Nicolae GhineaInsomnambulisme

Editura Nagard LugojStr. Timişoarei nr. 127305500 - Lugoj - RomâniaTel./Fax: 0256 350 560E-mail: office.lg@fedprint.rowww.nagard.ro

Paginare: Lucia Dejan Nicoleta Mihaela Pioarcă

© Copyright 2010, Editura Nagard, Lugoj

Copertă: Sorin Cârstoiu

Tipărit la S.C. FEDPRINT S.A. BucureştiSucursala Lugoj, tel./fax: 0256 350 560

www.fedprint.ro

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a RomânieiNICOLAE GHINEAINSOMNAMBULISME / NICOLAE GHINEA - Lugoj: Editura Nagard, 2010

116 p.; 11X18 cm.I.S.B.N.: 978-606-592-017-0

Lugoj, 2010

Nicolae Ghinea

Insomnambulisme

5

Printre rânduri şi...gânduri

Nu mi se pare deloc riscant să afirm că Ni-colae Ghinea şi-a depăşit condiţia strict pro-fesională - cea de dascăl. De mult. Îl ştiu, de zeci de ani, aplecat asupra foii albe, cu conde-iul nerăbdător în mână, risipindu-şi, cu gene-rozitate şi bucurie, gândurile şi talentul, care vin dintr-o vastă cultură şi dintr-o experienţă de-o viaţă. Mai întâi, în paginile „Redeşteptă-rii” lugojene, apoi, între copertele câtorva vo-lume, găsim o amplă frescă a culturii române, ilustrată prin personalităţile ei reprezentati-ve. Nicolae Ghinea trece cu uşurinţă de la viaţa literară, la tehnică sau medicină, arătându-ne că românii s-au afirmat cert în varii domenii şi că avem, implicit, dreptul la întâietăţi ne-îndoielnice. Evocarea trece într-un alt plan în romanul „Mărinaş”. Imaginaţia şi construcţia sunt „la ele acasă”.

Volumul de faţă e de o cu totul altă factură şi ne dezvăluie atât preocupări constante, cât

6 7

şi o faţă nouă a autorului. Sigur că el n-a pu-tut apărea printr-o scriere care ar fi însemnat aşezarea la masa de lucru şi munca în serie. S-a ivit, cu certitudine, dintr-un îndelung di-alog cu sine însuşi. S-a ivit din moderaţia pe care ţi-o dă vârsta. S-a constituit ca o atitudi-ne faţă de numeroasele momente în care tre-buie să adopţi o conduită, să-ţi spui părerea (fie şi ironic). Ni se înfăţişează ca o „carte de înţelepciune”, nu neapărat ca una formală, în genul celor de aforisme, care au pretenţia ge-neralului şi expresia rigidă a conceptualului.

Nicolae Ghinea se apropie cu delicateţe, cu înţelegere, dar şi cu detaşarea specifică înţe-leptului de o mulţime de subiecte: natura, în ipostaze plăcute sau mai puţin agreabile, me-diul social (cu precădere), oameni (mai ales defectele îi reţin atenţia), concepte, dragoste, relaţii între indivizi.

Întotdeauna textul e de o moralitate ire-proşabilă, de o onestitate necăutată, întot-deauna transmite cititorului atitudinea unui om care ştie multe, a trăit multe şi vrea să le spună şi altora.

Autorul mărturiseşte: „Stau la taclale cu vorbe din vârşa mea de memorie”. (16) De asemenea că amintirea îi rămâne vie şi proaspătă: „Nu uit mirosul de brad, cea mai

frumoasă amintire de Crăciun, nici stâlpul de telegraf ce susţinea cuibul de barză cu pui golaşi.” (27) Trecutul dă certitudini, chiar ... macabre: „Organismul cel mai stabilizat este cel mort...” (116) Prezentul şi viitorul sunt incerte: „Mi-e frică de clipă, fiindcă mă varsă în nebuloasa numită viitor...” (61)

Actualitatea e văzută sub aspectele sale groteşti. („Deziluzie avem berechet, iar mo-destia a ajuns a fi infirmitate, pentru ca Bulă să se hlizească pe televizor. E cumplită situ-aţia noastră, e un început de sfârşit.” (-117; „Trăim într-o lume nebună, făcută din minciu-nă luată ca adevăr” - 157) sau „practice” („Tot prăjindu-ne la soare, am cam uitat să muncim...” - 201; „...te fereşte de muncă şi de răeală, dar şi de F.M.I - ul insensibil la nuanţe...” - 116)

Textul are o indicibilă poezie, expresia se con-verteşte lesne în metaforă. Unele sintagme devin memorabile prin frumuseţea îmbinărilor lexicale, prin inedit şi expresivitate: „În sprânceana mea cea stângă mi-a-nflorit un ghiocel. (18); „Pocnesc cuvintele şi ies scântei”. (72); „Adulmec cum zo-rile spală întunericul...” (125); „... am adormit cu sufletul pe masă, visând o vorbă iubitoare pe coa-lă velină”. (207); „...mi se despică sentimentele în multiple nuanţe...” (165)

Poate că textele sunt pândite de o anume fa-

8 9

cilitate, când, furat de deraieri lexicale sau de rime şugubeţe ori prezente cu asupra de mă-sură în vârful condeiului, autorul lasă textul să zburde, nestingherit, înspre derizoriu. Dar textele sunt salvate întotdeauna prin se-riozitatea ideii care le animă, aşa că expre-sia devine de multe ori secundară: „Chelie - fund de farfurie, oportunitate de economie, aeroport făr' de chirie, piele de mătreaţă pustie, văduvie fără păr, floare de măr”. (51); „ Acum plec urgent, ca să găsesc un os de ros la magazinul Una întruna sau la cel din colţ în clonţ, de-i mai zice şi Carefură noaptea pe fulgerătură”. (2)

Ironii subtile animă textul şi-l fac mai per-ceptibil, mai apropiat cititorului: „... am învăţat salutul ce circulă prin ginecee: «Bună seara, fată, bună dimineaţa, femeie!»” (35) „Vecinul nu era prost, avea ceva masă cenuşie sub oa-sele acoperite de chivără tărcată. Ştia, de pil-dă, ca orice mucos, că viaţa este mult prea im-portantă ca să fie luată în serios”. (35)

Cartea se citeşte uşor, deşi subiectele sunt de o gravitate care, uneori, poate da frisoane.

Realitatea, cu aspectele ei mai puţin cu-noscute, cu locurile ei comune, cu oamenii de lângă noi - iată ce aflăm între copertele volumului.

Autorul dovedeşte nebănuite posibilităţi expresive, pe care le aşteptăm exploatate în-tr-o nouă carte, o inventivitate lexicală de ex-cepţie şi capacităţi de caracterizare demne de un scriitor.

Livius Bercea, prof. univ. dr.,

membru al Uniunii Scriitorilor din România

10 11

Dedic această carte insignifiantă tuturor cimitirelor care adăpostesc în monumentele lor funerare pe sărmanii dezmoşteniţi de soartă.

În amintirea vărului Mircea, care trăieşte acolo unde prazul se află la el acasă, iar înjurătura de mamă este percepută ca un sacrilegiu.

1. Aici casa, aici bătătura, dincolo grădi-na. Unde-i nemărginirea, ca s-o ating când suferinţele mă înving? Unde-i dragostea, ca s-o reinventez? Unde e vina că toate au ră-mas de izbelişte? Ţin ferm legătura între ochi şi timpan, fiindcă din linişte se naşte furtuna ce va sfârşi şi ea în zadar. (Ah, prăpăditul ăsta de „şi” adeverbial!)

2. Când întruna plouă, când foşneşte bri-za, privesc pieziş friza antablamentului, co-lorată precum Voroneţul răsărind din iarbă albastră de levănţică, unde sfinţii cu barbă

lungă postesc în iconostas. Pe acest fond, fac un popas ocupat cu puţină filozofie şi clocesc o idee, pe care v-o împărtăşesc şi vouă, îna-inte de botezul unui parastas uşor relaxat. Atunci sunt dispus să dau orice pentru un as-finţit sângerând câmpia, pentru o plimbare pe rouă în codrul frate cu toporul. Apoi plec urgent, ca să apuc un os de ros la magazinul Una-ntruna sau la cel din colţ în clonţ, de-i mai zice şi Carefură noaptea pe fulgerătură.

3. Stâlpul ce susţine marchiza casei pă-rinteşti este osul din umărul tatei. Meştere reparator, ai grijă cum îi potriveşti omopla-tul, ca să nu-l doară!

4. Anafura mă-sii de treabă, iată-mă la ananghie! De prisos o pledoarie-n grabă şi-n vânt, când un furuncul dubios se iveşte de după ureche. În vârful lui se desenează un ochi, prin care se vede bine cum răsare iar-ba verde de-acasă şi cum se naşte o speranţă deşartă, însă bine îmbibată de patrihoţism mustos.

5. Bun eşti, Preaînalte, când ne dai semne că nimic nu-i mai important decât o moarte lăsată în grija Ta, dar noi, luaţi cu ale noas-

12 13

tre, nimic şi iar nimic! Pregetăm, ne codim până ce se rup bleaurile şi-o pornim în ultima plimbare, cu un dric sărman, cântaţi de jelui-toare pe bani.

6. Am câteva clase în sus, dar nu reuşesc să citesc ce scrie mai jos de rândul şase. Nu duc nimănui plocoane, iar când se cântă Sâr-ba-n căruţă, bat cu sârg în bidoane, căci via-ţa-i o comedie complicată, din care dezastrul n-alege neghina. Poţi s-o dai pe mălai ori s-o-nghiţi pe dorinţi. Iar când vine vorba să plu-tim în gondolele amăgirii, propun să nu ne ieşim din minţi, fiindcă pătratul pe ipotenuză dă aria de la bază până la sfinţii cărunţi.

7. După ce isprăvesc de dat cu mopul, fug la culcare, ca să-ntâlnesc obsedanta fericire gata să mă copleşească cu viclejug. Şi-n timp ce conjug substantivul cu pricina, dau peste parfumul unei frunţi ademenitoare, care-mi dovedeşte, negru pe alb, că împreunarea nu-i neapărat iubire şi că, în lipsă de flori, cripto-gamele au ajuns să se înmulţească prin spori.

8. Mi-ai furat surâsul de pe buze lungi şi crăpate şi te-ai îmbogăţit cu el, hoţomano! Toc-mai ce-l spălasem cu limba şi-l pusesem la us-

cat într-un sertar din scrinul sufletului. Mi-ai sădit în privire melancolia, mi-ai năclăit inte-ligenţa, dar tot nu te-ai înavuţit. Mi-ai pângă-rit candoarea cu care m-am născut, mi-ai acrit vorbele dulci de la mama, mi-ai sporit anxieta-tea şi paloarea, iar eu cui să spun, un’ să strig? Mi-ai călcat şi pragul, şi nervii, mi-ai ucis nădej-dea ce sălăşluia în umbra unei pleoape. Sparte sunt azi vechile vase comunicante. Însă bine că mi-ai lăsat un cuib beteag, în care o primesc din când în când, în vis, pe mama. Acu', bântuiţi de nevoi tot mai presante, ne izbim orbeşte unul de altul, uitând că realitatea învinge imaginaţia, iar inocenţa seacă până şi sucul de speranţă.

9. În nopţi târzii, zbor subversiv. Când ursul pe capră, când capra pe urs. Cu Miss Playboy, lucrurile se rezolvă cursiv, pe repe-de înainte şi pe dezbrăcate. Până una alta, mă bucur că-s sănătos, că mă plimb şi că nu sunt plimbat, că folosesc spaima ca remediu pen-tru bolile nevalidate încă.

10. Multe pe lume pot fi frumoase, pre-cum forfota din farfurie, verigheta unui văduv de omenie ori femeia uitată care se crede urâ-tă. Şi-a omorât mama, frumos din partea lui! Frumuseţea asta calpă, împupăzată ori muti-

14 15

lată, bronzată sau posomorâtă se-ntinde ca o pecingine, fără a mai fi măcar contestată. Aşa, de pildă, avem copii fără scâncet, buze gros fardate, cirezi fără bunget, câini fără lătrat, chiuvetă fără robinet, TIR fără pătrat, pălărie împuşcată, grătar fără cârnat, iubiri fără vină, budoar fără pat, ziuă fără lumină, boi fără jug, comedii în stare să alunge râsul, întrebări inexistente, dar care-şi aşteaptă răspunsul, nemernici disimulaţi, care au avut şi ei nişte mame, şi absolut toate ni se par azi fireşti şi minunate. Aflat într-o perpetuă veselie, aş-tept să-ţi primesc glonţul tău de plumb, ca să te-mproşc cu-n şuvoi de sânge şi-atunci să vezi ce nuntă frumoasă o să facem în cer!

11. Preoţii să fie vigilenţi, la fel şi prefec-ţii, ca să nu se pună la cale ceva … distracţie, nişte evenimente obscure sau vreo cacialma, să nu aterizeze prin zonă vreun … ONG! Pâ-nă-n prezent, s-a descoperit doar că între nişte groase coperte sunt arestate textele an-terioare de pe palimpseste.

12. Doamne, sub cer e-atâta verde şi-s vi-suri frumoase strânse-n chingi! Doamne, sub lună e multă vrajă, pulbere fină şi vagi năluci în triste toamne.

13. Lângă inimă s-a aciuit un frigider, iar inima cea zburdalnică era pe punctul să se îndrăgostească de el. „Du-l mai departe, măi bărbate, ascunde-l în vreun ungher, şi-n loc de recea ispită, pune şi tu mai mult suflet, câteva flori, vreun copăcel, poate nişte ulcioare pic-tate, să mi le fac prietene, să mi le fac surori.”

14. Nu mai e nimic de făcut de când limba română a primit un upercut din partea ver-bului „a iubi”, care a venit, tam-nisam, din slava vecină.

15. Stau la taclale cu vorbe din vârşa mea de memorie. Astfel, aflu că unora le place ja-zzul, că alţii ascultă poveşti sau îl admiră pe împăratul rromilor, strigând în gura mare „Trăiască regele!”, în preajmă de alegeri par-lamentare. Şi chiar, „trăiască Dumnezeu!” Se adevereşte că existenţa noastră e un şirag nesfârşit de talazuri, deseori fără rost, apu-cături stâlpite din veacuri, fără să pună nici-odată de post. Dai un ban şi nu mai este … A fost odată o prăpastie între vorbă şi faptă. A fost şi-o fundătură. Şi oameni murind în spi-talul unde s-au născut, după ce combătuseră toată viaţa din gură. Nu-i umbră s-ascundă clipa asta zăludă ce se prelinge fără oprire,

16 17

iar noi abia că ne mai ţinem de ea, făcând ocolul pământului în mii şi mii de … vile.

16. Întortocheată mai este viaţa asta ză-ludă! Totuşi cu râsul, cu plânsul, vieţuitoarele mărşăluiesc înainte ori înapoi, după caz sau după cursul vremii. Viaţa este raţa ce mer-ge legănat, lipăie alandala, mai ia un cioc de colo, altul de dincolo, din vârful ierbii, păşind fără să ştie încotro, până ajunge pe varză, în cuptor. Vezi, de aceea zic eu vorbă mare, că-i uşor să trăncăneşti despre moarte, dar e cu totul altceva când ţi-e dat s-o trăieşti.

17. Vă vând una bună, ia ascultaţi aici! În sprânceana mea cea stângă a-nflorit un ghio-cel. Distonează alb cu negrul grav al peisajului înconjurător, puţin peste licărul vioi al ochiului rotitor. Din vechime se ştie că albul acela nă-tâng se va-mpuia, şi nu va rămâne cum e acum, stingher. Monitorizez strâns situaţia de lângă tâmpla tâmpă, nasul strâmb şi gura pungită.

18. N-au mai apucat să intre în cuvânt semnele de speranţă de la început, iar bum-bacul din capăt de lumânare s-a topit la soa-rele moale. Între moarte şi viaţă stau eu. E lege, dar şi tocmeală la greu.

19. Ce face omul, isteţul, când n-are ce face? Lărgeşte strâmtoarea, încălzeşte răcea-la, întunecă lumina, pierde acul şi dă vina pe dracu’.

20. Microbii urii se vânzolesc impertur-babil şi vioi. Doar izvorul a rămas podoabă curată, tihnă benignă, insulă de lumină fără pic de noroi.

21. N-am adoptat noul stil, dar am învă-ţat să pun punct, să fiu fericit în nefericire, să suport obstrucanta comunicare în doi şi slă-biciunea ce naşte răutate, care se rumegă-n neştire până la de moarte.

22. Sunt singur şi-mi cuibăresc sihăstria într-un cotlon al inimii deşarte. Sunt păpuşă cu propriul trup în braţe. Am dor de înălţare, îmi caut un Olimp, fiindcă n-a răposat copi-lul din mine. Uneori întruchipez Cuminţenia Pământului, capăt o aură gravă pe chip şi-mi slobod cugetările pe vaier de vânt. Dau cu stângul s-alung umbra şi blestemul, dar nu izbutesc decât să cad pe lutul care, cândva, o să mă îngroape de cald. Apoi mă scol repejor, îmi fac coada covrig, îmi leg părul de degetul mare de la picior, mă strâng arc, mă destind

18 19

elastic, mă ’nalţ în zbor ameţitor de condor, pân’ ce lovesc cu ţeasta bolta cerească. De-acolo, o iau vijelios în jos, sub luna răsărind în ultimul pătrar, şi aterizez pe-o saltea gonfla-bilă, pusă din vreme deasupra unei canapele Bidermayer, ca să calmeze şocul gravitaţio-nal. Închid ochii, ca să iau aer, şi zâmbesc ga-leş unei idei care-mi fulgeră prin cap, înain-tea presupusului final catastrofal. Plâng ud în ploaie, plâns terapeutic. Sporesc slaba umidi-tate pe metrul pătrat şi mă trec toate apele ce spală - din păcate memoria acestui pământ strămoşesc. Refuz baia pentru a economisi li-chidul vital. Cumpăr pistol de jucărie şi, cu o salubră obrăznicie, îi înfrunt pe cei ce nu pun limită la prostie. Înghit formol pe stomacul gol, ca să dezinfectez terne organe interne.

