţuire de domnul nostru profesor care avea o statură atletică, frumos, elegant îmbrăcat, cu o freză îngrijită. Prezenţa domnului director ne-a impresionat din prima zi a întâlnirii cu elevii. Ne-a întâmpinat cu un glas blând, părintesc şi încurajator: dacă veţi învăţa sârguincios lecţiile la toate materiile, n-o să vă fie greu la terminarea clasei a VII-a când veţi susţine examene la multe materii. Lecţiile de geografie erau

382


deosebit de plăcute, domnul profesor ne prezenta frumuseţile naturii prin organizarea de excursii în natură. Nu voi uita niciodată excursia în natură pe care am făcut-o cu domnul profesor mergând pe jos 40 de km, dus-întors până la Vulcan, bucurându-ne de florile câmpului, de ciripitul păsărelelor şi de şuşotitul pâraielor. Urcând mult am ajuns pe platoul Vâlcanului, domnul profesor ne-a vorbit de acest pisc de calcar şi că oamenii prelucrează varul prin arderea înăbuşită a bucăţilor desprinse din stânca Vâlcanului, folosind cărbuni din lemne arse. Din vânzarea varului oamenii îşi câştigau banii necesari existenţei. Ne explica toate împrejurimile şi tot ce putea cuprinde ochii noştri, zările îndepărtate ale munţilor. La lecţii, domnul profesor ne prezenta pe ecran, prin proiecţii de diafilme, diapozitive şi filme toate frumuseţile naturii: peşteri, munţi, lacuri, mări, oraşe.

La sfârşitul clasei a VII-a am dat examene la toate materiile şi m-am bucurat de note maxime, dar eram sortită a sta acasă. În anul 1954, înainte de examenele de admitere, tata ne-a părăsit, lăsând în urmă pe mama cu cei 10 copii, fără niciun sprijin. La îndemnul verişoarei mele, Stan Elena, care terminase anul şi care îmi cunoştea necazul, mama m-a lăsat şi pe mine să dau examene la Abrud, la şcoala de învăţători. Am insistat mult, rugând-o să mă lase să încerc la Abrud, iar dacă voi lua note mari voi primi bursă, iar dacă nu iau note mari, rămân acasă ca să merg cu dânsa la sapă la oameni, la fân şi unde puteam câştiga bani.

Greutăţile familiei au fost luate de fratele cel mare care m-a ajutat să urmez şcoala.

La examenele de admitere (1954) am luat 10 la muzică, era probă eliminatorie, 10 la limba română şi 10 la matematică – rezolvând cu uşurinţă subiectele. Spun cu sinceră modestie şi nu spre laudă. Şeful comisiei m-a întrebat: unde ai terminat clasa a VII-a şi pe cine ai avut profesor de matematică? Am răspuns cu seninătate că domnişoara profesoară Jurca Aurelia ne-a predat matematica la şcoala din Sohodol. I-a transmis felicitări prin mine pentru pregătirea la un nivel înalt a elevilor şi a adăugat: notele tale susţin suportul bursei de întreţinere. Eu am izbucnit în plâns şi bucuria mea a fost de nedescris. Pe lângă bursa de întreţinere am primit şi bursă de merit în bani pentru învăţătură, şi alături de mine: Leahu Elena, care era cea mai bună elevă la învăţătură şi a fost colega mea de bancă timp de 4 ani, era de la Avram Iancu, şi Cioaza Maria din comuna Albac. Lunar primeam şi 90 de lei şi ne explica domnul diriginte că este aproape un sfert din salariul unui

383


învăţător pe o lună, salariu care la vremea aceea era de 380 lei. Mi-au fost de mare sprijin acei bani dar au constituit şi un puternic stimulent pentru învăţătură.

Colectivul nostru de elevi era format din copii de moţi de pe Arieşul Mare din comunele Albac, Gârda şi de pe Arieşul Mic din comunele Ponorel şi Avram Iancu, dar şi din Bucium, de După Piatră şi din Sohodol. La deschiderea noului an şcolar 1954 septembrie 15, toţi elevii Şcolii Pedagogice din anul I până în anul IV am fost adunaţi pe platoul şcolii. Aveam uniforme şcolare de culoare bleumarin cu guleraş alb ca spuma, apretat, şi cordeluţă albă. Nu lipsea numărul de pe uniformă, eu aveam numărul 134. Fetele purtau părul împletit în codiţe şi lăsate pe spate. Dirigintele nostru a fost domnul profesor de educaţie fizică şi sport, domnul Aurel Bogdan, care ne-a condus până în anul III. Era foarte apropiat de colectivul pe care îl conducea. Priveam de la geam şi ne bucuram tare mult văzându-l pe domnul diriginte la braţ cu doamna profesoară, Ioana Bogdan, urcând spre şcoală voioşi, râzând şi vorbindu-şi. Cu multă sensibilitate şi delicateţe ne învăţa pe noi, copii de munte, care nu ştiam prea multe, cum să ne comportăm, cum să păstrăm ţinuta corectă în bancă, la masă, să nu vorbim când mâncăm. Ne sfătuia să ne protejăm hainele aducând într-o zi în clasă un model de mânecări negre ca să ne confecţionăm fiecare. Aceste mânecări le luam peste mânecile uniformei de la încheieturi până deasupra coatelor. Şi după ce am ajuns la catedră, mi-am confecţionat mânecări pe care le foloseam mai ales când trebuia să scriem foarte mult, ca să nu apară luciul pe coate.

Domnul diriginte ne-a atras la cercul sportiv al schiorilor. A întrebat în clasă: cine vrea să participe la antrenament la schi?, cu menţiunea că se pot înscrie şi fetele şi se dau bocanci pentru schi, pantaloni, schiuri şi două beţe. Eu am ridicat mâna. S-a înscris şi colega Sicoe Cornelia din Sohodol, ea a devenit o mare schioare, participând la toate concursurile, reuşind să obţină premii şi medalii. Eu nu am fost o schioare împătimită, ci mi-am dorit să am bocanci şi pantaloni, pentru că nu aveam posibilităţi să-mi cumpăr. La un concurs de schi trebuia să urcăm de la şcoală spre Ştiurţ. Eu, neputând să mă ţin după ceilalţi elevi, am luat schiurile în spate crezând că pot ieşi mai repede, dar cum păşeam picioarele mi se scufundau în zăpadă. Ajunsă în vârful dealului cu întârziere, cu mâinile îngheţate, abia mi-am legat schiurile pe picioare şi încerc să-mi dau drumul la vale, folosind şi beţele. Nu m-am deplasat prea mult, că schiul de pe piciorul stâng a luat-o la

384


vale, îl vedeam ici şi colea, când ridicându-se, când adâncindu-se şerpuit, a sărit trambulina. Elevii care erau de mult la poalele Ştiurţului se fereau într-o parte şi în alta, iar domnul diriginte a apucat să-şi întoarcă capul într-o parte şi schiul a trecut de dânsul. Cât despre mine, mi-am pus piciorul stând pe schiul rămas şi, sprijinindu-mă în beţe, am reuşit să ajung unde erau toţi elevii. De ruşine m-am apucat de plâns de cele întâmplate, în timp ce colegii făceau haz de necazul meu, iar eu mi-am cerut iertare spunând că-mi pare rău de ce s-a întâmplat. Domnul diriginte nu m-a certat pe cât am meritat, dar a ţinut un mic discurs de ce se putea întâmpla cu schiul care a plecat singur, putea să ajungă în faţa cuiva şi să-i scoată ochiul, sau să-i rupă nasul vreunui elev, sau să-l lovească puternic în piept. Domnul diriginte m-a întrebat ce pedeapsă îmi aleg, iar eu am zis să nu-mi mai lase schiurile, că şi aşa am ajuns ultima la punctul de sosire. Bucuria mea a fost că bunul şi inimosul nostru diriginte mi-a lăsat bocancii şi pantalonii până a trecut iarna. Atât doamna profesoară Ioana Bogdan, cât şi domnul diriginte ne-au învăţat paşii de dans – tangoul şi valsul – că eram tare neîndemânatici.

După ce domnul diriginte Bogdan a plecat cu doamna profesoară din Abrud, ne-a venit la educaţie fizică şi sport domnişoara Răileanu Veronica (căsătorită Mesaroş).

Ca dirigintă ne-a venit în anul IV (1957-1958) doamna profesoară de ştiinţele naturii – Maria Raţiu. Lecţiile de dirigenţie constituiau pentru noi adevărate sfaturi de viaţă, mult folositoare. Toată viaţa am păstrat impregnate în memorie regulile de comportament. Lecţiile de ştiinţele naturii ni le preda doamna profesoară cu multă pasiune şi uneori lecţiile se desfăşurau în laboratorul şcolii, bogat în animale împăiate şi altele conservate în formol ca peşti, meduze, sepii, stele de mare, pe care noi le admiram foarte mult. Puteam înţelege formele de adaptare ale animalelor care trăiesc în medii diferite de viaţă. Aplicaţiile practice ne trezeau interesul pentru cunoaştere şi pentru îmbinarea utilului cu frumosul, confecţionând albume botanice cu vederi ce ilustrau diferite plante, album zoologic cu fotografii ale animalelor, ne iniţia cum să întocmim un almanah ştiinţific cuprinzând curiozităţi ştiinţifice despre plante şi animale. Făceam excursii cu doamna profesoară, lăsându-ne amintiri de neuitat, vizitând grădina botanică de la Cluj şi la grădina zoologică din Turda ori Sibiu.

Îmi amintesc cu drag de toţi profesorii de la Şcoala Pedagogică, pentru că am primit de la fiecare o imensă zestre de cultură generală, cunoştinţe bogate specifice fiecărei materii. Îmi

385


amintesc de domnul profesor Raţiu Alexandru care ne-a înzestrat cu vaste cunoştinţe din domeniul istoriei. Intra în clasă cu ţinută dreaptă, cu pieptul scos înainte, şi cu paşi repezi ajungea la catedră, îşi lăsa catalogul pe masă, îşi mângâia mustaţa şi cu seriozitate ne adresa întrebarea: ce lecţie aţi învăţat pentru astăzi la istorie?. Ne era greu să învăţăm lecţiile la istorie, nefiind manuale. Învăţam după notiţele pe care le luam pe maculatoare cu file îngălbenite şi parcă învechite şi scriam cu creionul, utilizând foarte multe prescurtări. Uneori o literă reprezenta un cuvânt, trebuia să ţinem ritmul luării notiţelor după dictare, ştiind că după patru ani vom da examen din istorie. Ne treceam apoi notiţele pe caiet cu stiloul. Domnul profesor ştia că numai notiţele nu erau suficiente pentru înţelegerea evenimentelor istorice. Ca să fie sigur că putem învăţa, ne scria pe tablă conţinutul lecţiilor şi ideile principale bine dezvoltate, folosind creta colorată. Trecea apoi printre cele două rânduri de bănci să observe cum luăm notiţele, folosea harta ca să înţelegem mai bine desfăşurarea evenimentelor, fixând steguleţe mici pentru localizarea luptelor. Treptat am înţeles şi îndrăgit istoria.

Nu vom uita niciodată pe doamna profesoară de matematică Clipi Natalia, care ne explica foarte bine tipurile de probleme de aritmetică, probleme de geometrie şi exerciţiile de algebră încât la examenul de diplomă, toţi elevii au luat note mari.

Absolvind şcoala pedagogică în 1958, am pornit pe drumul vieţii cei 21 de absolvenţi – viitori învăţători: 17 fete şi 4 băieţi. Pentru primirea repartiţiei în învăţământ am fost însoţiţi la Cluj de domnul inspector Horaţiu Paşca. Mergând cu mocăniţa, grupul de absolvenţi cântam versurile: Pe spinosul drum al vieţii / Cu speranţă noi pornim / Dar nicicând n-om da uitării / Şcoala ce o părăsim. Ne regăseam cu toţii în aceste versuri, şi, deşi cântam, lacrimile ne curgeau pe obraji, domnul inspector ne privea îngândurat. Nu ne mai gândeam la frigul din şcoală şi nici din internat, nici că făceam de multe ori meditaţii la lumina lămpilor atârnate pe pereţi, nici că o singură pătură de lână aspră de culoare gri ne apăra pe jumătate de frig într-un dormitor cu şaptesprezece paturi unde dormeau fetele. Ajunşi la Cluj, domnul inspector ne-a arătat lista afişată pe perete cu posturile vacante. Terminaserăm noi Şcoala Pedagogică, dar eram încă nepricepuţi în a lua o hotărâre unde să ne alegem postul. Am văzut afişate două posturi vacante la aceeaşi şcoală, la Dealu Frumos şi, pe coridor, ne-am înţeles tare cu colega mea, Cornelia Drăgoi, să mergem amândouă acolo, dar domnul inspector Horaţiu ne-a

386


întrebat: voi ştiţi unde e acea şcoală?, la care noi am răspuns negativ. Dumnealui ne-a zis: se vede că sunteţi nepricepute, că acolo nu este de voi, şi de un băiat este greu să ajungă acolo, că trebuie să coboare de la şcoala de cătun la şcoala de centru la munca culturală, străbătând 4 kilometri în sus şi 4 kilometri în jos.

Am avut fericita ocazie să intrăm primele trei absolvente la repartiţie care aveam media peste 9,50: Leahu Elena de la Avram Iancu, Cioaza Maria de la Albac şi eu din Sohodol. Frica de a nu umbla noaptea de la şcoala de cătun la căminul cultural m-a făcut să nu-mi pot alege post. Am rămas la dispoziţia secţiei de învăţământ a raionului Câmpeni şi am fost repartizată la grădiniţa sezonieră din comuna Săcătura (actuala denumire este Vadu Moţilor), unde am funcţionat trei ani. La 1 septembrie 1958 m-am prezentat la post în comuna Săcătura, comună aşezată la 11 kilometri de oraşul Câmpeni, situată de-a lungul Arieşului Mare. După o călătorie într-un autobuz ce transporta muncitori, îmbâcsit de gazele ce pătrundeau prin toate spărturile caroseriei, pe o ploaie torenţială am ajuns la destinaţie şi coborând din autobuz, nu ştiam încotro să fug să mă adăpostesc de ploaie. La o casă din centru fereastra era deschisă şi o fetiţă privea cum plouă. Din şosea am întrebat-o unde este şcoala? Mi-a arătat cu mâna spre o clădire mare, cu zugrăveală veche, cu ferestre car aveau vopseaua decolorată, spunând că aceea este şcoala, iar la casa vecină stă tovarăşul director. S-a deschis o fereastră şi un domn mai în vârstă m-a invitat să urc scările şi să stau de ploaie. În scurtul dialog pe care l-am avut cu tovarăşul director m-am prezentat cine sunt şi că şeful secţiei de învăţământ a raionului Câmpeni, tovarăşul Leahu Ioan, m-a repartizat ca educatoare la grădiniţa sezonieră din această comună. Tovarăşul cu care am stat de vorbă mi-a spus că este învăţător şi că-l cheamă Scrob Avram şi înlocuieşte pe directorul şcolii, Costinaş Augustin, care a terminat Şcoala Pedagogică la Abrud. M-am întors cu autobuzul minerilor la Câmpeni, la secţia de învăţământ şi am spus tovarăşului şef Leahu Ion că nu-mi place la grădiniţă şi că nu sunt pregătită pentru preşcolari. Mi s-a răspuns că în învăţământ nu merge după plăcere, merge după necesitate. A doua zi am luat acelaşi autobuz, deşi nu prea aveam bani de drum, şi am ajuns la şcoală unde directorul m-a prezentat colectivului de cadre didactice, iar din grup am auzit o voce: n-ai să mai pleci de aici, şi pe loc mi-am amintit vorbele tovarăşului profesor Plic Avram, fost profesor de fizică la Sohodol: Stănuţă, nu te duce pe ape în sus că acolo îţi putrezeşti ciolanele. M-a dezamăgit sărăcia comunei,

