72

Tabo

r, n

r. 5

, aug

ust

2008

Eseu

Nicolae Steinhardt – intelectualul sub povara istoriei

IRINA CIOBOTARU

Contextualizarea istorică a existenţei lui Nicolae Steinhardt în perioada 1945-1989 este nece-sară pentru clarifi carea numeroaselor momente care îi determină evoluţia spirituală. Modul

său particular de înţelegere a istoriei, libertăţii, fericirii, creştinismului, românismului, monahis-mului, literaturii este condiţionat de factorii supraindividuali: istorie – dacă se face o raportare la coordonate raţional-cronologice, destin – dacă se face o raportare la coordonata supraraţional-religioasă. Convertirea la ortodoxie, prin botez asumat, are loc în condiţii explicabile „istoric”. Descoperirea identităţii spirituale prin raportarea la membrii generaţiei interbelice are loc ca re-velaţie condiţionată istoric. Apariţiile editoriale între anii 1976-1988 sunt condiţionate de cenzură ca factor istoric. Corespondenţa purtată cu Virgil Ierunca, Monica Lovinescu, Mircea Eliade, Emil Cioran, Eugen Ionescu, Lucian Boz îşi datorează intensitatea şi conţinutul aceluiaşi factor istoric stimulator de „anticorpi” spirituali.

Deceniile postbelice în România pot fi divizate în trei etape: 1944-1948 (instaurarea regimu-lui sovietic, antiromânesc), 1948-1965 (instituţionalizarea închisorii politice) şi 1965-1989 (insti-tuţionalizarea cenzurii şi a cultului personalităţii). Prima perioadă enunţată mai sus este marcată de o atmosferă de confuzie pe plan politic intern şi internaţional, de tatonări şi negocieri care duc la reconfi gurarea dramatică a hărţii Europei. Cea de a doua etapă determină mutaţii decisive în starea societăţii româneşti prin politica arestărilor nejustifi cate moral, mai ales în rândul intelec-tualilor refractari la ideologia comunistă. Ultima etapă este marcată de aplicarea unei politici cul-turale şi economice „falimentare”. Cenzura severă afectează întreaga intelectualitate românească şi calitatea literaturii.

Perioada 1948-1964 este marcată de impunerea modelului economic marxist-leninist intro-dus de noii lideri politici, imediat după preluarea defi nitivă a puterii, în 1948. Principiile stalinis-mului economic sunt impuse indiferent de rezistenţa opusă de clasele sociale dominate (în special intelectuali, clerici, ţărani). Atmosfera tensionată, produsă de presiunile politice şi agravată de

Nicolae Steinhardt – intelectualul sub povara istoriei

73

Tabo

r, n

r. 5

, aug

ust

2008

Eseuinerţia societăţii româneşti, este ilustrată memorabil de Stelian Tănase, în volumul Anatomia

mistifi cării1, care adună mărturisirile şi paginile de jurnal ale unor intelectuali precum Alice Voi-nescu2, Maria Noica, Ileana Iordache (fi ica lui Vladimir Streinu), Dorina Al-George, Cornelia Pil-lat (soţia lui Constantin Pillat) sau Alexandru Paleologu.

Un număr impresionant de intelectuali este trimis spre temniţe, după procese-faţadă, pentru delicte fi ctive, prevăzute în noul cod penal cu pedepse sfi dătoare. Arestările şi condamnările au loc în trei valuri succesive: 1948-1950, 1953-1955, 1958-1960. Ultimul dintre aceste valuri represive are ca victime tocmai intelectualii din generaţia interbelică, incapabili a se adapta noului sistem ideologic.

În decembrie 1958 este arestat Constantin Noica pentru lectura unui manuscris şi a unor lucrări considerate anti-comuniste (Anti-Goethe, Povestiri din Hegel – publicate, în 1980, sub titlul Povestiri despre om şi Răspuns unui prieten îndepărtat adresat lui Emil Cioran) şi a unor cărţi primite din Franţa, de la Emil Cioran (La tentation d’exister) şi Mircea Eliade (La forêt in-terdite, Mitul eternei reîntoarceri, Imagini şi simboluri), prin intermedierea Mariettei Sadova. Până la fi nalul lui 1959 sunt arestaţi cu aceleaşi învinuiri Constantin Pillat, Marietta Sadova, Bea-trice Strelisker (Trixi, în Jurnalul fericirii), Sergiu Al-George, Vladimir Streinu, Arşavir Acterian, Theodor Enescu, Ion Negoiţescu, Alexandru Paleologu, Anca Cantacuzino, Păstorel Teodoreanu. Ultimul (31 decembrie 1959) este convocat la Securitate Nicu Steinhardt care refuză să fi e martor al acuzării şi este arestat la 4 ianuarie 1960. Un total de douăzeci şi trei de intelectuali formează lotul Pillat-Noica, sau al intelectualilor „mistico-legionari”, cu condamnări între şapte şi douăzeci şi cinci de ani de muncă silnică, închisoare corecţională şi confi scarea averii. Nicu Steinhardt pri-meşte o condamnare de doisprezece ani, fi ind graţiat în august 1964, în urma amnistiei generale.