23. Sfios mai cade cuvântu-n pagină. Tre-mură niţel pân’ se fixează, apoi ajunge repe-de în paragină, căci nimeni nu mai vrea să-l citească. Oamenii - luaţi cu treburile lor - au uitat cine îi este mamă şi cine l-a cetluit în-tre inerte coperte. Acum a venit vremea s-o şteargă ştrengăreşte către vreo vatră cultura-lă, ca să obţină indicii certe despre cei care îl ţin prizonier şi despre prejudiciile acestei penitenţe fatale. Printre lacrimi amare şi în-

ghiţituri greţoase se întrezăreşte un punct de vedere învederat: unora nu le place să-l ofere ca pe-un nud de Bălaşa, clamând dreptul la pudoare, dar şi la o frizură fistichie pe Munte-le lui Venus. Ce zici de asta, domnule (doam-nă) scriitor (scriitoare) de astăzi? De ce le permiteţi fanaticilor pretorieni să-ntemniţe-ze în celula filelor cuvintele măiastre venite din bătrâni? Dacă altfel nu se poate, o să caut grabnică rezolvare la Tribunalul Universal. Găsesc eu adresa în cartea de telefoane şi-o să le-o spun verde-n faţă: „Eu, cuvântul de la Dumnezeu, dau în judecată pe furii care m-au întemniţat într-o carte cu scoarţe groase, în loc să mă lase să zbor pe buzele drăgăstoa-se ale tuturor trăitorilor, de la tinereţe pân’ la bătrâneţe, şi să salvez ideea de libertate. Jur că „o să joc” de-acum încolo cu mai mult cre-ier în conflictul cu sinistrul ministru penal, tocmai fiindcă nu sunt decât o sărmană vorbă insomniacă. Rămân a voastră şi semnez, ca să vă, ca să te, ca să mă salvez eu, o umilă voca-bulă, în stare să străpungă marele zid comu-nicaţional al tăcerii de moarte şi de aur.”

24. De când am plecat de-acasă, apa a-n-gheţat în găleată, ciutura s-a spart în zeci de obezi, iar iarba din ogradă s-a gălbejit din tea-

20 21

mă de singurătate. Doar dorul-dor, cum este el „veşnic tânăr şi pribeag”, a rămas spânzu-rat într-o ulucă. E-he-hei ! Când trăia tata, aici era gard zdravăn, zburdau iezi şi miei, dar acum s-a ales praful de ei, şi de stăpânul lor, până şi de dudul rotat dinspre Petrache, care, vara, ningea cu dude negre. Cine nu ştie, acela nu crede, dar s-a întâmplat chiar aşa. Din vârful său înalt, am urmărit înfricoşaţi grozava Bătălie de la Calafat, din cel de-al doilea … mondial. Copii fiind, urcam în dud cum sui dealul, căci eram uşori şi ne-ndoiam ca pisica. Ne cocoţam pe ramul de sus - de ne treceau fiori - şi, fără să ştim, deveneam jur-nalişti imparţiali de război. Printre bubuituri şi trasoare, dădeam din cap a jale şi mulţu-meam Cerului că pe la noi, la zece kilometri depărtare, lumina doar puzderia de stele. Acum, nici taica de vizavi, care sădise arbo-rele, nu mai este. Câţi morţi, atâtea persoane oneste! Vecinul Tache a-mbătrânit, iar Petre al Stanei poartă tichie, s-a cam dilit şi suferă de bulimie. Toate curg cum se vede prin spăr-tura din poartă, roata gândurilor se-nvârte agale, ca să băgăm de seamă gradul avansat de degradare în care ne aflăm, fără nicio de-rogare legală de la autorităţile în drept, şi pe pe cale de disoluţie.

25. Muştiuc de furtun căzut în brazda udă. Fulguială de petale sub zarzări în floa-re. Cântec răzbătător de cuc în livada vecină. Câine buimac, schelălăind cu glasul împru-mutat de la seamănul lui de curând decedat. Galinacee cotcodăcind în aşteptarea cuţitului care le vine de hac. Vite rumegând leneş cu limbi îmbăloşate. Potop de pălămidă, urzici şi nalbă, din care iese la iveală scama sclipi-toare de pe creierul fără sinapse, de unde, prin fiece fisură, răsar amintiri false.

26. Nu uit mirosul de brad, cea mai fru-moasă amintire de Crăciun, nici stâlpul de telegraf ce susţinea cuibul de barză cu pui golaşi, nici speranţa ca vis cu ochii larg des-chişi. Din surcelele lui înnegrite, o rândunică îşi construieşte altul. Gureşa pasăre duce gă-teje în cioculeţ, le mestecă meticulos cu apă şi lut, apoi le lasă să se usuce la soare. Cuibul dăinuie sub altă înfăţişare, după cum nici-odată n-o să dispară nici duhul alor mei, ce apare, la ceas crepuscular, înăbuşindu-mă de emoţie, când păşesc posac prin ograda aban-donată dar nedeposedată de memorie.

27. Ne temem de muncă, de liniştea nop-ţilor târzii, iar de mila ca insultă ne e ruşine,

22 23

ca şi de cartea care ne poate citi ea pe noi, Arar ne asumăm vreun risc, am învăţat să fugim de probleme, strecurăm printre dinţi vorba turcită „aferim”, dar slobozim destul de des câte o straşnică sudalmă străbună. Mergem înainte doar când din spate ne mână vânt sau ne-ameninţă ape turbate, iar pe la mijloc ne-nlănţuie vreo mână de fată.

28. Prins între reaua realitate şi greaţa existenţială, psihanalizez etapa fotbalistică, după care poftesc să-mi văd dosul făr’ de oglindă, însă dau greş.

29. Mămăliga se răceşte-n tindă, în timp ce foamea tinde să se-ntindă, iar inima să se-nmoaie. Observ că şi oamenii tind să se-mpuţineze, lăsând mai mult loc pentru animale. Fiindcă adevărul e o minciună ne-descoperită încă, mă arunc spontan în pre-zent şi, cu el în braţe, dau peste un paznic vigilent, care tinde să mă-nhaţe, zicând că niciodată n-a fost ca să nu fie cumva.

30. N-am vrut să zic, am vrut să spun că urcăm în trepte, cu paşi timizi, către Marele Anonim. Am ajuns pe spiţa cea mai de jos a înaltei societăţi, unde căsătoria se străduieş-

te să devină a opta minune a lumii. Cu vrute şi nevrute, fireşte că nu vom câştiga absolu-tamente nicio iotă, atâta timp cât nu găsim rime la Terente şi Bute, confundăm cavalerii cu canaliile şi Ferentarii cu Primăverii sau Băneasa. Ca nişte câini negri-n cerul gurii, cei care au putut pot în continuare să nu ne lipsească, precum martie în post, bacşişul la români şi-şi propun să-şi trăiască cu emfază viaţa la mâna întâi, până la ultimul limes, iar nouă să nu ne rămână decât şansa mielului de Paşte sau a porcului de Crăciun.

31. Soţia care-şi pierde soţul devine văda-nă, căutându-şi fericirea în fantezie. Deocam-dată. Copilul care-şi pierde mama ajunge orfan de mamă. Numai fiinţa care-şi pierde odrasla nu se numeşte în niciun fel, e discriminată. Ea-şi macină calvarul mărunţel şi-n van.

32. Deşi oamenii seamănă mult între ei, poveştile lor sunt unice. Opresaţi de căldu-ră, trec ţărani cocârjaţi cu sapa-n spinare, ca să-şi plătească cu truda trupului pâinea de la gură. Merg unul după altul, ca la defilare. Cocoşul cântă duios, dar surzi sunt înotătorii în negură. Nu-l aud nici broscuţele burgheze, care nu stau pe gânduri noaptea, ci pe tocuri

24 25

cui şi dorm la ore matinale.

33. Că se joacă şoarecele cu pisica e voie, nu zic nimica. Că Cerul e plin de minuni, iar Pământul musteşte de legende, e adevărat, fiindcă aşa ni s-au dat. Că dresoarea se iu-beşte în taină cu şarpele preferat, nu-i firesc, dar mintea de vrabie nu-i de comentat. E rău că-n fapt de noapte statuile s-aleg cu nasuri sparte. E un poncif, cum să vă zic, că nou-născuţii au încă buric. Voi credeţi că-i rău, eu cred că-i bine că-s şerpi de dudău, că-i sânge în vine. Se fac eforturi tenace ca o mulţime de oameni şi dobitoace să scape de Judecata ce va să vie, ca să se vorbească mai mult des-pre tichie şi mărgăritar. Ţine de voinţa divină ca cine fuge după doi iepuri deodată să aibă încăpăţânare de măgar, iar iubirea din piept să poată trece râul de hotar cu-n buchet de imortele în mână.

Dacă lupul cu oaia sunt de împăcat, tim-pul e-nainte şi-i de cercetat. Până una alta, hai să ucidem moartea, ca să scăpăm de-o grijă şi să ne ocupăm de trecerea prin parlament a cărţilor de telefoane, a ordinii din spatele haosului, a singurătăţii în doi, a munţilor vră-jiţi de sentimentele strunite de voinţă, a fugii după năluci, a ignoranţei jignite, a slăbiciunii

sexului tare, pe care cercetătorii britanici au descoperit-o în dormitoare.

Cel mai greu de armonizat e spiritul cu trupul în care-i turnat, talpa - cu iarba căl-cată-n picioare, belşugul – cu glasul mut al ochilor apuşi.

34. Viaţa-mi atârnă de-un fir de apă cura-tă, dar unde să-l găsesc ? Să-l caut într-o altă planetă, să-l dibuiesc într-o lacrimă, cu care aş putea fuziona, la nevoie, aş desaliniza-o, obţinând lichidul vital şi, başca, sarea trebu-itoare. Odată rezolvată spinoasa problemă a binelui care o duce rău, mi-aş ridica o căsu-ţă la curte, cu vedere la şosea naţională, de unde să plonjez, spontan, în curtea unei Ne-fertiti fiţoase, nesedusă încă pe săturate.

Dintr-un plop aş vedea tot teatrul ce se joacă în mica aşezare: ce surpriză bine lucrată are Tanţa pe-nserate, în cursul unei neaştep-tate iubiri-abandon, pe cine blestemă muie-rea când bărbatul îşi uzează prematur putin-ţa din pantalon, din ce trăieşte hoţul fugit din puşcărie, sfidând justiţia oarbă, şi altele ase-menea, pe care oamenii să le soarbă din pri-viri în gazeta vorbită de ştiri locale. Apoi aş încasa, lună de lună, taxa de radio şi-aş vieţui în comună până la ultima răsuflare, galopând

26 27

pe uliţe desfundate, călare pe-un cal galonat, ca să descopăr stropul de sfinţenie din fiecare roabă a Domnului şi să mă distrez într-un rai total remaniat, fugind de pastilele de slăbire din dragoste, de răspundere şi folosind trata-mentele numite, popular, „cuie de coşciug”.

35. De când cu femeia şi iar femeia, am aflat care e cheia. Ştiu, desigur, puţin, de pil-dă că cel mai bine merge cu vin, şi-am învăţat salutul ce circulă prin ginecee: „Bună seara, fată, bună dimineaţa, femeie!”

36. Poetul e un om ca toţi ceilalţi, se spu-ne-n lume, dar unul special, creat anume ca să scrie în limba şi literatura sa, în speţă cea română. Se ascunde pe margini de pagini, ca tu să-l citeşti printre rânduri. Nu bate nicio-dată covoare, fiindcă ştie - ca orice copil - că le doare. Fuge de vorbele de prisos din dotare, ca balastul lor să nu-l coboare.

37. Luna intră-n fecioară, iar soarele aprinde voios orizontul. Liniştitor este că nu-i pentru prima oară. Duc mâna la tâmplă şi pun la cale o luptă dreaptă cu nesuferita sudoare de vară. În cumplita jenă financiară, cineva a basculat în oraş un agregat, pe care

autoritatea locală l-a transformat într-un in-solit monument funerar, frecvent vizitat de grobienii farisei, îmbrăcaţi în gioarse sărace. Prin băltoace, lebedele zămislesc tainic ciori cârâitoare, exact în cuibul dintre trestii al unei lumi întoarse pe dos şi aflate pe cale de eviscerare.

38. Mă-nec în somn cu marea la picioare, dar până la ziuă scap într-un lac de sudoa-re. Mă destăinui cui se nimereşte, ca să mă pun la adăpost şi să scap de obsesii malefi-ce. Ca să-mi sporesc elocinţa, scot labele din târlici, mi le sprijin de perete, dând liber le-nii, cu toată umilinţa. Odihnă americăneas-că, prin care renasc în palma vremii. Închid devreme pleoapele, opresc câteva secunde respiraţia, ca să-mi adun apele revărsate sub genele arcuite. Relaxare yoghină. Nu stau pe scaun, pentru că mă feresc de hemoroizi. Bag picioarele-n tină, fac la fel cu mâinile. Tera-pie naturistă. Orice opţiune are un preţ. Fug într-un gând, tocmai când uşa scânceşte pre-lung. Trăiesc graţia unei stări de catalepsie şi dulcea senzaţie că nu mi-am plătit la timp cotizaţia. Dau drumul carului de gânduri, nă-vală, şi anxietatea nesfârşitei tranziţii mă do-boară. Visez la o agricultură curată, ca dinţii

28 29

fără gură spurcată, dar până atunci urmează taxa pe aer. Ca factor catalizator de energie pentru fiece fraier, cred c-ar fi mai bună şi o minciună mare cât China şi India împreună.

39. Am suflet, dar îl văd cum moare. Nu mă fericeşte nicio delăsare. Aura din jurul ca-pului o ascund c-o basma, fiindcă ştiu că ni-ciun bine nu scapă nepedepsit, mai devreme ori mai strâmb. Păşesc printre pomi, calc pe frunze moarte. Mai este mult până departe. În noapte se-ncropeşte o poezie. Încremenesc în timp. Nu vreau să fac ce-mi sfârâie-n scăfârlie. Sap o groapă şi cad în ea. Îmi amintesc că pri-ma regulă de a ieşi este să încetez a mai săpa. Scap de-o scatoalcă din partea unui mardeiaş. Pericolul a crescut oriunde-n oraş. Cad mai re-pede decât gândul în leagăn pe trotuarul care s-a deteriorat simţitor. Degeaba-i tendinţă de renovare, dacă-i costisitor! Să ne dăm gândul pe derdeluşul făcut din nailon sau din ziare. Materiale de acest fel se văd pretutindeni, chiar din avion. Am face o descoperire colosa-lă şi-am reveni cât de puţin la starea naturală cu ceaiul de Ceylon. Asta neapărat! Să facem din hârtie covor şi din oftat – alt tip de asfalt. E nevoie să punem pe roate tehnologii nepolu-ante, să dansăm după o vioară Amatti şi să ne

lecuim încet- încet patimile vieţii cu bicarbo-nat, sare şi oţet. Optez pentru acest panaceu şi învăţ să devin încet, încet ventriloc.

40. Îmi place marea cu schimbătoarea ei culoare, şterg lacrima cu rădăcini amare, mă-nclin în faţa misterului din ou şi în al vorbei ecou. Dulcele şi acrul se pupă-n vâl-toare, trezind instincte vag amorţite. Faceţi ca negura să devină lumină, iar răposaţii să odihnească pe perină cu miros de sulfină.

41. Există viaţă şi-n vis, unde-i liber la in-terzis şi la trăiri greu de prezis. Legea de-acolo – că pravilă există şi-n vis – nu-i departe de cea din realitate. De-i dulce, n-ai cum s-o spulberi ca pe-un fum de ţigară. De-i o dramă ce te-nfi-oară, se ţine minte o viaţă, precum cântecul cu „bobocei şi doruri multe.” Mă-nvaţă cum să evit nocturna spaimă! Suflet cu suferinţă, ia Provi-denţa pe post de noroc şi-o să ai biruinţă!

42. Ploaia huruie-n burlane, mieii se-ncor-nează-n coarne, vântul suflă-n buzunare, în piscine mişcă fese, în van valuri de mirese, în parc, ciotcă de tipese, iar în case, bogat ilumi-nate, „O, Tannenbaum” de copii cântat.

30 31

43. Una, alta, treia, patra - primii fulgi de nea, nostalgic atac la inima mea. Afară, umbre mişcătoare muiate în alb şi larg peisaj hiber-nal. Biroul - ca oul dat cu var - mă cheamă să mă-nchid în el. „Rogu-te, mai aşteaptă niţel!”

44. Dacă nu se exprimă, gândul moare plângând, iar conştiinţa rămâne împovărată. Şi-atunci, agale, în chip de nălucă, vine la mine mama. Poartă batic verde, iar de zis nu zice nici pâs. Stă ca o stană proptită în clanţă. Ce să spună dacă nu e decât o fantasmă care călăto-reşte afară din ea însăşi, vrând numai să vadă ce mai este nou în lipsa şi-n casa sa? Orbit de zorii insidioşi de lapte, mă trezesc buimac: „Ce mai fu şi asta, dragă mamă, de-mi răvăşişi al vieţii rost?!”

45. Când încă mai eram copilul mamei şi scrâşneam din dinţi pe lângă poalele ei, mama mă chema deoparte, îmi lua mâna, mi-o întorcea cu palma-n sus, o cerceta un timp, apoi îmi citea în ea drumul vieţii: „Uite cât de lungi sunt liniile astea şi paralele! Ai să trăieşti ani mulţi, băiete!” Dacă spunea ea, aşa trebuia să fie! Îmi examina cu aten-ţie şi urechile, încheind: „Eşti dac. Romanii le aveau dezlipite”. Ce-mi spunea acum, nu prea

mai credeam, fiindcă tata era roman, mama la fel, iar eu am ieşit dac şi - vorba poetului - „cu soarta asta mă împac”.

46. Mă plimb fără de ţintă-n jos şi-mi zic în gând: „E de prisos”. Mă-ndrept fără de scop în sus, şi frică-mi este de apus. În faţă e un abator. Acum văd clar în viitor …

47. Nu mai este mult şi se duce octom-brie. În drum spre cimitir, noaptea se dizol-vă-n fum. Nu-i pâcla firească de dimineaţă, este ceaţă cu miros de tămâie acum.

48. Trup de brad înalt, curmat de-o ghea-ră-n stomac. Damă de pică, rămasă singurică şi năpădită de nalbă pitică, nu-ţi strică un pic de voinţă politică, pe la mijloc de codri merei sau într-un budoar, unde orice luptă se dă în zadar şi fără prea mult temei.

49. Clipă suspendată, pigmentată cu mi-ros de frunză moartă. Fată gelatinoasă din zonă aburoasă de est, cu ditamai ceşti înfipte intens în torace, din care băiatul vorace bea de se-mbată, pierzându-şi orice sens onest.

50. Dimineaţă de gheaţă, linişte lânoasă

32 33

în mica aşezare. Paşi rari şi apăsaţi pe căra-re, conturbând viaţa pe scurt şi pe sărite, cu fumuri în cap, cu drame aruncate la coş, ca să le ia loc vinul din crame aromate, stropind neobosit apetisanţii caltaboşi.

51. Chelie – fund de farfurie, oportunitate de economie, aeroport făr’ de chirie, piele de mătreaţă pustie, văduvie de păr, floare de măr.

52. Ca ultimă măsură, în banca inimii se mai pot investi câteva sentimente colorate ţi-pător, căci există riscul ca negura să se-nche-ge, acolo, prea gros.

