Nicolae Ceaușescu (n. 23 ianuarie 1918, Scornicești – d. 25 decembrie 1989, Târgoviște) a fost un om

politic comunist român, secretar general al Partidului Comunist Român, șeful de stat al Republicii

Socialiste România din 1967 până la căderea regimului comunist, survenită în 22 decembrie 1989.

La 22 decembrie 1989, printr-un decret al CFSN [1] semnat de Ion Iliescu, a fost constituit Tribunalul

Militar Excepțional. La 25 decembrie 1989, soții Nicolae și Elena Ceaușescu au fost judecați în cadrul

unui proces sumar de acest tribunal, condamnați la moarte și executați la câteva minute după

pronunțarea sentinței.

În iulie 2015, România a interzis prin lege „cultul lui Ceaușescu”.*2+

În timpul dictaturii lui Nicolae Ceaușescu ziua sa de naștere era sărbătorită pe 26 ianuarie. În

perioada postdecembristă a fost prezentat Registrul stării civile care dovedește că Ceaușescu s-a

născut în ziua de 23 ianuarie 1918.[3][4]

Familia Ceaușescu a fost o familie de țărani cu 10 copii.

Tatăl său, Andruță, avea 3 hectare de pământ, câteva oi și își mai susținea familia din croitorie.

„Nu se interesa de copiii lui; fura, bea, sărea la bătaie și înjura...‖, spunea despre el bătrânul

preot din Scornicești.[5]

Mama lui, Alexandrina (născută Lixandra), era o femeie supusă și

muncitoare.[5]

Casa lor avea două camere, iar mâncarea de bază era mămăliga. Nicolae a făcut

patru clase la școala din sat, în care învățătorul preda într-o sală cursuri simultane pentru elevii

mai multor clase. Micul Ceaușescu nu a avut cărți și adesea mergea la școală desculț. Nu avea

prieteni, era nervos și imprevizibil.[5]

La vârsta de 11 ani, după absolvirea școlii primare,

Ceaușescu a plecat la București, unde s-a angajat ca ucenic de cizmar.[6][7]

Alexandru

Săndulescu, membru activ al PCR, și-a inițiat ucenicul în misiuni conspirative.[5]

Cariera politică Perioada ilegalistă

Nicolae Ceaușescu arestat de poliția din Târgoviște (1936)

În noiembrie 1933 devine membru al Uniunii Tineretului Comunist din România, formațiune

politică aflată în ilegalitate la acea vreme[8]

. Este arestat prima oară în 1933 pentru agitație

comunistă în timpul unei greve. În 1934 a fost atras în Comitetul raional din Negru unde a lucrat

până în august când a fost desemnat să muncească în mișcarea antifascistă. A făcut parte din

Comitetul Național antifascist și în Comitetul Central al tineretului antifascist. Urmează încă trei

arestări – pentru colectare de semnături în sprijinul eliberării unor muncitori feroviari acuzați de

activitate comunistă și pentru alte acțiuni similare, dar a fost pus imediat în libertate. În urma

acestor arestări, este etichetat de autoritățile vremii drept „agitator comunist periculos‖, precum și

„distribuitor activ de material de propagandă comunistă și antifascistă‖.

După eliberarea din arest, Ceaușescu a dispărut pentru o vreme, el povestind în autobiografia sa

de după război că a activat în rețelele comuniste din Oltenița și „regionala Prahova‖ (ceea ce în

organizarea interbelică a PCdR însemna județele Prahova șiDâmbovița).[8]

Procesul de la Brașov și detenția la Doftana

Cert este că în 1936, Ceaușescu era secretar regional al UTC și încerca, împreună cu agitatorul

polonez Vladislav (sau Vladimir) Tarnovski, să coaguleze celulele comuniste. În ianuarie 1936,

cei doi au vizitat celula comunistă constituită în comuna Ulmi de lângă Târgoviște, încercând să-i

atragă pe membrii ei cu funcții mai înalte în ierarhia comunistă. Întâlnirea a fost deconspirată de

un informator al Siguranței, Ion Olteanu, iar Ceaușescu a fost din nou arestat împreună cu

Tarnovski, Gheorghe Dumitrache (organizatorul celulei) și alți comuniști.[8]