Alte procese din aceeaşi categorie duc la ani grei de temniţă pentru intelectuali şi clerici pre-cum cei din „Rugul aprins”, mişcare cu caracter religios iniţiată de scriitorul Sandu Tudor, devenit monahul Daniil, căruia i se alătură scriitorul Ion Marin Sadoveanu, poetul şi medicul Vasile Voi-culescu, profesorul universitar Dumitru Stăniloae, Alexandru Elian, Alexandru Mironescu. După un proces-simulacru, ei primesc pedepse cu închisoarea cuprinse între zece şi douăzeci şi cinci de ani. Sandu Tudor moare în închisoare. Noua constituţie, prin care erau „legiferate” şi justifi cate astfel de procese şi condamnări, fusese votată în 1952, după primirea – aşa cum declara Gheor-ghiu-Dej – a opt mii de propuneri din partea oamenilor muncii. În fapt, constituţia românească era cópia fi delă a constituţiei lui Stalin, din 19363. Mor în închisorile comuniste Mircea Vulcă-nescu, Anton Golopenţia, Gheorghe Brătianu, în timp ce alţi intelectuali de marcă sunt margina-lizaţi (Lucian Blaga, Constantin Rădulescu-Motru, Dimitrie Gusti). „Recuperarea” intelectualilor reuşeşte în cazuri precum Mihail Sadoveanu, Tudor Vianu, George Călinescu sau Tudor Arghezi. Este instaurată cenzura, iar în 1948 peste 8.000 de titluri sunt notate într-un volum de 522 de pagini numit Publicaţii interzise4. Printre autorii complet sau parţial interzişi se numără Liviu Rebreanu, Henriette H. Stahl, Emil Cioran, Mircea Eliade, Eugen Ionescu şi Lucian Blaga.

Evoluţia literară a lui Nicolae Steinhardt este profund condiţionată de factorul biografi c. Defi nirea sa individuală se realizează prin contactul inevitabil („predestinat”) cu istoria. Pentru Nicolae Steinhardt, în mod particular în pleiada intelectualităţii româneşti care a trecut prin în-

1 STELIAN TĂNASE, Anatomia mistifi cării. 1944-1989. Procesul Noica-Pillat, Bucureşti, Editura Humanitas, 1997.2 De exemplu, la 26 iunie 1948, Alice Voinescu notează: „Loviturile nemiloase şi gratuite date clasei mele destăi-nuie intenţia netă de a o distruge cu încetul. Metode bine studiate, experimentate şi aplicate cu sadismul rece al Asiaticului. […] La Berlin situaţia e încordată. De mult n-am mai simţit ca acum că s-a apropiat iar ceasul al 12-lea. Mă tem de deportări în masă – de desfi inţarea păturii culte” (ALICE VOINESCU, Jurnal, Ed. Albatros, Bucureşti, 2004, p. 16).3 VLAD GEORGESCU, Politică şi istorie: cazul comuniştilor români 1944-1977, Ed. Jon Dumitru-Verlag, München, 1983, p. 264.4 DENNIS DELETANT, „România sub regimul comunist (decembrie 1947-decembrie 1989)”, în ***, Istoria Români-ei, ed. cit., p. 411.

Irina Ciobotaru

74

Tabo

r, n

r. 5

, aug

ust

2008

Eseu chisorile politice comuniste, detenţia reprezintă „cheia” înţelegerii destinului şi punctul din care

destinul devine un dat asumat responsabil. „Nu oricine e la înălţimea suferinţei pe care o îndură – va spune monahul de la Rohia în anii ‘80. Nu oricine e vrednic de tragedia pe care o trăieşte. Nu oricine ştie să-i corespundă, să-şi asume rolul. Li se cere victimelor o măreţie, o capacitate cores-punzătoare loviturii sortite lor”5. Închisoarea este înţeleasă ca prilej pentru clarifi care spirituală, pentru reconfi gurare morală şi pentru asumarea unor sarcini individuale şi sociale, de ordin com-portamental şi atitudinal. Este realitatea imediată, copleşitoare prin absurditate şi violenţă, care impune redefi nirea religioasă ca formă de supravieţuire intelectuală şi spirituală.

În anii care au urmat războiului, Nicolae Steinhardt revenise la Revista Fundaţiilor Regale publicând numeroase eseuri critice, dar şi de atitudine faţă de actualitate. În acelaşi timp, colabo-rează la Universul literar, Libertatea şi Viaţa Românească. Este înlăturat din nou din colectivul de redacţie al „Revistei Fundaţiilor Regale”, în 1947, an în care este exclus şi din baroul bucureş-tean şi i se interzice să mai publice.

Următorii ani sunt marcaţi de numeroase privaţiuni. Lucrează ca muncitor necalifi cat sau ocupă slujbe mărunte, însă participă la o viaţă „secundară”, „ilicită”, intelectuală, alături de nu-meroşi colegi de generaţie. Se constituie, de fapt, o societate paralelă, retrasă în particular, ferită de ochii autorităţilor, în care schimbul de idei asigură porţia de libertate vitală, anulată din spaţiul public. Întâlniri cu aspect de cenaclu au loc în casele doctorului Vasile Voiculescu, criticului literar Şerban Cioculescu, scriitorului Mihai Rădulescu.

În 1959, Nicu Steinhardt lucrează ca jurisconsult la fabrica „Producţia”, din Bucureşti. Ca refuz de a deveni inert, uniformizat, „nivelat”, se întâlneşte frecvent cu intelectualii generaţiei sale: Constantin Noica, Constantin Pillat, Sergiu Al-George, Alexandru Paleologu (care avea la acel moment identitate falsă – Ionel Crăifăleanu –), alături de care duce o activitate intelectua-lă independentă faţă de regimul politic. Citesc, discută, scriu şi încearcă să comunice cu exilaţii Cioran, Ionescu şi Eliade, care deveniseră în România „duşmani ai clasei muncitoare” şi „pericole legionare”. Întâlnirile au loc la Câmpulung, unde familia Noica avea domiciliu forţat, sau acasă la Nicu Steinhardt şi la Beatrice Strelisker. Constantin Noica ţine prelegeri despre Hegel şi Goethe.

În perioada de relaxare ideologică din anii 1955 şi 1956, regimul încercase să creeze imaginea unei democraţii deschise, transparente. În această imagine se înscrie turneul Teatrului Naţional din Bucureşti la Paris, din 1956. Marietta Sadova (Acterian) primeşte misiunea de a contacta pe Emil Cioran, Mircea Eliade şi Eugen Ionescu, pentru a-i convinge să revină în ţară. La întoarce-re aduce răspunsuri negative, dar şi exemplare din volumele La Forêt interdite şi La Tentation d’exister, pe care le depune la Ministerul Culturii Socialiste. Gestul din 1956 devine, în 1958, prin noua constituţie, „crimă contra poporului” şi cap de acuzare în procesul de la Tribunalul Militar din februarie 1960.

