` CORIOLAN PAUNESCU

Trubadurul nopţilor albastre

Galaţi, 2010Imposibila grădină

Mă doare tot trupul, cumplit mă doare - azi nu mai merg în livada cu tineri altoi. E prea frig şi parc-un nor de ninsoare stă gata să cadă cumplit peste noi.

Voi sta în fotoliu privind prin geamuri cu ochii pierduţi în zarea smolită şi-arar voi vedea cum păsări în ramuri se zbenguie gureş şi-n aer s-agită.

Tu vino spre mine, prin lungile pâlnii să-ţi închipui că azi mă vezi prima dată. Poţi spune orice, eşti stăpâna grădinii, privindu-te inima-ncepe să-mi bată.

Mi-e milă de galbenii meri şi de toate de muguri verzi ce-or cădea cu durere de frunzele reci în friguri sculptate şi de tot ce împreună visăm în tăcere.

Mă doare tot trupul, cumplit mă doare - azi nu mai merg în livada cu tineri altoi. E prea frig şi parc-un nor de ninsoare stă gata să cadă cumplit peste noi. Cu ochii deschişi In odaia-mi luminoasă

uşa s-a deschis de-afară şi-a intrat încet, sfioasă, o bătrână de la ţară.

Părea-n lume coborâtă dintr-o antică icoană ce stătuse zăvorâtă la o vreme de prigoană.

M-a privit cu ochii minţii surâzând de peste timpuri şi avea precum au sfinţii diademe de arginturi. Şi cu mâna ei de-ascetă cerând parcă ascultare, cruce mi-a făcut discretă întru binecuvântare. Aţintindu-şi ochii-n zare

păşi pragul către noapte, unde mii, strălucitoare, stelele-o chemau în şoapte

Ne regăsim Încărunţeşte iarba-n pavajul străzii reci iar ţie-ţi cad iubito prelungi ninsori în plete, ne regăsim cu iarna vieţii pe poteci ceasornicu-şi trimite tic-tacul în perete.

Ne adunăm cu gândul prin tandre amintiri în univers s-aude vibrarea ta şi-a mea şi colindăm cu luna prin galbeni trandafiri ducând pe fruntea albă o ţandără de stea.

Ne regăsim pe-orbite mereu tot mai puţini şi respirăm în sine parfumuri dulci de tei, chemaţi parcă la pragul iertărilor de vini pentru visări de taină în suflet de femei.

Rătăcitori, precum pe mări ne este vântul sau norii albi pe cerul nopţilor albastre, noi colindăm demult cu-ntreg pământul în spaţiul de azur al galaxiei noastre.

Si trecem puri prin labirintul viu şi strâmt nu doar un el şi-o ea, cum glăsuieşte-n carte, că toate sunt pe lume închise-ntr-un cuvânt printr-un străvechi şi liber impuls de pietate.

Ne regăsim cu undele de viaţă pe poteci ceasornicu-şi trimite tic-tacul în perete, încărunţeşte iarba prin pavajul străzii reci iar ţie-ţi cad iubito ninsori prelungi în plete Ploaia de altădată In furca veche lâna-mi pare un nor de ploaie aşteptată, bunica priveghind în zare mă duce-n vremuri de-altădată.

Cu chipul în marama-i sfântă un caier alb bătrâna toarce şi-ncet o veche doină cântă despre un timp ce nu se-ntoarce. Şi ploaia prinde-ncet să bată, pe geamuri curg blânde şiroaie trăgând de fir, îngrijorată, ea-şi face cruce prin odaie.

Să fie apă multă şi curată, se roagă ea, la vechile icoane, că-ntreaga vatră-i nearată şi timpu-i pe sfârşite, Doamne!

Târziu privesc prin sticla rece lumea ce-n gânduri se încheagă, iar peste ceruri albe, luna trece cu tot conturul ei întreagă. Metapastel

Sub bolta de zăpezi albastre ce curg prin fulgii de ninsoare, albii caişi ai tinereţii noastre se pregătesc de-acum să zboare.

Abia-şi strunesc înmugurirea şi sevele zvâcnesc la rădăcină, că peste tot dumnezeirea ne umple-n suflet de lumină.

De-atâta alb visez că-n fluturi trezită-i viaţa-n aripe virgine, venind din marile-nceputuri în căutarea vechilor destine.

Cad razele aprinse în fântână în nopţile cu-nzăpeziri rebele peste livezi cu străluciri de lună şi crengi muiate-n auriu de stele.