53. Vecinul nu era prost, avea ceva masă cenuşie sub oasele acoperite de chivără tărca-tă. Ştia, de pildă, ca orice mucos, că viaţa este mult prea importantă ca să fie luată în serios.

54. Tot ce este cu susul în jos devine mai haios. Vezi, de-aceea în sărăcie ne destrăbă-lăm generos. De proptit, ne putem propti şi-n adevăr, care are avantajul că nu arde în foc şi nu se dizolvă în alcool.

55. Prin cap îi flutură o rimă ce o deprimă, scurgându-se apoi obscen pe buze balonate

cu colagen. În jur e mai mult decât rumoare, e clamoare. Şi-o fată cu ochii verzi ca o bal-tă stătută de prea multă vară. Iar pe mine, în starea de surescitare care mă doare, mă sca-pără un zâmbet fărâmiţat la gândul că şefu-i cel mai mare hoţ, chiar dacă în tinereţe n-a mâncat cartea, şi la grămada de proşti care-i sănătoasă tun, fapt pentru care cere căciulă ţuguiată. În prezent se dă o luptă colosală cu prostul care are şcoală şi vrea să fie învestit într-o funcţie mare, cel puţin cu maşină la scară, obsesia mai veche a românului frate.

56. Frica este un sentiment controversat. În faţa ei, reacţionezi disperat, agresiv sau te blochezi, ajungând la Spitalul Petru… Groa-zei, adăpostit de nori cenuşii, şubreziţi de in-temperii intermitente şi mângâiat, arareori, de-un soare galben de boală. Şi-atunci să vezi ce pricopseală!

57. A scrie bine seamănă c-o farmacie tă-măduitoare. Vizita unei idei fertile nu doare, ci întăreşte dacă se lipeşte, firesc, de coala de hârtie. A scrie fericeşte, şi greu se renunţă la obicei dacă patinezi uşor pe sentimente.

58. Păstrăm pe noi oarece praf, iar pe opsa-

34 35

sul încălţărilor ducem noroi. Călcăm pe prag şi pe nervii întinşi la maximum, dar ne mângâie gândul la vreo domnişoară mai veche de-o vară, cu părul ca fuiorul, care aşteaptă ca menta bine frecată s-o scape de orice daraveră şi, după ace-ea, să doarmă bine-n pat cu baldachin de muse-lină. Amăgiţi-o cu câte o ditirambă, că-i place să fie minţită, şi daţi-i înainte cu adevărul vostru ocolit de cuvinte, ce face ca fantasmele să viseze la realitatea în care să vă daţi mereu în stambă.

59. Căţelele s-au cuplat cu lupii, pentru că sunt mai buni în culcuş. Când au dat peste niş-te urşi la ei în bârlog, femelele s-au făcut de-a dreptul haimanale şi, după cele păţite pe pie-lea lor, au constatat că-i iubesc şi mai mult, ba chiar cu ardoare. Doar una dintre ele, ţinând morţiş la trecutu-i abstinent, şi-a protejat cu greu fetia, considerată briliant, suferind frec-vent din această pricină pe teme de sincerita-te. Însă în ziua ce-i fusese sortită călcă strâmb în curtea unui cerb superb, căzându-i beche-rului sub copită mai lesne decât credea. Dar nuntă cum se cuvenea nu se mai făcu, pentru că urmă o proastă prestaţie a mirelui, care dădu bir cu fugiţii, iar a doua zi, la tribunalul dobitoacelor, femela depuse un dosar de viol.

60. Prefer să mă minţi că s-a desfiinţat li-mita dintre noi, că satul a fugit în pădure, cu case, cu animale şi cu toate angaralele celelal-te, că viruşii nu mai atacă decisiv, fiindcă mă port cu ei civilizat, nu cum se-ntâmplă când îmi iau nevasta la dărvălit.

61. Mi-e frică de clipă, fiindcă mă varsă în nebuloasa numită viitor, cu întreaga dărăpă-nătură de oase din mine şi din grote, pe care le-am uns cu dor, în trecutul activ şi locvace, când am gonit, în paralel, după fantome şi adevăr. Ca un peşte osândit în undiţă sufăr din pricina locului de care nu pot să mă dez-băr. Amintirile îmi fac bine. Am acolo osemin-tele unui câine păzitor şi-un vişin, acu’ uscat. Sub o cruce beteagă odihneşte popa care m-a botezat. În criptă, sub buruieni, zac părinţii care-mi vorbesc noaptea, cu chip de sfincşi.

62. Balansez între agitaţie şi meditaţie, încercând să dovedesc că banul nu-i agresiv. Şi nici n-are de ce, fiindcă în aceste vremuri de penurie s-a adunat atâta bogăţie şi-i atâ-ta flămânzenie de femeie în sânul flăcăilor danubieni, care şi-au pus inimile pe tava cu dulceaţă a combinaţiilor fără ură. Sfatul meu este să-ţi aştepţi norocul la cotitură. Cu răb-

36 37

dare şi bunătăţi sub lepedeu!

63. Dacă vrem ca Terra să supravieţuias-că în chip de relicvă pilduitoare, să-i oferim şansa de a deveni monument la scară cosmi-că. Ajutându-ne de-un lung curcubeu cu şină trainică spre cer şi ca să scăpăm de ruşine, păcătoşii de noi o să ne mutăm otrava aiurea. Aşa, planeta ce odinioară fusese a noastră va fi vizitată tot de către noi, cu desbăierată vo-inţă, dar numai ca recompensă pentru merite ecologice: „Bună dimineaţa, Pământ albas-tru!” Până atunci, rămâne întrebarea plină de graţie: cum să fac ca să scap de dictatura idio-ţilor şi de dracul? Studiez inervaţia, starea de frenezie şi corectarea privirii poncişe (ca să nu se mai sperie copiii).

64. Geana are genă bună. Gena îi slujeş-te în luptă cu boala, conferindu-i o geană de speranţă.

65. Cred că am să mor în zori, învelit în-tr-un linţoliu de raze trandafirii de lumânare. Voi pluti ca fulgul deasupra Câmpiilor Elizee, căutând locul unde să mă opresc. De-acolo, din larga vale, voi trimite salutări cordiale celor ce vieţuiesc încă în Poiană Mare. În faţă,

nicio buruiană, doar o alee dreaptă străjuită de pini, cu cuiburi de cuci la poale. Pe-aproa-pe, un pârâu, iar alături iat-o şi pe Ana, prie-tena mea din anii de demult. E locul unde-aş-tept s-ating Nirvana, de mână cu ea.

66. N-ai cui să te rogi, ca să n-o-ncurci când lupţi să ţii în frâu himera ce te hăituieş-te, croncănind cobelnic pe la uşi.

67. Fiule născut din iubire şi plăcere, Dom-nul te cere curat la Cer.

68. „O să ţi se confişte ideea înainte de a căpăta formă sonoră”. „Fugi de-aici, domnule, că nu au ei curaj!” „Au ca exemplu Piteştiul, care a dat rezultate notabile, comparabile cu detergentul. Până acum ţi s-a furat visul înari-pat, ţi s-a ademenit binele şi l-au transformat în calvar, ţi s-a luat jumătate din viaţă. Ţi-au lăsat totuşi, în vis, Paradisul, cu flautul care te lasă mut de cuvinte, când priveşti încântat la părul adunat în coc al unei fete fierbinte”.

69. E bună la ceva algebra, de care m-am îndrăgostit lulea? E bună pentru cine nu ştie unde se duce mâncărimea după scărpinat, lu-mina după ce se stinge becul şi pentru cine are

38 39

vocaţia la şters din gros când burta îi e plină de draci. Dar inteligenţa, dar părul de pe piept ajuns mirişte, la ce-s bune ele în vremurile as-tea de restrişte?

70. Sunt gândac gânditor, războinic din fire, muscă insipidă, care pişcă piciorul şi bea laptele vacilor hrănite cu aşchii de arşi-ţă. Când o fi şi-o fi la ales, o să mă opresc la fructul verde pregătit de cules, ca să n-ajung slujitor al lui Onan.

71. Eu sunt robul, tu eşti roaba de cărat pământ. Robul lui Dumnezeu, sclava de roa-bă! Poezie, dulce robie! Românie, dulce poe-zie, mă las robit de tine cu bucurie. Bucurie şi sclavie, speranţă nutrită de vie dorinţă.

72. Pocnesc cuvinte şi ies scântei. Creiere scapăr şi sar idei.

73. Mă doare la umbră, mă seacă la soare, mă doare-n cot şi-n vârf de cătare. Văd via-ţa ca o lumânare ce arde cât seu are, timp în care, rezemat de-o ţeavă, mă bucur ca un câi-ne dând din coadă, dar rămân mut când aflu de ce e cald sângele pierdut din rană: fiindcă-i încins de-o fetişcană cu goangă-n aşternut.

74. O lalea roşie pentru mama, una gal-benă pentru tata, aşa le-am împerecheat. O lumânare pentru fiecare, un strop de lacrimă şi-un pic de vin vărsat în ţărână. Murmur o rugă cu ochii la trandafirii din glastră. Amin!

75. Ca o cocoaşă de paranteză, ca un semn de întrebare, ca o boabă de fasole în liberă plimbare prin oală, aşa-mi apare azi splendida siluetă de odinioară a doamnei în-văţătoare. Mi se năruie credinţa - şi-aşa frân-tă - şi mă opresc resemnat la frontiera unui gând pe cale s-ajungă fum.

76. Dac-ar purta chiloţi şi n-ar fi hoţi – vreau să spun „şmecheri”- oare câinii vagabonzi, aşa flocoşi şi poltroni cum îi ştim, ar scăpa de emas-culare ? În mare suferinţă sunt şi ţapii, dar mai norocoşi. De teamă c-o să intre în programul de castrare, aprigii spărgători de … buci dau gata dintruna chiar vreo cincizeci de căprioare!

77. E linişte printre furnici, şi mira-m-aş să se facă vreo altă mişcare în proxima unita-te de timp. Când vin aici, mie mi-e bine, uit de sfârşitul inevitabil şi de locul în care mi se va odihni şubredul schelet.

40 41

78. Prin parcul lăsat de izbelişte, un om cu taina lui veche, pe care n-are rost să i-o risi-pesc. Lângă el, dulăul tărcat, scăpat de la euta-nasie, cu coada veşnic între picioare. Animalul priveşte mirat la cetăţeanul ieşit în cale şi nu pricepe de ce-i atât de disperat, de vreme ce ronţăie între ţăndări de dinţi un segment de covrig rămas de la cină, iar el nici atâta nu are. Iar de când s-a dat căldură, numitul covrig s-a făcut bun ca un şut zdravăn în fund.

79. Cine sunt eu de fapt? Uneori mi se pare că-s mama, alteori semăn cu tata, iar câ-teodată chiar cu nepoata. „Nasul e sigur al Ma-riei, aşa cum e el, lungueţ şi ascuţit, îşi dă cu părerea o surată, altfel nepăsătoare din fire. Uită-te şi la forma ochilor, care-l dă de gol”. Las şi eu vorbele să se dea rostogol şi spun că mă recunosc în mersul legănat al tatălui, în zâmbetul uşor melancolic, priponit în colţul gurii sale. Dar ca să nu greşesc, vă las pe voi să hotărâţi, prin plebiscit, fiindcă mă-ndrept vertiginos către lumea de-apoi şi n-o să ştiu spune cine-am fost în cea de jos.

80. Daţi-mi curajul celui care vede bine-le-n răul îmbrăcat în haina lui Moş Crăciun şi feriţi-mă de păcat, că ştiu doar câteva cuvin-

te străine, dar înjur bogat româneşte. În rest, doar respect pentru natura divină. Raţele mă-căie pe prund, mai încoace grâul se coace la foc de maci, iar câtorva dobitoace le vine să caşte, c-aşa fac ele dintotdeauna: când nu fată, cas-că. În copaci, e pace. Pe păşune, o oaie cufurită behăie a lehamite. Visez labirinturi ca obsesie a încâlcelii rămasă din ziua când rătăciţii în tranziţie au devenit călăuze prin tranşee, iar lăuzele au început să nu creadă necondiţionat în contracepţie, ci, mai degrabă, în intuiţie.

81. Mi-a revenit râsul perlat, de când m-am mutat din cort la palat. Ţin ochii des-chişi, dar prin noile termopane văd doar ce mişcă prin rămuriş. Nu mai am urechi vii, fac şi febră de când nu mai fac copii, iar cei năs-cuţi nu mai ajung mari. Pe de altă parte, orice noapte e un infern în iatac, deşi se mai gă-sesc sfârcuri arămii şi tari, pe care le însoţesc noaptea prin parc. Şi atât! Murdărit de eşec, e musai să tac, fie-mi-ar de râs vitejia şi casa de copii de piatră, atât de mult visată.

82. Legând somn de somn se leagă de o poezie-ntreagă. Că e veselă ori tristă, e sigur … somnambulistă. Uneori e inspirată de-o Dulcinee din Toboso, de-o fericire netrăită,

42 43

din pricină că se vorbeşte peste tot doar de Ziua femeii, dar de noaptea ei, niciodată.

83. Floare rară de peruzea, iubirea - câtă este - de ce nu se-mparte, ca toţi să ajungă la ea?

84. E vară, caniculă nebună. Ziua se cra-pă, creşte lumină. Vise destrămate, pulbere fină. Regulat, lăptăreasa bate-n uşă. Muşteri-ul, de colo, iritat: „Nu mai iau mătuşă, fiindcă ăştia m-au înţărcat.”

85. Am renunţat demult la intimitate. Ale mele-s toate ale voastre. Pe dezbrăcate! Doar cu adevărul este mai greu şi cu principiile, chiar demodate, care rămân acolo, la locul lor, bine pisate. Bine-i cu păr pe cap, cu brânză-n zer, cu cocote şi cocotier, cu frunze palmate de palmier, dar nu şi cu traiul mizer, cu republi-cile bananiere, cu ficatul fără fiere şi cu varza creaţă din existenţa noastră austeră.

86. Plouă-ntruna-n ţară,/ploaie oportu-nă./Gri de şobolan.//Iarna nu e vară,/cerul tot coboară/spre fine de an.//E pământ sub apă/şi apă la moară/dar nu e minciună/lu-mina de lună.

87. Muşchiul de pe bicepşi creşte,/Di-mitrie-ntinereşte/ Părul de pe cap răreşte,/tatăl lui îmbătrâneşte.//Anii trec, dorinţa-i vie,/şi la deal, şi la câmpie./Doi din trei pen-tru Matei,/şapte capre, doi paşi grei.

88. Hai c-acuma dorm frumos,/când pe faţă când pe dos,/şi-s scorţos//Zici chibrit, văd lumânare,/ îl dau gata din picioare,/nu-s milos.

89. Când nu plouă, bate vânt,/la Poiană. /Frunzele foşnesc descânt, /la Poiană. Vor-besc zi de zi cu-o carte, / la Poiană,//deşi ştiu că nu am parte, /de Poiană.

90. Râde oraşul la soare. Nu mă fericeşte nicio delăsare, iar spaţiul de linişte pe care-l traversez mi-e spart de datul vostru din coa-te, de şiroitul bitterului bavarez, de chicotele voastre cam idioate.

91. Sunt oameni care se ascund sub nu-mele peştelui caracudă. Altora li se zice „omul pădurii”, „omul zăpezii”, „omul păianjen”, „omul de cauciuc”, „omul amfibie”. Mai sunt şi inşi complice cu numele scoase de la nafta-lină. Autorităţile ar face bine să-i găsească şi

44 45

să-i taxeze, chiar dacă n-o să le convină.

92. Pe măsură ce ne civilizăm, pierdem din moralitate. Ne cumpărăm de toate, dar nu şi somnul de noapte. De bine, de rău, cu râsul, cu plânsul, merg mai departe, timp în care îmi mângâi o sprânceană, apoi geană cu geană, constatând că am rămas copilul de al-tădată şi că-s dat în Paşte!

93. În loc de curea, mă-ncing c-o salbă de să-geţi. Vârfurile cauciucate mă mângâie reci. Trec şi peste disconfortul buricului noduros, astfel meşterit şi rămas neschimbat de când a scăpat din mâna celei ce m-a moşit, mândrindu-se cu opera sa, demnă de-un Ciomu modern.

94. Sunt pe lume atâtea incompatibilităţi, câte posibilităţi ca viaţa să existe. De pildă, în rândul elementelor esenţiale, focului nu-i place apa, iar lichidul vital nu face casă bună cu limbile devastatoare ale pârjolului. Incen-diul nu trece prin pământ, dar nici pământul nu-l suportă, fiindcă abia-l ţine sub capac pe cel din adâncul înfiorător al Infernului. Cum este viaţa asta, cum sunt toate rânduite! Mor-ţii cu morţii şi viii cu … viile. Omului cultivat îi repugnă manelele, iar cei ce le-ndrăgesc n-ar

asculta niciodată măcar o singură piesă de Mozart. Secole îi despart pe unii de alţii! Lu-mina se sparge-n întuneric, iar negura nu se simte bine când „izvorăsc lumine”. Nucul nu face prune, după cum izvorul ţuicii bătrâne ignoră nucile uleioase cu coajă de ţestoase.

95. Poemă stoarsă ca o lămâie, ca o ştoarfă scoasă din minţi şi întoarsă pe dos şi pe faţă, în chip de poamă bună de ros făr' de măsele. Întors cu fundu-n sus, scaunul seamănă cu un patru răscrăcănat. Dacă-l rotesc, obţin de patru ori aceeaşi cifră crăcită. „Pe dracu, zice oareci-ne, ce, suntem la teatru”? Cu gâtul în jos, clon-dirul de pe masă se sprijină într-un picior, în formă de os translucid. Deşteptătorul de celu-loid nu funcţionează decât stând cu capul sus, mai rar pe burtă, ca o turtă coaptă-n cuptor.

Mai amintesc de animalele sacrificate-n abatoare şi agăţate-n căngi de tendoanele de la picioare. Dacă plantele ar avea rădăcinile sus, şi-ar lua umezeala din nori şi-ar inhala vapori direct din soare. Înaintând din aproa-pe-n aproape, am văzut şi oameni bătuţi în cap, care sunt în stare să se mândrească că au picioare, şi-atât!

Ajungem să ne închipuim cum ar arăta o lume întreagă aşezată cu josu-n sus. Când o să

46 47

mănânce fasole, omenirea va sufla-n trompe-tă, acoperind întreaga planeta cu sunete fra-grante. Mâinile umanoizilor ar deveni mem-bre inferioare şi ar primi atribuţii absolut interesante, dar pe dos. Apoi, ne-am făli niţel şi cu fundul, ocupându-ne mai cu drag de el, fiindcă ne-am săturat de-atâtea capete pătra-te, păroase sau cel puţin bizare, cărora nu le vine să creadă c-o să cadă odată din vârf.