387


lipsa unor şcoli, a unei grădiniţe, în centrul comunei era o clădire veche construită din piatră cu mai multe săli mari, era şcoala. Dispensarul era în locuinţa doctorului, consiliul popular era în camera unei case particulare, postul de miliţie era la parterul unei case, poşta tot într-o cameră a unei femei. Casele erau foarte rare şi departe unele de altele. La şcoală am găsit un colectiv de cadre didactice mai în vârstă şi m-au primit cu multă căldură, încurajându-mă fiecare în felul său, că şi dânşii, la venire, au găsit şi mai mari lipsuri. Profesoara de limba rusă, pe nume Dobra Maria, care a terminat Şcoala Pedagogică la Abrud era localnică din comuna Săcătura – sat Lăzeşti, a binevoit să vină cu mine în căutarea unei gazde. Mi-a spus că sunt familii cu copii mulţi şi este greu să găseşti o gazdă. La distanţa de jumătate de kilometru de şcoală m-a primit o familie cu trei copii, zicându-mi că trecerea este prin camera lor. Viitoarea mea camera era cercuită, dar m-a asigurat că până la sfârşitul lunii septembrie o tencuieşte, apoi o văruieşte. Mi-a mai spus că este sobă, dar lemne trebuie să-mi cumpăr. Până să primesc primul salar trebuia să treacă o lună. A treia zi am plecat pe teren şi am început să scriu copiii de la trei la şase ani care trebuiau să vină la grădiniţă. Am găsit 35 de copii. Am desfăşurat activitatea cu copiii într-o cameră necorespunzătoare a unei case particulare. Camera era de mărime trei metri pe trei şi jumătate, cu ferestre mici, cu duşumeaua de scândură distrusă de umezeală, când ploua apa se scurgea pe sub uşă. Mobilierul era foarte sărăcăcios: 25 scăunele de lemn de fag, o masă, două lăzi de lemn cu cuburi colorate. Dimineaţa mergeam la grădiniţă şi aşteptam să vină copilaşii, făceam focul, dar primeam lemne foarte puţine şi încăperea avea un miros îmbâcsit cu miros de rozătoare. Din banii mei am cumpărat var şi ajutată de mama unei fetiţe am văruit grădiniţa, închizând toate găurile rozătoarelor. Le cumpăram copiilor jucării, păpuşi, caiete de desen şi creioane colorate din puţinii bani pe care îi primeam de la fratele meu. Părinţii au făcut nişte măsuţe lungi din scânduri pe care le-am îmbrăcam cu material ca să pună copiii mâncarea şi să poată desena. Tot timpul confecţionam materiale didactice cu copiii, care erau harnici şi le plăcea. În al doilea an, când a venit inspectoarea şi a văzut hărnicia copiilor – tot ce confecţionau afişam pe micul spaţiu al pereţilor din grădiniţă – a apreciat activitatea mea şi a copiilor, a fost puternic impresionată de condiţiile precare, necorespunzătoare ale unui local unde copiii vin totuşi în număr mare. Eu am plâns şi am spus că plec din comună dacă nu se găseşte o sală de clasă unde copiii

388


să aibă condiţii mai bune şi căldură. La insistenţele inspectoarei Şerban Valeria, copiii au fost mutaţi într-o sală a şcolii. În şedinţa de analiză a activităţii în cadrul consiliului pedagogic, activitatea mea a fost apreciată ca foarte bună şi am fost premiată cu 300 de lei de către secţia de învăţământ a raionului Câmpeni. Din aceşti bani am cumpărat tot felul de jucării pe care le cereau copiii: maşinuţe, păpuşi, cărţi de poveşti, animale mini, figurine, bomboane şi biscuiţi. Copiii erau bucuroşi, iar părinţii mulţumiţi. În anul 1961 am fost transferată la clasele I-IV, conducând clasa a II-a şi în anul următor clasa a III-a, transferul m-a ajutat să mă pot prezenta la definitivat. După luarea definitivatului cu note maxime, în vara anului 1963 am fost trimişi mai mulţi absolvenţi ai Şcolii Pedagogice Abrud la cursuri de pregătire în vederea suplinirii la ciclul doi, la centrul de iniţiere Cluj. Am urmat 6 săptămâni pentru predarea ştiinţelor naturii, a lucrărilor practice, iar la terminarea cursurilor am fost transferată de la ciclul primar la ciclul doi în interes de serviciu, pentru a preda ştiinţele naturii şi lucrările practice. Mi-am desfăşurat activitatea la această catedră timp de 33 de ani. în lunga mea activitate la ciclul doi m-am străduit să aplic cunoştinţele din domeniul ştiinţelor naturii însuşite în bună parte la şcoala pedagogică de la regretata noastră profesoară de ştiinţele naturii – Maria Raţiu, căutând să copiez multe aspecte din activitatea dânsei la clasă. Pe lângă lecţiile la clasă pe care le predam cu multă pasiune, organizam excursii cu copiii şcolii fiind ajutată de soţul meu, Sabin Danciu, cu care m-am căsătorit în 1960 în august, aducând pe lume trei copii: Didina, Livia şi Sabin Ioan. Regretele noastre sunt că nici unul dintre copii nu a vrut să se pregătească pentru învăţământ, deşi ne-am dorit foarte mult. Au rămas în memoria elevilor frumoase aduceri aminte de la grădina botanică Cluj şi Oradea, grădinile zoologice Turda şi Sibiu, excursia prin ţară unde au ajuns în Munţii Parângului şi au intrat în Peştera Muierii, dar şi la peşterile din apropiere: Gheţarul de la Scărişoara, Peştera Urşilor de la Chişcani din judeţul Bihor şi excursii la mănăstiri. Era o mare plăcere pentru întocmirea jurnalului de călătorie, a albumului botanic, a albumului zoologic şi almanahului ştiinţific. La lucrările practice fetele au învăţat meşteşugul ţesutului la război, modele de tindee în culori roşu-negru cu care se înfrumuseţau sălile de clasă. Au lucrat milieuri din lansetă şi şnur, aplicând broderii frumoase, lucrări care au ajuns la expoziţie la Inspectoratul Judeţean Alba şi de acolo în Franţa, cu etichetă cu numele elevilor de la şcoala din Vadu Moţilor, pentru care francezii au trimis drept

389


recompensă şcolii o diplomă, care s-a păstrat la loc de cinste la inspectoratul şcolar. Pe lângă frumoasa activitate la clasă pentru care ne trebuia mult timp de pregătire, era dureros că organele locale ne răpeau timpul preţios şi ne trimiteau pe teren să adunăm impozitele, cote de lână, să încheiem contracte de porci, viţei şi miei. Eram obligaţi şi noi dascălii să dăm exemplu şi să facem contracte pe astfel de animale, cu un cuvânt, pe ce nu aveam pe lângă casă. După terminarea orelor trebuia să mergem pe dealuri, trebuia să mergem să facem alfabetizare cu oamenii lipsiţi de carte. Aveam repartizate două femei, una de 62 de ani şi alta de 65 de ani să fac lecţii cu dânsele, să le fac catalog în care să apară cu patru clase. O femeie mi-a spus răspicat: să nu mai veniţi la mine cu caietul, cu creionul şi cu cărţi că îţi dau o pereche de desagi de alune în găoacea lor, la care eu i-am răspuns că poate să-mi dea toate tufele de alune din cătunul acela, că tot trebuie să facă patru clase. Nu mă duceam cu mâna goală la dânsele, le cumpăram ce credeam că au trebuinţă, rugându-le ca în zilele stabilite să stea acasă, să nu urc dealurile degeaba.

De câte ori am fost umiliţi dascălii şi sfidaţi de oamenii la care mergeam după cote, contracte, impozite şi primeam înjurături. Ne neglijam propriii copii plecând cu soţul pe teren, îi lăsam să mănânce singuri ce apucau. Mare le-a fost uimirea când la o adunare a oamenilor cu dascălii unde erau şi organele locale m-am ridicat şi le-am spus că de astăzi înainte eu voi mai merge pe la casele oamenilor, în vizite la copii cum ne cere inspectorul şcolar, dar niciodată după cote, impozite şi contracte. Am motivat aşa: am o diplomă, o meserie pentru care sunt plătită, eu nu mai vreau să fac corvoadă şi am sugerat organelor locale să angajeze un harnic gospodar pe care să-l plătească pe acele activităţi în teren. Unii spuneau că în urma revoltei mă vor da afară din învăţământ, dar urmarea a fost aceea pe care am intuit-o, au angajat pe cel mai harnic gospodar achizitor plătit, ca mai târziu acea persoană să fie ales primarul comunei – Hristea Viorel.

De traiul dascălilor nu se interesa nimeni, eram umiliţi cu acele cartele de alimente, putând lua pe lună o fele de ulei, jumătate kilogram zahăr, ba şi pâinea trebuia împărţită în două, neavând acces la carne de pui sau la alte alimente consistente. Tot pe cartelă puteam lua încălţăminte de proastă calitate sau stambe. Ironia sorţii l-a lovit pe un profesor din comuna Neagra, comună la 7 kilometri de Vadu Moţilor, când nu a putut să meargă la un cerc pedagogic, care s-a ţinut la Albac, căci spuneau colegii

390


dânsului, nu a găsit ghete numărul 44. Lipsa nejustificată de la aceste activităţi era pedepsită cu reţinerea salariului pe o zi. Mergeam pe jos la şedinţe pe distanţa de 112 kilometri până la Câmpeni când era mai cald, sau cu sănii iarna, şi răbdam frigul până la oase că nu aveam haine călduroase contra frigului. După ce veneam din teren cu soţul, eu de pe un deal, el de pe altul ne ocupam PUŢIN de copilaşii noştri ca să-i hrănim şi să le facem căldură. Ne apucam de scris planuri de lecţii, conspecte la învăţământul politic, confecţionarea materialului didactic la lumina lămpii; când petrolul se termina, scriam la lumina lumânării. Fumul lămpii ne-a îmbolnăvit pe toţi din casă, iar lumina slabă ne-a deteriorat vederea înainte de vreme.

Activităţile cu pionierii, pregătirea programelor artistice cu elevii, munca culturală a cadrelor didactice erau activităţi care cereau timp pentru pregătirea lor şi de la care nu se putea lipsi. Dar când ne gândim ca mame care aduceam pe lume copii, cât concediu de maternitate era? Se dădea o lună prenatal şi două luni după naştere, şi apoi plecam la şcoală, lăsând copilaşii în grija altora.

De multe ori mă gândesc: aşa cum au crescut copilaşii dascălilor, văzând viaţa părinţilor agitată, tot în fugă de ici colea, mulţi nu au îndrăgit această meserie, şi cred că de aceea nici ai noştri nu au vrut să se facă dascăli.

Mulţumesc lui Dumnezeu, cu bune, cu rele, am ajuns la anii pensionării, la 57 de ani cu o pensie de mizerie cu 520 lei. După pensionare am mai lucrat 3 ani, predând la ciclul gimnazial limba rusă şi biologie. Cu toate greutăţile relatate, o spun cu sinceritate, munca la clasă era o muncă exemplară, elevii învăţau foarte mult, ieşeau din şcoală pregătiţi, cu toate că nu aveau radio, televizor sau calculator.

Aşteptăm cu nerăbdarea întâlnirea de 50 de ani a promoţiei 1958 la data de 12 iulie 2008.

391


O VIAŢĂ ÎN SATUL NATAL, VADU MOŢILOR

SABIN DANCIU ÎNVĂŢĂTOR PENSIONAR

Născut la 28.03.1938 în comuna Săcătura, de profesie învăţător, în prezent învăţător pensionar cu domiciliul în comuna Vadu Moţilor, sat Vadu Moţilor, nr. 45 judeţul Alba, fost normalist la Abrud promoţia 1957. Fiind solicitat de către domnul Remus Hădărean să aştern aducerile-aminte din anii de şcoală şi primii ani de dăscălie la şcolile din Apuseni, nu mă sfiesc să o şi fac.

Era spre sfârşitul verii anului 1944. Aveam 6 ani. Mama spăla haine în faţa casei. Un zgomot puternic de avion se apropia, cât pe ce să atingă acoperişul casei. Eu am fugit în cohe (un fel de bucătărie de vară), iar mama în casă la fraţii mai mici. După câteva minute am auzit o bubuitură puternică şi am văzut peste pădurea din apropiere un fum negricios. Avionul căzuse în Deal la Iuda (denumirea locului). Fusese un avion de bombardament englez. Multă muniţie şi armament a explodat atunci. Cei trei piloţi englezi reuşiseră să se salveze cu paraşuta. Unuia i se agăţase paraşuta într-un frasin înalt şi oamenii din sat l-au salvat. Englezul nu ştia româneşte şi văzând un copil mai slab îmbrăcat i-a dat paraşuta şi vestonul, gesticulând cu mâna, că din veston să facă pantaloni şi haină, iar din paraşută cămăşi. Multe jucării ne-am făcut noi copiii din şuruburi, ţevi, cartuşe, plăci de aluminiu şi alte resturi din avionul căzut.

În primăvara anului 1945 a sosit tata de pe front, slab şi nebărbierit, dar bucuros că a scăpat cu viaţă. A doua zi după sosire a plecat cu armele şi gloanţele ce-i rămăseseră de pe front la batalionul Vânători de munte din Abrud pentru predare.

În toamna anului 1946 am început şcoala la Certege-Borleşti, avându-l învăţător pe Domin Trifa, un adevărat dascăl de la care am învăţat caligrafia scrisului, datoria de a învăţa şi spiritul de dreptate. Ne spunea de fiecare dată când ne controla batista şi

392


mâinile că la şcoală se merge cu hainele curate şi cârpite, căci şcoala e o muncă şi nu o sărbătoare. Nouă, copiilor, ne rămânea o întrebare la care pe atunci nu găseam un răspuns. Într-o zi, pe peretele clasei erau tablouri cu regele Mihai şi regina mamă, Elena. Peste câteva zile în acel loc apăreau cinci tablouri, apoi şapte tablouri, iar pe alt perete patru bărboşi şi mustăcioşi (Marx, Engels, Lenin şi Stalin). În zilele de duminică mergeam la biserică noi fraţii mai mari şi unul din părinţi. După liturghie, împreună cu preotul trebuia să trecem pe la căminul cultural (o sală de clasă) unde se ascultau conferinţe şi se scandau lozinci: URSS, bastion al păcii e!, Stalin şi poporul rus, libertate ne-a adus!, conferinţe şi lozinci din care nu pricepeam nimic.

În 1950, cei 6 fraţi şi o soră, cel mai mic de 7 luni, ne-am pierdut mama, bolnavă de inimă. Doi fraţi mai mari şi tata era la munte la pădure toată săptămâna, iar eu, al treilea copil, îngrijeam fraţii mai mici şi gospodăria (vaci, oi, păsări etc).

Pe atunci, auzisem că la Roşia Montană este o şcoală profesională de mineri, primeşte elevi cu 4 clase, că le dă haine, bursă şi după 3 ani salar. Greutăţile de acasă nu m-au lăsat să plec. Nu mă puteam despărţi de casa părintească. Recăsătorirea tatei mi-a uşurat grijile şi am continuat clasele V-VII la şcoala din centrul comunei. Iarna mai stăteam la internat, iar toamna şi primăvara parcurgeam distanţa de 14 km, dus-întors, de unul singur prin păduri şi văi.

În clasele V-VII am avut parte de profesori bine pregătiţi cu suflet şi simţ pedagogic. Aş putea spune că învăţătorul şi profesorii pe care i-am avut mi-au trezit dorinţa să devin învăţător. Acasă ajutam la carte pe fraţii mai mici. Mai zicea tata uneori că ar fi bine să mă fac învăţător. Pentru mine timpul de învăţat nu prea era, într-o familie cu 10 copii, unde treburile gospodăreşti erau multe. Mai învăţam seara la lampa cu petrol şi uneori dimineaţa. Deseori tata îmi zicea să mai las cartea că nu o să mă fac popă. Tata era un om autoritar. Nu suferea minciuna sau lenea. Avea mult suflet. Ştia ce-i trebuie fiecăruia din casă fără să i se spună.

Într-o zi de vară, la vremea coasei, noi trei fraţi mai mari, împreună cu tata am cosit până la prânz. Când a început căldura cea mare ne-am aşezat la umbra unui măr. Din vorbă în vorbă tata m-a întrebat dacă vreau să merg la şcoală mai departe. Era în 1953 şi terminasem clasa a VII-a. Din auzite aflasem că la Abrud (deci nu prea departe) este o şcoală pedagogică de învăţători. I-am spus că aş merge acolo ş i tata m-a aprobat, dar

393


m-a atenţionat că nu prea sunt bani şi ce mai trebuie din cauza greutăţilor. În zilele următoare mi-am făcut acte, am mers şi m-am înscris la Şcoala Pedagogică din Abrud. Au urmat examenele. Reţin din comisia de admitere pe domnul profesor de limba română, M. Basarabescu, domnul profesor de matematică I. Oprea şi de muzică G. Musca, din comisia de admitere şi pe care i-am avut profesori în continuare. La admitere eram oarecum mirat şi amăgit, când am văzut alţi copii cu părinţii lor, unii stând de vorbă în incinta şcolii cu profesorii. Am fost admis.