Se pregătesc de-acum să zboare albii caişi ai tinereţii noastre ce curg prin fulgii de ninsoare sub bolta de zăpezi albastre.

De-atunci Priveam cum se stingeau încet în suflet mari reverberaţii, venind dintr-un amurg secret într-o severă foamete de spaţii. Târziu înveşniceam în univers purtat de aştrii mei pe rând şi sufeream de-atâta simplu mers nevrând să mă opresc nicicând.

Apoi trompetul galactic a sunat planetele s-au strâns ciopor şi-un car de stele-n goană răsturnat urca nebun cu roţile pe-un nor.

Eu sunt acum un veşnic exilat sau vânătorul eternelor senzaţii ori sunt stăpânul dublului regat uzurpator de taine şi de graţii.

Venind dintr-un amurg secret într-o severă foamete de spaţii, priveam cum se topeau de-ncet în suflet mari reverberaţii.

Ne-or aduce zorii

Nimeni după nimeni nu va plânge, nu-şi va şterge nimeni ochii pe furiş. Vom pleca precum o stea se stinge ori dispare noaptea de pe-afiş.

Nu s-or aduna prea mulţi prieteni să vă treacă printre albii nori,

pe când vântul strecurat prin cetini îşi va trage tainic trupul de viori.

S-or mai tângui o noapte ori o lună pe când codrii s-or închide-n ploi, unii vor dispare câte-o săptămână şi-n ziare false s-o vorbi de noi.

Şi va trece timpul peste şesuri rare iară munţii lumii ne vor trage-n sus, la o vreme însă vom călca pe mare revenind prin zorii marelui apus. Eu am strivit magnolii

Eu am strivit magnolii pe zăpadă în pleoapa nopţi-am presărat petale lăsând din ceruri stelele să cadă pe drumuri albe licărind în cale.

Treceam peste corole şi stigmate, un univers floral, de-apocalipsă, stamine şi pistiluri îngheţate fagocitau într-o materie învinsă.

Pierdută rătăcea-i prin spaţii ninse iar eu te căutam prin nopţi astrale, pe-obrajii palizi lacrimile stinse recompuneau ideea-mpătimirii tale.

Nu strig de ce în lumea noastră polenul-gând e un sâmbure de viaţă de ce culoarea zilei, violet-albastră, preface-n flăcări inimi mari de gheaţă.

Intolerant şi sceptic

E-ntâia iarnă de când ziua strig că n-au copacii vieţii rădăcină şi c-au înnebunit de-atâta frig din lipsă de căldură şi lumină.

Mă contrazic cu stelele în mers cum că pământul n-ar fi sferic şi cred că nu mai ninge-n univers la ceas de taină şi-n întuneric.

Privesc la voi tot mai stingher şi-mi spun că-n jur e doar ispită acum când totul e trimis din cer şi vremea nu-i decât o recuzită.

Însingurat eu umblu tremurând de frica timpului scăpat din mână dar şi de noaptea-n care mă scufund precum un temerar ajuns pe lună.

O, câtă pace e-n iarna mea şi-a ta când nu mai vreau să par bezmetic şi-n tot ce fac e semn că voi purta povara de bătrân rebel şi sceptic.

Uneori visarea Astăzi carul mare numără opt stele fără vrere se întâmplă mari schimbări. Pe sub deal salcâmii poartă lupte grele se preface lumea-n cele patru zări.

Timpul nu mai are nici-un azimut,

necuprinsul mare-i străbătut de gânduri. Nimeni nu mai află un nou început, şi nici cum pulsează vieţile în sâmburi.

Uneori visarea ne-o mutăm pe-un nor, visceralii oameni rămânând departe, în păduri cu taine şi copaci în zbor care mor în câmpul de oglinzi crăpate.

Nimeni nu mai umblă liber în cuvânt toţi vorbim prin semne încă neştiute şi ne mor părinţii în pridvorul sfânt în lumina pală a toamnelor din fructe.

Luna îşi strecoară noaptea trupul nud iar în drumu-i robii îi aprind făclii, galaxia noastră pleacă înspre polul sud şi-o urmează-n ceruri sufletele vii.

Astăzi carul mare numără opt stele fără vrere se întâmplă mari schimbări. Pe sub deal salcâmii poartă lupte grele se preface lumea-n cele patru zări.

Absenţă In noaptea când irişii s-adună să sune-n goarna corolelor cochete mă cheamă trist o pasăre pe lună cu aripi mari din pene violete.