96. Vorbe deşirate în chip de pilule. Via-ţa este, într-o formulă sintetică, o continuă vânzoleală, de la fecundarea dublei sămânţe inteligente, până la stadiul de păr făcut inele, şi-apoi la cel de neagră fosilă. Revigorant şi revelator cucurigul în zori! Faptul are ase-mănare cu răscolitorul răsărit de soare, săr-bătoare a raţiunii pure. Fiecare dintre noi ne naştem învingător, dar uneori suntem învinşi de dor. Ce folos am că-i dau să mănânce, da-că-n lanţ câinele n-o să latre pe cine vreau eu, umil reprezentant al liniştei urbei pe timp de noapte. Poate că plânge pentru că-l strânge şi-l roade zgarda, iar asta nu-i un lucru de haz. O să spun, fără să mă gudur pe lângă ne-fericitul exemplar tăbăcit la grumaz, că da, îl înţeleg, dar nu-l admir. Înainte de despărţire, îl mai şi asmut de necaz că se lasă prostit în

aşa hal şi mă-ndrept către un azimut corect calculat. Salut voios tuturor bărbaţilor care iubesc fotbalul, femeilor care-i iubesc pe fot-balişti şi succes actului ungerii broaştei cu cheia cea mai potrivită.

97. Poemă în rate, însăilată pe-o pleoapă supradimensionată de ochi turmentat. Nu-i aproape nici o fată, al cărui suflet să-l culeg şi să-l aşez în dulcele stil clasic. N-am mai scă-pat demult o sudalmă, şi nici zăpadă ca vată la pachet n-am mai cumpărat. Kent-ul e ţinut la secret şi-a dispărut de-un an. Grămada spon-tană de lubeniţe tărcate obturează trecerea pe trotuar. Par pui de mistreţi, special pictaţi pentru gustul celor ahtiaţi de aromoterapie. O felie întinsă pe tipsie o săptămână înseam-nă cura perfectă ce te ţine departe de boală.

98. Plină-i lumea de lumina mândrului soare. Fără el, ziua e ca faţa de fată dată cu chinoroz. Mirilor le dau bucuros un sfat: în-grijiţi-vă de lenjeria roz şi de patul plat! Şi de vin, care-i dat să fie băut în doi, pe muzica lui Berlioz.

99. Cântă şi cioara, în croncănitul ei hu-lit de primărie, fiindcă-i lugubru. Fapt pentru

48 49

care, de vreo două ori pe an, cheamă pălări-ile cu pană ca să facă jertfe în rândul negre-lor aripate sau chiar să le stârpească stirpea ciorească, dacă se poate. Pâş! Pâş! Căci faptele necurate nu fac casă bună cu Greenpeace. Cât despre bou, bou a fost şi bou va rămâne, chit că a ajuns de câteva ori la oraş, ca să vadă vechea piaţă centrală. Dacă era şi el măcar bou bălţat, altfel s-ar fi discutat acum, nu l-am mai fi privit cu dispreţ. Eu însă sunt semeţ şi continuu să vorbesc în şarade. După ploaia de noapte, oaia behăie-n poiată. Ar trebui s-o dezbrac de co-joacele în care zace din iarnă, ca să beneficieze de ultraviolete naturale, căci doctoriile luate pe cale orală n-o satisfac. Dacă se sparge gheaţa, o să fie coadă de oi la plajă, pentru că blajinele animale îşi urmează în tăcere antemergătoa-rea şi pe măgar. Dar ce spun eu, iar voi nu-mi daţi ascultare nici când tac? A pătruns şi-n turmă ştiinţa de carte din urmă. Dobitoacele nu mai cer reţete indecent compensate. Se vor lecui cu ceaiuri de sunătoare şi vor sorbi subtil sănătate direct din razele aurii ale soarelui de seară, privind la cocoşul ţanţoş cu gât bombat, care cântă la norii alburii iute trecători.

100. Se vaită pisica pe acoperişul de vi-zavi, dar n-are nevoie fâţa de ajutorul meu.

În patul ei nupţial de pe olană, căptuşit cu-n zăbun gros, caută consolare de la motanul cu mustaţă de gabor punător de burlane, dispus s-o aducă de la stadiul de fată, la cel de ma-mă-mâţă. Ce ţi-e şi cu fauna asta pisicească! Urmând pilda antică a pisicilor din Lesbos, femeile îi pun şi azi într-o dificultate jenantă pe bărbătuşi, când apelează, dezinhibate, la soluţia aflată la … îndelăbuţă. Şi-atunci, înco-ronaţii cotoi îşi ling de zor părul, zicând că-şi dreg frizura mozolită de amor.

101. Ştiu două, dar doar binişor: că mă aflu într-un continuu harţag cu mine însumi şi că vânatul a devenit vânător.

102. E miez de noapte înstelat când gân-durile ies la sfat. Într-un teritoriu pustiu până la vag şi cu mintea în trecutul îndelung detractat, poetul s-aşază în perpetuă deveni-re. În capitalul său dilematic, încă nedat total în vileag, s-au adunat un şir de subiecte, un indubitabil tezaur, din care reiese că talentul e el bun, dar de aur munca e.

103. În martie e momentul potrivit ca primăvara să-şi intre deplin în drepturi, iar sufletul strepezit să se refacă. „Care drep-

50 51

turi?” „Păi, alea câştigate de-a lungul istoriei: câmpul să-nverzească, pomii să-nflorească, rândunicile să sosească, mieii să zburde pe glia strămoşească…” „Şi aşa stau lucrurile în realitate?” „Fireşte că nu este ca-n poveste. Iar tot ce sfidează firescul este contra naturii terestre.”

104. E de mirare cât de bine mă leg de ceva trup şi suflet, din noaptea când am dor-mit numai pe pântec, trăindu-mi fantezia găzduită de pat! Iar uneori, când înserarea pupă întunericul, cuget la copila pe cale de-a naşte un copil şi nu mă pot abţine să transpir subtil la adăpostul unui boschet.

105. Sapă singură sapa, când tragi cu sârg de ea. Ciutura trage zilnic apă din adânc. La răceală, punem pe cineva să ne tragă pe spate şi aşa reuşim să scoatem iubirea din frigider. Bunicul trage din trabuc. De Dragobete, tata ia puşca din perete, ca să tragă către fetele care dansează lasciv. Pentru că nu-i suferea, a tras cu sete şi spre învinşii în alegeri, care-i zâmbeau din afişe, cerşindu-i votul. Când ieşi în parc, tragi câte-o duşcă … de aer curat. Cu flinta trag la ţintă militarii cât de lungă e ziu-lica. Curentul trage la ochii sensibili şi lasă

la farmacie nota de plată nesubvenţionată. Până şi curcubeul trage o cărăruie colorată suind spre cer.

106. Cu vulpea argintie aruncată pe cap, Cosânzeana l-a dat gata pe fiul de împărat. A trecut de mult de Ignat, iar acum stau co-coţat în vârf de pat. Câinele schelăie-n lesă când mângâi o birmaneză pe fesă. Capra-n coşară se bese, dar de asta nimănui n-o să-i pese, fiindcă-s alte interese-n joc, cum ar fi că banul nemuncit e cu noroc. Chiţcăie-n subsol un sobol. Să mă dau jos, să nu mă scol?! Visu-rile dispar în nămol. Un ochi mi-e roşu, altul e gol. Supa chioară fierbe pe plită. Deschid pumnul în care se răsfaţă un cucui. Cui să mă plâng, cui să arăt testimoniul cu fata bătută-n două exemplare? Pe acoperiş, motanul face curte teribilă unei pisici. Ia în mână o floare neprihănită şi fă-ţi-o iubită! Hârâie-ntruna o tuse fudulă, dar omul n-o suge, ci-o scuipă pe gură. Tuse de export semenii mei port. Nu te da-n lături de la cununia cu Sfânta Fecioară, numită Maria. Cam asta-i poezia, calpă filo-zofie, aceştia-s poeţii. Ne naştem unu, uneori doi iar tripleţii apar arar. Unu am fost şi eu, neobservat în timpul războiului de treizeci de ani cu broaştele din zeama de lac.

52 53

107. D-ale carnavalului l-a interesat pe Caragiale, dar noi ne-am grăbit să-i scoatem piesa din manuale, ca să nu ne recunoaştem în personajele sale. De conu’ Iancu ne amin-tim doar la Bienală sau Centenar, când con-statăm cu stupoare că berăriei îi zicem bar, că ţuica o bem din ţoi, berea din pahar, fără a mai avea aceeaşi dulce durere de cap de odinioară. De pe spuma groasă de la buza de halbă cârciumarul de altădată îi cumpăra sal-bă de aur fetei de măritat. Şi azi, barmanul trăieşte pe picior mare şi-i face odraslei con-cediul în Baleare.

108. Văd alb în faţa ochilor, bucurie de iarnă pentru luciul tălpilor.

109. S-a luminat în geam, e dimineaţă. La îndemnul zorilor, îmi mestec trecutele trăiri. Fac frecţie la piciorul de masă, deşi nu-s maseur. Faptă ruşinoasă, turpitudine! Am nepoate, sunt sigur bunic. Iată un pic de certitudine. Văd frunzele copacilor din parc, nu-s orb. Fac mişcare, mă simt adevărat şi ce reconfortant e să dau din membre şi din buric când înghit un rom! De boală-s greţos, dar mă tratez cu mersul pe jos. Ne-aşteaptă alt puhoi de ploi. Nu ştiu ce-o să se-aleagă de

noi, chiriaşii acestui sfânt pământ. Port că-ciulă, sigur nu e vară, dar e vânt. Aud liniştea, sunt singur cuc. Când se deşiră damblaua iu-birii, nu ştiu un' să mă duc, trăiesc o dramă. Mă mlădii, devin trestie gânditoare. Scrâş-nesc roţi de automobile, reacţiile-s împărţi-te: cade cineva în urlătoare sau sunt lucrat pe la spate? Sunt beat pulbere, vâltorit de crivăţ, iar răbdarea milenară n-are de lucru şi scoate la iveală păcate scârbavnice, ce mă lasă rece, ca şi această nestăvilită redundanţă, ce chiar sub ochii mei se petrece.

110. Oportuniştii sunt trădători de ide-aluri, şi asta mă urzică. Nu prea mai avem parte de drepturi importante, aşa că puţină banalitate nu strică. Vorbim despre spirit cu nonşalanţă, fără să ştim că-i divin. Ne-mbătăm zdravăn, în comunitate, cu tequila ori cu basamac de alune, pe care le preţu-im ca pe-o comoară. Beţie de speranţă să fie, căci visurile noastre toate se-ntâlnesc în somn cu noua sosie a lui Bendeac. Dăm şe-filor puteri nelimitate şi iarbă de leac, apoi ne plângem că ne bat pe umăr şi deseori la dos, ca să ne bage-n minţi niscaiva frică de moarte, de pe urma căreia noi ne alegem cu mormântul, iar ei cu coliva. Ei, drăcia dracu-

54 55

lui de divă, de ce-ţi tolerăm vitejeşte sufletul arid şi tot ce nu putem împiedica, zicând cu nădejde: „Facă-se voia Ta de a blestema pe cei ce aruncă mătrăgună peste frumuseţea de care sufletul meu e avid!”

Aştept de-o viaţă-ntreagă adevărul amar despre minciună şi un pic de iubire păgână. Mai nou, las mereu poarta deschisă să intre zădărnicia şi să iasă, pe targă, prostia.

111. Robot am devenit câte puţin în aceşti lungi ani: capitalişti la început, socialişti şi co-munişti mai apoi, pentru ca la senectute să mă ascund în carapacea unui automat desăvârşit, cu care poţi face aproape orice. Însă nici asta nu mă ajută să găsesc un sens acolo unde nu este şi să mă simt împlinit în părăsirea prinsă zdravăn în cui.

112. Nevasta … Nevasta este vestită pe scară, pentru că nu suportă mirosul de car-ne prăjită pe frigară, şi nici de peşte, ceapă ori usturoi. Vecinul de la doi a tăiat un porc, pe care l-a preparat pe palier. De interzis, nu putea să i se interzică, dar problema era cum să scape mai repede de el, de miros. Ţinea fe-reastra mereu deschisă, deşi taxa pe calorie se dovedea a fi prohibitivă. Dar ca să se răz-

bune, consoarta şi-a cumpărat şi ea o găină, pe care a catapultat-o de pe trambulină, pe balcon şi-a adaptat-o, tip-top, la viaţa dela înălţimea unui bloc. Pasărea nu seamănă nici pe departe cu suratele ei de pe sol, deşi în-fulecă grăunţe şi aceeaşi iarbă fragedă, ruptă cu mâna printre alei. Peste un timp, au ieşit din găoace pui drăgălaşi - ce mai încolo-în-coace - pui de oraş! A adus, nu se putea altfel, şi-un cocoş, ca galinaceea să prăsească mai cu temei. De-atunci, gata şi cu ceasornicul de la bunica, care-i mai răsuflat. Cocoşul pe post de ceas sănătos aduce-n bloc un aer ru-ral, fără să se fi demodat. Împintenat cum îl ştim, se cocoşeşte ca totdeauna printre alte găini ca să-şi zică vorba ştiută, căci altfel de lucru nu prea are; poate doar să-şi ciufuleas-că (sic!) consoartele de „n” ori pe zi, făcând să moară de invidie cumetrele de la nişte fe-restre adiacente. Perverse femeile neveste, pe care, de prea multă stagnare, le doare-n spatele … gării!

113. Apăsaţi mai slab pe butoanele mur-dare ale patetismului vostru incontinent, fi-indcă vorbesc cu gândul, iar alături, în stupi-nă, zumzăie ameţitor puzderia de albine şi-i posibil să mă surzească, lipsindu-mă de plă-

56 57

cerea de a auzi de la alţii ce conţine borţosul dosar instrumentat de DNA. Dac-ar ajunge la scăriţă şi nicovală, atunci da scofală! Harnica insectă autohtonă mi-ar deranja auzul mai di-hai decât cele de peste mări şi ţări. Mă ia cu fi-ori, căci speranţa poate muri şi prima, fără ar mai apuca să spun opt şi cu-a brânzei, nouă.

114. Locuiesc la bloc. Cine-a spus că n-am avut noroc de viaţă ticăită şi de lumină albă, care se strecoară de peste tot? Dar cel mai mult mă mulţumeşte instalaţia sanitară ce-mi aduce apa la robinet. Deşi de calitate dubioasă, apa-i dotată cu o însuşire biza-ră dar nespus de preţioasă: când nu cântă, vorbeşte, promiţându-mi deratizarea vec-torului independent. Zilnic se dă muzică la flaşnetă, câteodată chiar şi câte-un concert. Îl ascult înmărmurit, mai încet ori mai tare. Îmi clipoceşte lichidul în cap, îmi şuşoteşte, din când în când se îneacă ori se revarsă cas-cadă, şi-atunci mă asurzeşte, şi teamă mi-i să nu capete Alzheimer, pentru că şi apa are memorie. Privat de gânduri rele trec sub tă-cere faptul că savurez cu plăcere concertul de apartament. Falsa muzichie oferă stimu-lent de dragoste pe recamierul şchiop, fas-cinat de făloşenia fistichie a unei femei fad

fardată. Acţiunea se petrece pe Ceahlău, la înălţimea unui etaj superior, pe salteaua Re-laxa, lungă cât ţi-i gliganul şi lată cât o ţară umflată de realizări. Ajunşi pe chaise-longue în vibraj, cu toată pasiunea salivând pe ei, partenerii oftează-n neştire, acompaniaţi de zgâlţâituri în ritm de bielă, manivelă şi volan. Scapără simţurile, bietele arcuri reu-şesc să ţină bine hangul, pe muiere o apucă clar căpiala, mugind din gâtul întins de gi-rafă, gemetele înfundate se-ngemănează cu pârâitul apei din ţeavă. În asemenea mân-dru întuneric şi-n aspra vânzoleală se con-cep pruncii! Uvertura-i de cele mai multe ori distractivă, dar conţinutul rămâne totdeau-na în grija Domnului. Fiindcă nu pot lungi timpul de frecare a omului de către om, mă străduiesc să-l lărgesc, după care cobor ver-tiginos clapa de la căciuliţa de noapte cu horboţele. Supapa de linişte se închide însă definitiv la aflarea ştirii că Iri se-nsoară, hotărâre irefutabilă! Dar abia acum se mai naşte o problemă: omul trebuie să aibă grijă mare de mireasă, care-i gata să-i scape prin-tre degete, căci iubirea iute se sparge ca o ceaşcă de cafea, în care nu mai eşti dispus nici măcar să ghiceşti motivul. E uşor de tre-cut golul, mai grele-s fiţele fetiţei …

58 59

115. Fii coerent şi ţine-ţi firea, ca să faci faţă remuşcării ce roade lent ori gestului ce taie gândul. Că nu-i pe bani. La fel de lucid întreabă-te cum de ai ajuns atât de pernicios pentru semenii tăi şi totuşi ai atins vârsta asta matusalemică, ce l-ar înfuria chiar şi pe sărmanul Dionis, atât de zaharisit şi onctuos.

116. Organismul cel mai stabilizat este cel mort, emitea cineva un postulat. De ace-ea, te fereşte de muncă şi de răceală, dar şi de F.M.I-ul insensibil la nuanţe, căci terapia lui economică duce la cel mai sigur eşec. Pare pâinea lui Dumnezeu, însă s-a dovedit a fi o blană călduţă pe-un schelet rahitic.

117. Deziluzie avem berechet, iar modes-tia a ajuns a fi infirmitate, pentru ca îndrăz-neţul Bulă să se hlizească pe televizor. E cum-plită situaţia noastră, e un început de sfârşit.

118. Mi se clatină unghiile de la degetele mari ale membrelor inferioare. Se mişcă-n disperare materia cornoasă şi doare - fir-ar să fie - doare, de-mi vine să-mi iau coada în-tre picioare şi s-o pornesc iute spre farmacie. Constat cu stupoare acelaşi proces de degra-dare şi la mâini. Se smintesc şi dinţii, care o

să iasă din cavitatea lor, precum uscatele se-minţe de floare din capitel. Trag de ei în răs-păr, dar dorul mă seacă. Ridic privirea în gol şi rezolv problema pe termen scurt, căci în-tâlnesc rochia scurtă a unui model. Brusc îmi trece prin cap ideea de a face din dinţi clape de acordeon, cu care să cânt şi să seduc ma-nechinul tras prin inel. Mare chin! Dar asta-i tema, să trag măcar un folos, deşi sunt con-ştient că niciodată n-o să-l întrec pe Budală, căci n-am harul său şi nici un ton corect. Iar când unghiile mi se vor dezlipi de tot, le voi pili şi-o să le zic solzi. Cu douăzeci de solzi-şori, poţi cânta o viaţă, trezind puzderie de emoţii oscilante şi ondulatorii, pe scena din Crângul Morii, iar, pe deasupra, te alegi şi cu-n purcoi de verzişori.