„Discuţiile duşmănoase” (art. 209 Cod Penal, 1958) şi lecturile din casele lui Nicu Steinhardt, Beatrice Strelisker sau Constantin Noica, fac ca în decembrie 19586 acesta din urmă să fi e arestat. În următorul an sunt convocate la Securitate şi puse sub acuzare cele mai importante nume din agenda acestuia: Constantin Pillat, Sandu Lăzărescu, Gheorghe Florian, Arşavir Acterian, Con-stantin Ranetti, Nicolae Radian, Nicolae Iordache (Vladimir Streinu), Emanoil Vidraşcu, Maria Sadova Acterian (Marietta Sadova), Alexandru Paleologu, Beatrice Strelisker, Sanda Simina Mi-ronescu, Teodor Enescu, Iacob Noica, Sergiu Al-George, Alexandru Teodoreanu (Păstorel Teodo-reanu). În ultima zi a anului 1959 este convocat ca martor Nicolae Steinhardt. Acesta nu se dove-deşte martor credibil, colaborant, şi este chemat din nou pe 4 februarie 1960. La îndemnul tatălui

5 ZAHARIA SÎNGEORZAN, Monahul de la Rohia. N. Steinhardt răspunde la 365 de întrebări, editia a II-a, Ed. Hu-manitas, 1998, p. 60.6 Anul decernării premiului Nobel pentru literatură lui Boris Pasternak, pentru Doctor Jivago (sursa unei pole-mici aprinse pe plan internaţional; Boris Pasternak este silit să refuze premiul) generează, în România o asprire a relaţiilor autorităţilor cu intelectualii şi a măsurilor de prevenire a literaturii anticomuniste.

Nicolae Steinhardt – intelectualul sub povara istoriei

75

Tabo

r, n

r. 5

, aug

ust

2008

Eseu(„Să nu fi i jidan fricos! Să nu te caci în pantaloni!”), citat frecvent în Jurnalul fericirii şi reprodus

fi del în închisoare colegilor de celulă cărora le creiona fi gura părintelui, refuză să depună mărturie împotriva lui Constantin Noica şi devine ultimul arestat din cei douăzeci şi trei ai lotului Pillat-Noica. Procesul este o mare farsă judiciară. „Liderii” lotului sunt acuzaţi de afi liere la mişcarea legionară, dovezi aduse fi ind articolele publicate în Buna Vestire, în 1938 şi 1939, de Constantin Noica. Instrumentarea cazului vizează, de fapt, blocarea reacţiilor pe plan intern şi extern. Pe plan intern, este evident arbitrarul arestării celor douăzeci şi trei. Procurorul P. Stănescu declara, la 1 martie 1960: „Noi am ales oamenii, nu faptele! Că dacă erau faptele, erau peste 100 de inculpaţi în această boxă!”7. Parte din condamnaţi nici nu se cunoşteau, fi ind aduşi laolaltă din raţiuni de spectacol judiciar şi de „economie” a condamnărilor. Absurditatea situaţiei începe să marcheze pe toţi cei anchetaţi. Cei care acceptă colaborarea cu anchetatorii sunt exoneraţi. Şerban Cioculescu participă la discuţii privind aceleaşi cărţi ca Vladimir Streinu, însă nu este arestat. Mihail Şora, cel care a multiplicat Povestiri din Hegel, nu fi gurează printre acuzaţi. Marietta Sadova, deşi accep-tă colaborarea cu Securitatea, este anchetată şi condamnată pentru activitate legionară, intenţii complotiste şi legătură cu „trădătorii de ţară”.

Reacţiile intelectualilor exilaţi sunt anulate prin însăşi invocarea, în capetele de acuzare, a activităţii „legionare” a acuzaţilor. Manifestarea partizană a lui Emil Cioran sau Mircea Eliade, într-un Paris „stângist”, ar fi dus imediat la compromiterea carierelor literare ale acestora8.

Motivul ofi cial al arestării grupului este menţionat într-un document ofi cial al MAI: „S-a sta-bilit că în cadrul activităţii lor duşmănoase organizau întruniri clandestine la care participau mai multe elemente reacţionare şi unde difuzau şi comentau în mod elogios unele scrieri duşmănoase proprii, precum şi scrieri ale fugarilor români din Occident, introduse în ţară în mod clandes-tin sau sustrase din «Fondul special» al Bibliotecii Academiei R.P.R. Pe marginea acestor scri-eri făceau comentarii duşmănoase împotriva literaturii realist-socialiste şi a regimului din R.P. Română”9. Capetele de acuzare sunt prevăzute în noul Cod Penal cu pedepse absurde. Membrii „lotului intelectualilor mistico-legionari” sunt condamnaţi, în total, la 268 de ani de detenţie – 85 de ani de închisoare corecţională şi 183 de ani de muncă silnică – şi 125 de ani de degradare civică şi confi scarea totală a averilor10.

Nicolae Steinhardt primeşte, prin Sentinţa nr. 24 în dosarul 201/1960 din 1 martie 1960, o condamnare de doisprezece ani de muncă silnică şi confi scarea totală a averii. „Steinhardt O. Ni-cu-Aurelian, născut la 29 iulie 1912, în Bucureşti cartierul Pantelimon, fi ul lui Oscar şi Antoaneta, jurisconsult la Întreprinderea Industrială de Stat «Producţia», fost avocat, necăsătorit, fără avere, tatăl său a fost inginer, mama casnică şi a avut o casă în Bucureşti vândută în 1920, serviciul mi-litar satisfăcut, condamnat în trecut nu a fost, doctor în drept, cu ultimul domiciliu în Bucureşti, str. Ion Ghica nr. 3, în prezent arestat, trimis în judecată pentru crimă de uneltire contra ordinii sociale p.p. de art. 209…”11. În cuvântul rostit la proces, aşa cum îşi aminteşte doamna Simina Me-zincescu, Steinhardt, evreul „mistico-legionar”, spune: „Sunt mândru că fac parte din acest lot”12.