Din vorbă în vorbă, la admitere m-am împrietenit cu 3 băieţi din comuna Horea. Am fost cazaţi la internat. Unul dintre ei tot umbla la întrerupător. Aprindea, stingea becul şi se amuza. Nu mai văzuse aşa ceva. Între timp a intrat pe uşă domnul Traian Paşca – director adjunct şi i-a spus să nu mai umble acolo. Nu l-a certat, probabil dându-şi seama de minunăţia pe care o descoperise Nicola Viorel. Până la afişarea rezultatului examenelor, am mers cu aceşti băieţi la un film. Eu mai văzusem un film la Câmpeni, dar ei nu mai văzuseră. La intrare la film, pe hol, în faţa unei oglinzi, Nicola a aprins o ţigară şi pipa. Din spate a apărut domnul director Paşca Traian care i-a zis: De ce fumezi, mă?, iar Nicola i-a răspuns: Da ce, tu eşti profesor la şcoala pedagogică? domnul Paşca a râs şi a plecat. La deschiderea anului şcolar 1953-54 au fost prezentaţi profesorii şi diriginţii. Atunci a văzut Nicola cine este Paşca Traian, iar după un timp mi-a zis că domnul director Paşca este un om tare bun.

În vara anului 1955, fiind vacanţă, ca să mai fac rost de bani pentru şcoală m-am angajat la Sovrom-Kvarţit din Biharia. Ştiind puţin limba rusă, conversam cu inginerii ruşi Şişkanov, Saşa şi Atanasiu. Am lucrat ca brigadier topograf. Se apropia 15 septembrie 1955. Începea şcoala şi mă apucase dorul de şcoală şi colegi. I-am spus lui Şişkanov că sunt elev (el nu ştia) la Şcoala Pedagogică şi aş vrea să plec la şcoală. Om cu suflet fiind, m-a înţeles şi a zis că şcoala nu trebuie întreruptă sau abandonată. A dispus să mi se facă lichidarea cu recomandarea să revin. Lichidarea mi-a făcut-o la Vaşcău unde aveau birourile, dar am întârziat două săptămâni. Sosind direct la şcoală, l-am întâlnit pe colegul meu de bancă, regretatul Ioan Teodor Stan, care mi-a spus că s-a pus problema să fiu exmatriculat şi că ar fi bine să iau legătura cu diriginta, prof. Corcheş Cornelia şi cu directorul şcolii. M-am prezentat la direcţiune unde era directorul Ovidiu Vlad şi directorul adjunct Rubin Gligor. Le-am relatat cazul meu şi mi-au spus să merg în clasă liniştit.

394


După absolvirea şcolii pedagogice am fost numit învăţător la şcoala cu clasele I-IV în satul în care m-am născut. Urma să fiu încorporat militar. Auzisem că dacă te angajezi la Sovrom-Kvarţit Biharia scapi de armată. M-am dus la Biharia şi am fost testat, urmând să lucrez la laboratorul cu uraniu. Cu toată mineralogia învăţată în şcoală de la domnul profesor Clipi, nu pricepeam riscul la care mă expuneam (iradiere cu uraniu). Noroc cu un cunoscut care mi-a explicat riscul. Aşa am renunţat şi am venit la postul de învăţător din satul Dealu Frumos. Cunoşteam părinţii, copiii din sat şi era o mare plăcere mai ales pentru părinţi, faptul că aveau învăţător calificat din satul lor. După două luni am plecat militar. Am revenit la post după doi ani şi jumătate. N-am stat decât două luni învăţător la Dealu Frumos fiindcă am fost chemat la secţia raională pentru învăţământ şi cultură din Câmpeni şi oarecum obligat şi transferat în interes de serviciu ca director de cămin cultural cu normă întreagă la Vadu Moţilor. Din 1963 am fost trecut la catedră.

În 1960 m-am căsătorit cu Stan Maria, învăţătoare, colegă de şcoală, absolventă a Şcolii Pedagogice Abrud, ultima promoţie 1958, repartizată ca educatoare la grădiniţa sezonieră din Vadu Moţilor, apoi profesoară de biologie – agricultură timp de peste 33 ani. Avem 3 copii, două fete şi un băiat. Suntem bunici şi străbunici. Amintesc că şi soţia provine dintr-o familie cu 10 fraţi din comuna Sohodol. Împreună am obţinut toate gradele didactice.

Prin intermediul cercurilor pedagogice am fost cunoscuţi de învăţătorii şi profesorii din zona Arieşului Mare şi Arieşului Mic. Revenind cu gândul la primii ani de învăţământ, parcă sfioşi căutam să spicuim din experienţa la clasă a dascălilor mai în vârstă, iar ei spicuiau ce ştiam noi cu cunoştinţe mai proaspete. Cu timpul ne-am sincronizat. De

395

Soţii Maria şi Sabin Danciu, întorcându-se de pe teren – unul

de pe un deal, altul de pe alt deal, ne-am aşteptat la un izvor


menţionat este că cei 40 de ani de învăţământ, învăţământul din comuna Vadu Moţilor s-a desfăşurat cu majoritatea cadrelor didactice absolvenţi ai Şcolii Pedagogice Abrud. Au rămas ca amintiri multiplele activităţi extraşcolare la care eram obligaţi să participăm alături de comuni tate: recensăminte, activităţi culturale, munci obşteşti, însoţirea elevilor la practica agricolă, etc. Uneori nici duminicile nu eram liberi.

Acum suntem pensionari. Avem conştiinţa împăcată că ne-am făcut datoria de dascăli în mod conştiincios şi ne bucurăm de stima şi respectul foştilor elevi şi părinţilor acestora.

Din multiplele amintiri ale foştilor colegi, mi-a rămas în mod deosebit cazul colegului Galdău Ioan din Cărpiniş. Era un elev tăcut. Răspundea la ore numai când era provocat de profesori. Avea el grijă ca să aibă note în catalog. Absenţele se luau de la elevul de serviciu pe clasă. Colegul Galdău pleca acasă sâmbăta după masă şi nu venea decât marţi sau miercuri la şcoală. Nici noi colegii nu sesizam lipsa lui. Dacă ştiam de el, tăceam. Prin septembrie 1960 am fost anunţat să mă prezint la camera 8 de la miliţia raionului Câmpeni. Am intrat în panică, gândind că nu cumva să fi divulgat vreun secret militar. În ziua când am fost citat, am luat legătura mai întâi cu Ion Leahu, şeful secţiei raionale de învăţământ care mi-a spus că sunt citaţi mai mulţi pentru şcoala de ofiţeri de securitate. L-am întrebat ce se petrece dacă nu mă prezint. Mi-a spus că nu se întâmplă nimic cu mine, fiindcă o rezolvă el cumva. Am revenit acasă. Colegul Galdău fusese şi el citat şi a urmat această şcoală. Într-o împrejurare, la nunta unei nepoate din localitatea Tăureni, judeţul Mureş, am întâlnit un căpitan din Bistriţa-Năsăud. Din vorbă în vorbă cu acest căpitan am aflat că Galdău a fost maior de securitate în Bistriţa-Năsăud şi că a plecat într-o misiune de unde nu s-a mai întors.

Parcă nimic nu e mai frumos ca atunci când depeni amintirile cu colegii de şcoală, cu comunitatea locului unde te-ai născut şi ai vieţuit. La un moment dat îţi dai seama că nu ai trecut inutil prin viaţă.

Normalişti la Abrud, Dascăli la şcolile din comuna Vadu Moţilor, (1950-2000)

Leah LetiţiaOaida RozaliaCandrea ViorelCostinaş AugustinBerindei Ilie

Scrob DanBoia MariaDobra MariaZăhuţ ValeriuGoia Viorica

396


Danciu SabinStan MariaCioran CornelCrişan Eugenia

Vesa RomulBodea RodicaMarc VioricaFurdui Laura

COMUNA VADU MOŢILOR

(Scurt istoric)

Munţii Apuseni reprezintă, fără îndoială, una dintre cele mai importante regiuni ale pământului românesc. Natura s-a îngrijit să plaseze aici cu largă dărnicie, într-un spaţiu relativ limitat ca într-un vast muzeu, cele mai felurile fenomene ieşite din sânul ei. Alături de frumuseţea peisagistică şi bogăţia naturală, aici există condiţii prielnice unei agriculturi, e adevărat la scară redusă, alături de creşterea animalelor şi prelucrarea lemnului. Din punct de vedere geografic, comuna Vadu Moţilor este aşezată pe râul Arieşul Mare, între oraşul Câmpeni, aflat la 12 km, şi 6-7 kilometri de comunele Albac şi Poiana-Vadului. Comuna se află la o distanţă de 92 kilometri faţă de reşedinţa de judeţ Alba-Iulia şi are în componenţă 11 sate, situate la 1-8 kilometri de satul reşedinţă Vadu Moţilor. Relieful variat, bogăţia apelor, pădurilor şi păşunilor au favorizat de-a lungul timpului un sistem complex ocupaţional constând din păstorit, pădurărit, plugărit, albinărit, meşteşugărit şi culesul fructelor. Până în 1964, comuna a purtat denumirea Săcătura, denumirea venindu-i de la terenurile defrişate cărora localnicii le spuneau săcături. Atestarea documentară a denumirii apare la începutul secolului al XVII-lea, consemnată în anul 1733 ca făcând parte din Uniunea teritorială Râul Mare, împărţire atestată în timpul lui Horea. Până în 1875, Săcătura apare cu administraţie proprie, unită cu localitatea Neagra, făcând parte din districtul Alba, Cercul Zlatna. După 1875 a trecut la Comitatul Turda-Arieş. În iunie 1956, Neagra se separa de Săcătura, atunci făcând parte din raionul Câmpeni, regiunea Cluj. La solicitarea locuitorilor, la 1 martie 1968 comuna Săcătura şi-a schimbat denumirea în comuna Vadu Moţilor.

ŞCOALA DIN COMUNA VADU MOŢILOR

(Scurt istoric)

Prima atestare documentară o găsim în anul 1864, sub numele de Şcoala Primară de Stat Săcătura, aparţinând judeţului Turda, avându-l ca învăţător pe Ioan Hristea, activităţile şcolare

397


desfăşurându-se într-o casă cu 3 camere. Până în 1876, a funcţionat ca şcoală primară, după care a devenit şcoală gimnazială. Denumirile şcolii şi efectivele de elevi sunt consemnate în câteva documente de arhivă, astfel:

1900 – şcoală cu 4 clase având 118 elevi, cu 2 învăţători, Patiţa Vasile şi Pantea Gavrilă;1948-1955 – şcoală elementară cu un efectiv între 267-300 elevi;1955 – şcoală mixtă de 7 ani cu un efectiv de 384 elevi;1962 – Şcoala generală de 8 ani – Săcătura;1968 – Şcoala generală de 8 ani Vadu-Moţilor;1982-1991, şcoală generală cu clasele I-X;1993 – devine şcoală cu clasele I-VII.Dacă în 1960 învăţământul se desfăşura alternativ, clasele

erau paralele, unele lecţii se desfăşurau în spaţii improvizate, necesitau construcţii de clădiri. În 1960 a fost construită o nouă clădire cu 6 săli de clasă şi dependinţe, dar încă insuficient. Apoi, în 1971, o altă clădire cu încă 5 săli de clasă, de data aceasta fiind asigurat spaţiul de şcolarizare. În prezent ciclul primar îşi desfăşoară activitatea într-o clădire separată în care se află 3 săli de clasă, clasele I-III simultan, iar a II-a şi a IV-a clase separate. Tot în această clădire funcţionează şi grădiniţa cu program normal, cum şi o mini-sală de sport. Alături este terenul de sport: volei, fotbal şi baschet. Clasele gimnaziale V-VIII funcţionează într-o altă clădire ce conţine cabinet de fizică-chimie-biologie, istorie-geografie, limba şi literatura română, matematică, sala de calculatoare şi biblioteca. Încălzirea se face prin centrala termică pe lemne, iar uşile şi ferestrele sunt montate pe termopan. Şcoala este dotată cu 19 calculatoare (PC), copiator, telefon cu fax, 5 imprimante, scaner.

Populaţia şcolară este în scădere de la an la an. În anul şcolar 2006-2007 statistica indica 102 elevi, cifră mult scăzută comparativ cu anii anteriori şi un corp profesoral format din:

Educatoare: 1 titulară (cu definitivat).Învăţători: 4 titulari (1 cu gradul II, 3 cu definitivat).Profesori: 10 (2 cu gradul I, 1 cu gradul II, 4 cu definitivat, 3

debutanţi).Şcoala dispune de internat şcolar cu 40 de locuri, de 5

persoane, personal didactic auxiliar şi 6 persoane personal nedidactic.

398


399


DASCĂLII DIN VADU MOŢILOR, EUGENIA (N. CRIŞAN) ŞI CORNEL CIORAN

EUGENIA CIORAN

Născută la 23 decembrie 1938 în comuna Săcătura (azi Vadu Moţilor), satul Popeştii de Sus, judeţul Alba, fiind al doilea copil din cei 10 ai familiei Nicolae şi Maria, ţărani modeşti din acest sat.

Între 1946-1953 am urmat cursurile şcolii elementare de 7 ani din centrul comunei, străbătând zilnic câte 9 kilometri dus-întors de la casa părintească şi până la şcoală, îmbrăcată sărăcăcios, cu opinci sau papuci cu talpă de lemn, ţundră de lână, rochii de cânepă. Doamne, greu mai era drumul! Era mai mult o cărare pe care abia putea trece câte o căruţă, iar iarna săniile se rostogoleau până jos în vale. Îmi

amintesc ce bucurie era pe noi când reuşeam să ne urcăm într-o căruţă sau sanie să ajungem la şcoală, în special că în fiecare zi eram obligaţi să ducem la şcoală câte 2 bucăţi de lemne ca să facem foc. Vie îmi revine în memorie chipul blând, modestia, inteligenţa şi tenacitatea de care a dat dovadă prima mea învăţătoare, doamna Marta Scrob, care a fost şi cea care mi-a insuflat dorinţa de a deveni dascăl. În clasa I învăţau în aceeaşi clasă cu noi şi elevii din clasele V-VII, fiind în aceste clase câte 2-3 elevi, cu bănci lunci în care încăpeau câte 5-6 elevi.

În 1953, împreună cu alţi 4 colegi (4 fete şi un băiat) luam drumul Abrudului pentru a ne face dascăli.

Ca să ajungem al Abrud nu aveam alt mijloc de transport decât căruţa, rar câte un camion, iar din Câmpeni, trenul dacă aveam bani pentru bilet. De la Abrud, când veneam acasă (asta se întâmpla cam la 2-3 săptămâni) veneam pe jos, parcurgând o distanţă de 29 km, iar la întoarcere din Câmpeni luam trenul dacă aveam bani.

La Şcoala pedagogică din Abrud am ajuns dusă de căruţa

400


mătuşii Măriuţa, cocoţată pe cergi, plecând de acasă duminică seara şi abia luni dimineaţa am ajuns la Abrud. Mătuşa Măriuţa făcea drumul acesta în fiecare săptămână fiindcă ea strângea cergile din zona Abrudului şi le aducea la Săcătura pentru a le îngroşa în vâltoare.

Spre norocul meu, spun asta pentru că părinţii nu aveau cum să mă întreţină, am avut bursă şi am locuit la internat. La începutul fiecărui an şcolar internistul trebuia să-şi aducă de acasă: saltea, pernă, lenjerie de pat, 2 farfurii, cuţit, lingură, furculiţă şi cană. Condiţiile de cazare erau grele, mâncarea era slabă, dar totuşi era bine. Eram tineri. Apoi toţi elevii trebuiau să mergem pe Ştiurţ şi de acolo să tragem după noi lemne pentru foc.

Cu toate greutăţile, dar cu cunoştinţe solide din toate domeniile, au trecut şi cei 4 ani de pedagogică. Anul 1957 a fost şi anul când am devenit învăţătoare, fiind repartizată în satul Popeştii de Sus, comuna Săcătura, judeţul Alba. Între anii 1960-1962 am lucrat ca secretară cu problemele de şcoli medii şi pionieri la Comitetul raional UTM Câmpeni. Din 1962 m-am întors din nou în comuna Vadu Moţilor ca învăţătoare, iar din 1968 am absolvit I.P. 3 ani Facultatea de filologie din Cluj-Napoca. Am devenit profesor de limba română la această şcoală până la pensionare în 1996, lucrând pe acelaşi post până în 2003.

Ca dascăl mi-am luat toate gradele didactice şi am fost o animatoare a activităţilor culturale din comună, fiind conducătoare a formaţiilor artistice de la nivelul căminului cultural, cu care am participat la diferite concursuri. Timp de 20 ani am lucrat şi ca bibliotecar comunal pe lângă cea de la clasă. Datorită activităţii desfăşurate la clasă, a activităţilor desfăşurate cu elevii, precum şi cele obşteşti, am primit Ordinul Munci clasa a III-a.