119. Dorel era tontul satului. Prostia se ţi-nea de el precum căpuşa de măgar. Timid de felul lui, măcar se vindecase mai devreme de această maladie, iar pe la scăpătatul soarelui, îşi uşura băşica jubiliară pe uşorul uşii de la intrarea în casă, după care, mulţumit, trăgea repede drugul ce scârţia ruginit. Aşa îşi ducea traiul zilnic, iar mama lui, Lisandra, Dumne-zeu s-o ierte de păcate, se supăra foc, fiindcă dăduse peste sine o astfel de pacoste, fapt pen-

60 61

tru care îl certa cu brutalitate: „A ba, băiete, fir-ai să fii, aici îţi găsişi să te p...i? Nu te-ar mai suferi pământul pe care calci, porc de câine ce eşti, că nu mai ştiu ce să mă fac cu tine când mi te pui de-a curmeziş! Mâncate-ar benga să te mănânce cu furca de lemn, după ce te-o strân-ge de beregată, că nu-ţi pasă nici de mamă, nici de tată şi te scapi pe unde te-apucă!” Biata femeie blestema cu năduf, ca să-şi arate re-volta de mamă, dar nătăfleţul de el, ridicat în picioare, îşi mângâia cu privirea viermişorul, scuturându-l pe prag, ca să risipească dilema dacă are sau n-are vreun rost făloşenia aceea îmbăloşată.

Când a crescut mare, blegul Dorel a luat darul beţiei şi, împreună cu nevasta lui în floare, în nopţi euforizante, printre ah-uri molipsitoare, au plămădit, la înghesuială şi întâmplare, doi băieţei. Mamă, ce tată tare! Dar, din nefericire, primul dintre ei nu s-a ridicat niciodată din patul unde picta ca ni-meni altul, iar la douăzeci de ani, când ajun-sese un artist bine cotat, a dat ortul popii. În urma artistului autodidact au rămas o mul-ţime de tablouri şi un surâs superior. Nici ce-lălalt fiu n-a ieşit mai breaz: n-aude, nu vede, rupe doar câteva vorbe, în schimb se mişcă precum un spârnel. Când i-a venit sorocul

la însurătoare, în colivia lui a intrat o fată puţin dezavantajată de soartă şi ea. Iar din prea plinul iubirii lor, a rezultat o copilă fru-moasă, cu vorbă mlădioasă şi îmbelşugată. De-atâta bucurie de bunic, Dorel a ajuns fu-mător înrăit şi, în continuare, bea de stingea din clondirul ascuns sub pat. Doar statul cel milostiv îl mai ţinea în spate, cu ajutoare, vai de păcatele lui de trândav! Acu’ e bolnav pe moarte, şi muierea se prăpădeşte de plâns: „Barem să fi mai trăit şi el un pic, ca să-şi vadă nepoata mare”, zicea în disperare de cauză nevasta, într-o mică pauză de jelanie. „Stăi, soro, că încă nu să prăpădi!” se băgă în vorbă coana Miţa, iar altă surată tălmăci cam aşa tâlcul celor auzite: „Păi, tocmai asta este, că femeii i-ar cădea foarte bine să scape mai repede de el, dar nu vrea s-o spună pe şleau „că nu dă cum se cuvine.” Şi iată cum Dorel devine nemuritor prin murire, cum e cazul la eroi. Bucuraţi-vă, oameni buni, c-am înfrânt nemernicia din noi!

120. „Iubiţi-vă pe tunuri!” ne îndeam-nă un poet cu multe fumuri în cap, deşi bă-nuiesc că nu-i comod să stăpâneşti un trup aţâţat pe-un afet de tun: nici pe tanc, nici în pod, nici pe prag, nici pe-o ţeavă, (repede, că

62 63

se-n-torc ai tăi de la Nonstop), nici pe bom-beu de bocanc, nici pe turnuri de castel, unde ţi-arunci hainele care mai mult dezbracă. Aş zice că-i mai propice pe harta României Mari, pe biroul privat, pe delta fără ţânţari, unde să te debarasezi, în tihnă, de şal şi şalvari, sa-vurând deliciosul miros de mosc. Sex la locul de muncă, pe post cu blonda ce face foarte bine lucruri simple, risipind variile anxietăţi matinale de pe câmpul ei de luptă. Te duce cu gândul la alea toate. Sex cu telefon fix sau mobil, sex mercantil. Prima oară-i mai greu, pe urmă merge ca pe roate. De ce zâmbeşti, ce te frământă? Dacă iubeşti fără zăplaz, ajungi şi până-n Curile sau în alte exotisme, unde se cultivă cucurbitacee şi se dezvoltă programul de ştergere a reputaţiei pătate, cu sare grunjată. Iubiţi-vă şi pe cuptoare, dar nu uitaţi să daţi e.mail-uri premergătoare, prin care să vă scoateţi reciproc din sărite cu vor-be deşucheate, în stare să resuscite instincte-le stigmatizate şi să stingă mulţimea de focuri uitate. Dacă sunteţi bântuiţi de ambiţii inte-lectuale, iubiţi, rogu-vă, multele prostituate adunate în Târgşor. Într-un superb buchet de vin, iubiţi-vă-n secret cu delicioasele neves-te din Windsor, că-s vesele şi-i de-a dreptul divin, şarmant şi fecund. Iubiţi, iubiţi, iubiţi

fără conjur şi s-aveţi parte măcar de-un happy hour de miere. La un pahar de bere poţi aburi o straşnică muiere, privind-o în crucea ochi-lor ameţiţi, cu dorinţa fermă de a descoperi ruptura dintre existenţă şi esenţă şi gândurile adumbrite ale târfuliţei de vizavi.

121. Sex pe roţi până la capăt de … limită pentru toţi. Bombate neapărat în faţă şi-n dos, femei în ochii cărora sălăşluiesc suflete goale aşteaptă încolonate să intre în caravana destinelor spulberate. Sex pe roţi pentru groşii la pungă mereu norocoşi, grăbind s-ajungă la mult râvnita strungă. Mai au timp să-şi arunce priviri încrucişate peste semeseuri, dar nu-şi slăbesc interesul pentru posterior şi carminul gurii. Încă-nvelită-n liane, prima dintre Eve se mlădie salcie, urcă uşure scara de dreve şi s-aşază varză pe banchetă, lângă un Andrii Popa cu piept flauşat, căruia-i şuşoteşte şerpeşte: „Vreau să mă faci fericită, că poţi.” Şi fără să-i pese de nimeni şi nimic, chiţcăie ca să testeze reacţia părţii adverse, percepută de la început ca fals inamic. Comedia începe să devină hazlie, de vină fiind femeia. Invidioasă, următoarea farfuză, trecută bine prin viaţă, meditează cu capul aplecat spre poalele goale: „Fericită

64 65

doar în mintea ta de ştoarfă expertă, dar tu tot rămâi ceea ce eşti: o fâşneaţă lungă-n picioare, care n-a aflat că beatitudinea nu se bea, ci-i doar un val, o pasageră stare de bine, în care ai timp să te abaţi de la temă şi să-ţi potriveşti sentimentele cu interesele în plan local.”

122. Zi că n-o să se pună praful pe port-moneu, că nu vom mai bea lacrimi din pahare până la naşterea viitoare, că ce este la vedere găseşti şi sub lepedeu, că n-om mai mânca pizze cu pipiţe, că niciodată n-o să aflu de ce duşmanii nu-mi sunt prieteni, iar capul nu mai are nevoie de piepteni, de ce când văd o fustă cu paşi de felină adormită îmi pierd instantaneu orice control şi mi-i teamă să nu dau rasol cu o replică repede risipită.Şi mă mai înteb, Supremule Văzător, de ce când e să iau, mă-nfig la toate, dar când să dau, doar dau din coate, în căutarea plăcerii netrăite.

123. Oricât ţi-ai dori, nu poţi să-ţi faci casă-n soare, fără să pieri instantaneu. De-ocamdată, mă străduiesc să-nsor un flăcău tomnatic cu maşina de scris Olivetti, cu care el trăieşte demult într-un cort pământesc. Dar băiatul se plânge că-n eterna şi fascinan-

ta ţară dunăreană casă modestă de piatră se obţine pe pile şi costă cât un palat ţigănesc. Iată de ce furia se hrăneşte din ea însăşi: pentru că i se cere să fie ce nu poate, nu ce vrea. Bine ar fi ca cinstea să se cumpere şi să se transmită prin testament, pentru că aşa ar avea tot omul o şansă.

Un vis mai uşor de transformat în pal-pabilă realitate ar fi să ţi-o construieşti din gumă de mestecat. Nu, fără glumă! Casă ca scoasă din paradis! Nu-ţi trebuie vocaţie de arhitect, ci doar o imaginaţie prodigioasă. Dar ştiu că tu tânjeşti după cealaltă oportu-nitate, fapt pentru care vei muri cu regretul. Măcar pe cea din gumă o poţi avea în serie şi chiar admira în expoziţie. Dacă pui leu lângă leu, poate că într-o viaţă de om strângi de-un acoperământ sub soare, cu prăvălie cu scară, cu grădină prididită de flori şi podidită de al-bine care să se pupe cu margarete, luându-le mătreaţa şi nevoile de pe cap. Asta-i casă ca lacrimă a timpului şi a trudei. O întreprinde-re temerară este să-ţi faci casă cu fătuce goale în fereastră. Încasezi euroi necuraţi, îi aduni cu-n măturoi şi-i bagi în pereţi rezistenţi la ger, ploi şi vânt. Prin urmare, casă de locuit sub soare, aici pe pământ, se poate doar dacă dai tare din mâini şi din picioare. Doar aşa o

66 67

să ai lei costelivi şi dolari grei pentru o locu-inţă cu Maica Domnului în ea.

124. În noaptea trecută am călătorit în Rai. Deşi rupt de realitatea din zonă, am constatat că-i tare frumos pe-acolo! M-am întâlnit - cum mă vezi şi cum te văd - cu taica Noe, cu nea Mardare, cu bădica Troian, cu Sfântul Sisoe, dar şi cu nişte hetaire cu buze largi, împodo-bite cu toate graţiile, spălate de turpitudini, tocmai aflate în pauză licită de toaletă. Pră-păd! Şi eu care le credeam ajunse în smârcuri-le Infernului! La întrebarea cum de se află pe acea clină de colină, într-un loc atât de invidi-at, mi-au replicat, in corpore, printr-un surâs tras la ştanţă şi aproape neterminat. „Ne-au gratulat pentru că în viaţa pământeană nu ne-am dedat la preacurvie”. Pe loc, am simţit cum mă-nvăluie deodată mai vechea mea idiosin-crasie: „Măi, fir-ar să fie, astea-s neprihănite ori mintea mea nu-mi mai încape în măciulie? Mie-mi miroase aici a pute”. Spumoasa idee o prinde din zbor un oltean licăit, cu gură rotun-dă şi tare-n măsele, care doarme pe sol şi vor-beşte, pe rupte, cu „fa”: „Da, domnule, pentru că n-au fost de nimeni curtate.” Şi-atunci, sfă-tuindu-mă cu veritabilele frumuseţi naturale, în numele tuturor suspiciunilor moarte, eram

înclinat să-i dau dreptate, taman când mă pre-găteam să glăsuiesc: „Asta spuneţi-o lui Mutu, la Verona, fiindcă având ţâmburuşuri zbur-dalnice şi ţâţâindu-le târtiţa în focul patimii, nu se poate să nu fi călcat pe bec. Ţi-o poate confirma orice zevzec sau păsăruică, înainte de a-şi muta cuibul şi a se duce după vreun cuc, dornică de trepidaţii carnale şi de gemete şoptite. Întrebându-mă unde a înţărcat mutu iapa, închei de zor spinoasa problemă, pentru că invidia e pregătită să-mi franjureze şubre-da veracitate. De-aia panta rei în complicitate cu o mulţime de angarale şi idei.

125. Adulmec cum zorile spală întune-ricul şi lasă cerul la fel de curat cum a fost el făcut la început, şi, în loc să exult, mă în-căpăţânez să nu pier până ce nu cânt pentru îngerii din mine cântecele necântate încă, dând dracului această viaţă, fără pic de sare şi piper în ea.

126. Vorbitorul de la microfon se sperie când regizorul ridică volumul la ton, troscă-ind ca o piatră lovind în oblon. Afară cerul e vânăt, norii scapără scântei, iar vântul săr-man răsuflă ca după o cursă de maraton. E ţara unde briza n-a evoluat niciodată la sta-

68 69

diul de vijelie, vuvuzela vindecă durerea de cap, iar mărul îl culegem din părul lui Adam. Şi toate acestea pentru că n-am depins de primărie, iar timpul liber ni-i mereu ocupat. Hai să nu zvârlim cu farfurii în limbile ascu-ţite, să aşteptăm know-haw-ul neemasculat şi să aflăm cine a aruncat sarea în mare, ca astăzi să facem mai iute sarmale.

127. Când mă pornesc, mă opresc obosit, dar nu mă las pân’ ce nu mă satur de vorbă. Şi nici nu mă încovoi ca ceilalţi veterani, cărora cariera le-a mâncat din ani, dar cu toate astea s-au predat vioi, cu pensia-n braţe. Sunt unic şi încă bărbat, spre deosebire de alţii care, din joi în Paşte, au trăiri de muiere şi, cu neador-mită nepăsare, calcă în străchini tradiţionale, ca nu cumva să se abată de la calea cea dreaptă. Când plec de-acasă, hălăduiesc făr’ de reper şi uit să mă-ntorc, căci bătrâneţea le-ncurcă pe toate. Umbrit de nelinişti şi copleşit de între-bări uitate, mă dumiresc doar când desluşesc lumina de sus pe chipul unui om în etate.

128. Doamne, ce de flori, ce de culori! Le rup din parcuri nişte hoţi, le pun pe mormin-te în chip de flori sfinte. Comerţul cu astfel de flori e în floare, cum s-ar zice, căci nu-i cos-

tă nimic, iar pe deasupra îşi fac şi-un pic de datorie din partea fantomelor fostelor iubite faţă de cei plecaţi în veşnicie. Baftă celor pri-copsiţi cu morţi şi succes câinilor care, după ce le repausează stăpânul, leapădă zgarda şi devin ei însăşi proprietari în ogradă. Râsul dracului! Paznicule dragă, ştiu că nu te bucuri să-ţi crească ciucuri în barbă. Te dai după gard şi priveşti la gânduri ce-ţi fulgeră-n cap şi-ţi sar printre copaci. Fiind mata manta de vreme rea, aştepţi blând să vină la tine cine o vrea. Se mai întâmplă şi să oboseşti în postul de gardă, când oarecine te tratează cu ţuică fiartă, asezonată cu piper şi gutuie, dar tot îl vezi pe tarat cum vine în dorul lelii, cu chip pământiu, cum ia floare cu floare de pe mor-mântul tatălui tău şi le aşeză pe alt acoperă-mânt sepulcral, Unde ţi-s atunci îngerii de pază, de ce bat câmpii? Nu se întrevede nicio rază de ieşire din impas, pentru că şi proştii au, la rândul lor, proşti, care-s şi mai proştii. Nu se naşte niciun fir de speranţă în dolce stil nuovo pentru maicile de la mănăstire, care-şi schimbă resorturile patului, fiindcă nu mai fac faţă dracului.

129. Mă mir că-i atâta tăcere-n cimitir, tocmai când o fanfară îmi cântă de ducă şi nu

70 71

ştiu cum se face că-mi văd tibia şi peroneul devenind arşice bune de joacă pentru copiii de cartier din viitor. Deocamdată, stau frumos aşezate pe-o placă mozaicată, aşteptând lângă această cruce, lângă această muşcată scăpată din mâna unei umbre umblătoare din Furăcei. Mă-ngrijorează soarta acestor oscioare, care la vremea lor n-au ştiut cum să trăiască, dar au murit drept, aici în ţara care se termină unde începe logica elementară şi unde, ori-cum, a învins democraţia de larg consum.

130. Suflet stingher, vino la mine-n pustie, pe aripi de poezie! Vino pe lună plină, când suspină o mandolină, secondată-n lac de vo-cea gravă a unui brotac! Vino cu luna, ca să-mi astupi văgăuna din suflet, cu toate că două sin-gurătăţi fac mai puţin decât una.

131. Nu ca să moară se bagă musca-n lap-te, ci ca să se pună în evidenţă, prin contrast de culoare. Mustind de-un val de noroc, bru-neta Mona străluceşte, se cară-n automobile de lux, în care aerul nu fierbe ca apa-n cazan, iar aerisirea-i ridică creasta frezei din creştet. Şi tocmai când n-avea de gând să moară de fericire, a venit ordin de sus să fie dată afară Amară soartă!

132. Şolduri rotunde, mers legănat, foş-net de unde, bătaie de cap.

133. Numai amatori să se găsească, căci iubirea fără zăbală s-a scos la vânzare. Iubire străină, iubire băştinaşă, numai fără poticni-re să fie, pură să fie, şi, dacă se poate, cât de cât adevărată. Cer prea mult? Iubire, marotă moartă, tăcere polifonică, noroc rar şi ieftin, caută-mă ca să te găsesc „pe-aceeaşi etajeră” sau ulicioară. Unde eşti, te-ascunzi în spatele căror fereşti?

134. Înainte de a sosi trenul, privim cea-sul. Ne interesează timpul, rămasul, şi cui îi va bate clopotul morţii. Înainte de a intra în casă, căutăm broasca cu cheia sorţii. Altfel procedează hoţii, care preferă să escaladeze fereastra. Dacă pe uşă şi fereastră intră aer, de ce n-ar avea succes şi pungaşul cel mai fraier? Urmând aceeaşi logică implacabilă, de ce n-ar trăi omul fără apă, n-ar exista flu-turi fără aripi, turnuri fără steaguri, mormin-te fără gropi, copaci fără crengi, papagali şi clopote fără limbă.

135. Pe raftul din sufragerie, o scrumi-eră de cristal, şi-n loc de ţigară, o clepsidră,

72 73

chinuindu-se să măsoare fumul din furnal. Ne aflăm în era noastră, dar pe-aproape mai mişună nişte sclave ligave, fără consistenţă materială, simple iluzii, epave zărghite cu apucături hulpave, care mi s-au aciuit în su-flet şi-mi joacă-joacă infernal câte o rumbă pe cuget. În ciorba din gamelă, o goangă tem-belă. Vinovată de greşeala fatală, i se opreşte în gât mâncăciosului, ca o pedeapsă paralelă şi nedisimulată.

136. O zi într-un apartament străin e mult, dar e şi puţin. Şi e greu. Pe ger, acolo poţi să-ngheţi, cum e cazul bieţilor oameni beţi, în nopţi târzii, prin boscheţi, prin gări şi trenuri de călători posace, unde blatiştii susţin că legitimaţiile lor de călătorie se află la controloare-n fund. Insuportabil e şi prin marfare cu petrol şi dobitoace duse la aba-toare, cu fluierături la drumul mare şi spec-tatori pe peroane, care nu-şi reprimă impaci-enţa, cu lumini de sfeşnice izvorând din hăuri de tuneluri şi intestine de rocă, risipindu-se printre copaci despuiaţi ori înveşmântaţi în verde veşnic, pe care profitomanii îi doboară într-o veselie, ca să-şi ridice castele o mie.