Nicolae Steinhardt îşi începe detenţia pentru anchetă la 4 ianuarie 1960 şi detenţia prin condamnare la 1 martie 1960. Va trece prin închisorile Jilava, Aiud, Gherla şi va fi graţiat, prin amnistie generală, la 3 august 1964. Perioada închisorii reprezintă punctul crucial al existenţei sale, sursa clarifi cărilor spirituale, a limpezirii identităţii religioase. Ancheta, procesul, detenţia sunt probe de verticalitate, solidaritate, curaj şi rezistenţă fi zică şi morală. Resursele interioare 7 STELIAN TĂNASE, op. cit., p. 323.8 Lui Horia Vintilă i-a fost retras premiul Goncourt, acordat în 1960 pentru romanul Dumnezeu s-a născut în exil (Dieu est né en exil), în urma campaniei din România, de „demascare” a activităţii sale legionare, în anii ‘30-’40. 9 Apud. CLARA COSMINEANU, Nicu Steinhardt în dosarele Securităţii. 1959-1989, Editura Nemira, Bucureşti, 2005, p. 20.10 STELIAN TĂNASE, op. cit., p. 372.11 Apud. CLARA COSMINEANU, op. cit., p. 97.12 STELIAN TĂNASE, op. cit., p. 366.

Irina Ciobotaru

76

Tabo

r, n

r. 5

, aug

ust

2008

Eseu care nutresc aceste atitudini sunt nebănuite, canalizate printr-un adevărat har dumnezeiesc în

conştiinţa menirii hristice. Închisoarea are drept consecinţă imediată botezul, la 15 martie 1960, Nicu Steinhardt fi ind botezat de preotul basarabean Mina Dobzeu, în celula 18 a închisorii Jilava. „Mă nasc din nou, din apă viermănoasă şi din duh rapid”13. Împarte spaţiul temniţei cu oameni din toate categoriile, preoţi, militari, scriitori, economişti, ţărani, umili sau mândri, învinşi sau învin-gători, cu turnători, cu muribunzi. Reţine, în mod voit, din această perioadă, doar evoluţia spiritu-ală şi factorii care au determinat şi însoţit metanoia şi consolidarea prin faptă a acesteia. Fericirea, atunci când nu îl inundă involuntar, este autoimpusă; buna dispoziţie devine constantă a relaţio-nării cu ceilalţi. Sunt aceste manifestări, pe de o parte, formă de rezistenţă morală în faţa mizeriei, bolii, foamei cumplite, frigului, cruzimii gardienilor, pe de altă parte, formă de construire morală, de clădire a omului nou, religios. Monica Lovinescu scrie că Nicolae Steinhardt trăia în închisoare cu „obligaţia fericirii”14, Alexandru Paleologu îl va numi „septuagenarul neastâmpărat”15. Într-o notă informativă din 16 noiembrie 1966, „Marin Oltescu” (Alexandru Paleologu) portretizează astfel: „După arestarea sa, în 1960, în închisoare, Nicu Steinhardt a început să considere mistica ortodoxă ca o formă de consacrare a sa ca român… considerând închisoarea ca o încercare dată de Dumnezeu pentru a-şi verifi ca virtuţile creştine; a practicat în închisoare un fel de apostolat, dându-şi mâncarea altora, îngrijind pe cei bolnavi sau bătrâni şi manifestându-se extrem de ge-neros şi bun cu toţi deţinuţii, fapt pentru care mulţi foşti deţinuţi i-au păstrat o amintire foarte bună şi un mare respect”16. Fericirea onestă, trăită autentic, este forma cea mai spontană de a sfi da opresiunea, răul, demonicul.

Privită din exterior, pedeapsa cu închisoarea pentru lectura unor cărţi este, incontestabil, absurdă. Privită însă din interior, închisoarea capătă o logică neaşteptată. „Cauţi ceea ce ai găsit, găseşti ceea ce ţi s-a pregătit, ţi s-a şi dat”17. Este parte din destin, parte din dat, moment care, gestionat corespunzător prin liberul arbitru, poate duce la clarifi care şi fundamentare spirituală, la stabilirea unei identităţi spirituale singulare. Nicolae Steinhardt îi va mulţumi lui Constantin Noica pentru că i-a „prilejuit” anii de detenţie, găsindu-i un „rost”. Va vorbi nostalgic despre în-chisoare şi despre autenticitatea trăirii creştine în acele condiţii. Va concepe Jurnalul fericirii (1969-1971) ca mărturie a drumului spiritual către fericirea creştină, evitând voluntar detaliile „meschine” ale închisorii, sau „literaturizându-le”.

Detenţia este „cheia” destinului lui Nicolae Steinhardt, punctul din care începe clarifi carea şi ordonarea trecutului şi construirea responsabilă a prezentului, iar mărturie a destinului rămâne, în primul rând, Jurnalul fericirii. În jurul acestui punct se ţes, în simbioză şi suprapunere, un trecut sublimat prin infl uenţă spirituală şi un prezent al fi ltrului prin care se rememorează.