În cursul anchetei și

interogatoriilor separate, Ceaușescu a rămas singurul care a refuzat să recunoască, împotriva

tuturor evidențelor, activitatea subversivă. La sfârșitul lunii, grupul a fost transferat la Brașov,

unde a fost judecat. În perioada judecării procesului a fost încadrat în PCdR[8]

. Ceaușescu a fost

condamnat la doi ani și jumătate de închisoare (doi ani pentru acțiunile propriu-zise și șase luni

pentru ultraj în urma protestelor vehemente la adresa Curții). El și Tarnovski au primit cele mai

mari pedepse din lotul de 13 activiști comuniști condamnați. Transferat ulterior la Închisoarea

Doftana, Ceaușescu i-a întâlnit pe Vasile Luca, Alexandru Moghioroș și apoi peGheorghe

Gheorghiu-Dej, Chivu Stoica și Gheorghe Apostol.[9]

Propaganda comunistă avea să creeze

multiple legende romanțate în jurul detenției la Doftana.

Ceaușescu (al doilea din stânga) în lagărul de la Târgu Jiu

Eliberat la termen în 1938, Ceaușescu a rămas în libertate doar doi ani, întrucât în 1939 a fost

condamnat în lipsă la 3 ani de închisoare pentru continuarea propagandei comuniste, fiind din

nou arestat în 1940. În această scurtă perioadă de libertate, a cunoscut-o pe Elena Petrescu,

activistă comunistă din București.[10]

Încarcerat la închisoarea din Jilava, Ceaușescu a continuat

întâlnirile cu Elena, profitând de permisiunea primită din partea conducerii penitenciarului de a

primi tratament stomatologic la Spitalul Militar.[11]

Transferat în 1942 la Caransebeș și în 1943 la

Văcărești, la terminarea detenției în 1943 nu a fost eliberat, în condițiile în care generalul

Antonescu se ferea să elibereze activiști comuniști ce i-ar fi subminat regimul, ci a fost transferat

în lagărul de la Târgu Jiu, unde erau aduși comuniștii.

Perioada postbelică

După cel de-al doilea război mondial, în timp ce controlul sovietic asupra României devenea tot

mai pronunțat, Ceaușescu a fost numit secretar al Uniunii Tineretului Comunist – U.T.C. - (1944-

1945).[12]

Gheorghiu-Dej, Ceaușescu și delegații în februarie 1948

După preluarea puterii de către comuniști, în urma abdicării regelui Mihai I, la 30

decembrie 1947 a fost proclamatăRepublica Populară Română și în februarie 1948 a avut loc

primul congres al PMR. Ulterior, la 13 mai 1948, Nicolae Ceaușescu a fost numit subsecretar de

stat în ministerul Agriculturii,[13]

în Guvernul Petru Groza (4), iar la 18 martie 1950, generalul-

maior Ceaușescu a fost numit ministru adjunct la Ministerul Apărării Naționale și Șef al Direcției

Superioare Politice a Armatei.[6][14]

Ceaușescu în timpul procesului de colectivizare

În funcția de subsecretar de stat în ministerul Agriculturii a activat direct la cooperativizarea

forțată a agriculturii și a ordonat reprimarea sau arestarea țăranilor care se împotriveau

cooperativizării. În 1952, devine membru al Comitetului Central (CC) al Partidului Muncitoresc

Român (PMR), la doar câteva luni după eliminarea „facțiunii moscovite‖ (condusă de Ana Pauker)

din conducerea partidului. În 1954, Ceaușescu devine membru deplin al Biroului Politic al PMR,

iar ulterior ajunge să ocupe poziția numărul doi în ierarhia PMR.[15]

În toamna anului 1956, aflându-se la Cluj, Ceaușescu a avut un rol important în reprimarea

mișcărilor de simpatie față derevoluția ungară.

