Noiembrie 2010Nu cred ca iubirea post mortem de Paunescu reprezinta foamea noastra (un nostru impersonal de asta data, ceva musai asemanator clopotelor din Moartea lui Fulger), nevoia de modele/mode.Intrucatva tine mult de o structura nationala, care-si adora prin definitie numai martirii (volens nolens iubim coliva) si ii este imposibil sa se apropie de ceva eroic si pur in timp real. Sa ne intelegem, nu ca as dori sa-i ramana aura de erou lui Adrian (desi carisma nu i-o poate nega nimeni), dar clocotitor,pasional si efrvescent cum era nici nu putea sa treaca neobservat (de altfel impactul si priza lui asupra maselor ar merita o analiza destoinica). Sincer, in afara poeziei (oricum putin cunoscuta efectiv plebei, dar careia i-am ramas ab aeterno sluga) si impactului pseudo-mesianic, eu chiar nu-i vad alte sclipiri. Probabil aici subscriu romantismului amintit de tine: un antierou.Pe de alta parte, desi ii invidiem in masa usuratatea (vorba si nu chiar a lui Kundera) cuvantului, nu cred ca ne-am fi vrut un Paunescu intr-un totul si complet. Nu ne-a fost model (si nu ne este sete de tipi ca el), dar ne era cunoscut, stiut, pipait; facea parte din memoria permanenta si colectiva a natiunii. Ca sa fiu clara: A murit alde Paunescu!