În timp ce scriu aceste rânduri prin faţa ochilor îmi trec numeroase crâmpeie din viaţa de elevă, dar şi cea de dascăl. Voi relata doar câteva dintre ele. Când eram învăţătoare la şcoala cu clasele I-IV Popeştii de Sus trebuia ca de două ori pe săptămână după masă (cam de la ora 5 seara) să participăm la muncă culturală în cadrul căminului cultural, pregătind diferite formaţii artistice sau făcând parte din ele, cum ar fi: cor, grup vocal, dansuri, teatru, brigăzi. Pentru mine era greu pentru că făceam cei 9 kilometri dus-întors, pe jos, noaptea prin pădure. Cu toate acestea era plăcut. Pregătirile şi repetiţiile le făceam la lumina

401


lămpii cu petrol, nefiind electrificată comuna. Câtă muncă depunea profesorul Trifon Crişan, care era şi directorul şcolii, pentru a pregăti formaţia de cor pe patru voci la care participau aproximativ 80 persoane (tineri şi bătrâni din cadrul comunei), obţinând locuri fruntaşe (chiar locul I prin 1959), pe regiunea Cluj la întrecerea dintre căminele culturale. Apoi, o dată pe săptămână, seara, mergeam cu cărţi la Cercul de citit, ce era într-o casă din acest sat, prilej pentru mine de a asculta de la oameni diferite poveşti, întâmplări din viaţa lor aspră, din obiceiurile şi tradiţiile locale, momente din istoria locală, ce m-au marcat toată viaţa şi m-au ajutat ca împreună cu elevii şi cu oamenii din comună, în decursul celor 46 ani de dăscălie, să pun în scenă diferite momente din obiceiuri locale legate de seceriş, de nuntă, de torcărit, colinde şi să particip la diferite concursuri ce se organizau atât la nivelul comunei cât şi la nivelul judeţului şi să obţinem premii, iar şcoala din comună să fie mereu evidenţiată.

Dură era viaţa de dascăl aici în Ţara Moţilor: comunele neelectrificate, mijloacele de transport inexistente (doar căruţele), aprovizionarea zilnică cu cele necesare traiului se făcea greu, apoi obligaţia de a face contracte pe diferite animale, deşi nu eram crescători de animale.

Vadu Moţilor, 14.01.2008

402


Promoţia 1958 – diriginta Maria Raţiu alături de Alexandru Raţiu şi băiatul lor

CIORAN S. CORNELIn memoriam 1936-2006

Născut la 8-07.1936 în comuna Sohodol, sat Peleş, judeţul Alba, fiul lui Simion şi Ana.

După absolvirea şcolii primare din satul Peleş, comuna Sohodol, judeţul Alba, urmează cursurile şcolii elementare de 7 ani din comuna Sohodol, iar în 1952, după susţinerea examenului de admitere frecventează cursurile Şcolii pedagogice din Abrud, pe care le absolveşte în 1956.

Apostolatul şi-l începe la şcoala cu

403


clasele I-IV Lămăşoaia, comuna Albac, iar după 2 luni pleacă în armată. În 1959, după terminarea stagiului militar, este învăţător în satul Poiana, comuna Sohodol, doar pentru scurt timp, pentru că din toamna anului 1960 este ales secretar cu probleme de şcoli medii şi pionieri la Comitetul raional UTM Câmpeni, iar din septembrie 1962 este numit profesor în comuna Săcătura, azi Vadu Moţilor. În 1963 începe cursurile Universităţii Babeş-Bolyai din Cluj-Napoca, Facultatea de Istorie-Filozofie, secţia Filozofie pe care le termină în 1969. Din 1963 este numit director al Şcolii generale Săcătura – Vadu Moţilor, funcţie pe care o deţine până la pensionare în 1998, cu întrerupere de 2 ani.

Ca profesor îşi ia toate gradele didactice, iar de numele lui se leagă construcţia a două localuri de şcoală nouă (una în centrul comunei, iar alta în satul Dealu Furmos), a internatului şcolar, introducerea curentului electric, apei potabile în comună. Pentru activitatea desfăşurată atât la clasă, cât şi ca director, este decorat de mai multe ori, obţinând chiar şi Medalia muncii.

Cioran Eugenia – soţia, 14.01.2008

404


DĂSCĂLIŢA PE POST DE BIRJAR LA TOVARĂŞI

ELISABETA VÂRCIU (CĂS. ION)

Vetuţa Baciului îmi spuneau verişorii, VÂRCIU ELISABETA trecută în catalog, născută la data de 7 ianuarie 1936 în comuna Săcătura (azi Vadu Moţilor), sunt cea care încearcă azi să vă reţină atenţia asupra unor crâmpeie dintr-o viaţă aparent obişnuită, dată în acelaşi timp cu trăiri, emoţii, peripeţii, simţiri mai mult sau mai puţin intense.

Prima mea zi de şcoală din satul natal a fost într-o toamnă târzie când, la multele mele insistenţe, plânsete, mama a cedat, m-a gătit cum a putut ea mai bine şi m-a dus la preoteasa – Marta Scrob – ea avea

clasa I. Toată ziua aceea am rămas pironită în banca în care mă aşezase dimineaţa. Urmăream plină de uimire la toată scena care se desfăşura. Spre seară am plecat acasă împreună cu fratele meu Emil şi cu verişorii mei. Pe drum m-au întrebat cum a fost, iar eu n-am ştiut ce să le răspund, atât rămăsesem de impresionată. Însă când am intrat pe uşă am strigat: eu vreau să mă fac învăţătoare şi aşa a fost. Acest lucru îl datorez tatălui meu care s-a nimerit să vadă şi să cunoască mult mai multe decât alţii din sat, şi dorea cu tot dinadinsul să-şi facă copiii cu carte. El plecase împreună cu un văr de-al lui (clandestin) să ajungă în America. După multe peripeţii ajung în Cairo fără niciun ban. Cei doi se despart, fiecare căutând de lucru. Tata fiind mai zdravăn, a căutat de lucru în port ca hamal (se câştiga bine), dar uimirea şi necazul i-a fost mare deoarece niciun patron nu primea la muncile grele decât muncitori negri. Vărul lui găseşte de lucru pe o navă ce pleacă în America, de unde nu se mai întoarce niciodată. Tata se îmbarcă şi el pe un vas pentru a face bani de drum spre America. Colindă Mediterana, Oceanul Atlantic, dar nu vede niciodată America, fiind nevoit să se întoarcă acasă.

Printr-o împrejurare suntem trimişi – eu şi fratele meu Emil la Braşov, unde am urmat clasele gimnaziale.

405


Într-una din primele zile de şcoală o profesoară sau dirigintă organizează jocul unce eşti chimiţă. La un moment dat ajung şi eu să fiu legată la ochi, şi încep să alerg după chimiţă strigând unde eşti chimiţă, toată lumea râdea în hohote… în sfârşit prind chimiţa şi trec în cerc, dar râsetele încă mai continuă, eu fac ochi mai întrebători de ce mai râd şi acum? Desigur eu eram subiectul, dar ce făcusem? Când o colegă de lângă mine îmi şopteşte unce eşti chimiţă. Pe moment n-am realizat greşeala. Ea era în exprimarea mea de acasă. Am povestit mătuşii mele întâmplarea de la şcoală, dar ea mi-a răspuns că se putea aştepta la aşa ceva, pentru că deseori îmi atrăsese atenţia să-mi corectez limbajul moţesc.

Dar anii aceia au trecut şi a venit vremea să-mi fac un rost. Situaţia familială devenise destul de grea şi trebuia să ajung cât de repede să-mi câştig singură existenţa.

Am ajuns, aşadar, elevă la Şcoala Pedagogică din Abrud unde viaţa mea a devenit dintr-o dată alta. La internatul şcolii unde m-am instalat erau nişte condiţii de-a dreptul inumane, fără apă, fără grup sanitar, frig cu grămada etc.

Foarte curând m-am îmbolnăvit de plămâni făcând pleurezie, apoi cedează şi inima. Am stat în Sanatoriu luni de zile. La şcoală am revenit târziu, în al doilea semestru. Ca să nu pierd anul, a trebuit să recuperez semestrul I. Am început cu răspunsurile orale, apoi tezele Vine vremea să dau şi teza la istorie. Moment greu, deoarece toţi elevii îl ştiam pe domnul profesor Moşic, ca un om sever. Ziua fatală sosise! M-a dus într-o încăpere de lângă cancelarie, mi-a dat subiectul şi a plecat (cred că era vorba despre domnia lui Carol cel Mare). Când a revenit, eu de-abia înjghebasem vreo două propoziţii. Se uită la foaie, se uită la mine şi-mi zice: Tu nu ai carte? şi pleacă din nou, iar eu, vă daţi seama

406

Împreună cu colegii


ce am făcut!… Din ziua aceea domnul profesor a devenit idolul meu. Îl urmăream fascinată de multele sale cunoştinţe, de povestirile lui, de ilustratele şi uneori causticele sale observaţii.

Ştim cu toţii cum proceda la ascultare! Scotea afară din bănci 8-10 elevi, şi-apoi începeau întrebările. Tot aşa s-a întâmplat când între cei ieşiţi pentru răspuns mă aflam şi eu.

D-l profesor pune întrebarea primului elev.Elevul, nimic, al doilea mormăie ceva, trece la al treilea,

nimic, se opreşte. Atunci vine întrebarea:– Tu de unde eşti mă?– De la Bistra.– Dar tu?–De la Roşia.– Aha, vă ştiu eu pe voi…Când ajunge la mine spune:– Pe tine te cunosc, eşti de la Săcătura, doar te-am văzut eu

acolo când am fost la recenzarea cailor, erai cu un băiat frumos…La care vine prompt replica mea:– Era vărul meu, d-le profesor!– Văr, dar făcea curte.Toată clasa izbucneşte în râs. Suntem trimişi toţi la loc,

nimeni n-a primit notă – am scăpat –, dar mă înroşisem până după urechi şi nu ştiam unde să mă ascund. Pe vremea aceea era o ruşine să te afişezi alături de un băiat, darămite să te ţină de mână în public.

Dar povestea cu căruţa şi Albuţa moţului cred că o ştiţi cu toţii. Ne-a spus-o şi nouă.

Într-o zi moţul pleacă la ţară cu cercuri şi cu ciubară. Avea o iapă, Albuţa, pricăjită cum ieşise dintr-o iarnă grea. Cu chiu, cu vai, ajunge cu ea în vârful Dealului Mare – trăgând la căruţă şi moţul alături de Albuţa sa. Dar când s-o ia la vale, Albuţa, epuizată de atâta urcuş, scapă căruţa, care o porneşte la vale. Moţul o priveşte neputincios cum se rostogolea – când caruţa pe Albuţa, când Albuţa pe caruţă, şi când ajunge în vale îşi spune supărat, parcă: paguba ca paguba, da-mi placu cum marsă, fusă cum fusă, da-mi placu cum să dusă! Unii colegi se amuzau grozav. Fusă cum fusă, da-mi placu cum să dusă! Eu, însă, deşi am sesizat una din trăsăturile moţilor, aceea de a face haz de necaz, am rămas tristă înţelegând tragedia moţului.

Anii au trecut şi iată-mă învăţătoare în satul natal. Dat tot timpul cât am funcţionat ca învăţătoare în Vadu Moţilor, slujba mea stătea sub sabia lui Damocles. Mama a murit la două zile

407


după ce-am intrat în învăţământ, iar tata era arestat şi ţinut mai multe luni pentru aşa-zisele cercetări. Era bănuit de Securitate că ar avea legături cu grupul de dezertori din marea grupare Muntele Mare. Un grup de câteva persoane din Câmpeni şi Săcătura se bănuia că se aflau în zona noastră. Şi aşa a fost. Au stat vreo 2-3 ani într-o şură unde îşi făcuseră o catacombă. Acolo stăteau cea mai mare parte a timpului. Vara ieşeau prin păduri cu multă grijă să nu fie văzuţi de cineva. Şura era izolată în câmp deschis, dar în apropierea cătunului Bodeşti şi de casa surorii lui tata, Maria Galeţului. Cei apropiaţi – puţini la număr – se îngrijeau de cele necesare fugarilor.

Într-o zi de vară, unul dintre ei – capul – fiind şi cel mai bătrân, a decedat. Aceasta a însemnat de fapt începutul sfârşitului. Barna (aşa îl chema pe cel decedat) a fost înmormântat în mare taină într-un lan de ovăz. Nici azi nu cred că are o cruce la căpătâi.

Între cei rămaşi s-au iscat certuri şi în cele din urmă Corcheş – unul dintre ei – pleacă noaptea la Câmpeni şi se predă la Securitate. A urmat arestarea celorlalţi, precum şi a persoanelor care i-au ajutat ori au foste cumva implicaţi. A fost arestat şi tata, dar ceva mai târziu, după ce avusese loc un mic incident în timpul când se încerca construirea unui saivan – pentru oile celor care urmau să se întovărăşească (ceea ce nu s-a realizat niciodată). Tata, aflându-se undeva pe acoperiş, îi zice unuia (Tănuţa) care se învârtea şi el pe acolo, dă-te, mă comunistule, la o parte, că arunc scândura asta pe tine. Desigur, a fost o glumă, un fel de-a zice. Aceasta a pus capac. A fost arestat, i s-a intentat un proces cu mai multe învinuiri şi condamnat la 7 ani şi jumătate de închisoare, cu confiscarea întregii averi.

În asemenea situaţie la ce mă puteam aştepta!? Eram o biată fată care mai avea şi doi fraţi mai mici de întreţinut.

Trebuia să ţin cu dinţii de postul meu, pentru a putea supravieţui.

Au urmat indirect persecuţiile. Eram deseori solicitată să duc pe tovarăşi, la raion, cu căruţa ori cu sania, de obicei seara şi chiar noaptea (mai aveam încă cai). La început l-am rugat pe un văr de-al meu să-i transporte, tovarăşii fiind mai totdeauna beţi, aşa că bietul văr s-a săturat să-i slugărească. Mi-a sugerat să-i refuz. Puteam eu oare în situaţia în care mă aflam să-i refuz!? Aşa că am început să fac pe căruţaşul. Ba uneori îmi cereau un cal de-a merge – călări – într-un cătun mai îndepărtat sau în satul Neagra (Poiana Vadului azi).

408


O altă corvoadă la care eram supusă era scrierea de lozinci, care apoi se lipeau pe garduri şi pereţi, dar pe care nimeni nu le citea. Dar cum nici majoritatea lucrurilor rele, negative nu sunt permanente, mi-am zis: S-a terminat! Nu se mai poate! Şi mi-am luat zborul (eu am ajuns în Banat – dar despre aceasta voi vorbi mai târziu).

Acum îmi vin în minte primele zile ca dascăl în satul meu natal. Primisem clasa I. Când am intrat în clasă şi am văzut copilaşii cum mă priveau speriaţi, întrebători, dar mai cu seamă văzându-i slab îmbrăcaţi, în ţundruţele de lână ţesută de mamele lor, m-a apucat toată jalea. Nu ştiam ce să le spun, cu ce să încep, eram şi eu emoţionată. Dar încetul, cu încetul am început să mă apropii de ei, şi, spun cu mâna pe inimă că mi-au fost cei mai dragi elevi pe care i-am avut în toată cariera. Mi-i amintesc cum veneau din vârful dealurilor pe frig şi ger, cu încălţămintea ruptă de le intra apa prin ea, cu mâinile îngheţate, de-abia se dezmorţeau lângă soba de tuci care nu reuşea să încălzească toată încăperea niciodată.

În acea perioadă l-am avut ca director pe Crişan Trifon. El terminase teologia, dar n-a profesat ca preot, ci a intrat în învăţământ. Era un om cult, cu multă imaginaţie – uneori prea multă că făcea exces de zel -. Dar poate că acest exces îi venea şi de la faptul că era mereu sub presiunea că ba azi, ba mâine va fi dat afară din învăţământ. Ne teroriza cu referatele şi şedinţele până la ore târzii din noapte. O dată m-am răzvrătit şi n-am mai vrut să stau la şedinţele acelea când nu te alegeai cu nimic. Aşa că mi-a făcut raport la Inspectorat şi mi-a venit o hârtie de avertisment, drept pedeapsă.

O altă caznă de care am avut parte a fost alfabetizarea. Prima persoană ce trebuia s-o alfabetizez era o femeie din cătunul Ciorhoşeşti.