137. Mai sunt destule de făcut, chiar după

ce totul s-a terminat: un copil de născut, o fe-meie de devenit bărbat sau de inventat sarea tămăduirii universale. Murim însă tot mai mulţi de neputinţă ori de dorul de şale şi nu-mim asta o mare biruinţă. De aceea, e nevoie de un nou om, mai rezistent, căci cel făcut de Dumnezeu le pare depăşit unor smintiţi con-ducători de state. Nu-i suficientă doar ştiinţa de carte, ne mai trebuie o stare de supuşenie, o ţâră de smerenie, ca să ne păstrăm stări-le de spirit înalte şi să conştientizăm măcar faptul că azi eşti, iar mâine vei fi poveste, iar asta numai dacă povestitorul are chef şi nu leneveşte prin cine ştie ce bar. Timpul vieţii e scurt, hai să-l facem curat şi s-o discutăm puţin şi pe Madam Butterfly tolănită pe-un plai pictat cu oi.

137. Păsările cad în sus de pe creanga cu mere în plus. Semăn cu-n scaun cu două pi-cioare, fără cefe în palme, nebăgat în seamă de doamne şi domnişoare. Cad şi-n cap când n-am ce face, timp în care citesc tăcerea din eter. Ţin ochii lângă sol şi miros a pământ, a iarbă, iar prima mea grijă e să mă pun la adă-post de rădaşte, de spini şi de mâl. Aş salva roua, dar cum s-o sorb? Ea este rece, iar eu sunt orb. Şi cum s-o ascund de vălul palatal,

74 75

de-o adunătură de dinţi sparţi, de-o limbă impură, în definitiv de tot ce numim, cu-n cu-vânt, gură? Cum să lauzi capul dac-a cunoscut păcatul? Şi cum să te mişti pe tigvă prin rotire alternativă? Cum să vinzi gânguritul copilului şi guduratul căţelului, cum să capete valoa-re silicoanele cărora le lipseşte o minte bine mobilată? Musai să dezvoltăm pe verticală o industrie de echipament similară cu cea pen-tru picioare: bocanc de cap, în loc de căpiţă, ie de scăfârlie, ciorap de păr neţesălat, coroană ca turelă de tanc.

138. Târziu am dat la o parte barza şi-am aflat c-am fost procreat într-un pântec de mamă, rotund, cam strâmt dar cald. Acolo cred c-am aş-teptat cuminte să scot primul geamăt şi mi-am dat toată silinţa să ajung la lumina ce se întreză-rea la capătul unui tub întortocheat, înaintând fără ştire în licoarea alunecoasă ca pe derdeluş. Ochii-i ţineam închişi, orbiţi de-atâta revărsare de lucşi. Este un adevăr endemic: ieşim la lumi-nă pe întuneric.

139. Geam îngheţat, nas înfundat… Sar din vrajă-n uluială! Iarna se hârjoneşte cu nervii mei straşnic întinşi, iar mustaţa mi se-nţăfoaie. Sunt sfincs, muţenie vorbitoare şi nu mă mai

înfior vulcanic, ca-n tinereţe. Bătrân, da, dar nu moşneag făr' de flebeţe.

140. Viaţa ca o sinusoidă. Am devenit de-gustător de moravuri uşoare, pe care le pictez alături de alte aspecte semnificative defăimă-toare. Aburi albi ies din coşul ori burta meta-lică uleioasă de locomotivă. „Te duc, te-aduc”, ne repetă la nesfârşit unsuroasa roată a rablei diforme şi grotescă, izbind în articulaţia şine-lor, cu gândul la omul bogat în intervale sufle-teşti, înfundat în profundul uitării ori invitat în ţară la mine fiindcă am eu un necaz pe el.

141. Scârţâie arcuri de pat, parc-aş face dragoste, şi nu fac. Vreau să-mi refac cer-titudinea şi din această sublimă cauză îmi strunesc teama de sinceritate. Sunt pregătit să-mi fac de cap, trăind afecte cu efecte un-duitoare, din vârf şi până-n fundul pitoresc al monokinilor tânjind după pudoare, pe caz de absurd dar omenesc păcat.

142. Tată al meu mare şi bun, dă-mi un baston şi-un car de minte, ca să ies la lumină de poezie jucând şotron. Tată al meu înţelept şi tare, mă iartă pentru aroganţa din piept, pentru iluziile şi idealurile deşarte, pentru

76 77

ura ce se naşte din prea multă iubire, pentru râsul sardonic ce m-apucă din senin şi mă scoate din fire şi din sărite.

143. Responsabilul cu berea şi averea este o fiară de fată, cu vorbă sprintenă şi pieptăna-tă, cu limbă ascuţită. Sufăr de fiere, stele mă scot afară în miez de noapte, ca să văd cum vecina calcă strâmb în rochia decoltată, dată ca dar la nunta amânată (a câta oară?)

144. Şirag de insomniace mi-au răsă-rit de dimineaţă-n prag. Mi le-am adăpostit dulce-n mine, ca să nu le scap cumva printre cuvintele şi clipele damblagite, în care devin proprietarul tuturor cramelor din lume, cu aromele lor, cu tot.

145. Eu tot ce am sunt eu şi-s mândru de…modestia mea bogată. Sunt însă prin-tre noi inşi care trăiesc doar ca să bage pe-o parte şi să scoată pe alta magiun, să fie zban-ghii de-un ochi, să se bată pe umăr cu alţii sau să se mângâie pe burtă, să iasă la număr, să aibă mână scurtă, să se tragă-n gât, să se bată-n pat cu nevasta şi să ceară pentru asta pământ, că s-a luptat (ca-n romanul despre sete al unui scriitor talentat).

146. Vom vieţui într-o ambianţă adecvată când pământul va fi presărat cu mori ce maci-nă pe bază de vânt, şi apă fără păsări şi peşti pe post de victime colaterale, când binele va că-lări straşnic răul, când s-o obţine fasolea fără belea când n-or mai exista indivizi suciţi, com-portamente bigote, semeni care învaţă multe şi ştiu puţine, consorţii mafiote, conducători care s-au făcut de…fecale şi nu şi-au terminat şcoa-la, fiindcă nu le-a plăcut deloc recreaţia mare.

147. Deşi scriu după dictare, poezia are cârlig la mine, pune presiune pe sentimente, mă copleşeşte, zicând că astfel îmi oxigenez creierul, şi mă face să râd perfid. Fiindcă am oa-recare oroare de penibil, o izvodesc în tăcere, fuzionând mintea cu sufletul într-o încăpăţâna-re de lup însetat. Şi tare aş vrea ca naţia să afle că humusul acestui popor talentat e inspiraţia.

148. Ca să fie mai bine, este obligatoriu să fie trup zvelt în iatac, dar în asta e şi risc. Fugiţi de vasilisc, dar urcaţi la mândra pre-peleacul, fie şi pe ascuns, fiindcă nu ştiţi ce pierdeţi înainte să aflaţi.

149. Dezastre pe mare, pe uscat, în spi-tale, în pat … Numai dezastre şi ipoteze. Dar

78 79

sunt şi bolţi albastre, aer curat, fără de care ne-am sufoca în nimienicia noastră.

150. În jur, sudoare, joc de picioare, sol-daţi călare, păsări de pradă, păsări de noapte, cornuri cu lapte. Doruri barbare ies la paradă. Crevase-n suflet şi minţi bolnave, care pe care, fiţe firave. Care pe care şi prin parcare, cu mic cu mare, trai în canale. Cine să sape gropi mor-tuare? Care amoruri pe năduşeală? Care cu boi ce se ţesală, multe nevoi la noi în ţară. Mândre tramcare, care-i mai tare prin buzunare. Care pe care, pe munte-n hambare, pagae, caiace, alaiuri regale, bordeie sărace, hatul de-a latul, verde să-mbrace şi deal şi vale. Costume la ace şi redignote. Care la care. Eu la Versace, şi tu la Bote. Nu e război, nu e nici pace, ochi de broscoi, tace şi face. Feţe ştrengare, simţiri turbate, săruturi, sminteală... O aiureală! Cine repară tot ce stricarăm în timp de pace?

151. Printre borcane şi savarine, fără de haine, mă-ndrept spre tine. Deschid o trapă, închid o alta. Trăiesc viaţa, trăi-voi moartea.

152. Tot stând aşa de lemn-Tănase, am pierdut şirul zilelor mănoase. Orbit de la-crimi amăgitoare, smiorcăi în mine ideea

scăpată ca stea căzătoare. Feeric peisaj astral la mal de mare. În van cuvinte ce se topesc, făr’ de-nţeles, la mine-n minte.

153. În bălegarul de la periferie a cres-cut o floare. Floarea iubea bălegarul ca pe un tată cu rol de mamă, iar el, ticălosul, a se-chestrat-o, a sedus-o şi-apoi a scos-o afară din mediu ei ambiental, pe vreme de criză şi de febră verbală. „Ua, Floareo dragă, hai să te trec strada pe zebră!”

154. Nu m-ai lăsat, Doamne, până ce n-am terminat prima carte. M-ai împins întruna de la spate cu îndemnul: „Continuă!” „Lasă-mă, Doamne, c-am obosit tot citind în ceaţa din Calea Lactee, iar mâine n-o s-ajung la locul de muncă!” Dar Tu de colo, de deasupra munţi-lor înalţi: „Nu şi nu, rămâi cu modestia ta aici, pe acest aliniament, fiindcă nu-mi place orgo-liul strident al celorlalţi”.

155. Femeia se judecă după mers, că e de-un fel anume sau de altul, după cum tot natul ştie că mâncarea se cunoaşte după miros şi, politicienii după discursul mieros, obrazul gros. Sunt alţii care-şi pun la bătaie dosul libidinos.

80 81

156. Gândirea naşte un cârd de probleme: ce legătură există între viol şi fundul gol, pen-tru cine cântă păsările (pentru lună, pentru stele, pentru soarele strălucitor, pentru vânt, pentru nor ?), de ce Paradisul poate deveni In-fern. La fel, dacă există vreo legătură între bani şi duşmani, între extern şi intern, între creas-tă şi hău şi dacă s-a inventat tortură mai mare pentru un om decât propriul gând rău.

157. Trăim într-o lume nebună, făcută din minciună luată ca adevăr.

158. Întorc perina când pe faţă, când pe dos. E moale şi n-are miros. Teamă am că obra-zul cuiva o s-o maculeze cu olfacţii pestilenţi-ale, că n-am mijloace, dar am scop şi că n-o să mai renasc după extincţia neiertătoare.

159. Mă clatin la fiece pas, pentru că-s beat de amor abject. Înlătur aerul cu lopeţile mâinilor, crăp uşa cu cotul şi ies în coridor. Aici e lipsă de afect şi te poţi aştepta la orice, după nevoi. Situaţie nedefinită, similară cu deznădejdea de la ţară. Până afară mai sunt trei trepte şi ceva. Destup la minut lada cu dota de memorie, care mi-i carte de căpă-tâi. Gust un gât de whisky scos din frapieră

şi astfel aflu despre plictisul ce domneşte vraişte şi la oraş, şi pe muntele vrăjit. Din vo-lumul de pe noptieră, primesc informaţia că pe Siret venea o moară, iar din manualul de gramatică, aflu uimit că „venea”, în calitate de subiect, îl omoară „pe Siret”, aflat în postura nefericită de complement direct. Cu ce in-strument l-o fi răpus acest infect „Venea”?

Într-o stare de sastisire, îmi amintesc că de-mult n-am mai primit niciun dar, însă nimic nu mi se pare revoltător, pentru că în curând voi afla cine mi-a fost turnător de nădejde în anii verzi. În nări, mă izbeşte miasma ciorapului murdar, iar în ureche-un glas mototolit de basa-mac. Cred că mă crezi. Deschid rapid fereastra, dau cu odicolon la nas şi întreb îngrijorat unde mi-a dispărut nevasta, fiindcă a venit timpul să împart cu ea fericirea, ca s-o mai cresc puţin. Învăţ să coabitez cu lumea şuie şi, pe bază de şmecherie, o să intru cumva în UE. Trag speran-ţă că Uniunea va impune norme mai ferme, di-recţii moderne şi că nu va lăsa să se demodeze moda contemporană. Obosit de-atâta amânare, fac rost de-o aţă mai rezistentă, pentru că cea veche a putrezit de prea mult purtat.

160. Trăiesc în ţara unde şi duşmănia este la ea acasă şi unde răzbunarea se răsfaţă

82 83

pe faţă. La serata anterioară, am înghiţit pe nepusă masă o pilulă amară, întrebându-mă cu stupoare ce treabă am e în viaţa mea. Inşi insipizi cu pretenţii de mari oratori debitează idei pitice despre boli sănătoase, ca să spe-rie nişte debili muritori. Acum, ochii-mi de zăbăuc se lipesc pe-o pendulă cu cuc. Mare minune că reuşesc să evit rima ce se impu-ne a fi slobozită pe gură. Şunci impudice se cufundă în scaune recent tapiţate. Dame cu buze gros vopsite, îmbrăcate cu bluze de site, sunt ofuscate că bravii colăcei nu cedează la vibromasaje. Aciuiaţi în dosul lor şi proaspăt îmbăiaţi, chelioşii bărbaţi cu pincenez nu sunt în stare să-şi treacă emoţia prin refle-xie, şi din această pricină trăiesc adevărate drame. Lâna seină de pe cap – aia puţină ce s-a păstrat – pare aşezată cu o furcoaie şi ta-pată cu fixativ. Muşchii – câţi au rămas – s-au urcat la cap, ca să lucreze acolo mai cu te-mei. Venerabilele doamne poartă ochelari cu multe dioptrii, sub care se pitesc foştii ochi de odaliscă, ce lăcrimează la emoţii şi-s la fel de sensibili la isteţele scântei iscate de apa-ratul de pozat. Bătrâneii şi bătrânicile, acum spectatori, sunt demni de invidiat şi scrişi de frumoşi. Fini foarte şi cam puţintei, ei deţin textul rugăciunii din urmă şi secretul longe-

vităţii din vremea în care banii nu învârteau în aşa hal lumea.

161. Azi termenul ispită a ajuns la modă. Ajutat de-o cafea gingirlie, te îmbie să-i intri în bunele graţii şi-apoi să te ţii! Dacă la mijloc e mâna lui Satana, care te pune la grea încercare – potrivit zicalei „încercarea moarte n-are”?.

162. Chiar dacă mai au de urcat până să prindă de picior o bogăţie opulentă, şi să gă-tească bucate bune şi bucălate, iar factura la gaz să le golească mai puţin punga, masele au încă moralul ridicat. Până atunci învaţă cum e să fii tare şi vulnerabil, în acelaşi timp, să te calci în picioare după bicisnice ajutoare. Că-s mai bronzaţi ori mai blonzi – zice primarul – vor fi culeşi din stradă toţi câinii vagabonzi, începând cu cei care au ochii galbeni, fiindcă s-a ajuns ca prin orice peisaj minune să trea-că un câine. Dus de val (care?), fotbalistul Cu-tare intră tare la picioare, nu la balon. Văzute în sine, faptele probează că mârlănia s-a năs-cut pe plaiurile noastre naţionale, unde bise-ricile sunt goale, iar cârciumile pline. Hoţii terorizează judeţul Buzău, de la margine de suflet, până la Dumnezeu, în timp ce publicul s-adună în număr mare, ca să serbeze noua

84 85

calificare. Ţine ochii deschişi înainte de-nsu-rătoare, şi doar pe jumătate când se dă pe mâna unei brigăzi de briganzi care s-o … ma-melească harnic şi straşnic. De aceea, săpăm cu sârg şi cu vorbe speciale la temelia adevă-rului, pentru că, în realitate, multe persoane au dosar la securitate şi absolut toţi avem, 90% în comun cu şoarecii. Cei din Senat s-au dat peste cap ca să organizeze o întâlnire cu prefecţii, pentru ca ei, perfecţii, să lichideze sordida economie subversivă, acoperită cu rapoarte la zi, pe toate flancurile. S-a mai pus la cale un plan diabolic ca jumătate dintre contribuabilii fără rost să-şi ducă nevestele în stare de divorţ. Pot veni în ţară bani în vagoa-ne, tot degeaba dacă n-avem programe. Pe de altă parte, s-a constatat că armata nu mai are nevoie de arme. Realitatea ne demonstrează că nu murim virgini, fiindcă viaţa ne-o trage măcar o dată. În schimb, se impun scumpiri la apă, telefon şi gaze naturale, megawa-tul trebuie reactualizat, iar harta întreagă a ADN-ului mai cere eforturi de completare. În încheiere, cred din tot sufletul că n-am dat destulă şpagă ca ţara să iasă pe ultimul loc la corupţie, nici ca scurgerea fără nicio noimă a fumului din furnale să înnegrească coşul de piept al românului.

163. Pe harta României e desenată o ie îmbrăcată de către o fată neîncepută. O ţin în braţe ca să mi se destăinuiască şi să mă desco-torosesc de soarta nefericită ce mi s-a hărăzit, care-i considerată hazard, deşi ea e regizată de-săvârşit de Dumnezeu, ştiutor a ceea ce face.

164. Vremea e rea, ne poartă pică, fiindcă ne bate cu stropi reci de ploaie. Prin pădure, muşuroaie; pe poteci, frunze moarte, rugi de mure acrişoare. Pe stănoagă, nu departe, mai poţi să-ndrugi verzi şi uscate, deşi moarte-s rudele lui Moromete. Toate. Pasăre neagră croncăne-n eter, de teama glonţului din puş-ca unui vânător. Când aripate pier, dracu-şi bagă capul golit de creier în mărăcini, ca să fie absolvit de responsabilitate.

165. Mi se despică sentimentele în mul-tiple nuanţe, nu ca firul ce se mulţumeşte cu patru. Să-mi cumpăr o umbrelă sau mai bine zis să mă aşez lângă calorifer, dar calo-riferul e rece şi el, din pricină că gigacaloria ne umbreşte bucuria ce ne-a rămas de a trăi remuşcările, pentru că preţurile saltă şi ele la brânză şi gogonele. Suntem camarazi de gâş-te până la vaci şi am inventat destinul, ca să avem pe cine da vina în vremuri de restrişte.