Gheorghiu-Dej și Hrușciov la Aeroportul Băneasa din București. Ceaușescu în plan secundar (stânga),

iunie 1960

La 4 decembrie 1957, având gradul de general-locotenent de armată (fiind șeful Direcției

Superioare Politice a Armatei și adjunct al Ministrului Forțelor Armate), Ceaușescu a condus

unitățile militare care au înăbușit răscoala țăranilor din Vadu Roșca (jud. Vrancea) care se

împotriveau colectivizării forțate. Flancat de două tancuri, Ceaușescu ordonă personal

deschiderea focului de pe mitralierele aflate în camioanele care însoțeau tancurile. 9 țărani sunt

uciși de gloanțe (Aurel Dimofte, Ionuț Cristea, Ion Arcan, Dumitru Crăciun, Toader Crăciun, Stroie

Crăciun, Dumitru Marin, Marin Mihai, Dana Radu) și alți 48 sunt

răniți.[16][17][18][19][20][21][22][23][24][25]

Varujan Vosganian, politician, economist și scriitor de origine

armeană, relatează în cartea sa autobiografică „Cartea șoaptelor‖ întreaga desfășurare a

evenimentelor.

„Tancurile se opriră și odată cu ele și camioanele, care făcură un viraj și se proptiră cu spatele la baricadă, ridicând prelatele și scoțând la iveală, într-adevăr, țevile lungi și perforate ale mitralierelor. Din camioane coborâră câțiva ofițeri în uniformele Securității, iar în fruntea lor același bărbat scund, cu căciula militară și scurtă bleumarin. Ei se opriră în dreptul tancurilor. Atunci unii dintre oameni ieșiră în fața baricadei. Bărbatul mărunțel ridică mâna dreaptă și ei crezură că vrea să le vorbească. Clopotele amuțiră. Oamenii făcură un pas înapoi. Lângă Nițu Stan, Costică Arbănaș căzu în genunchi și-și desfăcu la piept, rupând-o, cămașa. Lângă el, Aurică Dimofte, Stroie Crăciun, și, strângând în mână toporul, Ionică Areaua. Apoi ceilalți veniră unul câte unul. Cocoțată pe cabina mașinii răsturnate, Dana lui Radu rămase încremenită, strângându-și basmaua la piept. Atunci se întâmplară câteva lucruri dintr-odată. Bărbatul acela, Ceaușescu, își lăsă brațul în jos cu o mișcare iute. Clopotul porni să bată din nou, acoperind șuierul gloanțelor, dar rămaseră focul stârnit de țevi și plumbii care umplură aerul. Primul căzu Aurel Dimofte, întâi în genunchi, privindu-și nedumerit palmele lipite de pieptul din care țâșnea sângele și apoi prăvălit, tot cu genunchii îndoiți, pe spate, împins de gloanțele ce continuau să i se îndese în trup. Dana lui Radu fu secerată cu atâta putere, încât țâșni în sus, ca o păpușă de câlți, și rămase câteva clipe în aer, proptită de gloanțe, înainte de a se prăbuși pe capotă, cu brațele desfăcute. Pe Costică Arbănaș, în genunchi, gloanțele îl feriră ca printr-o minune, dar rămase așa, neclintit, cu găvanele golite, într-un plâns pe care nici măcar nu și-l simțea. Nițu Stan se aruncă în țărână și se rostogoli spre margine, dar se întoarse să-l tragă pe Stroie Crăciun, care gemea întruna: „Stane, nu mă lăsa...”, până când sângele îi țâșni pe gură, sufocându-l....

Clopotul continua să bată... Mitralierele răpăiră clopotnița, dar clopotul continua să bată. Tancurile porniră încet, continuând să răpăie și spulberară baricada ca pe un mușuroi, scuturând peste blindajul lor laolaltă scânduri și trupuri. Răniții se târau din calea lor, ca să nu-i strivească șenilele. Mitralierele măturau acum doar clopotnița, se dădea o luptă gigantică între dangătul clopotului și șuierul gloanțelor în care clopotul, chiar dacă turla, cu tencuiala mușcată de gloanțe, sfârtecată și înăbușită în fumul alb al văruielii, rămăsese ca o scurteică zdrențuită, ieșea biruitor. Până când țeava unuia dintre tancuri se ridică încet și slobozi un obuz care ținti chiar în miezul clopotniței. Ionuț Cristea murise cu siguranță mai demult și clopotul luptase singur mai departe. Obuzul ucise și clopotul. Când dangătul tăcu, atunci tăcură și gloanțele. „Nu se mai termina, își aminteau unii, credeam că o să ne omoare pe toți”. „A ținut

doar ca la zece minute, spuneau alții, a fost ca o grindină, ca o răpăială de vară.” ” — Varujan Vosganian , Cartea șoaptelor, 2009, pp. 256-272

[26]

18 țărani au fost întemnițați pentru „rebeliune‖ și „uneltire contra ordinii sociale‖, petrecând între

15-25 de ani de închisoare la Gherla și Aiud.[26]

După datele PMR-ului, între 1949-1952 au avut loc peste 80.000 de arestări de țărani, dintre care

30.000 finalizate cu sentințe de închisoare.[27]

Ceaușescu la conducerea României (1965—1989)

Articol principal: Epoca de aur-epoca Ceaușescu.