Am fost de vreo 2 ori la ea, dar a venit iarna şi nu m-am mai putut duce. Era departe, pe deal, iar făcând cursurile după-masa, era aproape seară când trebuia să plec. Directorul m-a criticat, m-a ameninţat, la care eu l-am rugat să vină cu mine. Şi în aceeaşi seară am plecat împreună. După 3 kilometri de mers pe şosea, a început urcuşul pe valea Cârligului. Până undeva a fost cale de mers, apoi a început urcuşul pe o costişă, fără urme, fără cărare, cu zăpada până deasupra genunchilor. Am străbătut o parte împădurită, apoi una cu arbuşti, o poiană şi, în fine, am ajuns la Lina acasă.

Femeia era cu cei trei copii într-o cămăruţă unde o lampă de-abia mai pâlpâia.

409


Copiii, pe jumătate dezbrăcaţi, cu cămăşuţă de cânepă pe ei, ghemuiţi într-un prici.

Vă daţi seama, în asemenea condiţii numai de noi nu avea nevoie! Am căutat abecedarul – dacă venisem până acolo trebuia să facem ceva. Femeia a început să îngâne: ma-ma, cuc-c, arc, şi s-a oprit, altceva nu mai ştia citi. Am plecat spre vale unde ni s-a părut drumul mult mai scurt, iar directorului meu i-a trecut pofta de-a mă mai trimite în acea iarnă s-o alfabetizez pe Lina. Primăvara am reuşit s-o învăţ să-şi scrie numele şi atât.

Dar nu v-am povestit şi despre incursiunile pe care le organiza primăria împreună cu şcoala.

Se alcătuiau grupe de 10-12 persoane, trimise apoi în cătunele cele mai îndepărtate, sub diferite pretexte, însă scopul ascuns era mai mult să intimideze oamenii, să se simtă controlaţi, ameninţaţi permanent.

O, câte nu v-aş mai putea spune despre acei ani şi răi şi buni, ajungând la concluzia că viaţa e ca o piatră de moară, fie te macină, fie te şlefuieşte! Se pare că pe mine m-a şlefuit bine!

Trecuseră mai multe luni de la arestarea tatălui meu şi nu ştiam nimic de viaţa lui. Aşa că într-o zi m-am prezentat la poarta Securităţii din Câmpeni şi am cerut să fiu dusă la şefu' Un soldat a urcat cu mine la etaj, într-o cameră destul de spaţioasă, iar într-un colţ al camerei se afla un birou care era cufundat în semiîntuneric (cel puţin aşa am sesizat eu atunci). În faţa lui era un bărbat brunet, bine legat, arătos chiar, care mă întreabă pe un ton aproape răstit ce doresc sau după ce am venit. I-am explicat că sunt fiica lui Vârciu Emanoil, că vreau să ştiu ce e cu el, unde este, dacă a fost sau va fi judecat, de ce este învinuit etc.! La care tovarăşul îmi replică pe un ton ridicat, cum îndrăznesc să mă interesez despre un duşman al poporului, al statului, despre un trădător şi altele, ieşi!! Dar eu am continuat să rămân încremenită pe loc câteva secunde. Văzând că nu mă clintesc îmi zice din nou: Ce, te crezi Cleopatra?! N-am ştiut ce vrea să zică, dar am înţeles că nu mai aveam nicio şansă. Aşa că am hotărât să fac tot ce pot şi să plec din zonă cât mai departe.

Ajutată de şansă, dar şi de unele persoane am înscris pe fratele mic la şcoala profesională Gura Barza, pe sora mea la un abator din Orăştie, la calificare la locul de muncă, iar eu în Banat. În aceeaşi toamnă m-am înscris la facultate. După absolvire, am funcţionat ca profesor în oraşul Curtici şi în Zădăreni, judeţul Arad, iar în 1979, prin concurs, am intrat în Arad, funcţionând atât la

410


şcoli generale, cât şi la liceu ca profesoară de geografie.În anul 1964, prin decretul care a fost dat atunci, a fost

eliberat şi tata – după patru ani şi jumătate de puşcărie la Aiud, Gherla etc. Dar nici după acea dată viaţa noastră nu s-a îmbunătăţit prea mult. Eram urmăriţi, controlaţi, gospodăria se distrusese, şi nici unul din copii nu s-a mai întors în sat.

Dar cu toate prin câte am trecut, am rămas acelaşi dascăl cu dragoste pentru copii, pentru meserie.

Spuneam mai înainte că am ajuns în Banat şi în acel an am şi dat la facultate – istorie-geografie, apoi m-am specializat în geografie. Mi-am dat toate gradele didactice şi am funcţionat mulţi ani făcând naveta din Arad. Dar într-un an a venit la şcoala unde funcţionam – Zădăreni, o profesoară de română – suplinitoare. Ea mi-a spus că vor fi posturi la concurs de intrare în oraş şi probabil şi la geografie. Şi aşa a fost. Au dat la concurs 2 posturi, iar eu am obţinut unul din ele. Şi astfel am scăpat de navetă, dar am dat peste alte neajunsuri, printre care şi faptul, deloc de neglijat, diferenţa dintre copiii de sat şi cei de la oraş. Şi din nou un şoc, din nou probleme de adaptare.

În 1991 – odată cu decretul de atunci, am ieşit la pensie.Făcând bilanţul activităţii mele de o viaţă de dascăl, pot

spune fără falsă modestie că am fost o luptătoare, că nu m-am lăsat copleşită de obstacolele ivite în cale, optimismul şi încrederea că pot învinge însoţindu-mă din fragedă pruncie.

Mi-e dor de elevi, mi-e dor de sala de clasă, mi-e dor de zbaterea pentru a însoţi fiecare lecţie cu materiale documentare menite să trezească interesul elevilor pentru geografie; mi-e dor de excursiile, expediţiile pioniereşti şi taberele – pregătite cu minuţiozitate, de culegerea de observaţii şi materiale, încadrate apoi în lecţii; mi-e dor de părinţii care au fost mereu în preajma mea în dificila misiune – devenită comună – de a instrui şi a educa.

Retrasă de pe câmpul de bătălie, mă bucur de tihna meritată, alături de soţul Nicolae – cel care a contribuit din plin la împlinirile din profesie şi familie – precum şi de fiica noastră Mihaela.

Întorcându-mă după mulţi ani în orăşelul nostru Abrud şi străbătând vechiul Corso – care a rămas acelaşi – m-au năpădit amintirile. Am retrăit acele duminici după-masa, când ieşeam la plimbare, când băieţii stăteau în colţ la Detunata aşteptând să apară fetele, dar mai ales să apară cea mai frumoasă fată din oraş, Puşa Cioara, dar şi altele, care încercau să atragă asupra lor privirile

411


junilor din colţul Detunatei… Amintiri… amintiri...!

Arad, 16 ianuarie 2008

412


ŞCOALA DIN CÂMPENI. SCURT ISTORIC

VASILE BUD

Învăţământul din Câmpeni, capitala tradiţională a Ţării Moţilor, ca instituţie informaţională impusă de cerinţele vremii şi locului, a moţilor de la confluenţa Arieşurilor, are vechi rădăcini în trecutul bimilenar al poporului nostru; atestarea documentară, cunoscută până acum, datează de 210 ani şi este legată de porunca dată fiscului de către Împăratul Iosif al II-lea după revolta din 1782, poruncă de a se ridica şapte şcoli pe domeniul de atunci al Zlatnei (Câmpeni, Albac, Bistra, Vidra, Abrud-Sat, Bucium şi Zlatna).

Datorăm recunoştinţă lui Rubin Patiţia pentru lucrarea Ţara Ţopilor şi unui inimos învăţător, regretatul Nicolae Oneţ, director al liceului acum 30 de ani, pentru o amplă monografie de aproape 300 de pagini (în manuscris) care înfăţişează evoluţia şcolii din Câmpeni şi a preocupării oamenilor ei.

Spre mândria noastră la şcoala din Câmpeni, îndrumat de dascălul român Moise Ioanette, a învăţat copilul Avram Iancu.

Printre iluştrii învăţători ai şcolii se numără: Petre Ioanette, Clemente Aiudeanu – fostul tribun al lui Avram Iancu, Basiliu Chirtop, Dionisie Palade, Ioan Motora, Gheorghe Candrea, urmaţi până în zilele noastre de generaţii de dascăli inimoşi, receptivi la progres, făclieri ai culturii, iar acum în faţa celor decedaţi ne plecăm cu gând de reculegere, iar pentru cei care au închis cu demnitate, după ani îndelungaţi de activitate, ultima filă a catalogului şcolar, le datorăm mult respect şi le urăm viaţă lungă, mereu tineri asemenea generaţiilor ce se perindă zburdalnic pe culoarele şcolii.

Demn de amintit este faptul că după 1862 şcoala populară din Câmpeni se transformă în Şcoală normală sau Norma cu programă mai dezvoltată decât celelalte şcoli săteşti din zonă, de la care veneau şi atunci elevi aici, ca apoi să intre la gimnaziile din Brad sau Sibiu.

Din 1922 funcţionează, până la desfiinţare, în 1930, Gimnaziul Horia, alături de şcoala primară. În această perioadă începe construcţia Liceului Horia, care neterminată, a fost cedată în 1934 Batalionului 12 Vânători de munte, atunci înfiinţat.

413


Liceul nostru şi-a început activitatea în 1961 cu o clasă a VIII-a de 42 elevi şi a funcţionat cu clasele I-XII până în 1977, la transformarea sa în liceu industrial. După Revoluţie, în 1990, unitatea şcolară şi-a redobândit titlul de liceu teoretic şi totodată ni s-a îndeplinit dorinţa ardentă înscrisă în mozaicul construcţiei, Liceul Avram Iancu 1966.

Este o datorie pentru noi a adăuga la enumerarea de mai sus a iluştrilor dascăli câmpănari din începuturi, pe cei din zilele noastre: Avram şi Eufemia Sârbu, cei care au făcut din curtea şcolii din strada Libertăţii o adevărată livadă, apoi Gheorghe Nariţa, Patriciu Palade, Maria Jeflea, Gheorghe Nariţa, Maria Mihon, Nicolae Oneţ, Ioan Marc, Ioan Palade, Ştefania Lucescu, Nicolae Haru, Iaon Leahu, Costică Paven, soţii Ştefan şi Maria Botez, Valeriu Relinschi, Maria Câmpeanu, Aurel Gligor – preot, Elena Valerică, cei care au pregătit temeinic numeroşi elevi, iar aceştia le poartă cu credinţă icoana în suflet.

În aceşti 30 de ani liceul a fost condus de Nicolae Oneţ, Emil Jurcă, Victor Drăgoi, Roman Motora, Viorica Drăgoi, Cornel Vinţeler, ca directori, iar ca directori adjuncţi, Nicolae Ganea, Remus Furdui şi Nicolae Faur.

În 1977 clasele I-VIII s-au desprins ca unitate separată – Şcoala Generală de 10 ani – avându-i ca directori pe profesorii Vasile Bud, Gheorghe Drăgoi şi Gheorghe Bădău dir. adj.

Astăzi liceul funcţionează cu 25 clase IX-XII şi 2 clase postliceale.

414


ERADICAREA ANALFABETISMULUI – PROBĂ DE FOC PENTRU DASCĂLII DIN APUSENI ÎNTRE 1919-1956

PROF. VASILE BUD

După înfiinţare în 1861, Asociaţiunea pentru literatură şi cultura poporului român din Transilvania (ASTRA) şi-a înscris în programele sale şi opera nobilă, patriotică de luminare a poporului prin crearea de şcoli şi biblioteci şcolare. Roadele muncii membrilor Astrei au fost evidente, în ciuda tuturor piedicilor puse de legiuirile Appanyi, cât şi a prigoanei dezlănţuită după 1867 (anul dualismului austro-ungar) împotriva şcolilor confesionale româneşti. Şi atunci, cu sacrificii şi devotament, dascălii au reuşit să duc cu dârzenie şi lupta împotriva neştiinţei de carte.

Potrivit recensământului din 1870, 87% din locuitorii Transilvaniei erau analfabeţi. Procentul cel mai mare era deţinut de români. Setea acestora de cultură era evidentă şi oamenii luminaţi ai vremii au căutat să-i răspundă cu dăruire şi atunci şi mai târziu.

După Primul Război Mondial şi Marea Unire, anual, între 1922-1928, 80 de copii moţi (50 băieţi şi 30 de fete) erau şcolarizaţi gratuit la şcolile normale din Craiova, Câmpulung şi Focşani. Dintre aceştia, cei ajunşi învăţători s-au pus în slujba şcolilor săteşti. Totodată, alături de alte măsuri au fost înfiinţate posturi de învăţători ambulanţi. Acestea, şi abnegaţia dascălilor, n-au reuşit însă, într-o perioadă atât de scurtă (între 1918-1940), să lichideze cu totul neştiinţa de carte. În 1939 a venit Al Doilea Război Mondial, cu greutăţi şi suferinţe, atât pentru dascăli cât şi pentru popor.

Imediat după război era nevoie, pe lângă continuarea activităţilor în domeniile învăţământului şi culturii, de crearea unei reţele şcolare adecvate zonei, cu aşezări (sate şi cătune) foarte răsfirate, de încadrarea unităţilor noi, de dotarea acestora şi în scopul lichidării neştiinţei de carte.

Recensământul din 25 ianuarie 1948 arăta că numi în bazinul interior al Munţilor Apuseni, la o populaţie de cca. 75 000 de locuitori, erau 18 000 de neştiutori de carte; 892 dintre aceştia se aflau numai în Câmpeni şi satele aparţinătoare.

Pentru alfabetizarea neştiutorilor de carte la nivelul

415


localităţilor şi şcolilor au fost create atunci comitete de coordonare a muncii de alfabetizare, s-a realizat o evidenţă clară a analfabeţilor şi s-au întocmit programe speciale. Învăţământul cu adulţii, pe două cicluri, I şi II, începea la 1 noiembrie şi dura până la 31 martie, finalizându-se prin examene. Cursurile se desfăşurau seara, de la orele 19, în şcoli şi în cercuri organizate pentru grupurile de case mai îndepărtate. Pe lângă cadrele didactice în această muncă au fost antrenaţi voluntar şi unii preoţi şi funcţionari.

A fost nevoie, în acelaşi timp, şi de a-i convinge pe oameni că e în folosul lor să ştie carte. Din partea acestora se manifestau şi reţineri. Se invoca adeseori că: După ce să fac şcoală, că n-o să mă fac popă. Cu răbdare au fost depăşite şi asemenea obstacole şi îmi amintesc cum de pe toate dealurile şi văile se vedeau luminând lămpaşele şi torţele celor care în seară se îndreptau spre şcoli şi cercuri. De multe ori şi în multe locuri, sălile de clasă şi casele unde se desfăşurau cursurile erau neîncăpătoare.

Prin munca de apostolat a dascălilor noştri, dintre care cei mai mulţi au trecut la cele veşnice, în anii şcolari 1949-1956 a fost lichidat analfabetismul şi în Ţara Moţilor. Lista celor care s-au dăruit cu devotament acestui nobil scop, numai din rândurile celor dispăruţi, ar umple paginile unei broşuri întregi. S-au remarcat în mod deosebit: Nicolae Oneţ, Ioan Marcu, Maria Hortvath, Maria Teoc din Câmpeni, soţii Sabin şi Ecaterina Bocşa din Certege, Gheorghe Ţaica, Vasile Harda din Baia de Arieş, Vasile Tătaru, Vasile Butură din Sălciua, Marta Scrob, Trifon Crişan din Vadu Moţilor, Vasile Anca, Roman Pop, Marin Felea din Abrud, Vasile Popa, Panfil Albu, Ioan Praţa, Vasile Băţagă, Vasile Câmpeanu din Lupşa, Nicodim Costea din Albac, Rubin Gligor din Arieşeni, Vasile Porumbel, Traian Leahu din Avram Iancu, Eusebiu Coroianu, Nicodim Lazăr din Poiana Vadului, Laura Gligor din Vidra-Ponorel, Ioan Oneţ, Pompei Cioara din Mogoş, Alexandrina Vlad din Ciuruleasa, Horaţiu Paşca din Scărişoara, Nicolae Lupu, Ecaterina Ţandrău din Bucium şi mulţi, mulţi alţii.

De reţinut că la cercurile de alfabetizare se dădeau şi sfaturi practice pentru gospodari şi se răspundea la unele întrebări ale cursanţilor.

Munca neplătită a dascălilor a fost răsplătită doar de bucuria ce o simţeau atunci când citeau pe feţele cursanţilor atât strădanie, cât şi satisfacţie şi îşi vedeau astfel roadele muncii lor de apostolat.