Când glasul ei spre mine se înalţă umil m-ascund cu inima prin stele privindu-i silueta ce-apare la distanţă un punct mobil pe mările rebele.

E un spectacol rar al tandrelor petale şi-al unei păsări calme sau ciudate. Al sunetelor clare din albe catedrale, un univers pustiu de orgi emancipate.

Ascuns pe coama unui nor de vise privesc năuc cum Venus se încheagă şi cum cuvintele prin vremile ucise din spaime definesc o lume-ntreagă.

E-n toate-un pumn de mare nebunie un fel de ardere totală ori latentă, ceva ce moare singură şi fără energie ca o materie din viul său absentă.

Certitudinile nopţii

Mereu ni se va stinge luna în albastru un candelabru viu pe-oglinda mării şi chiar luceafărul amăgitor sihastru va dispărea în ochiul răzvrătit al zării.

Mă-ntreb pribeag în pliurile nopţii din nou uitat de steaua mea de pază de nu cumva de sufletul meu hoţii nu m-au prădat suindu-se pe-o rază.

Şi trec acum purtat în timp de albe vise prin spaţiul întunecatelor mistere de parcă din adâncuri mari şi stinse ne trec vibraţii sincere din sfere.

Maestrul neştiut întoarce liber ceasul tic-tacul îşi regăseşte iar cărarea

bătrânul univers întinde iarăşi pasul pornind maşinăria şi-mplinind chemarea.

Rămânem într-o cosmică aşteptare vor reveni să bată vremurile-n poartă trecându-ne prin calde valuri de ninsoare către zenitul lumii învârtitor de roată.

Mereu ni se va stinge luna în albastru un candelabru viu pe-oglinda mării şi chiar luceafărul amăgitor sihastru va dispărea în ochiul întunecat al zării. Fantomele Fantomele ne vin la miezul nopţii doar când în aer liniştea-i stăpână şi-adulmecă miresmele vieţii plimbându-se cu florile în mână.

Fantomele nu ne privesc din stradă cum ţi-ai privi incert urmăritorii şi nici nu cred că pot cumva să vadă cum s-oglindeşte ceru-n largul mării.

Fantomele sunt poze în alb-negru chemate de-o memorie răsturnată un fel de copie de univers integru ori poate-n timp o scenă revelată.

Fantomele sunt amintirile pierdute sau tot ce pare să fi fost demult fiinţă sunt poate gânduri albe, neştiute ce se transformă noaptea-n suferinţă.

Fantomele sunt tot ce-am fost odată şi-am fi putut să fim în astă lume poate-o poveste-ntr-un sertar uitată cu tot ce poate însemna un nume. E-ntâia iarnă

E-ntâia iarnă-n care ne tot pleacă grădinile cu trandafiri de seară prin care nimeni n-o să treacă cum mai treceam noi doi în vară.

Eram înnebuniţi de tei în floare şi de mirosul ierburilor crude. În palme-o frunză verde de cicoare striveam discret cu degetele ude.

Acum ninsorile ne cad în valuri peste grădina cu-amintiri uitate. In depărtate şi prea reci coclauri un clopot miezul unei zile bate.

Prin umbra ochiului murit de soare silueta mea şi-a ta trec zgribulite căutând zadarnic prin firave odoare de frunze vii în muguri adormite.

E-ntâia iarnă-n care ne tot pleacă grădinile cu trandafiri de seară prin care nimeni n-o să treacă cum mai treceam noi doi în vară.

Nicicând nu am să uit Nicicând nu am să uit cum tainic cerbii târziu veneau precauţi către albul sat adulmecând discret şi puri pe firul ierbii uşorii paşi de lup nebun şi-nfometat.

Pe malul lacului ce tremura prin vânt lăsau în urmă aspra pădure de stejari purtau pe frunte semne vii de sfânt şi cerul se vedea în ochii trişti şi mari.

Zburda frunzişul toamnei dinspre sud iar rătăciţii câini urlau cu glasuri stinse la foc drumeţii rupând din lemnul crud ştiau că-n apă peştii se-nfiorau de vise.

Eram scrutatat de-un ins din infinit tabloul vieţii îl aveam în inimă ascuns vânătoreasca puşcă scotea un ţăcănit şi bubuia tot codrul adânc, de nepătruns.

Fugeam cu cerbii crezându-mă rănit se prelingea fluidul din trupurile noastre şi ne piteam sub cerul bătrân, neprihănit ca nişte vietăţi ce prevedeau dezastre.