Articol principal: Republica Socialistă România.

Întâlnirea președintelui americanRichard Nixon și vice președinteluiGerald Ford cu Nicolae Ceaușescu în

1973

Ceaușescu petrecând timp cuJacques Chirac pe litoralul românesc din Neptun (1975)

Nicolae Ceaușescu și soția sa cuHirohito în timpul unei vizite în Tokyo din 1975

Cuplul prezidențial este primit de către Elisabeta a II-a la Palatul Buckingham în iunie 1978

Ceaușescu cu Pol Pot, 1978

Ceaușescu este întâmpinat de Regele Juan Carlos I al Spaniei în Madrid, 1979

Politica externă

În primii ani de regim, el s-a îndepărtat de linia obedientă față de Moscova a predecesorilor săi.

Astfel, la puțini ani după preluarea puterii, Ceaușescu nu doar că a refuzat să participe la

intervenția trupelor Pactului de la Varșovia în Cehoslovacia din 1968, ci chiar a condamnat-o

explicit într-un discurs public. Astfel, el a încercat

Relația cu Statele Unite

În timpul administrației Nixon, Statele Unite au manifestat o oarecare deschidere față de

România, pe fondul răcirii relațiilor dintre România și URSS după invazia Cehoslovaciei de către

URSS din 1968, invazie intens criticată de președintele român. Nixon a vizitat România pe 2

august 1969, iar în urma discuțiilor purtate cu președintele român, Nixon și-a făcut impresia că

„Ceaușescu este un marxist stalinist dur, iar discuțiile cu el exclud platitudinile uzuale

diplomatice.―[28][29]

Vizita președintelui Nixon în România a făcut parte din turneul mondial al președintelui american

început în luna iunie în Guam, în care a făcut cunoscute principiile a ceea ce avea să fie

denumită ulterior „Doctrina Nixon‖.[30]

Ea a reprezentat prima vizită a unui președinte american

într-o țară comunistă, fapt care a provocat reacții ostile, atât din partea Uniunii Sovietice cât și

a Taiwanului, pe atunci deținând locul Chinei în Consiliul de Securitate al ONU. Astfel Moscova a

trimis un avertisment clar României prin intermediul ministrului de externeAndrei Gromîko, care a

precizat că „Doctrina Brejnev‖ era valabilă pentru toți membrii Tratatului de la Varșovia și că

acesta „nu va permite niciodată să se aducă atingere securității statelor semnatare și cuceririlor

socialismului din aceste țări‖, accentuând explicit calitatea de membru a României. [31]

La rândul

lor, naționaliștii chinezi ai lui Cian Kai-și i-au chestionat pe oficialii americani dacă „vizita

președintelui Nixon în România va avea implicații pentru relațiile SUA cu China comunistă și dacă

SUA doreau ca România să intermedieze îmbunătățirea contactelor lor cu Pekinul‖.[32]

Pe parcursul vizitei Nixon i-a solicitat lui Nicolae Ceaușescu ca România să joace un rol

de mediator între România și China.[33]

După vizită, oficialitățile americane apreciau că la acel

moment „suntem pe cale să dezvoltăm o relație specială cu România‖.[34]

Faptul că Statele Unite

ale Americii considerau relația cu România ca utilă din punct de vedere politic, „ca un ghimpe în

coasta Uniunii Sovietice‖, avea să ducă la o dezvoltare a sa pe perioada mandatelor președintelui

Nixon. Astfel, Nicolae Ceaușescu a efectuat o vizită de răspuns în SUA, în octombrie 1970. A

urmat acordarea de către partea americană a unei serii de favoruri economice, culminând cu

acordarea „clauzei națiunii celei mai avantajoase.‖ Totodată, SUA a sprijinit intrarea României