Perioada dintre 1964 şi 1989 reprezintă, pentru Nicolae Steinhardt, o permanentă şi lucidă asumare a destinului revelat în detenţie. Existenţa sa „umană”, individuală şi socială, este difi cilă. Găseşte resurse, însă, dincolo de nivelul material al existenţei, pentru a se menţine independent în raportul cu istoria şi ideologia de orice natură. Destinul este înţeles ca întreg confi gurat de divi-nitate, dar şi ca responsabilitate în faţa divinităţii şi a sinelui moral. Nicolae Steinhardt cultivă, ca primă obligaţie în fundamentarea destinului, libertatea morală faţă de orice sistem social şi politic exterior fi inţei. Anii care urmează închisorii îl supun unor provocări constante, pe care le gestio-nează însă cu abilitate. Libertatea în raport cu istoria şi ideologia este completată cu libertatea faţă de divinitate (responsabilitate capitală în planul moral) şi devine temă fundamentală a literaturii şi eseisticii din anii ‘70 şi ‘80. Nicolae Steinhardt înţelege literatura şi scrisul ca forme de identifi -care şi manifestare activă, cu fi nalitate materială, a libertăţii şi a destinului. A scrie reprezintă şi o

13 NICOLAE STEINHARDT, Jurnalul fericirii, Editura Mănăstirii Rohia, 2005, p. 91.14 MONICA LOVINESCU, La apa Vavilonului, vol. II, Editura Humanitas, Bucureşti, 2001, p. 71.15 ALEXANDRU PALEOLOGU, Alchimia existenţei, ed. a II-a, Editura Humanitas, Bucureşti, 1997, pp. 136-141.16 Apud, CLARA COSMINEANU, op. cit., p. 118.17 NICOLAE STEINHARDT, Jurnalul fericirii, ed cit., p. 26.

Nicolae Steinhardt – intelectualul sub povara istoriei

77

Tabo

r, n

r. 5

, aug

ust

2008

Eseuformă de comunicare cu ceilalţi, la nivel spiritual: „e aici un mister pe care nu mă sfi esc a-l numi

cutremurător. Vorbirea şi scrisul – pentru o specie rătăcită parcă în imensităţi galactice – repre-zintă desigur mijloace de solidarizare şi mângâiere, un soi de «refugiu». Ele ne leagă unul de altul, ne îngăduie să credem că avem un rost în cosmos, ele – ca manifestări ale gândirii şi sufl etului – ne îngăduie să nădăjduim că nu suntem sortiţi numai a deveni material absorbit în fi nal de o gaură neagră”18. Fundamentarea şi atestarea destinului sunt realizate prin scris, astfel încât opera devine refl ectare a evoluţiei spirituale şi a certitudinilor morale.

După eliberare, în vara anului 1964, Nicolae Steinhardt revine în Bucureşti. Desăvârşeşte taina botezului prin ungere cu mir şi primirea sfi ntei împărtăşanii, la schitul bucureştean Darvari. Locuieşte cu tatăl său încă doi ani şi jumătate, timp în care lucrează la o fabrică de geamantane, ca manipulant, sau ca încărcător-descărcător pe un camion de „Alimentara”. Continuă să se întâl-nească frecvent cu Dinu Pillat cu care poartă discuţii libere, deşi este conştient de omniprezenţa Securităţii. Este vizitat de numeroşi prieteni pe care i-a câştigat în închisoare prin comportamen-tul său generos. Printre aceştia, Gavril Vatamaniuc, stabilit în Bucureşti, urmărit de Securitate ca element contrarevoluţionar. În 1967 moare tatăl său, iar gândul de a se călugări devine tot mai statornic. Merge frecvent la biserică şi citeşte literatură patristică. Poartă o corespondenţă amplă cu persoane din străinătate, fapt care duce la decizia Securităţii de a-l lua în evidenţă. Între 1965 şi 1970 scrisorile trimise şi primite de Nicolae Steinhardt sunt fotocopiate şi analizate în detaliu pentru stabilirea unei eventuale comunicări criptate. Numele de cod primit este „Ortodoxul”. Un mecanism întreg, timp de cinci ani, îşi justifi că inutila activitate prin intenţiile „antidemocratice” ale fostului deţinut.

În 1968, Nicolae Steinhardt îşi manifestă dorinţa de a emigra în Belgia, având intenţia de a se călugări la o mănăstire ortodoxă, lucru care îi era interzis în România. Numeroase cereri în acest sens îi fuseseră deja refuzate. Statul român îi aprobă cererea de emigrare, dar, din motive impre-cise, nu i se acordă dreptul la rezidenţă în Belgia. În acelaşi an, este victima unui accident grav de circulaţie. Este internat la spitalul „Pantelimon” până în martie 1969, după care se pensionează. La îndemnul prietenilor Constantin Noica şi Alexandru Paleologu îşi reîncepe activitatea literară. Traduce din literatura engleză19.

În iulie 1969 este deschis dosarul de urmărire individuală „Scriitorul”, în care sunt aduna-te informaţii prin declaraţii ale unor informatori precum „Adrian Cozmescu” (cu identitate încă nestabilită), „Marin Oltescu” (Alexandru Paleologu), „Artur” (Ion Caraion). Cele mai multe note informative, mai ales în cazul celor care vin din partea primelor două nume, sunt „inofensive”, astfel formulate încât să destrame temerile Securităţii. O caracterizare demnă de luat în conside-rare îi face lui Nicolae Steinhardt colegul său de generaţie, Constantin Noica, în acelaşi context mai puţin obişnuit20.

„Este vorba de un intelectual care ar face cinste oricărei culturi; un om în acelaşi timp pro-fund corect şi cu o mare dragoste de ţară. Din păcate, ceva bolnăvicios în fi inţa sa l-a făcut să fi e întotdeauna un om aparte.

1. Ciudăţenia şi înstrăinarea de lume (n-a fost niciodată căsătorit) l-au determinat să se apro-pie de creştinism, în formele ascetice ale acestuia. Poate şi dorinţa oricărui intelectual de a lua măcar o «atitudine» dacă nu reuşeşte pe căile creaţiei.