Nicicând nu am să uit cum tainic cerbii târziu veneau precauţi înspre albul sat adulmecând discret şi puri pe firul ierbii uşorii paşi de lup nebun şi-nfometat.

Un laic duh de pâine

Lumina-şi trece iarăşi caleştile prin seve când rădăcina-şi sparge blocadele din piatră. In universul sferei tării se luptă aieve şi trec prin labirintul reconvertit în vatră.

Coroanele din ramuri se termină în frunze prelungul râu prin vene-şi regăseşte drumul nuclee vagi se mişcă prin cili de buburuze tulpini de grâu subţire se-nalţă precum fumul.

Privirile din stele fac spicul greu să frângă prinosul care-n boabe stă gata să dospească pe masă aluatul frământ cu mâna stângă aşa cum stă în tavă gătit în somn să crească.

Un vânt se pregăteşte prin ierburi să irumpă ne strigă din celule un laic duh de pâine un om doreşte tainic cu mâna lui să-l rupă prin gândul care vine din tremurândul mâine.

Amurgul printre lanuri se cuibăreşte tandru miros de pâine coaptă prin suflet viu preumblă cu flori de toamnă-n mână un vesel băieţandru grăbeşte înspre casa cu dulce iz de jimblă.

Nici nu mai trec N-am să trec pe uliţa durerii noastre cum se-ntâmpla când înflorea de vise fruntea frumoasei flori albastre din amintiri ce-au fost în lume stinse. Mai bine ocolesc stradela veche

pe care amândoi o străbăteam odată când ne plimbam în zori ca o pereche în nebunia ce-o credeam uitată.

Şi nici nu ştiu dac-o fi fost iubire tot ce simţeam când amândoi de mână ne sărutam cuprinşi de-o presimţire sub bolta unui răsărit de lună.

Eram o tristă şi confuză rostuire într-un extaz căzut din rătăcite stele un fel de amplă şi pretinsă fericire prin care cerul se-mbrăţişa cu ele.

Or poate-era un arc voltaic de suspine prin care circulă scânteia ta divină un univers ce pleacă lunecând pe şine şi înveleşte totul în fragedă lumină.

Negaţie pe trup

Nu te-mbrac iubito în cuvinte nici în haina galbenă din stea. Iţi acopăr chipul ce nu simte cu un strat din suferinţa mea.

Nu ştii tu cum bate vântul lunii ce se stinge pe o candelă de lut de pe inima rănită de cărbunii ce s-aprind în trupu-mi neştiut.

Nu te strig din cioburile sparte care vin pe drumuri din pustiu ci te chem pe florile de marte

din pământul nostru încă viu.

Nu-mi vei răsări din nou în cale dinspre sudul marelui ocean chiar de-aştepţi în sute de petale prevestire sfântă dintr-un an. Nu te-mbrac iubito în cuvinte nici în haina galbenă din stea. Iţi acopăr chipul ce nu simte cu un strat din suferinţa mea.

Minunatul domn profesor al copilăriei mele

Domnul Achim Ermil, pe care deseori îl citim în paginile revistei noastre, mi-a fost profesor. De aceea, l-am numit, dintru început, domnul; pentru că aşa se cuvine să vorbim despre dascălii noştri. Aşa i-am spus mereu, chiar şi atunci când, în bancă fiind, iar dumnealui la catedră, trebuia să-i spunem…tovarăşul; trebuia, zic, pentru că aşa erau timpurile. Dar, pentru asta, adică pentru că eu, ca şi alţi colegi, mă adresam cu domnule, unui profesor din liceul unde învăţam, adică la Tg. Bujoru, nu m-a pedepsit nimeni. Şi, vă rog să mă credeţi, nu m-a persecutat nici-un director adjunct “cu educaţia politică a elevilor”. In acel timp, chiar dacă, în multe privinţe, a fost odios, cele două noţiuni, tovarăşul şi domnul, conveţuiau, prin târgurile şi satele noastre, destul de binişor. Se vede treaba că, pe atunci, ţăranii noştri, când învăţau un lucru, era bun învăţat. Nu li-l putea nimeni scoate din minte, din uzanţele preazilnice, convenţionale. Mai mult, ei transmiteau acel lucru şi urmaşilor, integral. Aşa că, pentru noi, copiii de ţărani din fostul raion Bujoru, urmaşii acelor ţărani de bun simţ, domnul Achim Ermil nu putea fi decăt…domnul profesor, şi nimic altceva! Bineînţeles, noi foloseam apelativul domnule, numai dacă persoana respectivă nu era, cumva, de la… raion sau de la partid. Atunci, se schimbau lucrurile. Ne adresam cu tovarăşe. Insă, domnul Achim Ermil nu era de niciunde. Era de la noi, adică de la şcoală. Era adică din cărţile noastre. Mai mult, domnul profesor nu părea să fie ca oamenii vremii! Nu era deloc crispat, nu-i scânteiau niciodată ochii de mânie. Dumnealui nu părea să aibă duşmani. Era, şi a rămas şi astăzi, un om senin, în preajma căruia ai fi tot vrut să stai. Domnul Achim Ermil era, pe atunci, şi continuă a fie, un om blând, înţelegător. Un om, adică un domn profesor care avea, pentru noi, ţărănuşii de atunci, o reală simpatie, dacă nu chiar o reală afecţiune. Deşi preda limba rusă, desigur încurajată de politica vremii (cum astăzi, mai mult ori mai puţin discret, sunt încurajate alte limbi), nu l-am văzut, vreodată, făcînd caz de acest