într-o serie de organisme internaționale cum ar fi în România a fost primită în Acordul General

pentru Tarife și Comerț - G.A.T.T., în 1971, sau Fondul Monetar Internațional și Banca

Internațională pentru Reconstrucție și Dezvoltare, în 1972.‖[35]

»

În contextul relațiilor tensionate dintre România și Rusia și al deschiderii administrației Nixon față

de România în acea perioadă, Nicolae Ceaușescu dorea să cumpere din SUA rachete

antiaeriene și antitanc (Stinger, Redeye și TOW).[29][36]

Pe fondul deschiderii SUA inițiate de

administrația Nixon, Nicolae Ceaușescu a făcut o vizită în Statele Unite în anul 1973,[37]

iar

România comunistă a obținut, în 1975,clauza națiunii celei mai favorizate, printr-o serie de

concesii făcute Washingtonului, inclusiv acceptul de a permite emigrarea evreilor către Israel sau

Statele Unite ale Americii.[38]

Regimul intern și politica economică

La trei zile de la moartea lui Gheorghiu-Dej, în martie 1965, Ceaușescu preia funcția de secretar

general al Partidului Muncitoresc Român(acesta era numele Partidului Comunist Român la acea

vreme, după asimilarea forțată, în 1948, a unei aripi a Partidului Social Democrat). Una dintre

primele acțiuni ale lui Ceaușescu, odată ajuns la putere, a fost redenumirea Partidului

Muncitoresc Român în Partidul Comunist Român. În același timp, el afirmă că România a devenit

o țară socialistă și decide schimbarea numelui oficial al țării din Republica Populară

Română (R.P.R.) în Republica Socialistă România (R.S.R.). Grupul baronilor (Maurer, Bodnăraș,

Stoica), Ion Gheorghe Maurerîn primul rând nu a socotit ascensiunea lui Ceaușescu drept

periculoasă și a permis încălcarea articolului 13 din statutul abia adoptat lacongresul al IX-lea,

care interzisese cumulul de funcții și a îngăduit secretarului general al PCR (ambele denumiri au

fost adoptate la numitul congres) să ocupe, în 1967, funcția de președinte al Consiliului de Stat.

Ceaușescu a lărgit continuu atribuțiile Consiliului, subordonând atât Consiliul Economic, creat în

1967 cât și pe cel al apărării, creat în 1968. Pe nesimțite Consiliul de Stat s-a transformat dintr-un

organ onorific într-unul de conducere efectivă, dublând sau preluând din atribuțiile guvernului

condus de Maurer. Pe de altă parte, în 1969, la congresul al X-lea, două treimi din membrii

Prezidiului Permanent fuseseră promovați după 1965 prin grija lui Ceaușescu. Preluarea puterii

era acum desăvârșită. [39]

A existat o dispută între Ceaușescu și Maurer asupra căilor de dezvoltare a societății românești.

Disputa, despre care se știe încă foarte puțin, avea în centru problema ritmului

de industrializare pe care Ceaușescu îl dorea accelerat, cu un accent și mai sporit pe industria

grea și pe care primul-ministru Maurer l-ar fi vrut mai măsurat, fără neglijarea industriei bunurilor

de consum, în acord cu resursele interne, umane, naturale și tehnologice ale țării. Maurer a

pierdut această dispută.[40]

La numai câteva luni de la plenara din noiembrie 1971, care-și

însușise pe deplin tezele din iulie, Maurer cu linia sa economică, de orientare relativ liberală, era

criticat indirect dar public de secretarul general. El este acuzat de neîncredere în politica

partidului și de defetism economic. Maurer avea să fie îndepărtat în martie 1974 după alegerea

lui Ceaușescu în funcția de președinte.[41]

Prim-ministru devine Manea Mănescu. La congresul al

XI-lea din noiembrie 1974 Maurer își pierde și locul în Comitetul Central.[42]

Pe de altă parte în aprilie 1972 Ceaușescu anunță că rotirea cadrelor va deveni un principiu de

bază al partidului și promisiunea devine realitate: demnitarii statului și activiștii de toate gradele

sunt schimbați periodic, în funcție de bunul plac al secretarului general, împiedicând astfel

formarea unei baze proprii de putere. În iunie 1973 intră în Comitetul Executiv și Elena

Ceaușescu, care avea să devină o a doua putere în stat.[43]