18 NICOLAE STEINHARDT, Între lumi. Convorbiri cu Nicolae Băciuţ, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 2001, p. 30.19 JAMES BARLOW, Personalul de 1 şi 6 (Univers, 1971), DAVID STOREY, Viaţa sportivă (Univers, 1972), MAX OLIVER LACAMP, Focurile mîniei (Univers, 1972), în colaborare ce Al. Baciu traduce ALAIN, Studii şi eseuri. Păreri despre fericire (Minerva, 1973), RUDYARD KIPLING, Stalky et comp. (Univers, 1977), GASTON BOISSIER, Cicero şi prietenii săi (Univers, 1977), RUDYARD KIPLING, Domnia sa, preacinstitul elefant (Univers, 1978), ROBERT GRAVES, Eu, Claudius Zeul… (Albatros, 1979). Traduce din română în franceză cartea ieromonahului Ioanichie Bălan, publicată la Che-vetogne, în Belgia, cu titlul Vies de moines de Moldavie (1986). 20 Filele 26-27 din dosarul de urmărire informativă I 207, vol. 4, arhiva CNSAS, citat în „Noica despre Steinhar-dt, la Securitate”, în Dosarele Istoriei, An VII, nr. 10, 2002, p. 49

Irina Ciobotaru

78

Tabo

r, n

r. 5

, aug

ust

2008

Eseu A preferat catolicismului ortodoxia probabil pentru că e mai apropiată de asceza totală.

2. A făcut pasul acesta, după câte se pare, în închisoare, unde a intrat cu o culpă minimă.3. Fiind vorba de un om de cultură, infl uenţa directă a vreunei persoane a contat desigur mai

puţin. Nu e exclus să fi fost infl uenţat de doi preoţi cu totul remarcabili, părintele Benedict Ghiuş sau evreul preoţit Marcel Avramescu.

4. Se pare că aşteaptă clarifi carea vieţii de familie pentru a se călugări.5. Nu cunosc cercurile naţionaliste evreieşti, pe care le credeam strămutate în Israel.6. A scris de tânăr cărţi remarcabile în materie de drept (e doctor în drept la Paris) şi literatură.A fost apreciat de prof. Al. Rosetti şi Mihail Sebastian, pentru colaborări la «Revista Funda-

ţiilor».E probabil că a scris în continuare şi e chiar păcat că un asemenea intelectual să se piardă. E

o datorie românească, şi nu numai, de a ajuta acest om să nu se sinucidă «ieşind» total din lume. Riscăm să-l pierdem şi pe el, cum am pierdut, între alţii, pe marea scriitoare care e Sanda Stolojan, soţia unui modest inginer, pe care, după câte ştiu, Steinhardt l-a cunoscut în închisoare. Nici Vlad Stolojan şi nici Steinhardt, pe cu totul alt plan, nu ar merita atenţia autorităţilor. Am dat însă şi semnez această declaraţie pentru ultimul, socotind de datoria mea de a arăta că, printr-o ofertă generoasă de colaborare – cum mi s-a făcut mie –, un excepţional om de cultură ar putea fi recu-perat, în acest mare ceas de afi rmare românească”.

În acelaşi context, „Marin Oltescu” spune despre Nicolae Steinhardt: „[…] este un tempera-ment entuziast şi expansiv, care nu se poate stăpâni să nu exprime tot ce gândeşte, indiferent dacă se potriveşte sau nu, de aceea se contrazice foarte des, nu în chestiunea creştinismului, în care e constant, însă în chestiuni generale şi în cele de natură politică”21.

Între 1969 şi 1971, sfătuit de Constantin Noica şi de prietena sa apropiată, Viorica Constan-tinidi, Nicolae Steinhardt redactează o confesiune-jurnal de peste cinci sute de pagini, într-un singur exemplar, pe care o oferă spre lectură câtorva persoane. Manuscrisul este numit Jurnalul fericirii şi poartă semne clare că este destinat publicării postume. Unul dintre cei care primesc spre lectură consistenta confesiune literară predă, la 30 octombrie 1972, lucrarea la Securitate. Informatorul „Artur” se dovedeşte a fi Ion Caraion22, iar consecinţa imediată a excesului său de zel este punerea imediată sub urmărire şi convocarea lui Nicolae Steinhardt la Securitate. Manus-crisul este confi scat la 14 decembrie 1972, în urma unui fals denunţ cu privire la existenţa unor obiecte de contrabandă în locuinţa din Ion Ghica, nr. 3. „Scriitorul” este pus sub anchetă, chemat zilnic la Securitate, interogat cu privire la Jurnalul fericirii şi forţat să dea relaţii despre prieteni apropiaţi care ajung, la rândul lor, sub anchetă. Acesta este şi aspectul care îl îndurerează cel mai mult pe Nicolae Steinhardt.

Declaraţiile din 14, 15, 16, 18 decembrie 1972 dezvăluie minciuna salvatoare, susţinută cu tenacitate, pe care Nicolae Steinhardt o repetă cu talentul celui trecut prin crude anchete, bătut de istorie „cu varga şi cu toiagul”23. Nu demască persoana care a efectuat dactilografi erea (şi nu o va face nici în conversaţia cu informatorul „Artur”, dovedind capacitatea de precauţie în situaţii tensionate). Nu recunoaşte că a dat manuscrisul spre lectură şi cui l-ar fi putut da. Declaraţiile semnate în urma anchetei dovedesc inteligenţa vie a „Scriitorului”, credinţa că „a fi creştin nu înseamnă a fi şi prost”. Întâlnirile de la Securitate devin un ring în care echilibrul psihologic, luciditatea, jocul cu credibilitatea sunt atuuri ale celui anchetat. Nu va fi pus sub acuzare, însă virulenţa criticii faţă de comunism face să fi e cerută o atentă supraveghere şi cenzură a activităţii sale publicistice. În următorul an, Nicolae Steinhardt rescrie Jurnalul fericirii, rezultând un ma-nuscris de peste şapte sute de pagini pe care acum îl multiplică pentru a nu se repeta experienţa

21 Nicu Steinhardt în dosarele Securităţii. 1959-1989, ed. cit., p. 119.22 DELIA ROXANA CORNEA, DUMITRU DOBRE, Cazul „Artur” şi exilul românesc, Editura ProHistoria, Bucureşti, 2006.23 NICOLAE STEINHARDT, Primejdia mărturisirii, Editura Dacia (Colecţia „Homo religiosus”), Cluj-Napoca, ediţia a III-a, 2000, p. 40.