E simbolic ce a spus Ana Marcu, o femeie din Câmpeni şi ca

416


ea mulţi alţii din zonă, la examenul de finalizare a ciclului II (corespunzător cu patru clase primare), că: …este foarte fericită că, acum, ştie carte şi că, astfel, poate să scrie cu mâna ei feciorului, pe care îl are în armată.

Am relatat cele de mai sus gândindu-mă că acestea vor însemna şi un îndemn la reflecţie din partea învăţătorilor, profesorilor şi altor specialişti din învăţământ, pentru a găsi şi folosi, în prezent, toate căile şi mijloacele spre a stăvili abandonul şcolar şi urmările acestuia.

Tribuna Învăţământului, nr. 801 – iunie 2005

417


SCRISOAREA LUI ARITON PETRESCU16

VASILE BUD

Dau mai jos conţinutul integral al uneia din scrisorile primite de la domnul profesor Ariton Petrescu, fostul nostru director la Şcoala normală de învăţători din Abrud, şef al Secţiei învăţământ a raionului Câmpeni (pentru un an) şi apoi, director al prestigiosului liceu de arte plastice Nicolae Toniţa din Bucureşti, scrisoare datată: 4 aprilie 1978.

Cu multă întârziere reuşesc să vă trimit câteva imagini de neuitat, mai ales pentru prezenţa neaşteptată a Dumneavoastră, ca mesageri parcă ai Munţilor Apuseni la sărbătorirea pensionării mele.

Îţi scriu în zilele în care românii îşi zic „Hristos a înviat!” şi se bucură de venirea primăverii, după o iarnă lungă şi friguroasă. Şi eu îţi zic la fel şi le zic şi alor tăi urarea de mulţi ani, sănătate, fericire şi de mai bine.

M-au bucurat rândurile scrise şi mai ales simţămintele ce se desprind din rândurile unei scrisori primită din inimă.

Pe câteva fotografii ale copiilor din minunata voastră orchestră am scris că o „fărâmă” din viaţa mea am petrecut-o cu voi toţi, acolo în „Ţara Moţilor”, dar adevărul pe care îl simt şi-l trăiesc permanent este că am trăit acolo „o viaţă” şi prin adopţiune mă consider „moţ”, aşa cum foarte mulţi de pe aici şi din Ministerul Educaţiei şi Învăţământului, o cred. (Este vorba de câteva din fotografiile de la sărbătorirea pensionării eminentului profesor A. Petrescu, organizată de noua conducere, în spaţiosul hol de la etaj al liceului. Aflându-ne atunci, în Bucureşti, într-o excursie ce am organizat-o cu 2 autobuze pentru elevii din orchestra şcolii din Câmpeni, condusă de prof. Gheorghe Bădău, câştigători ai fazei pe ţară desfăşurată la Satu Mare. Numai noul director a ştiut de

16 Scrisoare adresată lui Vasile Bud.

418

Ariton Petrescu


surpriza făcută. Cu elevii echipaţi în costume naţionale şi cu instrumentele am urcat pe cele două scări laterale ce duceau în hol cu urarea „Mulţi ani trăiască!”. Asistenţa a fost impresionată până la lacrimi). 17

Când gândurile mă poartă pe culmi, îmi vin în memorie chipuri şi fapte care m-au legat definitiv de această parte a ţării, unde m-am simţit atât de bine şi unde am iubit oamenii fiindcă şi ei şi-au dăruit cu sinceritate simţămintele.

Salută-i pe toţi, pe colaboratorii de altă dată, ca şi pe foştii mei elevi şi dascăli începători de atunci.

Familiei tale, soţiei şi fiicelor le doresc sănătate şi succese în viaţă.

Te îmbrăţişez cu drag,Semnează, Ariton Petrescu

17 Paranteza aparţine lui Vasile Bud.

419


Prietenii văzuţi de Ariton Petrescu

Gyuri Muscă

Traian Paşca Dialog Gyuri Muscă şi Alexandru

Raţiu

Colecţia Zica Paşca

420


IN MEMORIAM IOAN LEAHU (1925-1987)

REMUS HĂDĂREAN

Vine baciu Mihai, o venit baciu Mihai se răspândea vestea între noi, cei 6-7 fraţi, de două ori pe an – toamna şi primăvara. Venea baciu Mihai Leahu, tocmai din Vidra de Sus. Cu doniţi şi cu ciubară cum suna un vers din cântecul Moţului, cântec îndrăgit de noi şi pe care îl intonam la serbările şcolare. Şi era sărbătoare în casa noastră în cele câteva zile de şedere a moţului în mas la noi. Era sărbătoare pentru că întotdeauna baciu Mihai scotea dintr-un ciubăr o desagă de mere de toate culorile şi cum la noi în sat fructele erau poame rare, ne îmbătam de mirosul comorilor

puse pe masă: astea-s poinice, ăsta-i batul şi aista-i ionatan. Şi mai era sărbătoare că baciu Mihai, stând cu tata la un pahar de jinars, povestea fel de fel de la el din sat, de la munte, din acele locuri cu brazi până la cer, şi cu fâneţe cât vedeai cu ochii, şi cu pâraie cum nici în vis nu aveam cum le vedea. Dar şi pentru că ne plăcea să ne îngrămădim sub arneul dat cu catran să nu-l pătrundă ploile, cotrobăind printre ciubară, fedeleşe, doage şi cercuri. Şi ce ne mai minunam cum mânuieşte cuţitoaia – dumnealui îi spunea mezdreală, şi ciocanul de lemn, şi compasul acela mare, şi cum ne plăcea sunetul bocăniturilor atunci când mâna cercurile din crengi cu coaja roşietică, să se aşeze la locul lor, pe ciubărul care fusese dogit. După ce termina la noi şi la vecini, îşi punea tarniţa pe căluţ şi orânduia pe ea desaga cu uneltele şi câteva doage precum şi o roată mare de cercuri şi mergea la casele din hotar, astfel că după o săptămână două, având căruţa încărcată cu bucatele strânse cu trudă, pleca spre munţii de unde venise.

Şi mai vorbeau cei doi bărbaţi, la care se amesteca şi mama, de cei doi normalişti de la Bârlad – Oanea al lui şi Niculiţă al nostru. Cei doi colegi, selecţionaţi de mai marii învăţământului – unul din creierul munţilor şi altul de pe câmpie – Ioan Leahu şi

421


Nicolae Hădărean – fiind trimişi la Bârlad cu bursă specială să devină învăţători. Numai că nu aveau să stea mulţi ani împreună. În urma cutremurului din 1940, clădirea şcolii normale din Bârlad se prăbuşeşte, elevii fiind transferaţi la diferite normale din ţară – Dorohoi, Sibiu, Muscel şi Abrud. Oanea ajunge la Dorohoi, iar Niculiţă la Abrud.

Şi a venit vremea să-l cunosc aievea pe feciorul lui baciu Mihai. Coborând de la Arada împreună cu Nelu Todea să ne facem radioscopia pulmonară, intrăm şi pe la secţia de învăţământ de unde trebuia să ridicăm o corespondenţă pentru şcoală. Intrând într-un birou, Todea mă prezintă celui care căuta documentul: el e noul învăţător de la Fericet, Remus Hădărean, la care cel de după birou, stă câteva clipe nemişcat, scrutându-mă cu privirea: Măi, tu eşti fratele lui Niculiţă! Da, îi răspund eu şi strângându-mi mâna cu putere: Păi eu îs colegul lui de la Bârlad, şi tata mi-a povestit de multe ori despre un drac împieliţat de la Ceanu Mare – zice el râzând.

Aveam să ne cunoaştem bine şi să ne apropiem tot mai mult în cei trei ani cât am stat în raionul Câmpeni. Regrete de ambele părţi că în preajma nunţii o gripă rebelă a pus stăpânire pe soţia lui, doamna Aneta, astfel că nănăşitul programat n-a mai fost posibil.

Şi iată-mă, după atâţia ani, având privilegiul ca ajutat de soţia sa, doamna Ana Leahu, octogenară, şi de colegul Vasile Bud să-i creionez post-mortem portretul, ca un omagiu adus unui vrednic truditor pe ogorul şcolii din Ţara Moţilor.

S-a născut la data de 26 ianuarie 1925 în comuna Vidra de Sus (azi Avram Iancu) dintr-o familie cu 8 copii dintre care 3 au decedat de mici. Părinţii (Mihai şi Cornelia) oameni de vază în comună s-au trudit din greu să-şi crească copiii, mama având grijă de gospodărie iar tata, Mihai, pregătind lemnul pentru doage în timpul toamnei, iarna asamblându-le în vase, ca apoi să plece prin ţară să-şi vândă ciuberele şi să le repare pe cele vechi. De multe ori îl lua cu el şi pe Oanea, ca ajutor, mai ales în părţile Bălgradului unde trebuiau reparate butoaiele cele mari pentru vin.

Mama, Cornelia, harnică şi iute ca un piper, rămânea cu toată greutatea şi răspunderea gospodăriei şi mai ales creşterea şi educarea celor cinci copii – îşi aminteşte nora, Aneta.

Trei dintre fraţi au rămas în comună, formând familii tot aşa de vrednice, iar mezina a urmat pedagogica din Abrud, apoi Facultatea de litere, devenind profesoară de limba şi literatura

422


română, Elena Fudui fiind cunoscută în Câmpeni ca un merituos dascăl.

Ioan, foarte bun la învăţătură, este trimis cu bursă la şcoala normală din Bârlad după terminarea clasei a VI-a în satul natal. La plecare tatăl lui i-a spus: Vezi că pleci departe, singur, nu vom fi pe lângă tine, să nu cumva să pui mâna pe ceva ce nu este al tău, să nu te cerţi şi să nu te baţi cu nimeni – consemnează în memoriile sale.

După absolvirea Şcolii normale din Dorohoi (în anul 1946) a fost numit ca învăţător la Vidra Goieşti iar în anul şcolar 1947-1948 la Neagra, singur la 4 clase. Atât din Goieşti cât şi din Neagra, de două ori pe lună pleca pe jos la Câmpeni la repetiţii de cor – obligatoriu pentru toţi membrii de sindicat din învăţământ. Teribil a fost să străbaţi cei 18 kilometri de la Neagra la Câmpeni apoi, după terminarea repetiţiilor, alţi 23 de kilometri până la Avram Iancu, unde ajungea în miez de noapte. După o duminică petrecută în familie, lunea dimineaţa, cu noaptea în cap, peste deal, la Neagra, unde îl aştepta mulţimea de copii din cele 4 clase.

Aprovizionarea cu hrană i-o făcea fratele Vasile, purtând desaga pe cal. Pentru a-l menţine la post, sătenii se hotărăsc să-i aducă şi ei câte ceva de-ale gurii, pentru că din salarul de 1.800.000 lei nici pomeneală să poţi trăi în condiţiile în care litra (15 kg) de gu se vindea cu 5 milioane, iar pachetul de ţigări cu 300.000 lei. Când a plecat la armată, a trebuit să împrumute bani ca să-şi poată cumpăra o pereche de pantofi.

Milităria făcută doi ani la Dorohoi este o continuare a dăscăliei pentru Ioan Leahu. După perioada de instrucţie de 6 luni se ocupă de alfabetizarea militarilor, devenind un fel de director, având în subordine, în acelaşi scop, alţi 5 învăţători, el fiind acela care trebuia să asigure aprovizionarea cu cărţi şi rechizite, să pregătească programe artistice.

Imediat după lăsarea la vatră, în primăvara anul 1950, este încadrat ca director al şcolii elementare de 7 ani din Avram Iancu. Aici o cunoaşte pe tânăra olteancă – absolventă a Şcolii Pedagogice din Craiova, Ana Dumbravă, un an mai târziu, dănţuind cu Iisaia în faţa altarului, pecetluind căsătoria ce va aduce pe lume doi copii: Tamara, bibliotecară şefă la biblioteca orăşenească Câmpeni – şi Mihai, inginer mecanic, stabilit în Statele Unite, ambii având câte doi copii.

În anul 1951 este numit inspector şcolar la secţia de învăţământ a raionului Câmpeni, din care, timp de 11 ani deţinând

423


funcţia de inspector şef, avându-i alături pe Marcu Ioan, Anca Vasile, Ariton Petrescu, Ioan Oneţ, Victor Drăgoiu, Vasile Bud şi Adrian Drăgoi.

Între timp urmează cursuri de specializare la fără frecvenţă, obţinând calificarea în istorie şi geografie.

Din anul 1964 până în anul 1968 a fost vicepreşedinte cu probleme de învăţământ, cultură şi sănătate al Sfatului popular raional Câmpeni, iar din anul 1968 până în 1982, când a intrat în concediu de boală, a predat istoria, economia politică şi filosofia la Liceul Avram Iancu din Câmpeni.

Pe tot parcursul activităţii s-a străduit să înfiinţeze şcoli până în cele mai îndepărtate aşezări, rupte de lume, chiar şi acolo unde sălăşluiau gospodării uitate de Dumnezeu, dar în care erau 5-6 copii. Astfel, în cei 17 ani cât a fost inspector, şef de secţie şi vicepreşedinte au luat fiinţă unităţi şcolare şi au fost construite peste 90 localuri de şcoală.

A trăit intens perioada luptei cu analfabetismul, organizând centre de eradicarea acestui flagel până în cele mai îndepărtate sate şi cătune, obţinând în acest scop posturi suplimentare de învăţători suplinitori, şi în lipsă de autohtoni, a făcut apel la inspectoratele şcolare din Oltenia. Au venit în acea perioadă mulţi absolvenţi de liceu, unii rămânând în zonă şi calificându-se. Tot în acea perioadă s-a realizat generalizarea învăţământului de 7 clase, asigurându-se internate în toate centrele de comună în care au fost cazaţi mii de elevi bursieri.

După ce a trecut la catedră, în anul 1968, a avut mai mult timp pentru familie – în perioada anterioară stând cu săptămânile pe teren – făcându-şi, de asemenea, timp şi pentru autoperfecţionare în specialitate în vederea obţinerii gradelor didactice II şi I, scop în care a amenajat terenul geografic din curtea liceului, urmărind de le fereastra locuinţei elevii de serviciu notând valorile de temperatură, viteza vântului şi cantitatea de precipitaţii, lucrarea Din experienţa amenajării terenului geografic asigurându-i obţinerea gradului I.

Totodată a avut preocupări şi în ale scrisului, publicând lucrări precum Moţii meşteri ai modelării lemnului, Monografia oraşului Câmpeni, Din trecutul istoric al oraşului Câmpeni şi altele.

Bogata activitate i-a fost recunoscută prin atribuirea mai multor decoraţii şi distincţii, cele mai de seamă fiind acordarea Gradaţiei de merit şi titlul de Învăţător emerit. Pe această temă, scriitorul Victor Vântu avea să consemneze în cartea sa Ce lăsăm

424


în urma noastră la pagina 99: …Într-o vară, la început de iunie, şeful secţiei de învăţământ din Câmpeni se afla în comuna Vidra. E şi deputat. În această dublă calitate se găsea acolo să vadă cum merg treburile la construcţia noii şcoli de opt ani. Tăifăsuia cu dulgherii, când i s-a comunicat, notă telefonică, să fie prezent a doua zi în capitala ţării. Două zile mai târziu, la Consiliul de Stat, Ioan Leahu primea titlul de Învăţător emerit.

Un moţ poftit în capitală, completez eu, după ce alţi doi din Lumineştiul Sohodolului, Ioan Joldeş şi Florica Dumitrescu au fost invitaţi de ministrul învăţământului, Vasilichi, şi plimbaţi timp de o săptămână pe la muzee şi teatre. Doar decoraţie nu i s-a putut atribui dascălului Joldeş, pentru că pe atunci era numai suplinitor.

O evocare de suflet, pe care o alăturăm, privind personalitatea dascălului moţ Ioan Leahu, o face scriitorul Ion Mărginean, scriitor ce are o mare aplecare spre a imortaliza episoade din viaţa dascălilor, printre altele fiind şi cea dedicată unei mai tinere dăscăliţe şi inserate în volumul precedent, Ana Goşa.

Din nefericire, dascălul Ioan Leahu ne-a părăsit prea de timpuriu, pe nedrept secerat de o boală cumplită – diabet: la vârsta de 57 de ani îi este amputat un picior, iar după alţi 5 ani cel de-al doilea, în urma acestei operaţii, la 4 zile, se stinge din viaţă la numai 62 de ani.

Un gând pios din partea tuturor celor care l-am cunoscut şi l-am apreciat.