lucru. Nu se credea, Doamne fereste, vreun misionar politic! Dumnealui nu era decât un profesor. Un pedagog desăvârşit. Nu ştia, şi nici nu cred că ar fi vrut să ştie, cum să forţeze lucrurile în avantajul obiectului său de predare. In schimb, domnul Achim Ermil, ne vorbea pe cât îi îngăduia programa, despre Puşkin şi Cehov. Ne vorbea despre Maiakovski, Turgheniev şi Nekrasov, despre Lermontov şi Tolstoi, despre Maxim Gorki, Kaverin, Şolohov şi Esenin. Ne vorbea despre Dostoievski şi mulţi alţi corifei care populează, desăvărşit, spaţiul de aur al marii literaturi ruse, fără de care Europa şi lumea ar fi fost, şi ar continua să fie, mult, poate infinit de mult, mai săracă. Iubea, domnul profesor Achim Ermil, şi literatura română; în mod special, pe Eminescu, dar şi pe Arghezi şi Voiculescu. Iubea pe Sadoveanu şi Rebreanu, pe Caragiale şi Gala Galaction. In acel timp, atât de ciudat, îl cunoştea, profund, pe Nicolae Labiş, despre care vorbea, îndelung, cu prietenul său, domnul Valeriu Corcodel, profesorul nostru de limba franceză. Un alt mare prieten al elevilor din liceul acelui târguşor, prăfuit, care a fost, aşa cum spuneam, odată ca niciodată, Tg.Bujoru. Despre cel din urmă, domnul profesor Corcodel, critic literar, artist plastic şi pedagog, s-ar putea scrie romane, nu articole, într-atât viaţa lui a fost de meritorie şi de interesantă, plină de autentic, de neprevăzut. Dar parcă numai despre dumnealui? O, Doamne, câţi oameni inimoşi, plini…de omenie, de talent, de dăruire şi de cunoştinţe, nu au aşezat, fiecare, în felul său, în liceul acela modest, câte o cărămidă, la construcţia, gingaşă şi dreaptă, a fiinţei noastre! Ii am în vedere, pe domnul profesor Alexandru Chiosea, de muzică, pe domnul Vasile Mârza, directorul liceului, pe doamnele Virginia Gunea şi Zenaida Luca, de limba română, pe domnul Aurelian Petică, de matematică, pe domnul Emil Popa, de fizică. Intr-un cuvânt, profesori, care, pentru elevii Bujorului, de atunci, au însemnat adevărate repere în devenirea lor. Dar, de ce scriu eu, astăzi, despre domnul Achim Ermil? Poate, pentru faptul că, demult, domnul profesor mi-a arătat, pe viu, şi pentru prima dată, ce este… teatrul. A urcat, pur