Nicolae Steinhardt – intelectualul sub povara istoriei

79

Tabo

r, n

r. 5

, aug

ust

2008

Eseudin 1972. În 1975, după numeroase intervenţii la Securitate ale Uniunii Scriitorilor, prin Dumitru

Radu Popescu, exemplarul confi scat îi este returnat. Autorul va lucra la defi nitivarea volumului său şi va reuşi să trimită în străinătate o variantă prescurtată (480 de pagini dactilografi ate) care va fi citită la microfonul „Europei Libere” pe tot parcursul anilor 1988 şi 1989.

În 1976 reuşeşte să publice volumul de eseuri critice Între viaţă şi cărţi. În anii 1978, 1979 şi 1980, lui Nicolae Steinhardt i se aprobă plecarea în Occident, autorităţile aşteptându-se, probabil, să aleagă exilul. Repetând experienţa anilor 1937-1939, „turistul” vizitează muzee, expoziţii, mer-ge la spectacole, fi lme, citeşte cu asiduitate, cumpără şi primeşte cărţi. Se întâlneşte cu prietenii proscrişi, Monica Lovinescu, Virgil Ierunca, în locuri publice, fără teama pe care o manifestau alţi români când călătoreau prin Occident şi apelau la redactorii „Europei Libere”. Se întâlneşte cu Emil Cioran, Eugen Ionescu şi locuieşte timp de două luni în apartamentul parizian al lui Mir-cea Eliade. Sănătatea sa şubredă este îngrijită de Marie-France Ionesco. Faptul că se întoarce de bună voie în România, contrazicând aşteptările autorităţilor, demonstrează „asumarea” identită-ţii sale româneşti ca parte esenţială a destinului. „Sunt român prin adopţie, dar cu înfl ăcărare, şi creştin”24 afi rmă în mod constant Nicolae Steinhardt.

După opt ani de vizite consecvente la Mănăstire Rohia, în 1980 este primit în cinul călugă-resc, sub oblăduirea stareţului Serafi m Man. Cei nouă ani care vor urma se împart între liniştea benefi că a Rohiei şi viaţa publicistică şi literară a Bucureştiului. Monahul-scriitor demonstrează posibilitatea realizării strălucite a unei simbioze neobişnuite între credinţă, rugăciune şi studiu dublat de permanentă exprimare hermeneutică. Publică, în acelaşi an, volumul Incertitudini li-terare, iar în 1981 repară o „greşeală de tinereţe” publicînd monografi a Geo Bogza. Un poet al Efectelor, Exaltării, Grandiosului, Solemnităţii, Exuberanţei şi Patetismului, o interpretare sur-prinzătoare, profundă şi curajoasă a autorului interbelic al Poemului invectivă. În 1983, apare Critică la persoana întîi, rod al interpretării inedite a actelor literare şi de cultură deopotrivă.

Supravegherea Securităţii nu încetează; aparatul informativ construit în jurul monahului devine tot mai ramifi cat şi mobil, încercând să facă faţă ritmului impus de „septuagenarul neas-tâmpărat”. În 1982, de exemplu, la o şedinţă a ofi ţerilor de securitate din judeţele prin care trece constant părintele Nicolae, se ia decizia blocării tuturor acţiunilor iniţiate de acesta. Un moment critic urmează în 1983, când se constată că Nicolae Steinhardt este cel mai important expeditor de literatură română în străinătate, cu predilecţie pentru postul de radio „România Liberă”. Anche-tat la Securitate, monahul disident spune că toate expedierile au fost efectuate legal, prin poşta ofi cială. Este din nou avertizat şi i se interzice corespondenţa cu redactorii „Europei Libere”. Din 1984, cazul „Scriitorul” trece din nou în responsabilitatea Direcţiei I care cere accelerarea ritmului supravegherii, identifi carea de mijloace de compromitere a reputaţiei monahale, dar şi cenzu-rarea severă a scrierilor sale. Unui prieten bucureştean care îl vizitează la Rohia, bibliotecarul mănăstirii îi arată colecţia sa „secretă”, cu volume primite din străinătate, iar informaţia ajunge la autorităţi. O nouă percheziţie, care implică şi mănăstirea, se soldează cu imediata confi scare a unui exemplar din Jurnalul fericirii şi a douăzeci şi unu de volume preţioase, unele cu dedicaţii din partea autorilor. Se încearcă discreditarea lui Nicolae Steinhardt prin diverse mijloace, lo-vindu-se în special relaţia sa cu mănăstirea. Este acuzat că nu a renunţat la garsoniera din Bucu-reşti, încălcând regimul mănăstiresc şi că ar fi spion infi ltrat al bisericii iudaice. Dezinformarea instrumentată de Securitate nu găseşte un teritoriu prielnic în mănăstire, astfel încât se încearcă intimidarea revistelor şi editurilor care colaborau cu scriitorul. Cenzura se face simţită brutal însă nu îi descurajează pofta de muncă, lectură şi scris. Volumul Escale în timp şi spaţiu trece printr-o nedreaptă mutilare, 170 de pagini din cele 450 propuse fi ind refuzate. Nicolae Steinhardt nu ezită să îşi exprime nemulţumirea faţă de excesul de zel al cenzurii în convorbirile cu Ioan Pintea sau în scrisorile către prieteni.