Ceanu Mare 26 martie 2008

Ulpia Jurnal– joi, 6 aprilie 2006

425


OAMENI DIN MUNŢII APUSENI: IOAN LEAHU

ION MĂRGINEANU

Îl întâlnisem cu mulţi ani în urmă într-un cătun aparţinător comunei Avram Iancu, la o întâlnire cu un cerc de cititori, un fel de sfat al bătrânilor, la modă şi cerinţă pe-atunci, când partidul îşi prelungea adânc ideologia prin oameni de încredere, ataşaţi clasei muncitoare şi ţărănimii. Tocmai se bucura, ca un copil, de medalia 30 de ani de la eliberarea României de sub jugul fascist, el, omul integru, ţapăn la mers, cu privire pătrunzătoare, născut în 16 ianuarie 1925 în comuna Avram Iancu, fost raion Câmpeni, regiunea Cluj – comună în care a terminat şase clase primare, opt clase la Şcoala normală din Bârlad, cu examen de diplomă în 1946, devenind învăţător la Vidra, apoi la Neagra, obţinând gradul de sergent major în armată (1950), reîntorcându-se în învăţământ ca director la şcoala din sat, iar din 1951 a fost numit la Secţia de învăţământ şi Cultură a Sfatului Popular raional Câmpeni, devenind membru de partid. Toate acestea ar putea fi picanterii de viaţă, numai că el, Ioan Leahu, a bătut cu pasul Ţara de Piatră, participând la ultimele respiraţii ale analfabetismului, la înfiinţarea de şcoli în sate şi cătune, şcolarizând tineri şi mai vârstnici, aducând cadre tinere calificate, necalificate, ţinând conferinţe, dialoguri fierbinţi cu obtuzităţile vremii, neuitând un lucru esenţial: că moţii au nevoie de modele, că şi el este moţ, că tatăl său a cutreierat ţara cu cercuri şi ciubere pentru a-şi întreţine familia. Doar la ceva a ţinut înadins: să nu se piardă obiceiurile, datinile, meşteşugurile, cioplitul în piatră şi lemn, stupăritul, cojocăritul, grădinăritul, şi iată-l adunând creaţii folclorice, axate pe cele trei mari momente ale vieţii: naştere, căsătorie şi moarte. Îmi mărturisea (ţinuse să am o întâlnire cu elevii unei şcoli din jurul Câmpenilor, să vadă şi elevii un poet în carne şi oase, drept pentru care, la terminarea întâlnirii, un copilaş m-a întrebat: dar cum aţi venit de la groapă, cum aţi înviat? (pentru dascăli şi elevi scriitorii erau cei morţi) cu sinceritate: Nu „Medalia Muncii” (1951), nu „Medalia 25 de ani de la proclamarea Republicii” (1972), nu cele două diplome de onoare ale Consiliului Naţional al Pionierilor, nici medalia „Învăţător emerit” (1964) m-au făcut fericit, ci faptul că viaţa mea a fost o confruntare – de multe ori

426


dură – cu viaţa, şi am avut ce învăţa de la săteni, am ştiut să-i văd şi în biserică, şi în bănci, şi pe scenă, şi la birturi. Ei mi-au înfrumuseţat viaţa. Azi, conchise Leahu, sunt dascăli care vin intră în şcoală, pleacă, nu simt nimic pentru oameni. De aici ne vine pieirea. Era în 1980, 1 august, avea să moară, preţuit de unii, mai puţin de alţii, dar toţi i-au recunoscut nucleul acela de „om al muncii”, „al învăţământului şi culturii, care l-au consacrat. Să nu uităm: suma acestor dascăli completează mereu chipul zbuciumat al Munţilor Apuseni. E bine să-i cunoaştem. (Fiica sa, bibliotecară, îi continuă sentimentul cărţii, al dăruirii şi înţelegerii semenilor săi, spre cinstea ei).

427


STIGMATIZATĂ FIICĂ DE CHIABUR ZAMFIRA POTINTEU

REMUS HĂDĂREAN

Anul şcolar 1948-49, început sub auspiciile Reformei Învăţământului, avea să ne întâmpine cu două mari noutăţi: prima, unificarea celor două clase de gimnaziu - a III-a şi a IV-a în anul I de pedagogică, iar a doua, de şi mai mare interes pentru noi, apariţia fetelor prin transformarea normalei de băieţi în Şcoală pedagogică de învăţători - mixtă. Bineînţeles că atenţia tuturor era îndreptată spre fetele ce ni s-au alăturat nouă, cei din anul I A, ele primind titulatura de anul I B. Dacă pe noii colegi proveniţi din clasa a IV-a îi cunoşteam din întâlnirile zilnice din cei trei ani, toată curiozitatea noastră se îndrepta spre fete. În majoritatea lor, fetele au venit de la Baia de Arieş unde se desfiinţase şcoala de meserii şi doar câteva de la şcoli secundare, precum cele din Abrud. Asemenea băieţilor, unele mai plinuţe ori mai scunde, altele înăltuţe şi zvelte, cele mai multe având un numitor comun: părul împletit în codiţe. Printre cele zvelte se număra şi Zamfira Potinteu, moaţă de la Săcătura, cu ochi căprui şi păr băgat, roşiatic, căzându-i pe sâni în două codiţe ce-i ajungeau până la brâu. Ceea ce îţi atrăgea atenţia la Zamfiruţa era vestimentaţia de duminică. Deşi realizată din materiale simple, ieftine, croiala îi dădea o notă distinctă. Aveam să aflăm în timp că maistoriţa creatoare de un asemenea croi, era chiar ea, deprinderea croitului căpătată în şcoala de la care venise devenind pasiune şi ridicată la rang de artă de colega noastră. Şi nu numai atât: i-a devenit mijloc de existenţă.

Ceea ce ne mira, era mina de sobrietate pe care o afişa în permanenţă. La început am crezut cu toţii că se ţine mândră. Realitatea s-a dovedit a fi cu totul alta şi aveam s-o aflăm de al consăteanul ei, Ghiţă Popa.

Tatăl Zamfirei, având ceva pământ, dar făcând şi comerţ cu cherestea, a fost trecut în rândul chiaburilor, stigmat ce însoţit cu impozite şi corvezi peste măsură, a dus la sărăcia fatală a familiei. Şi pentru că omul nu mai putea răbda nedreptăţile ce se revărsau asupra lui, a început să riposteze, ceea ce a atras luarea aminte a cârmuitorilor satului, precum şi a securistului, şi cum din sat duşmanii poporului erau ridicaţi rând pe rând în miez de noapte şi

428


deportaţi în Bărăgan, tatăl îşi lua familia şi animalele şi stătea ascuns în pădure săptămâni în şir. Din această veşnică hăituială va căpăta Zamfira crisparea şi intoleranţa faţă de tot ceea ce a simţit că este nedrept şi necinstit în raporturile dintre ea şi autorităţi, latură ce a însoţit-o toată viaţa. Şi de câte a avut parte, atât ca elevă cât şi ca dascăl pe Ape! Ceea ce a făcut-o să se încrânceneze şi mai tare a fost exmatricularea - pentru acelaşi stigmat - a surorii mai mari, studentă în anul III la facultatea de matematică-fizică.

Ca elevă şi-a câştigat aprecierea profesorilor datorită sârguinţei la învăţătură, dar şi meseriei de croitoreasă, domnişoara profesoară Lucia Olteanu fiind aceea care, descoperindu-i îndeletnicirea, a făcut rost de o maşină de cusut, făcând-o pe Zamfira modista mai multor profesoare, dar şi a câtorva colege mai apropiate. Având o cheie a casei la ea, Zamfira îşi lua meseria în primire de cum ieşea de la ore, astfel că de multe ori era prezentă la vizitele ce le primea domnişoara profesoară, printre care profesorii Ilie Moşic, Traian Paşca, Alexandru Raţiu cu soţia, Livia Golgoţiu cu viitorul soţ Simion Hărăguş şi alţii. De fapt, aceştia în frunte cu directorul Enache s-au opus cu vehemenţă exmatriculării a mai mulţi fii de exploatatori - Maria Deoanca, fraţii Neacşu şi Radu Munteanu, Gheorghe Popa, fraţii Cornel şi Viorel Candrea şi Zamfira Potinteu, aduşi în faţa consiliului profesoral şi incriminaţi cu mânie comunistă de către secretarul utemist.

N-a avut tihnă Zamfira nici după intrarea în învăţământ.După absolvire, în anul 1952, a avut repartiţie ca învăţătoare

la şcoala cu 4 clase simultane, la Gârda-Gheţar. După numai o lună de activitate aici, reuşind să pună la punct şcoala în vederea începerii cursurilor, stigmatul se impune din nou: fiindcă eram fiică de chiabur eram considerată un pericol pentru societate, aşa că am fost transferată la şcoala din Gârda-centru pentru a putea fi supravegheată, iar de locuit mi s-a repartizat o cameră în clădirea unde era postul de miliţie. N-am stat mult timp nici aici, fiind transferată din nou „în interesul învăţământului” (pentru a nu putea contesta) la şcoala cu 4 clase simultane Bistra-Dâmbureni, „unde şi-a înţărcat dracu iapa”. Şcoala, o casă ţărănească foarte veche cu o încăpere de 3/4 m, era aşa de joasă, încât eu dădeam cu capul în grinzile de la tavan, aceasta fiind şi camera de locuit, improvizându-mi într-un colţ un pat - colţ separat de sala de clasă printr-un paravan.

Când ticălosul de inspector Marcu a venit în inspecţie, a spus că pentru o fiică de chiabur condiţiile sunt foarte bune.

429


Au urmat alte transferări. Deşi am avut rezultate bune în activitatea la clasă şi în cea culturală, nu conta, tot duşman de clasă eram. Aşa stând lucrurile, în anul 1962 am hotărât să părăsesc învăţământul, angajându-mă la Banca Naţională Câmpeni, directorul băncii - Rusu - neţinând seama de interdicţia raionului de partid de a fi angajată. După 4 ani, în urma unei legi care interzicea ocuparea unei funcţii fără a avea pregătirea în domeniu, am fost nevoită să revin la catedră. Am avut norocul schimbării conducerii învăţământului raional, la cârma acestuia venind domnul Victor Drăgoiu, care m-a încadrat pe singurul post vacant din Câmpeni, la şcoala cu 4 clase simultane din satul Floreşti, situat în nord-vestul Câmpeniului, sus pe deal, la distanţă de 7 km, deci aveam de călcat zilnic distanţa de 15 km - dus-întors. Am primit postul respectiv, gândindu-mă (aşa cum a spus domnul inspector Drăgoiu), că se vor înfiinţa noi posturi de învăţător în Câmpeni, şi lucrând pe raza oraşului, voi avea prioritate.

Şcoala, o locuinţă veche rămasă tot de la un deportat, având două încăperi, una mai mare - sală de clasă şi una mai mică, depozit de material didactic. De asemenea, un coridor lung, închis cu geamuri. Clădirea, în stare avansată de degradare, trebuia reparată de urgenţă, aşa că dăscăliţa Zamfira Corcheş a mobilizat părinţii, şi la treabă. Întâmplarea a făcut ca în zonă să apară un inginer constructor, Munteanu, absolvent şi el de Abrud, care a pus la dispoziţie materiale de construcţie de la şantierul pe care-l conducea, astfel că în scurt timp, localul a fost recondiţionat.

Între timp, însă, s-au desfiinţat secţiile de învăţământ raionale şi s-au înfiinţat inspectoratele şcolare judeţene, aşa că am rămas tot acolo. De câte ori se comunica un post de învăţător pe raza oraşului îmi făceam dosarul, însă niciodată nu mi s-a aprobat.

Stupid era răspunsul pe care-l primeam de fiecare dată când mă deplasam la inspectorat: „Cum o să repartizăm un cadru tânăr, fără experienţă, la o şcoală cu 4 clase simultane şi să facă o asemenea navetă fără antrenament”. (Ştiam doar: transferurile se făceau numai pentru cei antrenaţi în relaţii).

În ultimul timp nici nu mi-am mai depus dosar, şi uite aşa, prin grija pecereului am lucrat cu 4 clase simultan, am făcut acea navetă de 14 km zilnic timp de 24 de ani până la pensionare. Mulţumesc lui Dumnezeu că am ajuns să mă pensionez fără să am o zi de concediu medical în toată cariera mea, ceea ce mă face să cred că greutăţile vieţii te întăresc. Au fost, au trecut, sunt

430


mulţumită profesional, am avut satisfacţii, mi-a plăcut şi respectat profesia, am prestat-o cu plăcere şi responsabilitate.

Şi a rămas dreaptă, nu şi-a plecat capul în faţa nimănui – adaug eu.

NOTĂ:A trebuit să mă înarmez cu răbdare de catâr: n-ai primit nimic de la Zamfira? - mă sunau rând pe rând colegii Anişoara Popa, Nicu Cotea, Samson Bota, Rozica Jurca şi alţii. Nu, le răspundeam eu. Mai insistă, insistau (sic!) ei. Şi am insistat. După lungi convorbiri telefonice, încheia: Sunt mult prea multe de spus şi nu vreau să mi le mai amintesc, şi mai ales că ar trebui să dau şi numele unor zeloşi - care mai de care. Până la urmă s-a înduplecat şi mi-a trimis trei pagini destul de laconice. Bine şi aşa, mi-am zis. Că altfel, rămânea un gol în panoplia portretelor fiilor de chiaburi. Şi, cine ştie, poate or mai fi din aceia care s-o incrimineze, dar Zamfira îşi va purta cu mândrie verticalitatea.

Ceanu Mare, 25 mai 2008

431


DASCĂL DE CĂMÂRZANA-OAŞ ŞI DEALUL CAPSEI

SABIN GIURGIU

Am absolvit pepiniera de învăţători din Abrud în anul 1950 şi cum nu am primit repartizare pentru învăţământul superior (origine nesănătoasă) am fost repartizat ca învăţător în judeţul Satu Mare. Necaz pe de o parte, iar pe de altă parte bucurie că voi avea ocazia să-mi etalez cunoştinţele dobândite la apreciata şcoală de luminători ai satelor.

Eu, care nu călătorisem la distanţe mari, mai ales de unul singur, am luat legătura cu bunul meu prieten şi coleg, Remi Lazăr, şi împreună am hotărât că vom merge amândoi la Satu Mare şi chiar că vom solicita să fim trimişi la aceeaşi şcoală.

Cu câteva zile înainte de 1 septembrie 1950 ne-am pregătit bagajele şi ne-am îndreptat înspre gara Abrud, nu înainte de a vedea pe feţele celor două mame (ambele văduve) cum se scurg câteva lacrimi. Cred că dacă cineva se uita la feţele noastre ar fi observat că erau la fel de înlăcrimate, dar ne-am ferit să se vadă această situaţie penibilă.

În vagonul de clasa a doua (mocăniţei) am călătorit timp de şase ore până la Turda (100 km), iar de acolo am schimbat trenul cu unul până la Câmpia Turzii şi, mai departe, cu cel care ne-a dus la Satu Mare.

Ajunşi la Inspectoratul şcolar, după ce am prezentat repartiţiile, ne-am exprimat dorinţa de a lucra amândoi la aceeaşi şcoală. Cei de la inspectorat s-au bucurat pentru această solicitare şi ne-au trimis la cea mai îndepărtată şcoală din judeţ – Cămârzana-Oaş, unde pentru a ajunge la destinaţie trebuia să luăm trenul de Bixad şi de acolo cu o căruţă la reşedinţa şcolii (24 km).

Ajunşi în sat, după lunga călătorie, ne-am prezentat la primărie, iar secretarul ne-a condus şi ne-a arătat şcoala, o clădire destul de bună, construită de pe vremea Mariei Tereza, cu două săli de clasă şi locuinţă pentru învăţător (două camere şi

432


bucătărie, dar goale complet).Până la instalarea la locuinţa din cadrul clădirii şcolii, cu

ajutorul aceluiaşi secretar al primăriei, care era soţul unei învăţătoare, cu care urma să fim colegi, ne-am instalat la cetăţeanul Dănciuţ Ioan pentru câteva zile.

Tot prin grija domnului Dragoş, acesta fiind numele secretarului de la primărie, în cele câteva zile, un tâmplar din sat ne-a meşterit două paturi, o masă şi două scaune. Cu acest mobilier ne-am simţit oameni aşezaţi la casa lor, urmând să ne ocupăm de acuma de alte probleme gospodăreşti.