şi simplu ca actor, pe scena Casei de Cultură din Tg Bujoru (care, pe-atunci, nu era o dărăpănătură, cum este astăzi) şi a jucat, alături de alţi profesori, o piesă, pe cât de frumoasă, pe atât de grea, de pretenţioasă în privinţa mişcării scenice şi a replicilor actoriceşti. Era vorba de Tache, Ianche şi Kadâr de Victor Ion Popa. Aici, pot spune că, domnul Achim, deşi nu ştiu să fi mai jucat vreodată, a făcut un rol de excepţie. Kadâr al său, pentru că în acest rol a fost distribuit, era atât de adevărat, atât de bun la suflet, de ingenuu, de bun prieten şi de “părinte”, încât, la orice replică, lumea izbucnea în aplauze! De unde or fi ştiut ei, bujorenii, să se comporte astfel, să răsplătească cu aplauze vorbele de duh, spuse de Kadâr şi de ceilalţi, nu ştiu. Cert este că, atunci, piesa aceea mi s-a lipit de suflet. A avut ritm, coerenţă, dar a constituit, mai ales, o deschidere nouă, pentru mulţi dintre noi. De atunci, am iubit, nespus de mult, teatrul, dar şi pe Victor Ion Popa. Am iubit Viişoara lui, în apropiere de Vaslui, dar şi Bârladul. In această urbe, pe unde, şi azi, putem căuta paşii lui Vlahuţă, ai lui Constantin Chiriţă ori, mai recent, pe ai poetului Cezar Ivănescu, fiinţează, de mai bine de jumătate de secol, un teatru profesionist, care poartă numele acestui mare autor dramatic. Desigur, l-am văzut şi pe Kadâr al Bârladului, cum l-am văzut şi pe cel al Bucureştilor, adică pe Gheorghe Dinică. Acolo, însă, la Bârlad, Kadâr se numeşte Gruia Novac Jr! Un tânăr talentat, care face un rol suculent, desigur mai elaborat, mai profesional decât al domnului Achim. Un rol studiat, fireşte, sub ochiul atent al unui regizor experimentat. El, Kadâr al Bârladului, îi face pe oameni să râdă în hohote, să aplaude, dar să şi plângă, pe alocuri, de prea multa bunătate a turcului. Bârlădenii, cred eu, îl înţeleg mai bine pe Kadâr, pentru că este de-al locului. Este megieşul lor. Ei au crescut cu Ianche, cu Tache şi Kadâr, cum să nu-l înţeleagă bârlădenii, atunci, pe fiecare din ei? Dar şi eu, şi noi, cei din Tg.Bujor, am crescut cu Kadâr al nostru, cel făcut, scenic, demult, de un tânăr profesor; de domnul profesor Achim Ermil, cel care, într-o seară de toamnă, ne-a deschis, odată cu inima lui, porţile teatrului cel mare, adevăratul teatru al românilor. Un teatru,

desigur, în care se vede că şi noi, cei din partea locului, suntem buni şi toleranţi. Şi că, în inima noastră mare, încap toţi cei care ne sunt prieteni. Toţi cei care locuiesc pe strada noastră, indiferent de naţionalitatea lor, de zeitatea la care,ziua ori noaptea, se-nchină. Sunt, fireşte, multe motive care m-au îndemnat să-l evoc, acum, pe profesorul meu; poate şi faptul că domnul profesor Achim este, astăzi, la revista Dunărea de Jos, vecinul meu…de rubrică. Intr-un număr al revistei, preocupat de aceeaşi literatură, rusă desigur, a scris despre Boris Pasternak, despre care afirmă că, încă de timpuriu, a fost considerat “unul dintre liderii generaţiei sale literare “. Aceeaşi generaţie, care, pe timpul sovietelor, “şi-a spulberat poeţii“! Si, evident, continuă cu câteva exemple: “Nicolai Gumiliov, primul soţ al Annei Ahmatova, a fost împuşcat. Alexander Blok a fost lăsat să moară neprimind viza pentru a pleca în străinătate, la tratament. V.Hlebnikov a sfârşit într-o sărăcie cumplită. Esenin şi Maiakovscki s-au sinucis, O. Mandelştam a fost exterminat într-un lagăr din Siberia“. Brrr! Mi-e un frig teribil şi, ca niciodată, pe undeva, simt mâna tremurândă a profesorului. Astăzi, domnul Achim, scriind şi citindu-l, la Dunărea de jos, mi-a predat o nouă lecţie a adevărului în literatură. De data asta, o lecţie de istorie politico-literară. Tac, precum la ghicitul în cafea; adică, nu mulţumesc, nu vorbesc! Tac, atâta tot. Şi de ce mai scriu eu despre domnul profesor Achim? Ei bine, pentru că domnul profesor ştie, grozav mai ştie dumnealui, să se bucure, atunci când îi dărui, una câte una, cărţile mele. E un lucru atât de rar, atât de anacronic, vizavi de ziua de azi, încât, iată, mă cuprinde aceeaşi stare emoţională, de parcă profesorul, pe scena Casei de Cultură de la Tg.Bujoru, îl joacă, din nou, pe Kadâr, minunatul Kadâr al copilăriei mele.

Coriolan PĂUNESCU

29

41

3

4

5

6