86 87

166. Predomină cenuşiul gros, decorul întunecat. E cea mai bună dovadă c-am că-zut din greu în păcat. Oameni livizi dar avizi de hrană şi de reproducere – despre clonare nu se vorbeşte încă – mişcă pe spartele tro-tuare, parţial inundate. Poliţia se schimbă, dar infractorii rămân într-o bătălie în care mărimea nu contează. E vremea să mă-nsor cu cărţile ce mă iubesc – şi eu pe ele – şi din bibliotecă să-mi fac o casă bună. Cărţile vor naşte alţi fii, numiţi copii de cărţi. Şi-n acest fel, viaţa va deveni mai acceptabilă, înghiţin-du-se mai uşor cu puţină apă potabilă şi pi-per pe vreme de ger.

167. De fereastră sunt aninate steluţe de gheaţă. Le-a pictat Domnul cu „pinsula”, din insula unui suflet candid de copil, ca el, pi-ciul, să fie fericit. A dat formă, a pus culoare, a insuflat viaţă.

168. Mă doare capul din pricina unei vorbe lipsită de-un gând recurent, plângând amar-nic înainte de moarte. Mă doare părul gata de tuns şi al treilea ochi, ivit în spate. Ceva mai bine se simte degetul mic, ce zburdă-n sanda-le ca ţuica-n alambic. Mă doare preţ de-o veş-nicie senzaţia continuă de greaţă, că adunarea

a ajuns adunătură, iar poporul-populaţie. În rest, nu-i nimic de adăugat, căci în vis totu-i frumos, cu toate că pe-acolo nu poţi avea în-credere în nicio colegă, care dispare când ţi-e lumea mai dragă, după cum nu poţi avea nici într-un prezident de bodegă.

169. Ca o părere s-a dus tata, s-a dus mama şi ce-a venit în loc?

170. „De ce regretăm dragostea după ce trece?” „De ce cuvântul sinonim n-are sino-nim?” „De ce femeia este un bărbat defect?”, „Ce-i, Mărinimia-Ta, cu masculii ce-şi pun bel-ciuge în nări şi pe unde mai apucă?” „Cei ce iubesc animalele sunt demni de ocări?” „Ce-i cu femeile purtând pantaloni, e justă orienta-rea?”. „Ho, să vezi când s-o inventa, pe cale de reciprocitate, bărbatul în fustă robustă!” „Dar cu urşii ce ne intră-n ogradă şi ne pradă?” „O fac ca să se răzbune, fiindcă au rămas fără de coadă” „Iarna nu-i ca vara”, împunge cu vorba un om cu mustaţă de gabor, spulberând zăpa-da. „Du-te la birt, degrabă, ca să te încălzeşti cu ceva tare şi bun!” face hm! vecinul de cvartal.

171. Potecă albă, pas de lăuză, deasupra creangă, jos buburuză.

88 89

172. De mâine, lumea se va spăla pe faţă cu detergent. Ofertă generoasă, dar limitată.

173. Succes la fete, şir de regrete.

174. Cât număr până la zece, mă frec pe burtă de bucurie, iar când scap de neverosimi-la nebunie, mă scarpin în cap cu poveţele rătă-ciţilor deveniţi călăuze. În asemenea condiţii, nu-i dificil să-i cad zânei sub papuc, dar când seacă rezervorul, cum să mă reproduc?

175. Pendula face parte din universul so-nor; pendulul, ca metaforă, slujeşte zeului Amor. Asta aici, pe Pământul ce se roteşte uşor şi unde suntem monitorizaţi de Demiurg, pentru ca nu toate să curgă în direcţia imprimată de om, iar bumerangul să se întoarcă de unde-a plecat. E uimitor cum pasiunea ne conduce existenţa şi cere ceea ce nu i se poate da: esenţa.

176. Ce-o să se întâmple cu rândurile acestea neroade, înroşite de o cerneală, desi-gur neagră, în ciuda pleonasmului învederat. Ştiu că, odată şi odată, pământul le va şterge, definitiv, pe toate, necondiţionat.

177. Ce bine că dragostea n-a murit! Do-

vadă sunt florile rămase să înăbuşe cu co-rolele lor toate ororile. În schimb, a căzut în ridicol. Să-i dăm o mână de ajutor ca să se ridice la nivelul de altădată, cel natural.

178. Aştept o veioză şi-un pix automat - dacă s-a inventat - ca să scap odată de ideile absurde din cap, să le arunc pe hârtie şi să ră-mân doar eu, în braţe cu fericirea năucitoare de a nu gândi gândul şi a nu crede în nimic.

179. Sticla cu vitriol s-a vărsat peste ex-pertiza unui viol.

180. Put a mocirlă, am nevoie de apă şi săpun, de albastru, de-un pom, de Daniil Si-hastru, de-o icoană-n ramă, de-o pasăre cio-cănind în fereastră, de dragostea voastră.

181. Dacă vrem ca soarele să ne mai zâm-bească, să-i răspundem şi noi cu buze moi. Dacă vrem trandafiri mai frumoşi, să-i altoim pe cei existenţi. Dacă vrem unghii mai arătoa-se, să le pilim şi vopsim pe cele avute, pentru că altele n-o să primim. Dacă vrem oameni mai buni, să-i zămislim şi apoi să-i nemurim în piatră, prin osârdia cioplitorului ţinând o ţigară plugară între buze.

90 91

182. La ce-i bună poezia rafinată pe-o rană niciodată tratată şi-ntr-o lume bântui-tă de ură de clasă, de etnie, de rasă sau reli-gioasă? La nimic. Ca prezervativul pe buric. Aştept o lirică viguroasă, care să bage frica-n oasele criminalilor la priveghi, iar feţele ne-obrăzate ale dictatorilor sadea sau proştilor saltea măcar să tresară. Şi-aş mai vrea să-i joc sorţii un ultim renghi, strigând „ura”, căci numai ura ne mai ţine în viaţă.

183. Inspiraţia divină-i de vină, însă nu mă identific cu ea. Mă dau eu mare, dar nu izbutesc, drept pentru care devin robot în slujba sa şi-mi pierd identitatea, pe care nici nu ştiu dac-am avut-o vreodată.

184. Ştiu tot mai puţine, căci amintirile se estompează. Puţini ştiu multe, mulţi doar mimează. Important e să ştii bine ceea ce ştii şi să desprinzi adevărul de minciună. Ştiu, de pildă, că pe la fund suntem cam la fel, dar la minte, diferiţi. De aceea, se impune s-o uni-formizăm şi pe ea, nu doar părţile dorsale. Ar fi pe placul unor politicieni.

185. Garantaţi-mi că pot dormi când su-făr învelit în îndoielile mele, că mă cântaţi

în gând, uniţi prin flux de câmp magnetic şi vă ofer, în schimb, o plimbare-n Eden. Faceţi să-mi placă ce fac şi-o să zâmbiţi etern şi fără ruşine, rumeni ca o pâine proaspăt coaptă, le-nevind cu ochii la albina care lucrează pentru voi, la pasărea colibri, polenizând universul floral, aşa de dragul ei.

186. Când negura se înstăpâneşte pe Pă-mânt, divină-i firea! Stele cad val după val. La marele bal astral, Luna îmbracă veşminte stră-lucitoare, din grija gigantului soare, pe cale să-i devină mire. Pe Terra, uimire, câte-un caltaboş în instanţă şi ecouri retardate de fericire.

187. Fără impuls nimic nu se mişcă. Sunt viu şi ţintă, dar nu ageamiu şi mă dezamăgesc din când în când, fiindcă mă amăgesc continuu.

188. Fagurii de miere fără de ceară mu-cegăiesc în uitare şi nu le pasă de abureala vorbelor trufaşe. Măcar boala nădejdii să nu se vindece niciodată, căci firesc e să fii beat de nebunie şi să treci, de la stadiul de ren la cel de cerb, într-un interval de timp decent.

189. Încalecă braţele fotoliului cu ambele picioare şi strigă în gura mare: mănânc, deci

92 93

exist! O fată veselă, o vară tristă, un dentist fără dinţi, cocul coafat al cocotei cochete… Eşti aici, vardist ieşit din minţi, şi rezişti, pre-cum mioarele prin mirişti înţepătoare.

190. Vânez în nămolul plăsmuirii şi am, ca orice om, dor de şapte, dor de somn, dor de omul călător şi de sigur avion. Dor stănescian.

191. Dacă n-au nevoie de mine, intru în tine, ca să trăiesc în simbioză cu celebritatea, urmând modelele uzitate, care n-or să se opu-nă. După ce cuceresc dreptul la fericirea co-mună, cumpăr vacs pentru ghete. Însă trebu-rile or să meargă neapărat strună doar când ochii se vor hotărî să nu vadă pe de-a-ntregul, ci mai mult să învăluie orice faptă bună ce tre-buie să fie pedepsită cum se cuvine.

192. Grabnic intru ca ursul în hibernare, însă osânză pe burtă n-am destulă şi mi-i tea-mă să nu sucomb până la primăvară. Aşadar, mă vait (mor! mor!), casc şi aştept cu nerăb-dare luna lui martie, când o să mă-ngraş iar cu lobodă şi mărar.

193. Somnambulismelor, v-aţi adunat prea multe prin sertare şi cereţi eliberare.

Hai, căraţi-vă urgent, pentru că mâine trec la vânzarea mobilei în care zăceţi înlănţuite ca nişte câini!

194. Gândurile mele nu-s toate la fel. Une-le sunt înmuiate în alcool. Ar suna mai con-vingător dacă ar fi transpuse în folclor literar: „Fie pâinea bună, rea, tot mi-o fură cineva, vreun coţcar.”

195. Mă lupt zilnic cu cuvântul, cu fapta, cu avântul, cu sărăcia, cu lopata, cu sănăta-tea, cu mojicia, iar seara, sub ciurul de lumini al Lunii, cad rupt la pat. Iar în urma acestor dispute deşarte nu-mi dau seama cine iese victorios. Până la soroace, aştept măcar un armistiţiu, dacă nu se poate o pace. Uite, e iu-nie, vine solstiţiul şi mă stresează tot ce nu ştiu despre funie şi săpun, dar şi despre inte-resul ce primează în faţa cutumei străbune.

196. Prind de picior un minut şi nu-i per-mit s-o pornească-n zbor. Dar minutul îşi pă-răseşte aşternutul şi o porneşte, ştrengăreş-te, pe topoganul timpului, cu mereu aceeaşi neobosită fervoare. Şi-atunci, frământ idei neclare şi zăbăuce: unde mă aflu, unde paşii mă vor duce? De-un timp, nu-mi dă pace me-

94 95

reu muierea all inclusive, cu desfacere satis-făcătoare pe furiş când este scoasă în lumea mare la alişveriş.

197. Limba mea sunt eu, născut din tru-pul ei. Pe celelalte, le ador de la distanţă, dar le primesc în mine mai greu. Rămân ce-am fost, trup-vână cu sânge de limbă română.

198. Tot ce vine de la Dumnezeu, sem-nătură de aur poartă. De curând, acolo am abonament şi eu, cu acces la canal special. Cum să vă spun, am pus la cale o comunica-re biunivocă, iar iubirea de El mi-a schimbat definitiv firea.

199. Nu-mi plac pozele, fiindcă surprind numai o clipă, doar o fărâmă de realitate. Ca revers, poezia n-are mal, n-are fundaţie, ea doar sugerează şi-şi aşteaptă cu interes ne-disimulat şi cu capul plecat smardoielile cri-ticilor, teoretic imparţiali, cu capetele înfipte adânc în realitate. Numai teoretic, din păcate.

200. Ca să nu ne plictisim, noi – bulgări de inepuizabilă energie – am inventat jocul, dar şi interdicţia, spaima dorinţei. Ca să ne distrăm (şi-n subsidiar ca să ne înmulţim),

avem la îndemână sexul, care de-a lungul is-toriei a devenit tot mai complex şi complicat. Şi pe deşelate.

201. Tot prăjindu-ne la soare, am cam ui-tat să muncim. Suntem tot în vacanţă, în joc şi-n aşteptare, pentru a nu ne rămâne buni-cii albi şi vara. Parcă e para mălăiaţă, gata să pice în chip de noroc într-un cap odihnit dar din ce în ce mai pătrat.

202. Vreau să pun timpului stavilă, dar timpul nu se lasă curmat. De asta profită spe-ranţa, devenită regret, şi minciuna crescând ca un aluat. Încerc să pun dop poeziei, dar dopul sare. Mai este încă sifon în instalaţie. Voi mă consideraţi un turbion terestru, dar eu sunt un maestru galanton şi călare pe situaţie.

203. „Bade Ioane, de ce nu mai ard neoa-ne pe la poale de pădure ?” Iar badea, după ce pipăie domol problema: „Ştiu eu ?! Cică să nu se vadă conductele de petrol din depărta-re”. „Bade al nostru, cu ce ai fulgera matale o femeie trăznet ?” „Cu patul, căci îi cunosc ros-tul. Dacă se strică, e foarte bine. Dacă rezistă, atunci planează, în zonă, o suspiciune.”

96 97

204. Trei nu fac nimic, iar cinci se uită la ei. Fiecare are o mamă, să-i trăiască! Catinca o cheamă pe dumneaei şi s-a bolânzit, fiind-că, iată, dă cu rahat pe faţă şi zice că se par-fumează. Unde eşti aţă, ca să te rupi? Flautul cântă a dor de ducă, dar lucrează cu sculele necuratului şi n-ai mijloacele tehnice ca să-l opreşti pe el, ca şi pe mama proştilor, care-i gravidă întruna şi naşte numai tripleţi. Doar trenul ce întârzie prin staţii ori lichelele lo-vite de streche şi remuşcări mai contează şi căci vor puterea îngerilor căzători.

205. Mă tulbură vraja amăgitoare a tentaţiilor rebele, ce târăsc istoria ca pe o vagaboandă.

206. Duc viaţă de anahoret, iubesc fiinţa de metal a deşteptătorului, iar la matineu mă hrănesc discret cu frunze de pătrunjel şi iau ca antistres credinţa-n Dumnezeu. Când lumea se destramă în exces, scriu câte-un panseu în limba de care-s legat ca muşchiul de os.

207. Într-un pat de mătase, într-o noapte mănoasă am adormit cu sufletul pe masă, vi-sând vorbă bună pe coală velină. Dam formă, dam viaţă unor regrete, pe care altfel le-aş fi

eliminat fără durere cu mic, cu mare, cu mici şi cu halbe de bere gulerate. Îmi închipuiam că schiez cu agilitate, dar, în fapt, deraiam frec-vent de la un subiect la zi extrem de concret.

208. Ca să reţii o idee preţioasă, ai nevoie de sită deasă.

209. Mâncaţi-aş limba, ca să rămâi mută, pară pergamută, iar viţelul de aur s-ajungă mai iute taur!

210. E dezolant să constat cum, prin cine ştie ce alchimie, visul roz al nopţii devine gri/murdar în pragul diafan al dimineţii, iar do-rul plăcerii pătimaşe ajunge de-o seamă cu păcatul. Dar e sigur că nu-s singur, precum nici proştii, care au de partea lor … prostia.

211. Femeile te pot ajuta s-ajungi la bala-muc. În lupta cu fetia poţi ieşi victorios, dar cu veşnicia, care nu s-a născut în zadar, nicioda-tă. Îi iei sub tutelă pe colecţionarii de gunoa-ie, în timp ce vezi cum actorii se târăsc prin negrele muşuroaie de pe întinsul mapamond, iar dacă reuşesc să se ridice, îi murdăreşti cu o ploaie de vorbe imunde. Orice ar fi, nu pot fi dus în ispită, pentru că nu mă dau dus. Ga-

98 99

rantez că, în continuare, mă bazez pe încre-derea credulelor animale, care-s păroase dar cu vederi destul de largi, şi, deşi nu sunt în stare de nimic, măcar tac chitic. La capitolul dezamăgiri, amintesc că nu mai sunt pe lume tingiri, oile nu mai au căutare, iar la bursa hollywoodiană creşte alarmant cota scroafe-lor. Şi a păpuşilor gonflabile, veşnice dar fără suflare. Ca de obicei, pensionarii ies la înain-tare cu pălării mirabile, în timp ce din moace-le lor ce devin maladive scot la iveală porcării la colţ de stradă, bine disimulate, căci iată ce grăia un netot, în râsetele de capră ale celor-lalţi: „Fire-ai tu să fii de fufă, că-mi făcuşi din chiloţi rufă.” În fine, concluzia e simplă şi as-pră: într-un timp record, cocoşii au ajuns cu toţii claponi, făcându-se de ruşine în rândul înfocatelor găinuşe, iar bătrânii încăpăţânaţi au devenit nişte moşi inepţi şi păcătoşi.

212. Cine-s eu? Leu-paraleu, cal cu cear-căne în chip de ochelari, animal numit actor, întruchipând alte vieţi, dar uitându-mi pro-priul rol de vieţuitor neglijent cu soarta mea ambiguă, de care nu mă pot descotorosi. Îmi văd în oglindă întinsul spate, sentimentele semenilor se citesc, pe chipul meu, ca-ntr-o carte cu poze colorate. Până mai ieri, mă fă-

leam că am o singură identitate, dar eroa-re! M-ascund întruna sub numele cel mic al unui moşic. În cărţile de telefoane, prin ma-nuale ori ziare, pagini întregi, iar în cimitire, şiruri nesfârşite de cruci dau de ştire între-gii lumi vizitatoare că un Nicolae mucezeş-te în coloane uitate, e bătut de ploaie ori de vânt şi se-nveleşte cu vaierul clopotelor me-tropolitane.

În neregulă îmi este şi locuinţa. Domiciliez în strada Ceahlău, unde am prins rădăcină pi-votantă, am şi prosperat întrucâtva, dar n-am încheiat conturile cu viaţa. Încă! Aflu că un tiz trăieşte sub Pietrica. Nu cumva acela ar fi tre-buit să fiu eu?

S-a găsit soluţia codului numeric perso-nal, deşi nici acesta nu rezolvă complet situ-aţia. Te poţi naşte în aceeaşi zi, lună (plină sau semilună), în aceeaşi localitate şi ţară, dar poţi fi doi, ca celebrii Smotocea şi Cotocea, plăsmuiţi de Caragiale. Când şi-au dat ei sea-ma că sunt, totuşi, unul? Când au iubit aceeaşi fată, care i-a urcat pe vârful alienării. Fericită fie clipa de părăsire a mormanului de mame-le, în stare să scoale şi morţii din morminte, rămânând numai ei doi, gemeni în unul mai bucălat, pe acelaşi balansoar, şi-o singură ru-găminte. Dacă o iau la vale, greu mă dumiresc

100 101

cine-s eu, că mi-e cămaşa mai aproape de şale, nu ca stelele ce bat de foarte departe în zăbre-lele cuştilor de animale.

213. „Mai dă-mi câte-o permisie, Binefă-cătorule, fiindcă am obosit şi am nevoie de tihnă ca să mă regenerez!” „Înţelege corect, omule, vorba mea! Uite, deşi dezavuez com-portamentul abject al semenilor tăi, ei nu se schimbă. De aceea te încurajez pe tine, fiind-că scrii vorbe înţelepte, de care toţi trebuie să aibă habar. Aşadar, continuă să-mi vorbeşti în cuvinte, iar eu să te privesc cu sentimente! Pentru asta ţi-am dat acest bici al lucidităţii, numit optimism, ca să te stimulez.”