24 ZAHARIA SÎNGEORZAN, op. cit., p. 49.

Irina Ciobotaru

80

Tabo

r, n

r. 5

, aug

ust

2008

Eseu Cu luciditate remarcabilă şi curaj exemplar, Nicolae Steinhardt scapă de supravegherea Se-

curităţii şi publică în 1987, în revista Familia din Oradea (cu complicitatea lui Ioan Simuţ, redac-tor al revistei), articolul „Taina libertăţii”. Defi nirea libertăţii şi a condiţiilor morale şi spirituale care generează starea de libertate este atât de clară, de tăioasă şi făţişă încât curajul bătrânului de acum Nicolae Steinhardt trebuie să fi insufl at procese de conştiinţă unora dintre români şi „sfântă nebunie” altora. „Taina libertăţii nu este altceva decât curajul de a înfrunta moartea. Cel atacat are întotdeauna dreptul cât şi datoria să se apere. Cedarea în faţa agresiunii sau şantajului înseamnă acceptarea sclaviei. Împrejurările justifi cate nu sunt decât pretexte, scuze sau şiretlicuri ale mişeliei. […] Şantajul alături de turnătorie, este fărădelegea cea mai odioasă, respingătoare. A fi de acord cu el este acelaşi lucru cu a-l aproba, a-l răspândi. […] Dacă vrei să fi i liber trebuie să nu-ţi fi e frică de moarte! Plecăciunea, închinarea, capitularea imediată riscă fără greş să mărească pretenţiile adversarului, dându-i acestuia un plus de energie şi de tupeu. Totdeauna plecăciunea semnifi că primul pas pe calea unei robiri perfecte. […] Înrobirea nu presupune doar şantajul cu forţă brută la care se dedă regimul, ci şi acceptarea acestui şantaj, ca un dat inexorabil al sorţii. Neîmpotrivindu-se la timp, omul devine treptat incapabil de a se mai împotrivi vreodată. Acest proces se încheie prin contaminarea celorlalţi cu această atitudine”25.

Nicolae Steinhardt teoretizează libertatea ca pe o sumă de atitudini responsabile ale indivi-dului şi colectivităţii prin raportare la istorie. Robia este „un dat inexorabil al sorţii”, dar mai ales o consecinţă a deciziilor personale şi de grup. Indirect, sunt acuzaţi cei care se compromit fără a fi împinşi de factori extraindividuali, „turnătorii” la care face adesea referire cu amărăciune. Po-litica totalitară nu ar fi rezistat dacă nu ar fi fost încurajată de „plecăciune, închinare, capitulare imediată”. „În prezent există comunităţi şi oameni dispuşi să consimtă violenţei, să se plece şi în-convoaie, fără a vedea scara pe care vor fi siliţi să coboare mereu mai adânc, în hăul abjecţiei. Des-pre aceştia presupunerea realităţii unui sufl et de rob îşi afl ă confi rmarea. Unica armă de nădejde împotriva şantajului de orice fel este refuzul. Când situaţia a devenit atât de acută, când pistolul e lipit de ceafă şi replica e «pe viaţă şi pe moarte», atunci regula jocului nu se schimbă, ci doar miza lui. Câştigător va ieşi numai cel căruia nu-i este teamă de moarte sau este destul de tare pentru a acţiona ca şi când nu i-ar fi teamă. De multe ori şi în felul acesta poate fi obţinută victoria”26.

Viaţa lui Nicolae Steinhardt are drept coordonată principală libertatea dobândită prin echili-bru moral şi creştin. De la „tinerescul” şi ezitantul Eseu romanţat asupra neizbînzii la teoretizarea senină şi autoritară a libertăţii ca victorie, Nicolae Steinhardt parcurge cu luciditate creştină un destin exemplar, exprimat literar şi critic.

În 1988 publică volumul Prin alţii spre sine demonstrând că a rezistat permanent presiunii şi şantajului care ducea, în toată societatea românească, la tăcere şi umilinţă. Afectat de vechile boli, Nicolae Steinhardt moare în spitalul din Baia Mare, la 30 martie 1989. Este înmormântat în pământul Rohiei, iar pe crucea sa simplă este scris numele „Părintele Nicolae”. Simplitatea crucii care îi veghează mormântul este completată exemplar de opera sa complexă, mereu surprinzătoa-re, luxuriantă, vie şi tonică, în care trăieşte un spirit năstruşnic, vesel, fericit şi o inteligenţă trează, care nu au căzut niciodată pradă minciunii.

Abstract*

IRINA CIOBOTARU, Nicolae Steinhardt - The Intellectual Carrying the Burden of HistoryNicolae Steinhardt’s spiritual evolution depends deeply and decisively on the existence in history. The impersonal and supraindividual mechanism of history (as sum of consequences of the political

25 Apud. CLARA COSMINEANU, „Despre intelectuali în societatea comunistă”, în Nicu Steinhardt în dosarele Securi-tăţii, Bucureşti, Editura Nemira, 2005, pp. 30-31.26 Ibidem, pp. 30-31.* Traducerea în limba engleză a rezumatului a fost realizată de autoare.

Nicolae Steinhardt – intelectualul sub povara istoriei

81

Tabo

r, n

r. 5

, aug

ust

2008

Eseuand ideological decisions) leads the individual destiny either to dissolution and failure or to success

and spiritual identifi cation.For Nicolae Steinhardt, the personal manner of understanding Romanian spirit, history, freedom, happiness, Christianity, royalty or literature depends on the supraindividual factors: history – if reference is made to the rational-chronological coordinates, destiny – if reference is made to the supra-rational-religious coordinate. The conversion to Orthodoxy by assumed baptism takes place in historically explicable conditions. The discovering of the spiritual identity by relating to the members of the inter-war generation takes place as a historically conditioned revelation. The es-says written between 1967 and 1988 depend on censorship as a historical fact. The letters sent to Virgil Ierunca, Monica Lovinescu, Mircea Eliade, Emil Cioran, Eugen Ionescu, Lucian Boz owe their intensity and content to the same historical factor, stimulator of spiritual “antibodies”.To understand Nicolae Steinhardt’s work, which is so diverse, varied and unsystematic (therefore free) can be realized only by historical contextualization. The journal, the literary hermeneutic and the religious essayistic fi nd their key in the spiritual mobility acquired by outright contact with history.