Am început să ne gândim ce vom face de acum, că acoperiş avem, dar ce vom mânca. Pentru această problemă trebuie să arăt că în comună era numai un magazin al cooperaţiei la care se găsea doar sare, petrol, chibrituri şi câteodată şi pacheţele de biscuiţi. La început am consumat din proviziile aduse de acasă. Câteva zile ne-am descurcat şi că, norocul nostru, lunca de lângă şcoală era plină de ciuperci de toamnă (şampignon), pe care oamenii din sat nu le cunoşteau, aşa că aceste daruri ale naturii pregătite sumar ne-au acoperit nevoia de hrană. La câteva zile un cetăţean din sat a trecut pe la noi şi cu el am tratat să ne aprovizioneze cu făină de grâu, cartofi, ouă şi fasole boabe, iar la o gospodărie din vecini ne-am abonat la lapte şi tot la această gospodărie am dat făina cumpărată ca să ne facă pâine. În comună nu se folosea pâine de grâu decât la Crăciun şi la Paşti, în rest se folosea ptita de mălai. Principala problemă a alimentării şi dormitului fiind rezolvată, eu a trebuit să-mi etalez puţinele cunoştinţe de gătit, deoarece Remi nu se pricepea să facă decât papară.

De acum nu mai aveam probleme mari de rezolvat, aşa că toată atenţia noastră a fost orientată spre executarea funcţiei, de învăţătoriu pre sate, cum ne zicea domnul profesor Basarabescu. Am avut norocul să fie la aceeaşi şcoală doamna Dragoş, soţia secretarului de la primărie, care avea câţiva ani vechime şi ne-a introdus în multele amănunte legate de şcoală, în afara predării propriu-zise.

Copiii erau în general bine dotaţi intelectual şi îşi manifestau bucuria că au dascăli tineri, ceea ce îi făcea să-şi pună capul în rezolvarea problemelor prezentate în clasă. Singura problemă mai dificilă pentru care a trebuit să ne ocupăm era aceea că toţi băieţii, în trăistuţa cu care veneau la şcoală aveau şi cuţite, bazându-se pe ceea ce se spunea în sat: ce fel de fecior eşti tu dacă nu ai cuţit? Cu timpul am reuşit să le înlăturăm acest obicei,

433


dar nu de la prima vorbă, ba la unii numai după discuţii cu părinţii.Marea majoritate a copiilor erau cu unul sau doi ani mai în

vârstă decât vârsta cerută pentru clasa respectivă, aşa că nu de puţine ori găseam scris pe foiţă de hârtie, ba uneori şi pe pereţi propoziţii de genul: Călin Iacob se iube cu Zelea Irinca. Una dintre fetele de clasa a doua, fiica primarului, avea 12 ani şi deja mergea la joc în sat duminica după slujba de la biserică. Nu fusese lăsată la şcoală la timp, iar acuma, tatăl său fiind numit primar, nu-şi permitea ca fiica lui să fie analfabetă. Îmi amintesc cum deschidea puţinele şedinţe la care ne chema tovarăşul primar: „Deschidem şedinţa noastră clară”, în loc de declarăm şedinţa deschisă.

Cu timpul ne-am cunoscut tot mai bine cu oamenii din sat, care au început să ne invite până şi la nunţi. Îmi amintesc cum la nunta unor tineri mai înstăriţi am fost invitaţi în mod special şi noi, deşi pentru restul persoanelor din sat invitaţia se făcea, după ieşirea de la biserică, în faţa consiliului popular, cam aşa: pentru miercuri Ion a lui Dănciuţ vă cheamă la nunta fiului lui Iacob cu Irinca Zelii. Nu se făceau nunţi sâmbăta sau duminica, iar nunta nu se făcea cu daruri. La nunta amintită mai sus, gazdele au aşezat mese într-o cameră mai mică pentru intelectualii satului (preot, învăţători, secretarul primăriei etc.). Noi ne-am înţeles să facem totuşi un dar mirilor, introducând în ceremonie jocul miresei cu dar. Aceasta i-a supărat pe tineri, considerându-se jigniţi, pentru că în sat nu se dădeau daruri la nuntă. Le-am explicat că ceea ce am făcut nu a fost cu rea intenţie şi până la urmă s-au lămurit.

Pe la mijlocul anului Remi a plecat pentru angajare în armată şi eu am rămas şi cu clasa lui, urmând să fac două norme. Cu tot salariul de pe două norme, de-abia am reuşit să-mi fac un costum de haine la Satu Mare.

Înainte de vacanţa de Crăciun, ca să ajungem şi noi acasă să colindăm, aşa cum eram obişnuiţi, am stabilit să plecăm mai devreme cu două zile şi pentru aceasta, împreună cu o familie de dascăli de la şcoala doi, care erau din Seini, am angajat o căruţă să ne transporte până în această localitate. Pe drum, pe la Călineşti Oaş, pe drum era o mocirlă, de aceea noi bărbaţii am coborât din căruţă, în care a rămas numai soţia colegului de la şcoala doi. La un moment dat caii n-au mai putut să tragă căruţa, care a rămas blocată în mijlocul mocirlei. Remi şi cu colegul Năriţă s-au dus în sat să aducă ajutoare. Între timp, din sens contrar a apărut o altă căruţă cu un căruţaş ameţit bine de pălincă.

434


Doamna din căruţă l-a avertizat să nu intre, că va rămâne şi el acolo, la care oşanul a răspuns: mai du-te în Dumnezeul tău doamnă, a dat bici cailor care l-au lăsat şi pe el lângă căruţa doamnei. Între timp au venit colegii cu o pereche de boi care au scos căruţa noastră şi ne-am continuat drumul, ajungând seara la Seini, de unde nu mai aveam tren decât a doua zi. Din cauza acestei întârzieri, după ore întregi de călătorie cu trenul am ajuns acasă odată cu colindătorii. Bucuria a fost mare în familie, că nu ne văzusem de câteva luni.

După încheierea anului am plecat din Cămârzana şi m-am prezentat la inspectoratul şcolar Câmpeni, unde, după intervenţii la Satu Mare mi s-a aprobat transferul şi, din 1 septembrie 1951, am fost stabilit ca învăţător la şcoala din Câmpeni – Dealu Capsei. Pentru a ajunge la Dealu Capsei trebuia să urci din Câmpeni un deal, să cobori în valea Bistrei şi apoi să urci din nou un deal (circa şase km). Aici exista, chiar pe vârful dealului, o şcoală cu o singură sală de clasă în care trebuia să predau simultan la patru clase. După ce m-am cazat la un cetăţean într-o cameră modestă de ţară, am întrebat pe omul de serviciu al şcolii unde aş putea să mănânc, el s-a oferit să îmi dea de trei ori pe zi mâncare. Am acceptat, ca după ce am folosit modesta mâncare, în general din produse lactate, să-mi spună o cunoştinţă de a mea că gazda s-a lăudat în sat că şi-a găsit peţitor la fată. Între timp mi-am găsit altă gazdă foarte bună, unde şi mâncam, şi dormeam.

Copiii erau bunicei şi, cu ei, în afară de orele de curs, am făcut şi programe artistice cu care ne-am deplasat şi în satele vecine.

După terminarea anului şcolar am fost recrutat şi trimis pentru efectuarea stagiului militar, pe care l-am făcut la Braşov. La terminarea stagiului am dat admitere la Facultatea de silvicultură din localitate, unde am fost admis şi am rămas de acuma aici ca student.

După terminarea facultăţii m-am despărţit de activitatea didactică până după pensionare, când am început să predau ştiinţele silvice la liceul Horea din Deva, unde am funcţionat timp de zece ani. În aceşti ani am avut realizări frumoase, având elevi care au luat menţiuni la faza naţională a olimpiadelor pentru clasele a XI-a şi a XII-a la disciplina silvicultură, iar o bună parte din absolvenţi s-au orientat spre facultatea de silvicultură pe care au absolvit-o în condiţii optime, urmându-şi dascălul în meserie.

Nu am avut niciodată talent în ale scrisului, însă aici am încercat să-mi prezint câteva idei din activitatea mea de dascăl, la

435


cererea bunului meu amic Remus Hădărean.

436

CUPRINS

ECOURI LA APARIŢIA CĂRŢII NORMALIST LA ABRUD DE REMUS HĂDĂREAN

Ioan BEMBEA...............................................................................................................5

OMAGIU MAGIŞTRILOR.................................................................................................5

DE LA GHEŢARI, SPRE ABRUD, TRAIAN PAŞCA

Rozalia LEPEDEAN (Zica Paşca)................................................................................5LUICA OLTEANU (CĂS. PUIA) – O PRIVEAM CA PE-O ICOANĂ

Ioan BEMBEA...............................................................................................................5DOAMNA DE MATEMATICĂ, PROFESOARA OLGA SUCIU

Ioan BEMBEA...............................................................................................................5UN PROFESOR MODEL, CORNELIU PETER

Ioan BEMBEA...............................................................................................................5PROFESORUL CORNELIU PETER, DIRIGINTELE NOSTRU

Samson BOTA................................................................................................................5NU AM ŞTIUT CĂ AVEM LA CATEDRĂ UN EROU, PROFESORUL ALEXANDRU RAŢIU

Ioan BEMBEA...............................................................................................................5DISTINSA MEA PROFESOARĂ MARIA RAŢIU

Cornelia JURCA............................................................................................................5DE PE MALURILE MUREŞULUI ÎN INIMA APUSENILOR

Vergiliu VOICA.............................................................................................................5STIMAŢI COLEGI

Ioan RAŢIU...................................................................................................................5DOSARUL DE CADRE (EVOCĂRI)

Ioan BEMBEA...............................................................................................................5VICTOR MESAROŞ DE ALBA

Ioan BEMBEA...............................................................................................................5PREZENŢA TRECUTULUI!

Veronica MESAROŞ......................................................................................................5O GAZDĂ PRIMITOARE, PROFESOARA CORNELIA ANCA

Ioan BEMBEA...............................................................................................................5OGORUL ŞCOALEI, O REVISTĂ A ÎNVĂŢĂTORILOR DIN JUDEŢUL TURDA-ARIEŞ

Ioan BEMBEA...............................................................................................................5

DASCĂLI PE APE................................................................................................................5

DASCĂLII GENERAŢIEI DE SACRIFICIU

Remus HĂDĂREAN.......................................................................................................5ŞI EU AM FOST PE APE

Remus HĂDĂREAN.......................................................................................................5MEŞTERII DIN MĂNCEŞTI

Remus HĂDĂREAN.......................................................................................................5

DIN TÂRSA PÂNĂ-N CÂMPENI......................................................................................5

DIN CETATEA LUI AVRAM IANCU, FAMILIA DE DASCĂLI AURORA (N. JUDE) ŞI IOAN RADU

Remus HĂDĂREAN.......................................................................................................5SCURTĂ MONOGRAFIE A ÎNVĂŢĂMÂNTULUI DIN COMUNA AVRAM IANCU, JUDEŢUL ALBA

Ioan RADU....................................................................................................................5MOAŢA DÂRZĂ DIN ŢARA IANCULUI

Elena CIOABĂ (n. Ceama)............................................................................................5ALE VIEŢII VALURI

Elena FURDUI (n. Leahu)............................................................................................5VIDRENII LEONTINA (N. FURDUI) ŞI IOSIF RUS

Remus HĂDĂREAN.......................................................................................................5ŞCOALA VIDREANĂ

Iosif şi Leontina RUS.....................................................................................................5O VIAŢĂ DEDICATĂ ŞCOLII DIN LUMINEŞTI. FLORICA ŞI IOAN JOLDEŞ

Remus HĂDĂREAN.......................................................................................................5DIN ADUCERI AMINTE…

Viorica STAN (căs. Mocan)...........................................................................................5SPOVEDANII

Vasile DIMA-DAVID.....................................................................................................5

PE ARIEŞUL MARE ÎN JOS..............................................................................................5

DE ACOLO DE UNDE IZVORĂŞTE ARIEŞUL MARE

Marioara PETRUSE......................................................................................................5IN MEMORIAM RUBIN GLIGOR (1925-1986)

Marioara PETRUSE......................................................................................................5DE PE ÎNĂLŢIMILE BIHARIEI

Avram BÂC....................................................................................................................5SCURT ISTORIC AL ÎNVĂŢĂMÂNTULUI DIN GÂRDA DE SUS

Avram BÂC....................................................................................................................5DASCĂL LA RUNC

Ioan BEMBEA...............................................................................................................5

ÎNCĂ O NORMALISTĂ

Sofia PETRUSE (n. Burz)..............................................................................................5SOŢII OLARU, DASCĂLII DIN SCĂRIŞOARA - DOUĂ SANTINELE FĂRĂ SCHIMB

Ioan BEMBEA...............................................................................................................5O FIICĂ DE MOŢ CIUBĂRAR

Valeria GAJA (n. Pleşa)................................................................................................5IN MEMORIAM, SIMION COZMA (1931-1980)

Remus HĂDĂREAN.......................................................................................................5DIN NEAMUL MAI MULTOR DASCĂLI ALBĂCENI, TRAIAN PETREA

Remus HĂDĂREAN.......................................................................................................5DE PE PLAIURILE LUI HOREA, ÎN CELE ALE LUI PAVEL DAN

Remus HĂDĂREAN.......................................................................................................5O DESCENDENTĂ A LUI HOREA

Ana NICOLA (căs. Jurca).............................................................................................5BARBU N. TODEA, ÎNVĂŢĂTOR ŞI STAROSTE, ALBAC-CIONEŞTI

Ioan BEMBEA...............................................................................................................5ŞEFA CLASEI DE FETE, SABINA PAŞCA (CĂS. CANDREA)

Ioan BEMBEA...............................................................................................................5DOAR CÂTEVA EPISOADE DIN VIAŢĂ

Sabina CANDREA.........................................................................................................5GLASUL PEDAGOGULUI ÎN ŢARA MOŢILOR

Viorel CANDREA..........................................................................................................5NIHIL SINE DEO

Gheorghe TECIOIU......................................................................................................5PERIPLUL UNUI DASCĂL

Samson I. BOTA............................................................................................................5DE PE PLAIURILE LUI HOREA

Avram ONEŢ.................................................................................................................5SCRISOAREA DASCĂLULUI INVENTATOR

Viorel NEAG..................................................................................................................5COMPUTERUL MOŢESC

Lucian DOBRATER.......................................................................................................5POVARA CARE ÎL APLEACĂ PE DASCĂL

Viorel NEAG..................................................................................................................5NEAGRA – FILE DIN ISTORIA ÎNVĂŢĂMÂNTULUI

Vasile BUD....................................................................................................................5POIANA VADULUI (NEAGRA), JUDEŢUL ALBA, LA CEAS DE SĂRBĂTOARE

Prof. Vasile BUD...........................................................................................................5ORICE DRUM ARE UN ÎNCEPUT

Doina BLAG (n. Danciu)...............................................................................................5AMINTIRI, AMINTIRI, AMINTIRI…

Mrcea Dan SCROB.......................................................................................................5

PROMOŢIA 1958Maria DANCIU (n. Stan)..............................................................................................5

REVEDEREA DE AUR 2008Maria DANCIU.............................................................................................................5

SUCCESIV – EDUCATOARE, ÎNVĂŢĂTOARE, PROFESOARĂ LA ACEEAŞI ŞCOALĂ 38 DE ANI, PLUS TREI ANI DUPĂ PENSIONARE

Maria STAN (căs. DANCIU).........................................................................................5O VIAŢĂ ÎN SATUL NATAL, VADU MOŢILOR

Sabin DANCIU învăţător pensionar............................................................................5DASCĂLII DIN VADU MOŢILOR, EUGENIA (N. CRIŞAN) ŞI CORNEL CIORAN

Eugenia CIORAN..........................................................................................................5DĂSCĂLIŢA PE POST DE BIRJAR LA TOVARĂŞI

Elisabeta VÂRCIU (căs. ION).......................................................................................5ŞCOALA DIN CÂMPENI. SCURT ISTORIC

Vasile BUD....................................................................................................................5ERADICAREA ANALFABETISMULUI – PROBĂ DE FOC PENTRU DASCĂLII DIN APUSENI ÎNTRE 1919-1956

Prof. Vasile BUD...........................................................................................................5SCRISOAREA LUI ARITON PETRESCU

Vasile BUD....................................................................................................................5IN MEMORIAM IOAN LEAHU (1925-1987)

Remus HĂDĂREAN.......................................................................................................5OAMENI DIN MUNŢII APUSENI: IOAN LEAHU

Ion MĂRGINEANU.......................................................................................................5STIGMATIZATĂ FIICĂ DE CHIABUR ZAMFIRA POTINTEU

Remus HĂDĂREAN.......................................................................................................5DASCĂL DE CĂMÂRZANA-OAŞ ŞI DEALUL CAPSEI

Sabin GIURGIU............................................................................................................5

Normalisti La Abrud, vol. I - IOAN BEMBEA, REMUS HADAREAN

Documents

Transcript of Normalisti La Abrud, vol. I - IOAN BEMBEA, REMUS HADAREAN