214. Pe la toacă, pe la utrenie, am vreo vedenie sau tresar la câte o amintire cu aro-mă de altar.

215. Suflă vântu-n buzunare,/e urât./Ca-prele o iau la vale,/la păscut./Iarna lungă şi zăludă/va veni/Gerul aspru şi dezastrul/vor lovi.

216. Verde de Afganistan,/Verde în ecran./Maro în realitate,/Cum sunt castanele coap-te.//Foaia verde s-a uscat/Şi-n conflict s-a pre-

schimbat./Floarea cea turchează./Din tulpini veghează,/Până la amiază, oră la care/desco-peri tinereţea în iubire şi-n crezare.

217. Mă mai liniştesc puţin cu o linguri-ţă de untură de peşte pe stomacul gol şi cu multele clipe de pierdere de sine. Pentru un gând netot, folosesc hârtie de turnesol şi lacrimi izvorâte din dragoste. Aici, doi inşi cântă cu foc. Dincolo, un cuţit se-mplântă-n bojoc. Poetul eşuat din mine trăieşte splen-dorile lirice din tine. Ar fi bine să fim gravi în faţa încercărilor vieţii, iar orăşenii să gângă-vească cel puţin pe limba ţăranilor concavi, nu ca purtătorii de cuvânt care tac. Caut cas-tane şi pricini ca să-i mitraliez cu răbdare pe toţi cavalerii urii clocotitoare, care există ca intersecţii între secţii şi interdicţii.

Aştept cu nerăbdare viitoarele ere, când vor pieri oamenii cu papagal, vor exista ra-porturi fără portiere şi-l voi revedea pe conu’ Leonida, în papuci galbeni ca dovleacul, cum coboară din cuibul de cuc şi intră instanta-neu într-o stare de inerţie, căpătând chip de înger alb ca dracul, în iatacul Efimiţei.

218. Când palid stele sclipesc pe cerul gol, tragi storul şi-apeşi pe zăvor. Aprinzi lumâna-

102 103

rea de stearină şi te reflecţi difuz în luciul de oglindă. E momentul tău de graţie, propice cunoaşterii, sunt clipe de intensă meditaţie.

219. Frumoasă blondă, altădat’ cu spirit de frondă, şterge-ţi de-ndată lacrima de mi-reasă vădană, căci se-nvecheşte-n ladă rochia de bal nepurtată, şi ia viaţa la mişto.

220. Vorbesc despre moarte, deşi mai am de trăit destule visuri deşarte. Prea multă lu-mină mă paralizează, iar când aţa de tivit se va isprăvi, presimt că istoria cea crudă mă va exclude. Înainte de derivă, apuc să mai văd cum fierbe ospăţul morţilor, delicioasa coli-vă. Aşadar, dacă nu ne e uşor să ne lungim viaţa - tainica noastră năzuinţă - măcar s-o facem cât mai lată cu putinţă.

221. Unora le merge din plin, iar altora din tot mai puţin.

222. Îmi place marea cu-a ei culoare,/Mă mişcă misterul din ou,/Noaptea suind în zi cu soare,/Adâncul pădurii ecou.

223. Ploaia asta-i uleioasă,/Când se pune, nu se lasă./Ploaia asta e nătângă,/Ba

e dreaptă,/Ba e strâmbă.//Ploaia plânge-n jgheaburi,/Ziua moare-n aburi.

224. Poetul scrie lozinci pe oala de noap-te,/Cassanova iubeşte cireşele coapte,/ Poli-ţiştii intră-n rondul de noapte.

225. Din mila militarului, trasorul îmi zboară pe la ureche, tocmai când mă-ndur de animalele lovite de streche şi de nudiştii bron-zaţi la Vama Veche.

226. Înfloreşte liliacul,/Lângă el lalele./Trec la mândra prepeleacul,/Sus, pe boltă, stele.

227. Te-mbraci în zori, în flori de maci, su-ind poteci, Margaretă cochetă, floare aurată, zâmbeşti hai-hui, şi-ndrugi poveşti.

228. Dansul face bina la glande,/În curtea vecină pocnesc petarde./Fâlfâie-n zare stin-darde,/ Tună şi vorbe patriotarde.

229. Când nu plouă, bate vântul./La Po-iană, la Poiană,/Care-ţi retează avântul,/ La Poiană, la Poiană./Vorba face slab ecou,/La Poiană,/Viaţa naşte tot din ou,/La Poiană.

104 105

230. Viaţa-i o perpetuă aventură. Faptul este valabil şi pentru prostituate, multe din-tre ele nişte nătăntoace, care bagă bărbaţii la idei cretinoidale. Spun cu dezinvoltură că le-mpinge pe la spate lipsa bunurilor materiale, iar prin faţă le atacă nişte pofte nestăpânite şi deşucheate. Cu aparenţa că te răsfaţă, îţi întind minţile pe moaţe (dacă le ai), îşi pun ghete cu zbanţ şi fuste scurticele, ca să arate oricui că ele-s dispuse să facă balans între pretendenţi, fără să se acopere de ruşine pe trotuar. Mortal! Ăsta-i leacul, acesta-i şpilul de a intra până la glesnicioare în lumea înaltă, pusă pe bamboo-reală, care să le ducă, dacă nu în al nouălea, măcar în al optulea cer, unde viaţa-i uşoară şi bună de rea. Noaptea pe lună, fata ajunsă la rut visează un fel de râmă ieşită din căput, îndoi-tă şi îmbârligată, care o scurmă de la buric în jos. Burghiu viu, avânt priapic, mizericordios! Tânăra ce duce rufe la pârâu, nu-şi mai prinde fusta-n brâu, ci-şi dezveleşte nonşalant rotun-dul ombilic, unde-i înfipt un inel, la fel cu cele din nas, din urechi ori din subţirelele sprânce-ne. A învăţat două boabe englezeşti, trei tur-ceşti, combină plăcerile cu limbile şi băuturile, seperanţa cu regretul, poartă ciorapi Capron, se droghează-n draci din milionul câştigat printre craci de şoferi, apoi mimează o fire de artistă

şi întinde cu dezinvoltură aventura până ajun-ge într-un pluton de jandarmi. De contracte se ocupă un peşte, ea se pricepe doar la contacte. Cu toate că nu reuşeşte să facă pe dracu în pa-tru, fudula fată se dă peste cap şi-l face în do-uăzeci şi patru! Când trupul este unul cu altul, firul cugetării sale o porneşte la vale până la popa, care o ia la rost, fiindcă n-a cerut aproba-re de-mpreunare în vreme de post.

231. Glasul iubirii din urmă mă ispiteşte, căci de iubire multe atârnă. Vraja gândurilor scurmă în spuza încă nestinsă.

232. Vânător de rime rare/A-mpuşcat prin buzunare/Una nouă, una tare.

233. Năvalnic vânt suflă-n zăvelci/înflo-rate./Cete de fete se duc la melci/pe-nsera-te./Cumpene spânzură pe-ntinsa/câmpie./Boabe brumate se lăfăie-n/vie.

234. Coama leoniană e tot mai rară,/Iar zâmbetul regelui tot mai amar./Se pune la index încă un an/Şi nu ştiu ruga pe dinafa-ră./Dinţi, oase şi păr rămân după noi,/Când spiritul ne zboară spre stele./Vreau o cutie cu acuarele,/Ca să pictez lumea-n noroi./

106 107

Suntem suri, dar rămânem vultani,/Suntem perfidă căpuşă,/Uimirea se scurge prin cră-păt de uşă/Înţelepciunea sporeşte prin ani.

235. Guguştiuce, ce m-aş duce,/Jos la mine-n sat,/Un’se face dorul cruce,/La timp de-nserat.//Guguştiuce, îţi ştiu locul,/Lângă scorbura din nuc./Acu’ mi-a sosit sorocul,/Gata sunt ca să mă duc.//Cântă, guguştiuce, cântă,/Pentru fraţii mei./Eu trăiesc în casă strâmtă,/Tu sub flori de tei.

236. A venit toamna cu frunze căzătoare.Străbat câmpul plouat într-o stare de dezola-re. Miroase a blană de câine-mbăiat fără voie şi şampon, care mai încolo se va pune la soare în lanul de secară, unde totdeauna este splen-doare şi o crasă neruşinare. În toate, lentoare copleşitoare. Printre crengi amorţite de co-paci seculari, vântul exersează firave compo-ziţii muzicale. Aşa se face că o doamnă cam plină, tip gospodină, face doi paşi de vals în minte, pe melodia ce sună cum fals, în vană. C-o frunză ce apucă să cadă mă şterg la nas, iar după caz, privind cruciş, m-ascund discret în dosul unui coş beteag de gunoi. Gest nefi-resc, făcut pe furiş, căci altfel mă dau model şi nu mă simt solitar, deşi sunt. Şi-apoi păşesc

întruna cu-n mare regret: că gura-mi miroase urât. Acru de supărare, îmi îndrept cu îndâr-jirea cunoscută două fire de păr crescute ca dracu’. Le iau în răspăr, le dau pe stânga, le dau pe dreapta, le dau şi cu gel ori cu zahăr muiat în apă, ca să-mi ascund scalpul rămas aproape chel. Aiurea! În chip de palidă ofrandă, o cas-tană golană îmi cade-n palmă. Nihil sine Deo. O pipăi moale, aşa cum este ea, dezafectată. O strâng pe cant, aidoma unui sfârc ferm cu mi-ros de putredă cireaşă, pe care l-am frământat în cele şapte zile de miere, oferite de naşul ju-cător de poker, în pridvorul potopit de flori.

237. E preferabil să trăieşti la sat, unde mai latră câte o javră rebegită. După ploaie, şuierul vântului s-a mai estompat, în contact cu grădina de legume şi zarzavat, iar bolta e iar înflorată. N-am văzut tot ce e de văzut şi nici urechile n-au încetat să audă. Asta în-seamnă că mai am de trecut o undă de viaţă, o poiană cu verdeaţă, un râu cu undă măruntă, în aşteptarea coasei în drum spre muncă. În vine se zbate încă o fărâmă din sălbaticul tu-mult de demult; deci n-am dispărut, ba chiar în ignoranţa mea, rămân o stâncă. Doar ge-nunchiul mă mai ţine din când în când, dar îl tratez cu-n gând amical şi-atunci se-ndură şi

108 109

amână o daraveră mai severă. Mă mai deran-jează oamenii care nu se ţin de cuvânt, făcând din Crăciun şi Gerilă un soi de Crăcilă, şuviţa răvăşită de vânt, rana din pulpă nevindecată de toată medicina alopată, riscul ridicat de ra-blă ambulantă. Prin urmare, băgaţi la cap că sunt activ din născare şi votez pentru contra propriei fericiri, căci spectacolul mizeriei e mai atractiv. E-un firav tribut al risipirii nepă-sătoare, demnă de-un râs chicotit fără hotare.

238. „Ce faci, omule, toată ziua, stai ca piua?” „Ce fac, zici? Mă lupt cu frica de furnici, îi zic nevestei mamă, ca ea să-mi zică tată, îmi fac curaj de toreador ca să scriu cu tauru-n faţă şi să-mi joc rolul de actor ageamiu.” „Şi ce scrii?” „Ce-mi trece prin circumvoluţiuni, ca şi altădată: versuri pentru copii, gânduri de om scăpat de la alfabetizare, de aurolac ... Câte un pic din fiecare. Am atâtea teme, câte-mi fac.”

239. Aici e tihnă coclită, perturbată doar de-o bomboană de fată. În condiţiile acestea, te poţi aştepta la orice, după nevoi şi după cum reiese din nădejdea răsărită pe chip. Până afară mai sunt câteva trepte şi ceva, dar se zăresc frunzele îngălbenite de frică. Sunt neliniştit că n-o să ajung nicicând la taina în-

fiptă în vântul solar, nici la culoarea disperă-rii ce vine din sistemul ticăloşit, tocmai când din lapte se bate bine untul. Mă-ndrept tiptil spre parcare, în braţe cu pruncul aceleia cu care mă aflu într-un divorţ dificil.

240. Şed pe-un trunchi şi meditez, încon-jurându-mi genunchii în cleştele coatelor, iar când cad în libertate, şutez cu putere-n gol, delirând fraze franţuzeşti accentuat graseia-te despre adevărul etern care nu moare, dar trăieşte la limită, săracul de el! Nişte ajutoa-re, de oriunde, ar fi bine digerate. Cu mâne-cile suflecate, îmi dezgolesc sufletul înfirbân-tat ca să se răcorească lângă optul culcat de pe zidul crăpat. Râd cu voluptate la vederea zarzărului în floare, c-aşa se-ntâmplă mereu: când râd, măcar mă râd! Ăsta sunt eu, dispus să mă presar mereu în părul de foc al unei femei fatale. Ambii, tineri şi timizi, chipuri goale de hinduşi fără de smalţ, repliindu-se în sine, ca să n-ajungă pe culmile degenerării generalizate.

241. La Banca Universală de Date se caută toate iubirile răscoapte, artificiale, fără inspi-raţie ori inventate,, cărora să li se dea o altă şansă în vremea viitoare. Li se oferă sfaturi

110 111

călduroase şi informaţii utile despre posibilii parteneri liberi de contracte şi contacte con-jugale, iar, dacă e cazul, trucuri de cucerire, prin mijloace specifice, a celor închişi în ce-lula de bază a societăţii. Totul să se facă fără nostalgii siropoase sau oarbe gelozii, fiindcă ce-a murit, mort rămâne.

242. În inima mea se citeşte ca-ntr-o car-te deschisă larg la pagina ce mi s-a alocat. În altele, este mai greu de desluşit ce scrie, fila e lipită, iar frazele încâlcite. Ăsta-i adevărul gol-goluţ.

243. Cercetătorii britanici sau americanii de la NASA au descoperit că intelectualii se hrănesc cu carte. Eu ştiam asta de mult. Unul dintre devoratorii de cărţi a dat gata, încă din prima tinereţe, întreaga vastă bibliotecă a lui Pumnul şi-apoi s-a nărăvit şi la cele din străinătate. Aşa se face că cei care zăbovesc îndelung în faţa tomurilor vechi şi rare înain-te de a le înfulecă pe-ndelete, din prea mare foame, devin şoareci de bibliotecă, ceea ce, credeţi-mă, nu-i un nume de ocară, ba chiar îmi face plăcere.

244. Privite din creastă de munte, din vârf

de deal ori din avion, marile oraşe par morma-ne organizate de case, făcute parcă să se spriji-ne unele de altele. Privite de jos, prin găuri de chei, se vede clar cum locuitorii vremelnici ai imobilelor, în loc să se ajute între ei, ca nimeni să nu cadă, îşi pun piedici perfide pe la spate, se dedau la lovituri parşive, ca să-i doboare pe cei slabi şi-apoi să le mânânce şi coliva.

Dacă vrei să cumperi ceva de la oraş, ca-ută fiare electrice cu care să-ţi calci duşmani zeloşi.

245. Cei mai buni prieteni sunt fraţii. Dacă nu-i aveţi, încercaţi să vi-i apropiaţi pe alţii, care să vă fie ca fraţii. „Cafraţii” aceştia, oricât ar fi ei de buni, nu-i vor egala însă ni-ciodată pe cei adevăraţi, fiindcă nu-s dotaţi cu acelaşi ADN. Şi nici fraţii de cruce nu-i vor întrece, căci ei vor să devină, în urma unui ritual, nimic altceva decât prieteni pe viaţă.

246. Cineva zicea că suntem ţara în care avem ce, avem cu ce, dar n-avem cu cine. Mai că-mi vine să cred că aceasta-i o paradigmă aproape erotică. În fine...

Ne vine să râdem-râs homeric-de pro-pria fericire, de numeroasele riscuri şi curse care ni se-ntind pe nebăgate de seamă, iar ca

112 113

să ne mai liniştim puţin, poate c-ar fi bine să dăm în judecată casa de discuri discreditată şi să patinăm mai departe pe alunecoasele noastre veşnice sentimente.

247. Având de toate, oamenii nu se mai simt bine, potrivit ultimelor observaţii, dân-du-se şi la unele comportamente regretabile. Îşi petrece destule zilele cu ochii-n soare şi cu burta-n sus, la mare, sunt plictisiţi, sunt trişti şi, ce-i mai grav, cam uitată de Domnul. Iar când vor să mai cumpere câte ceva de la oraş, caută fiare electrice, cu care să-şi calce duşmanii cei odioşi.

248. Când le ghiorţăie maţele de foame, homeless, în casele lor strâmte de carton, se-n ghesuie unii în alţii, ca să primească căl-dură animală, sorb apă de pe iarba de gazon, mănâncă fructe de pădure şi se roagă la Cer să le fie mai bine. Pe ei îi mai interesează şi situaţia bizară a catedralei Mântuirii Neamu-lui, care-i înconjurată de controverse chiar înainte de a se înălţa.

249. Aşa cum o văd din acest punct de pe glob, existenţa parcă se făureşte într-un reci-pient mai mare sau mai mic, în care se pom-

pează suflu, zi de zi, ani, decenii de-a rândul. Asta până pe la 80,90 sau, mai rar, 100 de ani. La un moment dat, când vasul dă semne că se umple, apar dureri în picioare, împunsături în coaste, în rărunchi, pe la şale, pe la pieptul opulent mobilat, ochii-santinelă au grave pro-bleme, auzul se obturează. Dar ce e mai rău este că aerul de-acolo s-a epuizat. Şi-atunci, gata, chemi popa, ca să facă cea mai rămas.

250. L-am întrebat pe medic, cu emoţie in-

erentă în glas: „Doctore, câte zile îi mai dai lui tata, la boala lui, de o are?” Doctorul mă cer-cetează cu atenţie de după dublele dioptrii şi-mi zice cu-n glas domol: „Domnule, măi dom-nule, mult n-o mai duce.” „Cât?” încerc eu să-i smulg o promisiune cât mai bună, cu vorbele oprite în gât. „Puţin” „Cât? Cât?” Şi-i număr pe degetele de la mână: unu, doi, trei...” „Tre-buie să te mulţumeşti cu mai puţin. Eşti prea optimist. Dacă mă-ntrebi pe mine, eu m-aş opri la unu.” Dezarmat, m-am rugat mereu la bunul Dumnezeu, iar El i-a mai dat, până la urmă, şase. Oare câţi o să le dea El acestor 250 de „difficiles nugae”, cum le-ar fi numit anticul Marţial?

114 115

Tipar executat la tipografia Fedprint S.A. Sucursala Lugoj, Strada Timişoarei nr. 127,

Tel./Fax: 0256 350 560www.fedprint.ro

Hârtie 70g/m2. Format 70x100Coli de tipar 2,5

116 117